Sunteți pe pagina 1din 143

CAPITOLUL I – JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI

INSTANŢE

Judecata reprezintă o activitate procesuală complexă şi de multe ori


îndelungată, care începe odată cu introducerea cererii de chemare în
judecată şi se finalizează prin executarea silită 1 .
Titlul III din Cartea a doua a Codului de procedură civilă este
consacrat procedurii în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de fond.
Este partea din legislaţia noastră procesuală care cuprinde cele mai
importante principii şi instituţii ce se aplică în faţa instanţei de fond, dar şi
la judecata căilor de atac, în măsura în care nu sunt potrivnice celor
speciale, car ele reglementează 2 .
Judecata se poate realiza în faţa instanţei de fond şi în faţa
instanţelor de control judiciar. În ambele situaţii judecata parcurge 4 etape:
etapa scrisă, etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi etapa pronunţării
hotărârilor judecătoreşti.

Secţiunea 1 – Etapa scrisă.


Legiuitorul a reglementat astfel procedura de judecată în cât părţile
să nu fie cuprinse în faţa instanţei de pretenţiile şi apărările lor, punându-le
la îndemână mijloacele necesare pentru încunoştiinţarea reciprocă 3 .
Procesul civil începe, aşadar, printr-o procedură scrisă, ce constă în
introducerea cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul
sesizează instanţa de judecată, declanşând astfel procesul, şi care
constituie baza raporturilor care se nasc între reclamant şi pârât, precum
şi dintre instanţa de judecată şi părţi. Etapa scrisă cuprinde, alături de
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională şi
citarea părţilor. Ea constituie, practic, o etapă pregătitoare a dezbaterilor
ce vor avea loc în şedinţă publică.
Actele de procedură aduse la îndeplinire în această primă etapă a
judecăţii în primă instanţă, sunt de natură să fixeze cu exactitate
elementele esenţiale ale dezbaterilor ulterioare. De altfel, etapele
ulterioare ale judecăţii în primă instanţă vor gravita în jurul pretenţiilor şi
apărărilor formulate de părţile principale în etapa scrisă pregătitoare 4 .
1
Vezi V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1997, p. 7-283.
2
Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod expres această realitate.
Astfel, potrivit art. 298 C.proc.civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă
instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor
cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 316 C.proc.civ. cu
referire la soluţionarea cauzelor în recurs.
3
V.M.Ciobanu, op.cit., p. 7.
4
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 350.

1
1. Dispoziţii generale privind cererile în justiţie

Cererea este definită ca fiind acel mijloc general prin care o


persoană solicită concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii
drepturilor şi intereselor sale legale 1 .
Regulile generale privind cererile adresate instanţelor judecătoreşti
sunt înscrise în art. 82 – 84 C.proc.civ. şi sunt următoarele:
a) Indiferent că este o cerere introductivă de instanţă sau
incidentală 2 , art. 82 alin. 1 C.proc.civ. dispune că cererea trebuie să fie
făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale
reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura.
De la condiţia privind forma scrisă a cererii, Codul de procedură
civilă prevede şi excepţii precum: declaraţia de alegere a competenţei (art.
19), propunerea de recuzare (art. 29), darea dreptului de reprezentare (art.
68), declaraţia de precizare a cererii (art. 132), renunţarea la juecată (art.
246), renunţarea la drept (art. 247), cererea de executare vremelnică (art.
279), somaţia făcută debitorului ca să plătească (art. 416).
Potrivit alin. 2 al art. 82 C.proc.civ., în cazul în care, din orice
motive, cererea nu poate fi semnată, judecătorul va stabili mai întâi
identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate
acestea judecătorul va face menţiune pe cerere.
b) În cazul în care cererea nu este introdusă de parte ci de un
mandatar, acesta trebuie să-şi justifice calitatea 3 .
Art. 83 C.proc.civ. are în vedere următoarele situaţii:
- mandatarul neavocat va alătura cererii procura în original sau în
copie legalizată (alin. 1);
- mandatarul avocat va certifica el însuşi copia de pe procura sa
(alin. 2). El va anexa la cerere împuternicirea avocaţială potrivit Legii
avocaţilor;

1
G.R. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960, p. 181.
2
Cererile introductive de instanţă – sunt cele prin care se declanşează procesul civil – şi
cererile incidentale – se fac în cursul unui proces deschis deja şi pot proveni fie de la
reclamant (numite şi cereri adiţionale sau modificatoare), fie de la pârât, fie de la alţi
participanţi sau de la terţe persoane.
3
„Soluţia anulării acţiunii poate fi dispusă numai atunci când cererea este formulată în
numele părţii, de o persoană ce nu are mandat de reprezentare, nu şi în ipoteza omisiunii
alăturării procurii existente la cererea de chemare în judecată, deoarece, pentru ca
acţiunea să îndeplinească condiţiile înscrise în art. 82 C.proc.civ., interesează existenţa
procurii şi nu faptul depunerii ei odată cu acţiunea. Dacă contractul de mandat exista la
momentul înregistrării acţiunii, soluţia anulării cererii, pe motiv că procura nu a fost
înlăturată, este nelegală”. – C.A. Iaşi, dec.civ.nr. 1314/1999, jurisprudenţa pe anul 1999,
p. 169. Soluţia este corectă numai în măsura în care instanţa anulase acţiunea fără să
acorde un termen pentru a se face dovada calităţii de reprezentant, aşa cum impune art.
161 alin. 1 C.proc.civ. Dacă însă instanţa a respectat obligaţia impusă de textul menţionat
şi procura nu a fost depusă până la termenul acordat în acest scop, anularea acţiunii nu
poate fi evitată pe considerentul că ceea ce interesează este existenţa procurii şi nu
alăturarea ei cererii de chemare în judecată. O asemenea motivare nesocoteşte
dispoziţiile art. 161 C.proc.civ. (M.Tăbârcă, drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, p. 345).

2
- reprezentatul legal va alătura copie legalizată de pe înscrisul
doveditor al calităţii sale (alin. 3). De pildă, tutorele sau curatorul va alătura
copia deciziei autorităţii tutelare prin care a fost numit.
Consilierul juridic va depune delegaţia eliberată de persoana
juridică pe care o reprezintă, iar administratorul – sechestru va anexa
hotărârea judecătorească prin care a fost numit.
În cazul în care o persoană acţionează atât în nume propriu cât şi
în calitate de reprezentant al celorlalţi reclamanţi, pentru cei pe care îi
reprezintă trebuie să prezinte procură. Dacă nu se depune procură iar
cererea nici nu este semnată de reclamanţii absenţi, instanţa trebuie să-i
citeze pe aceştia pentru a-şi preciza poziţia în proces 1 .
c) Potrivit art. 84 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată sau
pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o
denumire greşită 2 .
În baza rolului ei activ, instanţa trebuie să se orienteze nu după
sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care
reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi
scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie 3 .

2. Cererea de chemare în judecată

Actul de procedură prin care partea interesată se adresează


instanţei pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în
mişcare acţiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în
judecată 4 . Altfel spus, cererea de chemare în judecată este actul
procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o
pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în
limitele pretenţiilor determinată de reclamant prin cererea de chemare în
judecată. În aceleaşi limite va trebui şi judecătorul să statueze în final
asupra pretenţiilor deduse în justiţie. Judecătorul nu poate depăşi limitele
judecăţii determinate de părţi: „ne eat judex ultra petita partium”.
Necesitatea formulării cererii de chemare în judecată este justificată
de principiul potrivit căruia nimeni nu îşi poate face singur dreptate,
pr5ecum şi de un aspect al principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa
nu poate să judece până ce nu a fost învestită de partea interesată,

1
Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 717/1987, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 61.
2
„Cererea intitulată de parte „recurs, care, după datele cuprinse în ea, nu lasă niciun
dubliu în ce priveşte scopul urmărit de partea care a depus-o, anume sesizarea directă a
instanţei, trebuie considerată drept acţiune în justiţie şi nu ca recurs”. – Trib.Supr.
sec.civ., dec.nr. 1065/1954, C.D./1952-1954, vo.I, p. 273; Trib. Buc., sec. a III-a civilă,
dec.nr.186/1998, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1998, p. 168; C.S.J.,
sec.civ. dec.nr.4028/1999, B.J./1990-2003, p. 871.
3
Trib.Supr., sec.civ., dec.nr. 484/1978, C.D. 1978 p.253; Dreptul instanţei de a da o
denumire corectă unei cereri greşit intitulate, este limitat la acele situaţii în care suntem în
prezenţa unei erori cu privire la temeiul juridic şi la denumirea cererii. Dacă însă se insistă
asupra temeiului ales, fără a exista eroare, obligaţia instanţei este de a soluţiona cererea
astfel cum a fost formulată, pentru că altfel se încalcă principiul disponibilităţii ca urmare a
schimbării cauzei (V.Stoica, Fl. Baias, notă la sent.civ.nr. 544/E/1986 a Trib.jud. prahova,
Revista Română de Drept nr. 4/1988, p.64).
4
V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ediţia A IIIa,
revăzută, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 199.

3
instanţa civilă neputându-se sesiza din oficiu, afară de excepţiile limitat
prevăzute de lege 1 .
În unele situaţii, norma specială prevede că sesizarea instanţei se
face printr-un alt act de procedură ce nu poartă denumirea de cerere de
chemare în judecată. Astfel: în materie contravenţională, se face referire la
plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor;
noţiunea de contestaţie este folosită în materie electorală, etc. În
asemenea situaţii, este vorba despre un act de procedură prin care se
declanşează controlul judecătoresc asupra unor acte, cu sau fără caracter
jurisdicţional, ce provin de la organe din afara sistemului instanţelor
judecătoreşti.
Trebuie reţinut faptul că, deşi de multe ori în practică noţiunea de
acţiune civilă este utilizată pentru a desemna cererea de chemare în
judecată, nu putem pune semnul egalităţii între cererea de chemare în
judecată şi acţiunea civilă, deoarece cererea de chemare în judecată
reprezintă numai una din formele concrete de manifestare a acţiunii civile,
anume aceea prin care se pune în mişcare acţiunea civilă.

A. Cuprinsul cererii de chemare în judecată

Principala semnificaţie a art. 112 C.proc.civ. este aceea de a


determina elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare
în judecată, respectiv:
1 „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de
înmatriculare în Registrul Comerţului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul
locuieşte în străinătate se va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează a i se face toate comunicările privind procesul”.
În cazul în care părţile sunt persoane fizice, în cererea de chemare
în judecată trebuie indicate atât numele şi domiciliul sau reşedinţa
reclamantului, cât şi numele şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, în
cazul în care cheamă în judecată mai multe persoane ale fiecărui pârât 2 .
Cât priveşte numele, trebuie avut în vedere că potrivit art. 1 din
Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe
cale administrativă a numelui persoanelor fizice, aprobată prin Legea nr.
323/2003, numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Textul pune pe acelaşi plan, domiciliul cu reşedinţa pârâţilor,
deoarece ceea ce interesează nu este domiciliul aşa cum este definit de
art. 13 din decretul nr. 31/1954 şi art. 25 alin. 1 din Legea nr. 105/1996
privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, ci locul unde partea
locuieşte efectiv, pentru a-i putea fi făcute toate comunicările în legătură
cu procesul. Regula se va aplica şi pentru ipoteza în care partea are şi
domiciliu şi reşedinţă, astfel încât va fi ales locul unde ea locuieşte efectiv

1
Ibidem.
2
Dacă reclamantul a chemat în judecată mai mulţi pârâţi, însă nominalizează numai doi
dintre ei, cererea nu poate fi anulată în întregime, pe motivul că nu au fost indicaţi şi
ceilalţi pârâţi, ci trebuie rezolvată în raport cu pârâţii nominalizaţi – T.M.B. secţia a III-a
civilă, dec.nr. 3126/1984 în R.R.D. nr. 4/1985, p.60.

4
la data sesizării instanţei 1 . Domiciliul poate fi cel real, dar poate fi şi un
domiciliu ales 2 . Alegerea de domiciliu se face fie prin convenţie, fie prin
simplă manifestare de voinţă unilaterală. Efectele juridice ale domiciliului
ales se limitează însă numai la operaţiile şi procesele pe care părţile le-au
avut în vedere.
Dacă pe parcursul procesului una dintre părţi îşi schimbă domiciliul,
art. 97 C.proc.civ. prevede că, sub pedeapsa neluării în seamă,
schimbarea de domiciliu, trebuie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie
la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă
de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care este înştiinţată
instanţa de schimbarea domiciliului 3 . Pedeapsa „neluării în seamă” constă
în aceea că părţii îi vor fi comunicate actele de procedură, şi după
schimbarea domiciliului, la vechea adresă, iar citarea îndeplinită în acest
mod va fi considerată valabilă 4 .
Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului, el va trebui s
menţioneze această împrejurare în cerere, iar apoi să dovedească faptul
că a făcut tot posibilul pentru a afla domiciliul părţii adverse, inclusiv prin
cerere adresată serviciului de evidenţă a populaţiei 5 .
Reclamantul care locuieşte în străinătate trebuie să-şi aleagă un
domiciliu în România, unde i se vor face toate comunicările privind
procesul. Alegerea de domiciliu se va face cu respectarea cerinţelor art.
93 C.proc.civ., prin indicarea unei persoane căreia să i se facă toate
comunicările, pentru că altfel comunicarea ar trebui făcută la domiciliul
real, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituirea acestei obligaţii:

1
M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005, p. 357-
358.
2
„Partea care printr-o procură specială a desemnat un mandatar care să o reprezinte la
proces, să primească toate actele de procedură şi să exercite orice cale de atac, nu se
poate preleva de faptul că hotărârea primei instanţe nu i-a fost comunicată la domiciliu.
Apelul declarat de parte, cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea sentinţei
către mandatar, va fi respins ca tardiv formulat” – Trib. Buc., sec.a IV-a civilă, dec.nr.
392/1997, Culegere de practică judiciară pe anii 1993-1997, p. 295.
3
„Până la judecata în fond a procesului, reclamantul nu a înştiinţat instanţa de faptul că
şi-ar fi schimbat domiciliul, astfel încât în mod corect sentinţa i-a fost comunicată la
adresa indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Cererea de recomunicare a
hotărârii, făcută după pronunţarea sentinţei, prin care s-a indicat noul domiciliu al părţii,
dar care nu are dată de primire ori viza unui magistrat, nu este de natură să determine
momentul de la care trebuie calculat termenul pentru exercitarea căii de atac” – C.A.
Buc., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 528/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, 90196, G.Boroi,
Octavia Spineanu-Matei, Codul de procuderă civilă adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p.161).
4
Citarea persoanei juridice apelante şi înştiinţarea pentru plata taxei de timbru au fost
corect îndeplinite, deoarece schimbarea sediului uneia dintre părţi, în cursul procesului,
trebuie să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin cerere scrisă, sub pedeapsa de a nu fi
,luată în seamă. În consecinţă, în mod legal instanţa a anulat apelul ca netimbrat” – C.A-.
Buc., secţia comercială, dec.nr.58/1994. în C.P.J. Com. 1993-1998, p.16.
5
„Citarea prin publicitate are caracter excepţional, fiind justificată de imposibilitatea
pentru reclamant de a afla domiciliul pârâtului. Aşadar, într-o corectă aplicare a legii,
pentru a se recurge la procedura citării prin publicitate, nu este suficient ca reclamantul
să afirme că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, ci trebuie să învedere imprejurări concrete
din care să rezulte că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul
acestuia, confirmându-şi susţinerile prin probe corespunzătoare” C.S.J. secţia civilă,
dec.nr. 519/1994, în B.J. 1994, p. 86.

5
scurtarea duratei procesului. Dacă reclamantul nu-şi alege un domiciliu în
România, va fi suspendată judecata, conform art. 1551 alin. 1 C.proc.civ.,
printr-o încheiere dată într-o procedură necontencioasă potrivit dispoziţiilor
art. 339 1 .
În ceea ce priveşte persoanele juridice, în cerere vor fi indicate
următoarele atribute de identificare: denumirea, sediul, numărul de
înregistrare în Registrul Comerţului sau, după caz, numărul de înscriere în
registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi codul bancar.
Identificarea părţilor prin ceste atribute prezintă importanţă
sub mai multe aspecte:
- sunt stabilite limitele cadrului procesual în care se va desfăşura
judecata cu privire la părţi;
- se verifică dacă la data sesizării instanţei acestea avea capacitate
şi calitate procesuală;
- se determină competenţa instanţei;
- se determină locul unde se va face comunicarea actelor de
procedură.
„Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar
în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul
profesional”.
Art. 112 pct. 2 C.proc.civ. are în vedere situaţia în care cererea de
chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului
dedus judecăţii, adică de un reprezentat (convenţional sau legal) al
titularului, precum şi situaţia în care cererea este îndreptată împotriva
reprezentatului unei persoane fizice sau juridice.
Neindicarea calităţii de reprezentant facă să se prezume că
reclamantul lucrează la nume propriu. Consecinţa unei asemenea situaţii
este respingerea acţiunii, întrucât aceasta a fost exercitată de o persoană
fără calitate.
În practică este posibil ca o persoană să acţioneze în justiţie într-o
dublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în numele altei
persoane 2 . Este însă esenţial ca în toate aceste împrejurări cel în cauză
să facă precizările de rigoare privitoare la participarea sa într-o dublă
calitate.
Dovada calităţii de reprezentat se face în condiţiile art. 83
C.proc.civ. 3 .

1
M.Tăbârcă, op.cit., p.359.
2
Este cazul introducerii acţiunii de către părinţi în numele lor şi al fiului lor minor lipsit de
capacitate de exerciţiu pentru revendicarea unui imobil proprietate indiviză (în cazul
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă funcţionează instituţia asistării iar nu a
reprezentării).
3
Se apreciază că cererea introdusă de un administrator sechestru nu trebuie să cuprinsă
mai mult decât numele acestuia, cu indicarea calităţii sale şi alăturarea hotărârii care îi
conferă această calitate, deoarece, lucrând în profitul părţilor litigante, administratorul
sechestru nu este un reprezentant propriu-zis al celor aflaţi în judecată, ci un
administrator oficial al intereselor pentru care se judecă. În schimb, creditorul chirografar
care exercită, în locul debitorului său neglijent sau indiferent, acţiunea oblică
(subrogatorie) este ţinut să arate situaţia sa creditor, dar trebuie să îl indice şi pe titularul
dreptului subiectiv civil, deşi ideea de reprezentare care stă la baza art. 974 C.civ. este
mai mult un mod de a prezenta o situaţie legală particulară (V.M.Ciobanu, G.Boroi,
op.cit., p. 202).

6
„Obiectivul cererii şi valoare lui, după preţuirea reclamantului,
atunci când preţuirea este cu putinţă”.
Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada
şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul sau, când
imobilul este înscris în cartea funciară numărul de carte funciară şi
numărul topografic”.
Prin obiect al cererii de chemare în judecată 1 se înţelege pretenţia
concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, revendicarea
unui bun, anularea unui contract, desfacerea căsătoriei, etc.
Pentru a fi valabil, obiectul cererii trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe:
- să fie licit, deci să nu contravină legii:
- să fie posibil, astfel încât instanţa, obligându-l pe pârât la
executare, acesta să poată realiza; un exemplu de obiect imposibil este
predarea unui bun individual determinat care a pierit fortuit;
- să fie determinat sau determinabil, în faţa instanţei se rezolvă o
neînţelegere concretă, iar nu o problemă de principiu; spre exemplu, nu s-
ar putea cere instanţei să constate că reclamantul nu are niciun fel de
datorie faţă de pârât.
Reclamantul nu est deţinut de obiectul indicat iniţial în cererea de
chemare în judecată, ci, în condiţiile prevăzute de art. 132 C.proc.civ., el
poate să îl completeze ori să îl modifice.
Determinarea obiectului cererii de chemare în judecată prezintă
interes practic sub multiple aspecte:
- fixează limitele judecăţii, instanţa fiind ţinută de acest obiect 2 , în
sensul că nu poate să acorde mai mult 3 , mai puţin sau altceva decât s-a
cerut (art. 129 alin. final C.proc.civ.);
- poate determina competenţa generală, materială sau teritorială;
- atrage o anumită constituire a instanţei;
- determină un anumit cuantum al taxei judiciare de timbru şi a
timbrului judiciar;
- influenţează admisibilitatea sau inadmisibilitatea unor mijloace de
probă:
- se analizează atunci când se invocă litispendenţa, conexitatea,
autoritatea de lucru judecat.
Evaluarea făcută de reclamant poate fi contestată de pârât sau de
instanţă, situaţie în care se poate dispune efectuarea unei expertize
pentru stabilirea valorii reale a obiectului 1 .

1
„Obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cererea
de chemare în judecată nu prin probele administrate în cauză”. – C.S.J. sec.com.
dec.nr.3058/1998, B.J./1998, ă. 262.
2
„Prin cererea de chemare în judecată reclamantul este obligat să determine obiectul
acţiunii, în cadrul căruia urmează a se soluţiona procesul, instanţa neputând să
depăşească aceste limite. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul
acţiunii constituie, corelativ, garanţia aplicării principiului disponibilităţii recunoscut părţii
reclamante”. – C.S.J. sec.civ. dec.nr. 1966/1993, C.S.J. – set6.3/1994, p.33.
3
Totuşi, în condiţiile art. 42 C.fam., instanţa de divorţ trebuie să se pronunţe asupra
încredinţării copiilor minori şi asupra pensiei de întreţinere cuvenită acestora, chiar dacă
nu s-a formulat o astfel de cerere.

7
„Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea”.
Arătarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii de
chemare în judecată contribuie la determinarea cadrului în care se va
desfăşura întreaga activitate de soluţionare a litigiului. Determinarea
elementelor menţionate este importantă pentru ca instanţa de judecată să
aibă posibilitatea de a cunoaşte toate împrejurările relevante pe care se
sprijină pretenţiile deduse în justiţie. Asemenea menţiuni sunt deosebit de
importante şi pentru pârât, întrucât în acest mod el este în măsură să-şi
pregătească apărarea 2 .
Indicarea motivelor de fapt constă într-o prezentare sintetică, clară
şi precisă a acelor împrejurări faptice care constituie izvorul material al
pretenţiilor deduse în justiţie.
Motivele de drept constituie temeiul juridic al cererii, cauza cererii
de chemare în judecată, care este fundamentul raportului juridic dedus
judecăţii. Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul este ţinut să indice în
cuprinsul cererii sale textul de lege în care se încadrează faptele ce au
generat conflictul dintre părţi 3 , întrucât încadrarea în drept a faptelor este
şi trebuie să fie opera magistratului 4 .
Atunci când instanţa dă o calificare juridică exactă, ea va fi obligată
să pună în prealabil în discuţia părţilor temeiurile de fapt şi de drept,
pentru ca ele să nu fie surprinse şi să-şi poată face o apărare
corespunzătoare 5 .
Acest element al cererii de chemare în judecată este important
pentru că:
- alături de obiect, contribuie la determinarea calităţii procesuale a
părţilor;
- interesează în problema litispendenţei şi autorităţii de lucru
judecat.
„Arătarea dovezilor pe care s e sprijină fiecare capăt de
cerere”.
Indicarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în
judecată urmăreşte un dublu scop: să confere instanţei posibilitatea de a
proceda la administrarea probelor fără a se tergiversa judecarea
procesului şi să pună părţile într-o poziţie de egalitate juridică. Într-adevăr,
nu este suficient ca pârâtul să cunoască pretenţiile şi motivele ce

1
Partea reclamantă poate să indice valoarea ipotetică a bunului, şi, ulterior, când se
stabileşte valoarea exactă a acestuia, să completeze taxa de timbru. Astfel, în mod greşit
instanţa anulat acţiunea ca insuficient timbrată, fără a-i pune în vedere părţii cu ce sumă
trebuie să timbreze, sumă ce se putea stabili pe baza valorii ipotetice indicată de
reclamantă (Trib.Buc. sec. a IV-a civilă, dec. rr. 318/1993).
2
Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia a II-a revizuită, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005. p.359.
3
A se vedea de asemenea, I.Deleanu, Tratat…, op.cit., vol.I, p. 230; V.M.Ciobanu,
Tratat…, op.cit., vol.II, p. 31; I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, p. 459.
4
„Nu este nulă acţiunea în care temeiul juridic a fost greşit indicat, dacă cererea de
chemare în judecată este suficient motivată în fapt şi îngăduie astfel instanţei o calificare
legală corectă” – C.S.J. Col.civ. dec.nr. 1034/1949 în J.N. nr. 8/1950, p. 87.
5
Trib.Suprem, Col.civ. dec.nr.1706/1956 în Legalitatea Populară nr. 9/1957, p. 1122.

8
fundamentează cererea reclamantului, ci este imperios necesar ca acesta
că cunoască şi mijloacele de apărare ale adversarului. 1 Iar în interesul
unei bune administrări a justiţiei probele de care înţelege să se folosească
reclamantul trebuie cunoscute din chiar faza iniţială a procesului.
Astfel, în condiţiile art. 112 pct. 5 C.proc.civ.:
- când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea
copii câţi pârâţi sunt, mai multe câte o copie de pe fiecare înscris pentru
instanţă 2 ; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul:
- se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la
pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului
în întregime;
- dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se
vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.
- când reclamantul doreşte că îşi dovedească susţinerile şi cu
interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoana acestuia.;
- când solicită proba cu martori, reclamantul va indica numele şi
locuinţa fiecărui martor.
Uneori, prin legi speciale sunt prevăzute în mod expres dovezile
care trebuie să însoţească cererea de chemare în judecată.
„Semnătura”.
Semnătura atestă în mod neechivoc nu numai voinţa părţii de a se
judeca, ci şi exactitatea conţinutului cererii de chemare în judecată-
Tocmai de aceea ea trebuie situată la sfârşitul redactării, iar nu în
cuprinsul textului cererii de chemare în judecată, căci numai în atare
condiţii ea poate constitui o atestare integrală a conţinutului ei.
Cererea formulată în nume propriu trebuie semnată de cel ce se
pretinde a fi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar cererea
formulată prin reprezentant va fi semnată de către acesta.
Cerinţa în discuţie nu este îndeplinită dacă, în loc de semnătură,
este trecut doar numele reclamantului, însă dacă alături semnează
avocatul sau mandatarul, care îşi justifică această calitate, atunci cererea
este valabilă. De asemenea, în cazul în care cererea este semnată de o
altă persoană, în numele reclamantului, acesta din urmă poate ratifica
respectiva cerere, înăuntrul termenului prevăzut de lege pentru
introducerea ei. 3

1
Ioan Leş, Codul…, op.cit., p. 359-360.
2
„Din examinarea lucrărilor dosarului s-a constatat că actele atacate nu se află la dosarul
cauzei, instanţa soluţionând pricina doar pe baza susţinerilor părţilor. Lipsa actelor a
căror anulare se cere face imposibişă exercitarea controlului asupra legalităţii şi
temeiniciei acestora, neputându-se aprecia dacă şi în se măsură prin actele respective
reclamanta a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege în sensul art.1 din Legea nr.
29/1990” – C.S.J., sec.de cont.adm. dec.nr. 1924/2000, B.J./1990-2003, p.909.
„Depunerea la dosarul cauzei, după încheierea dezbaterilor a unor înscfrisuri noi, care nu
fuseseră comunicate pârâtei conform art. 112 pct. 5 şi art. 138 alin.2 C.proc.civ., precum
şi adaptarea soluţiei de către instanţă pe temeiul acelor înscrisuri care nu au făcut obiect
al dezbaterilor, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 169 alin.1 C.proc.civ. şi a dreptului
la apărare a părţii adverse” – C.S.J. sec.de cont.adm., dec.nr. 130/1995, în B.J., Baza de
date.
3
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 204; Cas.III, dec.nr. 270/17 feb. 1937, citată de I.
Stoenescu, Gh.D.Păduraru G.V. Protopopescu, Accelerarea judecăţilor, Ed. A II-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Tiparul Românesc, nr. 29/1947, p.40.

9
Dacă reclamantul pretinde că nu a semnat el cererea de chemare
în judecată şi nici nu a dat mandat unei alte persoane, se poate face o
verificare de scriptae 1 , în condiţiile art. 177-184 C.proc.civ. În aceeaşi
ipoteză, dacă reclamantul nu se înfăţişează în instanţă se poate considera
că cererea a fost promovată de o persoană ce nu şi-a justificat calitatea de
reprezentant ceea ce impune anularea cererii 2 , potrivit art. 161 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte sancţiunea ce intervine în cazul lipsei vreuneia
din menţiunile prevăzute de art. 112 C.proc.civ., reţinem că numele,
obiectul şi semnătura sunt prevăzute de art. 133 alin. 1 C.proc.civ sub
sancţiunea nulităţii. Aceasta înseamnă că, în cazul lipsei numelui,
obiectului 3 sau semnăturii, vătămarea la care face referire art.105 alin.2
C.proc.civ se prezumă.
Pentru semnătură, mijlocul procesual de invocare îl constituie
excepţia lipsei semnăturii, care este o excepţie de fond, absolută şi mixtă
(începe prin a avea un efect dilatoriu şi tinde spre un efect peremptoriu).
De principiu, lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii, potrivit
art.133 alin.2 C.proc.civ. însă, atunci când pârâtul invocă lipsa semnăturii,
reclamantul trebuie să-şi semneze cererea cel mai târziu la primul termen
de judecată următor, iar dacă este prezent în instanţă, va semna în chiar
şedinţa de judecată în care s-a invocat excepţia. Dacă reclamantul nu
semnează, instanţa va anula cererea.
Pentru toate celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată,
nulitatea va surveni numai în cazul în care s-a cauzat o vătămare părţii
adverse, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
În această ipoteză, nemaifiind vorba despre o nulitate
4
necondiţionată/prezumată, vătămarea trebuie să se dovedească . Însă, în
cazul în care cel ce a formulat cererea nu a menţionat împrejurarea că
acţionează în calitate de reprezentant al titularului dreptului pretins,
sancţiunea constă în respingerea cererii ca fiind introdusă de o persoană
fără calitate procesuală activă. Dacă s-a menţionat că se acţionează în
calitate de reprezentant, dar nu se depune dovada calităţii de
reprezentant, cererea va fi anulată, în condiţiile prevăzute de art.161
C.proc.civ. De asemenea, dacă omite să arate în cererea de chemare în

1
E. Lipcanu, nota (I) la dec.civ.nr. 396/1981 a Trib.jud. Bistriţa-Năsăud, R.R.D. nr.
1/1983, p. 43-46; M. Georgescu, Al Oproiu, Citarea la instanţa de fond a reclamantului
care nu a semnat cererea de chemare în judecată, R.R.D. nr. 7/1984, p. 13-15.
2
I.Leş, Nota (II) la dec.civ.nr. 396/1981 a Trib.jud. Bistriţa Năsăud, R.R.D. nr. 1/1983,
p.46-49.
3
Dacă cererea de chemare în judecată nu cuprinde obiectul şi valoarea lui, după
preţuirea reclamantului (în speţă, reclamantul a solicitat remunerarea pentru serviciul
prestat pârâtului), în funcţie de care se stabilesc o serie de coordonate ale procesului
civil, precum competenţa, taxa de timbru etc., instanţa va anula cererea – Trib. Bucureşti,
secţia a IV-a civilă, dec.nr. 2198/1997, în Culegere de practică judiciară 1993-1997,
pag.306.
4
pentru o aplicaţie practică, referitoare la anularea cererii pentru neindicarea domiciliului
sau reşedinţei pârâtului, a se vedea Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.nr.
2084/1997, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, pag.307. Subliniem însă
că instanţa nu ar mai putea anula cererea pentru lipsa menţiunii referitoare la domiciliul
sau reşedinţa pârâtului atunci când reclamantul dovedeşte că a făcut tot ce i-a stat în
putinţă pentru a afla domiciliul sau reşedinţa pârâtului, concluzie desprinsă din art.95
C.proc.civ.

10
judecată mijloacele de probă de care înţelege să se folosească în
dovedirea pretenţiilor sale, iar acestea nu s-au propus nici la prima zi de
înfăţişare, în principiu, intervine sancţiunea decăderii, conform art.138
alin.1 C.proc.civ.

B. Timbrarea cererii de chemare în judecată

Accesul liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie, nu


înseamnă şi acces gratuit. 1
Înfăptuirea justiţiei în statul de drept necesită o serie de cheltuieli
care sunt suportate de la bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt
recuperate însă prin taxele de timbru şi timbrul judiciar.
Reglementarea în materie este cuprinsă în principal în Legea nr.
146/1997 privind taxele judiciare de timbru, Hotărârea Guvernului nr.
797/2005 privind aprobarea nivelurilor pentru valorile impozabile,
impozitele şi taxele locale şi alte taxe asimilate acestora, precum şi pentru
amenzile care se indexează/ajustează/actualizează anual pe baza ratei
inflaţiei, aplicabile în anul fiscal 2006, Ordinul nr. 760/C din 22 aprilie 1999
privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii privind
taxele judiciare de timbru şi Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind
timbrul judiciar.

Taxele judiciare de timbru

Normele metodologice de aplicare a legii privind taxele


judiciare de timbru împart acţiunile şi cererile în următoarele
categorii: acţiuni şi cereri evaluabile în bani; acţiuni şi cereri
neevaluabile în bani; acţiuni şi cereri pentru care legea stabileşte un
regim distinct de taxare.
1) Se consideră acţiuni şi cereri evaluabile în bani cele al căror
obiect este un drept patrimonial ce poate di evaluat în bani (art.5 din
Norme). De asemenea, sunt considerate evaluabile în bani cererea pentru
constatarea dobândirii unui drept real şi cererea pentru restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut
constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau revocarea
8art.6 din Norme)
Potrivit art.2 alin.1 din lege, acţiunile şi cererile evaluabile în bani,
introduse la instanţele judecătoreşti se taxează astfel, la nivelurile
actualizate pentru anul 2006:
a) până la valoarea de 38,80 le – 2 lei;
b) între 38,81 lei şi 388 lei – 2 lei +10% pentru ce depăşeşte 39 lei;
3. c)între 388,01 lei şi 3.879,00 lei – 37 lei+8% pentru ce depăşeşte
388 lei;
c) între 3.879,01 lei şi 19.394,80 lei – 316 lei+6% pentru ce
depăşeşte 3.879 lei;
d) între 19.394,81 lei şi 38.789,60 lei – 1.247 lei+4% pentru ce
depăşeşte 19.395 lei
1
A se vedea în acest sens: Curtea Constituţională, dec.nr.7/1993, C.H.D. 1992-1993, p.
148.

11
e) între 38.789,61 lei şi 193.948,20 lei – 2.023 lei+2% pentru ce
depăşeşte 38.790 lei
f) peste 193.l048,20 lei – 5.126 lei+1% pentru ce depăşeşte
193.948 lei.
În concluzie taxa se calculează proporţional şi progresiv în funcţie
de valoarea obiectului.
Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în
acţiune sau n cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată
de instanţă ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor
metodologice (art.2 alin.3 din lege).
Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat 1 , sub sancţiunea
anulării acţiunii sau cererii. Dacă în momentul înregistrării acţiunea sau
cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost
notificată ulterior, fără ca pentru cererea modificată să se fi plătit taxa
datorată, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în
limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit (art.20 alin.3 şi 4 din
lege).
Normele metodologice stabilesc şi următoarele reguli:
- dacă în procesele de împărţeală se contestă bunurile de împărţit,
valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor,
taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea
contestată.
- Prin titularul cererii se înţelege partea care contestă bunurile de
împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor
coproprietarilor (art.7);
- cererile introduse la instanţele judecătoreşti, prin care se solicită
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de
înstrăinare a unor bunuri imobile, se taxează corespunzător taxei de
timbru pentru autentificarea actului (art.9);
- se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principalele:
cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie.
Cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie
ce apar în urma unei acţiuni care are ca obiect drepturile evaluabile în
bani sunt supuse taxei judiciare de timbru calculat la valoare ce se
pretinde prin aceste cereri (art.10);
- când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate
diferită, dintre care unele evaluabile şi altele neevaluabile în bani, taxa
judiciară de timbru se datorează distinct pentru fiecare capăt de cerere,
după natura lui, cu excepţia cazurilor în care, prin lege se prevede astfel
(art. 11);
- în cazul cererile sau al acţiunilor introduse în comun de mai multe
persoane pentru acelaşi obiect ori când obiectul este un drept sau o
obligaţie, taxa judiciară de timbru se datorează în solidar 8art.12);
- cererile prin repunerea pe rol a procesului a cărui judecare a fost
suspendată datorită părţilor se timbrează cu 50% din taxa judiciară de
timbru pentru cererea sau acţiunea respectivă 8art.16 alin.1);

1
A se vedea şi C.N-.Popa, Discuţii în legătură cu imposibilitatea instanţei de fond de a da
în debit taxele judiciare d etimbru datorate, Dreptul nr. 7/2000, p.84.

12
- determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face, după
caz, de către instanţa judecătorească, de Ministerul Justiţiei sau de
Parchetul de pe lângă instanţa supremă. Prestatorul serviciului taxabil este
obligat să comunice în scris plătitorului cuantumului taxei judiciare de
timbru (art. 29 alin. 1 şi 2)
2. Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează, potrivit art. 3
din lege, cu o sumă fixă, la nivelurile actualizate pentru anul 2006. Spre
exemplu, cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui
drept, făcută în cadrul art. 111 C.proc.civ., se taxează cu 19 lei; cererea
din anulare sau declararea nulităţii unui act juridic cu 12 lei; cererea de
recuzare în materie civilă cu 4 lei; contestaţia în anulare cu 10 lei; cererea
de strămutare în materie civilă cu 4 lei; cererea pentru încuviinţarea
executării silite cu 10 lei; cererea pentru emiterea somaţiei de plată cu 39
lei; cererea de înfiinţare a popririi cu 10 lei, etc.
3. Acţiunile şi cererile pentru care legea stabileşte un regim distinct
de taxare, sunt cele prevăzute de art. 4-9 din Legea nr. 146/1997.

Timbrul judiciar

În condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 32/1995 se instituie timbrul


judiciar, care se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de
competenţa tuturor instanţelor judecătoreşti, Ministerului Justiţiei,
Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
precum şi actelor notariale ce se îndeplinesc de către notarii publici.
Timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxa de
timbru (art.1).
Potrivit art.3, cererile de chemare în judecată adresate instanţelor
judecătoreşti, se timbrează cu timbru judiciar în valoare 0,3 lei, în cazul în
care se solicită soluţionarea în fond a cauzei, şi în valoare de 0,15 lei,
când cererile au ca obiect exercitarea unei căi de atac. Dacă aceste cereri,
indiferent dacă privesc fondul sau o cale de atac, au ca obiect o valoare
mai mare de 100 lei, se aplică timbre judiciare de 1,5 lei, dacă valoarea
este de peste 1.000 lei, se aplică timbre judiciare de 3 lei, iar dacă valoare
este de peste 10.000 lei, se aplică timbre judiciare de 5 lei.

3. Introducerea cererii de chemare în judecată şi constituirea


dosarului.

Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa competentă.


La cerere, se vor alătura atâtea copii câţi pârâţi sunt, iar, dacă este cazul
şi anexele necesare (dovada îndeplinirii procedurii prealabile, chitanţa de
plată a taxei judiciare de timbru, dovada calităţii de reprezentant, copii de
pe înscrisuri, etc.). Dacă pârâţii au un reprezentant comun sau dacă
pârâtul are mai multe calităţi juridice (de exemplu, stă în judecată în nume
propriu dar şi ca reprezentant legal a altui pârât) se va comunica 1 (deci

1
„Comunicarea copiei de pe cerere şi înscrisuri o face instanţa, astfel încât o comunicare
făcute de reclamant, chiar prin scrisoare recomandată, nu poate fi considerată valabilă”
Trib.jud. Ialomiţa, sec.civ., dec.nr.224/1972, în R.R.D. nr. 6/1973, p.158.

13
reclamantul va trebui să depună) o singur copie de pe cererea de
chemare în judecată şi de pe înscrisuri. 1
Cererea trimisă prin poştă se depune la registratura instanţei, unde
primeşte dată certă, după care se predă preşedintelui instanţei în vederea
trecerii rezoluţiei, alăturându-i-se plicul cu data ştampilei poştei (care
prezintă importanţă pentru a se stabili dacă a fost făcută înăuntrul
termenului prevăzut de lege – art. 104 C.proc.civ.). Cererea de chemare în
judecată depusă de parte personal sau prin mandatar primeşte dată certă
la prezentarea ei preşedintelui ori, după caz, înlocuitorului acestuia, prin
aplicarea ştampilei de intrare a instanţei respective, iar după rezolvare va
fi predată arhivarului-registrator spre înregistrare (art. 96 alin. 5 din
Regulament).
Potrivit art. 114 alin. 1 C.proc.civ., la primirea cererii de chemare în
judecată, preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte 2 verifică dacă
aceasta întruneşte cerinţele prevăzute de lege, adică dacă este timbrată
corespunzător şi dacă a fost formulată cu respectarea cerinţelor art. 112
C.proc.civ.
Când este cazul, iar reclamantul este de faţă, i se va pune în
vedere să completeze sau să modifice cererea şi să depună copii de pe
cererea de chemare în judecată sau copii certificate de pe înscrisurile pe
care îşi întemeiază cererea.
Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când
completarea nu este posibilă, cererea se va înregistra 3 şi i se va acorda
reclamantului unt termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin
poştă, reclamantului i se va comunica în scris lipsurile ei, cu menţiunea că,
până la termenul acordat, urmează să facă modificările sau completările
necesare. 4 Acordarea termenului pentru completarea sau modificarea

1
Textul art. 113 C.proc.civ. este de strictă interpretare. Ca atare, împrejurarea că mai
mulţi pârâţi locuiesc la aceeaşi adresă nu înseamnă că pot fi înştiinţaţi printr-o singură
citaţie însoţită de o singură copie de pe acţiune şi de pe înscrisuri (M. Tăbârcă, op.cit.,
p.373).
2
În legătură cu rolul judecătorului de serviciu, a se vedea C.N.Popa, Discuţii în legătură
cu activitatea judecătorului de serviciu, Dreptul nr. 3/1999, p.82-85.
3
„Chiar dacă cererea de chemare în judecată nu era redactată în conformitate cz
exigenţele impuse de art. 112 alin. 1 C.proc.civ., iar completarea ei nu se putea face de
îndată, judecătorul de serviciu este obligat că o înregistreze şi să-i acorde reclamantului
un termen scurt pentru suplinirea lipsurilor constatate, conform art. 114 alin. 1 şi 2
C.proc.civ. De aceea, nesocotirea aceste obligaţii de către instanţă, prin neînregistrarea
cererii formulate de reclamant, face inoperantă sancţiunea decăderii prevăzută de art.
103 C.proc.civ., fiind evident că reclamantul şi-a exercitat dreptul la acţiune în termenul
legal şi că numai printr-o greşeală a instanţei cererea nu a fost înregistrată cu număr de
dosar. Obligaţia de înregistrare la instanţă a unei cereri informe de chemare în judecată
cu stabilirea în sarcina reclamantului a îndatoririi de modificare sau completare a cererii
într-un termen sacurt acordat în acest sens, prevăzută de art. 114 alin. 2 C.proc.civ., îşi
are raţiunea în protejarea intereselor părţilor, urmărind tocmai conservarea dreptului
acestora la exercitarea în termen a acţiunii supuse unui termen de prescripţie sau
decădere” C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.nr.1031/2004.
4
Dacă cererea de chemare în judecată este trimisă prin poştă şi nu cuprinde domiciliul
sau reşedinţa reclamantului, nu va fi posibilă înştiinţarea acestuia cu privire la lipsurile
cererii. Însă, şi în acest caz se va acorda termen pentru completarea sau modificarea
cererii, judecătorul neputând să dispună direct suspendarea conform art. 1551 C.proc.civ.
(M.Tăbârcă, op.cit., p. 374).

14
cererii de chemare în judecată se face, în toate cazurile, cu menţiunea că
neîndeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea sau
modificarea cererii poate atrage suspendarea judecăţii. Această măsură
se va dispune prin încheierea potrivit dispoziţiilor art. 339 (art. 14 alin. 4
C.proc.civ.). 1
Termenul fixat pentru completarea sau, modificarea cererii de
chemare în judecată nu trebuie confundat cu primul termen de judecată.
Este un termen administrativ, motiv pentru care, comunicarea lipsurilor
cererii de chemare în judecată, în cazul în care aceasta a fost trimis prin
poştă, se face printr-o adresă şi nu prin citaţie.
Articolul 114 alin. 5 C.proc.civ. prevede că, în procesele în care, în
condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele
instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea
de a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată cu respectarea
drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune
reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a
actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul
acestuia. Prezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi
mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art. 68 şi art.
1141 fiind aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi
depusă de de către reclamanţi, în condiţiile prevăzute la art. 114 alin. 2, iar
către pârâţi, odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar
sau nu se înţeleg asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor
vor fi aplicabile dispoziţiile alin. 4, iar în cazul pârâţilor, preşedintele
instanţei va numi cu curator special.
Potrivit art. 1141 alin. 1 C.proc.civ., de îndată ce constată că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în
judecată, preşedintele fixează termenul de judecată pe care, sub
semnătură, îl dă în cunoştinţă reclamantului prezent sau reprezentantului
acestuia. Celelalte părţi vor fi citate.
Sunt necesare următoarele precizări 2 :
- deşi textul nu mai face referire la judecătorul care îl înlocuieşte pe
preşedinte, aşa cum o face art. 114 C.proc.civ., trebuie să se recunoască
şi judecătorului posibilitatea de a fixa primul termen de judecată, întrucât
nu este de imaginat ca, mai întâi, cererea să fie primită şi verificată de
judecător şi apoi , constatând că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege,
să o prezinte preşedintelui instanţei care, la rândul lui trebuie să o verifice
şi să constate că cererea este legal întocmită, pentru ca acesta să-i fixeze
termenul.

1
S-a spus că suspendarea este facultativă, astfel încât dacă preşedintele nu dispune prin
încheierea necontencioasă suspendarea, ci fixează termen de judecată, se vor urma
regulile obişnuite de judecată, iar instanţa nu ar mai putea dispune suspendarea judecăţii
pentru neîndeplinirea obligaţiei de modificare sau completare a cererii de chemare în
judecată, ci va anula cererea pentru lipsa unor menţiuni, potrivit art. 133 şi 105 alin. 2
C.proc.civ., ori va anula cererea ca netimbrată. O asemenea interpretare este de natură
să dea eficienţă corelaţiei dintre art. 114 alin. 3 şi alin. 4 C.proc.civ., art. 1551 C.proc.civ.
şi art. 133 C.proc.civ. (V.M.Ciobanu, G. Boroi, op.cit, p. 207).
2
M.Tăbârcă, op.cit., p. 376-377

15
Pe de altă parte, art. 53 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 republicată,
privind organizarea judiciară prevede că repartizarea cauzelor pe
complete de judecată se face în mode aleatoriu, în sistem informatizat.
În aplicarea acestui text, art. 98 alin. 3 din Regulament dispune că
dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de
preşedintele sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care
va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii astfel încât să se
asigure soluţionarea cu celeritate a cauzelor înregistrate.
„Conflictul” dintre norma înscrisă în legea de organizare judiciară şi
cea din Cod va fi rezolvat în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă
că preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu vor fixa primul termen
de judecată numai la instanţele la care nu există un sistem computerizat
de repartizare aleatorie a dosarelor.
- se va proceda la repartizarea aleatorie numai în momentul în care
se constată că sunt îndeplinire condiţiile prevăzute de lege pentru cererea
de chemare în judecată. Or, aceste aspecte sunt verificare tot de
preşedinte/judecător iar nu de persoana desemnată cu repartizarea
aleatorie a cauzelor, conform art. 98 alin.1 din Regulament;
- reclamantul are termen în cunoştinţă încă de la primirea cererii,
astfel încât nu va mai fi citat în tot cursul judecăţii la acea instanţă (art. 153
alin. 1 C.proc.civ.), dar numai dacă el sau reprezentantul său au semnat
pentru a confirma cunoaşterea termenului. În lipsa semnăturii, chiar dacă
cererea de chemare în judecată nu a fost trimisă prin poştă, este necesară
citarea reclamantului.
Primul termen de judecată va fi astfel fixat încât de la data
primirii citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile (în
pricinile urgente, cel puţin 5 zile) în vederea pregătirii apărării.
În cazul în care pârâtul locuieşte în străinătate, se poate acorda un
termen mai îndelungat, însă, prin citaţie pârâtul va fi informat că are
obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România, la care i se vor face toate
comunicările privind procesul. 1 Dacă pârâtul nu se conformează acestei
obligaţii, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, caz în care
recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia se vor
menţiona actele ce se expediază, va ţine loc de dovadă de îndeplinire a
procedurii.
După fixarea termenului, prin aceeaşi rezoluţie preşedintele va
dispune să se comunice pârâtului, odată cu citaţia, copii de pe cerere şi
înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar
întâmpinare cel mai târziu cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit
pentru judecată (art. 1141 alin. 2 C.proc.civ.). 2

1
Alegerea de domiciliu trebuie făcută în condiţiile art. 93 C.proc.civ., cu indicarea unei
persoane căreia să i se facă toate comunicările, pentru că astfel citarea pârâtului se face
prin scrisoare recomandată.
2
În anumite cazuri, simultan cu fixarea termenului de judecată, preşedintele poate
încuviinţa atât chemarea pârâtului la interogatoriu (acesta fiind citat c această menţiune)
numai dacă reclamantul a solicitat proba, precum şi alte măsuri privind administrarea
probelor solicitate de reclamant sub rezerva discutării admisibilităţii acestora, în
contradictoriu, în şedinţa de judecată: tot astfel, în condiţiile legii, preşedintele poate
încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea
dovezilor sau pentru constatarea unei situaţii de fapt.

16
La registratură, după trecerea rezoluţiei pe cererea de chemare în
judecată, aceasta va primi un număr şi se va înscrie în registrul general de
dosare.
Cererea se mai înscrie: în opisul alfabetic (în care se trec numele şi
prenumele tutore părţilor din litigiile înscrise în registrul general de dosare,
indicându-se numărul dosarului în dreptul fiecărei părţi), în registrul
informativ (în care se fac menţiuni în dreptul fiecărui dosar c privire la:
primul termen de judecată şi la termenele ulterioare fixate de instanţă: la
data ieşirii dosarului respectiv din arhivă şi persoana sau organul căruia i s-
a predat, la data reintrării dosarului în arhivă, la numărul şi data hotărârii, la
soluţia pronunţată, la data trimiterii dosarului la altă instanţă şi data
revenirii, la conexarea cu un alt dosar etc) şi în condica de termene a
arhivei (în care se trec toate dosarele, pe termenele de judecată fixate).

4. Efectele cererii de chemare în judecată

Odată introdusă, cererea de chemare în judecată produce unele


efecte specifice: 1
a) învesteşte instanţa cu judecarea pricinii la car se referă;
Ca regulă, instanţa civilă nu se învesteşte din oficiu, ci este
necesară o cerere formulată de persoana interesată.
b) determină cadrul procesual în care se va desfăşura
judecata, atât sub aspectul părţilor (reclamant şi pârât), cât şi sub
aspectul obiectului cererii (pretenţia concretă).
Instanţa nu are dreptul de a extinde cadrul procesual introducând,
din oficiu, alte persoane în proces ori modificând obiectul acţiunii, această
posibilitate fiind recunoscută, în condiţiile legii, exclusiv părţilor, în caz
contrar constituind o încălcare a principiului disponibilităţii prevăzut de art.
129 alin. 6 C.proc.civ.
c) în cazul competenţei teritoriale alternative, introducerea
cererii de chemare în judecată exprimă opţiunea reclamantului pentru
una dintre instanţele deopotrivă competente, iar după această
alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei şi pârâtul nu
poate cere declinarea competenţei;
d) în anumite situaţii, deşi cererea, fiind strict personală nu
poate fi introdusă de altcineva decât titularul dreptului la acţiune, ea
poate fi transmisă moştenitorilor acestuia, dacă a fost introdusă
înainte de deces de către titular (stabilirea filiaţiei faţă de mamă – art.
52 C.fam, stabilirea paternităţii – art. 59 C.fam., tăgăduirea paternităţii
– art. 54 C.fam., revocarea donaţiei pentru ingratitudine – art 833
C.civ., etc.);
e) dreptul ce se valorifică prin cererea de chemare în judecată
devine letigios şi poate forma obiectul cesiunii;
f) cererea de chemare în judecată apreciază punerea în
întârziere a pârâtului. Astfel încât:

1
Florea Măgureanu, drept procesual civil, ediţia a VI-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
p.223-224, V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 209-211;

17
- în cazul acţiunilor reale imobiliare şi mixte, pârâtul va fi considerat
posesor de rea-credinţă, şi în caz de administrare a acţiunii va datora
fructe din momentul introducerii cererii;
- dacă cererea are ca obiect obligaţia de a da un bun individual
determinat, va suporta riscul pricinii fortuite a bunului;
- dacă reclamantul pretinde o sumă de bani care anterior nu era
purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii de chemare în
judecată vor curge dobânzile.
g) introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe
prescripţia extinctivă, chiar şi în caz de necompetenţă a instanţei
judecătoreşti sesizate (sau a unui alt organ de jurisdicţie). Însă,
prescripţia extinctivă va fi considerată întreruptă numai dacă instanţa
sesizată îşi declină competenţa, nu şi atunci când cererea va fi respinsă
ca nefiind de cmpetenţa instanţelor române ori dacă va fi respinsă ca
inadmisibilă întrucât competenţa aparţine unui organ fără autoritate
jurisdicţională. Trebuie reţinut că efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă
este provizoriu şi condiţionat de admiterea cererii prin hotărâre irevocabilă,
în sensul că definitivarea sau consolidarea efectului întreruptiv de
prescripţie extinctivă este condiţionată de administrarea cererii şi de
rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a admis cererea respectivă.
Dacă însă cererea de chemare în judecată este respinsă, anulată,
perimată ori reclamantul renunţă la judecată, atunci efectul întreruptiv de
prescripţie extinctivă dispare cu efect retroactiv.

5. Întâmpinarea

Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la


cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile
reclamantului.
Sediul materiei îl reprezintă art. 115-118 C.proc.civ.
În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate
practică incontestabilă. Ea este destinată, în primul rând, să asigure un
echilibru în situaţia juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinării i se
oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de apărările
pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este utilă şi pentru
instanţa de judecată, care astfel ia cunoştinţă chiar din faza iniţială a
procesului civil, de poziţia părţilor de apărările şi dovezile pe care se
întemeiază susţinerile lor. 1 Tocmai de aceea, modificarea legislativă
survenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a
reintrodus sistemul obligaţiilor întâmpinării.
Aşadar, la judecata în primă instanţă (ca de altfel şi la judecata în
apel, în recurs şi în căile extraordinare de atac de retractare),
întâmpinarea este obligatorie. Numai în cazurile expres prevăzute de lege
întâmpinarea are caracter facultativ (art. 118 alin. 1 C.proc.civ.). 2
Articolul 115 C.proc.civ. prevede că întâmpinarea va cuprinde:

1
Ioan Leş, Codul de procedură civilă, op.cit. p. 371.
2
Întâmpinarea nu este obligatorie în caz de asigurare a dovezilor( art. 236 alin. 3
C.proc.civ.), în materie de divorţ (art. 612 alin. 5 C.proc.civ.) şi în cazul acţiunilor
posesorii (art. 674 alin. final C.proc.civ.).

18
- excepţiile de procedură 1 pe care pârâtul le ridică la cererea
reclamantului;
- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
- dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de
cerere;
- semnătura.
Întâmpinarea va cuprinde şi apărările de fond (în fapt şi în drept)
pentru fiecare capăt de cerere al reclamantului 2 . De pildă, pârâtul se poate
apăra arătând că şi-a executat în tot sau în parte, obligaţiile asumate prin
contract 3 , poate invoca compensaţia legală 4 excepţia neexecutării
contractului, simulaţia titlului invocat de reclamant, etc. Dacă pârâtul
invocă prin întâmpinare nulitatea actului juridic, în lipsa unei cereri
reconvenţionale având un asemenea obiect, instanţa nu poate să constate
nulitatea contractului şi să repună părţile în situaţia anterioară ci, atunci
când constată că apărarea pârâtului este întemeiată, poate să respingă
cererea de chemare în judecată 5 ca nefondată (neîntemeiată).
Dacă pârâtul solicită dovada cu înscrisuri, va anexa la întâmpinare
copii de pe înscrisuri, certificate că sunt conforme cu originalul, în atâtea
exemplare câţi reclamanţi sunt, plus câte un exemplar pentru instanţă, iar
dacă solicită administrarea probei testimoniale, va trebui să arate numele
şi locuinţa acestora.
Când întâmpinarea nu este formulată personal de către pârât, ci de
către un reprezentant al acestuia, se va preciza acest fapt, alăturându-se
şi dovada calităţii de reprezentant.
Lipsa semnăturii pârâtului de pe întâmpinare atrage sancţiunea
nulităţii, care operează în aceleaşi condiţii ca şi în cazul cererii de
chemare în judecată semnate.
La întâmpinare se anexează atâtea copii de pe aceasta câţi
reclamanţi sunt. Când mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, ori
un reclamant stă în proces în nume propriu, ca reclamant, dar şi ca
reprezentant al acestui reclamant, se va depune la dosar, pentru aceste
părţi, câte o singură copie. În caz de coparticipare procesuală pasivă,

1
Inclusiv excepţiile de fond pot fi invocate în întâmpinare; de exemplu. Excepţiile privind
nulitatea cererii, necompetenţa, lipsa de interes, litispendenţa, excepţiile de prematuritate
a cererii, cele privind lipsa de calitate procesuală, etc.
2
„Pentru a obţine reducerea unei pretenţii formulate de reclamant nu este necesar a se
face acţiune reconvenţională sau acţiune separată, ci este suficient ca ea să fie invocată
pe calea unei simple apărări de fond, în cadrul procesului”.- Trib.Supr. col.civ.,
dec.nr.1197/1961, I.G. Mihuţă, Al.Lesviodax, Repertoriu…, pe anii 1952-1969, p. 747.
3
„Plăţile făcute în executarea unui contract pot fi opuse pe cale de excepţie, fără a fi
necesar formularea unei cereri reconvenţionale” – Trib.Supr. col.civ. dec.nr.1237/1957,
I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu… pe anii 1952-1969, p. 747.
4
Dacă pârâtul opune compensaţia legală, iar creanţa sa este mai mare decât creanţa
reclamantului, pentru diferenţă trebuie formulată cerere reconvneţională,valoarea unor
pretenţii formulate de chiriaşi trebuie stabilită ţi dedusă din chiria restantă, chiar şi în lipsa
unei cereri reconvenţionale. Lipsa unei cereri reconvenţionale constituie un impediment
numai în ce priveşte obligarea proprietarului la plata unei eventuale diferenţe ce ar
rezulta din scăderea chiriei restante din suma datorată chiriaşului”- Trib.Supr. col.civ.,
dec.nr. 911/1958, I.G.Mihuţă Al. Lesviodax, Repertoriu…, pe anii 1952-1969, p. 748.
5
În exerciţiul rolului activ, judecătorul trebuie să pună în discuţia părţilor calificarea cererii
prin care pârâtul invocă nulitatea actului, ca fiind o cerere reconvenţională.

19
pârâţii sau numai o parte dintre ei pot răspunde printr-o întâmpinare unică
(art. 117 C.proc.civ.).
Potrivit art. 1141 alin. 2 C.proc.civ., întâmpinarea se depune c cel
puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, atunci când pârâtul
a avut la dispoziţie de la data primirii citaţiei şi a copiei de pe cererea de
chemare în judecată, cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea.
Excepţie fac pricinile urgente, când termenul pentru pregătirea apărării se
reduce la cel puţin 5 zile de la data primirii citaţiei, pârâtul putând depune
întâmpinare chiar la termenul de judecată.
Articolul 118 C.proc.civ. nu mia prevede în mod expres sancţiunea
decăderii pârâtului, dacă acesta nu a depus întâmpinarea la termenul
stabilit de art. 1141 alin. 2 C.proc.civ. Abrogarea alin. 2 al art. 118
C.proc.civ. prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 nu poate conduce la concluzia că deşi
întâmpinarea are caracter obligaroiu, nedepunerea acesteia în termenul
prevăzut de lege ar rămâne fără consecinţe. Decăderea pârâtului din
dreptul de a depune întâmpinare va interveni în condiţiile dreptului
comun, respectiv art. 103 alin. 1 C.proc.civ. 1 . Condiţiile decăderii pârâtului
din dreptul de a depune întâmpinare îi pot îngreuna acestuia situaţia în
procesul respectiv. Astfel, pârâtul nu va mai putea invoca excepţiile
relative pe care trebuia să le ridice prin întâmpinare (de exemplu, excepţia
de necompetenţă teritorială relativă), va fi decăzut din dreptul de a mai
formula cerere reconvenţională sau cererea de intervenţie forţată (dacă
reclamantul nu ar fi de acord cu primirea acestora în cursul judecăţii la
prima instanţă), din dreptul de a propune probe, cu excepţia incidenţei art.
138 C.proc.civ. Totuşi, pârâtul va putea discuta probele şi temeinicia
susţinerilor reclamantului (art. 171 C.proc.civ.) ceea ce echivalează cu o
posibilitate de apărare, dar mai redusă.
Când pârâtul nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de lege,
instanţa nu are dreptul să acorde un termen pentru depunerea
întâmpinării, sancţiunea decăderii neputând fi înlăturată decât în situaţiile
expres prevăzute de lege.
Art. 118 alin.3 C.proc.civ. atenuează consecinţele decăderii pentru
ipoteza în care pârâtul nu este reprezentant sau asistat de avocat. Într-un
asemenea caz, la prima zi de înfăţişare, instanţa îi va pune în vedere să
arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care
va face vorbire în încheierea de şedinţă. Mai mult, la cerere, instanţa îi va

1
V-M-Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 212; „Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut
de lege are ca sancţiune doar decăderea părţii din drept de a mai propune probe şi de a
invoca excepţii, în afara celor de ordine publică – art. 118 alin. 2 C.proc.civ. – nu şi
aplicarea unei amenzi judiciare (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.nr. 2733/2002) –
Notă de Boroi & Spinenu Matei: „Deşi art. 118 alin.2 C.proc.civ. a fost abrogat prin Legea
nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, soluţia îşi păstrează valabilitatea. Porivit
art. 136 şi art. 138 alin. 1 C.proc.civ., pârâtul paote formula excepţii numai în condiţiile art.
115 C.pro.civ., adică prin întâmpinare (în afară de cele de ordine publică, ce pot fi
invocate oricând) poate propune probe tot în condiţiile art. 115, adică prin întâmpinare (cu
excepţiile anume prevăzute în art. 138). Nerespectarea acestor dispoziţii legale, adică
neinvocarea excepţiilor relative şi neindicarea probelor prin întâmpinare, cu cel puţin 5
zile înainte de termenul de judecată, atrage sancţiunea decăderii, conform art. 103 alin. 1
C.proc.civ.

20
acorda un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâpinării8.
Partea finală a dispoziţiei înscrise în art. 118 alin. 2 C.proc.civ. trebuie
coroborată cu prevederile art. 156 alin. 1 C.proc.civ. În consecinţă, numai
pentru lipsa de apărare temeinic motivată instanţa va putea (deci, nu este
obligată) să acorde un termen pentru depunerea întâmpinării. 1

6. Cererea reconvenţională

Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau


prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi
această stare defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant.
Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului prin dispoziţiile art. 119
C.proc.civ.: „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea
reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională”. 2
În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea
reconvenţională ca fiind actul procedural prin intermediul căruia pârâtul
urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant. 3 Cererea
reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât,
acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale
incidentală sau printr-o acţiune civilă separată. Alegerea căii incidentale
prezintă anumite avantaje: asigură sancţionarea pretenţiilor celor două
părţi într-un singur cadru procesual; determină realizarea unor economii
de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, instanţa
fiind pusă în situaţia de a cunoaşte, în complexitatea lor, raporturile
juridice substanţiale dintre părţi; evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri
contradictorii.
Sunt cazuri în care pârâtul este obligat să-şi valorifice pretenţiile pe
calea cererii reconvenţionale. De pildă, dacă pârâtul prin procesul de
divorţ doreşte că obţină desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a
reclamantului, trebuie să formuleze o cerere reconvenţională până la prim
azi de înfăţişare, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru
faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la
începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului (art. 608
alin. 1 C.proc.civ.).
Natura juridică a cererii reconvenţionale este aceea a unei veritabile
cereri de chemare în judecată. Astfel, prin introducerea ei se poate
urmări: 4
1
V.M.Ciobanu, G.Boroi, oş.cit., p. 213.
2
„Fără o cerere reconvenţională, instanţa nu poate obliga pe reclamant la efectuarea
unei prestaţii faţă de pârât” – Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 1611/1979, R.R.D. nr. 2/1980, p.
56.
3
G.D. Mihali (I), V.M.Ciobanu (II), Discuţii privind admisibilitatea formulării cererii
reconvenţionale şi în cazurile cererilor de participare a terţilor în procesul civil, Dreptul nr.
2/1999, p. 35-41.
4
Exemple: compensaţia judiciară, atunci când pârâtul are de primit de la reclamant o
sumă de bani, iar creanţa sa nu este certă, lichidă şi exigibilă astfel încât să invoce
compensaţia legală prin întâmpinare; reclamantul îl cheamă în judecată pe pârât pentru
executarea unui contract, iar prin cerere reconvenţională pârâtul solicită anularea,
rezoluţiunea sau rezilierea contractului respectiv; reclamantul solicită evacuarea
pârâtului, iar prin cerere reconvenţională pârâtul solicită obligarea reclamantului la plata
îmbunătăţirilor aduse imobilului.

21
- neutralizarea obligaţiei pe care reclamantul a formulat-o împotriva
pârâtului;
- atenuarea obligaţiei pârâtului faţă de reclamant;
- obţinerea unei obligări la plată şi a reclamantului.
Nu e necesar ca pretenţiile pârâtului să-şi aibă izvorul în acelaşi
raport juridic, pretenţiile părţilor putând proveni şi din cauze diferite. Însă,
în materie de arbitraj sau în materie comercială, în general, pârâtul poate
face cerere reconvenţională numai dacă pretenţiile sale derivă din acelaşi
raport juridic (art. 357 alin. 1 şi art. 7205 C.proc.civ.).
Din punct de vedere al conţinutului, cererea reconvenţională trebuie
să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de
chemare în judecată (art. 119 alin. 2 C.proc.civ.) 1 , precum şi acelea
necesare oricărei cereri în justiţie.
Reclamantul din cererea principală devine pârât în cererea
reconvenţională, astfel încât părţile se vor numi reclamant-pârât şi pârât-
reclamant.
Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau,
dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prim azi de
înfăţişare (art. 119 alin. 3 C.proc.civ.).
Dacă reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată,
cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce
se va încuviinţa pârâtului (art. 119 alin. 4 C.proc.viv.) .
În concluzie, atunci când întâmpinarea este obligatorie, cererea
reconvenţională trebuie depusă cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat
pentru judecată ( art. 1141 alin. 2 C.proc.civ.). Numai dacă întâmpinarea
nu este obligatorie, cererea reconvenţională poate fi depusă la prima zi de
înfăţişare.
Pe de altă parte, dacă întâmpinarea este obligatorie, dar pârâtul nu
depune întâmpinare ci doar cerere reconvenţională, cererea
reconvenţională nu poate fi respinsă numai pentru acest motiv. Articolul
119 alin. 3 C.proc.civ. care prevede că cererea reconvenţională se depune
odată cu întâmpinarea, trebuie interpretat în sensul că reglementează
termenul de depunere al cererii reconvenţionale, iar nu în sensul că dacă
întâmpinarea este obligatorie şi nu este formulată, trebuie respinsă şi
cererea reconvenţională. Nedepunerea întâmpinării atrage drept sancţiune
decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii
procesuale relative, iar nu respingerea cererii reconvenţionale. 2
Cererea reconvenţională introdusă tardiv poate fi judecată
împreună cu cererea principală numai dacă ,părţile sunt de acord. În caz
contrar, va fi judecată separat (art. 135 C.proc.civ.), iar nu respinsă ca
tardiv formulată 3 . Practic, se va constitui un dosar distinct. 1

1
Neindicarea în cuprinsul cererii reconvenţionale a obiectului acesteia, atrage, potrivit art.
133 alin. 1 C.proc.civ., sancţiunea anulării – Trib.Bucureşti, secţ.com. dec.nr. 840/1998 în
Culegere de practică judiciară comercială, 1990-1998, p. 263.
2
M.Tăbârcă, op.cit, p. 403.
3
„În speţă, cererea reconvenţională nu a fost introdusă în termenul prevăzut de lege, dar
reclamanta a consimţit să se judece împreună cu acţiunea principală, prin aceea că a fost
de acord să fie administrate probele cerute de pârâtă în dovedirea propriilor sale pretenţii.
Ca atare, în mod greşit prima instanţă a respins cererea reconvenţională ca tardiv
introdusă” – Trib.Supr. dec.civ., dec.nr. 167/E/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 123.

22
Disjungerea nu este posibilă în acele cazuri în care soluţia dată
cererii reconvenţionale este intim legată de soluţia cererii principale. 2
Astfel, nu poate fi disjunsă cererea reconvenţională prin care, într-un
proces de partaj, se solicită completarea masei bunurilor de împărţit; 3 nu
este posibilă disjungerea cererii reconvenţionale prin care pârâtul solicită
stabilirea la el a domiciliului copilului dacă prin cererea principală se
urmăreşte obligarea pârâtului la pensie de întreţinere; în procesul de
divorţ, cererea reconvenţională nu poate fi disjunsă de cererea principală
(art. 608 alin. 2 C.proc.civ.).
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa nu trebuie să
se pronunţe asupra admisibilităţii ei în principiu, ci direct prin hotărâre,
odată cu cererea principală sau, după caz, când dispune prin încheiere 4
disjungerea ei, o va soluţiona separat.
Cererea reconvenţională trebuie soluţionată chiar dacă reclamantul
a renunţat la judecată, sau la dreptul subiectiv pretins ori dacă acţiunea
introductivă a fost respinsă ca prescrisă, anulată, ori s-a perimat. 5
În principiu, la cererea reconvenţională a pârâtului, reclamantul
iniţial poate formula, la rândul său, întâmpinare şi cerere reconvenţională. 6

7. Măsurile asigurătorii

Codul de procedură civilă reglementează în cartea a VI-a rezervată


procedurilor speciale trei categorii de măsuri asigurătorii: sechestrul
asigurător ( art. 591-596), poprirea asigurătorie (art. 597) şi sechestrul
judiciar (art. 598-601).
Am arătat anterior că prin acţiune, în sens larg, înţelegem acele
mijloace procesuale puse la dispoziţia titularului dreptului subiectiv, pentru
1
Instanţa va menţiona în încheierea de şedinţă că pârâtul a depus cererea
reconvenţională peste termen şi că reclamantul s-a opus judecării acesteia împreună cu
cererea de chemare în judecată, apoi va trimite cererea respectivă la registratură, în
vederea constituirii unui dosar distinct.
2
„În situaţia în care între cererea principală şi cererea reconvneţională există o legătură
atât de strânsă încât admiterea cererii reconvenţionale ar avea drept consecinţă
respingerea cererii principale, instanţa nu poate dispune disjungerea celor două cereri, în
vederea soluţionării cu prioritate a cererii principale, întrucât faptul că acţiunile se exclud
în totalitate ar putea da naştere la complicaţii în raporturile dintre părţi, în cazul judecării
în mod succesiv” – Trib.Bucureşti, sec.a IV-a civilă, dec.nr. 1321/1995, Culegere de
practică judiciară civilă pe anii 1993-1997, p. 287.
3
„Soluţia disjungerii cererii reconvenţionale în procesele de ieşire din indiviziune este
potrivnică intereselor moştenitorilor” – C.S.J. sec.civ., dec.nr. 1997/1991, Dreptul nr.
7/1992, p. 78; „În situaţia cererilor de ieşire din indiviziue’, trebuie să se lichideze, ca fiind
conexe, toate pretenţiile reciproce dintre moştenitori, cu privire la averea succesorală,
pentru a se putea forma masa tuturor bunurilor în discuţie, pentru reducerea liberalităţilor
şi rezolvarea şi a altor aspecte ce interesează împărţeala”. – C.A. Bucureşti, sec.a III-a
civilă, dec. Nr-. 1514/1999, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999,
p. 241.
4
Încheierea prin care s-a dispus disjungerea nu poate fi atacată separat.
5
Trib.Spr., sec.civ., dec.nr.578/1978, în C.D. 1973, p. 332; C.S.J. sec.coiv., dec.nr.
445/2000 în P.R. nr. 4/2001, p. 44; Trib.jud. Covasna, dec.civ.nr. 169/1983 în R.R.D. nr.
1/1984, p. 53.
6
„Nu există un text de lege care să îi interzisă acest lucru; la aceleaşi consecinţe s-ar
ajunge şi dacă ar declanşa împotriva aceluiaşi pârât un proces distinct, iar apoi ar solicita
conexarea pricinilor”.-V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 218.

23
realizarea acestui drept. În această accepţie largă a noţiunii de acţiune
intră şi măsurile asigurătorii. 1
Prin aceste măsuri instanţa urmăreşte în cadrul acţiunilor reale,
împiedicarea dispariţiei sau degradării bunului în legătură cu care s-a
născut litigiul, iar atunci când în discuţie sunt acţiunile personale,
împiedicarea diminuării activului patrimonial.
Se poate spune, deci, că prin măsuri asigurătorii înţelegem
posibilitatea recunoscută de lege, reclamantului de a solicita instanţei
măsuri de indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice pe pârât,
în timpul procesului, să distrugă sau să înstrăineze bunul ce constituie
obiectul litigiului sau activului patrimonial, când obiectul litigiului este o
sumă de bani. 2
Apelează la măsurile asigurătorii creditorul care nu are încă un titlu
executoriu pe care să-l pună în executare silită. În momentul în care obţine
titlul executoriu, creditorul poate să treacă la valorificarea bunurilor
indisponibilizate sau poate să intre în posesia lor. În esenţă, se poate
spune că măsurile asigurătorii constituie o măsură de prevedere.

A. Sechestrul asigurător

Sechestrul asigurător, reglementat prin dispoziţiile art. 591-596


C.proc.civ., constă în indisponibilizarea, de către instanţa sesizată cu
cererea principală, la cererea creditorului reclamant, a unor bunuri mobile
sau imobile aparţinând debitorului, aflate la acesta sau la un terţ, pentru
ca, la nevoie să se poate executa silit, în vederea acoperirii creanţei
alegate şi în raport cu valoarea acesteia.
Specific sechestrului asigurător este faptul că obiectul acţiunii
principale îl constituie plata unei sume de bani.
Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului
asigurător 3 , trebuie să deosebim mai multe situaţii:
a) prima situaţie, la care se referă art. 591 alin. 1 C.proc.civ., este
aceea în care creanţa pretinsă de creditor în litigiul de fond este exigibilă,
şi totodată este constatată într-un înscris care nu constituie, potrivit legii,
titlu executoriu. 4 În acest caz pentru a se putea înfiinţa sechestrul
asigurător trebuie îndeplinite condiţiile:

1
Măsurile asigurătorii reprezintă mijloace procesuale ce intră în conţinutul acţiunii civile,
iar nu măsuri de executare silită. În unele lucrări de specialitate se foloseşte noţiunea de
„asigurarea acţiunii”. A se vedea în acest sens A.Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în
R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pa. 111.
2
V.M.Ciobanu, Trata…, vol.II, p.61; Floarea Măgureanu, op.cit., p. 227-228.
3
„Potrivit dispoziţiilor art.907 C.fam., partea într-o cauză comercială va putea, deodată cu
intentarea acţiunii, să ceară a se pune sechestru asigurător supra averii mobile a
debitorului său, cu respectarea procedurii civile. În speţă, acţiunea de fond a reclamantei
este întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C.civ., astfel că, înainte de rămânerea definită a
soluţiei ce se va pronunţa cu privire la pretenţiile reclamantei, nu se poate vorbi de o
creanţă exigibilă, condiţie a instituirii sechestrului asigurător”. – C.S.J. sec.com.
dec.nr.1883/1996, Dreptul nr. 8/1997, p. 122.
4
În cazul în care înscrisul constatator al creanţei constituie potrivit legii, titlu executoriu,
înfiinţarea măsurii asigurătorii devine lipsită de interes, deoarece creditorul poate
declanşa executarea silită.

24
- creditorul să facă dovada existenţei litigiului de fond în care
pretinde plata unei sume de bani 1 ;
- creanţa solicitată să fie exigibilă şi să existe un înscris constatator
al acesteia;
- depunerea cauţiunii este facultativă, fiind lăsată la aprecierea
instanţei, atât sub aspectul necesităţii ei, cât şi a cuantumului 2 .
b) O a doua situaţie, reglementată de art. 591 alin. 2 C.proc.civ.,
este aceea când creanţa pretinsă de creditor, deşi exigibilă, nu este
constatată în scris. Iată condiţiile necesare a fi îndeplinite într-o astfel de
situaţie pentru înfiinţarea sechestrului asigurător:
- creditorul să facă dovada existenţei litigiului de fond;
- creanţa solicitată să fie exigibilă;
- depunerea, simultan cu cererea de înfiinţare a sechestrului, a unei
cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă în litigiul de fond (în acest caz,
cauţiunea este obligatorie atât sub aspectul necesităţii, cât şi a
cuantumului legal). 3
c) A treia situaţie, prevăzută de dispoziţiile art. 591 alin. 3
C.proc.civ. este una excepţională – creanţa nu este exigibilă, însă, trebuie
ca debitorul să fi micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau să
nu fi dat asigurările promise ori atunci când există pericolul ca debitorul să
se sustragă de la urmărire/să-şi ascundă sau să-şi risipească averea.
Condiţii:
- creditorul să facă dovada existenţei litigiului de fond;
- creanţa să fie constatată printr-un înscris (soluţie desprinsă din
alin. 3 al art. 591 C.proc.civ., care trimite la primul să alineat);
- debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau
nu a dat asigurările promise, ori există pericol ca debitorul să se sustragă
de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea;
- să depună o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă (cauţiunea
este obligatorie sub aspectul necesităţii sale, dar este lăsată la aprecierea
instanţei, în privinţa cuantumului).
Potrivit art. 592 alin. 1 C.proc.civ., cererea de sechestru asigurător
se adresează instanţei care judecă procesul.
În cazul în care cererea de sechestru se depune odată cu cererea
de chemare în judecată asupra fondului, ea poate fi soluţionată şi de
preşedintele instanţei, prin încheiere executorie (art. 1141 alin. final
C.proc.civ.), la primirea cererii de chemare în judecată.
Cererea va fi însoţită de înscrisul constatator al creanţei, atunci
când aceasta există, sau, după caz, recipisa ce atestă consemnarea a
jumătate din valoarea reclamată în litigiul de fond. Când cererea privind

1
Se face această dovadă prin depunerea copiei legalizate de pe cererea de chemare în
judecată. Mai mult, această condiţie este îndeplinită dacă cererea este legal timbrată şi s-
a fixat termen de judecată.
2
Creditorul poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă
(C.S.J., sec.com., dec.nr. 364/1996, Dreptul nr. 1/1997, p. 123.
3
Fiind o condiţie pentru chiar introducerea cererii de sechestru asigurător, dovada plăţii
cauţiunii nu poate fi făcută ulterior, pe parcursul procesului, ceea ce înseamnă că instanţa
nu va putea acorda un termen pentru depunerea sau completarea cauţiunii. Constatând
neîndeplinirea acestei obligaţii, instanţa va respinge cererea de sechestru asigurător ca
inadmisibilă.

25
luarea măsurii asigurătorii este ulterioară înregistrării acţiunii pe fond, se
va alătura şi certificatul de grefă, care atestă existenţa acesteia. Instanţa
va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător de urgenţă, în
camera de consiliu, fără citarea părţilor pronunţând o încheiere executorie.
Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea
încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului
asigurător, indiferent că a fost admisă ori respinsă, este supusă numai
recursului, termenul de recurs fiind de 5 zile de la comunicare. Recursul se
judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.
Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel mult 24 de ore, iar
hotărârea asupra recursului trebuie redactată în termen de cel mult 48 de
ore de la pronunţare.
Când este cazul, prin aceeaşi încheiere de admitere a înfiinţării
sechestrului asigurător, instanţa fixează şi cuantumul cauţiunii, precum şi
termenul până la care aceasta trebuie depusă de către creditor. 1
Nedepunerea cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea
de drept a sechestrului asigurător, care se va constata prin încheiere
irevocabilă, dată fără citarea părţilor.
După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având
în vedere că această încheiere este executorie, măsura asigurătorie se va
aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor
referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. În
cazul bunurilor mobile, executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor
urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei. Sechestrul
asigurător pus asupra unui imobil se va înscrie de îndată în cartea
funciară. 2 Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după
înscriere vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.
Împotriva modului prin care executorul judecătoresc aduce la
îndeplinire măsura asigurătorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul
ori o terţă persoană) poate face contestaţie. Deşi înfiinţarea sechestrului
asigurător nu reprezintă o măsură de executare silită, totuşi, contestaţia la
care se referă art. 593 alin. 4 C.proc.civ. este guvernată de dispoziţiile
aplicabile contestaţiei de executare. 3
Întrucât este vorba despre o măsură asigurătorie, iar nu despre o
măsură executorie, art. 596 C.proc.civ. prevede că valorificarea bunurilor
sechestrate va putea avea loc numai după ce creditorul a obţinut titlul
executoriu (ceea ce presupune o hotărâre executorie prin care debitorul a

1
„Aşadar, este nelegal procedeul acelor instanţe care nesocotind prevederile înscrise în
art. 592 alin. 2 şi 4 C.proc.civ., fixează la primul termen cuantumul cauţiunii şi apoi acordă
un al doilea termen în vederea depunerii cauţiunii, iar numai după consemnarea acesteia
se pronunţă asupra cererii de înfiinţare a măsurii asigurătorii”. – V.M.Ciobanu, G.Boroi,
o.cit., p.221.
2
Dacă imobilul nu este înscris în cartea funciară, măsura se va înscrie în vechile
documente de publicitate imobiliară (art.V din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005).
3
Pe calea contestaţiei la modul în care executorul judecătoresc aplică sechestrul
asigurător, nu poate fi criticată încheierea prin care s-a încuviinţat cererea de înfăţişare a
sechestrului asigurător, ci pentru aceasta partea interesată are deschisă numai calea
recursului.

26
fost obligat la plata unei sume de bani către creditor), caz în care, fără a fi
necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, sechestrul asigurător se
transformă în sechestru executoriu 1 (de altfel, în cazul urmăririi silite
mobiliare, art. 411 alin. 4 C.proc.civ. dispune că pentru bunurile
sechestrate asigurător nu este necesară o nouă urmărire).
Debitorul poate solicita ridicarea măsurii, chiar anterior soluţionării
procesului pe fondul cauzei numai dacă va oferi suficiente garanţii (art.
594 C.proc.civ.). 2 În materie comercială, art. 908 alin. 3 C.com prevede că
sechestrul asigurător poate fi ridicat numai dacă debitorul consemnează
„suma, capitalul, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel
sechestru”.
Instanţa va soluţiona cererea de ridicare a sechestrului asigurător în
camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin
încheiere. Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar
redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Încheierea asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurător,
indiferent de soluţie, este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de
la pronunţare. Recursul se judecată de urgenţă şi cu precădere; întrucât
art. 594 C.proc.civ. nu prevede dacă la judecarea acestui recurs părţile se
citează sau nu , se va aplica dreptul comun, deci părţile trebuie citate. 3
Dacă acţiunea pe fond, în baza căreia s-a luat măsura asigurătorie
s-a respins/anulat/perimat sau în cazul în care creditorul renunţă la
judecată (în toate aceste situaţii existând o hotărâre irevocabilă) debitorul
are dreptul să solicite ridicarea sechestrului asigurător. Asupra cererii se
va pronunţa, fără citarea părţilor, instanţa care a încuviinţat măsura
asigurătorie, prin încheiere irevocabilă (deci şi executorie), care se va
aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc.

B. Poprirea asiguratorie

Potrivit art. 597 C.proc.civ., poprirea asiguratorie se poate înfiinţa


asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile
incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe
care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice
existente, în condiţiile stabilite de art. 591.
Aşadar, sunt comune sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii
condiţiile de înfiinţare (referitoare la: declanşarea procesului de fond în
care reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani,
existenţa înscrisului constatator al creanţei, respectiv la depunerea unei
cauţiuni de jumătate din valoarea reclamată în lipsa unui înscris). De

1
„Măsura sechestrului asigurător are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a
hotărârii pronunţate în procesul principal”. (Trib.Supr.dec.civ., dec.nr. 1703/1971 în
I.G.Mihuţă, Repertoriu II nr. 119, p. 372).
„Aplicarea sechestrului asigurător nu reprezintă o dare în plată şi, deci, riscul pieirii
bunurilor rămâne asupra proprietarului, astfel încât debitorul nu se poate considera
eliberat de obligaţia la care este ţinut prin hotărârea judecătorească”. (Trib.Supr. sec.civ.,
dec.nr.1746/1974, în R.R.D. nr. 1/1975, p. 64).
2
Pentru ridicarea măsurii nu este necesară consemnarea sumei datorate, ci este
suficinetă depunerea unei garanţii (reale sau personale) îndestulătoare.
3
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 222.

27
asemenea, dispoziţiile care reglementează înfiinţarea (art. 592-595
C.proc.civ.) se aplică, în mod corespunzător şi popririi asigurătorii, astfel
cum stabileşte alin. 2 al art. 597 C.proc.civ.
În procedura popririi, indiferent că este asiguratorie sau executorie,
părţile se numesc creditor popritor, debitor poprit şi terţ poprit.
Pentru înfiinţarea acestei măsuri asigurătorii, pe lângă condiţiile
prevăzute de art. 591 C.proc.civ., instanţa trebuie să constate existenţa a
două raporturi juridice: unul între creditorul popritor şi debitor iar altul între
debitor şi un terţ, raport în care terţul este debitor al celui urmărit de
creditorul popritor. 1
Scopul popririi asigurătorii este de a indisponibiliza semnele de
bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale datorate
debitorului poprit de terţul poprit sau pe care acesta i le va datora în viitor,
în temeiul unor raporturi juridice existente. 2
În momentul în care creditorul popritor obţine titlul executoriu
împotriva debitorului poprit, poprirea asiguratorie se transformă în poprire
executorie, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 454 şi urm.
C.proc.civ. din acest moment se naşte al treilea raport juridic, între
creditorul popritor şi terţul poprit, creditorul putând să-i pretindă terţului să-i
plătească lui ceea ce-i datora debitorului, desigur, în limita creanţei pe
care creditorul popritor o are faţă de debitorul poprit. În egală măsură,
terţul poprit nu va plăti creditorului popritor mai mult decât datora
debitorului poprit. 3

1
Exemplu: în primul raport juridic, „A” este creditor al lui „B”, iar în cel de-al doilea raport
juridic „B” este creditorul lui „C”. prin înfiinţarea popririi asigurătorii sunt indisponibilizate
bunurile pe care „C” i le datorează lui „B” astfel încât în momentul în care „A” va obţine
titlul executoriu împotriva lui „B”, „A” să-l poată executa direct pe „C”.(M.Tăbârcă, op.cit.,
p. 413).
2
O soluţie de reper a constituit-o, poate, Decizia Curţii Supreme de Justiţie, în Secţiile
Unite, nr. IV din 21 septembrie 1998, care, în esenţă, se bazează pe dispoziţiile art. 1718
C.civ. şi pe dispoziţiile art. 452 C.proc.civ., în sensul mai ales că, la momentul înfiinţării
popririi, terţul poprit trebuie să fie dator faţă de debitorul creditorului urmăritor. „Caracterul
mixt de procedură de urmărire silită şi de act de conservare pe care îl are poprirea –
spunea fosta instanţă supremă – impune validarea ei şi pentru sumele ce se vor datora în
viitor… Este adevărat că prin art. 457 C.proc.civ., validarea popririi este condiţionată de
dovedirea existenţei datoriei terţului poprit către debitorul urmărit de creditor. Această
condiţionare, însă, nu poate opri validarea popririi în cazul în care la un moment dat,
debitorul poprit nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, cât timp
executarea popririi poate să aibă ,loc pe măsura completării contului cu noi sume de
bani… Este evident că validarea popririi asupra unui cont lipsit de disponibil bănesc nu
obligă banca – terţ poprit să efectueze plăţi din fonduri proprii ori să răspundă dacă
debitorul urmărit îşi va închide contul şi, eventual, va deschide4 cont la altă bancă”.
Recursul în interesul legii a fost admis, stabilindu-se că !poprirea poate fi validată chiar şi
în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit,
executarea popririi urmărind să aibă lor în măsura alimentării contului”-
3
Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele
administrare rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre
de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita
creanţei, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi.
După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau la plata
directă către creditor a sumei reţinute şi cuvenite acestuia. În caz de nerespectare a
acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de
validare, care constituie titlu executoriu (I.Deleanu, Tratat…, op.cit., vol.II, p. 177).

28
C. Sechestrul judiciar

Sechestrul judiciar, reglementat prin prevederile art. 598-601


C.proc.civ., constă în indisponibilizarea bunului care face obiectul litigiului 1
sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin darea acestora în paza,
conservarea şi administrarea unui administrator-sechestru.
Cererea pentru încuviinţarea unui sechestru judiciar trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. să existe un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real
principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei
sau administrării unui bun proprietate comună; 2
Prin excepţie, art. 599 C.proc.civ. prevede că instanţa în
circumscripţia căreia se află bunul poate încuviinţa sechestrul juridic, chiar
fără a exista proces, asupra: bunului pe care debitorul îl oferă pentru
liberarea sa; bunului cu privire la care cel interesat are motive temeinice
să se teamă că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul (detentorul) să
actual; bunurilor mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, dacă acesta
învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive ori
temeinice să bănuiască că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri
sau deteriorări.
b. să existe o cerere în acest sens a celui interesat 3 , măsura
neputând fi dispusă din oficiu,

1
„Faptul că instanţa nu a instituit sechestrul judiciar asupra tuturor bunurilor în litigiu nu
afectează cu nimic valabilitatea lui”. – Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 2108/1971, C.D./1971,
p. 199.
2
„Din moment ce soţii sunt despărţiţi în fapt, iar pe rolul instanţei există proces de partaj
de bunuri comune, în mod legal şi temeinic, instanţele au admis cererea de înfiinţare a
sechestrului judiciar asupra autoturismului folosit de celălalt soţ, înlăturând ca irelevante
apărările acestuia potrivit cărora şi soţia foloseşte la rândul său alte bunuri din comunitate
şi că autoturismul fiind evaluat de reclamantă, acesta nu este prejudiciat prin folosirea
lui”.-C.A. Ploieşti, dec.nr. 516/1997, B.J./1993-1997, p. 619.
„Sechestrul judiciar, ca şi sechestrul asigurător, constituie mijloace procedurale puse la
îndemâna creditorilor pentru a putea împiedica înstrăinarea sau degradarea, în timpul
judecăţii, a averii debitorului sau a bunului urmărit prin proces, asigurând astfel
executarea hotărârii viitoare”.-C.S.J. sec.civ., dec.nr. 219/1944, B.J./1994, p. 95.
„Sechestrul judiciar reprezintă o măsură de asigurare a acţiunii. Deci ,pentru încuviinţarea
lui este necesară existenţa unui proces în legătură cu proprietatea sau posesia unui bun
mobil mobil sau imobil. Un atare sechestru nu poate fi încuviinţat dacă, de exemplu,
litigiul privind partajul bunurilor a fost soluţionat definitiv, bunul fiind atribuit unuia dintre
copărtaşi cu obligaţia de a-i plăti celuilalt sulta respectivă!.-Trib.jud. Braşov, dec.civ. nr.
731/1983, R.R.D. nr.5/1984, p. 64.
3
Poate fi vorba nu numai de reclamantul din litigiul de fond, ci şi de pârât sau chiar de un
terţ intervenient, dacă bunul nu se găseşte în stăpânirea părţii care solicită înfiinţarea
măsurii asigurătorii.

29
c. măsura să fie necesară pentru conservarea dreptului 1 (art. 598
C.proc.civ.) sau pentru liberarea debitorului (art. 599 pct. 1 C.proc.civ.) ori
să existe temerea că bunul va mai fi sustras, distrus ori alterat de
posesorul său actual (art. 599 pct. 2 C.proc.civ.), sau creditorul să
învedereze insolvabilitatea debitorului ori că are motive temeinice să
bănuiască că debitorul va fugi, se va sustrage de la urmărire sau va
deteriora bunul (art, 599 pct. 3 C.proc.civ.).
Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se
soluţionează de instanţa competentă să rezolve cererea principală (art.
600 alin. 1 C.proc.civ.), iar în cazurile de excepţie prevăzute de art. 599
C.proc.civ. de instanţa în raza căreia se află bunul ce urmează a fi pus sub
sechestru. Judecarea cererii se face de urgenţă, cu citarea părţilor,
instanţa pronunţând o încheiere, care este supusă recursului în termen de
5 zile de la pronunţare. Atât la soluţionarea cererii de înfiinţare a
sechestrului judiciar, cât şi la judecarea recursului, pronunţarea poate fi
amânată cel mult 24 de ore, iar redactarea trebuie făcută în cel mult 48 de
ore de la pronunţare.
În cazuri urgente până la soluţionarea cererii de înfiinţare a
sechestrului judiciar de către instanţă, la cererea părţii interesate,
preşedintele instanţei va putea numi un administrator provizoriu, prin
încheiere irevocabilă (art. 601 C.proc.civ.) şi executorie (art. 1141 alin. 6
C.proc.civ.)
În caz de admitere a cererii, instanţa îl va putea obliga pe cel care a
solicitat înfiinţarea sechestrului judiciar la darea unei cauţiuni (art. 600
alin. 1 teza a II-a C.proc.civ.), în condiţiile art. 7231 alin. 2 C.proc.civ. Ca
atare, necesitatea depunerii unei cauţiuni ca şi cuantumul acesteia, este
lăsată la aprecierea instanţei. Dacă instanţa obligă la plata cauţiunii va
fixa şi termenul în care trebuie depusă. În cazul în care a fost pus sub
sechestru judiciar un bun imobil, se va proceda şi la efectuarea
formalităţilor de publicitate imobiliară, prin prescrierea măsurii asigurătorii
în cartea funciară.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de
părţi de comun acord, iar dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă,
unei persoane desemnate de instanţă, care poate fi chiar deţinătorul
bunului. 2 Executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce
urmează a fi pus sub sechestru judiciar şi îl va da în primire, pe bază de
proces-verbal, administratorului-sechestru, un exemplar al procesului-
verbal urmând a fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura
asigurătorie (art. 600 alin. 2 C.proc.civ.).

1
„În jurisprudenţă s-a subliniat că simpla existenţă a litigiului nu justifică, prin ea însăşi,
luarea măsurii, ci trebuie ca instanţei să-i fie învederată necesitatea sechestrului. Această
necesitate poate rezulta din pericolul de dispariţie, de degradare, înstrăinare ori risipire a
bunurilor, proasta administrarea a averii succesorale, etc. Instanţa se poate convinge
asupra necesităţii luării măsurii pe baza dezbaterilor contradictorii dintre părţi, a faptelor
necontestate de către acestea, a actelor aflate la dosar şi dacă apreciază necesar, poate
pretinde şi alte probe”.- V.M.Ciobanu, Nota (II) la decizia nr. 35/1997 a C.A. Suceava,
secţ.civ. Dreptul nr. 2/1998, p. 116-121.
2
Desemnarea persoanei căreia i se încredinţează bunul pus sub sechestru este
obligatorie pentru instanţă. – C.S.J. secţ.civ., dec.nr. 5112/2001 în C.J. nr. 5/2002, p. 56.

30
Administratorul-sechestru poate să facă toate actele de conservare
şi administrare a bunului, va încasa orice venituri şi sume datorate şi va
putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu
executoriu.
De asemenea, el va putea sta în judecată în numele părţilor
litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea
prealabilă a instanţei care l-a numit (art.600 alin. 3 C.proc.civ.) 1
Dacă administrator sechestru a fost numită o altă persoană decât
debitorul, instanţa va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept
remuneraţie, stabilind totodată, şi modalităţile de plată (art. 600 alin. final
C.proc.civ.).
La soluţionarea litigiului prin hotărâre executorie, administratorul
sechestru trebuie să predea bunul, dar şi fructele acestuia/eventual
veniturile încasate, părţii căreia bunul i-a fost atribuit prin hotărâre. Când
însuşi administratorul sechestru a fost parte în proces şi are câştig de
cauză, va păstra atât bunul, cât şi fructele acestuia.

8. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

Citarea părţilor asigură respectarea a două principii fundamentale


ale procedurii civile: dreptul de apărare şi contradictorialitatea 2 .
Articolul 85 C.proc.civ. prevede că „judecătorul nu poate hotărî
asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai
dacă legea nu dispune de altfel” 3 . De asemenea, art. 107 C.proc.civ.
obligă instanţa să amâne judecata pricinii ori de câte ori constată că
partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor impuse de
lege, sub sancţiunea nulităţii. 4
Din cuprinsul acestor texte, reglementate prin norme imperative, se
conturează următoarele reguli generale în materia citării:

1
„Art. 600 alin. 3 teza a II-a C.proc.civ. stabileşte un caz de reprezentare legală în
procesul civil, având în vedere ipoteza în care cu privire la bunul ce formează deja
obiectul judecăţii şi care a fost pus sub sechestru judiciar o terţă persoană declanşează
un litigiu împotriva părţilor din primul proces. Cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a
numit, administratorul-sechestru va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu
privire la bunul pus sub sechestru, deci părţile din litigiul care a ocazionat instituirea
măsurii asigurătorii vor putea fi reprezentate într-un alt litigiu de către administratorul-
sechestru”.(V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 224).
2
A se vedea: V.M.Ciobanu, Tratat II, p. 89-100; I.Stoenescu, S.Zillbestein, Teoria
generală, p. 415 şi urm.; Florea Măgureanu, o.cit., p. 232; Gh. Dobrican, Procesul civil.
Urgentarea judecăţii, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1996, p. 29-34.
3
„În condiţiile în care apelanţii nu au fost legal citaţi, neavând cunoştinţă de termenul fixat
de tribunal pentru judecarea apelului, apelul va fi anulat şi cauza trimisă spre rejudecare”.
(C.A. Suceava, sec.civ. dec. 108/1999).
4
S.Zillberstein, V.M.Ciobanu, Drept procesual civil. Îndreptar de practică judiciară, E.D.P.
Bucureşti, 1980, p. 173; Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 704/1970, nr. 10/1969 şi nr.
930/1973, C.D. /1973, p. 312.
Întrucât nulitatea este expresă vătămarea se prezumă, potrivit art. 105 alin. 2 teza a II-a
C.proc.civ., astfel încât partea care invocă nulitatea este scutită de obligaţia de a dovedi
vătămarea.

31
- judecata în procesul civil se face cu citarea părţilor, afară de cazul
în care legea prevede altfel; 1
- în procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze la
judecată 2 . Ceea ce este obligatoriu, este să li se asigure posibilitatea de a
se înfăţişa la judecată, iar aceasta se realizează prin citarea lor legală. 3
Altfel spus, obligatorie este citarea părţilor iar nu înfăţişarea lor la judecată.
Citarea părţilor are ca finalitate încunoştiinţarea lor după existenţa
procesului, despre locul şi data şedinţei de judecată. Însă, această
finalitate se poate realiza şi prin luarea termenului în cunoştinţă de către
partea prezentă la unul din termenele de judecată.

A. Termenul în cunoştinţă

În afară de cazurile în care judecata se poate desfăşura fără citarea


părţilor, instanţa nu are obligaţia citării nici faţă de partea care are termen
în cunoştinţă
Potrivit art. 153 alin. 1 C.proc.civ., partea care a depus cererea
personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi
partea care a fost prezentă la o înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar,
chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în
tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte
termenele ulterioare.
Din aceste dispoziţii legale rezultă aşadar că are termen în
cunoştinţă:
- partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat
termen în cunoştinţă 4 ;
- partea care a fost prezentă la un termen, personal sau prin
mandatar chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul 1 .

1
Numai cu titlu de excepţie judecata poate avea lor fără citarea părţilor, în cazurile
expres prevăzute de lege (cum ar fi spre exemplu în cazul rezolvării conflictelor de
competenţă, al suspendării judecăţii dispuse de către preşedintele instanţei sesizate cu o
cerere de strămutare, al asigurării dovezilor al ordonanţei preşedinţiale).
2
Prin excepţie, în procesul de divorţ, dacă reclamantul lipseşte nejustificat şi se
înfăţişează numai pârâtul cererea va fi respinsă ca nesusţinută (art. 616 C.proc.civ.).
3
legea nr. 247/2005 privind reforma în dovezile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, a instituit o modalitate nouă de îndeplinire a procedurii de citare.
Astfel, în procesele funciare, decurgând din aplicarea Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr,
1/2000 cu excepţia citării părţii pentru primul termen de judecată sau pentru primul
termen ulterior repunerii cauzei pe rol, precum şi a comunicării hotărârilor judecătoreşti
prin care se soluţionează procesul în curs, oricare dintre părţi poate îndeplini, prin
intermediul executorului judecătoresc, procedura de citare sau de comunicare a cererilor
ori înscrisurilor către cealaltă parte (art. 3 alin. 1). În acest caz, partea nu poate, cu
excepţia situaţiei prevăzute la art. 118 alin. 3 C.proc.civ., să ceară amânarea judecării
cauzei pentru pregătirea apărării sau pentru a lua la cunoştinţă de cererile ori înscrisurilor
comunicate, dacă dovada citării ori a comunicării făcute cu cel puţin 5 zile înainte de
termenul de judecată este depusă la acel termen (art. 3 alin. 2 din titlul XIII al legii).
4
În condiţiile art. 1141 C.proc.civ. termenul în cunoştinţă se dă la depunerea cererii de
chemare în judecată „sub semnătură”. În lipsa semnăturii, chiar dacă cererea nu a fost
trimisă prin poştă, reclamantul trebuie să fie citat. În caz contrar, reclamantul va putea
invoca nulitatea procedurii de citare, conform art. 105 alin. 2 teza I C.proc.civ., dovedind
vătămare pe care a suferit-o prin faptul că nu a semnat pentru a lua termenul în
cunoştinţă (M. Tăbârcă, o.cit., p. 425.

32
În aceste cazuri, se prezumă că partea cunoştea toate termenele
ce vor fi acordate în dosar de instanţa respectivă, astfel încât nu va mai fi
citată. Este însă o prezumţie relativă 2 , care poate fi răsturnată făcându-se
dovada contrară.
Trebuie reţinut că, potrivit art. 153 alin. 2 C.proc.civ., instituţia
termenului în cunoştinţă nu-şi găseşte aplicare:
- în cazul redeschiderii judecăţii după ce aceasta a fost
suspendată; 3
- în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; 4
- în cazul când pricina se repune pe rol 5 ;
- în cazul militarilor în termen 6 şi al deţinuţilor 7 .
Un alt caz în care nu funcţionează termenul în cunoştinţă este cel
prevăzut de art. 180 alin. 1 C.proc.civ. Potrivit acestui text, dacă una din
părţi declară că scrisul sau semnătura este falsă şi cealaltă parte nu este
de faţă, instanţa va dispune înfăţişarea părţilor în persoană, la alt termen
(ceea ce implică citarea părţii lipsă cu menţiunea că partea adversă s-a
înscris în fals) când partea care a invocat înscrisul va arăta mijloacele sale
de apărare şi va depune înscrisul pentru verificare.
De asemenea, părţile nu au termen în cunoştinţă pentru majorarea
onorariului expertului (art. 213 alin. 2 C.proc.civ.) ori pentru cercetarea
locală (art. 216 alin. 1 C.proc.civ.).
Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile
poate fi schimbat 1 numai pentru motive temeinice şi numai cu citarea

1
„Cum din actele dosarului rezultă că la termenul din 24.11.1998 intimata pârâtă a fost
prezentă prin mandatar la instanţă, luând cunoştinţă despre termenul la care s-a amânat
cauza, în mod just instanţa a procedat la judecarea recursului în lipsa ei, considerând că
procedura de citare cu acesta a fost legal îndeplinită” – C.S.J. sec.com. dec.nr.
4443/1999, Juridica, nr. 4/2000. p.166-
2
Instanţa are îndatorirea de a se convinge că părţile prezente au luat cu adevărat
cunoştinţă de termenul fixat”. – Trib.jud. Maramureş, dec.civ.nr. 282/1968, R.R.D. nr.
12/1968, p. 174.
3
„În cazul în care judecata a fost suspendată, chiar dacă o parte cunoştea iniţial termenul
de judecată, pentru noul termen fixat, ea trebuie citată. În caz contrar, hotărârea dată
este casabilă” – Trib.reg.Cluj, dec.civ.nr. 259/1957, Legalitatea populară nr. 10/1958, p.
120.
4
Textul trebuie înţeles în sensul că numai în privinţa probei cu interogatoriu nu
funcţionează prezumţia cunoaşterii termenului. Ca atare, dacă partea care are termen în
cunoştinţă lipseşte şi nici nu a fost citată la interogatoriu, nu se poate face aplicarea
dispoziţiilor art. 225 C.proc.civ. Dar, într-o asemenea situaţie, dacă cel căruia i-a fost
încuviinţată proba renunţă la administrarea ei litigiul poate fi soluţionat pentru că partea
care lipseşte are termenul în cunoştinţă.
5
Procesul se repune pe rol când, după închiderea dezbaterilor, instanţa găseşte necesar
noi lămuriri, conform art. 151 C.proc.civ.
6
„Dispoziţia legală potrivit căreia partea, după înfăţişarea înaintea instanţei, nu va mai
putea fi citată, fiind presupusă a cunoaşte termenele următoare, nu este aplicabilă în
cazul militarilor în termen, deoarece aceştia nu se poate prezenta în faţa instanţei, decât
dacă vor fi învoiţi de către comandantul unităţii militare din care fac parte, motiv pentru
care este necesară citare la unitatea respectivă” – Trib.Supr.sec.civ., dec.nr.1509/1979,
C.D./1979, p. 261.
Pentru reglementează o excepţie, textul este de strictă interpretare, astfel încât numai
militarii în termen trebuie să fie citaţi la fiecare termen. Celorlalte categorii de militari le
sunt aplicabile dispoziţiile art. 153 alin. 1 C.proc.civ.
7
Deţinuţii trebuie citaţi la fiecare termen.

33
părţilor, în termen scurt în camera de consiliu. 2 Cererea de preschimbare
a primului termen de judecată se soluţionează de către preşedintele
instanţei, vicepreşedintele instanţei, preşedintele de secţie ori judecătorul
cel îl înlocuieşte, iar cererea de preschimbare a termenului de judecată
făcută în cursul judecării procesului se soluţionează de instanţa respectivă
(judecătorul unic sau, după caz, completul de judecată).

B. Cuprinsul citaţiei

Citarea părţilor 3 şi a altor participanţi la procesul civil (martori,


experţi, interpreţi, traducători) se realizează printr-un act procedural numit
citaţie. Ea trebuie emisă în formă scrisă şi trebuie să cuprindă anumite
menţiuni prevăzute de lege, fiind compusă din două părţi: citaţia propriu-
zisă şi dovada de înmânare (procesul-verbal) a citaţiei.
Potrivit art. 88 alin.1 C.proc.civ., citaţia va cuprinde:
- numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;
- indicarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare 4
- indicarea instanţei şi sediului acesteia;
- numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
- numele şi domiciliul părţii potrivnice, precum şi felul pricinii;
- alte menţiuni prevăzute de lege 5 ;
- parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.
Art. 88 alin.2 C.proc.civ. prevede că menţiunile referitoare la
indicarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare, la indicarea instanţei şi
sediului acesteia, la numele, domiciliul şi calitatea celui citat, la parafa
şefului instanţei şi semnătura grefierului sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii, ceea ce înseamnă că, în temeiul art. 105 alin.2 teza a II-a
C.proc.civ., în cazul lipsei uneia dintre aceste menţiuni vătămarea se
presupune. Şi lipsa uneia dintre celelalte menţiuni ar putea atrage
nulitatea procedurii de citare, însă numai dacă partea face dovada că a
suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel (art. 105 alin.1 teza I
C.proc.civ.).
Dovada de primire a citaţiei sau procesul-verbal pe care îl încheie
agentul procedural (care se restituie instanţei de către agentul procedural)

1
„Schimbarea orei de începere a şedinţei de judecată şi a completului de judecată –
completul 1 în loc de completul 2, echivalează cu preschimbarea termenului de
judecată”.-C.A.Bucureşti, secţ.a III-a civilă, dec.nr. 1391/2000.
2
Numai judecarea cererii se face în camera de consiliu. Pronunţarea soluţiei trebuie
făcută în şedinţă publică, aşa cum impune art. 121 alin. final C.proc.civ.
3
“Dispoziţia potrivit căreia instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea
sau înfăţişarea părţilor, în afara cazurilor în care prin lege se prevede altfel, este de
natură să asigure realizarea dreptului de apărare. În consecinţă, ea trebuie să-şi
găsească aplicarea şi în cazul persoanelor care au interes să intervină într-un litigiu dintre
alte persoane (art. 85, 49 şi 52 – 55 Cod procedură civilă)”. - Trib.Supr., sec.civ, dec.nr.
2404/1979. C.D./1979, p.259.
4
“Menţionarea în citaţie a orei 8,30 cu indicarea greşită a completului nr.2 a cărui şedinţă
de judecată începe la ora 13,00, atrage sancţiunea nulităţii actului procedural”. -
C.A.Bucureşti, sec.a III-a civilă, dec.nr.248/2000, Culegere de practică judiciară în
materie civilă pe anul 2000, p.304.
5
“În citaţie nu trebuie să se prevadă problemele sau excepţiile ce vor fi luate în discuţie la
termenul respectiv”. - Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.2032/1974, R.R.D. nr.7/1975, p.67.

34
trebuie să cuprindă următoarele menţiuni (art. 100 C.proc.civ.): anul, luna
şi ziua când a fost încheiat; funcţia acestuia; numele, prenumele şi
domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu indicarea numărului
etajului, apartamentului sau camerei, dacă persoana căreia i s-a făcut
comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente
sau în hotel şi dacă actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa ori a
fost afişat pe uşa acestei locuinţe; indicarea instanţei de la care porneşte
actul de procedură şi identificarea acestuia, iar pentru citaţii şi a termenului
de înfăţişare; indicarea înscrisurilor comunicate; numele şi calitatea celui
căruia i s-a făcut înmânarea sau, după caz, locul unde s-a făcut afişarea;
semnătura celui care a încheiat procesul-verbal. Dacă persoanele care
urmează să semneze dovada de primire sau procesul-verbal refuză sau
nu pot să semneze, se va menţiona aceasta în cuprinsul procesului-
verbal.
Menţiunile referitoare la anul, luna şi ziua când a fost încheiat
procesul-verbal, la numele celui care l-a încheiat, la numele, prenumele şi
domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, la indicarea instanţei de la
care porneşte actul de procedură şi identificarea acestuia, precum şi, dacă
este cazul, a termenului de înfăţişare, la numele şi calitatea celui căruia i
s-a făcut înmânarea sau, după caz, locul unde s-a făcut afişarea, la
semnătura celui care a încheiat procesul-verbal sunt prevăzute sub
pedeapsa nulităţii, deci, în cazul lipsei uneia dintre aceste menţiuni
vătămarea nu mai trebuie dovedită de partea respectivă. Lipsa uneia
dintre celelalte menţiuni ar putea atrage nulitatea procedurii de citare
numai dacă partea face dovada că a suferit o vătămare ce nu poate fi
înlăturată altfel.
Procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la
faptele constatate personal de cel care l-a încheiat (art. 100 alin.4
C.proc.civ.) 1 .
Adeverinţa de primire sau procesul-verbal de comunicare a citaţiei
se ataşează la dosar 2 .

C. Persoanele care urmează a fi citate şi modul de citare

Se citează părţile, inclusiv terţii intervenienţi, precum şi martorii,


experţii, interpreţii şi, dacă este cazul, alţi participanţi la procesul civil.

1
“Menţiunea datei comunicării hotărârii, făcută pe dovada de comunicare a deciziei, în
lipsa înscrierii în fals a contestatorului, nu poate fi combătută prin alte mijloace de
probaţiune, nici măcar cu datele menţionate pe ştampilele aplicate de oficiile poştale
implicate în îndeplinirea procedurii”. - C.A.Ploieşti, dec.civ.nr.1468/1998, B.J./1998-
semestrulI, p.255.
“Data încheierii procesului-verbal de comunicare a hotărârii face parte din categoria
faptelor constatate de cel care l-a întocmit, astfel încât această menţiune face dovadă
până la înscrierea în fals, conform dispoziţiilor art.100 alin.4 C.proc.civ. În aceste condiţii,
legea nepermiţând dovada contrarie decât prin folosirea procedurii înscrierii în fals,
simpla afirmaţie a părţii, în sensul că nu i s-ar fi comunicat hotărârea apelată este lipsită
de relevanţă juridică”. – C.A.Bucureşti, sec.a IV-a civilă, dec.nr.4134/2000, p.219.
2
Potrivit art.96 alin.4 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti,
dovezile de comunicare a procedurilor se primesc la registratura instanţei sub semnătură,
după care se predau arhivarului, care le ataşează la dosar, făcând menţiune despre
aceasta pe conceptul de citare.

35
În cazul în care partea, care este reprezentată în judecată printr-un
mandatar, a făcut o alegere de domiciliu la adresa acestuia, atunci citarea
şi comunicarea actelor de procedură se vor face la adresa mandatarului;
dacă însă partea nu a arătat persoana însărcinată cu primirea actelor de
procedură, atunci acestea se vor comunica la domiciliul (sediul) părţii
(art.93 C.proc.civ.).
Codul stabileşte, prin art.87, o serie de reguli speciale de citare.
Astfel, vor fi citaţi:
1. statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept
public, în persoana capului autorităţii la contenciosul sediului central al
administraţiei respective sau, în lipsă de contencios, la sediul
administraţiei 1 ;
2. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la
sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei 2 ;
3. asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin
organele lor de conducere, la sediul administraţiei lor;
4. 3 cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului prin
administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar;
5. incapabilii, prin reprezentanţii lor legali. În caz de numire a unui
curator special, citarea se va face prin acest curator;
6. personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari la organizaţii
internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în
străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe.
Cetăţenii români, alţii decât cei menţionaţi anterior, aflaţi în
străinătate în interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau
în subordinea cărora se află cei care i-au trimis;
7. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care
este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă
procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa

1
În condiţiile art.3 alin.1 pct.56 din Hotărârea Guvernului nr.208/2005 privind organizarea
şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, ministerul reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor;
art.12 alin.4 din Legea nr.213/1998 prevede că în litigiile referitoare la bunurile proprietate
publică a statului, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; potrivit art.506
alin.2 C.proc.pen., în acţiunile având ca obiect plata de despăgubiri pentru repararea
erorilor judiciare săvârşite în procese penale, “statul este citat prin Ministerul Finanţelor”;
conform art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate
în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în cazul în care unitatea
deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul,
prin Ministerul Finanţelor Publice.
Judeţul este reprezentat în proces de preşedintele Consiliului judeţean, conform art.114
alin.1 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale (municipiul Bucureşti, de
primarul general al municipiului, potrivit art.97 alin.3 din lege), iar comuna şi oraşul de
primar, potrivit art.67 alin.1 din Legea nr.215/2001.
2
În doctrină s-a arătat că atunci când citarea se face la sediul sucursalei sau al
reprezentanţei, persoana juridică se citează tot prin reprezentantul ei legal, iar nu prin
directorul sucursalei ori al reprezentanţei, facilitatea vizând numai locul unde se poate
face citarea (V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p.228).
3
Pct.4 al art.87 C.proc.civ. a fost abrogate prin art.I pct.31 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.138/2000.

36
cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu
dovadă de primire. Dispoziţiile art. 1141 alin.4 sunt aplicabile.
Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt
cunoscute, citarea se va face potrivit art. 95 (prin publicitate).
În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut
în ţară, va fi citat şi acesta 1 ;
8. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, potrivit art. 95, prin
publicitate.
Astfel, când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat
în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va
dispune citarea acestuia prin publicitate 2 . Citarea prin publicitate se face
afişându-se citaţia la uşa instanţei, iar, dacă preşedintele instanţei sau
instanţa de judecată apreciază că este necesar, citaţia se publică şi în
Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit. Afişarea,
precum şi publicarea citaţiei se fac cu cel puţin 15 zile înainte de data
fixată pentru judecată, însă, în cazurile urgente, preşedintele instanţei sau
instanţa de judecată va putea reduce acest termen la 5 zile.
9. moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator
special, numit de instanţă 3 .

D. Înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură

În condiţiile art.86 C.proc.civ., comunicarea cererilor şi a tuturor


actelor de procedură se face din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei
sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai
altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică
actul (alin.1).
Instanţa solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de
comunicare pentru altă instanţă, este obligată să ia de îndată măsurile
necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de
îndeplinire a procedurii (alin.2).

1
“Întrucât citarea are ca finalitate încunoştiinţarea părţii despre termenul de judecată, ea
trebuie făcută la locul unde partea locuieşte efectiv, respectiv la domiciliul său din
străinătate, afară de cazul când ea a făcut alegere de domiciliu. Deoarece pârâtul a dat
mandat surorii sale să se ocupe de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al
imobilului din litigiu, mandatara fiind cunoscută, trebuie să fie citată şi aceasta pentru a-i
da posibilitatea legală să-şi organizeze apărarea”. – C.S.J., completul de 7 judecători,
dec.nr.87/1993, B.J./1993, p.126.
2
Pentru a se dispune citarea prin publicitate, nu este suficient ca reclamantul să afirme
că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care
să rezulte imposibilitatea de a afla domiciliul părţii adverse (Trib.Supr., sec.civ.,
dec.nr.912/1979, în C.D.1979, p.257; C.S.J., sec.civ., dec.nr.519/1994, în B.J.1994,
p.86).
Dacă pârâtul, citat prin publicitate, se înfăţişează şi dovedeşte că reclamantul, cu rea-
credinţă, a obţinut citarea prin publicitate (deci reclamantul cunoştea domiciliul sau
reşedinţa pârâtului), atunci vor fi anulate toate actele de procedură ce au urmat
încuviinţării citării prin publicitate, iar reclamatul care a cerut o asemenea citare va fi
condamnat la o amendă şi la despăgubiri către partea vătămată.
3
Atât timp cât, în condiţiile art.243 pct.1 C.proc.civ., moştenitorii nu au fost indicaţi, nu se
va pune problema citării lor potrivit art.87 pct.10.

37
În cazul în care comunicarea nu este posibilă în sensul arătat,
aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de
primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi
confirmarea primirii acestuia 1 (alin.3).
Art.722 alin.1 C.proc.civ. dispune că îndeplinirea actelor de
procedură şi comunicarea lor se fac în mod gratuit.
Potrivit art.89 alin.1 C.proc.civ., citaţia, sub sancţiunea nulităţii,
trebuie înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată,
cu excepţia cazurilor urgente, când instanţa poate scurta acest termen.
Deşi acest text de lege nu deosebeşte după cum citaţia a fost emisă
pentru primul termen de judecată sau pentru termenele de judecată
următoare, o atare distincţie se impune, deoarece art.1141 alin.3
C.proc.civ. stabileşte că primul termen de judecată se fixează astfel încât,
de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile
pentru pregătirea apărării, iar, în pricinile urgente, cel puţin 5 zile. 2
Când, deşi nu a fost citată sau citarea a fost viciată, partea se
prezintă totuşi în instanţă, se consideră că procedura se acoperă, dar
partea respectivă are dreptul să ceară un nou termen pentru a-şi pregăti
apărarea. Dacă partea nelegal citată şi prezentă în instanţă a solicitat
acordarea unui termen, însă instanţa nu a dispus amânarea judecăţii,
atunci hotărârea ce se va pronunţa este susceptibilă de a fi desfiinţată.
Însă, dacă partea respectivă nu a cerut amânarea judecăţii, atunci ea nu
ar mai putea invoca ulterior citarea nelegală.
Conform art. 97 C.proc.civ., nici un act de procedură nu se poate
îndeplini în zilele de sărbătoare legală, afară de cazurile grabnice, când
este însă nevoie de încuviinţarea preşedintelui.
Citaţia şi celelalte acte de procedură se înmânează personal celui
citat, la domiciliul sau reşedinţa acestuia. 3
În acord cu art.6 C.proc.civ., dar având o sferă mai largă, deoarece
se referă nu numai la pârât, ci la orice persoană căreia urmează a i se
înmâna citaţia sau un alt act de procedură, art.90 alin.1 C.proc.civ.
dispune că, atunci când cel citat are o aşezare agricolă, comercială,
industrială sau profesională, citaţia şi alte acte de procedură pot fi
înmânate şi la locul acelor aşezări. Art. 90 alin.2 C.proc.civ. mai prevede
că înmânarea se poate face oriunde, însă numai dacă cel citat primeşte

1
În legătură cu această din urmă modalitate doctrina consideră că nu ar fi suficientă
confirmarea că s-a efectuat transmiterea prin fax, telefon etc., ci este necesar ca la dosar
să existe confirmarea primirii actului de către destinatar (V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit.,
p.230).
2
M.Tăbârcă, op.cit., p.442; V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p.230.
3
“Înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face, potrivit legii, la domiciliul
sau reşedinţa celui citat. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în sensul că atunci când
partea, în afară de domiciliu, are şi o reşedinţă, unde în fapt locuieşte, ea trebuie să fie
citată la reşedinţă, deoarece citarea are drept scop încunoştiinţarea părţii despre
existenţa procesului, pentru ca ea să se poată prezenta şi să-şi facă apărările pe care le
consideră necesare. Atunci când se pretinde că partea a avut şi o reşedinţă, nu se poate
conchide în acest sens decât dacă s-a dovedit că cel în cauză a locuit efectiv la acea
reşedinţă şi că locuirea, în ce priveşte durata, a fost suficient de mare şi a avut un
caracter de continuitate. Într-o atare situaţie, prin citarea la domiciliu partea ar putea fi
expusă a nu lua cunoştinţă despre existenţa procesului”. – Trib.Supr., sec.civ.,
dec.nr.493/1978, C.D./1978, p.261.

38
citaţia. În cazul în care cel citat nu este de acord cu primirea citaţiei şi deci
nu semnează de primire, atunci agentul procedural va trebui să facă
înmânarea sau afişarea la domiciliul sau reşedinţa celui citat.
Pe de altă parte, în condiţiile art. 96 C.proc.civ. partea prezentă în
instanţă, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor
de procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă. În acest caz,
instanţa poate încuviinţa, la cerere, un termen pentru a lua cunoştinţă de
acte. 1
Legea stabileşte şi anumite reguli speciale referitoare la înmânarea
citaţiei şi a altor acte de procedură. Astfel:
• pentru cei ce se găsesc sub arme, citaţia se înmânează la
comandamentul superior cel mai apropiat;
• pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas de comerţ, în lipsa
unui domiciliu cunoscut, citaţia se înmânează la căpitănia portului unde
este înregistrat vasul;
• pentru cei care execută o pedeapsă privativă de libertate, citaţia
se înmânează la administraţia închisorii 2 ;
• pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii sau sanatorii, înmânarea se
face la direcţia aşezământului.
În toate aceste situaţii, precum şi în cazurile de citare prevăzute de
art. 87 pct.1,2,3,5 şi 7 ori atunci când actul urmează să fie înmânat unui
avocat sau notar public, înmânarea se poate face funcţionarului sau
persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care îşi va arăta în clar
numele şi prenumele, precum şi calitatea 3 , iar apoi va semna dovada (art.
91 C.proc.civ.).
Citaţia sau celelalte acte de procedură se înmânează personal celui
citat, care va semna adeverinţa de primire, agentul procedural certificând
identitatea şi semnătura acestuia. Dacă persoana citată, aflându-se la
domiciliu, refuză să primească, ori, primind citaţia, nu vrea sau nu poate
să semneze adeverinţa de primire, agentul îi va lăsa citaţia sau, în cazul
refuzului de primire, o va afişa pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal. 4
1
Dacă partea a cerut acordarea unui termen spre a lua cunoştinţă de actele ce i s-au
înmânat în instanţă, însă instanţa nu dispune amânarea judecăţii, atunci hotărârea este
susceptibilă de a fi desfiinţată.
2
“Deşi înmânarea citaţiei în ceea ce-l priveşte pe un deţinut se face prin administraţia
locului de deţinere, iar în cauzele civile judecarea deţinuţilor nu poate fi împiedicată, în
principiu, de neaducerea lor în faţa instanţei, ei având posibilitatea de a fi reprezentaţi
prin mandatar, totuşi, atunci când este vorba de o cauză importantă, prin complexitatea
ori valoarea obiectului, iar deţinutul nu şi-a putut asigura reprezentarea prin mandatar,
instanţa are îndatorirea să ia măsuri de aducere a lui la judecată, pentru a-şi putea face
apărarea”. – Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.2079/1975, I.G.Mihuţă, Repertoriu…/1975-1980,
p.293.
3
“Din borderoul de expediţie şi din răspunsurile date de Oficiul poştal nu rezultă datele de
identitate ale persoanei delegate (numele, calitatea) care a primit comunicarea şi nici
semnătura acesteia. Lipsa acestor menţiuni atrage, conform art. 100 alin.3 C.proc.civ.,
nulitatea actului de procedură”. – C.S.J., sec.de cont.adm., dec.nr.1829/2001,
Jurisprudenţa C.S.J. – Contencios administrativ pe anul 2001, p.855.
4
În practică, încheierea procesului-verbal se face subliniindu-se, în partea a doua a
formularului de citaţie, situaţia corespunzătoare celei întâlnite de agent. “Nesublinierea de
către agentul însărcinat cu îndeplinirea procedurii de citare a rubricilor care corespund
situaţiei reale constatate la faţa locului echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei legalei
citări a părţii respective. Prin urmare, sublinierea pe dovada de îndeplinire a procedurii de

39
Când cel citat nu se află la domiciliu, agentul va înmâna citaţia unei
persoane din familie, ori, în lipsă, altei persoane care locuieşte cu dânsul
(cu excepţia minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de
discernământ) ori persoanei care primeşte corespondenţa în mod obişnuit.
Persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul
certificând identitatea şi semnătura acesteia, încheind proces-verbal. Dacă
aceste persoane nu voiesc sau nu pot să semneze adeverinţa, agentul le
lasă citaţia şi încheie proces-verbal. Dacă persoanele respective nu voiesc
să primească actul de procedură sau nu este nimeni la domiciliul celui
citat, agentul afişează citaţia pe uşa celui citat şi încheie proces-verbal. În
cazul în care persoana citată locuieşte la hotel sau într-o clădire cu mai
multe apartamente şi nu este indicat numărul camerei sau apartamentului,
agentul va înmâna citaţia administratorului, portarului ori celui ce în mod
obişnuit îl înlocuieşte, iar dacă aceştia refuză să o primească, va afişa
citaţia pe uşa principală a clădirii şi va încheia proces-verbal.
Actuala reglementare rezolvă explicit problema de a şti dacă, în
cazul citării unei persoane juridice, este sau nu posibilă afişarea citaţiei.
Astfel, potrivit art. 921 C.proc.civ., comunicarea citaţiei şi a altor acte de
procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice,
precum şi al asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în
judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se
constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora.
Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face datorită
faptului că s-a dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alte motive
asemănătoare, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa
din timp partea interesată despre această împrejurare, urmând a se
recurge, dacă este cazul, la citarea prin publicitate.
Proba îndeplinirii procedurii de citare se face numai cu dovada de
primire sau, după caz, cu procesul-verbal, nefiind posibilă administrarea
altor probe, cum ar fi declaraţii de martori. 1 Mai mult, este necesar ca
dovada de primire sau procesul-verbal să existe la dosar, nefiind suficientă
simpla atestare a judecătorului că procedura de citare este îndeplinită. 2
Când partea îşi schimbă domiciliul/sediul 3 în cursul judecăţii,
trebuie să depună la dosar o cerere prin care să aducă la cunoştinţă

citare a recurentei-pârâte a frazei “Am afişat actul: pe uşa principală a locuinţei


destinatarului; pe uşa principală a clădirii; hotelului”, şi nu numai a cuvintelor care ar fi
corespuns modului de îndeplinire a procedurii, conduce la crearea dubiului pentru
instanţa de recurs cu privire la modul de îndeplinire a procedurii de citare cu această
parte, făcând ca hotărârea recurată să fie supusă casării”. – C.A.Bucureşti, sec.com.,
dec.nr.286/2002, Practică judiciară comercială pe anul 2002, p.359.
1
Dovada îndeplinirii procedurii de citare sau de comunicare trebuie să rezulte din actul
procedural, iar nu din probe extrinseci, precum depoziţiile unor martori (Trib.Supr.,
colegiul civil, dec.nr.141/1957, în J.N. nr.1/1957, p.117), referatul întocmit de arhivarul
judecătoriei (C.A.Bucureşti, secţia a III-a civilă, dec. nr.533/1994, în Culegere de practică
judiciară civilă 1993-1998, p.151) sau din împrejurări de fapt din care s-ar putea trage
concluzia că partea a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii (C.A.Braşov, dec.civ.
nr.518/1996, în Culegere de practică judiciară 1996, p.104).
2
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p.232; G.Răducan, op.cit., p.126.
3
C.A.Bucureşti, sec.com., dec.nr.58/1994, în Culegere de practică judiciară comercială
1993-1998, p.16; C.A.Galaţi, sec.com. şi de cont.adm., dec.nr.266/R/2002, în
C.J.nr.6/2002, p.62.

40
instanţei schimbarea de domiciliu, iar părţii potrivnice să îi comunice
acelaşi lucru prin scrisoare recomandată, recipisa depunându-se la dosar,
în caz contrar, ea va continua să fie citată, în mod valabil, la vechiul
domiciliu şi nu va putea să invoce nulitatea procedurii de citare. 1

Secţiunea 2 – Etapa dezbaterilor


Adevărul, în cauza dedusă judecăţii, poate fi stabilit numai în urma
dezbaterilor contradictorii care au loc în faţa judecătorului, în etapa
dezbaterilor din cadrul procesului civil.
Această etapă a dezbaterilor începe la prima zi de înfăţişare şi
durează până în momentul în care instanţa se consideră lămurită asupra
pretenţiilor deduse judecăţii, când declară dezbaterile închise şi se retrage
pentru deliberare.
Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă una dintre cele mai
importante etape ale procesului civil. Majoritatea principiilor fundamentale
ale dreptului procesual civil se afirmă în această etapă procedurală
(publicitatea, oralitatea, dreptul la apărare, contradictorialitatea etc.), în
care părţile îşi susţin pretenţiile şi apărările, combat cererile adversarului,
administrează probe, pun concluzii fie cu privire la excepţii procesuale, fie
asupra fondului.

1. Şedinţa de judecată
A. Activitatea premergătoare şedinţei de judecată

Codul de procedură civilă şi Regulamentul aprobat prin Hotărârea


nr.159/2004 a Consiliului Superior al Magistraturii, stabilesc în sarcina
grefierului de şedinţă o serie de îndatoriri pentru perioada premergătoare
şedinţei de judecată.
Astfel, în condiţiile art. 100 alin.1 din Regulament, grefierul de
şedinţă preia dosarele de la arhivă, sub semnătură în registrul de termene,
cu cel puţin două zile înaintea şedinţei, după care:
• afişează lista cauzelor cu o zi înaintea termenului de judecată sau
cel mai târziu cu o oră înainte de începerea şedinţei la instanţele la care
activitatea se desfăşoară în 2 - 3 timpi. Art. 125 alin.1 C.proc.civ. stabileşte
că lista se afişează la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de
începerea şedinţei. 2

1
C.S.J., sec.civ., dec.nr.1559/1994, în B.J.1994, p.119; dec.nr.1829/2000, în
P.R.nr.4/2001, p.25.
În jurisprudenţa noastră s-a decis că partea nu are obligaţia de a încunoştiinţa instanţa
despre schimbarea sa de domiciliu dacă aceasta intervine în faza recursului extraordinar,
întrucât intervenind o hotărâre definitivă ea nu se mai află în situaţia de a comunica
instanţei noul său domiciliu. Dispoziţiile legale privitoare la recursul extraordinar au fost
abrogate. Cu toate acestea şi în literatura de specialitate se apreciază că soluţia instanţei
supreme la care am făcut referire anterior este una de principiu; prin urmare ea se aplică
şi în orice alte situaţii în care hotărârea a rămas irevocabilă, iar ulterior a fost exercitată o
cale extraordinară de atac. Nu se poate pretinde părţii anticipat să aibă cunoştinţă despre
exercitarea unei căi extraordinare de atac sau a unei contestaţii la executare (I.Leş,
Codul de procedură civilă, op.cit., p.268; V.M.Ciobanu, op.cit., vol.II, p.100).
2
Regulamentul cuprinde norma specială, astfel încât acesta se va aplica cu prioritate.

41
La înscrierea dosarelor pe listă se dă întâietate celor cu privire la
care legea prevede că judecata se face de urgenţă, ţinându-se seama de
orele fixate pentru prezentarea persoanelor chemate în proces (art.100
alin. final din Regulament).
Această listă este folosită de judecătorii din complet pentru a
consemna, la rubrica “observaţii”, problemele de fapt şi de drept pe care
le-au constatat atunci când au studiat şedinţa. La rubrica “măsuri”, se
înscriu, după caz, termenul de judecată acordat în dosarul respectiv,
concluziile părţilor sau ale reprezentanţilor lor asupra excepţiilor
procesuale sau asupra fondului precum şi menţiunea că dosarul a rămas
în pronunţare. 1
• completează condica de şedinţă în care, potrivit art.86 pct.6 din
Regulament, va trece, separate pe fiecare complet, dosarele din şedinţa
respectivă, în ordinea înscrisă în lista cauzelor;
• verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile
de înmânare ori de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte de procedură,
precum şi relaţiile şi actele solicitate de preşedinte sau dispuse de instanţa
de judecată;
• verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare sau de
comunicare ataşate la dosar. Potrivit art. 96 alin.4 din Regulament,
dovezile de comunicare a procedurilor se primesc la registratura instanţei
sub semnătură, după care se predau arhivarului, care le ataşează la
dosar, făcând menţiune despre aceasta pe conceptul de citare;
• informează preşedintele completului de judecată despre
deficienţele constatate, pentru a se lua măsurile necesare, după care
predă dosarele completului de judecată.
Art. 100 alin.3 din Regulament dispune că preşedintele instanţei
asigură procurorului de şedinţă, părţilor, reprezentanţilor părţilor, avocaţilor
şi celorlalte persoane prevăzute de lege posibilitatea consultării din timp a
dosarelor.

B. Conducerea şi “poliţia” şedinţei de judecată

Completul de judecată este prezidat prin rotaţie, de unul din


membrii acestuia (art. 52 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară), completele fiind stabilite la începutul anului de către colegiile de
conducere, care trebuie să urmărească asigurarea continuităţii acestuia.
Potrivit art. 128 alin.1 C.proc.civ., preşedintele deschide, suspendă 2
şi ridică 3 şedinţa.
Tot preşedintele completului este cel care, potrivit art. 122
C.proc.civ., exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea
ordinii şi bunei-cuviinţe. Astfel, în exercitarea acestui drept:

1
M.Tăbârcă, op.cit., p.463.
2
În condiţiile art. 101 alin.8 din Regulament, şedinţa de judecată poate fi suspendată
pentru motive justificate. Durata suspendării va fi anunţată şi afişată pe uşa sălii de
şedinţă, prin grija grefierului.
3
Preşedintele “ridică” şedinţa după ce s-au luat măsuri (s-a dispus amânarea,
suspendarea judecăţii, închiderea dezbaterilor) în toate dosarele repartizate completului
pentru termenul respectiv.

42
a) dacă nu mai este loc în sala de şedinţă, preşedintele poate
înlătura pe cei care ar veni mai târziu sau pe cei care depăşesc numărul
locurilor;
b) nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de şedinţă, afară
numai dacă le poartă în vederea serviciului ce îndeplineşte în faţa
instanţei;
c) cei care iau parte la şedinţă sunt obligaţi să aibă o purtare
cuviincioasă. Cel care vorbeşte instanţei trebuie să stea în picioare.
Preşedintele poate încuviinţa excepţii de la această îndatorire;
d) pot fi îndepărtaţi din sală minorii şi persoanele ce s-ar înfăţişa
într-o ţinută necuviincioasă.
Art. 123 C.proc.civ. prevede că dacă printre cei îndepărtaţi din sală
ar fi vreuna din părţi, înainte de deschiderea dezbaterilor, aceasta va fi
chemată în sală şi, sub pedeapsă de nulitate, i se vor pune în vedere toate
faptele importante petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor
ascultaţi. Instanţa nu are această obligaţie dacă partea îndepărtată din
şedinţă a fost asistată de un avocat, care a rămas mai departe în sală;
e) preşedintele poate chema la ordine orice persoană care tulbură
mersul dezbaterilor. Dacă această chemare rămâne fără rezultat, el poate
obliga pe tulburător să părăsească sala şi la nevoie va da ordin să fie scos
din sală;
f) dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală, se aplică
dispoziţiile din Codul de procedură penală, respectiv art. 299 C.proc.pen.
potrivit căruia preşedintele constată săvârşirea faptei prevăzută de legea
penală şi îl identifică pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite
procurorului. Instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea
preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a
acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de
şedinţă. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu
procesul-verbal şi cu mandatul de arestare;
g) preşedintele poate să ordone îndepărtarea tuturor persoanelor
din sală, dacă altfel nu se poate păstra ordinea.
Potrivit dispoziţiilor art. 101 alin.7 din Regulament, filmarea,
fotografierea sau înregistrarea în incinta instanţei sau în sălile de şedinţă
se face numai cu acordul conducătorului Biroului de Informare şi Relaţii
Publice, respectiv al preşedintelui de complet, care poate stabili limitele în
care să se desfăşoare aceste activităţi. În vederea aducerii la cunoştinţa
publicului, aceste prevederi se afişează în loc vizibil.

C. Principalele momente în desfăşurarea judecăţii

Grefierul va fi prezent în sala de şedinţă cu o jumătate de oră


înainte de începerea şedinţei, pentru a pune dosarele la dispoziţia părţilor
spre consultare, având grijă, totodată, să ataşeze la dosare ultimele acte
de procedură şi corespondenţa sosite la registratură.
După începerea şedinţei de judecată, procurorul, părţile,
reprezentanţii sau avocaţii acestora pot studia dosarele numai cu
încuviinţarea preşedintelui de complet, după o prealabilă verificare a
identităţii şi calităţii.

43
Grefierul de şedinţă asigură prezenţa la uşă a aprodului sau, după
caz, verifică buna funcţionare a instalaţiilor de înregistrare şi amplificare,
pentru apelul persoanelor chemate în faţa instanţei de judecată.
Grefierul de şedinţă anunţă publicului din sală intrarea completului
de judecată.
Deschiderea dezbaterilor se face de către preşedinte.
Apelul părţilor şi al celorlalţi participanţi la judecată se face,
obligatoriu, la uşa sălii de şedinţă, de un aprod sau, prin instalaţia de
amplificare, de grefierul de şedinţă.
După strigarea cauzei şi apelul părţilor, grefierul de şedinţă face
oral referatul cauzei, prezentând pe scurt obiectul pricinii şi stadiul în care
se află judecata acesteia, comunică modul în care s-a îndeplinit procedura
de citare a persoanelor chemate la proces şi dacă s-au îndeplinit celelalte
măsuri dispuse de instanţă la termenele anterioare (art. 101 alin.9 şi 10
din Regulament).
În funcţie de situaţia concretă din fiecare dosar, după strigarea
cauzei şi referatul grefierului, se va trece, după caz, la amânarea
procesului, suspendarea judecăţii sau soluţionarea pricinii.
Indiferent de măsura ce va fi luată de instanţă, cererile sau actele
depuse în timpul şedinţei vor fi datate, vizate şi semnate de preşedintele
completului de judecată (art. 101 alin.14 din Regulament).
Cauzele care se amână, fără discuţii, vor putea fi strigate, la
începutul şedinţei, în ordinea listei, dacă toate părţile legal citate sunt
prezente şi cer amânarea sau dacă în cauză s-a solicitat judecata în lipsă
(art. 101 alin.11 din Regulament).
Art. 126 C.proc.civ. prevede, la rândul său, că părţile pot cere
instanţei, la începutul şedinţei, amânarea pricinilor care nu sunt în stare de
judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. 1 Această amânare se
poate face şi de un singur judecător.
La cererea părţilor, instanţa va putea lăsa cauza la urmă, fixând o
anumită oră când dosarul va fi strigat din nou (art. 101 alin.12 din
Regulament).
Art. 125 alin.3 C.proc.civ. prevede că părţile pot cere schimbarea
rândului, când împricinaţii având pricini fixate înaintea lor nu se
împotrivesc. 2
Textul este aplicabil fie pricinilor în care amânarea este precedată
de dezbateri, fie pricinilor care sunt în stare de judecată. Aceasta
deoarece amânările care nu implică dezbateri pot fi dispuse la începutul
şedinţei (art. 126 C.proc.civ.) în ordinea listei (art. 101 din Regulament),
ceea ce înseamnă că în acest caz nu se poate vorbi de o schimbare a
rândului în raport cu celelalte pricini care nu se amână fără dezbateri. 3

1
De pildă, se invocă lipsa de procedură, nedepunerea raportului de expertiză, se
formulează o cerere pentru lipsă de apărare etc. şi nici una din aceste cereri nu comportă
discuţii.
2
Rezultă că o parte singură, în lipsa celeilalte, nu poate cere schimbarea rândului,
dreptul de a se înfăţişa la rândul fixat prin lista de şedinţă fiind câştigat de ambele părţi.
“Judecarea peste rand în lipsa părţii constituie o violare a dreptului de apărare”. –
Trib.Supr., col.civ., dec.nr.1285/1956, Legalitatea populară nr.12/1956, p.151.
3
M.Tăbârcă, op.cit., p.467.

44
Potrivit art. 101 alin.13 teza a II-a din Regulament, pentru motive
temeinice, preşedintele completului poate dispune luarea cauzelor într-o
altă ordine decât cea înscrisă pe lista de şedinţă.
Dacă la apelul nominal părţile nu au răspuns şi nu s-a solicitat
judecata în lipsă, conform art. 242 alin.2 C.proc.civ., ori reclamantul nu a
îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege sau stabilite în cursul judecăţii,
conform art. 1551 C.proc.civ., sau există vreunul din cazurile prevăzute de
art. 243-244 C.proc.civ. ori alte cazuri prevăzute în legi speciale, se va
dispune suspendarea judecăţii.
La rândul său, art. 101 alin.13 teza I din Regulament, prevede că în
cazul în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei,
dosarul va fi lăsat la sfârşitul şedinţei când, după o nouă strigare, în
ordinea listei, se va proceda conform dispoziţiilor legale.
Dacă instanţa nu dispune amânarea şi nici suspendarea judecăţii,
va trece la soluţionarea pricinii, ţinând seama de următoarele reguli:
- pricinile declarate urgente şi cele rămase în divergenţă, care nu
au fost judecate din lipsă de timp, se vor judeca înaintea celorlalte (art.
125 alin.2 C.proc.civ.);
- instanţa se va pronunţa cu prioritate, atunci când este cazul,
asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac de prisos, în tot
sau în parte, cercetarea în fond a pricinii (art. 137 C.proc.civ.);
- în faţa primei instanţe, judecătorii au datoria de a încerca
împăcarea părţilor. În acest scop, ei pot solicita înfăţişarea personală a
părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dacă părţile se împacă,
judecătorul va constata condiţiile împăcării în cuprinsul hotărârii pe care o
va da. Dispoziţiile art. 273 sunt aplicabile (art. 131 C.proc.civ.);
- dacă nu s-au împăcat, părţile îşi vor susţine cererile şi vor
administra probele ce le-au fost încuviinţate.
Preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamatului şi pe urmă
pârâtului. În caz de trebuinţă, preşedintele poate da cuvântul de mai multe
ori, putându-l mărgini în timp de fiecare dată (art. 128 alin.2-3 C.proc.civ.).
Ceilalţi membri ai completului sau părţile pot pune întrebări martorilor sau
experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate încuviinţa ca
aceştia să pună întrebările direct (art. 130 C.proc.civ.).
Dacă procurorul participă la judecată va vorbi ultimul, cu excepţia
cazului în care a pornit procesul, situaţia în care va avea primul cuvânt.
Intervenientul principal, cel chemat în judecată conform art.57
C.proc.civ. şi cel arătat ca titular al dreptului, pentru că au poziţia de
reclamanţi, vorbesc după reclamant.
Chematul în garanţie va avea cuvântul după partea care l-a
introdus în proces.
Intervenientul accesoriu are cuvântul după partea în favoarea
căreia a intervenit.
- potrivit art.149 C.proc.civ., „instanţa va încuviinţa stenografierea
dezbaterilor, în totul sau în parte, la cererea părţii. În acest caz se vor
aplica dispoziţiile privitoare la experţi”.
- în cursul şedinţei de judecată grefierul va consemna în caietul de
note: numărul dosarului, poziţia acestuia pe lista de şedinţă, susţinerile
orale din timpul şedinţei, depunerile de cereri şi acte, măsurile dispuse de

45
instanţă precum şi toate celelalte aspecte din desfăşurarea procesului.
Notele vor fi vizate de preşedintele completului de judecată care, în
prealabil, va verifica conţinutul acestora şi va urmări ataşarea listei de
şedinţă la caietul de note.
Caietul de note va fi numerotat şi sigila; acesta se va depune la
arhiva instanţei unde se va păstra timp de 3 ani, socotiţi de la data
ultimelor note înscrise.
Dacă desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu
mijloace tehnice, suportul înregistrării se va păstra, în arhiva instanţei, timp
de 3 ani, socotiţi de la data efectuării ultimelor înregistrări (art.101 alin.15-
18 din Regulament).
- când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara
dezbaterile închise (art.150 C.proc.civ.)
Dacă instanţa rămâne în pronunţare, preşedintele completului
anunţă în şedinţă ziua şi eventual ora stabilită pentru pronunţarea
rezultatului deliberării (art.101 alin.20 din Regulament).
Potrivit art.146 C.proc.civ., părţile vor putea fi îndatorate, după
închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise,
semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune
concluzii sau prescurtări scrise chiar fără a fi obligate.
De asemenea, în cazul în care a respins cererea de amânare a
judecăţii pentru lipsă de apărare, la cererea părţii, instanţa poate să
amâne pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise (art.156 alin.2
C.proc.civ.).
Dacă instanţa găseşte necesae noi lămuriri, pricina poate fi repusă
pe rol (art.151 C.proc.civ.) 1
Odată cu repunerea pe rol se va dispune şi citarea părţilor pentru
termenul acordat, conform art.153 alin.2 pct.3 C.proc.civ.

2. Prima zi de înfăţişare

Art,134 C.proc.civ. defineşte prima zi de înfăţişare ca fiind termenul


la care părţile legal citate, pot pune concluzii.
Aşadar, prin două repere substanţiale, art.134 C.proc.civ. nu numai
că delimitează „prima zi de înfăţişare” de un simplu termen de judecată,
dar o şi configurează ca instituţie procesuală distinctă: părţile trebuie să fi
fost citate; la această zi părţile pot pune concluzii. Prin urmare, prima zi de
înfăţişare nu este primul termen de judecată dar, dacă sunt îndeplinite
condiţiile arătate, primul termen de judecată poate fi prima zi de înfăţişare 2
Momentul procesual care este prima zi de înfăţişare este important
pentru că la această dată atât pârâtul cât şi reclamantul pot să

1
Această măsură poate fi dispusă numai până la pronunţarea hotărârii, după acest
moment, chiar dacă judecătorii îşi dau seama că soluţia este greşită, cauza nu mai poate
fi repusă pe rol.
2
I Deleanu, Tratat..., vol.I, op.cit., p.579. Nu poate fi considerată prima zi de înfăţişare
termenul la care părţile nu au putut pune concluzii deoarece:
- cauza s-a amânat pentru lipsă de apărare;
- cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată pârâtului;
- pentru că faţă de obiectul cererii, completul de judecată nu era legal constituit

46
săvârşească anumite acte de procedură, sub sancţiunea, de regulă, a
decăderii. Astfel:
• reclamantul are dreptul să ceară instanţei un nou termen pentru
întregirea sau modificarea acţiunii, ori pentru a propune noi dovezi;
După această zi, modificarea acţiunii se mai poate face numai
dacă pârâtul consimte şi numai în faţa primei instanţe. În cazul în care
instanţa admite cererea reclamantului, astfel modificată, să fie comunicate
pârâtului, pentru ca acesta să-şi poate organiza apărarea.
• pârâtul poate formula o cerere reconvenţională, caz în care
reclamantul poate să solicite un nou termen pentru a depune întâmpinarea
la cererea respectivă şi, de asemenea, poate să arate excepţiile ce le
invocă şi să formuleze cereri pentru introducerea unor terţi în proces;
• ambele părţi pot propune probe dacă nu au făcut-o prin cererea de
chemare în judecată sau întâmpinare, după această dată părţile decad din
dreptul de a le mai propune şi, de asemenea, la această dată, mai pot
invoca nulităţile relative referitoare la cererea de chemare în judecată sau
la necompetenţa relativă a instanţei.
Art.132 alin 2 C.proc.civ. prevede cazurile în care cererea nu se
socoteşte modificată şi nu se va da un nou termen, declaraţiile verbale
făcute de reclamant în şedinţă urmând a fi menţionate în încheierea de
şedinţă:
a. când sunt îndreptate greşelile materiale din cuprinsul cererii;
b. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului
cererii;
c. când solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit;
d. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru
realizarea dreptului sau invers, respectându-se caracterul subsidiar al
acţiunii în constatare.
Aceste situaţii nu justifică o amânare pentru apărarea intereselor
părţilor. În situaţia în care pârâtul nu este prezent la termenul la care
reclamantul face precizările menţionate de art.132 alin.2 şi procesul este
în stare de judecată, instanţa va dispune amânarea judecăţii cauzei şi
comunicarea către pârât a unie copii de pe încheierea de şedinţă.

3. Activitatea ulterioară şedinţei. Încheierile de şedinţă

Dintre dosarele aflate pe rolul completului la un termen de judecată,


unele sunt soluţionate, în altele judecata se amână.
Dacă judecata s-a amânat, în termen de două zile grefierul va
întocmi încheierea de şedinţă, conceptele de citare pentru termenul
următor, adresele şi celelalte lucrări dispuse de instanţă, precum şi
încheierile de amânare a pronunţării, iar partea introductivă a hotărârilor,
în 3 zile de la terminarea şedinţei, cu excepţia situaţiilor în care legea
impune termene mai scurte. Aceste termene pot fi depăşite, cu aprobarea
şi în măsura stabilită de preşedintele instanţei, cu excepţia cazurilor
urgente sau a celor pentru care legea prevede un termen mai scurt de
exercitare a căilor de atac (art.105 din Regulament).
Potrivit art.106 din Regulament, judecătorii sunt obligaţi să verifice
efectuarea în termen a încheierilor şi a celorlalte lucrări întocmite de

47
grefierul de şedinţă, restituindu-le pe cele necorespunzătoare cu
îndrumările necesare pentru refacerea lor.
După redactarea şi semnarea încheierilor, grefierii de şedinţă
predau dosarele amânate arhivarului-registrator care semnează de
primirea lor pe listele de şedinţă.
Potrivit art.108 alin.1 din Regulament, cel mai târziu a IV-a zi după
pronunţare, grefierul de şedinţă va preda dosarele judecătorilor, în
vederea motivării hotărârilor, după ce, în prealabil, a întocmit partea
introductivă a acestora.
Aşa cum am precizat deja, în termen de 2 zile de la terminarea
şedinţei de judecată grefierul trebuie să întocmească, pe baza celor
consemnate în caietul de note, încheierea de şedinţă care se ataşează la
dosar.
Se întocmeşte câte o încheiere pentru fiecare termen de judecată,
cu excepţia situaţiei în care în şedinţa ce au avut loc dezbaterile se
pronunţă şi hotărârea, deoarece aceasta va cuprinde şi ceea ce s-a
petrecut la acel termen. Dacă pronunţarea se amână, încheierea de
dezbateri ţine loc de practicauă a hotărârii, făcând corp comun cu aceasta
şi permiţând să se verifice dacă completul a fost legal constituit, dacă
procedura de citare a fost legal îndeplinită, dacă părţile au fost prezente
personal sau prin reprezentant, cum au pus concluzii etc. Lipsa acestei
încheieri atrage casarea hotărârii 1 .
În încheierea de şedinţă trebuie să se consemneze tot ce s-a
petrecut la termenul de judecată. De aceea s-a spus că încheierea este un
proces verbal al şedinţei, o oglindă scrisă a dezbaterii orale 2 .
Potrivit art.255 alin.2 C.proc.civ., hotărârile date de instanţă în
cursul judecăţii se numesc încheieri. Prin urmare, încheierea este tot o
hotărâre, dar este o hotărâre dată pe parcursul judecăţii. Având această
natură, încheierea va avea acelaşi cuprins ca şi hotărârea finală:
practicaua, considerentele şi dispozitivul hotărârii, conform art.261
C.proc.civ.
Întrucât sunt anterioare hotărârii finale, încheierile se numesc
premergătoare. Ele vor fi date cu acelaşi număr de voturi ca şi hotărârile
(art.268 alin.1 C.proc.civ.), şi vor fi semnate de judecători şi de grefier
(art.147 C.proc.civ.). Neîndeplinirea acestei din urmă formalităţi atrage
nulitatea încheierii 3 .
Încheierile sunt de două feluri: preparatorii şi interlocutorii. Ceea ce
le deosebeşte, nu este deci momentul la care sunt date, deoarece ambele
premerg şi pregătesc hotărârea, ci faptul că încheierile interlocutorii – spre
deosebire de cele preparatorii - leagă instanţa, neputând reveni asupra
ceea ce a decis (art.268 alin.2 şi 3 C.proc.civ.). Soluţiile cuprinse în
aceste încheieri lasă să se întrevadă rezultatul procesului sau rezolvă
parţial un aspect al procesului.

1
V.M.Ciobanu, Tratat..., vol.II, p.112.
2
A. Hilsenrad, „Încheierea de şedinţă”, Legalitatea populară, nr.4/1955, p.349.
3
C.S.J., secţ.civ., dec.nr.387/1994, B.J./1994, p.108.

48
Potrivit art.282 alin2 C.proc.civ., împotriva încheierilor
1
premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul , în afară de
cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii 2 . Soluţia este valabilă şi
pentru recurs (art.299 C.proc.civ.).
Prin urmare, poate fi atacată separat cu apel numai încheierea de
întrerupere a cursului judecăţii. Încheierea de suspendare nu poate fi
atacată separat cu apel ci, în condiţiile art.2441 alin.1 C.proc.civ., numai cu
recurs, cu excepţia încheierilor de suspendare pronunţate în recurs.
O altă categorie o reprezintă încheierile premergătoare care nu pot
fi niciodată atacate, legea prevăzând expres această soluţie (de ex.art.34
alin.1 C.proc.civ. dispune că încheierea prin care s-a încuviinţat sau
respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este
supusă la nici o cale de atac).

3. Excepţiile procesuale

Excepţiile procesuale reprezintă unul dintre mijloacele prin care, în


condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă
fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale
(privitoare la compunerea sau constituirea instanţei, competenţa acesteia
ori la actele de procedură) sau lipsuri referitoare la dreptul material la
acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii,
refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii.
Excepţiile procesuale pot fi clasificare în funcţie de 3 criterii:
obiectul lor, efectul pe care tind să-l realizeze şi caracterul de ordine
publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate.
I. În funcţie de obiectul lor, distingem: excepţii de procedură şi
excepţii de fond.
Potrivit art. 137 alin.1 C.proc.civ.: „Instanţa se va pronunţa mai întâi
asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos,
în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Textul citat nu cuprinde
însă nici un criteriu pentru delimitarea excepţiilor de procedură de
excepţiile de fond. În aceste condiţii, doctrina arată că:
a. prin intermediul excepţiilor de procedură se invocă anumite
neregularităţi procedurale, deci au în vedere condiţiile formale ale judecăţii
şi aparţin acestei categorii acele excepţii care au ca obiect: invocarea
încălcării unor norme de competenţă (excepţia de necompetenţă); de
compunere sau constituire a instanţei (excepţia de incompatibilitate,
excepţia de recuzare etc.); a unor norme juridice privind condiţiile de
îndeplinire a actelor de procedură, inclusiv termenele în care trebuie

1
„Încheierea prin care instanţa a soluţionat o excepţie nu poate fi atacată cu apel decât
oată cu fondul litigiului” – C.A.Bucureşti, secţ.a IV-a civ., dec.nr.275/1999, Culegere de
practică judiciară în materie civilă/1999, p.224
2
„O situaţie posibilă de întrerupere a cursului justiţiei ar fi aceea în care un complet
desemnat să soluţioneze o pricină decide prin încheiere că cererea trebuie soluţionată în
altă compunere, iar preşedintele instanţei nu este de acord cu transferul la un alt complet
sau dacă completul căruia i-a fost transferat dosarul ar reţine prin încheiere că primul
complet era constituit potrivit legii şi că trebuia să soluţioneze cererea” – S.Zilberstein,
V.M.Ciobanu, notă la dec.nr.674/1987 a T.M.B., secţ.a III-a civ., R.R.D. nr.10/1987,
pp.47-51

49
efectuate (excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale, excepţia nulităţii
cererii de chemare în judecată, excepţia de tardivitate etc.); procedura de
judecată (excepţiile privitoare la taxele judiciare de timbru, excepţia de
perimare etc.); luarea anumitor măsuri pentru buna desfăşurare a judecăţii
şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii ( conexitatea, litispendenţa);
b. excepţiile de fond sunt în strânsă legătură cu litigiul, mai precis,
cu exerciţiul dreptului la acţiune. Astfel, în această categorie trebuie
incluse excepţiile al căror obiect constă în invocarea unor lipsuri privind
condiţiile exercitării dreptului la acţiune, dar şi acele excepţii care intrinsec
sunt legate de elementele dreptului la acţiune, precum: excepţia de
prematuritate a cererii; excepţia lipsei de interes; excepţia lipsei de calitate
procesuală; excepţia lipsei capacităţii procesuale; excepţia de
prescriptibilitate a acţiunii; excepţia puterii de lucru judecat; excepţia
privind caracterul subsidiar al cererii în constatare faţă de cererea în
realizare; excepţia de inadmisibilitate a exercitării recursului împotriva
hotărârilor irevocabile etc.
II. În funcţie de efectul spre care tind, distingem: excepţii
dilatorii şi excepţii peremptorii (dirimante).
a. excepţiile dilatorii tind la întârzierea/amânrea judecăţii pe fond:
amânarea judecăţii (ca urmare a excepţiei de incompatibilitate, de
recuzare, de abţinere sau a excepţiilor privind compunerea sau
constituirea greşită a instanţei etc.); trimiterea dosarului la o altă instanţă
sau transferul dosarului de la un complet la altul (prin admiterea excepţiei
de litispendenţă, excepţiei de conexitate etc.); refacerea unor acte de
procedură (prin admiterea excepţiei nulităţii actelor de procedură în
temeiul art.105 alin.2 C.proc.civ.); transferul dosarului de la un complet de
judecată la altul; declinarea competenţei (prin admiterea excepţiei de
necompetenţă); disjungerea (judecarea separată de cererea principală a
cererii reconvenţionale formulate peste termenul prevăzut de lege) etc.;
b. excepţiile peremptorii tind la împiedicarea/stingerea judecăţii pe
fond: anularea/nulitatea acţiunii în baza admiterii excepţiei: lipsei dovezii
calităţii de reprezentant, lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, de
netimbrare sau de insuficientă timbrare, lipsei semnăturii părţii; nulitatea
acţiunii în baza admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă;
respingerea cererii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate
procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
stingerea procesului (prin admiterea excepţiei de perimare etc.);
respingerea cererii ca prematură (admiterea excepţiei de prematuritate);
respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes (admiterea excepţiei lipsei de
interes); respingerea acţiunii ca fiind prescrisă (admiterea excepţiei de
prescriptibilitate) etc.
III. După caracterul de ordine publică sau de ordine privată al
normei juridice încălcate: excepţii absolute şi excepţii relative
a. excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme juridice
imperative (de ordine publică);
b. excepţiile relative privesc încălcarea unor norme juridice
dispozitive (de ordine privată).
Excepţiile absolute pot fi invocate de orice parte interesată, de
procurori sau de instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii, deci chiar

50
direct în apel sau recurs. Observaţie: potrivit art.162 C.proc.civ., excepţiile
absolute pot fi ridicate direct în recurs numai dacă rezolvarea lor nu ar
presupune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, mai
precis, administrarea altor probe noi decât înscrisurile.
Excepţiile relative pot fi invocate numai de partea interesată şi
numai într-un anumit termen (prima zi de înfăţişare ce a urmat după
această neregularitate şi înainte de a se pune concluzii pe fond).
În legătură cu soluţionarea excepţiilor procesuale, trebuie verificat,
mai întâi, dacă excepţia este absolută sau relativă, pentru a stabili cine o
poate invoca şi în ce termen.
De regulă, primul care invocă excepţii este pârâtul. Potrivit art.115
C.proc.civ., întâmpinarea va cuprinde „excepţiile de procedură ce pârâtul
ridică la cererea reclamantului”, iar art.118 alin.2 C.proc.civ. prevede că
pârâul este obligat să invoce excepţiile relative prin întâmpinare, sub
sancţiunea decăderii.
Dacă la prima zi de înfăţişare reclamantul solicită un termen pentru
întregirea sau modificarea cererii în temeiul art.132 C.proc.civ., pârâtul
poate reformula/răspunde printr-o întâmpinare, arătând şi excepţiile
procesuale incidente acţiunii modificate.
Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională, reclamantul poate
solicita un termen pentru depunerea întâmpinării, prin care v-a indica şi
eventualele excepţii procesuale referitoare la cererea reconvenţională.
Conform art.136 C.proc.civ., excepţiile relative neinvocate în termen
nu vor mai putea fi ridicate în cursul judecăţii. Sancţiunea: decăderea
părţii interesate din dreptul de a mai invoca ulterior respectiva excepţie
relativă .
Când excepţiile au ca obiect invocarea unor neregularităţi săvârşite
în timpul litigiului pot fi ridicate de partea interesată cel mai târziu la prima
zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii şi anterior punerii concluziilor pe
fond, când se invocă o excepţie relativă sub sancţiunea decăderii (art.108
alin.3 C.proc.civ.), respectiv în orice stadiu al procesului, când se invocă o
excepţie absolută.
Conform art.108 alin.1 C.proc.civ., instanţa poate invoca din oficiu
excepţiile absolute, în orice stadiu al judecăţii. Orice excepţie trebuie pusă
obligatoriu în discuţia părţilor, pentru a se asigura respectarea principiului
contradictoriaităţii şi abia după aceea instanţa se va pronunţa asupra
acesteia.
În virtutea rolului activ instanţa poate atrage atenţia părţii interesate
că este îndreptăţită să invoce o excepţie relativă, dar numai atunci când
aceasta nu este asistată/reprezentată de avocat, licenţiat sau doctor în
drept (art.68 alin.5 C.proc.civ) 1 .
Excepţiile absolute pot fi invocate şi de procurori, când participă la
judecată. De asemenea, procurorul poate să pună concluziile sale în
privinţa excepţiilor relative ridicate de părţi.
Potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ., instanţa trebuie să se pronunţe în
primul rând asupra excepţiilor de procedură şi asupra excepţiilor de fond

1
Oricum, neexistând vreo obligativitate în sarcina instanţei atunci când aceasta nu
atenţionează partea, iar nici aceasta nu invoca de la sine vreo excepţie relativă, nu se
poate solicita prin intermediul căii de atac anularea hotărârii din această cauză

51
care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii. Când excepţia este invocată în
cursul judecării fondului litigiului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia
procesuală, iar apoi, dacă va mai fi cazul, va cerceta fondul litigiului.
Art.137 alin.2 C.proc.civ. prevede că excepţiile nu vor putea fi unite
cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze
probe legate de soluţionarea în fond a pricinii (de regulă, probe comune
rezolvării atât a fondului – în tot sau în parte – cât şi a excepţiei). Însă
unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanţă, chiar dacă ar
fi îndeplinită condiţia aceasta. În acest caz, probele în baza cărora s-a
soluţionat excepţia şi care au legătură cu fondul cauzei, rămân câştigate
judecăţii, administrându-se apoi doar restul probelor.
Dacă se invocă, simultan, mai multe excepţii procesuale, ordinea
de soluţionare a acestora se deduce din caracterul şi efectele produse de
ele. În primul rând se soluţionează excepţiile privind învestirea instanţei, în
următoarea ordine:
1. excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare;
2. excepţia de necompetenţă;
3. excepţiile privind compunerea sau constituirea instanţei;
4. excepţia privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii;
5. excepţia puterii de lucru judecat;
6. excepţia de prescriptibilitate etc.
Soluţii:
• când instanţa consideră excepţia întemeiată, o va admite
pronunţând:
- o încheiere, când decide amânarea judecăţii;
- o hotărâre, când se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului pe
fond, respectiv respinge/anulează cererea/ îşi declină comptenţa
• când excepţia se respinge ca neîntemeiată, instanţa va pronunţa
o încheiere interlocutorie şi va continua soluţionarea cauzei pe fond.
Încheierea de admitere/respingere a excepţiei poate fi atacată
numai odată cu hotărârea de fond cu excepţia cazului când legea dispune
altfel 1 .
Hotărârea prin care s-a admis excepţia are acelaşi regim juridic ca
şi hotărârea ce ar fi urmat să se pronunţe pe fond, cu excepţia cazului
când legea dispune altfel 2 .

5. Probele
A. Definirea noţiunii de probă

În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a


existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, fie mijlocul legal prin care se
poate stabili faptul care trebuie dovedit, fie rezultatul obţinut prin folosirea
mijloacelor de probă.
În sens restrâns, prin probă se înţelege pe de o parte, mijlocul de
probă prin care se poate dovedi un raport juridic, iar pe de altă parte,

1
Potrivit art.34 C.proc.civ., încheierea prin care s-a admis/respins excepţia de abţinere
sau cea prin care s-a admis excepţia de recuzare nu este supusă nici unei căi de atac.
2
Potrivit art.253 alin.2 C.proc.civ, hotărârea prin care s-a admis excepţia de perimare nu
este supusă apelului, ci poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la pronunţare

52
faptul probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc
de probă, este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material,
determinant pentru soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere se
distinge între fapte principale, care trebuie dovedite, si fapte probatorii.
În mod obişnuit noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc
de probă, mijloacele de probă fiind înscrisurile, martorii, prezumţiile,
mărturisirea, expertiza, cercetarea la faţa locului.

B. Obiectul şi sarcina probei

Obiectul probei îl reprezintă faptele juridice în sens larg care au


creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii ori care au
determinat ineficienţa acestui raport, astfel încât se solicită anularea sau
constatarea nulităţii, rezoluţiunea, rezilierea sa.
Sarcina probei revine, potrivit art.1169 C.civ., celui care face o
propunere înaintea judecăţii deoarece trebuie să o dovedească.
Întrucât reclamantul este cel care sesizează instanţa, lui îi revine
sarcina de a-şi dovedi pretenţia dedusă judecăţii. Din momentul în care
reclamantul a făcut această dovadă, pârâtul, dacă doreşte să obţină
respingerea cererii reclamantului, trebuie ă administreze şi ei dovezi din
care să rezulte netemeinicia pretenţiilor adversarului. Prin urmare, şi
pârâtul are sarcina de a proba ceea ce afirmă, dar obligaţia lui este
subsidiară faţă de cea a reclamantului. Primul care are sarcina probei este
reclamantul.

Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea şi


aprecierea probelor

În privinţa admisibilităţii probelor există anumite condiţii pe care


trebuie să le îndeplinească orice mijloc de probă:
a. proba să fie legală, adică să nu fie oprită de legea materială sau
de cea procesuală;
b. proba să fie verosimilă, să tindă la dovedirea unor fapte reale,
posibile, demne de a fi crezute, să nu contrazică legile naturii;
c. proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul
procesului;
d. proba să fie concludentă, să ducă la rezolvarea cauzei
respective.
Administrarea probelor cunoaşte trei etape:
I. propunerea probelor – în principiu, probele se propun în faza
iniţială a procesului;
II. administrarea propriu-zisă a probelor – dacă legea nu dispune
altfel, administrarea se face în faţa instanţei de judecată, în ordinea
dispusă de aceasta;
III. aprecierea probelor – reprezintă procesul mintal al judecătorului
cauzei, efectuat pentru a determina forţa probantă şi valoarea fiecărei
probe în parte, dar şi a tuturor dovezilor în ansamblu. Judecătorul
analizează probele administrate în cauză şi pronunţă soluţia în baza

53
acestora, în raport de intima sa convingere, dar şi de eventualele limitări
legale ale unor mijloace de probă.

C. Asigurarea probelor

Potrivit art.235 C.proc.civ., „oricine are interes să constate de


urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri,
mişcătoare sau nemişcătoare, ori să dobândească recunoaşterea unui
înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acestor
dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat
în viitor”. Cererea de asigurare a probelor poate fi făcută chiar dacă nu
este primejdie în întârziere, dar, în acest caz, numai cu consimţământul
celui ce urmează a fi chemat în instanţă pentru asigurarea dovezii (art.235
alin.2 C.proc.civ.).
În cerere, partea va arăta dovezile a căror administrare o solicită,
faptele ce voieşte să dovedească, precum şi starea de urgenţă care
impune asigurarea sau faptul că pârâtul din cererea de asigurare este de
acord.
Asigurarea probelor se poate cere pe cale principală, deci înainte
de a exista judecata asupra fondului, sau pe cale incidentală, în timpul
judecăţii dacă nu s–a ajuns la momentul administrării probelor. În cazul în
care asigurarea se face pe calea principală competenţa aparţine
judecătoriei în raza căreia se află martorul sau obiectul cercetării, iar dacă
se face pe cale incidentală instanţa care judecă procesul (art.236 alin.1
C.proc.civ.).
Procedura de soluţionare:
- se judecă în camera de consiliu cu sau fără citarea părţilor;
- instanţa pronunţă o încheiere;
- dacă cererea se admite, se dispune administrarea dovezii de
îndată sau la un termen ulterior, fixat prin aceea încheiere;
- când asigurarea este solicitată pe cale principală, încheierea
poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile; termenul de recurs curge fie
de la pronunţare, fie de la comunicare, după cum încheierea este dată cu
sau fără citarea părţilor;
- când asigurarea este solicitată pe cale incidentală, încheierea se
poate ataca numai odată cu hotărârea dată asupra fondului.

6. Incidente procedurale ce pot să apară în cursul judecăţii


A. Suspendarea judecăţii

Prin suspendarea judecăţii se înţelege întreruperea cursului


procesului ca urmare a voinţei părţilor sau a apariţiei unor împrejurări
independente de voinţa acestora, părţile găsindu-se în imposibilitatea
fizică sau juridică de a se prezenta la judecată. Cazurile principale de
suspendare sunt grupate în art.242-244 C.proc.civ., însă există şi cazuri
de suspendare prevăzute în alte articole ale altor coduri sau în alte acte
normative.
Clasificarea cazurilor de suspendare a judecăţii:
1. cazuri de suspendare voluntară a judecăţii;

54
2. cazuri de suspendare legală a judecăţii
Încheierea de suspendare a judecăţii nu dezînvesteşte instanţa ce
o pronunţă de soluţionarea cauzei, însă, litigiul rămâne în nelucrare, iar
eventualele acte de procedură efectuate pe parcursul suspendării sunt
anulabile, sancţiunea putând fii invocată doar de beneficiarul suspendării.

B. Perimarea

Sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista


continuitate între actele procedurale este perimarea, care constă în
stingerea procesului în faza în care se găseşte.
Pentru a interveni perimarea, trebuie îndeplinite cumulativ 3 condiţii:
1. învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în
primă instanţă sau într-o cale de atac;
2. rămânerea pricinii în prelucrare timp de 1 an în materie civilă şi
timp de 6 luni în materie comercială;
3. lăsarea pricinii în prelucrare să se datoreze culpei părţii.
Perimarea operează de drept, prin simpla împlinire a termenului de
perimare.
Trebuie însă ca perimarea să fie constatată printr-o hotărâre
judecătorească, care să declare stins procesul în faza în care se află, fiind
necesară verificarea condiţiilor pentru ca sancţiunea să opereze, în
contradictoriu.

Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor

Codul de procedură civilă instituie 3 categorii de acte procesuale de


dispoziţie:
1. desistarea (renunţarea reclamantului);
2. achiesarea;
3. tranzacţia judiciară.
Desistarea prezintă 2 forme: renunţarea la judecată (art.246
C.proc.civ.) şi renunţarea la dreptul subiectiv pretins (art.247 C.proc.civ.)..
Achiesarea se prezintă şi ea sub 2 forme: achiesarea pârâtului la
pretenţiile reclamantului 1 şi achiesarea părţii care a pierdut procesul la
hotărârea de primă instanţă 2 .
Tranzacţia judiciară este contractul prin care părţile sting un proces
început sau preîntâmpină naşterea unui proces, prin concesii reciproce,
constând în renunţările reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite
ori promise de o parte în schimbul renunţării de cealaltă parte la dreptul
care este litigios sau îndoielnic.

1
Actul procesual de dispoziţie prin care pârâtul renunţă la mijloacele pe care legea i le
conferă pentru a se apăra, recunoscând total sau parţial pretenţiile reclamantului.
2
Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre constă în faptul că partea care a
pierdut procesul în faţa unei instanţe de fond, renunţă la dreptul de a exercita calea de
atac împotriva acelei hotărâri sau, deşi a declarat deja calea de atac, o retrage.

55
Secţiunea 3 – Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii
Potrivit art.150 C.proc.civ, după rezolvarea tuturor aspectelor
procesuale: dezbateri orale şi contradictorii, soluţionarea excepţiilor
neunite cu fondul, administrarea probelor şi luarea concluziilor părţilor,
preşedintele va declara dezbaterile închise, iar judecătorii ce alcătuiesc
completul de judecată purced la deliberare, în vederea pronunţării
hotărârii.
Rezultatul deliberării se consemnează succint în minută. După
redactarea minutei, unul dintre judecători va trece în condica de şedinţă
datele esenţiale din minută şi numele judecătorului care va redacta
hotărârea. După aceste operaţiuni, preşedintele completului pronunţă
soluţia în numele legii, în şedinţă publică, indiferent dacă părţile sunt sau
nu prezente. Din acest moment, instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea
respectivului proces. Hotărârea se comunică în copie tuturor părţilor,
precum şi procurorului, când acesta participă la judecată.

56
CAPITOLUL II – CĂILE DE ATAC
Secţiunea 1 – Consideraţii introductive
Căile de atac în dreptul procesual civil reprezintă mijloacele
procesuale prin intermediul cărora hotărârile pronunţate de către instanţele
de fond sunt controlate de instanţe superioare pentru a se permite
îndreptarea erorilor săvârşite de către judecătorii primei instanţe.
Acest neajuns, al erorilor judecătorilor, a fost înlăturat prin
instituirea căilor de atac, prin acestea putându-se desfiinţa soluţiile
nelegale şi netemeinice ce nu sunt conforme cu adevărul juridic. Prin
urmare, aceste instrumente reprezintă un baraj puternic al legalităţii
împotriva arbitrariului judecătoresc 1 .
Căile de atac sunt incluse în acţiunea civilă alături de celelalte
mijloace procesuale ce urmăresc protecţia dreptului subiectiv ori a altor
interese realizabile doar pe calea justiţiei 2 .

1. Clasificarea căilor de atac.

Căile de atac cunosc multiple clasificări 3 .


a. În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în:
• căi de atac ordinare;
• căi de atac extraordinare.
Căile de atac ordinare sunt acelea care pot fi exercitate de către
orice parte din proces (evident de către partea nemulţumită) fără a fi
necesare a fi îndeplinite condiţii speciale 4 .
Căile de atac extraordinare sunt acelea care pot fi folosite numai în
condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege 5 .

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat II, p. 321.
2
Ibidem.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, T.U.B., 1981, p. 17-18
(citat în continuare Tratat); Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 319-321(citat în continuare Tratat II);
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo-Sat, Ed. a III-a, vol. II, p. 126-128.;
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 5-8.
4
Potrivit Codului de procedură civilă, singura cale de atac ordinară este apelul. Totuşi, în
situaţia prevăzută de art. 3041 C.proc.civ., conform căruia recursul declarat împotriva unei
hotărâri nesusceptibile de a fi apelată nu se limitează la motivele de casare prevăzute de
art. 304 C.proc.civ., şi această cale de atac poate fi considerată ordinară deşi Codul
califică întreg recursul ca fiind o cale extraordinară de atac
5
Căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă sunt recursul,
contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Până la modificarea codului
prin O.U.G. nr.58/2003 se încadra aici şi recursul în interesul legii şi recursul în anulare.
Acesta din urmă nu mai există, iar recursul în interesul legii a fost scos de sub titulatura
căilor extraordinare de atac pentru că nu afecta hotărârea atacată şi nu avea efecte utile
pentru părţi. De altfel, chiar înainte de modificare, potrivit unei opinii – I. Deleanu,
V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p. 145; I. Deleanu,

57
Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele 1 :
- pe durata termenului în care poate fi exercitată calea de atac
ordinară şi pe timpul judecării acesteia executarea silită a hotărârii este
suspendată, pe când exercitarea căilor de atac extraordinare nu au, în
principiu, efect suspensiv;
- nu se poate recurge la o cale de atac extraordinară atât timp cât
este posibilă exercitarea unei căi ordinare de atac;
- în unele situaţii, când partea interesată putea să invoce motivul
respectiv prin intermediul căii de atac ordinare, dar nu a făcut-o, calea de
atac extraordinară devine inadmisibilă 2 .
b. în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac,
clasificarea căilor de atac se face în:
• căi de atac de reformare (apelul, recursul);
• căi de atac de retractare (contestaţia în anulare, revizuirea).
Căile de atac de reformare sunt acelea care se soluţionează de o
instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea, prin ele realizându-se
controlul judiciar.
Căile de atac de retractare sunt cele care se adresează chiar
instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, pentru ca, în temeiul
motivelor invocate, să-şi retragă hotărârea şi să pronunţe alta 3 .
c. în funcţie de faptul dacă provoacă sau nu o nouă judecată în
fond, căile de atac se împart în:
• căi de atac devolutive (apelul);
• căi de atac nedevolutive (recursul).
Căile de atac devolutive sunt acelea care, în limitele cererilor
formulate în primă instanţă şi a ceea ce se atacă, provoacă o nouă
judecată în fond, fiind posibilă readministrarea probelor de la prima
instanţă şi administrarea oricăror probe noi.
Căile de atac nedevolutive realizează un control asupra hotărârii
atacate fără posibilitatea de a se administra, în principiu, probe noi 4 şi fără
a avea loc o nouă judecată.

Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 62 – recursul în interesul
legii nu poate fi clasificat ca o cale extraordinară de atac deoarece ceea ce se atacă este
o problemă de drept pentru a se asigura practica unitară a instanţelor judecătoreşti.
1
I. Stoenescu, Corelaţia între acţiune şi căile de atac şi între unele căi de atac şi procesul
civil, A.U.B., nr.1/1972, p. 94-95; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1996, p.394.
2
Dacă a expirat termenul de apel, hotărârea primei instanţe devine nu numai definitivă ci
şi irevocabilă (art. 377 C.proc.civ.), astfel încât nu va mai putea fi atacată cu recurs.
3
Excepţia în acest caz o constituie revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, dacă
hotărârile provin de la aceeaşi instanţă sau de la instanţe situate în circumscripţia
teritorială a unei singure instanţe (ierarhic superioară) caz în care competentă este
instanţa ierarhic superioară iar dacă hotărârile provin de la instanţe situate în
circumscripţii teritoriale diferite, competenţa aparţine unei instanţe ierarhic superioară
primei instanţe care a pronunţat hotărârea; numai în cazul în care cea de-a doua hotărâre
potrivnică a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie revizuirea pentru
contrarietate de hotărâri este o cale de retractare deoarece va fi judecată de către
instanţa supremă care îşi va anula hotărârea – G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p.396.
4
Art. 305 C.proc.civ. lasă posibilitatea de administrare a înscrisurilor noi în căile de atac –
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p.146. Dacă recursul este exercitat în condiţiile art.3041
C.proc.civ. atunci are caracter devolutiv. Potrivit unei opinii – Dreptul nr. 8/1995 (P. Perju)

58
În ceea ce priveşte căile extraordinare de atac (contestaţia în
anulare şi revizuirea) ele nu se includ în categoria căilor devolutive, deşi
uneori duc la o judecată în fond, dar în alte condiţii decât prima judecată 1 .
d. în funcţie de faptul dacă părţile au acces neîngrădit la exercitarea
căilor de atac, acestea pot fi:
• căi de atac comune (apelul, recursul, contestaţia în anulare,
revizuirea);
• căi de atac speciale (recursul în interesul legii).
Căile de atac sunt comune pentru că pot fi exercitate de oricare
dintre părţi şi sunt speciale pentru că posibilitatea exercitării lor aparţine
altor subiecte decât părţilor.
În literatura de specialitate au fost propuse şi alte criterii de
clasificare a căilor de atac. Astfel:
- într-o opinie 2 , se recomandă trei noi criterii: plecând de la
constatarea că orice cale de atac tinde a repune în discuţie un lucru greşit
judecat se distinge între greşeala de judecată în drept şi greşeala de
judecată în fapt şi între greşeala de judecată cu privire la fondul pretenţiei
şi greşeala de judecată cu privire la formă; căi de atac de anulare şi căi de
atac de „reformare”, instanţa sesizată cu o cale de atac de anulare nu
poate decât să anuleze sau să refuze anularea hotărârii atacate în timp ce
în cazul căilor de atac de reformare se rejudecă pricina; în funcţie de
caracterul ierarhic al căilor de atac se delimitează apelul şi recursul de
celelalte căi de atac; plecând de la constatarea că, în practică, apelul şi
recursul sunt cele mai des folosite, căile de atac sunt structurate în
generale (apelul şi recursul) şi speciale (celelalte căi de atac).
- potrivit unei alte opinii 3 se adaugă încă o clasificare a căilor de
atac în funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea căii de
atac şi exercitarea înseşi a căii suspendă sau nu executarea hotărârii
atacate, căile de atac fiind suspensive de executare de drept (apelul) sau,
în general, nesuspensive de executare (recursul, contestaţia în anulare,
revizuirea, recursul în interesul legii).

– interpretarea art.312 alin. 4 C.proc.civ. potrivit căruia în caz de casare curţile de apel şi
tribunalele vor rejudeca pricina în fond, se va face în sensul în care instanţele vor
reaprecia probele administrate şi nu dreptul de readministrare a lor sau de administrare.
1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat II, p. 320.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 397-398.
3
I. Deleanu, op. cit., p. 63. Această clasificare are în vedere numai hotărârile care sunt
susceptibile de executare silită. Apelul este, în principiu suspensiv de executare, cu
excepţia hotărârilor care se bucură de executare vremelnică, de drept sau
judecătorească, însă instanţa poate suspenda executarea vremelnică, conform art. 280
C.proc.civ. Recursul este, de regulă nesuspensiv de executare, cu excepţia cauzelor care
au ca obiect strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror
lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile prevăzute de lege. Instanţa de recurs
poate dispune suspendarea executării hotărârii recurate, la cerere, motivat, şi în alte
cazuri, dar numai cu depunerea unei cauţiuni (art. 300 alin. 1 şi 2 C.proc.civ.). Contestaţia
în anulare şi revizuirea nu suspendă executarea hotărârii, însă instanţa poate dispune, la
cerere, motivat şi cu depunerea unei cauţiuni, suspendarea în condiţiile art. 7231
C.proc.civ. (art.3191 şi 325 C.proc.civ.).

59
Alături de căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă
există şi alte modalităţi de contestare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute
de legi speciale grupate astfel 1 :
- căi de atac prevăzute de Legea nr.61/1991;
- căi de atac prevăzute de OUG nr.26/1997;
- căi de atac prin care se exercită controlul asupra hotărârilor unor
organe cu activitate jurisdicţională şi care se rezolvă de alte organe decât
instanţele judecătoreşti (plângerea adresată Ministerului Finanţelor
împotriva deciziei Direcţiei generale a finanţelor publice).
Indiferent de modul de clasificare a căilor de atac trebuie reţinută
regula legalităţii lor ceea ce înseamnă că împotriva hotărârilor pot fi
exercitate numai căile de atac prevăzute de lege 2 .

2. Reguli comune pentru exercitarea căilor de atac.

Exercitarea căilor de atac este supusă, în general, unor anumite


reguli care le guvernează aplicabilitatea 3 :
1. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare
susceptibilă de a fi atacată. Pentru ca o hotărâre să poată fi atacată
trebuie ca legea să o declare susceptibilă de exerciţiul căilor de atac sau
cel puţin a unora dintre acestea . Regula este că orice hotărâre
judecătorească poate fi atacată prin intermediul căilor de atac ordinare, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, în timp ce căile extraordinare
de atac pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege. De
asemenea, exercitarea căilor de atac presupune existenţa unei hotărâri
judecătoreşti despre care partea interesată afirmă că ar conţine greşeli
sau o injustiţie.
2. Manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul exercitării unei căi
de atac. Prin această regulă se dă glas principiului disponibilităţii prin
aceea că folosirea căilor de atac reprezintă o facultate recunoscută de
lege părţilor interesate de care acestea se pot folosi sau nu. Totodată,
instanţa nu se poate sesiza din oficiu pentru a soluţiona calea de atac.
3. O altă regulă este legalitatea căii de atac 4 . O hotărâre
judecătorească este supusă căilor de atac stabilite de lege 5 . Aceasta este
o regulă care îşi are izvorul în art.129 din Constituţie conform căruia părţile
interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii.

1
I. Deleanu, op. cit., p. 63.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat, p. 200; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat II, p.7.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 298.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat, p. 17.
5
Menţionarea, din greşeală, în dispozitivul hotărârii a posibilităţii folosirii unei căi de atac
pe care legea nu o prevede nu creează părţii dreptul de a formula calea de atac
respectivă, deoarece căile de atac sunt stabilite de lege şi nu de către instanţa de
judecată. În acelaşi sens, calea de atac prevăzută de lege va putea fi exercitată chiar şi
în ipoteza în care ea nu a fost menţionată în dispozitivul hotărârii. Totodată, art.84
C.proc.civ. prevede că cererea de chemare în judecată sau exercitarea unei căi de atac
este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. Menţiunea greşită făcută într-o
hotărâre precum că aceasta ar fi definitivă nu poate răpi părţii dreptul la calea de atac pe
care i-l oferă legea – C. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1240 din 25 martie 1949, J. N., nr.
1/1950, p. 88.

60
4. Actualitatea căilor de atac 1 . Părţile interesate şi Ministerul Public
au la dispoziţie toate căile de atac prevăzute de lege la momentul
pronunţării hotărârii atacate. Partea nu poate fi lipsită de calea de atac
recunoscută de lege la momentul pronunţării hotărârii. Calea de atac este
o calitate imanentă hotărârii însăşi 2 . Deci, căile de atac sunt determinate
de legea în vigoare în momentul pronunţării hotărârii care se atacă 3 .
5. Ierarhia căilor de atac. Nu se poate recurge la o cale
extraordinară de atac atât timp cât este posibilă exercitarea căii ordinare
de atac, aceste mijloace juridice trebuie utilizate într-o anumită ordine în
conformitate cu natura şi scopul lor 4 . O consecinţă logică a acestei reguli
este şi faptul că nu se pot exercita concomitent, împotriva aceleaşi
hotărâri, o cale ordinară de atac şi una extraordinară.
6. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac. Dreptul de a folosi
o cale de atac este unic, epuizându-se doar prin folosirea lui. Doar prin
exercitarea căii de atac o singură dată se poate asigura autoritatea lucrului
judecat şi se poate preveni pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii. Această regulă nu se aplică în cazul căilor extraordinare de
atac care se pot exercita pe rând, de mai multe ori împotriva aceleaşi
hotărâri, în limitele termenului şi pentru alte motive decât acelea invocate
anterior.

Secţiunea 2 – Apelul
1. Definiţie.

Apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare,


devolutivă şi suspensivă de executare; reprezintă acea cale de atac
obişnuită prin care partea interesată sau procurorul poate invoca
nemulţumiri de hotărârea dată de către prima instanţă 5 .

2. Formele apelului.

Se consideră, în doctrină 6 , că apelul poate îmbrăca mai multe


forme, după cum urmează:
- apelul principal (formulat de către partea nemulţumită de
sentinţă);
- apelul incident (exercitat de către intimat împotriva părţii cu
interese contrarii care a formulat apelul principal);

1
I. Deleanu, op. cit., p. 64.
2
P. Roubier, Les conflicts de lois dans le temps, 2e ed., Paris, 1960, t. I, nr. 105, p. 564.
3
C. Supr., secţ. civ., dec. nr. 703 din 10 iunie 1949, J. N., nr. 5-6, 1949, p. 611; C. Supr.,
secţ. civ., dec. nr. 1234 din 17 noiembrie 1948, J. N., nr. 1-2, 1949, p. 202.
4
Nu există o succesiune între căile extraordinare de atac, ele putându-se exercita în
orice ordine – I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p.151.
5
V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs Selectiv. Teste grilă, Ed. All Beck,
Bucureşti, ediţia a III-a, 2005, p. 330,
6
M. Tăbârcă, op. cit., p. 13, conform O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea
nr. 219/2005.

61
- apelul provocat (declarat de către intimatul din apelul principal
împotriva unui alt intimat sau a unei persoane care a figurat în primă
instanţă şi care nu este parte în apelul principal);

3. Obiectul apelului.

Conform dispoziţiilor art. 282 alin. 1 C.proc.civ., hotărârile date în


primă instanţă de către judecătorii şi tribunale sunt supuse apelului 1 .
Conform art. 2821 alin. 1 C.proc.civ., nu sunt supuse apelului
hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale
principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare
de până la 1 miliard de lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie
comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările
în registrele civile, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute
de lege 2 .
Prin urmare, obiectul apelului îl poate constitui hotărârile pronunţate
în primă instanţă s-au încheierile prin care s-a întrerupt judecata în primă
instanţă.

4. Subiectele apelului

În principiu, pot fi părţi în apel doar persoanele care au participat la


judecarea pricinii în fond deoarece hotărârea are efecte numai faţă de
acestea. Doar în mod excepţional legea recunoaşte legitimitate
procesuală activă şi altor persoane. De asemenea, art. 283 C.proc.civ.
dispune că partea care a renunţat expres la apel nu mai poate exercita o
astfel de cale de atac împotriva hotărârii pronunţate.

A. Părţile din proces

Reclamantul şi pârâtul care şi-au disputat un drept în faţa primei


instanţe au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii pe calea
apelului 3 . Au calitatea de părţi şi succesorii în drepturi ai părţilor precum şi
persoanele sau organele cărora legea le recunoaşte legitimitate
procesuală activă, alături de titularii drepturilor. Au calitatea de a uza de

1
Nu se poate face apel împotriva încheierilor premergătoare decât odată cu fondul, în
afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii (art. 282 alin. 2 C.proc.civ.).
Coroborând dispoziţiile art. 282 alin. 2 cu cele ale art. 299 C.proc.civ., deducem că există
şi hotărâri care se dau fără drept de apel pe care legea le declară fără drept de apel (art.
247, 273 C.proc.civ.) sau susceptibile doar de a fi recurate (art. 22, 253, 366 C.proc.civ.).
2
Exemple de hotărâri nesusceptibile de a fi atacate cu apel sunt: regulatorul de
competenţă (art. 22 C.proc.civ.), hotărârea de declinare a competenţei (art. 158 alin. 3
C.proc.civ.), hotărârea de constatare a perimării (art. 253 alin. 2 C.proc.civ.), hotărârile
pronunţate în materie de contencios administrativ (art. 14, 15, 20 din Legea
nr. 554/2004) etc.
3
Oricare dintre părţi poate exercita calea de atac a apelului chiar dacă nu a fost legal
citată.

62
calea de atac a apelului şi terţii care au intervenit în cauză în timpul
judecăţii în primă instanţă din proprie iniţiativă sau din iniţiativa părţilor 1 .

B. Persoanele care nu au luat parte la judecata fondului

Terţii care nu au fost părţi în proces, nu au dreptul de a face apel


chiar dacă ar justifica un interes. Excepţional, se recunoaşte acest drept
unor persoane care nu au luat parte la judecata fondului în următoarele
situaţii:
- dobânditorului cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează
obiectul litigiului, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii
de fond şi înainte de expirarea termenului de apel;
- creditorului chirografar, conform art. 974 C. civ., pe calea acţiunii
oblice, subrogându-se în numele debitorului, sau cu excepţia cauzelor cu
caracter strict personal.

C. Procurorul

Conform art. 129 din Constituţie, Ministerul Public poate exercita, în


condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Art. 45
alin. 5 C.proc.civ. acordă posibilitatea procurorilor de a exercita căile de
atac împotriva oricăror hotărâri 2 .

5. Sesizarea instanţei de apel


A. Instanţa competentă

Potrivit art. 2 pct. 2, art. 3 pct. 2 şi art. 282 C.proc.civ. judecarea


apelului este de competenţa tribunalului dacă se atacă o hotărâre
pronunţată în primă instanţă de judecătorie şi de curtea de apel dacă se
atacă o hotărâre pronunţată în primă instanţă de tribunal.

B. Termenul de apel

Potrivit art. 284 alin. 1 C.proc.civ. termenul de apel este de 15 zile


de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Termenul de
apel poate fi întrerupt în două cazuri, prevăzute de art. 285 şi 286
C.proc.civ.: moartea părţii care are interes să facă apel şi moartea
mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea.
După încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un nou
termen de apel.

1
Pe lângă justificarea calităţii procesuale, trebuie ca cel care face apel să justifice şi
interesul de a ataca hotărârea. Apelul nu trebuie exercitat personal ci se poate face şi
prin reprezentant convenţional.
2
Nu se condiţionează exercitarea căilor de atac de participarea procurorului la judecata
în fond.

63
6. Cererea de apel şi efectele ei

Cererea de apel va cuprinde:


1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor;
2. arătarea hotărârii care se atacă;
3. motivele de fapt şi de drept pe care se înaintează apelul;
4. dovezile invocate în susţinerea apelului;
5. semnătura.
Cerinţele de la pct. 2 si 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar
cele de la pct. 3 si 4, sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi
împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii,
în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. 2.
Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la
prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 112
pct. 5.
Cererea de apel produce unele efecte specifice:
a. învestirea instanţei de apel;
b. efectul suspensiv de executare, prin care se suspendă
executarea, odată cu formularea cererii de apel, cu excepţia hotărârilor
executorii de drept şi a acelora pronunţate în baza art. 279 C.proc.civ;
c. efectul devolutiv prin care se provoacă o nouă judecată în fond
atât în ceea ce priveşte problemele de fapt cât şi cu privire la cele de
drept.

7. Judecarea apelului

Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul, va fixa


termen de înfăţişare, potrivit dispoziţiilor art. 114, si va dispune citarea
părţilor.
Totodată, preşedintele va dispune să se comunice intimatului, o
data cu citaţia, o copie de pe cererea de apel, împreună cu copiile
certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima
instanţă, punându-i-se în vedere să depună la dosar întâmpinarea.
Dispoziţiile art. 113 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o
singura secţie a instanţei de apel.
Când apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate
la secţii deosebite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune
trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită.
În cazul când intimatul nu a primit, în termenul prevăzut de art. 114,
comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere, la
prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar
întâmpinare.
Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată
că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi
efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen,
instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor art. 114
alin. 5.

64
Părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de apel, de alte
motive, mijloace de apărare si dovezi decât de cele invocate la prima
instanţă sau arătate în cererea de apel şi în întâmpinare, afară de cazul
prevăzut la art. 138.
În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul
cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula alte cereri noi.
Excepţiile de procedura şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt
considerate cereri noi.
Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi
orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De
asemenea,va putea solicita compensaţia legala.
Instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea
probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor
probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.
Instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte
hotărârea atacată.
În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a
rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut
în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa
hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru lipsă de competenţă, cauza
se trimite spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate
jurisdicţională competent.
Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se
aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor
cuprinse în prezentul capitol.

Secţiunea 3 – Recursul
Recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare,
nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare, cu excepţia cazului
prevăzut în art. 300 alin. 1 C.proc.civ.

1. Formele recursului

Recursul poate fi formulat pe cale principală, pentru motivele


prevăzute în art. 304 şi 3041 C.proc.civ. Nu se poate declara, totuşi,
recursul incident prin analogie cu apelul incident, deşi art. 316 C.proc.civ.
prevede că dispoziţiile de procedură referitoare la judecarea apelului se
aplică şi în instanţa de recurs 1 .

2. Obiectul recursului

Potrivit art. 299 C.proc.civ. hotărârile date fără drept de apel, cele
date în apel, precum şi, în condiţiile legii, hotărârile altor organe cu

1
Aplicabilitatea dispoziţiilor privind apelul la judecarea recursului se va face în măsura în
care nu se stabilesc dispoziţii speciale pentru recurs.

65
activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. 2
C.proc.civ. sunt aplicabile în mod corespunzător.
Potrivit art. 2821 alin. 1 C.proc.civ. nu sunt supuse apelului
hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale
principală privind pensii de întreţinere, ltigii al căror obiect are o valoare de
până la 1 miliard inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială,
acţiunile posesorii, precm şi cele referitoare la înregistrările în registrele de
stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
Hotărârile date în apel sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs
indiferent de dacă prin ele s-a soluţionat fondul cauzei sau nu. Totuşi, fiind
o cale extraordinară de atac, recursul nu poate fi exercitat înaintea
apelului. De aceea criticile care se aduc în recurs trebuie să vizeze
hotărârea pronunţată de către instanţa de apel. Hotărârile pronunţate în
fond, neatacate cu apel nu mai pot fi nici atacate cu calea de atac a
recursului.
Încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai odată cu
fondul, cu excepţia situaţiei în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii iar
hotărârea finală este susceptibilă de recurs.

3. Subiectele recursului

Consideraţiile referitoare la subiectele apelului prezentate în


secţiunea anterioară sunt valabile şi în cazul subiectelor recursului.

4. Sesizarea instanţei de recurs

Recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei


care a pronunţat hotărârea în apel. Prin urmare, recursul poate fi de
competenţa tribunalui, curţii de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
în funcţie de instanţa care a pronunţat hotărârea în apel sau în funcţie de
instanţa care a pronunţat hotărârea în fond nesusceptibilă de a fi atacată
cu apel ci doar cu recurs.

5. Termenul de recurs

Potrivit art. 301 teza I C.proc.civ. termenul de recurs este de 15 zile


de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Alte termene de recurs sunt:
- instanta competentă să judece conflictul va hotărâ în camera de
consiliu, fără citarea părţilor, cu drept de recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare ;
- hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă este supusă
recursului în termen de 5 zile de la pronunţare;
- hotărârea prin care se constată perimarea este supusă recursului
în termen de 5 zile de la pronunţare;
- termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile
etc.

66
Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să
o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.
Pentru procuror termenul de recurs curge de la pronunţarea
hotărârii în afara cazului în care a participat la judecată când termenul
curge de la comunicarea hotărârii.
În ceea ce priveşte întreruperea termenului de recurs, îşi au
aplicabilitatea dispoziţiile art. 103, 285 şi 286 C.proc.civ.
Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfatişare, că recursul a fost
depus peste termen sau dacă aceasta dovadă nu reiese din dosar, el se
va socoti făcut în termen.

6. Cererea de recurs

Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele


menţiuni:
a) numele, domiciliul sau reşedinta părţilor ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal
şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi
domiciliul ales în Romània, unde urmează să i se facă toate comunicările
privind procesul;
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi
dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse
printr-un memoriu separat;
d) semnătura.
La cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de
timbru, conform legii.
Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul
termenului de recurs.
Termenul pentru depunerea motivelor se socoteçte de la
comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a fácut mai înainte.
În cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va
depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror.
Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să
o înapoieze, parţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.
După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa
a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul
âmpreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a
hotărârii.
Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu
excepţia cazurilor prevăzute în alin. 2 al art. 306 C.proc.civ.
Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de
recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

67
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea
recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul
din motivele prevăzute de art. 304.
Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub
sancţiunea nulităţii.

7. Efectele cererii de recurs

Cererea de recurs produce mai multe efecte:


- investeşte instanţa cu soluţionarea recursului;
- suspendă executarea hotărârii atacate de drept sau la cererea
părţii;

8. Motivele de recurs

Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele


situaţii, numai pentru motive de nelegalitate:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat
parte la dezbaterea în fond a pricinii;
3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de
procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2;
6. dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu
s-a cerut;
7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau
când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a
schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;
9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost
data cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;

10. Judecarea recursului

Preşedintele va da cuvântul părţilor după citirea raportului.


Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte
principală sau recurent.
Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost
depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se
va socoti făcut în termen.
Hotărârea casată nu are nici o putere.
Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei
asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu
dispune altfel.
Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori
poate constata perimarea lui.
În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi
modificată sau casată, în tot sau în parte.

68
Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute
de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304
pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei
hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea
fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară
administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive,
dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs
va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată
unitară.
În caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina
în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în
care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest
scop.
Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este
recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la
administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs,
după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat
hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.
În caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de
art. 304 pct. 3, instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei
judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională
competent, potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va
respinge cererea ca inadmisibilă.
Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să
soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea
recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.
Cu toate acestea, în cazul în care instanţa, a cărei hotărâre este
recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la
administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după
casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea
casată sau altei instanţe de acelaşi grad. În cazul casării pentru lipsa de
competenţă, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau
organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii.
Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să
soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea
recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale."
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza
spre o noua judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori,
atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de
acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsa de competenţă, când
trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate
jurisdicţională competent potrivit legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului
pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul
aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

69
În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor
de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe
sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor
procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.
După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de
toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după
casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt
aplicabile în mod corespunzátor.
Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în
instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în
acest capitol.

Secţiunea 4 – Contestaţia în anulare

1. Sediul materiei. Caracterizare. Feluri

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de


retractare, comună şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva
hotărârilor judecătoreşti irevocabile, pronunţate cu încălcarea normelor
sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal ale judecătorilor,
prin care se poate cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată,
în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria
hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
În prezent reglementarea contestaţiei în anulare se realizează prin
art.317-321 C.proc.civ.
Elementele contestaţiei în anulare sunt: părţile, obiectul, cauza.
În cadrul contestaţiei în anulare părţile se numesc contestator şi
intimat. Contestator poate fi oricare dintre părţile care au participat la
judecarea pricinii care a determinat pronunţarea hotărârii atacate. În
doctrină 1 se face o discuţie în privinţa intervenientului accesoriu; în acest
sens deoarece art.56 C.proc.civ. este de strictă interpretare, se propune o
modificare a acestuia pentru a se considera că orice cale de atac făcută
de intervenientul accesoriu este neavenită dacă partea în favoarea căreia
s-a intervenit, deşi avea posibilitatea, nu a exercitat ea înseşi acea cale de
atac.
Conform prevederilor art.45 alin.5 C.proc.civ., procurorul poate
exercita şi el contestaţia în anulare indiferent dacă a participat sau nu la
judecarea cauzei a cărei hotărâre o atacă şi împotriva oricăror hotărâri
deoarece el îşi exercită în acest caz atribuţiile sale de organ care
veghează la respectarea legii în activitatea instanţelor de judecată. Nu pot
avea calitatea de contestatori terţele persoane care nu au participat la
proces deşi puteau fi introduse în cauză deoarece hotărârile pronunţate le

1
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p.523.

70
sunt opozabile, ci, în principiu, doar părţilor din litigiu şi succesorilor
acestora în drepturi 1 pot avea calitate procesuală.
Totuşi, calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru
exercitarea contestaţiei în anulare ci este necesară îndeplinirea şi
celorlalte condiţii de exerciţiu ale dreptului la acţiune. În ceea ce priveşte
interesul, ca pentru introducerea oricărei cereri în justiţie, trebuie să fie
născut, legitim şi actual 2 . În privinţa capacităţii părţii care introduce
contestaţia în anulare se aplică dispoziţiile de drept comun (capacitatea
procesuală de folosinţă este reglementată în art.41 alin.1 C.proc.civ.
conform căruia orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să
fie parte în judecată; capacitatea procesuală de exerciţiu este capacitatea
unei astfel de persoane de a-şi valorifica singură şi fără încuviinţare sau
asistare drepturile în justiţie). Referitor la calitatea necesară pentru a
introduce contestaţia în anulare, deoarece calitatea de reclamant într-un
proces aparţine persoanei care poate pretinde apărarea unui drept
încălcat iar calitatea de pârât aparţine doar persoanei despre care se
pretinde că a încălcat acel drept, introducerea contestaţiei în anulare
presupune calitatea contestatorului de a fi fost parte în litigiul asupra
căruia s-a pronunţat hotărârea care se atacă 3 .
Obiectul contestaţiei în anulare este desfiinţarea unor anumite
categorii de hotărâri judecătoreşti date neregulat şi înlocuirea lor, după
rejudecare, cu o hotărâre legală sau completarea judecăţii dacă unul
dintre motivele de recurs a fost omis în cercetare. În conformitate cu
dispoziţiile art. 317 C.proc.civ., obiectul contestaţiei în anulare de drept
comun este format din hotărârile irevocabile, în timp ce pentru contestaţia
în anulare specială art.318 reduce obiectul la hotărârile pronunţate de
instanţele de recurs.
Cauza contestaţiei în anulare este nelegalitatea hotărârii ce se
atacă, nelegalitate constând într-una dintre deficienţele indicate limitativ de
art. 317 şi de art. 318 C.proc.civ., sub denumirea de motive, care
reprezintă aspecte diferite ale aceleiaşi cauze.
Prin intermediul contestaţiei în anulare se poate cere:
a) unei instanţe de fond sau de recurs să-şi desfiinţeze propria sa
hotărâre fiindcă a fost dată în condiţii neregulate (lipsă sau viciu al
procedurii de citare în ziua fixată pentru dezbaterea cauzei) sau pentru
incompetenţa absolută a instanţei;
b) unei instanţe de recurs să-şi desfiinţeze propria sa decizie când
dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau să-şi
completeze judecata când s-a omis să se cerceteze unul dintre motivele
de casare.
Cererea de contestaţie în anulare se poate face independent de
orice executare, înainte de o eventuală executare şi în situaţia în care o
executare propriu-zisă nu are loc.

1
În cazul în care se încearcă punerea în executare a hotărârii împotriva unei persoane
care nu a fost parte la judecată aceasta se va apăra pe calea contestaţiei la executare
invocând inopozabilitatea titlului executoriu.
2
Nu pot fi părţi în contestaţia în anulare persoane care nu au luat parte în proces dar
care ar justifica un interes.
3
Această condiţie nu se cere procurorului care introduce o contestaţie în anulare.

71
Codul de procedură civilă reglementează două categorii de
contestaţii în anulare: contestaţia în anulare de drept comun sau obişnuită
(art.317) şi contestaţia în anulare specială (art.318) 1 . Acestea se
deosebesc prin motivele pentru care pot fi introduse, precum şi prin
condiţiile de admisibilitate. Astfel art.317 prevede pentru contestaţia de
drept comun două motive („când procedura de chemare a părţii, pentru
ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”
şi „ când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de
ordine publică privitoare la competenţă”) şi două condiţii de admisibilitate
(hotărârea atacată să fie irevocabilă şi motivele invocate să nu fi putut să
fie invocate pe căile ordinare de atac) iar, pentru contestaţia în anulare
specială art.318 prevede două motive („când dezlegarea dată este
rezultatul unei greşeli materiale” şi „când instanţa, respingând recursul sau
admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din
motivele de casare”) şi o singură condiţie de admisibilitate, care vizează
obiectul acesteia (hotărârile instanţelor de recurs). Dispoziţiile cuprinse în
art.319-321 C.proc.civ. se aplică în egală măsură ambelor categorii de
contestaţii în anulare.
Sub cele două forme, contestaţia în anulare a fost creată în
vederea atingerii următoarelor scopuri: anularea hotărârii atacate,
repunerea părţii în drepturile sale anterioare, rejudecarea cauzei şi
obţinerea unei noi soluţii 2 .
Contestaţia în anulare nu este admisibilă dacă se invocă alte
motive decât cele prevăzute de art.317-318 C.proc.civ., precum: necitarea
părţii pentru termenul când s-a amânat pronunţarea 3 , încălcarea gravă a
dreptului de apărare 4 , lipsa calităţii procesuale a unei părţi 5 , încălcarea
principiului oralităţii dezbaterilor 6 sau omisiunea instanţei de a administra
probe din oficiu 7 .

2. Contestaţia în anulare obişnuită


A. Condiţii de admisibilitate

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi folosită numai dacă sunt


întrunite două condiţii de admisibilitate, care trebuie examinate anterior
motivului.
Prima condiţie, care este şi obiectul contestaţiei, este reglementată
de art.317 C.proc.civ. şi vizează faptul că pot fi atacate doar hotărârile
irevocabile, adică acelea care nu sunt susceptibile de a fi atacate pe o

1
M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, notă la dec. civ. nr.1042/1999 a C. A. Iaşi, în „Jurisprudenţa”,
1999, p.204-207.
2
Ibidem, p.335.
3
Trib. jud. Constanţa, dec. civ. nr.144/R/1988, în „R.R.D.”, nr.3/1989, p.62.
4
C.S.J., S.U., dec. nr.76/1991, în „Dreptul”, nr.2/1992, p.77 şi secţ. cont. adm., dec.
nr.1067/1995, în „Culegere de decizii pe anul 1995”, p.621; C. A. Bucureşti, secţ. a III-a
civ., dec. nr.3481/1989, în „Culegere 1989”, nr.56, p.271; C. A. Ploieşti, dec.
nr.1411/1999, în „Culegere 1999”, nr.60, p.342.
5
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.236/1993, în „Dreptul”, nr.7/1994, p.83.
6
C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.851/1994, , în „Dreptul”, nr.7/1995, p.83.
7
C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.2748/2000, în „Culegere 2000”, nr.56, p.313.

72
cale ordinară de atac. Hotărârile irevocabile 1 , definite de art.377
C.proc.civ., sunt: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel,
nerecurate; hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu
apel; hotărârile date în apel, nerecurate; hotărârile date în recurs chiar
dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care,
potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. În cazul în care hotărârea nu
este irevocabilă contestaţia este inadmisibilă iar părţile pot invoca motivele
pe calea apelului sau recursului, după caz 2 , cu condiţia ca legea să nu
interzică în mod expres exercitarea acestei căi de atac. Sunt susceptibile
de contestaţie în anulare de asemenea, deciziile de casare intermediare,
hotărârile prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor şi cele prin care s-a
pronunţat o soluţie formală (anularea cererii, respingerea ei ca
tardivă,perimarea etc.) cele prin care s-a luat o măsură urgentă, cu
caracter vremelnic ( prin ordonanţă preşedinţială ) 3 ori o măsură de
bună administrare a justiţiei (rezolvarea conflictelor de competenţă,
strămutarea cauzelor) 4 . Totodată, deoarece în sens larg şi încheierile
judecătoreşti sunt hotărâri, şi ele pot fi atacate pe calea contestaţiei în
anulare 5 .
Cea de-a doua condiţie este reglementată de art.317 C.proc.civ. şi
restrânge sfera hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe calea contestaţiei
în anulare. Aceasta se referă la situaţia în care motivul pe care se sprijină
cererea părţii nu a putut fi invocat pe căile ordinare de atac. În cazul în

1
Trib. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.197/1997, în Culegere 1993-1997, p.338, nr.65;
C. A. Ploieşti, dec. civ. nr.11/1998, în Culegere 1998, p.250, nr.57; C. A. Iaşi, dec.
nr.1853/2000, în „Jurisprudenţa 2000”, p.246, nr.160.
2
În cazul în care această cerinţă este îndeplinită nu mai este relevant dacă hotărârea a
fost pronunţată în fond, apel, recurs, revizuire sau executare silită. În doctrină se discută
şi pe marginea inadmisibilităţii contestaţiei în anulare împotriva ordonanţei de adjudecare
– G. Boroi, D. Rădescu, op. Cit., p.351.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.68.
4
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.333; V. M. Ciobanu, G. Boroi, „Drept procesual civil”,
Ediţia a II-a, Ed. All, Bucureşti, 2003, p.341.
5
Nu poate fi vorba despre încheierile premergătoare care fac corp comun cu hotărârea ci
de unele încheieri care se pronunţă înaintea sau în urma judecăţii, de exemplu:
încheierea de rectificare a erorilor materiale, încheierea prin care instanţa revine asupra
unui termen de graţie, încheierea prin care se face împărţeala între creditori a sumei
rezultate din executarea silită, încheierea prin care se ia act de renunţarea la judecată,
încheierea de asigurare a dovezilor pe cale principală, încheierile pronunţate în materie
ne contencioasă (acestea prezintă particularitatea că pot fi atacate de orice persoană
interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii, cu atât mai mult, trebuie să se
recunoască posibilitatea folosirii contestaţiei în anulare părţii ce a fost la dezlegarea
cererii, art.338 alin.1 C.p.c. prevăzând că dispoziţiile care reglementează procedura
necontencioasă se întregesc cu cele de drept comun, deci şi cu cele care reglementează
contestaţia în anulare). Există însă şi o încheiere premergătoare care poate fi atacată cu
contestaţie în anulare, anume, încheierea prin care s-a dispus scoaterea bunului la
vânzare, încheiere dată în cadrul procesului de partaj. Tot în sfera hotărârilor care pot fi
atacate cu contestaţie în anulare trebuie să fie cuprinse, aşa cum am menţionat deja, şi
ordonanţele preşedinţiale, deşi art.582 C.p.c. vorbeşte expres numai de calea de atac a
contestaţiei la executare. Dar, pentru că ordonanţa preşedinţială se dă uneori cu citarea
părţilor (citare care poate fi neregulată), cum pe de altă parte instanţa poate fi
necompetentă absolut sau în recursul la o ordonanţă preşedinţială, instanţa de recurs
poate săvârşi o greşeală materială ori să omită a cerceta un motiv de recurs, în toate
aceste cazuri contestaţia în anulare este admisibilă în temeiul art.317 şi 318 C.p.c.

73
care acest motiv de invocare a contestaţiei în anulare ar fi putut fi invocat
pe calea apelului sau recursului, se declară inadmisibilă calea
extraordinară de atac de retractare. Partea nu poate opta între apel şi
contestaţie în anulare, aceasta din urmă va fi respinsă ca inadmisibilă
dacă motivele pentru care se invocă puteau fi valorificate pe calea
ordinară de atac. Opţiunea între contestaţia în anulare şi recurs este de
asemenea prohibită 1 , legea dă prioritate recursului, deci partea este
obligată să valorifice eventualele motive de contestaţie prin intermediul
recursului, ambele aspecte de nelegalitate vizate de art.317 C.proc.civ.
constituind, în acelaşi timp şi motive de casare 2 . A fortiori, nu este posibilă
introducerea unei contestaţii în anulare după ce respectivele motive au
fost invocate în recurs şi acestea au fost respinse ca neîntemeiate, de
această dată opunându-se puterea lucrului judecat 3 . Dacă partea a fost în
imposibilitatea de a exercita calea de atac a recursului, ea nu va putea
introduce contestaţia în anulare, dar va putea face o cerere de repunere în
termenul de recurs.
Reglementarea actuală consacră caracterul subsidiar al căilor de
atac dispunând că nu se poate folosi o cale extraordinară de atac dacă
partea are deschisă o cale ordinară de atac.
Prima ipoteză, în care art.317 alin. final încuviinţează folosirea
contestaţiei în anulare de către cei care au utilizat în prealabil recursul,
este aceea în care recursul introdus a fost respins fără a se fi cercetat
motivul de casare referitor la neregularitatea procedurii de citare, deoarece
o asemenea cercetare ar fi avut nevoie de o verificare de fapt . În acest
sens, la întrebarea dacă partea vătămată prin judecarea pricinii cu lipsă de
procedură sau cu o procedură viciată, n-ar putea fi în drept să introducă
direct contestaţia în anulare, adică fără a recurge în prealabil la invocarea
nulităţii hotărârii pe calea recursului, deoarece îşi dă seama că cercetarea
recursului său ar necesita o verificare de fapt, cea mai mare parte a
doctrinei a răspuns negativ cu motivarea că ar însemna ca instanţa de
contestaţie în anulare să se substituie instanţei de recurs în aprecierea
necesităţii verificării de fapt 4 . Trebuie remarcat faptul că nu orice
examinare a situaţiei de fapt este în sensul legii o verificare de fapt. Astfel,

1
Trib. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.227/1998, în „Culegere 1998”, nr.21, p.176 şi
secţ. cont. adm., dec. nr.216/1996, în „Culegere de practică judiciară. Contencios
administrativ 1993-1998”, Ed. All, Bucureşti, 2001, nr.59, p.70; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-
a civ., dec. nr.782/1999 şi secţ. a III-a civ., dec. nr.2351/1999, în „Culegere 1999”, p.263,
nr.60 şi p.269, nr.64 precum şi secţ. com., dec. nr.308/2000, în „Culegere 2000-2001”,
nr.95, p.96; C. A. Braşov, dec. civ. nr.113/1999 şi nr.615/1999, „în Culegere 1999”, p.77,
nr.14 şi p.138, nr.24.
2
Contestaţia în anulare nu este admisibilă dacă împotriva hotărârii atacate este încă
deschisă calea recursului (Trib. Supr., col. civ., dec. nr.978/1953, în „Repertoriu”, nr.537,
p.843-844).
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.71.
4
Ori de câte ori „verificarea de fapt” este posibilă pe baza actelor de la dosar sau a
înscrisurilor noi care, conform art.305 C.p.c., pot fi folosite în recurs, partea ar trebui să
valorifice neregularitatea pe calea recursului, nefiind admisibilă contestaţia în anulare;
numai în măsura în care sunt necesare şi alte probe noi dispoziţia art.317 alin. final C.p.c.
devine aplicabilă. Totuşi, partea nu poate opta între recurs şi contestaţie, ci trebuie să
exercite calea de atac a recursului şi numai dacă acesta ar fi respins pentru că motivele
necesită verificări de fapt, contestaţia devine admisibilă.

74
dacă recurentul se plânge că nu a fost citat pentru ziua judecăţii şi la
dosarul de fond nu există nici o dovadă a citării, această simplă constatare
nu constituie o verificare. De asemenea, dacă din procesul-verbal de
afişare a citaţiei se constată că această operaţiune s-a efectuat la altă
adresă decât a domiciliului părţii, aşa cum îl arată dosarul, sau că citarea
s-a făcut pentru altă zi sau pentru altă instanţă, această simplă citire şi
confruntare prin care se face această constatare nu constituie o verificare
în înţelesul legii 1 . Dacă instanţa de recurs a respins ca neîntemeiate
motivele invocate, pe temeiul actelor din dosar sau a înscrisurilor noi ce
pot fi folosite, potrivit art.305 C.proc.civ., în recurs, principiul puterii lucrului
judecat se opune reexaminării lor în cadrul contestaţiei în anulare 2 .
A doua ipoteză, în care, potrivit dispoziţiilor art.317 alin. ultim,
contestaţia în anulare este admisibilă, este aceea în care „recursul a fost
respins fără să fi fost judecat în fond”. Termenul „respins” se interpretează
într-un sens mai larg, astfel încât se admite că legiuitorul a vizat situaţiile
în care recursul a fost anulat ca neregulat introdus sau ca netimbrat 3 , ori
s-a perimat. În aceste condiţii, se observă că se recunoaşte dreptul de a
folosi contestaţia în anulare unei părţi, care, din proprie culpă, a împiedicat
cercetarea în fond a recursului deoarece nu l-a timbrat, l-a introdus
neregulat (direct la instanţa de recurs) sau l-a lăsat să se perimeze, ceea
ce echivalează cu o îndepărtare de la principiul situat în prima parte a
textului de lege conform căruia nu există opţiune între recurs şi contestaţie
în anulare. Există autori 4 care consideră că ar trebui respinsă pe ideea
abuzului de drept procesual contestaţia, în cazul în care recursul nu a fost
timbrat pentru a se introduce apoi contestaţie în anulare, urmărindu-se
tergiversarea judecăţii şi împiedicarea executării hotărârii, ori pentru a
beneficia de taxa de timbru redusă, proprie contestaţiei în anulare.
Analizând prevederile art.317 alin. final nu observăm însă nici o distincţie
între respingerea recursului, fără a fi cercetat în fond, din culpa sau fără
culpa recurentului astfel încât aceste soluţii nu pot fi primite. S-a propus,
de lege ferenda, ca art.317 alin. final C.proc.civ. să fie reformulat
precizându-se că motivele sale pot fi valorificate pe calea contestaţiei în
anulare numai dacă în prealabil au fost invocate prin cererea de recurs
legal timbrată şi introdusă în termen, dar instanţa a respins recursul fără
să-l fi judecat în fond 5 . În schimb, în legătură cu această ultimă ipoteză, în
practica şi literatura noastră juridică 6 s-a admis unanim că textul nu se

1
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.362.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.529.
3
În sens contrar Trib. Capitalei II, dec. civ. nr.2928 din 26 octombrie 1957, „L.P.”,
nr.10/1959, p.92, cu notă de Gh. Ionescu-Baldovin ( Dacă este adevărat că potrivit
art.317, alin. ultim C.p.c., contestaţia poate fi primită şi când motivele prevăzute de acest
text au fost invocate prin cererea de recurs, dar recursul a fost respins fără să fi fost
judecat în fond, este tot atât de adevărat însă că această dispoziţie, având un caracter de
excepţie şi fiind deci de strictă interpretare, nu-şi are aplicare decât în cazurile limitativ
prevăzute de lege, adică numai în cazul respingerii recursului, iar nu în acela al anulării
lui ca netimbrat).
4
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.530.
5
S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, în „Studii şi cercetări juridice”, nr.1/1985, p.40 şi p.45; G.
Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.531.
6
Gr. Porumb, op. cit.., p.79; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.530; I. Stoenescu, S.
Zilberstein, op. cit.., p.74; V. M. Ciobanu, op. cit.., vol. II, p.422; I. Leş, op. cit.., p.124.

75
poate referi şi la situaţia în care recursul a fost respins ca tardiv 1 ,
deoarece, aprobând soluţia contrară, s-ar permite eludarea directă a legii:
pentru a putea introduce ulterior o contestaţie în anulare, părţile ar putea
mai întâi să declare formal un recurs, deşi erau decăzute din acest drept
prin expirarea termenului.
Potrivit art.319 alin.2 C.proc.civ. contestaţia în anulare se poate
introduce înaintea executării şi pe tot parcursul ei, până la săvârşirea
ultimului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se duc
la îndeplinire pe calea executării silite contestaţia poate fi introdusă în
termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de
hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas
irevocabilă. Conform prevederilor art.321 C.proc.civ. nu se poate face o
nouă contestaţie în anulare pentru motivele ce au existat la data celei
dintâi.
B. Motive

Motivele pentru care poate fi invocată contestaţia în anulare,


enumerate de art.317 C.proc.civ., sunt:
- când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat
pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
- când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor
imperative privitoare la competenţă.
Primul motiv pentru care se poate promova contestaţia în anulare
dispune că, în cazul în care, deşi citarea părţilor este obligatorie sau
instanţa este cea care a dispus citarea, partea nu a fost deloc citată 2 sau
citarea a fost neregulat realizată pentru termenul la care s-a judecat
pricina şi s-a pronunţat hotărârea iar partea a lipsit 3 . Astfel de situaţii pot
exista când partea nu este citată la domiciliul indicat 4 , când citaţia nu

1
Faţă de dispoziţia cu caracter general a art.317 alin. ultim C.p.c., potrivit căreia
contestaţia pentru motivele arătate la pct. 1 şi 2 ale acestui articol poate fi primită dacă
recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond, contestaţia este admisibilă şi în
cazul în care recursul a fost respins ca tardiv, deoarece, şi în această situaţie, motivul de
contestaţie n-a putut fi susţinut şi rezolvat pe calea recursului. (Trib. reg. Târgu Mureş,
dec. civ. nr.1001 din 21 octombrie 1957, „L.P.”, nr.10/1959, p.100, cu notă critică Ianoşi
Paul).
2
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1733/1955, în „Culegere de decizii pe anul 1955”, vol. II,
p.163.
3
Dacă recurentul a fost citat, din eroare, la dată ulterioară celei la care a avut loc
judecarea recursului, contestaţia urmează a fi admisă – C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ.,
dec. nr.3217/1999, în „Culegere 1999”, nr.67, p.272. O contestaţie, întemeiată pe art.317
alin.1 pct.1, a fost admisă deşi partea a fost legal citată cu menţiunea timbrării, cu
motivarea că partea s-a prezentat la instanţă după terminarea şedinţei de judecată şi
închiderea dezbaterilor, or întrucât taxa de timbru se putea depune până la ora închiderii
programului de lucru, instanţa având obligaţia să reia judecata dosarului şi nu să dispună
anularea recursului ca netimbrat – C. A. Suceava, secţ. civ., dec. nr.79/1998, în „Studia
Universitatis Babeş-Bolyai”, nr.2/2000, p.123 – totuşi, în speţă, contestaţia în anulare nu
poate fi admisibilă datorită nerespectării condiţiile art.317 alin.1 pct.1 C.p.c.
4
Contestaţia este admisibilă dacă citarea s-a făcut la o altă adresă decât cea reală, chiar
dacă s-ar proba cu martori că partea avea cunoştinţă de termen, deoarece dovada
îndeplinirii actului de procedură nu se poate face prin probe extrinseci – D. Gherman,
notă critică la secţ. civ. nr.5068/1956 a Trib. pop. Arad, în „L. P.” nr.9/1957, p.1113-1114.
Dacă citarea s-a făcut la sediul indicat de parte deoarece ea nu a înştiinţat, potrivit art.98

76
cuprinde elementele esenţiale, când s-a considerat în mod greşit că partea
are termenul în cunoştinţă 1 , când agentul de procedură nu a înmânat
citaţia în condiţiile legii 2 , când citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-
credinţă 3 etc.
Primul motiv de invocare a contestaţiei în anulare se referă, într-o
primă ipoteză, la situaţia în care judecata a avut loc în lipsa totală a citării
părţii pentru ziua când s-a judecat pricina. Deşi rară, această situaţie este
posibilă în cazul în care, de exemplu, partea care a fost o dată prezentă în
instanţă este considerată a cunoaşte termenul pentru ziua în care s-a
judecat pricina, neobservându-se că pricina fusese suspendată sau
scoasă din rol şi repusă în stare de judecată, fără a se fi dispus şi efectuat
citarea părţilor pentru termenul fixat 4 . Art.317 C.proc.civ. are în vedere
numai cazul părţii din proces care nu a fost citată nu şi pe cel al persoanei
care, deşi ar fi avut interes, nu a fost introdusă în proces 5 .
Calitatea de parte în proces prezintă un aspect special atunci când
partea este un minor, prin reprezentantul său legal, iar minorul împlineşte,

C.p.c., instanţa şi partea potrivnică de schimbarea sediului, contestaţia în anulare va fi


respinsă – C. A. Galaţi, secţ. com. şi cont. adm., dec. nr.266/R/2002, în „Curierul judiciar”,
nr.6/2002, p.62.
1
Avocatul nu poate lua termen în cunoştinţă fără împuternicirea valabilă din care să
rezulte dreptul de reprezentare. Dacă partea nu a fost citată pentru că s-a făcut aplicarea
art.153 alin.1 C.p.c., deci avea termen în cunoştinţă, contestaţia în anulare este
inadmisibilă – C.S.J., secţ. com., dec. nr.4443/1999, în „Juridica”, nr.4/2000, p.166 –
totuşi, dacă părţile au termen în cunoştinţă, schimbarea sediului instanţei în intervalul de
timp dintre termene, justifică introducerea unei contestaţii în anulare pentru
necitare,neputându-se prezuma că părţilor cunosc noua amplasare a instanţei, părţile
având termenul în cunoştinţă pentru sediul indicat pe citaţia iniţială.
2
Dacă comunicarea citaţiei nu s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art.91 C.p.c.(la
avocat) şi art.100 C.p.c.(nu s-a arătat motivul afişării şi locul în care s-a făcut afişarea) ea
este viciată şi, prin urmare, contestaţia în anulare este admisibilă – C. A. Bucureşti, secţ.
a V-a com., dec. nr.246/2001, în „Pandectele române”, nr.4/2002, p.97. În cazul în care
partea a fost citată în calitate de intimată deşi avea calitatea de recurentă, comunicarea
este, de asemenea, viciată, încălcându-se prevederile art.100 alin.1 pct.7 C.p.c. - C. A.
Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.2537/2000, în „Culegere 2000”, nr.61, p.324 – cu toate
acestea, respectivul articol nu are în vedere calitatea în care figurează în recurs partea, ci
numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea citaţiei sau altui act de procedură; în
plus, în speţa prezentată, contestatoarea figura şi ca intimată în recursul adversarului.
3
Contestaţia în anulare poate fi folosită şi atunci când reclamantul nu a fost de rea-
credinţă şi nu s-au respectat condiţiile art.95 alin.1 C.p.c., în sensul de a se cere
reclamantului să dovedească că a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru aflarea
domiciliului – I. Stoenescu, „Contestaţia în anulare în procesul civil”, în „J. N.”, nr.2/1960,
p.279. Dacă această dovadă a fost făcută, contestaţia în anulare nu poate fi primită - C.
A. Bucureşti, secţ. com., dec. nr.872/2000 şi dec. nr.856/2000, în „Culegere 2000-2001”,
nr.60, p.91 şi nr.66, p97.
4
Această situaţie nu trebuie confundată cu aceea în care o persoană interesată într-un
litigiu nu a fost deloc introdusă în acel litigiu.
5
Un astfel de caz s-a prezentat în speţa judecată de Tribunalul popular al raionului
Corabia prin sentinţa civilă nr.239 din 25 februarie 1958. Această hotărâre stabileşte că
nu e locul la contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri de partaj în care un moştenitor
nu a fost deloc introdus în cauză. Într-adevăr, nu suntem în prezenţa unor părţi în proces
(şi, deci, nu s-ar înţelege cum să exercite calea de atac). Este vorba de o hotărâre care,
tocmai pentru că moştenitorul nu a fost parte în litigiu, nu-i poate nici folosi, nici
prejudicia, rămânându-i la dispoziţie alte mijloace procesuale pentru apărarea drepturilor
sale (după caz, o acţiune de ieşire din indiviziune sau o contestaţie la executare) –
„J. N.”, 1958, nr.5, p.874-877, cu nota aprobatoare de I. Stoenescu.

77
în cursul procesului, vârsta de 14 ani, dobândind astfel o capacitate
restrânsă.
Într-o a doua ipoteză a primului motiv reglementat de art.317
C.proc.civ., se dispune admiterea contestaţiei în anulare şi pentru cazul în
care procedura de citare a fost neregulat îndeplinită. În ipoteza în care a
fost neregulat îndeplinită atât procedura de citare pentru termenul când a
avut loc judecata cât şi procedura de comunicare a hotărârii, ori atunci
când termenul de apel sau de recurs curge de la pronunţare (caz în care
procedura de citare îndeplineşte şi funcţia procedurală a comunicării
hotărârii 1 ), contestaţia în anulare este inadmisibilă deoarece este
deschisă, după caz, calea apelului sau a recursului. Pentru acelaşi
considerent contestaţia nu este admisibilă în cazul în care comunicarea
hotărârii s-a făcut ilegal 2 şi nici în cazul comunicării nelegale a hotărârii 3 .
Singura neregularitate procedurală de natură a da loc contestaţiei
în anulare se referă la procedura de citare a părţii „pentru ziua când s-a
judecat pricina” 4 , adică pentru termenul când a avut loc dezbaterea în
fond, după care s-a dat hotărârea.
În situaţia în care viciul de procedură s-a produs pentru termenele
de judecată care au precedat dezbaterea în fond la care s-a pronunţat
hotărârea, partea, având în vedere prevederile art.108 alin.3 C.proc.civ.,
este obligată să invoce neregularitatea citării pe cale de excepţie.
Dacă partea interesată nu a invocat excepţia în termen, ea nu va
mai putea utiliza calea contestaţiei în anulare pentru motivul neîndeplinirii
procedurii de citare, deoarece, această cale extraordinară de atac este
deschisă numai în cazul în care procedura nu s-a îndeplinit pentru
termenul la care pricina a fost judecată.
Dacă primul termen următor aceluia la care se comisese o
neregularitate procedurală este chiar ziua judecăţii şi dacă şi la această zi
procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, partea vătămată va putea
invoca atât neregularitatea procedurală din ziua judecăţii cât şi pe cea
precedentă.
Justificarea dispoziţiei art.108 alin3 C.proc.civ. este uşor de dat.
Legea, pe de o parte, nu a voit ca o neregularitate să nu fie reparată în
timp util, iar pe de alta nu a voit să dea părţii de rea credinţă posibilitatea
ca, nesemnalând în timp util o neregularitate procedurală, să-şi rezerve
putinţa de a o invoca mai târziu în cazul în care hotărârea nu ar
corespunde aşteptării sale, făcând să se anuleze tot ce a urmat unei
deficienţe ce putea fi reparată la timp înainte ca procesul să-şi fi urmat
desfăşurarea 5 .
Pentru că e vorba de nerespectarea regulilor privitoare la procedura
citării este necesar ca dispoziţiile art.317 alin.1 C.proc.civ. să fie

1
I. Stoenescu, op. cit., în „J. N.”, nr.2/1960, p.281.
2
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr.943/1982, în „R.R.D.”, nr.7/1983, p.56.
3
Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr.1821/1978, în „R.R.D.”, nr.4/1979, p.54.
4
Neîndeplinirea procedurii de citare a părţilor potrivit cu cerinţele legii, poate fi invocată,
într-o contestaţie în anulare, numai de cel faţă de care s-a săvârşit această
neregularitate, iar nu şi de celelalte părţi, care au fost citate în mod legal (Trib. Supr.,
secţ. civ., dec. nr.31 din 8 ianuarie 1974, „R.R.D.” nr.9/1974, p.63 şi dec. nr.104 din 16
ianuarie 1975, „C.D. 1975”, p.248-249).
5
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.367.

78
combinate cu cele ale art.85-100 C.proc.civ. privitoare la procedura citării.
Astfel, potrivit art.89 C.proc.civ. „înfăţişarea părţii în instanţă în persoană
sau prin mandatar acoperă orice viciu de procedură”, partea vătămată nu
este în situaţia de a recurge la calea contestaţiei în anulare decât dacă a
fost judecată în lipsă şi cu o procedură neregulată din cauza căreia nu a
putut afla ziua judecăţii şi nu s-a putut prezenta.
Atunci când partea, necitată sau viciat citată, se prezintă şi nu cere
amânarea judecării, lipsa sau viciul de procedură se acoperă şi hotărârea
nu mai poate fi atacată.
Analizăm în continuare câteva situaţii de fapt în care o
neregularitate procedurală privind citarea poate permite exercitarea căii de
atac a contestaţiei în anulare.
Plecând de la dispoziţiile punctelor 2,3,4 şi 6 ale art.88 C.proc.civ.
care sunt sancţionate potrivit alineatului final al textului în caz de
nerespectare cu nulitatea actului, neregularităţile în textul citaţiei pot fi
invocate pe calea contestaţiei în anulare fără a fi nevoie de a se face
dovada vreunei vătămări, dar sub rezerva posibilităţii de a se învedera de
partea adversă că nu a existat vătămare, înlăturând astfel nulitatea.
Al doilea motiv prevăzut de art.317 C.proc.civ. ca putând justifica
introducerea unei contestaţii în anulare este cel arătat la pct.2 al acestui
articol şi vizează încălcarea dispoziţiilor cu caracter imperativ în materia
competenţei, deci a competenţei generale 1 , a competenţei materiale şi a
competenţei teritoriale exclusive 2 .
De altfel, art.159 pct.1-3 C.proc.civ. menţionează expres situaţiile în
care necompetenţa este de ordine publică: „1) când pricina nu este de
competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) când pricina este de competenţa
unei instanţe de alt grad; 3) când pricina este de competenţa unei alte
instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”.
În fapt, în cazul în care un litigiu a fost dedus în faţa unei instanţe
absolut necompetente, împiedicarea de a-l judeca poate fi semnalată
instanţei prin întâmpinare sau de oricare dintre părţi, oral, în tot cursul
judecăţii în faţa instanţei de fond. În plus, instanţa este obligată să-şi
verifice din oficiu competenţa absolută 3 . Iar dacă partea a fost bine citată
şi prezentă la proces, dar nu a invocat necompetenţa absolută, ea mai are
posibilitatea să o ridice pentru prima dată în recurs.
Având în vedere faptul că şi acest motiv al contestaţiei este
condiţionat de prevederile art.317 alin.1 C.proc.civ., şi anume că nu a
putut fi invocat pe căile ordinare de atac, este greu de imaginat că nu s-a
putut invoca necompetenţa de „ordine publică” nici în apel nici în recurs 4 .
De aceea, folosirea acestui motiv priveşte, de regulă, hotărâri
nesusceptibile de recurs. Astfel, pentru a exercita contestaţia în anulare
împotriva hotărârilor de fond pronunţate cu încălcarea competenţei
absolute ar trebui ca partea interesată, instanţa din oficiu sau procurorul,
dacă a participat la judecată, să nu fi invocat excepţia de necompetenţă

1
C. A. Piteşti, dec. nr.2039/1998, în „Culegere 1998”, nr.17, p.69.
2
C. A. Ploieşti, dec. nr.323/1998, în „Culegere 1998”, nr.68p, .263.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.72.
4
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.331.

79
iar recursul părţii să fi fost respins fără a fi cercetat în fond 1 . În ipoteza în
care excepţia de necompetenţă a fost ridicată şi respinsă, se consideră că
partea nu mai are deschisă calea contestaţiei în anulare deoarece nu se
poate concepe ca aceeaşi instanţă să revină asupra propriei sale hotărâri
cu privire la o problemă asupra căreia s-a mai pronunţat 2 .
Prin intermediul acestui motiv nu se poate invoca incompatibilitatea
sau alte neregularităţi privind compunerea sau constituirea completului de
judecată. Această soluţie nu poate fi primită deoarece incompatibilitatea
este reglementată de o normă de organizare judecătorească de ordine
publică şi nu de o normă de competenţă de ordine publică aşa cum
prevede art.317 pct.2. Într-un asemenea caz contestaţia trebuie respinsă
ca inadmisibilă şi nu ca nefondată 3 .
În condiţiile instituţionalizării apelului ca o cale ordinară de atac şi,
mai recent, a recursului ca o cale extraordinară de atac, se poate
considera – şi acum – că pot fi extrem de rare situaţiile în care s-ar
exercita contestaţia în anulare pentru încălcarea normelor de ordine
publică privind competenţa 4 .

3. Contestaţia în anulare specială


A. Condiţii de admisibilitate

Pentru contestaţia în anulare specială, Codul de procedură civilă


prevede în art. 318 o singură condiţie 5 de admisibilitate care vizează doar
obiectul contestaţiei speciale, în sensul că pe calea ei se poate urmări
numai desfiinţarea unor hotărâri pronunţate de instanţele de recurs 6 .
Textul se referă la hotărâri irevocabile pronunţate în urma exercitării
recursului 7 şi nu vor fi, deci, susceptibile de o asemenea contestaţie
decizia dată în fond după casarea cu reţinere 8 , decizia pronunţată într-o
contestaţie în anulare de drept comun 9 sau hotărârea dată în revizuire.

1
C.S.J., secţ. com., dec. nr.4458/1999, în „Juridica”, nr.4/2000, p.161-162.
2
V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.337.
3
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.339; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.789/1985, în
„Culegere de decizii pe anul 1985”, p.221; C. A. Braşov, dec. civ. nr.350/R./1994, în”
Culegere 1994”, p.55 (Incompatibilitatea, abţinerea sau recuzarea nu aparţin instituţiilor
de drept procesual privind competenţa absolută a instanţelor judecătoreşti şi, deci,
eventuala lor nesocotire nu constituie temei de exercitare a contestaţiei în anulare); C. A.
Timişoara, secţ. civ., dec. nr.404/1999, în „Culegere de practică judiciară 1999”, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.101, nr.13; C. A. Iaşi, dec. civ. nr. 1349/2000, în”
Jurisprudenţa”, p.243, nr.159.
4
I. Deleanu, op. cit.., p.157.
5
În doctrină – I. Deleanu, op. cit., p.161 – se consideră a fi două condiţiile de
admisibilitate ale contestaţiei în anulare specială: hotărârea atacată să fie pronunţată în
recurs şi contestatorul să-şi sprijine contestaţia pe unul dintre motivele prevăzute de
art.318 C.p.c.
6
Nu se poate folosi contestaţia în anulare întemeiată pe art.318 C.p.c. anterior motivării
deciziei de către instanţa de recurs, din moment ce din minută sau dispozitiv nu rezultă
că au fost motive care au determinat soluţia pronunţată - C. A. Bucureşti, sent. pt.
conflicte de muncă şi litigii de muncă, dec. nr.1002/2002, în „Revista română de dreptul
muncii”, nr.3/2002, p.139, nr.32.
7
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.343.
8
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.83/1959, în „Culegere de decizii”, 1959, p.304.
9
C.S.J., secţ. civ, dec. nr.2483/1995, în „Culegere de decizii”, 1959, p.124.

80
Contestaţia în anulare specială nu o exclude pe cea obişnuită astfel
încât împotriva deciziilor instanţelor de recurs se poate exercita atât
contestaţia în anulare obişnuită cât şi cea specială.
Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în
prezenţa unuia dintre motivele expres prevăzute de art. 318 C.proc.civ.,
motive care, ca şi în cazul contestaţiei în anulare obişnuite, nu pot fi
extinse prin analogie la alte situaţii 1 .

B. Motive

Art. 318, alin.1 C.proc.civ. prevede două motive pentru


admisibilitatea acestei contestaţii:
- când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este
„rezultatul unei greşeli materiale”;
- când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în
parte, „a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”.
Primul motiv are în vedere erori materiale evidente săvârşite de
instanţa de recurs în legătură cu aspectele formale 2 : respingerea greşită a
unui recurs ca tardiv 3 , anularea greşită ca netimbrat 4 sau ca făcut de un
mandatar fără calitate şi altele asemănătoare 5 , pentru verificarea cărora
nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea fondului.

1
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.790/1971, în „Repertoriu”, de I. Mihuţă, cit. supra, nr.239,
p.399.
2
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.344.
3
C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.610/1996, în „Culegere1993-1998”, nr.58,
p.222.
4
C.S.J., secţ. com., dec. nr.305/1996, în „Dreptul”, nr.8/1996, p.130-131. Contestaţia
poate fi exercitată dacă recursul a fost anulat ca netimbrat, deşi unul dintre motivele de
recurs nu necesită timbrare – Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr.1748/1961, cu nota W.
Hecht, în „J. N.”, nr.8/1963, p.123. S-a considerat admisibilă contestaţia în ipoteza în care
recursul a fost anulat ca insuficient timbrat, deşi taxa a fost stabilită în raport cu o sumă
mai mare decât cea contestată de recurentă - C.S.J., secţ. com., dec. nr.4138/1998, în
„Dreptul”, nr.10/1999, p.143 – sau în cazul în care instanţa de recurs a obligat
intervenienţii la plata taxei judiciare de timbru în apel, înainte de data până la care
fuseseră amânaţi – C. A. Braşov, dec. civ. nr.1964/R/1999, în „Culegere 1999”, nr.10,
p.72. Nu este admisibilă contestaţia dacă recurentei i s-a pus în vedere să completeze
taxa de timbru şi nu s-a conformat dispoziţiile instanţei – C. A. Cluj, secţ. civ., dec.
nr.1991/2000, în „Culegere 2000”, p.388.
5
Este admisibilă contestaţia în anulare în ipoteza în care instanţa de recurs s-a pronunţat
asupra temeiniciei şi legalităţii unei alte hotărâri, care se afla în dosar, dar nu fusese
atacată cu recurs, pentru a da posibilitatea judecării recursului nesoluţionat - Trib. Supr.,
col. civ., dec. nr.314/1956, în „L. P.”, nr.6/1956, p.730. Contestaţia este admisibilă în
situaţiile în care recursul a fost anulat ca nemotivat deşi motivarea s-a făcut prin chiar
cererea de recurs ori a fost depusă în termenul prevăzut de lege – C. A. Cluj, secţ. civ.,
dec. nr.2151/2000, în „Culegere 2000”, p.382. Dacă reclamantul a solicitat la prima
instanţă reactualizarea sumei datorate de pârât în raport cu indicele de inflaţie,
menţinând această cerere şi în faţa instanţei de apel, susţinerea instanţei de recurs că o
asemenea cerere a fost formulată pentru prima oară în apel constituie o greşeală
materială care justifică admiterea contestaţiei în anulare - C.S.J., secţ. com., dec.
nr.435/2000, în „Pandectele române”, nr.1/2001, p.78, nr.7. Reprezintă o eroare
materială în sensul art.318 C.p.c. menţiunea greşită din dispozitivul, hotărârii, în sensul
că partea a renunţat la judecată şi nu la dreptul pretins - C.S.J., secţ. com., dec.
nr.5727/2000, în „Dreptul”, nr.12/2001, p.159.

81
Deoarece textul are caracter de excepţie, noţiunea de „greşeală
materială” nu trebuie interpretată extensiv, fiind vorba numai de stabilirea
eronată a situaţiei de fapt de către instanţa de recurs. Orice încercare de a
se lărgi conţinutul acestei noţiuni ar transforma calea extraordinară de atac
a contestaţiei în anulare specială, întemeiată pe acest motiv, într-o „sursă
nesecată de tergiversare a judecăţilor” 1 . Legea se referă la acele erori
materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului 2 , erori
evidente pe care instanţa le-a comis „prin confundarea unor elemente
importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia
pronunţată” 3 . Literatura juridică 4 prezintă numeroase exemple de
asemenea greşeli materiale: respingerea unui recurs ca tardiv 5 , în raport
cu data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că
recursul a fost depus recomandat la oficiul poştal, înăuntrul termenului de
recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea
chitanţa de plată a taxei de timbru 6 , ori nu s-a observat că pentru unul
dintre motivele de casare nu era necesară timbrarea 7 ; anularea greşită a
recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deşi la dosar se afla
procura dată reprezentantului părţii; pronunţarea asupra legalităţii unei alte
hotărâri decât ce recurată 8 etc.
Greşeala materială la care se referă art. 318 C.proc.civ. nu face
parte din categoria acelora care sunt prevăzute de art. 281 C.proc.civ. şi
anume „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile
1
I. Stoenescu, op. cit.., în „J. N.”, nr.3/1960, p.464.
2
Pentru a putea fi admisă contestaţia în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţate
de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de o parte, să
privească o problemă de procedură, o eroare pentru verificarea căreia „să nu fie
necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor”. „Această cale de atac
tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru
motivele expres prevăzute de lege”. (Trib. Mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec.
nr.1653/1990, în „Culegere de practică judiciară civilă a Tribunalului Municipiului
Bucureşti”, 1990, nr.183, p.137). Legea nu a urmărit să deschidă părţilor recursul la
recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă, sub motivul că s-a stabilit eronat situaţia
de fapt. (Trib. Mun. Bucureşti, dec. nr.706/1990, op. cit., nr.184, p.138).
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1674 din 18 iulie 1980, în „R.R.D.”, nr.2/1981, p.61; Trib.
reg. Bucureşti, dec. civ. nr.1010/1955, în „L.P.”, nr.5/1955, p.525 şi Trib. jud. Suceava,
dec. civ. nr.1045 din 30 octombrie 1979, în „R.R.D.” nr.6/1980, p.59.
4
Gr. Porumb, op. cit.., p.83,; V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.340-341; G. Boroi, D.
Rădescu, op. cit.., p.532.
5
C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.610/1996, în „Culegere 1993-1998”, p.222,
nr.58.
6
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.293/1971; dec. nr.715/1972; dec. nr.1516/1984; C.S.J.,
secţ. com., dec. nr.305/1996, în „Dreptul”, nr.8/1996, p.130-131; Trib. Mun. Bucureşti,
secţ. a III-a civ., dec. nr.706/1990, în „Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990”,
Ed. Şansa, Bucureşti 1992, p.138, nr.124; C.S.J., secţ. com., dec. nr.4138/1998, în
„Dreptul”, nr.10/1999, p.143; C. A. Braşov, dec. civ. nr.1964/R/1999, în „Culegere 1999”,
p.72, nr.10; C. A. Cluj, secţ. civ., dec. nr.1991/2000, în „Culegere 2000”, p.388.
7
Trib. reg. Suceava, dec. nr.1748/1961, în „J. N.”, nr.8/1963, p.123 cu notă de Hecht
Waldermar.
8
Un asemenea caz de greşeală materială, destul de rar întâlnit în practică, e menţionat
în decizia nr.314/1956 a Trib. Supr., col. civ. referitor la o decizie dată de o instanţă de
casare, care se pronunţase asupra legalităţii şi temeiniciei unei alte hotărâri aflate în
acelaşi dosar al instanţei de fond, dar care nu făcuse obiectul recursului cercetat. S-a
decis că în acest caz se poate cere pe calea contestaţiei în anulare desfiinţarea deciziei
eronate şi judecarea recursului rămas necercetat.

82
părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri
sau încheieri”. Art. 281 C.proc.civ. priveşte greşeli de minimă însemnătate
fără nici o înrâurire asupra pronunţării hotărârii şi care „pot fi îndreptate din
oficiu sau la cerere” 1 . Textul art.281 C.proc.civ. este de aplicaţie generală,
textul art. 318 C.proc.civ. este de aplicaţie specială 2 . În cazul admiterii
contestaţiei în anulare, se desfiinţează hotărârea atacată şi recursul se
rejudecă,contestaţia în anulare înfăţişându-se astfel, evident, ca o cale
extraordinară de retractare. Astfel, dacă din eroare în dispozitivul deciziei
instanţei de recurs s-a scris un alt număr de sentinţă decât numărul
sentinţei atacate cu recurs, dar controlul s-a făcut asupra sentinţei atacate,
greşeala materială se îndreaptă potrivit art. 281 C.proc.civ., iar nu pe calea
contestaţiei în anulare 3 .
Pentru ca o greşeală materială să justifice o contestaţie în anulare
este necesar ca eroarea să fie substanţială 4 , însemnând că ea trebuie să
constea în confundarea sau ignorarea unor împrejurări esenţiale, cu rol
determinant pentru soluţia dată prin decizie, în sensul că dacă nu se
săvârşeşte această eroare, instanţa nu ar fi pronunţat hotărârea dată. Pe
de altă parte, contestaţia în anulare nu este admisibilă în ipoteza în care
pretinsele greşeli materiale au fost invocate în faţa instanţei de recurs şi
ea s-a pronunţat asupra lor 5 .
Nu pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare neconcordanţa
dintre motivare, prin care recursul este declarat fondat şi dispozitiv prin
care recursul este respins ca neîntemeiat; omisiunea soluţionării cererii
privind cheltuielile de judecată; modul în care instanţa de recurs a rezolvat
excepţia de tardivitate a recursului, luând în considerare o comunicare a
hotărârii, care, totuşi, era viciată; neobservarea cererii expres formulate de
către creditor de a se include în obiectul executării silite şi a cheltuielilor
efectuate cu urmărirea silită etc.
Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială, prevăzut de
art. 318 C.proc.civ. se referă la situaţia în care instanţa respingând
recursul 6 sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze
vreunul din motivele de casare 7 . Trebuie remarcat faptul că acest motiv
poate fi invocat numai dacă recursul a fost respins sau a fost admis numai
în parte, nu şi atunci când a fost admis pentru un motiv care a atras
casarea totală, deoarece, în acest caz, în faţa instanţei de fond se vor
putea repune în discuţie toate motivele invocate iniţial. În acest sens art.
315 alin. final C.proc.civ. prevede că, la rejudecarea fondului după casare,
instanţa va ţine seama „de toate motivele invocate înaintea instanţei a
cărei hotărâre a fost casată”. În aceste condiţii vor fi repuse în discuţie
toate motivele invocate prin cererea de recurs, dar pe care instanţa de

1
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, op. cit.., p.378-379.
2
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.340.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.533.
4
Gr. Porumb, op. cit.., p.83.
5
C.S.J., secţ. com., dec. nr.305/1996, în „Dreptul”, nr.8/1996, p.130-131; C. A. Iaşi, dec.
civ. nr.538/2000, în „Jurisprudenţa 2000”, nr.158, p.242.
6
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.402/1995, în „Culegere 1993-1998”, p.225,
nr.61 şi secţ. a III-a civ., dec. nr.2605/1999, în „Culegere 1999”, p.274, nr.69.
7
C. A. Braşov, dec. civ. nr. 895/1999, în „Culegere 1999”, p.137, nr.23; C. A. Cluj, secţ.
civ., dec. nr.2862/2000, în „Culegere 2000”, p.375.

83
recurs le-a socotit inutile de a mai fi examinate, în raport de soluţia
casării totale 1 . Dacă s-ar introduce o contestaţie în anulare pentru
omisiunea cercetării unui motiv de recurs, deşi casarea a fost totală,
contestaţia ar fi respinsă ca lipsită de interes.
De asemenea, pentru a putea justifica introducerea unei contestaţii
în anulare pe motiv de omitere a cercetării vreunui motiv de casare e
necesar ca motivul omis să fi fost depus în termen 2 . Depunerea peste
termen a motivelor de recurs absolvă instanţa de casare, de a le mai
cerceta şi de a le admite sau respinge motivat.
Mai mult, nu e admisibil ca pe calea contestaţiei în anulare să se
critice modul în care instanţa de recurs a rezolvat chestiunea tardivităţii
motivelor de casare. Chiar în cazul în care instanţa de recurs ar fi adoptat
o soluţie greşită în această problemă de ordin procedural, partea nu se
poate plânge pe calea contestaţiei în anulare, deoarece nu este vorba de
o omisiune de a discuta motivele de casare 3 .
Astfel, în aceleaşi condiţii când e vorba de nepronunţarea instanţei
de recurs asupra unei excepţii de tardivitate sau perimare şi nu de
omiterea de a examina un motiv de casare, introducerea contestaţiei în
anulare nu este permisă în temeiul dispoziţiilor art. 318 C.proc.civ. 4
Exercitarea contestaţiei în anulare presupune respingerea recursului în
fond iar nu ca tardiv, sau anularea ca neregulat introdus ori ca netimbrat.
Textul art. 318 C.proc.civ. se referă expres la „motivele de casare”,
nu la „argumente”, care oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt totdeauna
subsumate motivelor. Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la
toate argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv de casare,
ea este îndreptăţită să grupeze aceste argumente şi să răspundă la
motivul de casare printr-un argument comun 5 .
În situaţia în care mai multe motive de recurs au fost discutate şi
respinse în bloc, nu se mai poate aplica art. 318 C.proc.civ. Dacă a fost
formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde în conţinutul
său mai multe motive, instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în
parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în
anulare 6 .
Din analiza dispoziţiilor art. 318 C.proc.civ. rezultă cu claritate că
numai recurentul poate introduce această contestaţie în anulare, nu şi

1
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.534; V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.341; Trib. Supr.,
col. civ., dec. nr.1484/1956, în „C.D.”, vol. II, 1956, p.288.
2
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.638/1956, în „C.D.”, vol. II, 1956, p.299; idem dec.
nr.954/1953, în „J. N.”, nr.2/1956, p.356, cu notă de E. Popovici; Trib. reg. Craiova, col.
civ., dec. nr.2769/1957, în „L.P.”, nr.10/1957, p.1253, cu notă de S. Şerbănescu şi N.I.
Şchiopu; C.S.J., dec. civ. nr.312/1994, în „Culegere de decizii 1994”, p.117; Trib. Supr.,
secţ. civ., dec. nr.2/1975, în „Culegere de decizii pe anul 1975”, p.250 şi dec.
nr.1397/1978, în „R.R.D.”, nr.2/1979, p.58.
3
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.698 din 11 aprilie 1956.
4
Curtea Supremă, dec. civ. nr.1318 din 31 octombrie 1950.
5
Trib. Supr., secţ. civ., dec..nr.84/1970, în „Culegere de decizii”, 1970, p.258; C. A. Cluj,
secţ. civ., dec. nr.2140/2000, în „Culegere 2000”, p.386; C.S:J., secţ. com., dec.
nr.368/1997, în „Dreptul”, nr.10/1997, p.115-116 şi dec. nr.2311/2000, în „Dreptul”,
nr.10/2001, p.199; C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.2505/1999, în „Culegere
1999”, p.274, nr.69.
6
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.534.

84
intimatul, din moment ce este vorba de omisiunea de a se discuta un motiv
de casare formulat 1 . Aşa cum am menţionat deja, motivul trebuie formulat
expres deoarece, dacă partea se referă, în general, la nelegalitatea
hotărârii, ea nu se va putea plânge că instanţa a omis să-i cerceteze un
motiv determinat.

4. Reguli comune privind sesizarea şi judecata


Legitimarea procesuală activă

În ceea ce priveşte părţile, în contestaţia în anulare ele se numesc


contestator şi intimat. Poate fi contestator, după caz, fie reclamantul sau
pârâtul din acţiunea principală, apelantul sau intimatul ori recurentul sau
intimatul în cazul apelului sau recursului, revizuentul sau intimatul din
cadrul revizuirii 2 .
Legitimare procesuală activă aparţine doar persoanei care a
acţionat în justiţie şi persoanei împotriva căreia s-a acţionat în justiţie,
succesorilor lor în drepturi precum şi persoanelor care au intervenit
voluntar în proces sau au fost introduse la cererea părţilor (chemarea în
judecată a altei persoane, chemarea în garanţie sau arătarea titularului
dreptului). Terţele persoane în legătură cu care nu s-au folosit căile legale
pentru a fi atrase în proces nu pot exercita contestaţia în anulare chiar
dacă ar fi avut interes să participe la proces 3 . Temeiul acestei afirmaţii stă
în caracterul relativ al puterii lucrului judecat în materie civilă, hotărârile
pronunţate nefiind opozabile, în principiu,decât părţilor în litigiu şi
succesorilor în drepturi ai părţilor. În cazul în care se va încerca punerea
în executare a hotărârii împotriva unei persoane care nu a fost parte la
judecată, aceasta se va apăra prin exercitarea contestaţiei la executare,
invocând inopozabilitatea titlului executoriu.
Totuşi, pe lângă calitatea procesuală, mai este nevoie ca partea
care introduce o contestaţie în anulare să justifice un interes, în lipsa
acestuia cererea urmează a fi respinsă 4 .

1
Cel de al doilea motiv prevăzut de art.318 C.p.c. – omisiunea examinării unui motiv de
casare – poate fi invocat pe calea contestaţiei în anulare numai de către partea care
justifică un interes, în sensul că, prin respingerea unui recurs declarat sau prin admiterea
lui în parte, s-a omis cercetarea unui motiv de recurs (C.S.J., secţ. cont. adm., dec.
nr.40/1994, în” B.J.C.D.”, 1994, p.626).
2
Astfel, pentru motivele de contestaţie în anulare referitoare la lipsa sau viciul de
procedură reclamantul în contestaţia în anulare este de regulă pârâtul din acţiunea
principală. Este posibil să fie şi reclamantul dacă, de exemplu, judecarea acţiunii se va fi
suspendat şi a fost redeschisă la cererea altei părţi, citarea reclamantului făcându-se
greşit.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1061 din 27 iunie, în „Culegere de decizii. 1978”, p.277-
279; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.523
4
Neîndeplinirea procedurii de citarea poate fi invocată numai de cel faţă de care s-a
săvârşit această neregularitate şi nu şi de celelalte părţi care au fost legal citate – C. A.
Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.627/2000, în „Culegere 2000”, nr.63, p.326.
Recurentului căruia i s-a admis recursul şi s-a casat în totalitate hotărârea atacată sau
intimatul în cazul respingerii recursului, nu are interes să introducă contestaţia chiar dacă
judecarea recursului s-a făcut cu procedura de citare neregulat îndeplinită(dacă însă
casarea este parţială, atât recurentul cât şi intimatul au interes să provoace rejudecarea
recursului); intimatul nu se poate plânge că instanţa a omis să cerceteze un motiv de
casare deoarece, chiar dacă rămâne expus posibilităţii unei rejudecări a recursului (dacă

85
În cazul contestaţiei în anulare speciale interesul de a o exercita
aparţine recurentului 1 .
Având în vedere motivul necompetenţei instanţei, contestaţia în
anulare se introduce de obicei de către pârât în condiţiile în care instanţa a
judecat şi admis acţiunea. Dar, pentru că e vorba de o incompetenţă
absolută, hotărârea ar putea fi atacată şi de reclamantul căruia acţiunea i-
ar fi fost respinsă.
Deciziile date în recurs pot fi atacate pe calea contestaţiei în
anulare de către recurentul al cărui recurs a fost respins sau admis numai
în parte din cauza unei erori materiale sau a unei omisiuni a instanţei de
casare de a fi discutat vreunul dintre motivele de recurs. Însă şi intimatul
poate fi contestator dacă recursul s-a judecat în absenţa sa sau cu o
procedură de citare neregulată.
Dreptul de a introduce contestaţia în anulare aparţine şi
procurorului.
Procurorul poate fi în situaţia de a folosi contestaţia în anulare în
primul rând în cazul în care a participat la proces.
Este puţin probabil ca o cerere de chemare în judecată introdusă de
un procuror sau în care ar figura şi procurorul, să fie judecată fără citarea
lui sau cu greşita lui citare – şi chiar în cazul în care s-ar fi comis o
asemenea greşeală – ca procurorul să nu fi cunoscut termenul de
judecată, întrucât el urmăreşte în activitatea sa obişnuită soarta cererii
sale sau desfăşurarea litigiului la care sub orice formă participă 2 .
Un grad mai mare de probabilitate prezintă situaţia prevăzută de
art.318, care se referă la o greşeală materială comisă de o instanţă de
recurs sau la omiterea cercetării unui motiv de casare. În aceste cazuri
procurorul are dreptul de a introduce o contestaţie în anulare la fel ca orice
parte din proces.
Procurorul poate însă introduce o contestaţie în anulare nu numai
în dosarele în care sub orice formă a participat la judecarea cauzei ci şi
atunci când, constată că o hotărâre irevocabilă este nelegală şi sunt
îndeplinite cerinţele prevăzute de art.317 şi 318 C.proc.civ. Asemenea
împrejurări conferă procurorului dreptul şi obligaţia de a introduce
contestaţie în anulare împotriva hotărârii greşite chiar dacă partea
vătămată s-a folosit de această cale, deoarece procurorul are rolul de a
cere anularea hotărârilor nelegale pentru a se restabili legalitatea.
În ceea ce priveşte capacitatea părţii care introduce o contestaţie în
anulare se aplică dispoziţiile de drept comun. Codul de procedură civilă
arată în cartea II, titlul I, capitolul I condiţiile în care o parte are folosinţa şi
exerciţiul drepturilor procedurale. Astfel capacitatea procesuală de
folosinţă e prevăzută de art. 41 alin.1 C.proc.civ. potrivit căruia „orice
persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată”,
capacitatea procesuală de exerciţiu reprezentând capacitatea unei

recurentul se va plânge pe calea contestaţiei în anulare), nu suntem în prezenţa unui


interes de natură a justifica formularea unei contestaţii în anulare – I.
Stoenescu, op. cit., în „J. N.”, nr.2/1960, p.269.
1
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.356; C. A. Piteşti, dec.
nr.211/1998, în „Culegere 1998”, nr.30, p.196.
2
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.356.

86
asemenea persoane de a-şi valorifica singură şi fără încuviinţare sau
asistare drepturile în justiţie.
Persoanele total lipsite de capacitate de exerciţiu nu pot îndeplini
acte procedurale decât prin reprezentanţii lor legali. Este vorba despre
minorii sub 14 ani şi interzişii 1 .
Cât priveşte exercitarea drepturilor procesuale de către persoanele
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, decizia de îndrumare nr.13 din 16
decembrie 1957 a Plenului Tribunalului Suprem 2 a stabilit că în materie
procesuală dispoziţiile art.9 din decretul nr.31/1954 şi art.105 din Codul
familiei referitoare la „încuviinţarea prealabilă” se întregesc cu dispoziţiile
art. 42 C.proc.civ. 3 care cere asistenţa părintelui sau tutorelui, acesta
urmând a fi citat alături de minor şi a semna împreună cu el orice cerere
adresată instanţei 4 .
Există însă şi acte procesuale pentru a căror îndeplinire este
nevoie, pe lângă asistare, şi de o autorizare prealabilă. În aceste situaţii
părintele sau tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii
tutelare, să renunţe la o cerere în justiţie sau să facă o tranzacţie în
numele minorului şi nici să-l asiste în facerea unor astfel de acte
procesuale.
Calitatea necesară pentru introducerea unei contestaţii în anulare
este aceea de parte în litigiul asupra căruia s-a pronunţat hotărârea ce se
atacă. Există o singură excepţie de la această regulă şi îl vizează pe
procuror care introduce contestaţia în anulare în exerciţiul atribuţiilor sale
de organ de supraveghere al legalităţii.

Cuprinsul cererii. Timbrare. Efecte

În lipsa unui text de lege care să cuprindă dispoziţii speciale


privitoare la conţinutul cererii de contestaţie în anulare, se vor aplica
prevederile de drept comun referitoare la orice cerere care se adresează
instanţelor judecătoreşti. Astfel, contestaţia în anulare se formulează în
conformitate cu dispoziţiile art. 82-84 C.proc.civ., în care se arată cum se
face o cerere în justiţie în general, cu precizarea modului în care se
procedează dacă partea nu poate semna, obligaţia reprezentantului legal
sau convenţional de a alătura actul doveditor al calităţii sale, coroborate cu
prevederile art. 112-113 C.proc.civ. referitoare la cererea de chemare în
judecată.
În aceste condiţii cererea de contestaţie în anulare va cuprinde:
numele şi domiciliul contestatorului şi ale intimatului, hotărârea care se
atacă (individualizată prin numărul acesteia, instanţa care a pronunţat-o,
data pronunţării şi numărul dosarului), motivarea în fapt şi în drept,

1
Art.9 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi art.105
şi 124 din Codul familiei.
2
„J. N.”, nr.1/1958, p.99-101.
3
Art.42 prevede: „Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor nu pot sta în judecată
decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele
care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”.
4
Al. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale şi cazurile de
încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorilor săi, în „L. P.”, nr.9/1956, p.52-54.

87
eventualele mijloace de probă şi semnătura 1 . Absenţa semnăturii nu va
atrage anularea cererii, decât dacă partea în şedinţă, ori dacă a fost lipsă
în şedinţa următoare, nu semnează cererea. Atunci când cererea este
formulată prin reprezentant trebuie făcută menţiune despre această
împrejurare şi alăturată dovada împuternicirii, însă dacă instanţa constată
lipsa acesteia, poate să acorde un termen pentru acoperirea ei, iar dacă
înăuntrul termenului acordat lipsa nu se acoperă, va anula cererea.
Partea care formulează contestaţia va trebui să o şi motiveze,
arătând atât împrejurările de fapt cât şi dispoziţiile legale pe care se
sprijină cererea, deoarece art. 321 C.proc.civ. dispune că nu se poate face
o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi. Acesta
este un caz special de putere de lucru judecat, deoarece ceea ce
constituie cauza într-o contestaţie în anulare este nelegalitatea hotărârii
atacate, iar motivele indicate limitativ de lege sunt aspecte diferite ale
cauzei 2 . Tripla identitate de elemente (aceleaşi părţi – contestator şi
intimat, acelaşi obiect – hotărârea atacată, aceeaşi cauză – nelegalitatea
acestei hotărâri) se opune admisibilităţii unei a doua contestaţii în anulare
exercitată împotriva aceleiaşi hotărâri pentru un motiv care nu a fost
invocat în prima contestaţie. Textul de lege se referă la faptul că nu se
poate declara o nouă contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri,
întrucât toate motivele de contestaţie sunt concomitente. Legiuitorul are în
vedere situaţia în care partea este în culpă, anume atunci când a cunoscut
sau, cu o diligenţă normală, trebuia să cunoască motivele de contestaţie
în anulare şi nu le-a invocat.
Contestaţia în anulare este supusă unei taxe de timbru care, în
conformitate cu prevederile H.G. nr.1278 din 13 noiembrie 2002 privind
aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului
nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale,Cap. IX, II, art. 3, lit.g, are o
valoare de 85000 lei.
Efectul principal al cererii de contestaţie în anulare constă în
reinvestirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, deschizând
posibilitatea acestei instanţe de a-şi retracta proprie hotărâre. Cererea nu
suspendă din oficiu executarea hotărârii a cărei anulare se cere, însă
instanţa o poate suspenda sub condiţia dării unei cauţiuni, în urma
introducerii în Codul de procedură civilă a art.3191 prin O.U.G. nr.59/2001.
Instanţa se pronunţă asupra cererii de suspendare prin încheiere, care
poate fi atacată cu recurs separat. Art.403 alin. 4 C.proc.civ. permite
preşedintelui instanţei, în cazuri urgente, să dispună suspendarea
provizorie a executării pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la
soluţionarea de către instanţă a cererii de suspendare.
Chiar dacă cererea poartă o denumire greşită, în virtutea
prevederilor art. 84 C.proc.civ., instanţa este obligată să o caracterizeze
potrivit conţinutului ei şi scopului urmărit de către parte, şi să judece
contestaţia în anulare.

1
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.538.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.538-539.

88
Instanţa competentă

Contestaţia în anulare, fiind o cale extraordinară de retractare a


hotărârilor judecătoreşti, este soluţionată de către instanţa a cărei hotărâre
se atacă. Acest principiu este formulat expres în art. 319 alin.1 C.proc.civ.:
„Contestaţia se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă” 1 . Prin
intermediul contestaţiei nu se realizează un control judiciar obişnuit, astfel
că, în toate cazurile, competenţa aparţine instanţei care a pronunţat
hotărârea, iar nu unei instanţe superioare 2 .
Atunci când a fost sesizată o altă instanţă, aceasta îşi va declina
competenţa, neexistând o dispoziţie legală care să sancţioneze cu
nulitatea introducerea neregulată a cererii, aşa cum există în materia
apelului şi a recursului 3 .
În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, ea va fi
aceeaşi ca şi în cauza în care s-a pronunţat hotărârea atacată, iar raportat
la natura acestei căi de atac şi la prevederile art. 24 C.proc.civ., judecătorii
nu sunt incompatibili deoarece în contestaţia în anulare nu se judecă
fondul, ci unul dintre viciile hotărârii. Chiar în situaţia rejudecării în fond
după admiterea contestaţiei în anulare,nu sunt aplicabile prevederile art.
24 C.proc.civ. cu privire la incompatibilitate, aceste prevederi având nu
numai un caracter imperativ, dar şi restrictiv, pentru cazurile expres şi
limitativ prevăzute de lege 4 .
Dacă partea invocă mai multe motive care ar atrage competenţe
diferite, nu operează prorogarea de competenţă. Doctrina susţine în acest
sens, că fiecare instanţă trebuie să judece în limitele competenţei sale.
Totuşi se poate dispune suspendarea judecării uneia dintre contestaţii
până la soluţionarea irevocabilă a celeilalte, deoarece admiterea celei
dintâi o lipseşte de obiect pe cea de a doua 5 .
În concluzie, contestaţia în anulare se adresează după caz 6 :
a) unei instanţe de fond, de apel, de recurs, cerându-i să-şi
desfiinţeze propria sa hotărâre, dată în condiţii neregulate – lipsa sau
viciul procedurii de citare în ziua fixată pentru dezbaterea cauzei – sau
pentru incompetenţa absolută a instanţei;
b) unei instanţe de recurs, cerându-i să-şi desfiinţeze propria sa
decizie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau
să-şi completeze judecata, când s-a omis să se cerceteze unul dintre
motivele de casare.

Termenul de exercitare

În ceea ce priveşte termenul de exercitare a contestaţiei în anulare,


art. 319 alin. 2 C.proc.civ. distinge între hotărârile susceptibile de

1
C. S.J., S. U., încheierea nr.21 din 27 iunie 1994, în „Culegere de decizii”, 1994, p.121;
Curtea Supremă, col. civ., dec. nr.745/1949, în „J. N.”, nr.7-8/1949, p.829.
2
I. Leş, op. cit.., p.138.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.535.
4
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.343.
5
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.535-536; I. Leş, op. cit.., p.138.
6
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.354-355.

89
executare silită şi hotărârile care nu se duc la îndeplinire pe calea
executării silite: „Contestaţia se poate face înainte de începerea executării
şi în tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Împotriva
hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare
silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când
contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de
la data când hotărârea a rămas irevocabilă” 1 .
În ceea ce priveşte hotărârile din prima categorie, contestaţie în
anulare se poate face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei,
până la săvârşirea ultimului act de executare. Prin analogie cu termenul de
exercitare a contestaţiei la executare, legea a stabilit ca moment final data
ultimului act de executare 2 . Însă, spre deosebire de contestaţia la
executare, care presupune începerea executării, urmând a fi respinsă ca
prematură dacă a fost introdusă înainte de primul act de executare,
contestaţia în anulare poate fi exercitată independent de orice executare
silită. S-a considerat că termenul pe care art. 319 C.proc.civ. îl acordă
pentru introducerea contestaţiei în anulare este suficient pentru folosirea
ei şi că partea vătămată, dacă nu a aflat mai înainte de hotărârea ce o
prejudiciază, va lua cunoştinţă de acea hotărâre cel puţin cu prilejul punerii
ei în executare silită 3 . În prezent, soluţia nu este corespunzătoare
deoarece codul, după modificarea lui prin Ordonanţa de urgenţă
nr.138/2000 şi Ordonanţa de urgenţă nr.59/2001, nu mai defineşte „ultimul
act de executare”, astfel cum o făcea fostul art.403 alin.3 4 . În aceste
condiţii, trebuie să se stabilească, de la caz la caz, care este ultimul act de
executare.
Referitor la cea de a doua categorie, aceea a hotărârilor
nesusceptibile de executare silită, până la modificarea art.319 alin.2 prin
decretul nr.649/1967, exista o lacună în reglementare, astfel încât în
literatura juridică au fost date soluţii variate, de la a considera că o
contestaţie în anulare s-ar putea face oricând, până la soluţia că o
asemenea contestaţie trebuie limitată în timp, împrumutându-se prin
analogie termenul de 3 ani din materia prescripţiei extinctive, deşi în speţă
nu era vorba despre un termen de prescripţie 5 . Înlăturând lacuna
existentă, legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen
subiectiv de 15 zile ce, potrivit sistemului codului, se va calcula pe zile
libere cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de
hotărâre 6 - acest moment putând fi stabilit de contestator sau de intimatul

1
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.2356/1993, în „Culegere de decizii” pe anul 1993, p.156-158;
C. A. Iaşi, dec. civ. nr.1393/2000, în „Jurisprudenţa 2000”, p.247, nr.161.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.536.
3
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.383.
4
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.350.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.80.
6
Termenul de 15 zile de la data la care partea a luat cunoştinţă de hotărâre, dar fără a
depăşi un an de la rămânerea ei definitivă, stabilit pentru introducerea contestaţiei
împotriva hotărârilor nesusceptibile, prin natura lor, de executare silită este aplicabil şi în
cazul în care hotărârea nu mai este susceptibilă de executare deoarece prestaţia la care
se referă a fost în fapt executată (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1626/1974, în „C.D.
1974”, p.275).

90
interesat să invoce tardivitatea, prin orice mijloc de probă 1 - şi, pentru a nu
se perpetua starea de incertitudine ce ar putea decurge din virtualitatea
contestaţiei în anulare, un termen obiectiv de 1 an, socotit de la data când
hotărârea a rămas definitivă 2
Doctrina 3 oferă numeroase exemple de hotărâri nesusceptibile de
executare silită: hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în
judecată, hotărârile pronunţate în materie de stare civilă, în cererile în
constatare, în cererile privind anularea, rezoluţiunea sau rezilierea
(revocarea în cazul donaţiei) unui act juridic fără obligaţii de restituire,
deciziile de casare intermediară.
În stabilirea distincţiei dintre cele două categorii de hotărâri, instanţa
supremă a decis că, în aplicarea dispoziţiilor art.319 alin.2 C.proc.civ.,
trebuie avută în vedere natura cererilor deduse judecăţii, precum şi modul
în care au fost rezolvate prin hotărâre. Astfel, în situaţia în care hotărârea,
în funcţie de capetele principale din acţiune, este susceptibilă de
executare, sunt aplicabile dispoziţiile din teza întâi a art.319 alin.2, iar în
caz contrar urmează să se aplice teza a doua a aceluiaşi text, chiar dacă
prin hotărâre s-a dispus obligarea vreuneia din părţi la plata cheltuielile de
judecată 4 .
Art. 103 C.proc.civ. se aplică corespunzător şi în materia
contestaţiei în anulare: dacă partea a fost împiedicată de o împrejurare
mai presus de voinţa sa, să exercite în termen calea de atac, o poate
introduce în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi
termen arătând şi motivele împiedicării.

Reguli privind judecata

Judecata contestaţiei în anulare se face potrivit regulilor de la


instanţa de fond, iar dacă este vorba de o decizie a instanţei de recurs
potrivit regulilor aplicabile în faţa acestor instanţe. Art.320 alin.1 C.proc.civ.
prevede faptul că această cerere se va judeca cu precădere şi de urgenţă
ceea ce implică trecerea acestor cauze la începutul listei de procese şi
acordarea unor termene scurte dacă este necesară amânarea. Potrivit

1
C. A. Ploieşti, dec. civ. nr.302/1998, în „P.L.J.” 1997-2000, p.303. Trib. Supr., în
compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească,
dec. nr.11/1978, în „Repertoriu III”, nr.191, p.315 a decis că solicitarea de către cel în
cauză a unei copii de pe hotărârea contestată implică luarea ei la cunoştinţă şi face să
curgă termenul de 15 zile în care contestaţia poate fi introdusă; decizia de respingere a
recursului ca nefondat nu este susceptibilă de executare silită, iar împrejurarea că
împotriva aceleiaşi decizii contestatorul a mai formulat anterior o altă contestaţie
reprezintă dovada deplină a datei la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea a
cărei anulare o solicită. În raport de această dată, formularea unei a doua contestaţii, cu
depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege, va fi considerată tardivă (C. A.
Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.3011/1999, în „C.P.J.C. 1999”, p.275-276).
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.197 din 13 februarie 1970, „C.D. 1970”, p.256-258,
nr.1214 din 15 iulie 1976, „C.D.” 1976, p.259-260, nr.1861 din 13 octombrie 1977, „C.D.”
1977, p.187-188, dec. nr.11 din 6 februarie 1978, „C.D.” 1978, p.275-276 şi dec. secţ.
civ. nr.38 din 6 ianuarie 1978, „C.D. 1978”, p.276-277.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.537.
4
C.S.J., completul de 7 jud., dec. nr.49/1994, în „Culegere de decizii pe anul 1994”,
p.123-124.

91
alin.2 al aceluiaşi articol, întâmpinarea este obligatorie şi se depune la
dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Aceasta va
cuprinde excepţiile procesuale care vizează cererea contestatorului (de
exemplu, excepţia de tardivitate, lipsa de interes, lipsa de calitate
procesuală activă etc.), răspunsul la fiecare motiv de contestaţie,
eventualele mijloace de probă în combaterea contestaţiei şi semnătura
(dispoziţiile art. 115 C.proc.civ. se aplică în mod corespunzător). Judecata
se face cu citarea părţilor, respectându-se termenul de 5 zile menţionat de
art. 89 C.proc.civ. În caz contrar, luând în considerare şi prevederile art.
107 C.proc.civ., hotărârea asupra contestaţiei în anulare este ea însăşi
susceptibilă de atac, inclusiv pe calea contestaţiei în anulare, pentru
motivul prevăzut de art. 317, pct.1 C.proc.civ. 1 .
Aşa cum am mai precizat, contestaţia în anulare poate fi judecată
de aceiaşi judecători care s-au pronunţat în hotărârea atacată, art. 24
C.proc.civ. cu privire la incompatibilitate nefiind aplicabil.
Art. 3191 C.proc.civ. care a fost introdus în cod prin Ordonanţa de
urgenţă nr.59/2001 prevede, actualmente, in terminis că: „Instanţa poate
suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării
unei cauţiuni”. În plus, textul precizează că dispoziţiile art.403 alin.3 şi 4 se
aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că încheierea pronunţată
asupra cererii de suspendare poate fi întotdeauna atacată cu recurs
separat, iar în cazuri urgente suspendarea se poate acorda provizoriu de
către preşedintele instanţei pe calea ordonanţei preşedinţiale, dar tot cu
dare de cauţiune.
Pentru contestaţia în anulare de drept comun, pot fi administrate
probe noi, concluzie care se desprinde din prevederea potrivit căreia
contestaţia în anulare devine admisibilă dacă motivele au fost invocate
prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de
verificări de fapt (art. 317 alin.2 C.proc.civ.).
Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre
de admitere sau de respingere. Soluţia de respingere a contestaţiei nu
aduce în atenţie probleme deosebite. Ea intervine atunci când instanţa nu
a găsit întemeiate motivele invocate de contestator. De asemenea, când
contestatorul nu justifică interesul de a ataca hotărârea, contestaţia în
anulare va fi respinsă ca fiind lipsită de interes. Contestaţia în anulare mai
poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv formulată, ca fiind introdusă de
o persoană fără calitate procesuală, anulată ca netimbrată sau ca
introdusă de o persoană care nu a făcut dovada calităţii de reprezentant,
ori să se perime. Într-o asemenea situaţie, conform prevederilor art. 321
C.proc.civ., o nouă contestaţie ar putea fi exercitată numai pentru motive
ce nu au existat la data primei contestaţii.
Însă, adoptarea unei soluţii de admitere a contestaţiei în
anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să
procedeze instanţa competentă, în raport de motivul invocat. Astfel, în
cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii la termenul
când a avut loc judecata (primul motiv prevăzut de art. 317 C.proc.civ.),

1
I. Deleanu, op. cit., p.164.

92
instanţa va anula hotărârea atacată şi va proceda la rejudecarea cauzei 1 .
În legătură cu acest prim caz de admitere s-a formulat întrebarea dacă,
admiţând contestaţia în anulare, instanţa va trece imediat la judecarea în
fond a cauzei sau va aştepta ca hotărârea pronunţată să rămână
irevocabilă. Doctrina a răspuns diferit la această întrebare, motivând
corespunzător poziţiei adoptate.
Astfel, prima soluţie pledează pentru operativitate deoarece în caz
contrar, prin pronunţarea mai întâi a unei hotărâri de admitere în principiu
a contestaţiei în anulare, aceasta „ar atrage o tărăgănare inutilă a
judecăţii”. În sprijinul acestei opinii 2 , s-a invocat şi un argument de
analogie, dedus însă din dispoziţiile art. 327 C.proc.civ. – „o materie
apropiată” – conform cărora „dacă instanţa încuviinţează cererea de
revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”, ceea ce
înseamnă că instanţa care a admis cererea de revizuire păşeşte de îndată
la revizuirea hotărârii atacate. S-a arătat, de asemenea, că există şi alte
cazuri în care legea prevede continuarea judecării în fond, chiar dacă
există riscul desfiinţării ulterioare a hotărârii (de exemplu, dacă instanţa a
respins excepţia de necompetenţă, ea va trece la judecarea fondului,
apelul sau recursul urmând a se face odată cu atacarea hotărârii pe
fond) 3 .
În sprijinul celei de-a doua soluţii, să se dea o hotărâre de admitere
în principiu a contestaţiei în anulare şi numai după rămânerea irevocabilă
a acesteia să se procedeze la rejudecarea în fond, s-a adus ca argument
evitarea unei judecăţi inutile în cazul în care hotărârea dată în contestaţie
ar fi reformată. Mai mult, s-a invocat de asemenea un argument de
analogie, dedus din dispoziţiile art.158 alin.3 C.proc.civ., potrivit cărora,
dacă instanţa se declară necompetentă, ea va trimite dosarul instanţei
competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională
competent, „de îndată ce hotărârea a devenit irevocabilă”.
În cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru motivul
necompetenţei absolute a instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, se
va anula această hotărâre şi se va pronunţa o hotărâre de declinare în
favoarea instanţei competente sau a organului cu activitate jurisdicţională
competent, potrivit legii. Dispoziţiile art.158 alin.3 C.proc.civ. se vor aplica
în mod corespunzător, astfel încât trimiterea dosarul se va face numai
după ce hotărârea de declinare a competenţei a rămas irevocabilă. Atunci
când cererea este de competenţa unui organ al statului fără activitate
jurisdicţională, se va pronunţa o hotărâre de respingere a cererii ca
inadmisibilă, iar când se apreciază că este competent un organ de
jurisdicţie dintr-un alt stat, cererea va fi respinsă ca nefiind de competenţa
instanţelor române.
În cazul în care se invocă primul motiv prevăzut de art.318
C.proc.civ., faptul că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul

1
Este nelegală hotărârea prin care se admite contestaţia în anulare, dacă instanţa, după
anularea hotărârii atacate, nu se mai preocupă de soarta acţiunii, care rămâne astfel
nesoluţionată. (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.2749/28.11.1973, „C.D. 1973”, p.328).
2
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.387-388.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.540.

93
unei greşeli materiale, admiţându-se contestaţia în anulare se desfiinţează
hotărârea pronunţată în recurs iar calea de atac se rejudecă.
Admiterea contestaţiei în anulare pentru cel de-al doilea motiv la
care se referă art.318 C.proc.civ., pentru că instanţa de control judiciar,
respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală
să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, poate
să ducă la anularea hotărârii atacate, dacă prin cercetarea motivului de
casare omis se ajunge la o casare totală 1 , ori, în cazul în care motivul a
cărui cercetare a fost omisă atrage doar o casare parţială 2 , numai la
completarea judecării recursului, soluţia dată acestuia în fond urmând a fi
modificată în limitele admiterii motivului omis. În această din urmă situaţie,
toate motivele de casare care au fost examinate şi respinse ca
neîntemeiate nu mai sunt cercetate din nou, existând, în privinţa lor,
putere de lucru judecat 3 .
Deşi nu există o prevedere legală expresă în acest sens, literatura
juridică 4 şi practica 5 apreciază că rejudecarea cauzei de către instanţa
competentă trebuie să se facă în toate situaţiile cu respectarea principiului
„non reformatio in pejus”, astfel încât contestatorului nu i se poate crea o
situaţie mai grea decât aceea pe care a avut-o în momentul în care a
formulat contestaţia în anulare.

Regimul hotărârii judecătoreşti

În ceea ce priveşte căile de atac prin care poate fi atacată


hotărârea pronunţată în urma judecării unei contestaţii în anulare, prin art.
320 alin.3 C.proc.civ. a fost stabilită regula potrivit căreia „hotărârea dată
în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”.
Această dispoziţie constituie o aplicare a principiului „accesorium sequitur
principalem” 6 , contestaţia în anulare având un caracter accesoriu, din
punct de vedere procedural, în raport de judecata propriu-zisă, în fond sau
în recurs 7 .
Astfel, hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare obişnuită
va putea fi atacată cu recurs numai dacă pe calea contestaţiei s-a atacat o

1
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.402/1995, în „Culegere 1993-1995”, nr.61,
p.225.
2
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.388-389; Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr.1362/1069, în „R.R.D”, nr.5/1970, p.164.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.541.
4
Ibidem; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p.354; I. Leş, op. cit., p.142.
5
Deşi nici un text din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres că părţii nu i
se poate crea o situaţie mai rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuşi, în literatura
juridică şi în practica judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului
penal, funcţionează şi în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate şi
umanism social. Dacă şi în ce măsură acest principiu se respectă ori se încalcă, este o
chestiune de apreciere în fapt, făcută prin prisma intereselor părţii care a exercitat calea
de atac, ea fiind şi cea mai în măsură să protesteze împotriva unei eventuale încălcări
(TRIB. SUPR., secţ. civ., dec. nr.1196 din 1 iulie 1975, „Repertoriu II”, p.401).
6
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.388/1997, în „Culegere de decizii 1997”.
7
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.3421/1997, în „Culegere de decizii 1997”, p.88.

94
hotărâre în ultimă instanţă (pentru care dreptul de apel este suprimat de
lege) sau o decizie a instanţei de apel 1 . În

cazul contestaţiei în anulare speciale, deoarece se îndreaptă numai


împotriva hotărârilor irevocabile, hotărârea care se pronunţă este şi ea
irevocabilă 2 .
Împotriva hotărârii dată într-o contestaţie în anulare poate fi
introdusă o cerere de revizuire sau chiar o contestaţie în anulare, dacă
sunt întrunite toate condiţiile legale în acest sens.
De asemenea, hotărârea poate forma obiectul unei cereri de
îndreptare a greşelilor materiale (art. 281 C.proc.civ.) strecurate în
cuprinsul ei. Ea poate forma şi obiectul unei contestaţii la titlu în condiţiile
art. 400 C.proc.civ. 3
Calea de atac declarată împotriva unei hotărâri date într-o
contestaţie în anulare se va judeca potrivit dispoziţiilor legale pentru
exerciţiul acelei căi de atac. În cazul în care s-a atacat cu contestaţie în
anulare o hotărâre pronunţată într-o materie în care legea prevede un
termen de recurs special, împotriva hotărârii dată în contestaţie, recursul
se poate introduce în termenul de drept comun, norma specială, fiind
derogatorie şi de strictă interpretare 4 , neaplicându-se decât situaţiilor în
vederea cărora a fost edictată 5 .

Secţiunea 5 – Revizuirea
1. Sediul materiei
„Revizuirea hotărârilor” este reglementată de art. 322-328
C.proc.civ., sub titlul „căilor extraordinare de atac”, cuprinzând dispoziţii
privitoare la: obiectul revizuirii, motivele de revizuire, instanţa competentă
să soluţioneze cererea de revizuire, termenele de revizuire, reperele
fundamentale pentru judecarea cererii de revizuire, soluţii posibile în urma
admiterii cererii de revizuire şi căile de atac faţă de hotărârea dată asupra
revizuirii.
Ca şi contestaţia în anulare, revizuirea este o cale extraordinară de
atac de retractare, comună şi nesuspensivă de executare. Ea se poate

1
Art.273 C.p.c. prevede că „hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept
de apel”. Este vorba despre o hotărâre dată în condiţii de regularitate. Dacă nu s-au
respectat aceste condiţii, hotărârea de expedient este susceptibilă a fi atacată cu recurs,
precum şi cu contestaţie în anulare (I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op.
cit.., p.389).
2
C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.873/1995, în „Culegere de decizii pe anul 1995”, p.617;
C.S.J., completul de 9 jud., dec. nr.33/2000, secţ. civ., dec.nr.149/2000, în „Buletinul
Jurisprudenţei 2000”, p.57, nr.208 şi 210; C.S.J., secţ. civ., dec nr.1240/2000, în
„Pandectele române”, nr.1/2001, p.117, nr.23; C. A. Suceava, dec. civ. nr.369/1999, în
„Culegere 1999”, nr.48, p.48.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.542.
4
În acest sens: A. Hilsenrad, notă critică la decizia nr.225/1955 a Trib. reg. Galaţi, în „J.
N.”, nr.3/1956, p.523. Principiul potrivit căruia „accesorium sequitur principalem” priveşte
admisibilitatea căii de atac, dar nu şi termenul de exercitare a acesteia.
5
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.542.

95
exercita numai împotriva hotărârilor definitive sau irevocabile în cazurile şi
în condiţiile expres prevăzute de lege 1 .
Prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2000 pentru completarea şi
modificarea Codului de procedură civilă au fost reformulate unele motive
de revizuire, s-au făcut unele precizări cu privire la termenul de revizuire şi
la judecarea cererii de revizuire 2 . În aceeaşi notă a modificărilor aduse
Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.58/2003 a fost adăugat un nou motiv de revizuire şi s-a instituit un
termen în care poate fi invocat.
Revizuirea este calea de atac care are ca obiect cererea adresată,
de regulă, instanţei care a pronunţat hotărârea atacată de a şi-o retracta,
pentru unul dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, şi de a
statua din nou în fapt şi în drept.
Ea este o cale extraordinară de atac deoarece motivele pentru care
poate fi introdusă o cerere de revizuire sunt doar cele prevăzute de lege în
mod expres. Ceea ce este caracteristic revizuirii se referă la faptul că
hotărârea atacată pe această cale este criticată numai în temeiul unor
împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data pronunţării. De regulă,
instanţa a săvârşit, involuntar, o eroare în legătură cu starea de fapt
stabilită în hotărârea atacată. Deci, în cadrul revizuirii, nu se pune
problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, ţinând
seama de elemente care nu au format obiectul judecăţii finalizată cu
pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită 3 .
Revizuirea este o cale de atac de retractare, în sensul că, în afara
unei singure excepţii 4 , cererea de revizuire se adresează instanţei care a
soluţionat pricina, cerându-i să revină asupra hotărârii atacate, în baza
noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării
hotărârii. Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea a fost
justă în raport de actele dosarului existente la data pronunţării hotărârii,
însă, ulterior s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care
au fundamentat-o au fost false, astfel încât, situaţia de fapt reţinută de
către instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde
realităţii, impunându-se retractarea hotărârii respective.
Revizuirea este o cale de atac comună, aflându-se la dispoziţia
acelora care au fost părţi în proces sau care au fost reprezentaţi în proces.
Alături de aceste persoane poate cere revizuirea şi reprezentantul
Ministerului Public, în temeiul art. 45 alin.3 C.proc.civ.
Deoarece este o cale extraordinară de atac, introducerea cererii de
revizuire nu are efect suspensiv asupra executării hotărârii supuse

1
C. A. Cluj, dec. Nr.294/1998, în „Culegere 1998”, p.153. Potrivit art.322 C.p.c.,
revizuirea este o cale de atac extraordinară care nu poate fi folosită decât în cazurile
prevăzute de text, în afara acestor motive fiind inadmisibilă (Trib. Supr., secţ. civ., dec.
nr.1751/1983, în „Repertoriu”, de I. Mihuţă, 1986, nr.123, p.266); Trib. Supr., secţ. civ.,
dec. nr.1860/1975, în „Culegere de decizii pe anul 1975”, p.252; O. Gâdei, notă la secţ.
civ. nr.465/1965 a Trib. pop. rai. Huşi, în „R.R.D.”, nr.2/1967, p.136.
2
I. Deleanu, op. cit.., p.167.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.545.
4
Pentru motivul prezentat de art.322, pct.7 C.p.c., adică pentru contrarietatea de hotărâri
definitive, cererea se îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau
instanţele care au pronunţat hotărâri potrivnice.

96
revizuirii. Totuşi, art. 325 C.proc.civ. prevede că „instanţa poate suspenda
executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei
cauţiuni”.

2. Obiectul revizuirii

Prin obiectul revizuirii trebuie să se înţeleagă hotărârile susceptibile


de a fi atacate prin această cale de atac. Prin art.322 C.proc.civ. se
determină în ceea ce constă obiectul revizuirii dispunându-se că sunt
supuse acestei căi extraordinare de atac de retractare hotărârile rămase
definitive în instanţa de apel sau prin neapelare precum şi hotărârile date
de o instanţă de recurs când evocă fondul 1 . Prin urmare, fac obiectul
revizuirii următoarele categorii de hotărâri 2 :
- hotărârile de fond ale primei instanţe, pronunţate cu ocazia primei
judecăţi sau ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu trimitere,
care au rămas definitive prin neapelare 3 , prin anularea sau respingerea
apelului în temeiul unei excepţii procesuale, ori prin perimarea apelului.
Per a contrario rezultă că hotărârile prin care nu s-a soluţionat fondul
pricinii nu sunt supuse revizuirii, chiar dacă sunt definitive 4 . Asemenea
hotărâri sunt: hotărârea de declinare a competenţei 5 , ordonanţa
preşedinţială 6 , regulatorul de competenţă, hotărârea de expedient 7 ,
hotărârea prin care se respinge sau se anulează apelul în temeiul unei
excepţii procesuale 8 , hotărârea prin care s-a respins o contestaţie în
anulare 9 ori hotărârea prin care s-a admis contestaţia în anulare şi s-a

1
Spre deosebire de recurs, revizuirea vizează hotărârile prin care s-a rezolvat fondul
pretenţiei care a fost dedusă judecăţii.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.556.
3
S-a admis soluţia Înaltei Curţi de Casaţie, întrucât, astfel, stabilind posibilitatea revizuirii
numai pentru hotărârile definitive prin apelare, „s-ar face revizuirea aproape
nefolositoare” (Em. Dan, op. cit.., p.415). În jurisprudenţa vremii s-a admis chiar că se
poate face cerere de revizuire şi înainte de expirarea termenului de apel, considerându-
se că hotărârea a fost recunoscută de revizuent ca definitivă, urmare a renunţării sale la
apel.
4
Hotărârea prin care recursul a fost respins ca tardiv nu este supusă revizuirii, întrucât nu
s-a evocat fondul pricinii (C.S.J., secţ. com., dec. nr.2115/1998, în „Culegere de decizii
1998”).
5
C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.211/1998, nepublicată.
6
Trib. reg. Timişoara, dec. civ. nr.3979/1955, în „L. P.”, nr.11/1956, p.1376. În general, se
consideră că partea nemulţumită de existenţa a două ordonanţe contradictorii poate, fie
să solicite soluţionarea litigiului în fond, fie să introducă o nouă cerere de ordonanţă în
cazul în care ar socoti că este îndreptăţită să o facă (Trib. Supr., secţ. civ., dec.
nr.699/1970, în „R.R.D.”, nr.11/1970, p.167).
7
Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.282; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.750/1981, în
„R.R.D.”, nr.2/1982, p.62 şi dec. nr.1751/1983, în I. Mihuţă, „Repertoriu IV”; G. Boroi, D.
Rădescu, op. cit.., p.561; I. Deleanu, op. cit.., vol. II, p.169; I. Leş, op. cit.., p. 636.
8
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1879/1999, în „Juridica”, nr.1/2001, p.42.
Întrucât hotărârea atacată cu cerere de revizuire nu a evocat fondul, ci a soluţionat
excepţia de necompetenţă, anterioară rezolvării fondului litigiului, nu sunt îndeplinite
cerinţele art.322, alin.1 C.p.c. şi, în consecinţă, cererea de revizuire trebuie respinsă ca
inadmisibilă (Trib. Supr., secţ. cont. adm., dec. nr.41/1994, în „Buletinul Jurisprudenţei”,
1994, p.641-642).
9
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1748/1998, în „Culegere 1993-1998”, p.316,
nr.135, dec. nr.485/2000 şi secţ. a IV-a civ., dec. nr.2009/2000, în „Culegere 2000”,

97
fixat termen pentru rejudecarea recursului 1 sau hotărârea prin care s-a
respins o altă cerere de revizuire 2 .
În sfera hotărârilor rămase definitive prin neapelare trebuie incluse
nu numai hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de
atac ci şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, întrucât şi
acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin.1 pct.1 C.proc.civ. 3
- hotărârile rămase definitive în instanţa de apel.
Nu vor intra în această categorie hotărârile prin care se respinge
apelul, se anulează apelul ori se constată perimarea acestuia 4 .
- hotărârile instanţelor de recurs prin care se evocă fondul (deciziile
date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere 5 , precum şi
hotărârile date asupra recursului, indiferent dacă acesta a fost admis sau
respins ca nefondat, dacă la judecarea recursului au fost produse
înscrisuri noi 6 ).
Practica judiciară a stabilit însă, că nu pot fi atacate cu revizuire
hotărârile prin care recursul a fost admis şi s-a modificat hotărârea pentru
greşita aplicare ori interpretare a legii, situaţia de fapt fiind menţinută 7 ,
hotărârile prin care s-a respins recursul ca nefondat sau ca tardiv 8 ,
hotărârile prin care s-a anulat recursul ca neregulat introdus, netimbrat ori
nemotivat 9 şi hotărârile prin care s-a constatat perimarea recursului.
- hotărârea dată în fond, după sau odată cu admiterea cererii de
revizuire;

p.464 şi 483, nr.138 şi 152; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.287/1999, în „Jurisprudenţa 1999”,
p.211, nr.168.
1
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.3729, în „Culegere 2000”, p.467, nr.141.
2
Trib. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.821/1993, în „Culegere 1993-1997”, p.417,
nr.133.
3
V. M. Ciobanu, op. cit.., p.435.
4
Se poate cere însă revizuirea hotărârii rămase definitive prin perimarea apelului.
5
C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.98/1994, în „Culegere de decizii 1994”, p.642; C. A.
Bacău, dec. civ. nr.1123/1994, în „Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău”, 1995, p.124; C. A.
Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.2156/1999, în „Culegere 1999”, p.373, nr.139.
6
De exemplu, intimatul din recurs are interes să solicite revizuirea unei decizii de casare
intermediară,pe motivul că înscrisul în baza căruia s-a admis recursul a fost declarat
ulterior fals, pentru a evita rejudecarea fondului şi a obţine respingerea recursului. (G.
Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.556).
7
În acest caz poate fi supusă revizuirii hotărârea instanţei care a stabilit situaţia de fapt
menţinută de către instanţa de recurs.
8
C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.389/1992, în „Dreptul”, nr.8/1993, p.87, dec.
nr.41/1994, în „Dreptul”, nr.10-11/1994, p.110 şi sent. com, dec. nr.2115/1998, în
„Dreptul”, nr.10/1999, p.153; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1094/1995, în
„Culegere 1993-1995”, p.311, nr.130, secţ. a IV-a civ., dec. nr.3488/1999 şi secţ. a IV-a
civ., dec. nr.784/1999, în „Juridica”, nr.10/2000, p.402 şi dec. nr.1687/2000, în „Culegere
2000”, p.484, nr.153, sent. pt. conflicte şi litigii de muncă, dec. nr.225/2002, în „Revista
română de dreptul muncii”, nr.2/2002, p.137, nr.35.
9
C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.732/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.1014,
nr.138 şi secţ. com., dec. nr.216/2001, în „Pandectele române”, nr.2/2002, p.111, nr.94;
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.521/1996 şi nr.86/1998, în „Culegere 1993-
1998”, p.312-313, nr.131-132, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1655/2000, în „Culegere 2000”,
p.464, nr.139; E. Cârcei, „Din jurisprudenţa secţiei comerciale a Curţii Supreme de
Justiţie pe anul 2001”, în „Revista de drept comercial”, nr.2/2002, p.101; T. Pungă, „Din
jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava în domeniul Dreptului civil, Dreptului familiei,
Dreptului muncii şi Dreptului procesual civil pe sem I/2001”, în Dreptul, nr.2/2002, p.155.

98
- hotărârea dată în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în
anulare;
- hotărârile de fond pronunţate în contestaţiile la executare.
Există unele hotărâri , care, în temeiul unor dispoziţii exprese ale
legii, nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit
art. 619 alin.5 C.proc.civ.: „Hotărârea dată în materie de divorţ nu este
supusă revizuirii”. Această dispoziţie procedurală se întemeiază pe
dificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare, în acele
cazuri în care, după rămânerea definitivă a divorţului, soţii s-ar fi
recăsătorit 1 . Totuşi, doctrina a apreciat că este supusă revizuirii partea din
hotărâre, care nu vizează rezolvarea dată capătului principal de cerere
privind desfacerea căsătoriei, ci se referă la soluţionarea unor cereri
accesorii 2 .
S-a considerat că, pentru motivele prevăzute de art. 322, pct.4
C.proc.civ. (însă numai pentru condamnarea judecătorului), de art. 322,
pct. 7 şi pct. 8 C.proc.civ. (existenţa unor hotărâri definitive potrivnice şi
împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa sa), pot fi revizuite toate hotărârile pronunţate de
instanţele de recurs, chiar dacă prin ele nu se evocă fondul, precum şi
hotărârile primei instanţe sau ale instanţei de apel prin care nu se rezolvă
fondul pretenţiei deduse judecăţii 3 .
Spre deosebire de recurs care, în principiu, urmăreşte remedierea
erorilor de drept, revizuirea are drept scop, de regulă, îndreptarea erorilor
săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea definitivă sau
irevocabilă. Din acest motiv cele două căi de atac sunt complementare
putând fi exercitate concomitent. Revizuirea poate fi exercitată chiar dacă
nu partea a uzat de apel neexistând condiţia restrictivă de la contestaţia în
anulare de drept comun şi de la recurs, care nu putea fi folosit „omisso
medio”. Revizuirea poate fi exercitată asupra unor hotărâri definitive dar şi
asupra unor hotărâri irevocabile pentru aceleaşi motive. Condiţia, în ceea
ce priveşte exercitarea revizuirii, de a fi vorba de o hotărâre de fond este
prevăzută în mod explicit numai în cazul hotărârilor pronunţate de către
instanţele de recurs. În legătură cu hotărârile rămase definitive în instanţa
de apel sau prin neapelare, textul nu pune în mod expres condiţia
restrictivă de a fi hotărâri de fond, dar, deoarece revizuirea nu poate fi
exercitată decât pentru motivele expres prevăzute de lege (iar aceste
motive sunt legate de situaţia de fapt care se rezolvă prin hotărârile de
fond), această condiţie a fost extinsă şi la hotărârile definitive pe care le
menţionează art. 322 C.proc.civ.

1
V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.347; I. Leş, op. cit.., p.148; Trib. Supr., secţ. civ., dec.
nr.147/1972, în „R.R.D.”, nr.3/1973, p.159.
2
I. Stoenescu, „Unele aspecte ale revizuirii în procesul civil”, în „J. N.”, nr.11/1964, nota
8, p.17; A. Ionescu, J. T. Rotaru, „Admisibilitatea cererii de revizuire în materia divorţului”,
în „R.R.D.”, nr.6/1983, p.29-32; V. M. Ciobanu, op. cit.., p.436; I. Deleanu, V. Deleanu,
op. cit.., nota nr.836, p.363; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.556.
3
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.557.

99
3. Sesizarea instanţei
A. Legitimarea procesuală activă

Calea de atac a revizuirii poate fi exercitată de oricare dintre părţile


interesate ale procesului. Prin parte interesată înţelegem partea
prejudiciată prin hotărârea a cărei revizuire o cere şi care pretinde
existenţa unei alte stări de fapt, de natură a schimba soluţia procesului
pronunţată în defavoarea sa 1 .
Părţile în revizuire se numesc revizuent şi intimat. Persoana care se
adresează instanţei căutând protecţie judiciară, prin retractarea hotărârii
greşite, se numeşte revizuent, iar persoana căreia i se contestă drepturile
câştigate prin hotărârea supusă revizuirii, se numeşte intimat 2 . Aşadar,
revizuent poate fi orice parte care a figurat în procesul finalizat cu
pronunţarea hotărârii care se atacă, indiferent de poziţia procesuală avută
dar îndeplinind condiţia, mai sus menţionată, a unui interes justificat 3 .
Doctrina 4 oferă câteva exemple în acest sens: reclamantul nu ar avea
interesul să ceară revizuirea unei hotărâri care i-a acordat o sumă mai
mare decât cea solicitată, debitorul nu ar avea interesul să formuleze o
cerere de revizuire a unei hotărâri pe motiv că bunul la a cărui predare a
fost obligat a pierit, cel ce a câştigat procesul nu s-ar putea plânge că
hotărârea s-a bazat pe un înscris ce a fost ulterior declarat fals etc. De
asemenea, trebuie respectate şi cerinţele legii referitoare la capacitatea
procesuală.
În conformitate cu prevederile art.45 alin.5 C.proc.civ., poate
exercita revizuirea şi procurorul, indiferent dacă a participat sau nu la
soluţionarea procesului în care s-a pronunţat hotărârea pe care doreşte să
o atace 5 . Similar, beneficiază de legitimare procesuală activă creditorii
chirografari (art.974 C. civ.) şi succesorii universali, cu titlu universal sau
cu titlu particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea
hotărârii atacate 6 .

B. Cuprinsul cererii. Timbrare. Efecte

Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul


comun în ceea ce priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă
cererea de revizuire. De altfel, art. 326 alin.1 C.proc.civ. menţionează că
judecarea cererii de revizuire se face „potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru
cererea de chemare în judecată”, ceea ce implică ideea că o cerere de
revizuire trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute pentru oricare

1
V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.347-348.
2
Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.266.
3
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.3332/1998, în „Dreptul”, nr.7/1999, p.148; Trib. Bucureşti, secţ.
a III-a civ., dec. nr.965/1998, în „Culegere 1998”, p.233, nr.55; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-
a civ., dec. nr.1143/2000, în „Culegere 2000”, p.460, nr.136; C. A. Cluj, secţ. civ., dec.
nr.1226/1998, în „Culegere 1998”, p.152.
4
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.555.
5
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.274/2001 cu nota B. Dumitrache, în „Pandectele române”,
nr.3/2002, p.80.
6
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.296/2000, în „Culegere 2000”, p.461, nr.137.

100
cerere introductivă de instanţă 1 . În aceste condiţii, se vor aplica, prin
asemănare, dispoziţiile art. 82 C.proc.civ. cu privire la cereri adresate
instanţelor judecătoreşti, precum şi dispoziţiile art. 112 C.proc.civ., cu
privire la elementele cererii de chemare în judecată. Alături de elementele
comune unei asemenea cereri, revizuentul va trebui să indice în cuprinsul
ei toate elementele necesare pentru judecare: numele şi domiciliul părţilor,
indicare a hotărârii care se atacă, motivarea în fapt şi în drept, mijloacele
de probă (atât cele necesare admisibilităţii revizuirii, cât şi cele care,
eventual, ar fi necesare pentru rejudecarea în fond ca urmare a admiterii
cererii de revizuire), semnătura 2 . Atunci când cererea se introduce de un
reprezentant al părţii, se va menţiona această împrejurare şi se va anexa
dovada calităţii de reprezentant.
În plus, trebuie subliniat faptul că şi la judecarea cererii de
revizuire se aplică norma cuprinsă în art. 84 C.proc.civ., conform căreia o
cerere intitulată greşit de parte va fi considerată valabilă.
La prima zi de înfăţişare, revizuentul îşi poate modifica acţiunea lui
în revizuire, invocând un alt motiv de revizuire sau adăugând alte motive la
cele deja invocate 3 . Însă, cu prilejul revizuirii sau în cursul acesteia, nu se
pot aduce modificări cererii de chemare în judecată şi nu se pot introduce
noi cereri accesorii sau incidentale 4 .
Cererea de revizuire se timbrează, sub sancţiunea nulităţii 5 , ca şi
contestaţia în anulare cu taxă judiciară fixă şi cu timbru judiciar. Astfel,
potrivit prevederilor H.G. nr.1278 din 13 noiembrie 2002 privind aprobarea
Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului
nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale,Cap. IX, II, art.3, lit.h, cererile
de revizuire sunt taxate cu 85000 lei.

C. Instanţa competentă

Revizuirea este o cale de atac de retractare şi în consecinţă,


competenţa de a judeca o cerere de revizuire revine instanţei care a
pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere 6 . În acest sens, regula este
stabilită expres în prevederile art. 323 alin.1 C.proc.civ.: „cererea de
revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi
a cărei revizuire se cere” cu o singură excepţie reprezentată de situaţia
prevăzută în art. 322 pct.7 C.proc.civ., când revizuirea se cere pentru că
există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau
1
I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.393.
2
Şi în materia revizuirii instanţa trebuie să-şi manifeste rolul activ, astfel încât are
obligaţia să arate revizuentului deficienţele cererii, pentru a le putea completa (Trib. Ilfov,
secţ. II civ., dec. nr.13578/1949, „J. N.”, nr.5/1951, p.555). Rolul activ nu se poate însă
manifesta în sensul de a invoca din oficiu alte motive de revizuire decât cele cuprinse în
cererea părţii (I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.81-82).
3
Instanţa va trebui însă să verifice dacă, la data modificării, termenul prevăzut pentru
noul sau pentru noile motive nu a expirat (Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1003/1964, în
„Culegere de decizii 1964”, p.269).
4
Trib. Jud. Alba, secţ. civ., dec. nr.326/1988, în „R.R.D.”, 1988, nr.8, p.70.
5
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.207/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.222, nr.17.
6
C. A. Ploieşti, dec. nr.1321/1998, în „P.L.J. 1997-2000”, p.863; Trib. Supr., col. civ., dec.
nr.915 din 31 mai 1967, „C.D. 1967”, p.294-296; Trib. reg. Timişoara, dec. civ.
nr.991/1955, în „J. N.”, nr.5/1955, p.759.

101
de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane,
având aceeaşi calitate.
În principiu, instanţa de revizuire este instanţa de fond 1 , dar
aceasta poate fi, după caz, şi instanţa de apel 2 sau cea de recurs 3 , dacă
acestea, judecând respectivele căi de atac, s-au pronunţat în cele din
urmă în fond 4 . Astfel, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, ori
dacă apelul a fost respins sau anulat în temeiul unei excepţii procesuale,
ori s-a perimat 5 , competenţa aparţine primei instanţe 6 . Revizuirea
împotriva unei hotărâri rămase definitive în apel se va judeca de către
instanţa de apel, indiferent dacă în cauză s-a declarat şi recurs, iar acesta
a fost respins, anulat, retras sau perimat 7 . În cazul în care hotărârea
instanţei de recurs evocă fondul, cererea de revizuire va fi judecată de
această instanţă 8 .
În cazul în care revizuirea a fost cerută pentru contrarietate de
hotărâri, cererea de revizuire se va introduce la instanţa mai mare în grad
faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice 9 .
Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din
circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care
urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a
dat prima hotărâre (art. 323 alin.2 C.proc.civ.) 10 . Art. 322 pct.7 alin.2
C.proc.civ., arătând că motivul de revizuire constând în contrarietatea de
hotărâri vizează şi hotărârile date de instanţele de recurs, mai precizează

1
Trib. Supr., secţ. civ. dec. nr.785/1972, în „R.R.D.”, nr.12/1972, p.160; Trib. Supr., secţ.
civ. dec. nr.1737/1989, în „Dreptul”, nr.6/1990, p.77; C.S.J., secţ. civ., dec. nr.185/1994,
în „Dreptul”, nr.5/1995, p.88.
2
Cas. III, dec. din 24 iunie 1936, nr.2, p.240.
3
Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr.820/1988, în „R.R.D.”, nr.12/1988, p.76; Trib. Jud.
Hunedoara, dec. civ. nr.74/1988, în „R.R.D.”, nr.8/1988, p.74.
4
Este fără relevanţă că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, a fost dată de un tribunal
ca urmare a strămutării pricinii, de către Curtea Supremă de Justiţie, întrucât numai
instanţa care a soluţionat litigiul îşi poate retracta hotărârea (C.S.J., secţ. civ., dec.
nr.185/1994, în „P.L.J. 1994-1997”, nr.17, p.674)
5
Cas. I, dec. nr.434/1936, în „Codul 1944”, p.135, nr.7.
6
Aceeaşi este situaţia şi atunci când s-a admis recursul, s-a casat decizia dată în apel şi,
respingându-se apelul, a fost menţinută hotărârea primei instanţe (V. M. Ciobanu, G.
Boroi, op. cit.., p.371).
7
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.569.
8
Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a
cărei revizuire se cere. Este supusă revizuirii şi hotărârea dată de o instanţă de recurs,
dar numai când evocă fondul. În cazul în care judecătoria a fost cea care a rezolvat
fondul cauzei iar tribunalul judeţean a respins recursul, este evident că sentinţa
judecătoriei este hotărâre definitivă în sensul art.322 din C.p.c., ea fiind supusă revizuirii,
iar competenţa de soluţionare, în conformitate cu dispoziţiile art.323 din C.p.c., aparţine
tot judecătoriei (C.S.J., secţ. civ., dec. nr.1367/1992, în „D.C.S.J. 1990-1992”, p.307);
Cas. III, dec. nr.1209/1936, în „Codul 1944”, p.135, nr.6.
9
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.2134/1992, în „Dreptul”, nr.8/1993, p.87, nr.2416/1995, în
„Culegere de decizii pe anul 1995”, p.132, secţ. com., dec. nr.1233/1997, în „Dreptul”,
nr.1/1998, p.114, secţ. civ., dec. nr.650/2000 şi nr.112/2000, secţ. cont. adm., dec.
nr.2154/2000 şi nr.817/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.225,226,852 şi 1023,
nr.20,21,54 şi 144.
10
Trib. Supr., col. civ. dec. nr.397/1952, în „J. N.”, nr. 1/1953, p.114; Plenul Tribunalului
Suprem, decizia de îndrumare nr.21 din 23 decembrie 1965, în „C.D. 1965”, p.54; Trib.
Supr., col. civ. dec. nr.712/1965, în „C.D. 1965”, p.272.

102
că, în cazul în care una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă 1 .
Dacă prin aceeaşi cerere se formulează mai multe motive de
revizuire, iar competenţa ar reveni unor instanţe deosebite, nu va opera
prorogarea de competenţă, ci fiecare instanţă va soluţiona cererea în
legătură cu motivul pentru care este competentă 2 . O asemenea situaţie
poate fi întâlnită dacă se invocă motivul prevăzut de art. 322 pct.7
C.proc.civ. şi orice alt motiv. În consecinţă, dacă prin aceeaşi cerere s-au
invocat cumulativ alte motive de revizuire alături de cel al contrarietăţii de
hotărâri cererea va trebui să fie disjunsă, în caz contrar îngăduindu-se
eludarea dispoziţiilor privind competenţa, prin invocarea unor motive
formale 3 .

D. Termenul de exercitare

Până la modificarea Codului de procedură civilă, în anul 1948,


pentru introducerea diferitelor cazuri de revizuire existau termene mai
variate 4 . Începând cu 1948 au fost unificate, fixându-se pentru majoritatea
dintre ele termenul de o lună care se calculează potrivit regulilor prevăzute
de art. 101 alin.3 C.proc.civ. 5 De la acest termen fac excepţie două
motive: cel prevăzut în art. 322 pct.8 C.proc.civ. (împiedicarea părţii de a
se prezenta la judecată) pentru care termenul este de 15 zile de la
încetarea împiedicării 6 şi cel prevăzut de art. 322 pct.6 C.proc.civ. ( lipsa
oricărei apărări sau apărare vicleană a intereselor statului, ale unui
dispărut sau ale unui incapabil) care dă naştere unui termen de 6 luni
calculat de la întoarcerea dispărutului sau dobândirea capacităţii de
exerciţiu.
Punctul de plecare pentru calculare a termenului de o lună variază
în funcţie de motivele de revizuire invocate, astfel:
- în cazurile prevăzute de art. 322 pct.1,2 şi 7 alin.1 C.proc.civ., de la
comunicarea hotărârilor definitive 7 , iar când hotărârile au fost date de

1
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1085/2000, în „Culegere 2000”, p.480, nr.149.
2
Trib. Supr., col. civ. dec. nr.1656/1962, în „J. N.”, nr.12/1963, p.171; C. A. Bucureşti,
secţ. a IV-a civ., dec. nr.763/2000, în „Culegere 2000”, p.465, nr.140; P. Perju, „Probleme
de drept civil şi procesual civil în practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie”, în
„Dreptul”, nr.11/2001, p.177.
3
În cazul unei cereri de revizuire formulată pentru mai multe motive, instanţa superioară
competentă să rezolve motivul referitor la contrarietatea de hotărâri nu are căderea să
soluţioneze şi celelalte motive. Într-o atare situaţie, nu funcţionează prorogarea de
competenţă, aşa că instanţa superioară va soluţiona capătul de cerere în care se invocă
motivul bazat pe contrarietatea de hotărâri, urmând ca instanţa de fond să le soluţioneze
pe celelalte. Altminteri s-ar eluda regulile privitoare la competenţă, deoarece partea ar
putea să invoce cu mai mult sau mai puţin temei o pretinsă contrarietate de hotărâri (Trib.
Supr., col. civ., dec. nr.411/1961, în „Repertoriu I”, nr.598, p.853).
4
Em. Dan, op. cit.., p.363 şi urm.
5
Conform dispoziţiilor art.101 alin.3 şi 4 din C.p.c., termenele stabilite pe ani, luni sau
săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de
plecare, iar termenele care încep la 29, 30 sau 31 ale lunii şi se sfârşesc într-o lună care
nu are o asemenea zi, se vor socoti împlinite în ziua cea din urmă a lunii (C.S.J., secţ.
civ., dec. nr.1083/1994, în „B.J.C.D. 1994”, p.126).
6
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.660/1990, în „Dreptul”, nr.2-3/1991, p.70.
7
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.261/1999, în „Juridica”, nr.1/2000, p.38.

103
instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru
hotărârile prevăzute la pct.7 alin.2, pronunţate de către instanţe de recurs,
de la pronunţarea ultimei hotărâri 1 ;
- în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ., de la cel din urmă act
de executare. Este vorba despre ultimul act de executare săvârşit în
procedura concretă de executare pornită de creditor pentru recuperarea
obiectului, la a cărui predare a fost obligat debitorul.
- în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat
cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului,
martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În
lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai
poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data
producerii acestora.
- în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., din ziua în care s-au
descoperit înscrisurile ce se invocă 2 , ori, după caz, din ziua în care partea
a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere 3 ;
- în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6 C.proc.civ., de la comunicarea
hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public
sau utilitate publică.
La fel ca şi în cazul contestaţiei în anulare, nu există o dispoziţie
derogatorie în privinţa termenului pentru procuror, care poate să ceară
revizuirea, potrivit art. 45 alin. 3 C.proc.civ., urmând însă a se încadra în
termenul stabilit pentru părţi, chiar atunci când hotărârea nu i se
comunică 4 .
În condiţiile stabilite de art. 103 C.proc.civ., dacă partea nu a putut
exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege, dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa ei, se poate cere repunerea în termen. Va curge însă
un termen invariabil de cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării şi, în
acelaşi termen vor trebui arătate şi motivele împiedicării.

1
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.677/2000 şi nr.79/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”,
p.228 şi 231, nr.23 şi 26; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.648/1999, în „Jurisprudenţa 1999”, p.216,
nr.172; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.2224/1956, „C.D. 1956”, vol. II, p.304-306; Trib. pop.
Răcari, sent. nr.2020/1956, „J. N.”, nr.7/1956, p.1240.
2
Trib. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.1695/1995, în „Culegere 1993-1997”, p.421,
nr.136; C. A. Galaţi, secţ. com., dec. nr.570/R/2001, în „Curierul judiciar”, nr.5/2002, p.66;
C. A. Timişoara, dec. nr.3827/1999, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, nr.2/2000,
p.144.
3
În situaţia în care C.G.M.M.B. a descoperit înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea de
revizuire la data la care intimata a înregistrat memoriul adresat acestei instituţii –
înscrisurile fiind anexate memoriului – în raport de această dată trebuie să se socotească
termenul de o lună pentru depunerea cererii de revizuire (C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a
civ., dec. nr.3049/1999, în „C.P.J.C. 1999”, p.383).
4
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.3314/1994, cu nota D. Gazetovici, în „Dreptul”, nr.6/1995, p.74-
76.

104
4. Motivele de revizuire

Revizuirea poate fi cerută în următoarele cazuri:

a) dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce


nu se pot aduce la îndeplinire.
Acest motiv vizează situaţiile în care dispozitivul hotărârii atacate
cuprinde dispoziţii contradictorii (s-a admis atât cererea reclamantului cât
şi cererea intervenientului principal care are acelaşi obiect; se admite
cererea în revendicare dar şi cererea reconvenţională prin care pârâtul a
cerut să se constate uzucapiunea cu privire la imobilul revendicat; se
admite cererea principală, însă reclamantul este obligat la plata
cheltuielilor de judecată; pârâtul a fost obligat la plata sumei cerute de
reclamant, însă i s-a admis şi cererea reconvenţională prin care acesta a
invocat compensaţia judiciară) astfel încât este necesar să se coreleze
toate soluţiile pronunţate pentru ca hotărârea să poată fi pusă în
executare. Dacă, însă, soluţiile instanţei din dispozitiv nu pot fi duse la
îndeplinire pentru că nu sunt susceptibile de executare prin însăşi natura
lor, şi nu pentru că ar fi potrivnice, cererea de revizuire nu poate fi admisă.
Prin urmare, pentru a se putea exercita revizuirea invocându-se
acest motiv trebuie îndeplinite condiţiile:
- hotărârea să cuprindă dispoziţii potrivnice;
- dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii 1 ;
- dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile.
Revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru a invoca simpla
neclaritate a dispozitivului, fără ca aceasta să cuprindă dispoziţii
potrivnice, fiind necesară doar lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării
dispozitivului 2 , care se poate obţine pe calea procedurală reglementată de
art. 2811 C.proc.civ. şi a contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 399 alin.1
C.proc.civ. De asemenea, această cale extraordinară de atac de retractare
nu poate fi folosită dacă contrarietatea există între considerentele
hotărârii, ori între ele şi dispozitiv (într-un asemenea caz greşelile se pot
remedia doar pe calea recursului).

b) Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-


au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai
mult decât s-a cerut.
Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a
principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care
instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată.
Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea recursului
(art. 304 pct.6 C.proc.civ.) 3 sau a revizuirii (art. 322 pct.2 C.proc.civ.).
1
Textul nu vizează situaţia contrarietăţii între considerentele hotărârii şi dispozitiv sau a
contrarietăţii între considerente, caz în care partea interesată are la îndemână calea dea
atac a recursului (art.304 pct.7 C.p.c.).
2
Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr.548/1956 cu nota de B. Diamant, în „J. N.”, nr.7/1956,
p.1244; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.152/1999, în „Jurisprudenţa 1999”, p.213, nr.170.
3
Acesta constituie şi un motiv de casare, însă, este de presupus că partea interesată va
apela mai degrabă la revizuire, având în vedere că, de regulă, durata termenului de
revizuire este mai lungă decât cea a termenului de recurs. De asemenea, pentru cazurile

105
Aşadar, textul vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse
judecăţii (în baza principiului disponibilităţii) şi ceea ce instanţa a hotărât,
între ceea ce s-a cerut şi ceea ce s-a pronunţat, deşi nu s-a cerut – extra
petita; nu s-a pronunţat, deşi s-a cerut – minus petita; s-a dat mai mult
decât s-a cerut – plus petita. Cu alte cuvinte, instanţa nu s-a pronunţat –
omnia petita 1 . Pe de altă parte, instanţa este obligată să se pronunţe
asupra tuturor cererilor formulate în proces fie că au caracter principal,
accesoriu, incidental.
Art. 322 pct.2 C.proc.civ. reglementează trei ipoteze, toate
reprezentând o nesocotire a aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea
procesuală. Trebuie, însă, menţionat că întreaga doctrină a evidenţiat
faptul că acest text de lege nu se referă la temeiurile cererilor, ci numai la
obiectul lor, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea
de chemare în judecată, de pârât în cererea reconvenţională, de oricare
dintre părţile iniţiale în cererile de intervenţie forţată, de terţul intervenient
în cererea de intervenţie voluntară (principală).
Prima ipoteză vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra
petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. În practică sunt
exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate dispune extra
petita: dacă reclamantul a cerut numai obligarea pârâtului la plata unei
sume datorate şi instanţa îi acordă şi dobânzi; dacă s-a solicitat numai
restituirea bunului, însă instanţa l-a obligat pe pârât şi la plata fructelor; în
cazul în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru
neexecutarea obligaţiei contractuale, iar instanţa dispune şi rezoluţiunea
contractului; se acordă execuţia vremelnică judecătorească, deşi aceasta
nu a fost cerută; se acordă un termen de graţie fără a exista o cerere în
acest sens a debitorului; se dispune evacuarea locatarului, deşi s-a cerut
numai obligarea lui la plata chiriei; instanţa a acordat cheltuieli de judecată
fără ca acestea să fi fost cerute etc. Revizuirea este admisibilă şi atunci
când instanţa a respins un capăt de cerere neformulat 2 . De exemplu,
reclamantul revendică un imobil, iar instanţa, respingându-i cererea,
stabileşte şi faptul că el nu are dreptul la fructele culese de posesor.
Astfel pentru a verifica dacă s-a săvârşit o extra petita trebuie să ne
raportăm la toate actele de procedură prin care s-a fixat cadrul procesual,
uneori chiar de la declaraţiile verbale ale părţilor trecute în încheierea de
şedinţă (de exemplu, cererea de execuţie vremelnică care se poate face şi
verbal în instanţă, până la închiderea dezbaterilor – art. 279 alin.3
C.proc.civ.).
Cererea de revizuire nu este însă admisibilă atunci când instanţa, în
temeiul legii, trebuia să rezolve şi capete de cerere care nu au fost
formulate. Astfel, potrivit art. 42 C. fam., odată cu pronunţarea divorţului,
instanţa va hotărî căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori,

în care partea ar avea un drept de opţiune între recurs şi revizuire, este preferabil să
aleagă calea de atac de retractare, deoarece împotriva hotărârii ce se va pronunţa va
putea să exercite o cale de atac în plus (G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.558).
1
Potrivit art.129 alin. ultim C.p.c., în toate cazurile, „judecătorii hotărăsc numai asupra
obiectului cauzei deduse judecăţii”.
2
Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.558-559.

106
precum şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
De asemenea, revizuirea nu este admisibilă, pentru această
ipoteză, dacă instanţa a comis o greşeală de judecată, în sensul că a
primit şi soluţionat o cerere cu încălcarea unor dispoziţii legale ( de ex.:
reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată după prima zi
de înfăţişare şi, deşi pârâtul s-a opus, instanţa s-a pronunţat şi asupra
capătului de cerere formulat peste termen; dacă instanţa de apel a primit
şi soluţionat o cerere nouă, inadmisibilă în apel) ori dacă se pretinde că
instanţa a admis un capăt de cerere în mod nelegal, întrucât pretenţia
formulată ar fi fost contrară normelor de drept substanţial 1 .
A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus
petita şi are în vedere situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze un
capăt de cerere. Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă
instanţa a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin acţiunea
principală, printr-o cerere reconvenţională sau prin alte cereri cu caracter
incident. De exemplu, instanţa nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de
judecată solicitate 2 , asupra cererii reconvenţionale, a cererii de chemare
în garanţie 3 , a cererii de intervenţie voluntară sau forţată etc. Având în
vedere că, art. 322 alin.1 pct.2 C.proc.civ. vizează ca motiv de revizuire
faptul că instanţa „nu s-a pronunţat”, revizuirea nu va fi admisibilă când
cererea sau capătul de cerere a fost respins 4 , nici atunci când instanţa s-a
pronunţat implicit 5 sau când instanţa a admis cererea numai în parte 6
deoarece în toate aceste situaţii instanţa „a pronunţat” soluţia.
Revizuirea nu poate fi primită nici atunci când instanţa a dispus
disjungerea cererii reconvenţionale sau a cererii de chemare în garanţie,
motivând că judecata cererii incidentale ar fi întârziat judecata cererii
principale.
Deci, revizuirea poate avea loc numai atunci când instanţa nu s-a
pronunţat asupra unui capăt de cerere, nu şi atunci când a omis să se
pronunţe asupra unei cereri de încuviinţare a probelor, asupra unei
excepţii ori asupra unui motiv de apel sau de casare 7 şi nici atunci când

1
Ibidem.
2
Partea va putea ca, pe calea unei cereri principale, să dobândească ulterior cheltuielile
de judecată (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.735/1983, în „Culegere de decizii 1983”,
p.161); Al. Velescu, nota la dec. civ. nr.36/1963 a Trib. reg. Suceava, în „J. N.”,
nr.10/1964, p.101.
3
Plen. Trib. Supr., dec. de îndrum. nr.20/1960, pct.1, în „Îndreptar interdisciplinar”, p.300-
301.
4
De exemplu, dacă reclamantul, revendicând un imobil, a cerut şi obligarea pârâtului la
restituirea fructelor culese, dar instanţa, deşi a admis capătul principal, l-a respins pe cel
accesoriu, cu motivarea că nu s-a dovedit reaua-credinţă a posesorului.
5
Astfel, respingerea cererii în stabilirea paternităţii implică şi respingerea cererii prin care
se solicită pensie de întreţinere; când se respinge cererea în revendicare se respinge
implicit şi capătul privitor la daune pentru lipsa de folosinţă (G. Boroi, D. Rădescu, op.
cit.., p.560).
6
Spre exemplu, dacă reclamantul a solicitat 100.000.000 lei cu titlu de despăgubiri, însă
instanţa i-a acordat numai 50.000.000 lei.
7
C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.136/1997, în „Culegere 1993-1998”, p.315,
nr.134 şi dec. nr.2507/2000, în „Culegere 2000”, p.468, nr.142.

107
instanţa nu s-a pronunţat pe fond deoarece a rezolvat cauza pe baza unei
excepţii peremptorii 1 .
În condiţiile noilor reglementări, întrucât, potrivit art. 2812
C.proc.civ., partea poate cere completarea hotărârii, atunci când instanţa a
omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu
ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, dacă s-a dat o asemenea
hotărâre de completare, nu se va mai putea cere şi revizuirea pentru
acelaşi motiv de minus petita 2 .
Ultima ipoteză consacrată de art. 322 pct.2 C.proc.civ. vizează un
caz de plus petita, în care instanţa „a dat mai mult decât s-a cerut”.
Nu se poate însă invoca situaţia de plus petita atunci când, în
circumstanţele legale impuse de natura litigiului, instanţa acordă mai mult
decât s-a cerut. Astfel, în acţiunea de partaj, cei împotriva cărora s-a
exercitat acţiunea având aceleaşi drepturi cu cei care au exercitat acţiunea
– toţi fiind, în acelaşi timp, reclamanţi şi pârâţi – instanţa trebuind să
lichideze drepturile comune, ea va putea acorda uneia dintre părţi mai mult
decât a cerut, fără ca astfel „să comită vreun exces de putere sau să
violeze principiul că judecătorul nu poate acorda unei părţi mai mult decât
cere şi că nu are facultatea să transforme calităţile părţilor în instanţă” 3 .
În mod similar, nu se poate invoca acest motiv de revizuire atunci
când, într-o acţiune pentru stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea
copilului minor, în raport cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui
care urmează a o plăti, instanţa fixează o pensie de întreţinere mai mare
decât s-a cerut.

c) Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă.


Acest motiv de revizuire presupune ca printr-o hotărâre definitivă şi
irevocabilă care evocă fondul, cu o singură condamnare, debitorul –
pârâtul – să fi fost obligat să predea creditorului un lucru cert şi determinat
iar acesta să fi pierit după pronunţarea hotărârii 4 . Dacă hotărârea s-a dat
cu condamnare alternativă, ca de exemplu, restituirea lucrului sau
contravaloarea lui, creditorul, în caz de dispariţie a lucrului, n-are deschisă
calea de atac a revizuirii, ci calea executării hotărârii prin obligarea
debitorului la plata contravalorii lucrului 5 .
Astfel motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ.
poate fi invocat numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii 6 :
- reclamantul a cerut o hotărâre cu o singură condamnare;
- obiectul litigiului l-a constituit un lucru cert şi determinat;

1
C. A. Bucureşti, sent. pt. conflicte de muncă şi litigii de muncă, dec. nr.225/2002 şi dec.
nr1002/2002, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2002, p.137 şi nr.3/2002, p.139.
2
I. Deleanu, op. cit.., p.174.
3
Cas. I, dec. din 30 ianuarie 1908, apud. Em. Dan, op. cit.., nr.7, p.417.
4
În situaţia în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, s-a dispus anularea
măsurii desfacerii contractului de muncă al salariatei contestatoare şi reintegrarea ei în
postul deţinut, împrejurarea că, între timp postul în care urma să se facă reintegrarea s-a
desfiinţat, nu justifică admiterea cererii de revizuire a unităţii, întemeiată pe dispoziţiile
art.322 pct.3 C.p.c. – C. A. Alba Iulia, dec. civ. nr.714/1995 cu nota aprobativă a Gr.
Giurcă şi nota explicativă Şt. Beligrădeanu, în „Dreptul”, nr.6/1996, p.91-100.
5
V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.349.
6
I. Deleanu, op. cit.., p.174-175.

108
- debitorul a fost obligat prin hotărâre să predea creditorului acel
bun;
- bunul a pierit 1 după pronunţarea hotărârii, aşa încât executarea
obligaţiei în natură nu mai este posibilă.

d) Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la


judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la
pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat
fals în cursul sau în urma judecăţii.
Acest motiv de revizuire are în vedere două ipoteze. Prima se
referă la situaţia în care soluţia din hotărârea atacată a fost rezultatul lipsei
de obiectivitate a judecătorului sau a comportării martorului care a depus
mincinos ori a expertului care a denaturat adevărul în raportul de
expertiză 2 . Din analiza textului de lege rezultă necesitatea îndeplinirii
următoarelor condiţii 3 :
- judecătorul, martorul sau expertul trebuie să fi luat parte la
judecată;
- trebuie să se stabilească dacă prin fapta săvârşită a fost
influenţată soluţia pronunţată 4 ;
- textul articolului se referă „in terminis” la „săvârşirea unei
infracţiuni”, astfel încât săvârşirea unei abateri, chiar susceptibilă de
sancţionare, nu face obiectul acestui motiv de revizuire;
- interpretarea articolului trebuie să fie restrictivă, el nevizând şi alte
ipoteze care, eventual, ar putea crea suspiciuni în legătură cu
corectitudinea martorului şi expertului sau în legătură cu imparţialitatea
judecătorului 5 ;
- textul face referire directă la o hotărâre expresă de condamnare
pentru o infracţiune, nu şi la alte acte din procesul penal, înţeles în sens
larg 6 ;
- săvârşirea infracţiunii poate să rezulte şi numai din considerentele
hotărârii penale 7 ;

1
Mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au determinat
dispariţia bunului (I. Leş, op. cit.., p.151).
2
Ibidem, p.562.
3
I. Deleanu, op. cit.., p.176.
4
C. A. Galaţi, dec. nr.185/1907, în „Pandectele alfabetice”, de R. Diniu, nr.23, p.424; Trib.
Jud. Bistriţa-Năsăud, dec. civ. nr.263/1971, în „R.R,D.”, nr.11/1972, p.167; S. Coianu,
notă la dec. civ. nr.2377/1979 a Trib. Jud. Dolj, în „R.R.D.”, nr.3/1981, p.46-47.
5
S-a decis că nu este admisibilă revizuirea atunci când judecata s-a întemeiat pe o
expertiză, iar ulterior s-a descoperit că experţii erau creditori ai părţii adverse în proces
(Cas. III, dec. din 28 noiembrie 1907, apud. Em. Dan, op. cit.., nr.43, p.427). Întrucât
„cazurile de revizuire sunt de drept strict, limitative şi nu se pot întinde prin analogie sau
asimilare la alte cazuri neprevăzute de lege, fără a se atinge autoritatea lucrului judecat
decurgând din hotărârile judecătoreşti rămase definitive”, nu s-ar putea cere revizuirea
când s-ar dovedi că un expert era recuzabil ( C. A. Iaşi, II, dec. din 23 mai 1905, în
„Dreptul”, nr.47/1905).
6
Astfel, s-a decis că ordonanţa procuraturii de scoatere de sub urmărire penală nu poate
fi opusă în revizuire cu putere de lucru judecat, dar ea poate servi ca probă (Trib. Supr.,
secţ, civ., dec. nr.2072/1979, în „Culegere de decizii 1979”, p.286).
7
S-a considerat că, întrucât „legea nu cere decât ca printr-o hotărâre definitivă să se
recunoască falsitatea actului, alterarea lui materială, constatare ce poate să rezulte nu
numai din dispozitivul hotărârii, dar şi din considerentele hotărârii de achitare”, cerinţa

109
- dacă însăşi instanţa de revizuire ar urma să constate săvârşirea
infracţiunii, întrucât pentru instanţa penală a intervenit un impediment
legal, instanţa civilă nu va putea să deschidă şi să finalizeze o asemenea
procedură decât dacă revizuentul ar face dovada că s-a adresat organului
de urmărire penală sau instanţei penale şi acestea au constatat existenţa
impedimentului legal;
- deschiderea şi finalizarea procedurii de către însăşi instanţa de
revizuire nu se poate face decât cu participarea şi a persoanei căreia i se
impută săvârşirea faptei penale, deoarece, altfel, pe de o parte, această
persoană ar fi împiedicată să se apere, iar pe de alta, în lipsa ei, urmările
faptei penale le-ar fi opozabile părţilor din cererea de revizuire, dar nu şi
făptuitorului 1 .
A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul
unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”. Sunt şi aici de
observat câteva exigenţe specifice acestui motiv de revizuire:
- prin sintagma „înscris declarat fals” nu trebuie înţeles înscrisul
despre care partea ar pretinde că ar fi fals, simpla afirmaţie a părţii
interesate în acest sens nefiind suficientă, ci este necesar ca falsitatea
înscrisului să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească 2 ;
- constatarea că înscrisul este fals poate să rezulte nu numai din
dispozitivul hotărârii, ci şi din considerentele sentinţei de achitare 3 ;
- dacă autorul recunoaşte falsitatea actului, procedura de
constatare a acestuia printr-o hotărâre judecătorească nu mai este
necesară, iar revizuirea ar fi admisibilă;
- prin înscris fals, declarat în cursul sau în urma judecăţii, trebuie
să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals odată cu stabilirea unei
infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi
atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o
infracţiune 4 ;
- însăşi instanţa sesizată cu cererea de revizuire are obligaţia de a
stabili dacă înscrisurile avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate au
sau nu un conţinut real,
atunci când acţiunea penală împotriva autorului nu a fost
promovată;

legii pentru revizuire este îndeplinită (Cas. I, dec. nr.1158/1932, apud. C. Gr. C. Zotta,
nr.10, p.236). „Mutatis mutandis”, argumentarea este valabilă şi pentru prima ipoteză,
prevăzută de art.322 pct.4 C.p.c. (I. Deleanu, op. cit.., p.176).
1
I. Deleanu, op. cit.., p.177.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.564. „O simplă constatare a falsului de către un agent
ori funcţionar judecătoresc, care nu este dată cu îndeplinirea formelor cerute de lege,
pentru a fi opozabilă părţilor, nu poate ţine loc de sentinţă şi nu poate servi ca bază la o
cerere de revizuire” (C. A. Galaţi, II, dec. din 14 martie 1900, în „Dreptul”, 1900, nr.47). În
acelaşi sens s-a decis că „pentru a se admite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti, în
cazul când falsul s-a descoperit după pronunţarea hotărârii, trebuie ca falsitatea actului
să fie recunoscută chiar de partea care s-a servit de el sau să nu fie declarată printr-o
hotărâre judecătorească (C. A. Bucureşti, I, dec. din 21 aprilie 1898, în „Curierul judiciar”,
1898, nr.42).
3
Cas. I, dec. nr.1158/1932, apud. C. Gr. C. Zotta, nr.10, p.236.
4
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1044/1982, în „Culegere de decizii”, 1982, p.196; C.S.J.,
secţ. civ., dec. nr.89/1990, în „Dreptul”, nr.9-12/1990, p.245.

110
- dispoziţia legală referitoare la un înscris declarat fals în cursul
judecăţii are în vedere declararea înscrisului ca fals de către o altă
instanţă decât aceea la care procesul, în care se foloseşte înscrisul
respectiv, este pendinte 1 ;
- instanţa de revizuire, atunci când este obligată să constate ea
însăşi falsul, trebuie să o facă cu citarea pretinsului autor al falsului;
- în cazul înscrisului declarat fals, pentru a se admite revizuirea
trebuie ca înscrisul respectiv să fi fost determinant pentru pronunţarea
hotărârii atacate 2 .

e) După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri


doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi
înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă
s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Şi acest motiv tipic de revizuire cuprinde două ipoteze distincte.
Prima ipoteză se referă la situaţia în care la data pronunţării
hotărârii atacate, instanţa nu a avut în vedere anumite înscrisuri, deoarece
nu i-au putut fi înfăţişate de părţi din motive independente de voinţa lor,
înscrisuri care în mod vădit erau în măsură a schimba soluţia dată 3 .
Spre deosebire de revizuirea în procesul penal care poate fi
obţinută ori de câte ori, în urma condamnării definitive se descoperă „fapte
sau împrejurări ce nu fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei”
(art. 394 lit.a C.p.p.), în procesul civil a fost păstrată regula conform căreia
domeniul de aplicare al revizuirii este limitat doar la înscrisuri noi. Aşadar,
textul nu se referă la noţiunea de probă în sens de fapt probator, ci numai
la mijlocul de probă prin înscrisuri, excluzând atât faptele probatorii cât şi
celelalte mijloace de probaţiune, ca mărturisirea, proba cu martori 4 ,
expertiza 5 etc.
Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de
revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ 6 următoarele condiţii:
- partea să prezinte un „înscris doveditor” 7 nou, care nu a fost folosit
în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată 8 . Înscrisul nou trebuie,
deci, prezentat de partea care exercită calea de atac, iar nu să se pretindă
instanţei să-l administreze din oficiu 9 ;

1
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.564-565.
2
C. A. Braşov, dec. nr.1672/R/1999, în „Culegere”, 1999, p.69, nr.7.
3
Trib. Ilfov, sent. I civ., dec. nr.875/1948, în „J. N.”, nr.7/1948, p.214.
4
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.322 din 22 februarie 1978, „R.R.D.”, nr.8/1978, p.64; Trib.
reg. Braşov, dec. civ. nr.1426/1995, „L.P.”, nr.5/1955, p.551.
5
Trib. Jud. Maramureş, dec. civ. nr.313 din 21 martie 1978, „R.R.D.”, nr.4/1979, p.63.
6
C. A. Timişoara, dec. civ. nr.57/1997, în „Revista Cercului juridic bănăţean”, nr.10-
12/1997, p.223.
7
Pentru a fi doveditor, în sensul procedural al termenului, înscrisul trebuie să fie probant
prin el însuşi şi nu un înscris care face trimitere la alt mijloc de probă (C. A. Bucureşti,
secţ. a IV-a civ., dec. nr.1497/2000, în „Culegere 2000”, p.474, nr.146).
8
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.524/1978, în „R.R.D.”, nr.9/1978, p.62 şi dec. nr.226/1987,
în „R.R.D.”, nr.9/1978, p.78.
9
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.542/1979, în „R.R.D.”, nr.8/1979, p.58.

111
- înscrisul trebuie să fie opozabil părţii adverse 1 , aşa încât dacă
această parte nu a participat la operaţiunea constatată prin înscris,
înscrisul respectiv trebuie să fi dobândit dată certă;
- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată
hotărârea ce se cere a fi revizuită 2 . În aceste condiţii, nu se poate cere
revizuirea unei hotărâri pe baza unor înscrisuri apărute după pronunţarea
acesteia, deoarece altfel un proces definitiv câştigat ar putea fi supus
revizuirii pe bază de acte şi dovezi posterior confecţionate şi autoritatea de
lucru judecat ar deveni iluzorie 3 . Instanţa supremă a dat o interpretare mai
largă acestei condiţii, apreciind că este îndeplinită chiar dacă înscrisul
poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu
condiţia să se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente 4 .
Astfel, instanţa supremă a statuat că, în cazul în care paternitatea a fost
stabilită pe baza unui act de expertiză medico-legală, hotărârea poate fi
revizuită pe baza unui nou aviz de interpretare corectă din punct de
vedere ştiinţific, efectuată ulterior şi care nu a putut fi invocată în litigiu,
deoarece nu era cunoscută eroarea de ordin ştiinţific din actul iniţial de
expertiză 5 .
- înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat
hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică 6 , fie
dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii 7 . Nu interesează dacă
reţinerea înscrisului de către partea adversă a fost intenţionată sau
involuntară. În ceea ce priveşte împrejurarea mai presus de voinţa părţii,
aceasta urmează a fi apreciată de instanţa de revizuire, însă partea
interesată trebuie să o dovedească.
- înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut
de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea
pronunţată 8 .
Analizând aceste condiţii de admisibilitate se observă cu uşurinţă
că aria de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi în procesul civil este
foarte limitată. Dacă una dintre condiţiile prezentate nu este îndeplinită

1
Cas. I, dec. din 21 ianuarie 1877, apud. Em. Dan, nr.5, p.423.
2
Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.241-243; C.S.J., secţ. civ., dec. nr.371/1995, în
„Culegere de decizii pe anul 1995”, p.125; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.951/1961, în „J.
N.”, nr.5/1962, p.137 şi secţ. civ., dec. nr.99/1981, în „R.R.D.”, nr.9/1989, p.68; C.S.J.,
secţ. civ., dec. nr.236/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.229, nr.24; Trib. pop. rai.
Gura Humorului, secţ. civ., dec. nr.1327/1957 cu notă de V. Pată, în „J. N.”, nr.5/1958,
p.911.
3
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.364; Cas. III, dec. nr.98/1934, în „Codul 1944”,
p.133, nr.7.
4
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.479/1990, în „Dreptul”, nr.1/1991, p.67.
5
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.566.
6
C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.3420/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.1016,
nr.140.
7
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.2204/1977, în „Culegere de decizii pe anul 1997”, p.188;
C. A. Ploieşti, dec. civ. nr.935/1998, în „Culegere 1998”, p.260, nr.65.
8
Cas. III, dec. nr.632 bis./1924, în R. Diniu, în „Pandectele alfabetice”, p.424, nr.19; Trib.
Supr., col. civ., dec. nr.666/1955, în „L. P.”, nr.3/1955, p.309, completul de 7 jud., dec.
nr.1/1977, în I. Mihuţă, „Repertoriu III”, p.311 şi secţ. civ., dec. nr.226/1987, în „R.R.D.”,
nr.9/1987, p.78.

112
cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca
nefondată 1 .
Ipoteza a doua vizează situaţia în care hotărârea atacată cu
revizuire s-a întemeiat pe o hotărâre care a fost ulterior desfiinţată sau
modificată, dispărând astfel suportul probator pe care se sprijină 2 .
Din faptul că legea se referă explicit la „întemeierea” hotărârii
rezultă că hotărârea ulterior desfiinţată sau modificată trebuie să fi fost
determinantă pentru pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere 3 .
Actuala reglementare se referă la orice mod legal de desfiinţare sau
modificare a hotărârii unei instanţe şi la orice hotărâre a unei instanţe 4 .

f) Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de


utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au
fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-
i apere.
Acest motiv are în vedere două situaţii strict determinate: pe de o
parte, îşi găseşte aplicare atunci când statul, alte persoane juridice de
drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, cei fără capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau cei puşi sub curatelă 5
nu au fost apăraţi deloc, iar pe de altă parte, atunci când aceste persoane
au fost apărate cu viclenie.
Prima ipoteză – lipsa totală de apărare – implică neacordarea
asistenţei juridice necesare indiferent de cauza care a dus la această
situaţie. Revizuirea nu poate fi solicitată însă, în cazul în care părţile
determinate au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de
apărătorii lor a fost incompletă sau greşită, ori apărarea a constat în
formularea de concluzii scrise, depunerea unei întâmpinări sau a unui
memoriu separat. În aceste situaţii cererea de revizuire urmează să fie
respinsă ca inadmisibilă 6 .
Pentru cea de a doua ipoteză prevăzută de art. 322 pct.6
C.proc.civ. reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat
apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă,
împrejurare care a condus la pierderea procesului 7 . Astfel, chiar dacă
apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea

1
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.566; V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.365; I.
Deleanu, op. cit.., p.197.
2
Revizuirea nu se poate admite dacă hotărârea atacată s-a bazat pe un act normativ,
care ulterior a fost anulat (G. Vasu, S. Zilberstein, note critice la dec. civ.
nr.407/1961 a Trib. reg. Cluj, în „J. N.”, nr.4/1962, p.138-143).
3
Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.248-249.
4
În trecut legea se referea numai la o hotărâre a unei „instanţe penale sau
administrative”.
5
Art.322 pct.6 se referă şi la cei puşi sub consiliu judiciar, dar această instituţie a fost
abrogată.
6
Cas. I, dec. nr.332/1937, în „Codul 1944”, p.133, nr.8; Trib. Supr., completul de 7 jud.,
dec. nr.25/1979, în I. Mihuţă, „Repertoriu III”, p.312; Trib. Supr., col. civ., dec.
nr.2093/1956, în „Culegere de decizii pe anul 1956”, vol. II, p.310 şi secţ. civ., dec.
nr.2564/1973, în „R.R.D.”, nr.7/1975, p.52; C. A. Craiova, secţ. civ., dec. nr.621/1949, în
„J. N.”, nr.1/1950, p.111.
7
I. Leş., op. cit.., p.156; Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.225.

113
exercita dacă partea apărată a avut câştig de cauză în proces, deoarece
în acest caz revizuentul nu ar putea justifica un interes legitim.

g) Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de


acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între
aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Acest motiv de revizuire îşi are suportul logic în respectarea
principiului autorităţii de lucru judecat 1 . Deşi excepţia puterii de lucru
judecat are caracter absolut şi deci poate fi invocată şi din oficiu de către
instanţă, uneori este posibil ca în aceeaşi pricină două instanţe deosebite
sau chiar aceeaşi instanţă, în dosare deosebite, să pronunţe hotărâri
contradictorii, astfel încât fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi
este favorabilă 2 .
Revizuirea este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele
nu s-a rezolvat fondul pricinii. Această condiţie se referă la dispozitivul
hotărârilor, în sensul că ele conţin dispoziţii ireconciliabile, care nu se pot
executa simultan;
- hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, astfel încât să fi
existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect, cauză 3 . Condiţiile art.
322 pct.7 C.proc.civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în care
soluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai
multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi 4 ;
- hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite 5 ;
- în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru
judecat sau, dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepţia. Aşadar, pe
calea revizuirii nu se va putea reitera excepţia autorităţii lucrului judecat,
dacă aceasta a fost discutată şi respinsă în cursul procesului;
- să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, pronunţată cu
încălcarea puterii lucrului judecat 6 . Având în vedere faptul că instanţa de
revizuire nu este o instanţă de control judiciar, nu poate să aprecieze care
dintre hotărârile potrivnice este greşită. Ea doar constată că prin ultima
hotărâre s-a încălcat puterea de lucru judecat care rezultă din prima
hotărâre. Dacă s-ar solicita anularea primei hotărâri, cererea de revizuire
ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă 7 .

1
Gr. Porumb, op. cit.., p.98.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.567-568.
3
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1809/1967, în „R.R.D.”, nr.4/1968, p.183 şi secţ. civ., dec.
nr.758/1978, în „R.R.D.”, nr.19/1978, p.57, dec. nr.2079/1981, în „R.R.D.”, nr.9/1982,
p.71, dec. nr.364/E/1989, în „Dreptul”, nr.3/1990, p.71; C.S.J. sent com., dec.
nr.129/1992, , în „Dreptul”, nr.56/1993, p.134 şi secţ. cont. adm., dec. nr. 338/1995, în
„Culegere de decizii pe anul 1995”, p.623.
4
C.S.J., secţ. com., dec. nr.1989/1997, în „Culegere de decizii pe anul 1997”; secţ. civ.,
dec. nr.793/1998, în „Dreptul”, 1999, nr.4, p.153.
5
C.S.J., secţ. civ., dec. nr.1236/1948, în „J. N.”, nr.1-2, 1949, p.210; Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr.82/1970, în „Culegere de decizii pe anul 1970”, p.260.
6
Cas. IV, dec. nr.1183/1939 şi Cas. III, dec. nr.137/1937 şi nr.2029/1938, în „Codul
1944”, p.132, nr.5; Trib. Supr., secţ. civ., dec.nr.2190/1989, în „Dreptul”, nr.8/1990, p.84;
C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.1622/1999, în „Culegere 1999”, p.379, nr.141.
7
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.568.

114
h) Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi
să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus
de voinţa sa.
Acest motiv de revizuire a fost introdus în legislaţia noastră cu
ocazia modificării şi republicării Codului de procedură civilă în februarie
1948. Aplicarea lui presupune că partea a fost regulat citată însă, din
motive de forţă majoră, a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să
înştiinţeze instanţa despre aceasta. Aceste două condiţii trebuie reunite
pentru a face posibilă invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322
pct. 8 C.proc.civ., în caz contrar revizuirea este inadmisibilă 1 . Împrejurarea
mai presus de voinţa părţii invocată de revizuent, se apreciază de către
instanţa de revizuire, însă partea va trebui să producă dovezi în acest
sens. În orice caz, s-a decis că neprezentarea la judecată, chiar şi din
cauze obiective, nu constituie motiv de revizuire 2 .

i) Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o


încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorate unei
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii pronunţate
Această modificarea adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.58/2003 este o consecinţă a suprimării căii extraordinare de atac a
recursului în anulare. Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de
recurs în anulare reglementata de fostul art. 330 pct. 4 C.proc.civ. ne mai
impunându-se cerinţa ca partea căreia i s-au încălcat drepturile şi
libertăţile fundamentale să poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin
anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română”. Legea păstrează
condiţia privitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a unei încălcări a drepturile sau libertăţile fundamentale datorită
unei hotărâri judecătoreşti. Totuşi, noul motiv de revizuire instituie două
noi condiţii: Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor
sau libertăţilor fundamentale şi care continuă să se producă. A doua
condiţie se referă la imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt
mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Termenul pentru invocarea
acestui motiv de revizuire este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii
Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I 3 .

5. Reguli privind judecata

Procedura de judecată a cererii de revizuire este aceea prevăzută


de dreptul comun. Art. 326 C.proc.civ. precizează că cererea de revizuire
se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în
judecată. Întâmpinarea este obligatorie, ea urmând să se depună la dosar
cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

1
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1299/1970, în I. Mihuţă, „Repertoriu II”, p.389.
2
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1632/1962, în „J. N.”, nr.12/1963, p.171; Trib. Jud.
Hunedoara, dec. civ. nr.291/1984, în „R.R.D.”, nr.7/1984, p.58.
3
I. Leş, op. cit.., în „Dreptul”, nr.10/2003, p.23.

115
Art. 326 alin.3 C.proc.civ., text nou introdus, face menţiunea în
sensul căreia „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la
faptele pe care se întemeiază”.
Instanţa judecă în aceeaşi compunere ca şi în cauza în care s-a
pronunţat hotărârea atacată. Precum în cazul contestaţiei în anulare, şi în
cazul revizuirii, judecătorii care au participat la judecarea hotărârii atacate
nu sunt incompatibili, situaţiile de incompatibilitate fiind expres şi limitativ
prevăzute de art. 24 C.proc.civ., neputând fi extinse prin analogie. Nu
există însă obligativitatea ca tot aceeaşi judecători care au pronunţat
hotărârea ce se atacă să judece şi cererea de revizuire 1 .
Fiind o cale extraordinară de atac, cererea de revizuire nu
suspendă de drept executarea hotărârii atacate. La cererea revizuentului,
instanţa poate suspenda executarea hotărârii atacate, sub condiţia ca
acesta să depună o cauţiune, în cuantumul stabilit de judecător (art. 325
C.proc.civ.). Textul, după modificarea lui prin Ordonanţa de urgenţă
nr.138/2000, precizează că dispoziţiile art. 403 alin.3 şi 4 se aplică în mod
corespunzător, astfel că instanţa se va pronunţa printr-o încheiere,
susceptibilă de recurs în toate cazurile, în mod separat, iar în cazuri
urgente preşedintele instanţei poate să dispună, cu dare de cauţiune,
suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială,
până la soluţionarea cererii de către instanţă.
Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare,
însă numai dacă termenul prevăzut pentru noul motiv nu a expirat.
Atunci când cererea de revizuire este admisă, instanţa va schimba,
în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul revizuirii pentru
contrarietate de hotărâri, va anula ultima hotărâre. Pe originalele hotărârii
revizuite, se va face menţiune despre hotărârea dată în revizuire (art. 327
C.proc.civ.).
Judecata este reluată, în principiu, în limitele în care a fost învestită
iniţial instanţa şi a temeiului pe care s-a formulat cererea de revizuire.
Dacă a fost desfiinţată, prin revizuire, o hotărâre a unei instanţe de
fond, pe cale de consecinţă, decizia instanţei de recurs care a confirmat
hotărârea ce ulterior a fost revizuită devine caducă, instanţa de revizuire
neavând dreptul să o desfiinţeze 2 .
Spre deosebire de revizuirea în materie procesual-penală, în
contextul reglementării revizuirii în procesul civil nu se prevede
parcurgerea obligatorie a unor etape procedurale distincte: admiterea în
principiu sau retractarea hotărârii atacate şi hotărârea finală, pe baza
dezbaterilor contradictorii, a probelor administrate şi concluziilor puse de
părţi, adică pe baza judecării propriu-zise a revizuirii. În materie civilă se
poate trece direct la rejudecarea cauzei 3 .
În legătură cu acest aspect şi cu soluţiile pe care le pronunţă
instanţa, doctrina a oferit o serie de recomandări, în raport de fiecare motiv
de revizuire 4 :

1
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.570.
2
Ibidem, p.571.
3
V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.355; I. Deleanu, op. cit.., p.186-187; Gr. Porumb, op. cit..,
p.109.
4
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.375.

116
- în cazul primului motiv, instanţa va da o singură hotărâre, prin care
va înlocui dispozitivul ce conţinea dispoziţii potrivnice cu un dispozitiv clar,
univoc;
- în cazul celui de-al doilea motiv, dacă s-a invocat extra petita sau
plus petita, instanţa va pronunţa o singură hotărâre, prin care va modifica
dispozitivul în limitele obiectului stabilit de reclamant. Dacă însă s-a
invocat minus petita, instanţa va soluţiona în fond capătul de cerere omis
şi va pronunţa o nouă hotărâre, care o va completa pe cea dintâi;
- în cazul motivului trei, după dezbateri contradictorii cu privire la
pieirea lucrului şi stabilirea despăgubirii, instanţa va modifica hotărârea
atacată, în sensul că va obliga pârâtul la plata echivalentului;
- în cazul motivului patru, dacă s-a invocat condamnarea
judecătorului, instanţa va putea da o încheiere de încuviinţare în principiu
a cererii de revizuire, prin care va fi desfiinţată hotărârea atacată, iar după
rejudecarea pricinii, va pronunţa o nouă hotărâre. Dacă se invocă faptul că
materialul probator a fost alterat, după admiterea în principiu a cererii de
revizuire, instanţa va administra noi probe, în completarea sau în
combaterea celor vechi, şi fie va menţine vechea soluţie, respingând
cererea de revizuire, fie va da o nouă soluţie, admiţând deci revizuirea şi
consemnând în dispozitiv această nouă soluţie;
- în cazul motivului cinci, dacă se invocă descoperirea unor
înscrisuri noi, iar instanţa nu este în măsură să rezolve în acelaşi timp şi
fondul, va pronunţa mai întâi o încheiere de admitere în principiu a cererii
de revizuire, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, iar
dacă, după reaprecierea situaţiei de fapt şi a noilor concluzii pe fond ale
părţilor, ajunge la concluzia că hotărârea atacată este greşită, va pronunţa
o hotărâre, prin care va admite cererea de revizuire şi va soluţiona fondul
pricinii. Atunci când instanţa consideră că hotărârea atacată este legală şi
temeinică, deci dacă înscrisul nou nu este de natură să conducă la o altă
soluţie, va respinge cererea de revizuire ca nefondată. Dacă se invocă
desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care s-a bazat hotărâre atacată,
judecarea se face deodată când nu mai sunt probe noi de administrat ori
se va da o încheiere de admitere în principiu şi, după administrarea
probelor devenite necesare, se va da o singură hotărâre de admitere sau
respingere a cererii de revizuire;
- dacă s-a invocat motivul şase şi s-a constatat lipsa de apărare sau
apărarea cu viclenie, desfiinţându-se hotărârea atacată şi rejudecându-se
cauza, instanţa va pronunţa o nouă hotărâre în fondul litigiului;
- în cazul motivului şapte, instanţa de revizuire va pronunţa o
singură hotărâre, prin care va anula a doua hotărâre, ca fiind pronunţată
cu încălcarea puterii lucrului judecat 1 . Dacă se constată că două hotărâri
sunt contradictorii numai cu privire la un capăt de cerere, cea de-a doua
hotărâre se va anula parţial, în măsura în care a încălcat puterea de lucru
judecat dedusă din prima hotărâre 2 . Când cauza a fost judecată şi în

1
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.86/1957 cu nota Al. Velescu, în „J. N.”, nr.4/1958, p.705;
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.889/1966, în „J. N.”, nr.12/1966, p.154, dec. nr.1309/1978,
în „Culegere de decizii pe anul 1978”, p.286 şi dec. nr.1761/1980, în „R.R.D.”, nr.6/1981,
p.83.
2
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.573.

117
recurs, iar cererea de revizuire este găsită întemeiată, se dispune atât
anularea hotărârii de fond, cât şi a instanţei de recurs, chiar în ipoteza în
care instanţa de recurs a confirmat doar sentinţa instanţei de fond 1 ;
- în cazul motivului opt, dacă este întemeiat, după retractarea
hotărârii pronunţate în asemenea condiţii, instanţa va pronunţa o nouă
hotărâre. Dacă revizuentul nu solicită probe, este posibil să se dea o
singură hotărâre, cu un dispozitiv complex, în care mai întâi să se admită
cererea de revizuire, iar apoi să se arate soluţia de fond, care poate fi
aceeaşi ca şi în hotărârea atacată 2 .

6. Regimul hotărârii judecătoreşti

În conformitate cu prevederile art. 328 alin.1 C.proc.civ. hotărârea


asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege 3 pentru
hotărârea revizuită. Textul reprezintă în fapt o aplicaţie a principiului
accesorium sequitur principalem. În consecinţă, ori de câte ori partea
avea deschisă calea de atac a apelului sau recursului împotriva hotărârii
de fond, ea putea ataca în mod corespunzător prin aceleaşi căi de atac, şi
hotărârea pronunţată în revizuire.
În sensul art. 328 alin.3 C.proc.civ., dacă revizuirea s-a cerut pentru
hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. Doctrina a considerat în
unanimitate, că această dispoziţie legală nu creează un drept de recurs la
recurs 4 , aplicându-se şi pentru această ipoteză principiul accesorium
sequitur principalem. În realitate, cu prilejul modificărilor aduse legii de
procedură în anul 1948, legiuitorul a înţeles să suprime apelul 5 . În
concluzie, se vor aplica dispoziţiile art.328 alin.1 C.proc.civ. şi în cazul
contrarietăţii de hotărâri. Deci, recursul este admisibil numai dacă a doua
hotărâre ce a fost atacată cu revizuire, era susceptibilă de apel sau de
recurs 6 . Atunci când cauza a fost judecată şi în recurs, ceea ce trece în
puterea lucrului judecat este însăşi decizia instanţei de recurs, indiferent
de soluţia pronunţată, aşa încât hotărârea dată în revizuire, prin care se
anulează atât hotărârea de fond, cât şi hotărârea instanţei de recurs prin

1
Trib. Supr., secţ. civ., dec. .nr.1815/1986, în „R.R.D.”, nr.6/1987, p.75.
2
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.376.
3
Este vorba deci de calea de atac pe care legea o îngăduie, iar nu doar de calea de atac
pe care partea a exercitat-o împotriva acelei hotărâri (I. Mihuţă, notă la secţ. civ.
nr.511/1966 a Trib. pop. rai. Alexandria, în „R.R.D.”, nr.8/1967, p.126).
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.92; Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.297;
Gr. Porumb, op. cit.., II, p.110; V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.356; V. M. Ciobanu, op.
cit.., II, p.456; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.547; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.81/1962,
în „J. N.”, nr.1/1963, p.149; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.166/1966, în „J. N.”, nr.5/1966,
p.160.
5
I. Deleanu, op. cit.., p.188.
6
Recursul este calea de atac, chiar şi atunci când hotărârea a cărei anulare se cere, în
temeiul art.322 pct.7 C.p.c., este o sentinţă şi aceasta va fi soluţionată ca atare, chiar
dacă ea a fost intitulată impropriu apel. Menţiunea greşită făcută în dispozitivul hotărârii
care se atacă în sensul că ea ar fi supusă apelului nu acordă părţii o cale de atac la care,
potrivit legii, nu are dreptul, dar nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac, dacă s-
ar preciza în dispozitiv că hotărârea este irevocabilă (C.S.J., secţ. civ., dec. nr.2395/2001,
în „Pandectele române”, nr.1/2002, p.68, nr.18).

118
care s-a confirmat sentinţa, nu este susceptibilă de recurs 1 . Însă, în cazul
în care instanţa de casare a respins sau a anulat recursul fără a-l examina
în fond, ori a constatat perimarea, revizuirea priveşte exclusiv hotărârea
primei instanţe şi dacă aceasta este supusă recursului şi hotărârea dată în
revizuire va putea fi atacată cu recurs 2 .

1
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.423/1964, în „J. N.”, nr.7/1964, p.142; Trib. Supr., secţ. civ.,
dec. nr.1815/1986, în „R.R.D.”, nr.6/1987, p.74-76. Dispoziţia cuprinsă în art.328 alin.2
C.p.c. potrivit căreia, dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac
este recursul, nu creează un drept de recurs la recurs, ci exprimă voinţa legiuitorului de a
suprima, în această ipoteză, dreptul de apel (C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.834/2000,
în „Dreptul”, nr.6/2001, p.148-149).
2
Trib. Supr., col. civ., dec. nr.423/1964, în „J. N.”, nr.7/1964, p.142 şi dec. nr.1815/1986,
în „R.R.D.”, nr.6/1987, p.75-76; C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.834/2000, în „Buletinul
Jurisprudenţei 2000”, p.10-20, nr.142.

119
CAPITOLUL III – PROCEDURI SPECIALE
Secţiunea 1 – Precizări preliminare
Cartea a VI-a a Codului de procedură civilă instituie o serie de
reguli derogatorii de la normele care guvernează judecata în faţa primei
instanţe şi în căile de atac.
Asemenea reguli îşi găsesc aplicare în cazul procedurilor speciale
referitoare la ordonanţa preşedinţială, refacerea înscrisurilor şi hotărârilor
dispărute, oferta de plată, măsurile asigurătorii, procedura divorţului,
acţiunile posesorii, procedura partajului judiciar, soluţionarea litigiilor în
materie comercială.
Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în alte acte normative, cum
ar fi: Decretul nr. 32/1954 privitor la punerea sub interdicţie, declararea
judecătorească a dispariţiei şi a morţii, Ordonanţa nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ , Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii publice şi de control
şi a funcţionarilor publici, Ordonanţa nr. 5/2001 privind procedura somaţiei
de plată.
Toate aceste proceduri speciale introduc reguli derogatorii în
privinţa competenţei, a judecăţii sau a căilor de atac, însă nu cuprind o
reglementare completă a procesului civil în materie, astfel încât normele
speciale se întregesc cu normele generale, de drept comun 1 .

Secţiunea 2 – Ordonanţa preşedinţială


Ordonanţa preşedinţială este reglementată ca o procedură specială
în dispoziţiile art. 581-582 C.proc.civ.
Potrivit art. 581 alin. 1 C.proc.civ., instanţa va putea să ordone
măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-
ar păgubi prin întârziere, pentru pricinuirea unei pagube iminente şi care
nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu
prilejul unei executări.
Rezultă necesitatea îndeplinirii în cazul ordonanţei preşedinţiale a
unor condiţii de admisibilitate: urgenţa, caracterul vremelnic al măsurii care
se cere a fi luată pe această cale precum şi ca prin măsura luată să nu se
prejudece fondul.
Urgenţa reprezintă una din condiţiile de admisibilitate a măsurii
care se cere a fi luată şi constă în existenţa unor anumite situaţii care să
justifice aplicarea unei asemenea proceduri sumare.
Textul de lege enunţat mai sus stabileşte trei asemenea situaţii
considerate a fi urgente vizând păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin

1
V.M.Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 490

120
întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara
şi înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Condiţia urgenţei nu trebuie confundată cu celeritatea, aceasta din
urmă reprezentând o caracteristică a oricărui proces civil fiind efectul
caracterului rezonabil al termenului în care un astfel de proces trebuie
finalizat.
Este necesar ca urgenţa să persiste pe tot parcursul judecăţii astfel
încât măsura luată pe această cale de instanţa de judecată să-şi
găsească motivare în împrejurările de fapt existente nu doar la momentul
introducerii cererii ci şi la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.
În anumite situaţii însăşi legea apreciază asupra caracterului urgent
al măsurii ce se cere a fi luată pe cale de ordonanţă preşedinţială. De
exemplu, în cazul suspendării execuţiei vremelnice (art. 280 alin. final
C.proc.civ.); în cazul luării în timpul procesului de divorţ a unor măsuri
vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de
întreţinere, la alocaţia pentru copii şi folosirea locuinţei (art. 613 indice 2
C.proc.civ.).
Caracterul vremelnic reprezintă o altă condiţie de admisibilitate a
ordonanţei şi se referă la faptul că pe această cale nu se pot lua măsuri
definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părţi.
În principiu, măsurile luate astfel sunt limitate în timp, până la
rezolvarea în fond a litigiului, chiar dacă în hotărârea pronunţată nu se
face nici o menţiune în acest sens.
Caracterul vremelnic al măsurii decurge fie din natura sa, fiind
lipsită de scopul stabilirii în mod definitiv a dreptului părţilor, fie din
cuprinsul ordonanţei care arată în mod expres că îşi produce efectele
numai un anumit timp, de exemplu, pe durate procesului de divorţ.
Cu titlu de exemplu, caracterul vremelnic s-a considerat a fi
îndeplinit şi în cazul solicitării interzicerii provizorii a continuării lucrărilor la
o construcţie atunci când reclamantul justifică aparenţa dreptului de
proprietate asupra terenului, continuarea lucrărilor fiind de natură să-i
afecteze dreptul 1 , ori în cazul în care se solicită sistarea lucrărilor de
construcţie efectuate pe un teren până la soluţionarea definitivă a
procesului privind dreptul de proprietate asupra acelui teren, etc.
Condiţia de a nu prejudeca fondul decurge din faptul că
ordonanţa preşedinţială presupune urgenţă şi luarea unor măsuri
vremelnice, astfel încât instanţa de judecată nu are căderea să
soluţioneze fondul dreptului dintre părţi, putând doar să cerceteze
aparenţa acestui drept, adică să „pipăie fondul”.
Cu ocazia examenului sumar al cauzei constatarea împrejurării că
dreptul subiectiv este litigios nu împiedică pronunţarea unei ordonanţe,
întrucât aparenţa de drept este suficientă pentru ca instanţa să ordone o
măsură urgentă şi vremelnică, urmând ca problema existenţei sau
inexistenţei dreptului subiectiv să se rezolve pe calea procedurii de drept
comun, în cadrul unei judecăţi care vizează fondul 2 .

1
T. Bucureşti, Sc a IV-a civilă, dc.nr. 1754/1991, în Culegere de practică judiciară 1991,
p. 179
2
V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil, curs selectiv, ediţia 3, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 417

121
Se poate astfel recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale,
indiferent dacă instanţa este sau nu sesizată asupra fondului. Este soluţia
pe care o prevede art. 581 alin. 3 C.proc.civ. care dispune că ordonanţa
poate fi dată chiar atunci când există judecată asupra fondului.
S-a decis, de exemplu, că revendicarea unei suprafeţe de teren nu
poate fi soluţionată în cadrul procedurii prevăzută pentru ordonanţa
preşedinţială care nu are drept scop rezolvarea fondului litigiului 1 ; în cazul
restituirii unor utilaje care au făcut obiectul unui contract de vânzare, pe
motivul neachitării preţului, are caracterul unei rezoluţiuni de contract şi nu
poate avea loc pe cale de ordonanţă preşedinţială, fiind o măsură care
prejudecă fondul 2 , etc.

Procedura de judecată

Potrivit art. 581 alin. 2 C.proc.civ., cererea de ordonanţă


preşedinţială se introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra
fondului dreptului.
În consecinţă, competenţa materială şi cea teritorială se determină
prin raportare la dispoziţiile corespunzătoare privind cererea pe fondul
dreptului.
Dacă există deja un litigiu pe fond, cererea de ordonanţă
preşedinţială se va îndrepta la instanţa sesizată cu judecarea litigiului fiind
incidente dispoziţiile referitoare la prorogarea legală de competenţă (art.
17 C.proc.civ.).
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă elementele
prevăzute de dreptul comun şi este supusă taxei de timbru şi timbrului
judiciar 3 .
Procedura de judecată urmează regulile înscrise în Cartea a II-a a
Codului de procedură civilă cu privire la procedura contencioasă, fiind
prevăzute însă şi o serie de derogări.
Astfel, potrivit art. 581 alin. 3 C.proc.civ., ordonanţa va putea fi dată
şi fără citarea părţilor 4 .
Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
Fiind o derogare de la principiul citării părţilor în proces, judecata
fără citarea acestora poate fi dispusă doar în situaţii speciale care justifică
o stare de urgenţă deosebită iar instanţa se va pronunţa pe baza cererii,
fără concluziile reclamantului.
Dacă s-a dispus citarea nu este necesar să se respecte termenul
prevăzut de art. 89 alin. 1 C.proc.civ., însuşi textul de lege permiţând, în
pricinile urgente, un termen mai scurt după aprecierea instanţei.
S-a apreciat că, dacă s-a dispus citarea, atunci trebuie comunicate
şi cererea şi actele aferente deoarece, în lipsa unor norme speciale în

1
C.S.J.,Sc. civ., dc. nr. 2327/1993, în B.J. 1993, p. 150
2
C. A. Bucureşti, Sc. a III-a civ., dc. nr. 147/1999, în Culegere de practică judiciară în
materie civilă, 1999, p. 312
3
Potrivit art. 3 lit. b din Legea nr. 146/1997, se taxează cererile de ordonanţă
preşedinţială ar căror obiect nu este evaluabil în bani cu sama fixă, de 91 000 lei
4
Art. 581 alin. 3 C. proc. civilă a fost constatat ca fiind constituţional prin dc. nr. 124/2002
a Curţii Constituţionale, în M. Of . nr. 399/11.06.2002

122
sens contrar, se vor aplica dispoziţiile legale corespunzătoare din dreptul
comun 1 .
Din împrejurarea că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se rezolvă
fondul, s-a decis că în cazul unei astfel de proceduri nu sunt admisibile
cererea de chemare în garanţie, chemarea în judecată a altei persoane şi
arătarea titularului dreptului, dar că s-ar putea formula o cerere de
intervenţie voluntară 2 .
În privinţa probelor necesare pentru cercetarea aparenţei dreptului,
legea nu prevede în mod expres derogări. Cu toate acestea nu poate fi
încuviinţată administrarea unor probe care ar tergiversa judecata
contravenind specificului ordonanţei preşedinţiale.
Hotărârea judecătorească poartă denumirea de ordonanţă şi este
vremelnică şi executorie. Instanţa va putea hotărî ca executarea să se
facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.
De menţionat că, pronunţarea ordonanţei se poate amâna cu cel
mult 24 de ore iar motivarea se face cu cel mult 48 de ore de la pronunţare
(art. 581 alin. 3 C.proc.civ.).
Ordonanţa este supusă căii de atac a recursului în termen de 5 zile
de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare,
dacă s-a dat fără citarea lor.
Instanţa de recurs poate suspenda executarea ordonanţei până la
judecarea căii de atac dar numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum
se va stabili de către aceasta.
Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor
fiind, de asemeni, aplicabile dispoziţiile referitoare la termenele de
amânare a pronunţării şi redactării hotărârii judecătoreşti.
Potrivit art. 582 alin. ultim C.proc.civ., împotriva executării
ordonanţei preşedinţiale se poate face contestaţie. Deşi s-ar părea că
textul are în vedere numai contestaţia la executare, s-a admis că părţile au
deschisă şi calea contestaţiei în anulare 3 .
În ce priveşte revizuirea s-a mai arătat că, în principiu, această cale
de atac este inadmisibilă întrucât vizează numai hotărârile de fond, cu
excepţia cazului în care s-ar invoca faptul că dispozitivul ar cuprinde
dispoziţii potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire ori pentru contrarietate
între două ordonanţe preşedinţiale, dacă la data pronunţării celei din urmă
situaţia de fapt avută în vedere la darea primei ordonanţe era
neschimbată.
O importantă particularitate a ordonanţei preşedinţiale priveşte
puterea sa de lucru judecat.
Astfel, ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat în ce
priveşte soluţionarea fondului deoarece prin intermediul său se iau doar
măsuri vremelnice bazate pe cercetarea aparenţei dreptului.
Se poate vorbi însă de puterea de lucru judecat a unei ordonanţe
faţă de o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială întemeiată pe o situaţie
de fapt neschimbată.

1
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 420
2
T.S., Col. civ., dc. nr. 444/1966, în J.N. nr. 8/1966, p. 166
3
V.M.Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 421

123
De menţionat că, la cererea expresă a reclamantului, este posibilă
transformarea cererii de ordonanţă preşedinţială într-o cerere de drept
comun. Într-un asemenea caz este necesară şi înştiinţarea pârâtului
despre transformarea intervenită urmând să fie citat expres cu această
menţiune 1 .

Secţiunea 3 – Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor


dispărute
În categoria procedurilor speciale codul de procedură civilă
reglementează şi modalitatea de refacerea a înscrisurilor şi hotărârilor
dispărute.
Astfel, potrivit art. 583 alin. 1 C.proc.civ., dosarele sau înscrisurile
privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, se pot
reface de însăşi instanţa investită cu judecarea pricinii.
Sunt supuse refacerii, potrivit acestei proceduri, acele componente
ale unui dosar care sunt necesare pentru a se putea finaliza judecata sau
pentru a trece la executarea silită a hotărârii dispărute, cum ar fi:
înscrisurile probatorii, încheierile şi hotărârile judecătoreşti 2 .

Procedura de judecată

În ceea ce priveşte competenţa şi procedura de refacere a


înscrisurilor şi hotărârilor dispărute trebuie făcute următoarele precizări:
• În cazul refacerii dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină
în curs de judecată, dispărute în orice chip, competenţa aparţine instanţei
investită cu judecarea pricinii.
În acest scop, instanţa va fixa termen chiar din oficiu, citând părţile
dacă este cazul, martorii şi experţii, va cere copii de pe înscrisurile ce i-au
fost trimise de autorităţi şi de care părţile s-au folosit sau de pe înscrisurile
depuse de părţi, dispunând, totodată, să se scoată din registrele instanţei
toate datele privitoare la înscrisurile ce se refac.
La refacerea dosarului se pot folosi şi copiile legalizate de pe
înscrisurile dispărute ce se află la părţi, alte persoane sau autorităţi.
Încheierea de refacere nu se poate ataca decât o dată cu fondul iar
înscrisurile astfel refăcute ţin locul originalelor până la găsirea acestora
(art. 583 C.proc.civ.).
• În cazul când refacerea priveşte dosarul sau înscrisurile
referitoare la o pricină în care se pronunţase o hotărâre de către prima
instanţă şi împotriva căreia se făcuse apel, această hotărâre se va reface
după cel de al doilea exemplar păstrat la mapa de hotărâri ale primei
instanţe.
Dacă şi acel exemplar ar fi dispărut se vor putea folosi la refacere
copiile legalizate de pe hotărâre ce s-au încredinţat părţilor sau altor
persoane.

1
T.S., Sc. civ., dc. nr. 602/1970, în R.R.D. nr. 12/1970, p.174
2
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 504

124
Pentru aceasta, instanţa va putea dispune să se facă, din oficiu,
publicaţii într-un ziar mai larg răspândit, cu arătarea ca orice posesor al
unei copii de pe hotărâre să o depună la grefa instanţei care a ordonat
publicaţia. Dacă refacerea hotărârii nu se poate asigura pe căile arătate,
instanţei de apel îi revine sarcina refacerii după regulile cuprinse în art.
583 C.proc.civ.
Dacă nici astfel nu se pot reface dosarul, inclusiv hotărârea,
instanţa de apel va judeca din nou pricina în fond.
Pentru judecarea din nou a cauzei, părţile sunt obligate să facă
dovada că între ele a existat litigiul ce face obiectul rejudecării şi că acesta
a fost soluţionat prin hotărâre judecătorească. Dovada se va face cu orice
înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidenţe ale instanţei
judecătoreşti sau ale altor autorităţi (art. 584 C.proc.civ.).
Lipsa minutei instanţei de fond nu este o piedică la reconstituire,
câtă vreme s-a depus hotărârea pronunţată iar în privinţa minutei instanţei
de apel, aceasta rezultă din copia registrului care a fost dată publicităţii.
Dispariţia dosarului între momentul pronunţării instanţei în apel şi cel al
redactării considerentelor deciziei nu justifică o nouă judecată, întrucât la
această procedură de reconstituire s-ar fi recurs, în condiţiile art. 584 alin.
4 C.proc.civ., în măsura în care dosarul nu s-ar fi putut reface în
modalitatea prevăzută de art.583 şi art. 584 alin. 1-3 C.proc. civilă 1 .
Instanţa care a pronunţat hotărârea dispărută va proceda în toate
cazurile la refacerea acesteia potrivit dispoziţiilor art. 583 şi 584 C.proc.civ.
Dacă în cursul judecăţii a fost găsită hotărârea dispărută cererea de
refacere a acesteia va fi respinsă.
În situaţia în care hotărârea dispărută a fost găsită ulterior judecăţii,
hotărârea refăcută după procedura arătată mai sus va fi anulată de către
instanţa care a pronunţat-o (art. 585 alin. ultim C.proc.civ.).

Secţiunea 4 – Oferta de plată


Oferta de plată este reglementată de art. 586-590 C.proc.civ. şi de
art. 1114-1121 C. civil, în scopul de a da posibilitatea liberării debitorului
de bună credinţă de obligaţia sa faţă de creditor în situaţiile în care acesta
ar încerca să împiedice liberarea pentru a continua luarea dobânzilor sau
în vederea păstrării lucrului primit în gaj ori pentru a găsi motiv de
desfiinţare a convenţiei din vina debitorului 2 .
Oferta de plată trebuie să fie reală în sensul că nu este suficient să
fie făcută verbal şi, dacă creditorul refuză să o primească, trebuie
consemnată.
Potrivit art. 586 C.proc.civ., când debitorul va voi să plătească ceea
ce este dator şi creditorul nu va voi să primească plata, debitorul e în drept
a face ofertă reală şi a consemna ce e dator.
Pentru ca oferta de plată să fie valabilă trebuie îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 1115 C. civil: să fie făcută creditorului care are
capacitatea de a primi, sau celui care are dreptul de a primi pentru dânsul;

1
C. A. Bucureşti, Sc. a IV-a civ., dc. nr. 314/2002
2
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 506

125
să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti; să fie făcută pentru toată
suma exigibilă şi pentru dobânzile datorate, pentru cheltuielile lichide şi
pentru o sumă oarecare în privinţa cheltuielilor nelichide, sumă asupra
căreia se poate reveni după lichidarea acestor cheltuieli; termenul să fie
împlinit, dacă a fost stipulat în favoarea creditorului, iar condiţia
suspensivă sub care datoria s-a contactat să se fi îndeplinit; oferta să fie
făcută în locul ce s-a hotărât pentru plată şi dacă acest loc nu s-a
determinat printr-o convenţie specială să fie făcută sau creditorului în
persoană sau la domiciliul său ori la domiciliul ales pentru executarea
convenţiei; oferta să fie făcută printr-un executor judecătoresc competent
pentru astfel de acte.
Potrivit art. 1116 C. civil, pentru validitatea consemnării nu este
necesar ca ea să fie autorizată de judecător, fiind suficient să fi fost
precedată de o somaţie comunicată creditorului, în care să se arate ziua,
ora şi locul unde suma oferită urmează să fie depusă şi debitorul să
depună asemenea sumă la C.E.C., cu dobânda ei până în ziua depunerii.

Procedura de judecată

Oferta de plată începe printr-o somaţie în care se vor arăta ziua,


ora şi locul, când şi unde, suma sau obiectul oferit are să fie predat,
somaţie ce se comunică prin intermediul executorului judecătoresc de la
instanţa domiciliului creditorului sau a domiciliului ales (art. 587
C.proc.civ.).
Dacă creditorul primeşte oferta se încheie proces verbal prin care
se constată efectuarea plăţii ce va fi semnat şi de creditor.
În cazul în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească
suma sau obiectul oferit executorul judecătoresc va încheia, de
asemenea, proces verbal semnat de creditor sau executorul va arăta că
acesta nu a putut sau nu a voit să semneze.
În asemenea situaţii, debitorul poate consemna suma sau bunul
oferit la C.E.C. sau, după caz, la o unitate specializată, iar recipise se va
depune la executorul judecătoresc de pe lângă instanţa domiciliului
creditorului.
După consemnarea sumei debitorul se poate adresa instanţei
pentru validarea plăţii iar creditorul poate cere anularea ofertei şi a
consemnării.
Dacă debitorul a obţinut o hotărâre definitivă prin care oferta şi
consemnarea au fost declarate valabile, el nu mai poate, chiar cu
consimţământul creditorului, să-şi retragă suma depusă în prejudiciul
codebitorilor sau fidejusorilor săi (art. 1119 C. civil).
Rezultă că dacă, după acest moment debitorul îşi retrage suma cu
consimţământul creditorului, codebitorii şi fidejusorii sunt liberaţi, iar
creditorul pierde dreptul de privilegii sau ipoteci ce avea pentru plata
creanţei sale (art. 1120 C. civil).
Dacă lucrul datorat este un bun cert care trebuie predat în locul în
care se găseşte şi creditorul nu s-a prezentat să-l ridice după ce a fost
somat, iar debitorul are trebuinţă de locul unde este pus, acesta din urmă,
cu încuviinţarea instanţei, îl poate depune în altă parte (art. 1121 C. civil).

126
Oferta reală urmată de consemnare liberează pe debitor ţinând loc
de plată, dacă sunt valabil făcute, iar suma consemnată în acest scop este
în rizico-pericolul creditorului, care va suporta şi cheltuielile ofertei şi
consemnării valabil făcute.

Secţiunea 5 – Procedura divorţului


Divorţul reprezintă, aşa cum prevede art. 38 C. fam., mijlocul de
desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice care fac să nu mai fie
posibilă continuarea sa.
Din definiţia dată divorţului, acesta nu se poate da decât pe cale
judecătorească; chiar în situaţia prevăzută de art. 38 alin. 2 C. fam., când
divorţul are la bază acordul soţilor, instanţa de judecată este aceea care-l
pronunţă, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale.
Rezultă însemnătatea pe care societatea o acordă căsătoriei şi
familiei, acestea fiind reglementate în materie şi tratate cu atenţie ca pe
probleme de interes general.
Ca atare, dispoziţiile cuprinse în Codul familiei se completează cu
cele din Cartea a VI-a – capitolul VI, referitoare la divorţ, cuprinzând
reguli derogatorii în ceea ce priveşte instanţa competentă, modalitatea de
sesizare a acesteia, administrarea probelor, procedura de judecată în faţa
primei instanţe şi în căile de atac.

11. Instanţa competentă

Sub aspectul instanţei competente material în materia divorţului îşi


găsesc aplicarea dispoziţiile art. 1 C.proc.civ., care consacră plenitudinea
de competenţă a judecătoriilor pentru judecata în prima instanţă.
Din punct de vedere teritorial există dispoziţii derogatorii care
stabilesc că judecata cererii de divorţ, este de competenţa judecătoriei în
circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă
soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai
locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă
domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia
căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară,
este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul
reclamantul (art. 607 C.proc.civ.).
Reamintim că prin noţiunea de domiciliu comun se are în vedere
adresa unde soţii au locuit efectiv în acea localitate şi la data introducerii
acţiunii, schimbarea ulterioară a domiciliului soţilor neprezentând
relevanţă.
În situaţia în care pârâtul nu are domiciliu şi nici reşedinţa
cunoscute s-a decis în sensul că acţiunea se introduce la judecătoria
domiciliului reclamantului, fără a condiţiona această competenţă de
inexistenţa unei reşedinţe cunoscute, ca şi în cazul în care pârâtul ar avea
domiciliu în străinătate 1 .

1
T.S., Col. civ., dc. nr. 1075/1965, în J.N. nr. 1/1996, p. 158

127
Fiind reglementate de norme imperative competenţa teritorială în
materie de divorţ, are caracter absolut deci nu poate fi înlăturată. În
consecinţă, reclamantul nu are posibilitatea de opţiune trebuind să
introducă acţiunea în ordinea şi condiţiile stabilite de lege.
Referitor la competenţă, dispoziţiile art. 611 C.proc.civ. mai dispun
că, cererea de pensie de întreţinere, se face la instanţa investită cu
cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la
domiciliul părţilor.

12. Procedura de judecată

Legitimarea procesuală pentru exercitarea acţiunii de divorţ


aparţine doar soţilor. Aceasta întrucât o asemenea acţiune are caracter
strict personal, neputând fi promovată de creditorii soţului pe calea acţiunii
oblice (art. 974 C. civil) sau de procuror (art. 45 C.proc.civ.). Nici
moştenitorii reclamantului ori ai pârâtului, în cazul formulării unei cereri
reconvenţionale, după decesul soţilor intervenit în cursul procesului, nu
pot continua judecata iar căsătoria încetează prin deces.
În cazul în care un soţ este dispărut celălalt soţ poate introduce
cerere de divorţ, citarea pârâtului urmând să se facă prin publicitate 1 .
Cererea de divorţ va cuprinde, în afară de elementele prevăzute de
art. 112 C.proc.civ. privind cererea de chemare în judecată, numele
copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a
copiilor născuţi din căsătorie, iar dacă nu sunt copii minori se va face
arătare despre aceasta.
La cerere se vor alătura certificatul de căsătorie şi, dacă este cazul,
certificatele de naştere ale copiilor minori.
Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare se vor
prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei care va da
reclamantului sfaturi de împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie în
cererea sa, se va fixa termen pentru judecarea cauzei stabilindu-se
totodată, în mod corespunzător taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar 2 .
În materia divorţului întâmpinarea nu este obligatorie (art. 617 alin.
5 C.proc.civ.).
Soţul pârât poate să solicite şi el desfacerea căsătoriei prin cerere
reconvenţională, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă
publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele
petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la
începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului (art. 608
alin. 1 C.proc.civ.).
Tot cu caracter derogator, în cazul când motivele divorţului s-au ivit
după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timpul ce judecata

1
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 515
2
Art. 7 pct. a şi b din Legea nr. 146/1997 stabilesc taxele judiciare de timbru pentru
cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 1 şi 2 C. fam. în sumă de 366 000 lei; pentru
cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 3 C. fam., precum şi în cazul în care
reclamantul nu realizează venituri sau acestea sunt inferioare salariului minim brut pe
ţară valoarea taxei judiciare de timbru este de 73 000 lei

128
primei cereri se află în apel, cererea reconvenţională va fi făcută direct la
instanţa instituită cu judecarea apelului (art. 609 C.proc.civ.).
Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prezentate mai
sus atrage decăderea soţului-pârât din dreptul de a cere divorţul, afară de
cazul când cererea reclamantului a fost respinsă şi motivele divorţului s-au
ivit în urmă (art. 610 C.proc.civ.).
De menţionat că cererea reconvenţională se judecă de aceiaşi
instanţă investită cu cererea principală de divorţ formulată de soţul-
reclamant, nefiind posibilă disjungerea potrivit art. 120 alin. 2 C.proc.civ.
Instanţa judecătorească va putea pronunţa divorţul, chiar dacă
soţul-pârât nu a făcut cerere reconvenţională, când din probele
administrate reiese vina ambilor soţi.
În lipsa însă a cererii reconvenţionale, nu se va pronunţa
desfacerea căsătoriei ci se va respinge cererea reclamantului dacă
motivele invocate de el sunt neîntemeiate, chiar dacă din dezbateri ar
rezulta vina exclusivă a soţului reclamant pentru destrămarea raporturilor
de familie 1
Într-o asemenea situaţie, soţul-pârât va putea cere desfacerea
căsătoriei pentru motive ulterioare, în condiţiile prevăzute de art. 610
C.proc.civ.
În ceea ce priveşte citarea soţilor la divorţ, în situaţia în care
reclamantul învederează că, deşi a făcut toate eforturile, nu a putut afla
domiciliul pârâtului, preşedintele va dispune citarea acestuia prin
publicitate după regulile prevăzute de art. 95 C.proc.civ.
Dacă procedura de citare a soţului-pârât a fost îndeplinită prin
afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa
va cere dovezi s-au va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi
are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu domiciliază
acolo, va dispune citarea la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la
locul său de muncă.
Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică însă legea permite
ca instanţa să poată dispune judecarea în camera de consiliu, dacă va
aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecată sau administrare
a probelor (art. 615 alin. 1 C.proc.civ.).
Deşi textul de lege nu prevede în mod expres, art. 6 pct. 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este mai larg, referindu-se,
între altele, şi la protecţia vieţii private a părţilor la proces, principiul
publicităţii fiind prevăzut pentru a evita imixtiunile în activitatea
judecătorilor şi asigurarea independenţei acestora şi pentru a nu
transforma procesul privat al unei părţi în spectacol gratuit pentru cei
prezenţi în sala de şedinţă 2 .
Potrivit art. 615 alin. 2 C.proc.civ., în toate cazurile hotărârea se
pronunţă în şedinţă publică.
În toate instanţele de fond, respectiv în prima instanţă şi la instanţa
de apel, părţile se vor înfăţişa personal, afară numai dacă unul dintre soţi

1
Plenuul T.S , dc. de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin dc. de îndrumare nr.
10/1974; T.S., Sc. civ., dc. nr. 1928/1983, în R.R.D. mr. 7/1984, p. 60; C.A. Galaţi, dc. civ.
nr. 570/R/1994, în Sinteza 1994, p. 73
2
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 521

129
execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală
gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate. În aceste
cazuri părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar.
Cu caracter derogator legea mai prevede că lipsa nejustificată a
reclamantului la termenul de judecată în prima instanţă şi înfăţişarea doar
a pârâtului atrage respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută.
De asemeni, apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la
judecată se prezintă numai pârâtul.
În schimb, apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă la
judecată se înfăţişează numai reclamantul (art. 619 alin. 3 C.proc.civ.).
Dacă în cursul judecăţii, indiferent de instanţă, lipsesc ambele părţi,
procesul se va suspenda potrivit dispoziţiilor art. 242 alin. 1 pct. 2
C.proc.civ.
Dispoziţiile derogatorii în materie sunt prevăzute şi în ceea ce
priveşte administrarea probelor.
Astfel, potrivit art. 190 C.proc.civ., pot fi ascultaţi ca martori rudele
şi afinii, în afară de descendenţi. Soluţia se întemeiază pe faptul că
asemenea persoane datorită apropierii de soţi sunt în măsură să
cunoască cel mai bine raporturile dintre ei, depoziţiile acestora urmând să
fie apreciate corespunzător de instanţa de judecată.
Şi, potrivit art. 612 alin.6 C.proc.civ., interogatoriul nu este admis ca
mijloc de probă pentru dovedirea motivelor de divorţ. Chemarea la
interogator a unuia dintre soţi este însă posibilă în legătură cu cererile
accesorii care se pot soluţiona în cadrul procesului de divorţ 1 .
Asemenea cereri accesorii se referă la:
• încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori şi
stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art. 42 C. fam.);
• numele pe care soţii îl vor purta după divorţ (art. 40 C. fam.);
• instanţa de divorţ poate, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la
bunurile comune, să se pronunţe şi cu privire la acest aspect, la cererea
oricăruia dintre soţi, urmând regulile partajului judiciar, chiar dacă în masa
bunurilor de împărţit se află bunuri imobile care se găsesc în
circumscripţia altei instanţe în temeiul art. 17 C.proc.civ. 2 ;
• la solicitarea soţului interesat, instanţa va soluţiona şi cererea
privind pensia de întreţinere (art. 41 C. fam.);
• instanţa poate hotărî, la cererea părţilor şi asupra beneficiului
contractului de locaţiune.
Potrivit prevederilor art. 38 alin 4 C. fam., la soluţionarea cererilor
accesorii, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţiile de
întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele
minorilor.
Instanţa investită în cadrul procesului de divorţ cu astfel de cereri le
va soluţiona împreună cu cererea principală. Dacă însă, rezolvarea

1
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 523
2
T.S., Sc. civ., dc. nr. 1651/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 62; T.S., Sc. civ., dc. nr.
415/1982, în C.D. 1982, p. 181

130
cererilor accesorii ce au caracter facultativ ar putea duce la întârzierea
soluţionării cererii de divorţ, instanţa va putea dispune disjungerea 1 .
Instanţa mai poate lua, pe timpul procesului de divorţ, prin
ordonanţă preşedinţială, măsuri cu privire la încredinţarea copiilor minori,
la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei.
Asemenea măsuri au caracter vremelnic fiind valabile doar până la
soluţionarea procesului de fond privind desfacerea căsătoriei.
Particularităţi prezintă şi actele de dispoziţie ce pot fi îndeplinite de
părţi în procesul de divorţ.
Potrivit art. 618 alin. 1 C.proc.civ., soţul reclamant poate renunţa la
cererea de divorţ în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, deci în
prima instanţă şi în apel, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea
reclamantului nu are însă o înrâurire asupra cereri reconvenţionale făcută
de pârât.
Textul de lege mai stabileşte, în alin. 2, că acţiunea de divorţ se va
stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă
intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt
timbrate conform legii.
Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru faptele
petrecute după împăcare, putându-se folosi şi de faptele vechi.
Înţelegeri între părţi pot interveni şi cu privire la cererile accesorii
însă în anumite cauze, cum ar fi prestarea întreţinerii 2 şi încredinţarea
minorului 3 , stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului de a avea
legături personale cu minorul 4 sau numele purtat după divorţ, învoiala nu-
şi poate produce efectele decât dacă este încuviinţată de către instanţa
judecătorească.
În cazul procesului de divorţ deliberarea, pronunţarea şi redactarea
hotărârii se fac, în principiu, după regulile dreptului comun 5 .
Potrivit art. 617 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea prin care se pronunţă
divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.
Dacă, în urma dezbaterilor, rezultă că acţiunea este întemeiată şi
astfel continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, instanţa va pronunţa
divorţul din vina soţului în culpă. Dacă din administrarea dovezilor rezultă
culpa ambilor soţi, desfacerea căsătoriei se va pronunţa din vina ambilor
soţi, chiar dacă nu s-a făcut cerere reconvenţională.
Rezultă că soluţia desfacerii căsătoriei din vina ambilor soţi se
poate pronunţa şi când pârâtul a formulat cerere reconvenţională.
Divorţul se poate pronunţa numai din vina soţului reclamant dacă
pârâtul a introdus cerere reconvenţională, iar din dezbateri a rezultat culpa
exclusivă a soţului reclamant, astfel că cererea principală a fost respinsă
iar cererea reconvenţională a fost admisă 6 .

1
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 527
2
Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 17/1962, în Îndreptar interdisciplinar, p. 248; Plenul
T.S., dc. de îndrumare nr. 2/1973, în Îndreptar interdisciplinar, p. 250
3
Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin dc. de îndrumare nr. 10/1974,
în Îndreptar interdisciplinar, p. 358
4 4
Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 20/1964, în Îndreptar interdisciplinar, p. 270
5
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 528
6
V. M. Ciobanu, op.cit., p.529

131
În cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 C. fam., privind divorţul prin
consimţământul soţilor, sau atunci când starea sănătăţii unuia dintre soţi
face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va dispune desfacerea
căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi.
Instanţa se va pronunţa prin hotărârea de divorţ şi asupra altor
aspecte care trebuie să fie rezolvate obligatoriu, chiar în lipsa cererii
părţilor, precum şi asupra cererilor accesorii care au fost formulate de
părţi 1 .
Căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin care
s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă (art. 39 alin. 1 C. fam.) şi, de la
această dată, se produc efectele desfacerii căsătoriei, dar numai pentru
viitor.
Cu privire la efectele patrimoniale ale căsătoriei faţă de terţi, potrivit
art. 39 alin. 2 C. fam., ele încetează de la data când s-a făcut menţiune
despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data
când terţii au cunoscut divorţul pe o altă cale. Instanţa va comunica, din
oficiu, hotărârea irevocabilă de divorţ, serviciului de stare civilă, pentru a
face menţiune pe marginea actului de căsătorie 2 .
Termenul de exercitare a căilor de atac a apelului şi a recursului
privind hotărârea de divorţ este unul special, de 30 de zile, şi curge de la
comunicarea hotărârii.
S-a decis că hotărârea de divorţ este supusă acestui termen special
şi în situaţia în care se atacă numai modalitatea de soluţionare a unei
cereri accesorii, hotărârea având caracter unitar 3 .
Aşa cum s-a mai arătat, apelul sau, după caz, recursul
reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins
ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.
Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează
numai reclamantul (art. 619 alin. 3 C.proc.civ.).
În cazul divorţului întemeiat pe acordul ambilor soţi hotărârea care
se pronunţă este definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul. Ca urmare,
în acest caz, vor putea fi atacate cu apel iar apoi cu recurs, numai soluţiile
referitoare la cererile accesorii divorţului.
În privinţa căilor extraordinare de atac legea prevede că hotărârea
dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii. S-a arătat că această
dispoziţie vizează numai capătul principal de cerere, astfel că revizuirea
este, totuşi, admisibilă dacă se atacă soluţia dată prin hotărârea de divorţ
cererilor accesorii 4 .
Se poate folosi însă calea extraordinară de atac a contestaţiei în
anulare.

13. Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor

1
V.Daghie, I.Apoatu, E.Guriţă, Elemente de procedură civilă şi administrativă, Ed.
Naţional, 1999, p. 275
2
Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 10/1974, în Îndreptar interdisciplinar, p. 359
3
T.S., Sc. ci., dc. nr. 1599/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 76; C.S.J., Sc. civ., dc. nr.
450/1991, nepublicată
4
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 436

132
În temeiul art. 38 alin. 2 C. fam., divorţul se poate pronunţa pe baza
acordului soţilor dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei;
• să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.
Dispoziţiile derogatorii prevăzute în cazul divorţului pe baza
acordului soţilor se referă, în primul rând, la cererea de divorţ care va fi
semnată de ambii soţi.
Atunci când este cazul, în acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi
modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii
divorţului.
Cu ocazia primirii cererii de divorţ preşedintele instanţei va verifica
existenţa consimţământului soţilor după care va fixa un termen de două
luni în şedinţă publică. Un asemenea termen este prevăzut de lege pentru
a mai da soţilor posibilitatea să se gândească şi să reflecteze la
desfacerea căsătoriei.
La termenul de judecată instanţa va verifica dacă soţii stăruie în
desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la
judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ.
Pentru soluţionarea cererilor accesorii care privesc numele pe care
soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei,
legea mai prevede că instanţa va putea dispune, atunci când consideră
necesar, administrarea de probe (art. 613 ind. 1 alin. 3 C.proc.civ.).

Secţiunea 6 – Procedura partajului judiciar


Reglementarea partajului ca o procedură specială s-a realizat prin
dispoziţiile art. 673 ind.1-673 ind.14 C.proc.civ. 1 , însă mai trebuie avute în
vedere şi dispoziţiile cuprinse în Codul civil (art. 728-799) şi în Codul
familiei (art. 33 şi 36).
Partajul judiciar se realizează după aceste norme indiferent dacă
este vorba de indiviziunea propriu-zisă, care are ca obiect o universalitate
de bunuri, de proprietatea comună pe cote-părţi, care are ca obiect un bun
individual, sau de proprietate comună în devălmăşie, care are ca obiect
bunurile comune ale soţilor, în măsura în care legea nu stabileşte în mod
expres o altă procedură 2 .
În principiu, cei interesaţi, pot recurge la un partaj voluntar, prin
bună învoială, şi numai în măsura în care nu se înţeleg se vor adresa
instanţei judecătoreşti.
Există şi alte situaţii în care partajul judiciar este obligatoriu: dacă
vreunul dintre titularii dreptului de proprietate comună lipseşte; dacă
printre proprietari se găsesc şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există sesizarea autorităţii
tutelare pentru un partaj voluntar; în cazul împărţirii bunurilor comune ale

1
Capitolul VII „Procedura împărţelii judiciare” (art. 673 ind. 1 – 673 ind. 14) a fost introdus
prin art. I pct. 22 din O.U.G. nr. 138/2000
2
V.Daghie, I. Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 278

133
soţilor în timpul căsătorie, la cererea unuia dintre soţi (art. 36 alin.2 C.
fam.), ori a creditorului unuia dintre soţi (art. 33 alin. 2 C. fam.) 1 .
Partajul judiciar se poate realiza fie pe cale principală, fie pe cale
accesorie (de exemplu, în procesele de divorţ) sau incidentală (în cadrul
contestaţiei la executare).

1. Sesizarea instanţei

Instanţa competentă din punct de vedere material este judecătoria


(art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ. modificat prin Legea nr.
219/2005).
Sub aspectul competenţei teritoriale trebuie distins după cum este
vorba despre un partaj succesoral, partaj de bunuri comune sau partajul
bunurilor dobândite prin coachiziţie, coposesie, etc.
În primul caz, competenţa teritorială aparţine instanţei de la ultimul
domiciliu al defunctului, potrivit art. 14 C.proc.civ., chiar dacă în masa
succesorală s-ar afla un bun imobil situat în raza altei instanţe 2 . În al
doilea caz, soluţia diferă după calea procesuală aleasă de reclamant.
Dacă partajul se cere în timpul căsătoriei ori după desfacerea acesteia, pe
cale principală, competenţa teritorială se stabileşte după regulile dreptului
comun: instanţa de la domiciliul pârâtului, dacă masa de împărţit cuprinde
numai bunuri mobile, iar dacă printre bunuri există şi un imobil,
competenţa aparţine instanţei în raza căreia se află imobilul.
În situaţia în care partajul se soluţionează pe cale accesorie sau
incidentală competenţa se stabileşte, potrivit art. 17 C.proc.civ., în
favoarea instanţei care soluţionează cererea principală, chiar dacă în
masa bunurilor de împărţit s-ar afla şi un bun imobil situat în circumscripţia
altei instanţe 3 .
În celelalte cazuri competenţa se stabileşte potrivit art. 5 sau art. 13
C.proc.civ., în raport cu împrejurarea dacă printre bunurile supuse
împărţelii sunt sau nu bunuri imobile.
În materie succesorală legitimarea procesuală activă aparţine
oricăruia dintre coindivizari (art. 728 C. civil). Reclamantul va trebui să
cheme în judecată pe toţi ceilalţi coproprietari, în calitate de pârâţi, altfel,
potrivit art. 797 C. civil, împărţeala este nulă.
Partajul mai poate fi cerut şi de creditorii personali ai copărtaşilor
sau, de creditorii succesiunii şi de procuror, în cazurile prevăzute de art.
45 alin. 1 C.proc.civ.
Cererea de partaj cuprinde elementele unei cereri de chemare în
judecată, trebuind să fie indicate persoanele între care urmează a avea
loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile
supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi
persoana care la deţine sau le administrează.
În legătură cu partajul succesoral, pentru a se asigura respectarea
principiului egalităţii între moştenitori şi a se evita alte procese, instanţa va
trebui să dea curs cererilor făcute de pârâţi pe orice cale, privitoare la

1
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 545
2
T.S., Col. civ., dc. nr. 1393/1968, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 171
3
T.S., Sc. civ., dc. nr. 1651/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 62

134
obligaţiile şi drepturile succesorilor, printre care şi cererile de aducere la
masa de împărţit şi a altor bunuri rămase de la defunct, a fructelor
acestora, a datoriilor şi sarcinilor succesiunii care trebuie plătite de
coerezi în proporţie cu partea ereditară a fiecăruia, raportul donaţiilor,
reducţiunea legatelor şi donaţiilor făcute cu încălcarea rezervei
succesorale 1 .
Asemenea pretenţii por fi formulate fie pe calea cererii
reconvenţionale, fie pe calea unei cereri separate conexată la cererea de
partaj ce trebuie soluţionate prin aceeaşi hotărâre nefiind posibilă
disjungerea lor 2 . S-a decis chiar că instanţa este obligată să includă în
masa partajabilă şi bunurile indicate de părţi, în faţa instanţei, fără să fie
necesară în mod obligatoriu modificarea cererii principale sau formularea
unei cereri reconvenţionale 3 .
Potrivit art. 3 lit. c din Legea nr. 146/1997 cererile pentru stabilirea
calităţii de moştenitor, a masei succesorale, cereri de raport, cereri de
reducţiune a liberalităţilor şi cererile de partaj se taxează cu suma de 183
000 lei. Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de
împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor
coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se
datorează de titularul cererii la valoarea contestată.
Prin cererea de partaj sau separat se poate solicita şi luarea
măsurii asigurătorie a sechestrului judiciar, dar trebuie dovedit că măsura
este utilă pentru părţi şi este menită să înlesnească efectuarea actelor de
conservare sau administrare privind bunurile asupra cărora se cere
înfiinţarea sa 4 .
Cererea de partaj este imprescriptibilă extinctiv, putând fi introdusă
oricând (art. 728 C. civil).
Există şi cereri care se valorifică în cadrul procesului de partaj care
sunt supuse prescripţiei extinctive iar instanţa este obligată ca, din oficiu,
să verifice acest lucru (de exemplu, cererea pentru reducţiunea
liberalităţilor excesive, cererea de raport a donaţiilor, cererea pentru
lichidarea cheltuielilor de înmormântare a defunctului) 5 .

2. Procedura partajului

Potrivit art. 673 ind. 4 C.proc.civ., în tot cursul procesului, instanţa


va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile
ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî
potrivit învoielii lor. Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă
printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă
numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă
este cazul, a ocrotitorului legal.

1
V.M.Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 455
2
C.S.J., Sc. civ., dc. nr. 1997/1991, în Probleme de drept 1990-1992, p. 151
3
T.S., Sc. civ., dc. nr. 2727/1998, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p 134
4
T.S., Sc. civ., dc. nr. 1453/1970, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 171
5
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 554-555

135
În cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor
bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre
parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor cu privire la partaj se
pronunţă ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 271-273 C. proc civilă.
În cazul în care părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile
supuse împărţelii, calitatea de coproprietari, cota-parte ce se cuvine
fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care
coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire, instanţa
va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele
comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii (art. 673
ind. 5 alin. 1 C.proc.civ.).
Rezultă aşadar că partajul se realizează, în principal, prin învoiala
părţilor atunci când aceasta există, iar instanţa are obligaţia de a stărui
pentru ca părţile să încheie o asemenea înţelegere şi, numai în măsura în
care părţile nu cad de acord, instanţa va proceda la împărţeala după
regulile stabilite de lege.
În acest ultim caz, dacă pentru formarea loturilor sunt necesare
operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa
nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili elementele
arătate la art. 673 ind. 5 alin. 1 C.proc.civ. întocmind în mod corespunzător
minuta prevăzută de art. 258. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune
efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere
la stabilirea acesteia, va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în
natură şi în ce mod anume, propunând loturile se urmează a fi atribuite.
În situaţia împărţirii bunurilor comune ale soţilor se va stabili, în
prealabil, contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor comune. Prezumţia
că ambii soţi au contribuit egal la dobândirea bunurilor comune operează
numai în lipsa unor probe din care să rezulte că aportul unuia dintre ei a
fost mai mare decât al celuilalt 1 .
S-a mai decis că, în cadrul procesului pentru partajarea succesiunii,
instanţa trebuie să constate, pe de o parte, persoanele cu vocaţie la
moştenire şi cota lor succesorală, iar, pe de altă parte, masa completă a
succesiunii care urmează să fie împărţită.
Constatările din certificatul de moştenire nu au puterea lucrului
judecat 2 .
Încheierea prin care instanţa se pronunţă potrivit dispoziţiilor art.
673 ind. 6 alin. 1 C.proc.civ. trebuie motivată şi semnată de judecător şi de
grefier şi are caracter interlocutoriu, instanţa nemaiputând reveni asupra a
ceea ce a stabilit.
Cu toate astea, legea prevede că în cazul în care ulterior
pronunţării încheierii dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de
împărţeală, se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise
unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti
coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie,
instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi
1
T.S., Sc. civ., dc. nr. 2024/1987, în R.R.D. nr. 6/1988, p. 56
2
T.S., Col. civ., dc. nr. 1733/1957, în C.D. 1957, p. 166

136
coproprietarii sau bunurile omise. În aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu
consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun care a fost
cuprins din eroare în masa de împărţit (art. 673 ind. 7 C.proc.civ.).
Conform regulamentelor în vigoare încheierile prevăzute la art. 673
ind. 6 alin. 1 şi art. 673 ind. 7 C.proc.civ. pot fi atacate cu apel sau, după
caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi
hotărârea dată asupra fondului procesului 1 .
În cazul în care, după pronunţarea încheierii de admitere în
principiu instanţa îşi declină competenţa ori dacă hotărârea este
desfiinţată pentru necompetenţă şi dosarul este trimis instanţei
competente, aceasta este obligată să pronunţe o nouă încheiere
deoarece, potrivit art. 105 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedură
îndeplinite de o instanţă necompetentă sunt nule 2 .
De asemenea, dacă după pronunţarea încheierii procesul a rămas
în nelucrare şi s-a constatat perimarea, într-o cerere nouă de partaj trebuie
dată o altă încheiere de admitere în principiu 3 .
Pronunţarea unei noi încheieri nu este necesară însă în cazul în
care hotărârea de partaj a fost desfiinţată sau casată numai parţial, fără a
fi afectată această încheiere 4 .
Faţă de conţinutul acestor încheieri s-a apreciat că sunt incidente şi
dispoziţiile art. 281-281 ind. 3 C.proc.civ. privind îndreptarea , lămurirea şi
completarea hotărârii, care se vor aplica în mod corespunzător 5 .
În ceea ce priveşte partajul propriu-zis, la prima zi de înfăţişare,
dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la
fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când este cazul, de
recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se
află şi valoarea acestora.
Modalităţile de realizare a partajului sunt următoarele:
1.partajul în natură
Dispoziţiile art. 673 ind. 5 C.proc.civ. prevăd că instanţa va face
împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite se procedează la formarea
loturilor şi la atribuirea lor. În cazurile în care loturile nu sunt egale în
valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani numită sultă.
Printre criteriile de care instanţa va ţine seama la formarea şi
atribuirea loturilor, sunt prevăzute, după caz, acordul părţilor, mărimea
cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura
bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor; faptul că unii dintre coproprietari,
înainte de a cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul
coproprietarilor sau altele asemenea.
Instanţa este obligată să examineze condiţiile concrete ale fiecărui
copărtaş şi să indice criteriile pe care le-a avut în vedere 6 .
2.atribuirea bunului unui copărtaş
1
Art. 673 ind. 8 C. proc. civilă modificat prin art. I pct. 79 din Legea nr. 219/2005
2
T.S., Sc. civ., dc. nr. 1816/1972, în R.R.D. nr. 5/1973, p. 142
3
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 559
4
T.S., Sc. civ., dc. nr. 119/1976, în C.D. 1956, p. 150
5
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 459
6
T.S., Sc. civ., dc. nr. 1402/1971, în R.R.D. nr. 5/1972, p. 158; C.S.J., dc. nr. 2726/1991,
în Probleme de drept 1990-1992, p. 174; C.S.J., Completul de 7 judecători, dc. nr.
25/1994, în B.J. 1994, p. 66

137
Potrivit legii, instanţa, prin încheiere, îi poate atribui unuia dintre
coproprietari, la cererea acestuia, întregul bun în mod provizoriu, atunci
când împărţeala în natură a bunului nu este posibilă sau ar cauza o
scădere importantă a valorii bunului ori i-ar modifica în mod păgubiţilor
destinaţia economică.
Dacă mai mulţi coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanţa va
ţine seama de criteriile menţionate mai sus.
Prin încheiere, instanţa va stabili şi termenul în care coproprietarul
căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce
reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.
Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit în mod provizoriu bunul
depune, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari,
instanţa, prin hotărâre asupra fondului procesului, îi va atribui bunul.
În cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele
cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui
coproprietar, în aceleaşi condiţii.
Rezultă că, atribuirea bunului unui copărtaş are loc în două faze:
atribuirea provizorie şi atribuirea definitivă.
Este însă posibil ca, la cererea unuia dintre coproprietari, instanţa,
ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, să-i
atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind,
totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care
este obligat să le plătească ( art. 673 ind. 10 alin. 4 C.proc.civ.) 1 .
3.vânzarea bunurilor
Este o modalitate de realizare a partajului la care se recurge în
situaţia în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori,
deşi acesta a fost atribuit provizoriu,nu s-au depus, în termenul stabilit,
sumele cuvenite celorlalţi coproprietari.
Asupra vânzării bunurilor supuse împărţelii instanţa se pronunţă
prin încheiere stabilind, totodată, dacă vânzarea se va face de către părţi
prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc.
Vânzarea se poate dispune de instanţă asupra tuturor sau numai
unei părţi din bunurile supuse partajului. Pentru bunurile nesupuse
vânzării, la cererea oricărei părţi, instanţa va proceda la împărţirea
bunurilor pentru care nu a dispus vânzarea.
Dacă s-a dispus ca vânzarea să se facă de părţi, prin bună învoială,
instanţa va stabili şi termenul în care aceasta va fi efectuată, termen care
nu poate fi mai mare de 6 luni.
La împlinirea termenului, părţile vor prezenta instanţei dovada
vânzării.
În cazul în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează în
termenul stabilit, instanţa, prin încheiere, va dispune ca vânzarea să fie
efectuată de executorul judecătoresc.
Încheierile pronunţate în asemenea situaţii pot fi atacate separat cu
apel. Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri nu mai pot fi supuse
apelului o dată cu hotărârea asupra fondului procesului ( art. 673 ind. 11
alin. 4 C.proc.civ.).
1
Art. 673 ind. 10 C. proc. civilă a fost constatat ca fiind constituţional de către Curtea
Constituţională prin d. nr. 52/2003, publicată în M.Of. nr. 153/10.03.2003

138
După rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus
vânzarea bunului de către executorul judecătoresc, acesta va proceda la
efectuarea vânzării la licitaţie publică.
În acest sens, executorul judecătoresc va fixa termenul de licitaţie,
care nu va depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru
bunurile imobile, termene socotite de la data primirii încheierii, şi va
înştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării.
Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile executorul va întocmi
şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 5 zile înainte de termen iar, în
cazul vânzării unui bun imobil, cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul
de licitaţie.
Aceste prevederi privitoare la licitaţie se completează
corespunzător cu dispoziţiile capitolelor II, III şi IV din Cartea a V-a a
Codului de procedură civilă, privind vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile
şi imobile.
Preţul de pornire al licitaţiei este cel arătat în publicaţiile de vânzare
şi se stabileşte, de regulă, de expert numit fie de către instanţă, fie de
către executorul judecătoresc. Dacă s-a oferit un preţ mai mare decât cel
menţionat în publicaţii, licitaţia va începe de la acest preţ.
De menţionat că, potrivit art. 673 ind. 12 alin 5 C.proc.civ.,
coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ
oferit de participanţii la licitaţie.
În cazul în care vânzarea a avut loc, preţul va fi consemnat la
dispoziţia instanţei, de către părţi în situaţia vânzării prin buna învoială ori,
de către executorul judecătoresc dacă vânzarea s-a făcut prin licitaţie
publică, urmând ca instanţa să îl împartă potrivit dreptului fiecărui
coproprietar. La fel va proceda instanţa şi în cazul sumelor depuse de un
coproprietar pentru ceilalţi 1 .
În cazul în care împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre
modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului,
fiind posibilă însă introducerea ulterioară a unei noi cereri de partaj.

3. Hotărârea de partaj

Hotărârea de partaj pune capăt stării de indiviziune şi reprezintă


actul final prin care se desăvârşeşte această procedură specială, actul de
dispoziţie al instanţei care încheie litigiul apărut între coindivizari 2 .
În privinţa căilor de atac s-a formulat opinia potrivit căreia hotărârile
de partaj pronunţate în litigii al căror obiect are o valoare de până la 1
miliard lei inclusiv nu sunt supuse apelului iar recursul este de competenţa
tribunalului (art. 282 ind. 1 alin. 1 şi art. 299 alin. 2 C.proc.civ.) iar celelalte
hotărâri de partaj pot fi atacate cu apel la tribunal şi cu recurs la curtea de
apel ( art. 2 pct. 2 şi art. 3 pct. 3 C.proc.civ.). Dacă însă partajul se solicită
pe cale accesorie incidentală, soluţia cu privire la el este supusă aceloraşi
căi de atac ca şi hotărârea dată asupra cererii principale, în condiţiile în
care legea nu prevede în mod expres altfel 3 .

1
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit.,p. 463
2
V.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 285
3
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 464

139
Cheltuielile de judecată vor fi suportate, în principiu, de către toţi
copărtaşii, potrivit cotei ce revine fiecăruia 1 .
Din art. 786 C. civil rezultă că partajul succesoral are efect
declarativ în sensul că fiecare coerede este prezumat că a moştenit
singur, direct de la defunct, încă de la data decesului acestuia toate
bunurile ce-i sunt atribuite prin partaj, şi că n-a fost niciodată proprietarul
celorlalte bunuri atribuite celorlalţi coerezi 2 .
Aceste dispoziţii au însă aplicare generală şi deci partajul are efect
declarativ chiar dacă indiviziunea a izvorât din altă cauză decât
succesiunea.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă sau irevocabilă constituie titlu
executoriu fiind susceptibilă de executare indiferent dacă în acţiune s-a
solicitat sau nu predarea efectivă a bunului şi chiar dacă instanţa nu a
dispus această predare, nefiind necesară introducerea de către copărtaş a
unei acţiuni în revendicare împotriva copărtaşului care deţine bunul atribuit
şi refuză să-l predea 3 .
Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută
în termenul prevăzut de art. 405 alin. 1 C. proc civilă, de 3 sau 10 ani,
după cum cererea de partaj şi, în mod corespunzător hotărârea de partaj
se referă la bunuri mobile sau imobile 4 .
Soluţionarea altor probleme decât proprietatea, cum ar fi identitatea
bunului ce se urmăreşte sau realitatea deţinerii lui de către copărtaş, se
poate realiza pe calea contestaţiei la executare 5 .

Secţiunea 7 – Acţiunile posesorii


Realizând o clasificare a acţiunilor civilă în funcţie de natura
dreptului ce se valorifică, am arătat că acestea se împart în personale,
reale şi mixte.
Acţiunile reale, prin care se valorifică un drept real, se subclasifică
potrivit obiectului lor, bun mobil sau imobil, în acţiuni reale mobiliare sau
imobiliare.
Acţiunile reale imobiliare sunt, la rândul lor, petitorii ori posesorii,
după cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real
imobiliar, respectiv ocrotirea posesiei bunului imobil.
Posesia este stăpânirea efectivă a unui lucru, puterea de fapt
asupra lucrurilor, exercitarea actelor de folosinţă asupra lor ca şi cum
posesorul ar fi proprietarul lucrurilor respective, exercitarea în fapt a
dreptului real ca şi cum ar fi titularul acestuia, săvârşirea de acte juridice
asupra dreptului ce are ca obiect lucrul posedat 6 .

1
T.S., sc. civ., dc. nr. 1085/1972, în Repertoriu II, p. 378
2
V.M.Ciobanu, op. cit., p. 571; M.Costin, Principiul declarativ al partajului în lumina
practicii judiciare, în R.R.D. nr. 5/1972, p. 10
3
Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 3/1968, în Îndreptar interdisciplinar, p. 378-379
4
V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 465
5
T.S., sc. civ., dc. nr. 1805/1980, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 84
6
I. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p.
48

140
Apărarea posesiei, ca stare de fapt, se realizează prin intermediul
acţiunii posesorii definită 1 ca un ansamblu de mijloace procesuale prin
TPF FPT

care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice act
de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil sau să îi restituie în
posesie bunul imobil atunci când a fost deposedat.
Rezultă că acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare deoarece
privesc posesia asupra bunurilor imobile iar prin intermediul lor nu se
urmăreşte apărarea unui drept real ci ocrotirea posesiei ca o stare de fapt,
împotriva oricăror tulburări.
În timp ce acţiunile petitorii pun în joc însăşi existenţa dreptului real
şi nu reuşesc decât dacă stabilesc existenţa dreptului real, acţiunile
posesorii, ca acţiuni reale, nu se ocupă de existenţa dreptului real, ci se
referă exclusiv la faptul posesiei care poate avea ori nu în spate dreptul
real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei se apără însuşi dreptul real care se
află în spatele posesiei 2 .TPF FPT

Acţiunile posesorii au fost clasificate în acţiuni în complângere


(generale), prin care reclamantul solicita înlăturarea unei tulburări
obişnuite a posesiei paşnice, prin încălcarea ei de către pârât, şi acţiuni în
reintegrare (speciale), prin care reclamantul pretinde să fie repus în
situaţia anterioară atunci când a intervenit o deposedate sau tulburare cu
violenţă.

1. Condiţii de exercitare

În afară de condiţiile generale de exercitare a unei acţiuni,


exercitarea acţiunilor posesorii presupune îndeplinirea unor condiţii
specifice ce diferă, funcţie şi de cele două tipuri de acţiuni posesorii.
Potrivit art. 674 C.proc.civ., pentru acţiunea posesorie în
complângere este necesar:
a) Să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare
În doctrină şi jurisprudenţă au existat controverse cu privire la
natura termenului de un an, apreciindu-se de majoritatea autorilor că este
vorba despre un termen de prescripţie 3 . TPF FPT

În cazul faptelor continuate de tulburarea posesie termenul de un


an de la tulburare sau deposedare se socoteşte pornind de la data
primului act de tulburare a posesiei (începutul tulburării posesiei) iar nu de
la data ultimului act de tulburare a posesiei 4 . TPF FPT

b) Reclamantul să dovedească că, înainte de tulburare sau


deposedare, a posedat bunul cel puţin un an.
Termenul de un an se calculează de la data tulburării sau
deposedării, scop în care reclamantul trebuie să aducă dovezi
corespunzătoare pentru a se stabili durata posesiei.
În cazul în care reclamantul nu a posedat bunul un an întreg, poate
să unească posesia sa cu a autorului său în temeiul art. 1860 C. civil 5 . TPF FPT

1
TPV.M.Ciobanu, op. cit., p. 533
PT

2
TPI.Filipescu, op. cit., p. 66
PT

3
TPV.M.Ciobanu, op. cit., p. 537
PT

4
TPT.jud. Suceava, sc. civ., dc. nr. 578/1971, în R.R.D. nr. 1/1972, p. 149
PT

5
TPV.M.Ciobanu, op. cit., p. 538
PT

141
În cadrul acţiunii posesorii, instanţa poate cerceta aparenţa în drept
în raport cu titlurile prezentate de părţi, fără ca prin aceasta acţiunea să se
transforme din posesorie în petitorie 1 . TPF FPT

c) Posesia să îndeplinească condiţiile cerute de art. 1846 şi 1847


C. civil, adică să fie utilă sau neviciată.
Pentru acţiunea posesorie în reintegrare care apără posesia în
cazul în care tulburarea sau deposedarea s-au produs prin violenţă, art.
674 alin. 2 C.proc.civ. prevede doar condiţia să nu fi trecut un an de la
tulburare sau deposedare.

2. Procedura de judecată

Instanţa competentă să soluţioneze acţiunile posesorii este


judecătoria în circumscripţia căreia se află bunul imobil.
Cererea de chemare în judecată va cuprinde elementele prevăzute
de dreptul comun, fiind necesare precizări cu privire la bunul asupra căruia
au intervenit actele de tulburare sau deposedare, data comiterii faptelor
respective şi descrierea lor cât mai amănunţită, mijloacele de dovadă
pentru susţinerea afirmaţiilor reclamantului 2 . TPF FPT

Dacă în cadrul acţiunii posesorii se formulează şi o cerere în


despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tulburare sau deposedare,
competentă să soluţioneze cererea este instanţa investită cu soluţionarea
acţiunii principale (art. 17 C.proc.civ.).
Legitimare procesuală activă are persoana care posedă bunul
imobil şi care poate fi un posesor fără titlu sau chiar proprietarul ori titularul
altui drept imobiliar.
Acţiunile posesorii se pot face şi pentru ocrotirea servituţilor
continue şi aparente (art. 675 C.proc.civ.).
Potrivit art. 676 C.proc.civ., cererile posesorii pot fi făcute şi de cel
care deţine bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul (
proprietarul), cu condiţia ca tulburarea să nu fie cauzată de însuşi posesor,
caz în care cel prejudiciat are la îndemână acţiunile rezultate din contract.
Acţiunea posesorie poate fi folosită şi între proprietarii în indiviziune
ai unei averi comune, fiind admisibilă acţiunea unui moştenitor care
stăpâneşte în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză şi este
tulburat în posesia sa de un comoştenitor 3 . TPF FPT

Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi,
cererea posesorie nu poate fi exercitată de un coindivizar împotriva
altuia 4 .TPF FPT

Dacă este vorba de coposesiune, instanţa are obligaţia de a stabili


limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre coposesori să nu fie
stânjenit în exerciţiul posesiei sale 5 . TPF FPT

Legitimare procesuală pasivă are persoana care a comis actul de


tulburare sau deposedare ori succesorii acestora.

1
TPT.S., Col. civ., dc. nr. 1063/1956, în C.D. 1956, p. 237
PT

2
TPV.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 264
PT

3
TPT.S., Col. civ., dc. nr. 1591/1957, în C.D. 1957, p. 314
PT

4
TPT.S., Sc. civ., dc. nr. 1327/1971, în Repertoriu II, p. 106
PT

5
TPT.S., Sc. civ., dc. nr. 1526/1984, în C.D. 1984, p. 59-62
PT

142
Acţiunea posesorie se poate folosi chiar şi împotriva persoanei care
se consideră proprietar 1 . TPF FPT

Potrivit art. 674 alin 3 C.proc.civ., cererile posesorii se judecă de


urgenţă şi cu precădere.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
Acţiunea în tulburarea posesiei având un caracter urgent şi fiind
îndreptată pentru ocrotirea posesiunii de fapt, ceea ce trebuie examinat în
această materie este numai faptul posesiunii şi al tulburării, fără a se pune
în discuţie fondul însuşi al dreptului, care nu se poate rezolva decât în
cadrul unei acţiuni în revendicare 2 . TPF FPT

Părţile se pot învoi să discute problema proprietăţii, caz în care


procesul posesoriu se transformă într-un proces de drept comun cu
caracter petitoriu 3 .
TPF FPT

Hotărârile în acţiunile posesorii se bucură de putere de lucru


judecat numai faţă de o altă cerere posesorie şi numai dacă împrejurările
de fapt avute în vedere la pronunţarea soluţiei nu s-au schimbat.
Reclamantul căruia i s-a respins o acţiune posesorie poate introduce
o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi bun imobil 4 . TPF FPT

Dacă însă s-a introdus o acţiune în revendicare, care s-a respins,


cel care a pierdut nu poate obţine protecţia posesiei aceluiaşi bun imobil
printr-o acţiune posesorie 5 . TPF FPT

1
TPT.S., Sc. civ., dc. nr. 239/1985, în C.D. 1985, p. 26-28
PT

2
TPT.S., Col. civ., dc. nr. 524/1954, în C.D. 1954, p. 316
PT

3
TPT.S., Sc. civ., dc. nr. 1477/1976, în C.D. 1976, p. 232-234
PT

4
TPT.S., Col. civ., dc. nr. 816/1955, în C.D. 1955, p. 220
PT

5
TPV.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 266-a se vedea în acest sens: A.Hilsenrad,
PT

I.Stoenescu, op. cit., p. 432-433; V.Negru, D.Radu, op. cit., p. 384; C.Crişu, Acţiunile
civile, op. cit., p. 318

143