Suport Lucrari Laborator - RM

INTRODUCERE
ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA ANALIZA

PROPRIETĂŢILOR MECANICE ALE MATERIALELOR
Există deosebiri foarte pronunţate în privinţa modului în care se

comportă diversele categorii de materiale, atunci când sunt solicitate
mecanic. Calea cea mai obişnuită pentru punerea în evidenţă a
proprietăţilor materialelor este efectuarea unor teste de laborator
numite încercări mecanice. Ca principiu, acestea constau în aplicarea
unor încărcări exterioare, adecvate solicitării realizate, asupra unor
eşantioane din materialul de studiat, numite epruvete, având forme şi
dimensiuni specifice fiecărui tip de experiment.
Încercările mecanice sunt foarte variate, în primul rând deoarece
solicitările care trebuie materializate sunt foarte diverse, dar şi pentru
că pot fi realizate în condiţii statice sau dinamice, la temperatura
mediului, sau la temperaturi ridicate ori joase, în aer sau în medii
corozive s.a.m.d. Pentru ca rezultatele experimentale obţinute la
momente şi în locuri diferite să poată fi comparate între ele, încercările
se efectuează în condiţii stabilite prin standarde, elaborate de
organizaţiile competente din fiecare ţară: cele mai cunoscute sunt
American Society for Testing and Materials - ASTM în SUA, German
Standards Bureau - DIN în Germania, Japanese Industrial Standard -
JIS în Japonia. În ţara noastră această activitate este coordonată de
Institutul Român de Standardizare.
Pe de altă parte, tendinţa actuală de globalizare a efectelor
activităţilor umane din cele mai diverse domenii se reflectă şi în privinţa
acestor standarde, care pe continentul nostru sunt puse în concordanţă,
în mod treptat, sub formă de norme europene unice (desemnate prin
apariţia în denumirea standardelor a siglei EN), iar pe plan mondial prin
recomandările International Standard Organization (ISO - siglă care, de
asemenea, apare în denumirea standardelor puse de acord cu normele
internaţionale).
1
Trebuie precizat, în această ordine de idei, că în prezent au
valabilitate în România patru categorii de standarde:
 cele adoptate înainte de 1989, denumite STAS şi aflate în curs
de actualizare, respectiv de înlocuire;
 cele adoptate (respectiv actualizate) după 1990, denumite
codificat prin literele SR, urmate de numărul standardului şi de
anul ultimei actualizări (scris complet);
 cele puse în acord cu normele internaţionale, ale căror
numere de ordine le-au preluat, codificate la fel ca mai sus, dar
cu literele SR EN, respectiv SR ISO.
Principial, în cadrul încercărilor mecanice se măsoară nivelul
încărcărilor aplicate eşantionului din materialul analizat, dimensiunile
acestuia, ca şi efectele produse asupra probei (în general deformaţii,
elastice şi/sau plastice), după care se stabilesc, folosind relaţii de calcul
potrivite, valorile corespunzătoare ale caracteristicilor mecanice ale
materialului.
Nivelul solicitărilor este exprimat de obicei prin mărimea fizică
numită tensiune mecanică, calculată ca raport între sarcina (forţa sau
momentul) care produce solicitarea şi un parametru geometric (aria sau
modulul de rezistenţă) al secţiunii de material care preia solicitarea.
La deformaţiile produse pe probă se poate face referire în mărimi
absolute (deplasări sau rotiri), sau relative (alungiri sau lunecări
specifice), iar măsurarea lor poate fi făcută cu mijloace obişnuite sau cu
dispozitive de precizie (extensometre sau montaje de traductoare
tensometrice).
Un indicator important al genului de comportare mecanică a unui
material este şi curba lui caracteristică, adică graficul dependenţei
dintre nivelul solicitării aplicate şi cel al deformării epruvetei – grafic care
se trasează pe parcursul unora dintre încercările mecanice.
Multe dintre încercări presupun solicitarea epruvetei până în
momentul în care materialul cedează (adică este atinsă limita lui de
rezistenţă la solicitarea respectivă), iar felul în care se produce ruperea
şi aspectul secţiunii de rupere sunt şi ele analizate pentru a caracteriza
comportarea mecanică a materialului cercetat.
2
LUCRAREA 1
ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE APLICATĂ

MATERIALELOR METALICE
1. Scopul lucrării
Prin realizarea încercării la tracţiune se pot atinge simultan mai
multe obiective, aflate în legătură cu proprietăţile mecanice ale
materialului supus experimentului:
 stabilirea categoriei în care se încadrează materialul respectiv,
din punctul de vedere al răspunsului la solicitările mecanice;
 determinarea valorilor unor caracteristici de rezistenţă şi de
deformabilitate, la tracţiune, ale materialului încercat;
 trasarea curbei caracteristice la tracţiune a materialului.
2. Consideraţii generale
Încercarea la tracţiune (sau întindere) este una dintre metodele
cele mai sigure şi cel mai mult folosite pentru stabilirea modului
principial în care se comportă un material necunoscut, atunci când este
solicitat mecanic. Avantajele ei sunt următoarele:
 distribuţia uniformă a tensiunilor în materialul din zona calibrată
a epruvetei;
 simplitatea relativă şi costul redus de realizare a încercării;
 relaţiile de calcul simple prin care sunt valorificate datele
obţinute prin experimente;
 valabilitatea, inclusiv în domeniul deformărilor plastice, a
relaţiilor de calcul folosite în domeniul elastic.
Trebuie făcută totuşi observaţia că rezultatele încercării nu sunt
independente de calitatea dotărilor din laboratorul unde se lucrează: ele
vor fi cu atât mai elocvente cu cât maşina folosită este mai competitivă
şi mai complet utilată pentru efectuarea experimentelor.
3
3. Noţiuni teoretice
Imaginea grafică a dependenţei dintre mărimile relative 
(tensiune) şi  (alungire specifică) este proprie fiecărei clase de
materiale, fiind numită curbă caracteristică a materialului (în acest caz
– la tracţiune). Ea oferă multe informaţii privind proprietăţile
materialului respectiv, aşa cum se va arăta mai jos.
Fig. 1. Aspectul tipic al curbei caracteristice la tracţiune,

pentru oţelurile de duritate medie.
În cazul oţelurilor de duritate medie, pe curba caracteristică se

pot deosebi mai multe zone, cărora le corespund o serie de mărimi
importante.
Punctul O corespunde situaţiei iniţiale, în care în epruvetă nu
există tensiuni (=0) şi nici deformaţii (=0); în prima porţiune a curbei,
cele două mărimi cresc simultan, dar viteza de creştere a lui  este mai
mare (graficul este mai apropiat de axa tensiunilor). În plus, dependenţa
dintre cele două mărimi este liniară până în punctul A, care corespunde
limitei de proporţionalitate (p) a materialului.
Ordonata punctului B, până la care se admite că materialul se
comportă elastic, adică după descărcare (îndepărtarea forţei) epruveta
îşi recapătă lungimea iniţială L0, se numeşte limită de elasticitate (e).
Începând din punctul C curba capătă tendinţa de a continua pe o
direcţie aproximativ paralelă cu axa absciselor, deoarece se produce
4
creşterea deformaţiei fără ca forţa să crească în mod sensibil (se spune
că materialul “curge”). Această zonă marchează intrarea în domeniul
deformării elasto-plastice a materialului, iar tensiunea corespunzătoare
punctului C se numeşte limită de curgere (c).
Urmează o porţiune crescătoare a curbei, fără proporţionalitate
între cele două mărimi, care se termină în punctul de maxim D,
considerat a fi limita de rupere (r) sau rezistenţa la (rupere prin)
tracţiune a materialului testat. Dacă se opreşte încercarea într-un
punct oarecare P(C’D) şi se urmăreşte evoluţia epruvetei pe parcursul
scăderii forţei către zero, se constată că descreşterea celor două mărimi
nu se face nici pe drumul urmat la încărcare şi nici pe direcţia normală
la axa absciselor (PP’), ci după o linie (PO’), aproximativ paralelă cu zona
elastică (OB) a curbei.
Aceasta arată că deformaţiile înregistrate pe epruvetă nu sunt în
totalitate reversibile, pentru că din deformaţia specifică (t) existentă în
starea de încărcare din punctul P, dispare (după descărcare) cantitatea
(e) numită deformaţie elastică, dar epruveta rămâne cu deformaţia (p)
– deformaţie plastică (permanentă), adică are o lungime mai mare cu
(pL0) decât lungimea iniţială.
Dacă această epruvetă se montează din nou în maşina pentru
încercări şi se reia solicitarea ei, se observă o evoluţie () mergând, cu
aproximaţie, după segmentul (O’P), ceea ce indică o nouă zonă cu
deformare proporţională (elastică) a materialului, zonă de lungime mai
mare decât porţiunea liniară iniţială (OA). Acest fenomen, marcând o
modificare favorabilă a calităţilor materialului, este numit ecruisare şi
este specific metalelor cu proprietăţi mecanice moderate. Este
recomandabil ca piesele făcute din astfel de materiale să fie supuse unei
solicitări iniţiale (pre-încărcare) înainte de a le fi aplicate încărcările
propriu-zise pe care trebuie să le preia.
Când se ajunge cu încărcarea epruvetei în apropierea punctului
D, adică la valoarea maximă a forţei (Fmax), se constată că într-o anumită
porţiune a epruvetei secţiunea ei transversală se micşorează (gâtuire),
fenomen care se accentuează apoi până când se produce ruperea. În
acest timp forţa aplicată se micşorează, conducând la un traseu
descendent (DF) al curbei caracteristice.
5
Este remarcabil că momentul apariţiei gâtuirii pe epruvetă
înseamnă pierderea caracterului omogen al solicitării (care fusese
observabil prin producerea aceloraşi fenomene în întregul volum al
probei aflat în afara zonelor de prindere), datorită creşterii valorilor
locale ale tensiunilor şi deformaţiilor specifice în acea zonă a epruvetei.
Pe lângă forma propriu-zisă a curbei caracteristice, aspectul
secţiunii de rupere a epruvetei este un criteriu în plus pentru încadrarea
materialului analizat într-o anumită categorie: materialele fragile se rup
după deformaţii foarte mici, aproape inobservabile, iar cele ductile –
dimpotrivă, se deformează mult, iar curba nu are o zonă urcătoare după
zona de curgere.
Materialele pentru care s-a descris mai sus forma tipică a curbei
de tracţiune, în rândul cărora se situează şi oţelurile de duritate medie,
formează categoria intermediară: ele nu manifestă nici fragilitate, dar
nici ductilitate pronunţată, în schimb închid sub curba lor caracteristică
la tracţiune o suprafaţă mult mai mare decât la celelalte două categorii.
Această arie reprezintă măsura energiei de deformare pe care materialul
o poate acumula înainte de rupere: cu cât aceasta este mai mare, cu
atât materialul este mai tenace şi va suporta mai bine, de exemplu,
solicitările dinamice.
Aşadar, despre un material care se rupe la tracţiune prin
smulgere, după apariţia unei gâtuiri pronunţate pe epruvetă şi pentru
care pe curba caracteristică apar zonele descrise, inclusiv zona urcătoare
dinainte de rupere, se va spune că are tenacitate mare şi că este
recomandabil pentru preluarea în condiţii de siguranţă a unei game
variate de încărcări mecanice.
4. Determinări experimentale
4.1. Echipamente, dispozitive

Epruveta este solicitată la întindere prin intermediul a două forţe
concentrate F, egale şi opuse, aplicate pe capetele ei şi având direcţia
axei sale longitudinale. Forţele cresc treptat şi lent (solicitarea este de
tip static, adică poate fi întreruptă şi apoi repornită, în orice moment al
producerii ei) până la ruperea probei, iar pe parcursul încercării se
înregistrează automat curba de variaţie a dependenţei dintre mărimea
6
încărcării şi creşterea de lungime pe care aceasta o produce pe probă.
Dimensiunile iniţiale d0 şi L0 se măsoară pe zona calibrată a epruvetei,
aşa cum se arată în figura de mai jos.
d0
F F
L0
Fig. 2. Schema de principiu a încercării la tracţiune.
Lucrarea se efectuează pe o maşină universală pentru încercări

mecanice (WDW 50), condusă de computer, prin intermediul căruia se
stabilesc parametrii la care se realizează solicitarea – de exemplu viteza
de creştere a forţei. Aceasta se reglează de fapt în termeni de alungire
(îndepărtarea reciprocă a capetelor epruvetei) produsă în unitatea de
timp.
Maşina afişează în mod continuu pe monitor graficul de
dependenţă între forţa aplicată F şi alungirea ΔL a epruvetei; se poate
opta pentru trasarea graficului având în axele de coordonate şi alte
mărimi (de exemplu tensiune-alungire specifică), ale căror valori se
calculează automat pe baza datelor iniţiale ale probei.
4.2. Epruvete
Pentru materialele metalice încercarea se efectuează urmând
prevederile standardului ISO 6892:2010 (care a înlocuit standardul SR
EN 10002).
7
Epruvete cilindrice pentru încercarea la tracţiune
Aceste norme prevăd utilizarea unor epruvete plate sau cilindrice;

acestea din urmă sunt preferate, dacă probele sunt prelevate din
material sub formă de bloc. Pentru ca efectele forţelor cu care epruveta
este prinsă în bacurile maşinii să nu denatureze starea de tensiuni din
zona ei de măsurare, capetele probei au de obicei dimensiuni mai mari
(în lăţime, respectiv în diametru) faţă de celelalte porţiuni ale ei.
4.3. Modul de lucru
Efectuarea în laborator a încercării la tracţiune presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 se porneşte maşina şi se iniţializează programul ei de conducere;
 se măsoară valorile iniţiale ale diametrului şi lungimii epruvetei;
 se completează cu aceste valori tabelul afişat pe monitor;
 se instalează epruveta între bacurile de prindere ale maşinii şi se
reglează parametrii încercării; viteza de creştere a solicitării se
alege, de exemplu la valoarea de 2mm/min;
8
Încercarea la tracţiune. Aspectul epruvetelor, înainte şi după producerea
încercării.
 se porneşte încărcarea;
 se urmăreşte modul în care proba se deformează pe parcursul
solicitării, iar pe monitor se observă trasarea curbei caracteristice
a epruvetei;
 după producerea ruperii probei se înregistrează curba în
computerul maşinii, apoi se scot bucăţile de epruvetă din maşină
şi se măsoară dimensiunile finale - diametrul du din secţiunea de
rupere şi distanţa Lu dintre reperele extreme de pe epruvetă,
atunci când bucăţile rupte sunt aşezate cap la cap pentru
reconstituirea probei.
9
Epruveta cilindrică, înainte şi după solicitarea la tracțiune
4.4. Prelucrarea datelor experimentale

Dacă după rupere se aşează cap la cap cele două bucăţi ale
epruvetei şi se măsoară lungimea finală Lu (între reperele aflate iniţial la
distanţa L0) a porţiunii sale calibrate, se poate determina alungirea
specifică la rupere a materialului:
Lu  L0 L
Ar   100   100 [%] (1)
L0 L0
În mod analog, notând cu S0 şi Su ariile iniţială şi finală (calculate în
funcţie de diametre) ale secţiunii de rupere, se poate stabili gâtuirea
specifică la rupere a materialului:
S 0 S u
Z 100 [%] (2)
S0
 d 02  d 2u
în care notaţiile reprezintă S0  , respectiv S u  [mm2]
4 4
Cu privire la valorile limită ale tensiunii, în standardele pentru
încercarea la tracţiune a metalelor se recomandă calcularea lor prin
împărţirea valorilor corespunzătoare ale forţei de încărcare nu la aria
instantanee a secţiunii epruvetei, ci la aria ei iniţială S0, astfel că limitele
teoretice ale tensiunii (c şi r) sunt înlocuite prin nişte mărimi
convenţionale:
Fc
 limita de curgere Re   MPa  (3)
S0
 rezistenţa la tracţiune
F
R m  max MPa (4)
S0
10
Aceste patru mărimi (Re, Rm, Ar, Z), calculate pe baza rezultatelor
încercării, sunt caracteristicile mecanice la tracţiune ale materialului
studiat, cunoaşterea lor fiind importantă pentru calculele de rezistenţă
şi pentru folosirea corectă a materialului în cauză.
Rezultatele culegerii şi prelucrării datelor experimentale se pot

observa, într-o formă sintetică, în tabelele care urmează.
Tabelul 1. Mărimi măsurate
Nr. d0 L0 du Lu Fc Fmax
crt. [mm] [mm] [mm] [mm] [N] [N]
Tabelul 2. Mărimi calculate
Nr. S0 Su Re Rmax Ar Z
crt. [mm ] 2
[mm ] 2
[MPa] [MPa] [%] [%]
5. Concluzii
Fenomenele observate şi datele rezultate din experiment permit
să se încadreze oţelul încercat într-o anumită categorie de materiale,
precum şi să se calculeze valorile caracteristicilor sale de rezistenţă
(limitele de curgere şi de rupere) şi deformabilitate (alungirea şi gâtuirea
la rupere) la solicitarea de tracţiune.
Bibliografie
[1] Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986.
[2] Mocanu, D.R. (coord.), Încercarea materialelor. Vol.1: Încercări distructive
ale metalelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982.
[3] Horbaniuc, D. s.a., Îndrumar pentru lucrări de laborator la Rezistenţa
materialelor, rotaprint I.P. Iaşi, 1987.
[4] ISO 6892-1:2015 Materiale metalice. Încercarea la tracţiune. Partea 1:
Metoda de încercare la temperatura ambiantă.
11
Epruvetă cilindrică încercată la tracţiune la
temperatură ridicată
rupere tenace
Epruvetă plată încercată la tracţiune – rupere tenace
Epruvetă cilindrică încercată la tracţiune –

rupere fragilă
12
Aspectul ecranului pentru încercarea la tracţiune a unor epruvete din oţel
tenace (sus), respectiv din aluminiu (ductil) (jos).
13
Curbă de tracţiune pentru o epruvetă din plastic WPC.
Curbă de tracţiune pentru o epruvetă din compozit cu lemn.
14
Curbă de tracţiune pentru o epruvetă din compozit armat cu o structură de tip
Curbe caracteristice la tracţiune ale unor oţeluri tenace.
15
Curbă caracteristică a unui oţel tenace, cu o descărcare şi încărcare a
epruvetei, într-un punct din zona de ecruisare.
Curbă de tracţiune pentru o epruvetă din lemn.
16
Curbe de tracţiune pentru materiale plastice.
17
Curbe de tracţiune pentru epruvete din materiale plastice armate cu fibre de
sticlă (sus), respectiv de carbon (jos).
18
LUCRAREA 1
FIŞA LUCRĂRII DE LABORATOR
ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE APLICATĂ

1. Standarde de referinţă (sau referinţe bibliografice)
Încercarea se efectuează urmând prevederile standardului ISO EN
6892:2010 (care a înlocuit standardul SR EN 10002).
2. Echipamente şi dispozitive
Lucrarea se efectuează pe o maşină universală pentru încercări
mecanice, condusă de computer, prin intermediul căruia se stabilesc
parametrii la care se realizează solicitarea – de exemplu viteza de
creştere a forţei. Maşina afişează în mod continuu pe monitor graficul de
dependenţă între forţa aplicată F şi alungirea ΔL a epruvetei; se poate
opta pentru trasarea graficului având în axele de coordonate şi alte
mărimi (de exemplu tensiune-alungire specifică).
3. Epruveta
Se folosesc epruvete plate sau cilindrice; acestea din urmă sunt
preferate, dacă probele sunt prelevate din material sub formă de bloc;
pentru ca efectele forţelor de prindere să nu denatureze starea de
tensiuni din zona de măsurare, capetele probei au dimensiuni mai mari
(în lăţime, respectiv în diametru) faţă de celelalte porţiuni ale ei.
d0
F F
L0
Fig. 1. Schema de principiu a încercării.
4. Materialul epruvetei
Probele sunt din oţel laminat obişnuit, aşteptat să se încadreze
între materielele tenace. Diametrul iniţial d0 este în principiu cuprins
între 6 şi 8mm, iar lungimea iniţială a zonei calibrate este L0=100mm.
5. Caracteristici mecanice determinate

Pe proba ruptă se măsoară diametrul ultim du, din secţiunea de
rupere, precum şi distanţa ultimă Lu dintre reperele zonei calibrate;
19
folosind forţele de curgere (Fc) şi de rupere (Fmax), se stabilesc valorile
ce particularizează comportarea materialului încercat, la tracţiune:
a) Caracteristici de rezistenţă
F
limita de curgere Re  c  MPa  (1)
S0
rezistența la tracțiune
F
R m  max MPa (2)
S0
b) Caracteristici de deformabilitate
alungirea specifică la rupere
Lu  L0 L
Ar   100   100 [%] (3)
L0 L0
S 0 S u
gâtuirea specifică la rupere Z 100 [%] (4)
S0
6. Rezultate
Tabelul 1. Mărimi măsurate
Nr. d0 L0 du Lu Fc Fmax
crt. [mm] [mm] [mm] [mm] [N] [N]
Tabelul 2. Mărimi calculate
Nr. S0 Su Re Rmax Ar Z
crt. [mm ] 2
[mm ] 2
[MPa] [MPa] [%] [%]
7. Concluzii
Data: STUDENT,
Numele şi prenumele:
Semnătura,
20
LUCRAREA 2
ÎNCERCAREA LA COMPRESIUNE
1. Scopul lucrării
Lucrarea are drept scop determinarea rezistenței la compresiune
și a tensiunii convenționale la curgere a materialelor metalice cu
comportament ductil la temperatura camerei.
2. Considerații generale
Încercarea la compresiune este utilizată în special pentru materiale cu
comportament fragil (roci, beton, cărămidă, ceramici, fontă etc.). La
aceste materiale rezistența la tracțiune este sensibil mai mică decât cea
la compresiune și încercarea poate fi condusă până la rupere. In acest
caz sunt necesare măsuri de protecție speciale, deoarece fragmente din
epruvetă pot fi aruncate la distanță. Materialele cu comportament ductil
se deformează plastic în mod continuu și în acest caz nu se poate ajunge
la ruperea prin compresiune. Încercarea va fi oprită la apariția primei
fisuri (de min. 5 mm) sau, în caz că aceasta nu apare, la atingerea unei
scurtări specifice At=50%. Aceste materiale au limita de curgere la
tracțiune și respectiv la compresiune aproximativ egale.
Principala dificultate în cazul încercării la compresiune a materialelor cu
comportament ductil o reprezintă realizarea unei stări de tensiuni
omogene în epruvetă. Pe durata desfășurării încercării epruveta capătă
o formă de butoi, datorită forțelor de frecare dintre platanele mașinii și
epruvetă (Fig. 1). Astfel, datorită modificării formei, starea de tensiuni
din epruvetă devine neomogenă, fapt nedorit în cazul determinării
caracteristicilor mecanice și elastice ale materialelor.
21
Fig. 1. Modificarea formei epruvetei pe durata încercării la compresiune
In cazul materialelor a căror diagramă caracteristică nu prezintă o zonă

de curgere (cum este cazul aliajelor de aluminiu), se determină o limită
convențională de curgere (off-set) σ0,2, pornind de la ε=0,2% (Fig. 2).
Fig. 2. Determinarea limitei de curgere convenționale (off-set) σ0,2
22
Incercarea la compresiune constă în aplicarea (până la rupere, apariția
primei fisuri sau până la atingerea unei scurtări specifice At=50%) a
unei forte axiale de compresiune, care crește continuu pe durata
încercării.

Epruveta (cilindrică sau prismatică) nu poate avea fetele care intra în
contact cu platanele mașinii perfect plane și paralele. Pentru a prelua
aceste abateri, între epruvetă și unul dintre platanele mașinii se
introduce o calotă sferică (Fig. 3).
Fig. 3. Epruveta și calota sferică montate între platanele mașinii

(prezentare schematică)
4.2. Epruveta
Epruvetele metalice pentru solicitarea la compresiune sunt de
obicei cilindrice. Pentru prevenirea flambajului se limitează raportul
dintre dimensiunile inițiale (lungime/diametru) astfel 1 ≤ ℎ0 ⁄𝑑0 ≤ 5.

Datele măsurate și calculate se trec în Tab. 1.
In cazul în care epruveta nu fisurează, încercarea se oprește la atingerea
unei scurtări specifice remanente 𝐴𝑟 = 𝛿𝑟 = 50%. In acest caz rezistența
la compresiune se consideră ca fiind raportul
𝐹50
𝑅50 =
𝑆0
23
unde S0 este secțiunea inițială a epruvetei
𝜋𝑑02
𝑆0 =
4
Scurtarea specifica a epruvetei la compresiune este
ℎ0 − ℎ𝑢
𝐴𝑐 = 𝛿𝑐 = ∙ 100 [%]
ℎ𝑢
unde hu este lungimea ultimă a epruvetei, măsurată după îndepărtarea
ei de pe mașina de încercat.
Umflarea secțiunii transversale a epruvetei este
𝑆𝑢 − 𝑆0
𝑍𝑐 = ∙ 100 [%]
𝑆0
unde Su este aria secțiunii transversale maxime a epruvetei
𝜋𝑑𝑢2
𝑆𝑢 =
4
Tab. 1. Sinteza rezultatelor
Testul Material Dimensiunile S0 Su F50 R50 σ0,2 Ac
epruvetei [mm] [mm2] [mm2] [N] [MPa] [MPa] [%]
inițiale finale
d0 h0 du hu
1
5. Concluzii
Incercarea la compresiune este utilizată în special pentru materiale cu
comportament fragil, dar este necesară și pentru caracterizarea
materialelor cu comportament ductil. In laboratoarele uzinale se
consideră media rezultatelor obținute pe cel puțin trei epruvete.
Bibliografie
[1] ASTM E9-89A (Reapproved 2000), Standard Test Methods of Compression
Testing of Metallic Materials at Room Temperature
[2] ISO 4506:2018, Hardmetals-Compression test
[3] Mocanu D.R. (coord.), Incercarea materialelor, vol. 1, Ed. Tehnica,
București, 1982
24
LUCRAREA 2
ÎNCERCAREA LA COMPRESIUNE

[1] ASTM E9-89A (Reapproved 2000), Standard Test Methods of Compression
Testing of Metallic Materials at Room Temperature
[2] ISO 4506:2018, Hardmetals-Compression test
[3] Mocanu D.R. (coord.), Incercarea materialelor, vol. 1, Ed. Tehnica,
București, 1982
Intre epruvetă si unul dintre platanele mașinii se introduce o calotă
sferică.
3. Epruveta
Epruvetele metalice pentru solicitarea la compresiune sunt de obicei
cilindrice. Pentru prevenirea flambajului se limitează raportul dintre
dimensiunile inițiale (lungime/diametru) astfel 1 ≤ ℎ0 ⁄𝑑0 ≤ 5.
4. Caracteristici (mărimi) determinate

In cazul în care epruveta nu fisurează, încercarea se oprește la atingerea
unei scurtări specifice remanente 𝐴𝑟 = 𝛿𝑟 = 50%. Se calculează rezistența
la compresiune
𝐹50
𝑅50 =
𝑆0
unde S0 este secțiunea inițială a epruvetei
𝜋𝑑02
𝑆0 =
4
Scurtarea specifica a epruvetei la compresiune este
ℎ0 − ℎ𝑢
𝐴𝑐 = 𝛿𝑐 = ∙ 100 [%]
ℎ𝑢
unde hu este lungimea ultimă a epruvetei, măsurată după îndepărtarea ei de pe
mașina de încercat.
Umflarea secțiunii transversale a epruvetei este
𝑆𝑢 − 𝑆0
𝑍𝑐 = ∙ 100 [%]
𝑆0
unde Su este aria secțiunii transversale maxime a epruvetei
25
𝜋𝑑𝑢2
𝑆𝑢 =
4
5. Rezultate
Rezultatele se trec în Tab. 1 și se calculează rezistenta la compresiune R 50 si
tensiunea de curgere convențională σ0,2.
Testul Material Dimensiunile S0 Su F50 R50 σ0,2 Ac
epruvetei [mm] [mm2] [mm2] [N] [MPa] [MPa] [%]
inițiale finale
d0 h0 du hu
1
6. Concluzii
Data: STUDENT,
Semnătura,
26
LUCRAREA 3
ÎNCERCAREA LEMNULUI LA FORFECARE
1. Scopul lucrării
Se analizează experimental comportarea epruvetelor de lemn,
atunci când sunt solicitate la forfecare longitudinală şi se stabileşte
rezistenţa lemnului la această solicitare.
Lemnul este în mod natural un material cu calităţi particulare,
derivate din structura formată din lamele fibroase, care corespund cu
inelele de creştere ale copacilor. Acestea fac ca proprietăţile care sunt
stabilite pe probe decupate pe direcţii diferite din masa lemnoasă să aibă
valori diferite în mod pronunţat; lemnul este deci un material neomogen
şi anizotrop, iar încercările mecanice care i se aplică trebuie să ia în
considerare acest lucru.
Atunci când este uscat, lemnul are şi un caracter preponderent
fragil, astfel încât rezultatele cele mai grăitoare privind calităţile lui
mecanice se obţin prin încercări de forfecare şi încovoiere; în fiecare caz,
încărcările sunt dirijate, în raport cu fibrele lemnului, pe direcţii adaptate
obiectivelor experimentului. De exemplu, prin încercarea la forfecare
(longitudinală) se urmăreşte să se stabilească la ce nivel al încărcării,
pe direcţia fibrelor, se produce ruperea lemnului prin desfacere în
straturi.
Mărimea rezistenţei lemnului la forfecare longitudinală este valoarea
tensiunii de forfecare ce se înregistrează în material în momentul ruperii,
în secţiunea de rupere a epruvetei. Această valoare este dată de raportul
între forţa Fmax (înregistrată la rupere, pe cadranul maşinii) şi aria de
lemn Af pe care se produce dislocarea prin forfecare – în cazul de faţă
având forma unui dreptunghi cu laturile „b” şi „g”:
27
F
 r  max MPa (1)
bg
După cum se observă pe schiţă, proba de lemn (liniile subţiri ondulate
evocă direcţia fibrelor) este
F aşezată cu decuparea mai mică pe
reazemul orizontal din dreapta, în
vreme ce reazemul vertical din
stânga permite alunecarea cu
rostogolire a probei, în jos.
Forţa activă F este aplicată
b de poansonul maşinii, pe platanul
căreia dispozitivul este sprijinit la
partea de jos. Reazemul din
R = F dreapta introduce o forţă de
reacţiune R, egală permanent cu F
şi crescând cu ea, treptat şi lent.
Atunci când tensiunea de
Fig. 1. Schema de solicitare la
forfecare egalează şi depăşeşte
forfecarea longitudinală a lemnului.
valoarea rezistenţei lemnului la
desfacere în straturi, începe să se producă ruperea probei, pe planul
indicat cu linie întreruptă în figură. Dacă fibrele de lemn sunt uniforme
în zona solicitată, atunci secţiunea de rupere va fi aproximativ plană, iar
dimensiunile ei vor coincide cu înălţimea „b” a epruvetei din partea cu
decupări şi respectiv cu grosimea ei „g”.
4.2. Epruvete
Se foloseşte o probă de dimensiuni mici (ca să evite risipa de
material), cu formă prismatică şi două decupări nesimetrice, în zona de
sprijin, pe o aceeaşi latură a probei. Decupările au rolul, aşa cum se va
observa, să predetermine secţiunea pe care se va produce ruperea prin
forfecare a epruvetei.
Este important să se observe, în legătură cu forma epruvetei, că:
 pentru a se produce forfecare, iar nu o simplă comprimare, este
nevoie ca forţele să nu acţioneze pe aceeaşi direcţie, ci să aibă între
28
ele un mic decalaj (care în practică este observabil atât la foarfeci,
cât şi la ghilotine, de exemplu);
 decuparea din dreapta-sus a probei trebuie să fie puţin mai mare (în
direcţia paralelă cu reazemul orizontal) decât cea de jos, pentru ca
fisura (linia întreruptă) produsă la atingerea limitei de rezistenţă
(începând de pe muchia, de lungime „g”, aflată în contact cu colţul
reazemului de jos) să se poată degaja până la suprafaţa superioară
a probei, ajungând să se termine în zona decupării de sus.
Se mai observă că, dacă decuparea de sus ar fi insuficient de
mare, fisura s-ar dezvolta către zona superioară a probei, pe care se
aplică forţa F, astfel că în epruvetă se va produce nu doar solicitarea de
forfecare, ci şi una de comprimare.
În fine, este de remarcat că la forfecare solicitarea nu este
omogenă (cum este la tracţiune), ci se concentrează într-o anumită
secţiune (sau, în alte cazuri, în câteva secţiuni) din probă, iar efectele
produse în restul volumului de material pot fi considerate neglijabile.
Mai trebuie făcută o precizare: încercarea se realizează pe o
maşină pentru încercări mecanice de tip R5, de construcţie simplă,
necuplată la un calculator. Cadranele pe care se citesc, la această
maşină, forţele aplicate epruvetelor sunt gradate în unităţi particulare
de măsură, destul de rar folosite în prezent: este vorba despre
kilograme-forţă (forţa cu care trage de un resort masa de 1kg), pentru
care transformarea în unităţi din SI se face astfel:
m
1 kgf  1 kg  9,81  9,81 N
s2
Pe baza acestei relaţii se preferă şi se admite ca, în cazul unor
calcule aproximative, să se considere că 1kgf ≈ 1 daN, ceea ce însă nu
trebuie făcut în calculele de laborator.
4.3. Modul de lucru

Efectuarea încercării implică parcurgerea următoarelor etape:
 se măsoară (folosind un şubler) dimensiunile epruvetei (b şi g) în
zona decupată;
 se reglează maşina pentru încercări mecanice pentru forţe cuprinse
în intervalul 0-500kgf;
29
 se montează epruveta în dispozitiv şi se aşează dispozitivul pe
platanul maşinii;
 se aduce poansonul maşinii în contact cu partea superioară a
probei, pe care se va aplica forţa activă F;
 se porneşte maşina şi se începe creşterea forţelor de forfecare;
 se încarcă proba până la rupere, după care se opreşte maşina şi se
extrage epruveta din dispozitiv;
 se reţine valoarea Fmax a forţei la care s-a produs ruperea epruvetei
prin forfecare.
Epruvetă din lemn pentru încercarea la forfecare

Cu datele colectate se calculează valoarea rezistenţei la forfecare
longitudinală a lemnului, folosind relaţia (1) de mai sus.
Tabelul 1. Sinteza rezultatelor experimentale
Nr. b g Fmax τr
crt. [mm] [mm] [N] [MPa]
30
5. Concluzii
Este interesant să se reţină particularităţile lemnului, ca material
natural neomogen şi anizotrop, ca şi elementele semnalate cu privire la
modul cum se realizează solicitarea de forfecare şi cum se produce
ruperea lemnului sub acţiunea acestei încărcări mecanice.
Bibliografie
[2] Mocanu, D.R. (coord.), Încercarea materialelor. Vol.2, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1984.
31
LUCRAREA 3
ÎNCERCAREA LEMNULUI LA FORFECARE

Bucureşti, 1984.
F
Se lucrează pe maşina
universală pentru încercări mecanice
de tip R5, folosind un dispozitiv simplu:
acesta permite lunecarea în jos a unei
părţi din probă, atunci când forţele (de
comprimare) F se aplică pe feţe opuse b
ale probei şi pe direcţii decalate între
ele cu o distanţă mică (a se vedea
schema alăturată). R=F
3. Epruveta
Se foloseşte o epruvetă de Fig. 1. Schema de solicitare.
dimensiuni mici, având formă
prismatică şi două decupări, nesimetrice ca mărime, plasate pe o aceeaşi
latură a probei. Decupările sunt făcute pe toată grosimea prismei şi au
rolul să predetermine secţiunea pe care se va produce ruperea prin
forfecare a epruvetei.
Probele sunt din lemn uscat, de esenţă relativ moale; ruperea lui
prin forfecare are caracter preponderent fragil. Prelevarea probelor se
face astfel încât forfecarea să se producă în lungul fibrelor de lemn.
32
5. Caracteristici determinate
Se calculează o singură caracteristică a materialului – rezistenţa
la forfecare longitudinală, folosind relaţia:
F
 r  max MPa (1)
bg
unde la numărător este forţa care rămâne înscrisă pe cadranul maşinii,
după ruperea probei, iar dimensiunile de la numitor sunt înălţimea netă
(b) a probei, în partea decupată, respectiv grosimea (g) a acesteia,
constantă pe înălţimea epruvetei.
6. Rezultate
Nr. b g Fmax τr
crt. [mm] [mm] [N] [MPa]
7. Concluzii
Data: STUDENT,
Semnătura,
33
LUCRAREA 4
ÎNCERCAREA LA RĂSUCIRE APLICATĂ

1. Scopul lucrării
În cadrul acestei lucrări de laborator se urmăreşte stabilirea,
pentru un material metalic de duritate medie (oţel tenace), a modului
său de răspuns şi a rezistenţei sale la rupere, atunci când este solicitat
la răsucire.
Solicitarea de răsucire apare în secţiunile transversale ale unei
bare atunci când este încărcată cu cel puţin două momente Mt (dintre
care unul poate fi reacţiunea dintr-un reazem încastrat al barei),
acţionând ca vectori pe axa longitudinală a barei. Principalul efect care
se produce în materialul solicitat este rotirea reciprocă a secţiunilor
transversale curpinse între punctele unde sunt aplicate momentele,
astfel încât deformaţiile sunt exclusiv de tip unghiular: valorile absolute
ale acestora sunt numite chiar „rotiri”, notate de obicei Δφ, măsurate
(între secţiunile de capăt ale unui tronson de bară) şi exprimate în grade.
Trebuie precizat că valorile rezultate din calcule se obţin de cele mai
multe ori în radiani!
Pe de altă parte, pentru a se înlesni compararea deformaţiilor de
răsucire de pe bare diferite, sau de pe tronsoane diferite ale unei
anumite bare, se foloseşte exprimarea lor în mărimi relative, care pentru
această solicitare sunt de două categorii:
 lunecări specifice (γ) – mărimi adimensionale, exprimând
modificarea (prin răsucire a) unghiurilor dintre planele (iniţial)
perpendiculare care mărginesc volumele elementare de material;
corespund lungirilor specifice de la solicitările axiale şi apar în
expresia legii lui Hooke pentru răsucire (τ=γ·G);
 rotiri specifice (θ) – măsurate în [rad/m], cuantifică rotirea
reciprocă a două secţiuni transversale ale barei, aflate la distanţa
de o unitate de lungime (un metru).
34
În cazul solicitării de răsucire, în secţiunile transversale ale zonei
calibrate a probei apar numai tensiuni tangenţiale; mărimea lor este (în
domeniul elastic) variabilă liniar pe oricare diametru, fiind direct
proporţională cu distanţa r, faţă de axa de rotaţie, a punctului în care se
face calculul. Dacă efortul secţional şi dimensiunea transversală sunt
constante, pentru toate secţiunile, formula de calcul se va scrie:
M (x)  r M t  r
( x , r )  t  [MPa] (1)
Ip (x) Ip
Tensiunile maxime se produc în punctele de pe circumferinţa
oricărei secţiuni (aceasta va face ca prima fisură din secţiunea de rupere
să se producă pe circumferinţa ei), având valoarea:
d
Mt 
M t  rmax 2  Mt  Mt
 max ( x )   [MPa] (2)
Ip d 4
  d3 Wp
32 16
Se remarcă mărimea Wp, modulul de rezistenţă polar, care exprimă
capacitatea secţiunilor circulare de a suporta momente de răsucire.
O particularitate importantă a calculelor de la această solicitare
este dată de comportarea specifică a metalelor tenace, când sunt
încărcate peste limita deformabilităţii elastice: tensiunile din apropierea
circumferinţei depăşesc limita de curgere a materialului, încât partea
exterioară a cilindrului zonei de lucru se deformează plastic, tensiunile
având aceeaşi mărime în fiecare punct din material. În acest timp,
partea dinspre axa de rotaţie (de volum cu atât mai mic cu cât solicitarea
este mai intensă) rămâne în domeniul elastic, apoi ajunge treptat în
zona plastică, pe măsură ce se apropie momentul ruperii.
Pe această bază se poate demonstra că, în mod oarecum
paradoxal, modulul de rezistenţă al secţiunilor circulare are, pentru
acest domeniu de deformare elasto-plastică a materialului, o valoare
mai mare decât aceea din domeniul elastic:
  d3
We  p  [mm 3 ] (3)
12
Această mărime trebuie folosită pentru a calcula rezistenţa la
răsucire a metalului studiat în experimentul de faţă, reprezentând
valoarea tensiunii maxime din secţiunea de rupere a epruvetei, produsă
35
în clipa în care proba cedează sub solicitare (şi când pe cadranul maşinii
este indicată forţa maximă Fmax pe care proba o poate suporta). Folosind
rezultatele de mai sus, relaţia finală pentru acest calcul se scrie astfel:
Fmax  D d
M t max 6Fmax  D d
r   2  [MPa] (4)
We  p d 3
  d3
12
Mai sunt de făcut două precizări importante:
 metalele tenace prezintă o particularitate în plus – capacitatea
foarte mare de a se deforma plastic prin răsucire; curba lor
caracteristică (trasată la maşina pentru încercări în coordonate
absolute Mt-Δφ) are o zonă de curgere extrem de întinsă (urmând
după o zonă elastică scurtă), pe parcursul căreia nivelul încărcării
creşte foarte lent, în vreme de deformaţia (rotirea reciprocă a
capetelor probei) este accentuată (urmărind generatoarea trasată
iniţial pe probă, se va observa că spirala în care se transformă
marchează aproximativ 3 rotaţii complete ale unui capăt faţă de
celălalt); secţiunea de rupere este plană şi perpendiculară pe axa
epruvetei, aspect care este specific acestor materiale;
Fig. 1. Curba caracteristică la răsucire pentru metalele tenace.

 metalele fragile se comportă la răsucire conform caracteristicilor
cunoscute, adică ruperea lor se produce (practic) imediat după
depăşirea limitei de deformabilitate elastică; secţiunea de rupere are
aspect elicoidal, care se explică prin prezenţa tensiunilor normale
maxime, de întindere, în plane înclinate la 45° faţă de secţiunile
transversale (stare de forfecare pură).
36
Schiţa de mai jos prezintă principial modul cum funcţionează
dispozitivul folosit pentru realizarea încercării: rotirea capetelor probei
se obţine prin intermediul unor roţi dinţate (câte una la fiecare capăt),
care angrenează cu câte două cremaliere (bare cilindrice, lungi,
danturate); acestea sunt montate antisimetric în suporţii rigizi ai
dispozitivului, astfel încât se produc cupluri de forţe care rotesc în
sensuri opuse roţile dinţate şi implicit capetele probei.
Dd
F/2
Φd F/2
F/2
F/2
Fig. 2. Schema dispozitivului pentru încercarea la răsucire.
Momentele de răsucire astfel aplicate se calculează înmulţind forţele F/2

(cu F este notată mărimea încărcării, indicată pe cadranul maşinii pentru
încercări) cu distanţa dintre direcţiile acestora. Întrucât se consideră că,
în cazul pieselor danturate, angrenarea lor şi transmiterea forţelor se
face pe diametrul de divizare Dd, această mărime reprezintă braţul
cuplurilor de forţe din dispozitiv. Prin urmare, efortul secţional M t care
încarcă epruveta (de mărime constantă pe lungimea probei) are
valoarea:
F  Dd
Mt  [ N  mm ] (5)
2
37
Pe de altă parte, mărimea diametrului de divizare al roţilor dinţate
poate fi calculată ca produs între modulul m al roţii şi numărul z al
dinţilor ei, care pentru roţile folosite în construcţia dispozitivului de faţă
conduc la următorul rezultat:
Dd  m  z  1,5 mm  20 d int i  30mm (6)
4.2. Epruvete
În cadrul acestei lucrări se folosesc epruvete cilindrice pline,
având diametrul „d” constant (de obicei la valoarea d=10mm) pe toată
lungimea zonei de lucru (L= 80mm); pentru a putea fi antrenate în
rotaţie, capetele epruvetei sunt de secţiune transversală pătrată (la
dimensiunea semifabricatului din care a fost prelucrată proba).
4.3. Modul de lucru

Folosind maşina pentru încercări mecanice, de tip R5, vor fi
parcurse următoarele etape:
 se pregăteşte maşina, reglată pentru forţe de întindere de
până la 2500kgf;
 se montează pe maşină dispozitivul pentru realizarea
încercării de răsucire;
 se pregăteşte şi se reglează tamburul pe care se va trasa
curba carateristică a epruvetei;
 se măsoară diametrul epruvetei, ale cărei capete se aşează în
bucşele de antrenare ale dispozitivului;
 se porneşte maşina, cu creşterea forţei (de tracţiune) F
(aplicată dispozitivului) până la ruperea epruvetei;
 se scoate proba ruptă din dispozitiv şi diagrama de pe tambur,
apoi se citeşte forţa Fmax pe cadranul maşinii.

Datele colectate sunt folosite pentru a calcula rezistenţa la
răsucire a metalului încercat, pe baza relaţiilor (4)-(6). Forţa maximă se
exprimă în unităţi de măsură din Sistemul Internaţional, adică în
Newtoni (se reaminteşte că 1kgf = 9,81N), pentru ca rezultatul final să
fie exprimat în MPa (N/mm2).
38
Nr. d0 Fmax τr
crt. [mm] [N] [MPa]
5. Concluzii
Este important să fie evidenţiate informaţiile furnizate de experimentul
efectuat, cu privire la următoarele aspecte ale solicitării:
 modul în care se produc momentele de răsucire care acţionează
la capetele epruvetei, prin intermediul dispozitivului încercării;
 evoluţia tensiunilor tangenţiale în secţiunile transversale ale
probei şi anticiparea modului în care se produce prima fisură în
materialul epruvetei, când încărcarea ajunge la nivelul maxim;
 încadrarea într-o anumită categorie a metalului încercat, pe baza
observării capacităţii sale de a se deforma plastic, dar şi a
aspectului secţiunii de rupere a epruvetei.
Bibliografie
39
Încercarea la răsucire.
40
Dispozitivul pentru încercarea la răsucire.
41
Epruvetă cilindrică încercată la răsucire – rupere tenace
Epruvetă cilindrică încercată la răsucire – rupere tenace
42
Epruvetă cilindrică încercată la răsucire – rupere fragilă
Epruvetă cilindrică încercată la răsucire – rupere fragilă
43
LUCRAREA 4
ÎNCERCAREA LA RĂSUCIRE APLICATĂ

Se foloseşte un dispozitiv de construcţie specială, montat pe
maşina pentru încercări R5, care permite încărcarea epruvetelor, la
capetele lor, cu două momente de răsucire egale ca mărime şi de sensuri
contrare.
Dd
F/2
Φd F/2
F/2
F/2
Fig. 1. Schema dispozitivului pentru încercarea la răsucire.
3. Epruveta
Se folosesc epruvete cilindrice pline, cu diametrul „d” constant
(de obicei la valoarea d=10mm) pe toată lungimea zonei de lucru (L=
44
80mm); pentru a putea fi antrenate în rotaţie, capetele epruvetei sunt
de secţiune transversală pătrată
Epruvetele sunt din oţel laminat obişnuit (OL), care se comportă
preponderent tenace, ca majoritatea metalelor de duritate medie.
Pe lângă urmărirea modului în care metalul încercat răspunde
solicitării sale, până la rupere, prin răsucire, se stabileşte şi rezistenţa
lui la această solicitare, pe baza relaţiei:
Fmax  D d
M t max 6Fmax  D d
r   2  [MPa] (1)
We  p d 3
  d3
12
unde Fmax este forţa indicată pe cadranul maşinii în momentul ruperii
epruvetei, iar Dd, diametrul de divizare al roţilor dinţate care transmit
mişcarea de rotaţie la capetele probei, are valoarea de 30mm.
6. Rezultate
Nr. d0 Fmax τr
crt. [mm] [N] [MPa]
7. Concluzii
Data: STUDENT,
Semnătura,
45
LUCRAREA 5
ÎNCERCAREA LEMNULUI LA ÎNCOVOIERE
1. Scopul lucrării
În cadrul acestei lucrări se analizează comportarea epruvetei de
lemn, atunci când este solicitată la încovoiere, perpendicular pe fibrele
lemnului şi se stabileşte rezistenţa lemnului la această solicitare.
Încovoierea este cea mai complexă dintre solicitările simple,
întrucât produce simultan atât deplasări liniare, cât şi rotiri, în jurul axei
de îndoire, ale secţiunilor unei bare. Pe parcursul solicitării se dezvoltă
vectori moment care au direcţie perpendiculară pe axa barei, iar
solicitarea devine compusă (încovoiere dublă sau încovoiere cu
răsucire), dacă direcţia momentului nu coincide cu una dintre axele
principale centrale ale secţiunilor barei.
Pe de altă parte, încovoierea este o solicitare extrem de prezentă
în practica inginerească, întrucât toate barele încărcate cu forţe
perpendiculare pe axa lor longitudinală sunt solicitate la încovoiere (şi
sunt denumite grinzi). Prin urmare, este important să se stabilească
nivelul suportabil al forţelor de pe astfel de bare, ceea ce pentru
construcţiile din lemn se analizează prin încărcări de direcţie
perpendiculară pe fibrele lemnului.
În figura de mai jos se arată realizarea practică a încercării,
precum şi modul în care ea se reprezintă simbolic în calculele inginereşti,
precum şi diagramele de eforturi (forţe tăietoare şi momente de
încovoiere) care corespund acestei solicitări.
Se observă că lungimea utilă a barei poate fi împărţită în două
regiuni simetrice, pe care cele două categorii de eforturi au aceleaşi
expresii, forţele tăietoare având însă sensuri contrare (conform regulilor
de semne):
46
 L F F
() x1( 2)  0;  : T y ( x1 )   ct.; M iz ( x1 )   x ;
 2 2 2
 L F F
() x1( 2)  0;  : T y ( x1 )    ct.; M iz ( x1 )   x
 2 2 2
se ajunge astfel la o diagramă de momente simetrică şi una de forţe
antisimetrică, ceea ce confirmă regula generală cu privire la încărcarea
simetrică a construcţiilor simetrice.
L/2 L/2
L0
x1 F x2
F/2 F/2
L/2 L/2
Ty(x)
F/2
+ x
-
F/2
x
+
Miz(x) FL/4
Fig. 1. Schema de solicitare şi diagramele de eforturi pentru

încovoierea statică a lemnului.
Prezenţa la mijlocul barei a momentului maxim de încovoiere

arată punctul sensibil al probei, observabil şi din observaţii practice: o
47
astfel de bară se rupe în secţiunea din dreptul forţei F, cu prima fisură
în fibra cea mai de jos a acelei secţiuni a barei.
Din relaţia lui Navier se deduce că tensiunile de încovoiere variază
liniar, antisimetric, pe înălţimea secţiunilor construite simetric faţă de
axa de încovoiere, fiind zero în punctele de pe această axă (axa neutră
a barei) şi maxime (cu semne opuse) în fibrele ei extreme. Acest lucru
poate fi intuit din deformarea barei sub forţa F: crescând încărcarea,
fibrele longitudinale capătă forme de arce de cerc, cu raze crescătoare
spre exteriorul curburii. Observând că dimensiunile transversale ale
barei nu suferă modificări semnificative în urma solicitării, deducem că
fibrele din jumătatea superioară a barei se scurtează, iar cele din partea
de jos se lungesc, deformaţiile fiind proporţionale cu distanţa acestor
fibre până la axa de încovoiere.
Din cele de mai sus rezultă că tensiunile de încovoiere din fibrele
extreme ale barei vor fi (în orice secţiune, inclusiv în cea de rupere)
egale şi de semne opuse: solicitările sunt la fel de mari, rămâne să fie
explicat de ce prima fisură apare, pentru o astfel de solicitare, în fibra
extremă din partea de jos (opusă punctului de aplicare a forţei).
Explicaţia provine din caracterul fragil al lemnului (mai ales când
este uscat) – toate materialele fragile (fonta, piatra, creta, betonul,
marmura etc.) suportă bine solicitările de comprimare, dar (prin
comparaţie cu acelea) foarte prost pe cele de întindere. Prin urmare,
tensiunile din fibrele extreme cresc continuu (la creşterea forţei F), în
acelaşi ritm, dar prima dată se egalează limita de rezistenţă la întindere
a lemnului, în fibra cea mai de jos.
Dispozitivul materializează schema de încărcare de mai sus, cu
proba aşezată pe două reazeme simple, aflate la distanţa reglabilă „L”.
4.2. Epruvete
Se folosesc bare prismatice, de lungime „L0”, având secţiunea
transversală dreptunghiulară, cu laturile „b” şi „h”, constante ca mărime
pe lungimea probei.
48
4.3. Modul de lucru
Cu dispozitivul montat pe maşina pentru încercări mecanice, de
tip R5, se parcurg următoarele etape de lucru:
 se pregăteşte maşina, reglată pentru forţe de compresiune de
până la 500kgf;
 se măsoară dimensiunile transversale ale epruvetei, care se
aşează cu dimensiunea mai mare „h” pe direcţie verticală;
 se reglează distanţa dintre reazemele dispozitivului, de exemplu
la valoarea L = 200mm;
 se aduce poansonul maşinii în contact cu proba şi se porneşte
maşina, menţinând creşterea forţei F până în momentul în care
se produce ruperea epruvetei;
 se citeşte forţa Fmax [kgf] pe cadranul maşinii.
Rezistenţa lemnului la încovoiere (perpendicular pe fibrele sale)
se calculează folosind datele colectate din experiment, astfel:
Miz max F L 3 F L
r   max 2   max 2 (1)
Wz bh 2 bh
4
6
unde Wz este modulul de rezistenţă al secţiunii dreptunghiulare faţă
de axa de încovoiere (relaţia lui de calcul „bh2/6” este cunoscută).
Trebuie remarcat că lungimea totală a grinzii nu influenţează
acest calcul, în care apare doar distanţa dintre reazeme „L” – despre
care s-a arătat că este reglabilă după dorinţa experimentatorului.
Nr. b h L Fmax σr
crt. [mm] [mm] [mm] [N] [MPa]
5. Concluzii
Este important să fie evidenţiate următoarele particularităţi ale
solicitării de încovoiere:
49
 modul cum se deformează o bară, sub forţa concentrată plasată
la mijlocul distanţei dintre cele două reazeme;
 poziţia, pe axele „x” (longitudinală) şi „y” (axa principală
centrală verticală), a fibrei unde are loc prima fisură în
materialul, atunci când încărcarea ajunge la nivelul maxim;
 explicarea acestor fenomene, pe baza diagramei de momente,
respectiv a evoluţiei tensiunilor pe secţiuni.
Bibliografie
Bucureşti, 1984.
50
Epruvetă din lemn pentru încercarea la încovoiere
Epruvetă din lemn încercată la încovoiere
51
Epruvetă din lemn încercată la încovoiere
52
LUCRAREA 5
ÎNCERCAREA LEMNULUI LA ÎNCOVOIERE

Bucureşti, 1984.
Încercarea este de tip încovoiere în trei puncte, cu forţa acţionând
simetric faţă de reazeme, încât diagrama de momente este simetrică,
iar cea de forţe tăietoare – antisimetrică.
L/2 L/2
L0
x1 F x2
F/2 F/2
53
F
L/2 L/2
Ty(x)
F/2
+ x
-
F/2
x
+
Miz(x) FL/4
Fig. 1. Schema de solicitare şi diagramele de eforturi pentru

încovoierea statică a lemnului.
Dispozitivul (montat pe maşina universală pentru încercări

mecanice) materializează această schemă de încărcare, cu distanţa
dintre reazeme (L) reglabilă.
3. Epruveta
Se folosesc bare prismatice, de lungime „L0”, având secţiunea
transversală dreptunghiulară, cu laturile „b” şi „h”, constante ca mărime
pe lungimea probei.
Probele sunt din lemn uscat, de esență relativ moale, încât
ruperea prin încovoiere are caracter preponderent fragil. Prelevarea
probelor se face aşa încât solicitarea să se producă perpendicular pe
fibrele de lemn.
54
Rezistenţa lemnului la încovoiere (perpendicular pe fibrele sale)
se calculează astfel:
Miz max F L 3 F L
r   max 2   max 2 (1)
Wz bh 2 bh
4
6
6. Rezultate
Nr. b h L Fmax σr
crt. [mm] [mm] [mm] [N] [MPa]
7. Concluzii
Data: STUDENT,
Semnătura,
55
LUCRAREA 6
ÎNCERCAREA METALELOR LA
ÎNCOVOIERE PRIN ŞOC
1. Scopul lucrării
În această lucrare se analizează comportarea epruvetelor de oţel
solicitate la încovoiere prin şoc şi se stabileşte valoarea constantei de
material prin care se evaluează capacitatea materialului de a prelua
solicitări prin şoc.
Solicitările mecanice sunt numite statice, dacă încărcările cresc
lent, de la zero la valorile maxime, dând posibilitatea de întrerupere şi
repornire a solicitării în diferite stadii ale experimentului. Se obţin pe
această cale informaţii despre modul cum răspund materialele la
solicitări, inclusiv valori ale caracteristicilor mecanice, care pot fi apoi
folosite în diverse tipuri de calcule inginereşti.
Pe de altă parte, există multe aplicaţii practice în care solicitările
diverselor piese şi ansambluri mecanice se produc cu viteze mari, încât
se creează condiţii pentru ca materialele să se comporte în moduri
diferite, faţă de situaţia unor solicitări similare, aplicate static. Apare
astfel necesitatea de a fi studiate proprietăţile materialelor la încărcări
dinamice, la care fie creşterea solicitărilor se produce instantaneu
(încercări prin şoc), fie intensitatea încărcării evoluează ciclic în timp,
urmând anumite legi de variaţie (încercări la oboseală).
Încovoierea aplicată prin şoc este cea mai răspândită dintre
încercările de acest fel aplicate metalelor, întrucât este rapidă şi relativ
uşor de pus în practică, dacă laboratorul avut la dispoziţie deţine un
utilaj omologat pentru astfel de experimente. Datele obţinute sunt în
primul rând de tip calitativ şi permit evaluarea capacităţii metalului
studiat de a suporta solicitări prin şocuri, dar şi încadrarea lui într-o
anumită clasă de materiale.
56
Rezultatele acestui tip de experimente sunt folosite doar ca
termeni de comparaţie între diferite materiale; se poate spune că un
material are tenacitatea proporţională cu valoarea caracteristicii stabilite
prin încercarea de faţă; valorile mici ale rezilienţei indică materialele
care se comportă preponderent fragil şi au capacitate mică de a suporta
solicitări prin şocuri.
Încadrarea materialului încercat în una dintre aceste două
categorii se poate face şi analizând aspectul secţiunii de rupere a
epruvetei: dacă predominantă este partea din secţiune cu aspect lucios,
grăunţos, atunci materialul este de tip fragil, iar dacă o suprafaţă mai
mare este ocupată de partea cu aspect mat, fibros, înseamnă că
materialul are o comportare preponderent tenace.
Trebuie spus că, mai ales în literatura americană de specialitate,
termenul rezilienţă („resilience”) desemnează capacitatea materialului
de a absorbi energie de deformare în domeniul de elasticitate; în acest
sens, sunt reziliente materialele caracterizate prin valori mari ale limitei
de curgere şi valori relativ mici ale modulului de elasticitate, aşa cum
sunt, prin excelenţă, oţelurile aliate folosite la fabricarea arcurilor.
Pe de altă parte, termenul tenacitate („toughness”) este
corespondent celui de mai sus, dar se referă la întreg domeniul de sub
curba caracteristică a unui material, la o anumită solicitare, adică până
la limita sa de rupere. Pe această bază se spune că un material are
tenacitate cu atât mai mare cu cât domeniul de sub curba sa
caracteristică este mai întins (are suprafaţa mai mare).
4.1. Echipamente, dispozitive, epruvete
Este descrisă în continuare cea mai cunoscută variantă de
laborator a acestui tip de solicitare, care foloseşte şocul produs prin
lovirea probei de către partea activă a unui pendul (ciocan Charpy), făcut
să cadă de la o anumită înălţime, proporţională cu nivelul de energie ce
trebuie dezvoltat în experiment.
Se folosesc epruvete prismatice, de dimensiuni relativ mici şi
secţiunea transversală dreptunghiulară, cu laturile „b” şi „a”, constante
pe lungimea probei; la mijlocul lungimii epruveta are o crestătură, de
57
forma literei U, cu adâncimea „h” de circa 1/5 din înălţimea probei;
epruveta se aşează pe două reazeme simple într-un locaş special al
utilajului, aşa cum se poate observa în schema de mai jos.
F
h
h
a
H0
b
Hu
F
Fig. 1. Schema de solicitare la încercarea de încovoiere prin şoc (Charpy).
4.2. Modul de lucru

Pendulul este ridicat la poziţia H0, iar când este eliberat se
deplasează pe traseul indicat (cu linie întreruptă) şi loveşte proba pe
mijlocul ei, în partea opusă faţă de crestătură; scopul lovirii este
„spargerea” epruvetei, prin consumarea unei părţi din energia
pendulului. Din acest motiv, continuarea mişcării lui se va face doar până
la o înălţime Hu, mai mică decât cea iniţială, iar diferenţa dintre cele
două cote este proporţională cu energia consumată pentru spargerea
epruvetei: Wt=mg(H0-Hu). Pe această bază rigla verticală a utilajului
este gradată direct în unităţi de energie (Nm sau J).
Este important de observat că o anumită fracţiune din energia
consumată de pendul se pierde datorită frecărilor din sistemul mecanic
al utilajului; mărimea acestor pierderi este evaluată folosind o lansare
„în gol” (fără aşezarea unei epruvete în dispozitiv) şi reprezintă diferenţa
de energie (Wg) indicată, după acest experiment, pe rigla gradată.
Energia Wef consumată efectiv pentru spargerea probei se obţine
scăzând pierderile din energia totală.
58
Caracteristica (de ordin calitativ) de material care se determină
pe baza datelor experimentale este notată simbolic KCU (denumită în
mod tradiţional „rezilienţă”), cu trei indici, reprezentând energia iniţială
W0 a pendulului (300J), lăţimea secţiunii probei (uzual b=10mm),
respectiv adâncimea crestăturii (h=2mm); rezilienţa reprezintă raportul
între energia Wef consumată pentru spargerea epruvetei şi aria netă A0
a secţiunii în care se produce ruperea:
Wef Wt  Wg  J 
KCU W0 / b / h    cm2  (1)
A 0 b  (a  h )
Nr. b a h Wt Wg KCU
crt. [mm] [mm] [mm] [J] [J] [J/cm2]
5. Concluzii
Comportarea metalelor atunci când sunt solicitate dinamic
reprezintă un indicator important al compatibilităţii lor cu diverse
categorii de aplicaţii inginereşti. Încercarea la încovoiere prin şoc
permite evaluarea capacităţii materialelor de a îngloba energie şi
încadrarea lor, pe această bază, în două clase principale.
Bibliografie
[4] SR EN 10045, Materiale metalice. Încercarea la încovoiere prin şoc. Partea
1: Metoda de încercare la temperatura ambiantă.
59
Încercarea la încovoiere prin şoc. Ciocanul-pendul
şi epruveta aşezată pe suport.
Ciocanul-pendul de tip Charpy, pentru efectuarea încercării la

încovoiere prin şoc.
60
Epruvete cu crestătură în formă de „U” pentru încercarea la
încovoiere prin şoc
Epruvetă cu crestătură în formă de „V” pentru încercarea la

încovoiere prin şoc
61
Epruvetă încercată la încovoiere prin şoc – rupere incompletă
Epruvetă încercată la încovoiere prin şoc – rupere fragilă
62
LUCRAREA 6
ÎNCERCAREA METALELOR LA
ÎNCOVOIERE PRIN ŞOC
[4] SR EN 10045, Materiale metalice. Încercarea la încovoiere prin şoc. Partea
1: Metoda de încercare la temperatura ambiantă.
Dispozitivul foloseşte şocul produs prin lovirea probei de către
partea activă a unui pendul (ciocan Charpy), făcut să cadă de la o
anumită înălţime, proporţională cu nivelul de energie ce trebuie
dezvoltat în experiment.
3. Epruveta
F
h
h
a
H0
b
Hu
F
Fig. 1. Schema de solicitare la încercarea de încovoiere prin şoc (Charpy).
Se folosesc epruvete prismatice de secţiune dreptunghiulară, cu laturile

constante pe lungimea probei; la mijlocul lungimii epruveta are o
crestătură în U, cu adâncimea „h” de circa 1/5 din înălţimea probei.
63
Încercarea se face pe epruvete din oţel, de calităţi diverse, unul
din scopurile experimentului fiind evaluarea caracterului tenace sau
fragil al comportării materialului solicitat dinamic.
O singură caracteristică de material este evaluată, notată simbolic
KCU (denumită în mod tradiţional „rezilienţă”), cu trei indici,
reprezentând energia iniţială W0 a pendulului (300J), lăţimea secţiunii
probei (uzual b=10mm) şi adâncimea crestăturii (h=2mm); rezilienţa
reprezintă raportul între energia Wef consumată pentru spargerea
epruvetei (Wg=pierderile de energie din sistem, stabilite prin încercarea
în gol) şi aria netă A0 a secţiunii în care se produce ruperea:
Wef Wt  Wg  J 
KCU W0 / b / h    cm2  (1)
A 0 b  (a  h )
6. Rezultate
Nr. b a h Wt Wg KCU
crt. [mm] [mm] [mm] [J] [J] [J/cm2]
7. Concluzii
Data: STUDENT,
Semnătura,
64
LUCRAREA 7
DETERMINAREA DURITĂŢII ÎN CAZUL

1. Scopul lucrării
Această lucrare de laborator prezintă principiile după care se
stabileşte experimental duritatea metalelor, cu exemplificare practică pe
metoda Brinell. În plus, se prezintă şi legătura dintre mărimea acestei
caracterisitici a unui metal şi cea a rezistenţei lui la tracţiune.
Duritatea reprezintă o caracteristică mecanică a materialelor,
exprimând capacitatea lor de a se opune deformărilor plastice
superficiale. Principial, stabilirea ei se bazează pe folosirea unui obiect
de dimensiuni mici şi cu forme diverse, numit penetrator, care este făcut
dintr-un material dur şi este apăsat asupra probei cercetate, cu forţe de
mărimi bine stabilite (prin standarde ale încercărilor) şi pentru intervale
de timp precizate.
Au fost dezvoltate mai multe categorii de metode experimentale
pentru stabilirea durităţii, deosebite între ele prin penetratorul utilizat şi
prin clasele de materiale pentru care sunt recomandate (în funcţie de
mărimea durităţii lor).
Una dintre cele mai răspândite metode pentru determinarea
durităţii materialelor metalice este denumită Brinell (se efectuează
urmând prevederile standardului citat mai jos) şi foloseşte ca penetrator
o bilă polizată din metal dur, având diametrul D (în mod curent
D=10mm, dacă grosimea probei permite).
După apăsarea bilei, pe durata stabilită prin standard, asupra
probei cercetate, se obţine pe suprafaţa acesteia o urmă în formă de
calotă sferică, al cărei diametru d este proporţional cu adâncimea h de
65
pătrundere a bilei în materialul analizat.Trebuie remarcat că acurateţea
rezultatelor experimentale depinde de măsurarea acestui diametru,
pentru care trebuie folosit un instrument de precizie – de obicei o lupă,
având marcată o rigletă, special destinată încercării, sau proiecţia urmei
pe un ecran (cu care este echipat aparatul cu care se lucrează) prevăzut
cu un dispozitiv precis de măsurare.
Valoarea durităţii Brinell a metalului cercetat reprezintă raportul
dintre încărcarea F[N] aplicată penetratorului şi aria amprentei de pe
probă [mm2], în formă de calotă sferică , astfel încât se calculează
folosind relaţia următoare:
2F
HB  0,102 
 
D D  D 2  d 2
 (1)
Constanta din faţa fracţiei are valoarea 1/g, adică este inversul
valorii acceleraţiei gravitaţionale şi este introdusă din motivul că la
numărătorul relaţiei încărcarea trebuie să fie exprimată în [kgf]. Pe de
altă parte, pentru ca rezultatele determinărilor să fie compatibile cu cele
ale experimentelor similare din alte laboratoare, valoarea F nu se ia la
întâmplare, ci în concordanţă cu diametrul D al bilei. Mai precis, se
introduce noţiunea de factor de încărcare (0,102 F/D2) (numit în
standard raport de forţă), a cărui valoare se alege în funcţie de
materialul de încercat şi de duritatea lui.
Rezultatul încercării, adică valoarea durităţii metalului cercetat,
se exprimă prin simbolul HBW precedat de numărul obţinut din calculul
de mai sus (rotunjit la întreg, dacă este mai mare ca 100, la o zecimală
– dacă este între 10 şi 100, respectiv la două zecimale – dacă este mai
mic decât 10) şi urmat de un indice compus din:
 diametrul bilei [mm];
 factorul de încărcare (precizat în standard);
 durata de aplicare a forţei (în secunde), dacă diferă de timpul
precizat în standard.
Încercarea se efectuează pe o probă cu suprafaţa netedă şi plană,
curăţată de substanţe străine şi prelucrată astfel încât să fie îndepărtate
orice eventuale afectări ale materialului, prin încălzire sau ecruisare şi
să permită măsurarea precisă a diametrului amprentei. În plus,
grosimea epruvetei trebuie să fie de cel puţin opt ori mai mare ca
adâncimea h a amprentei care se obţine după aplicarea încărcării.
66
Forţa de încărcare trebuie să fie aleasă astfel încât diametrul d al
amprentei să fie cuprins între valorile 0.24D şi 0.6D. Diametrul bilei
trebuie să fie cât mai mare, adică să se obţină cea mai mare amprentă
posibilă, cu scopul de a încerca o suprafaţă reprezentativă a epruvetei.
Distanţa de la centrul unei amprente până la marginea probei trebuie să
fie de cel puţin 2,5 ori mai mare ca valoarea medie a diametrului d al
amprentei, iar distanţa dintre centrele a două amprente învecinate
trebuie să fie de cel puţin 6d. Valoarea d se măsoară pe două diametre
perpendiculare între ele, folosind în calcule media acestor valori.
4. Modul de lucru
Efectuarea în laborator a încercării presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 se porneşte aparatul pentru determinarea durităţii şi se reglează
parametrii încercării;
 se instalează proba în aparat şi se aduce penetratorul în contact
cu proba;
 se porneşte încărcarea, care la valoarea maximă va fi menţinută
în mod automat la durata standard, după care aparatul realizează
descărcarea probei;
 se ridică proba din aparat şi se măsoară diametrul urmei obţinute,
pe două diametre perpendiculare între ele;
 se calculează duritatea Brinell a materialului încercat, folosind
relaţia (1) şi valoarea medie a celor două măsurări de mai sus.
5. Aproximarea rezistenţei la tracţiune

Având în vedere că atât duritatea cât şi rezistenţa la tracţiune se
referă, în final, la capacitatea materialelor de a se opune deformării lor
plastice, este de aşteptat ca între valorile acestor caracteristici să existe
proporţionalitate. În cazul metalelor această realitate este stabilită şi
asumată, încât pentru oţeluri se admite că valoarea limitei lor de rupere
la tracţiune poate fi estimată, în funcţie de numărul durităţii Brinell a
oţelului respectiv, folosind relaţia aproximativă:
 N 
 r  3,45  HB  mm 2  (2)
67
Această posibilitate de aproximare are meritul de a evalua rapid
o caracteristică mecanică importantă a metalelor, printr-o metodă
experimentală practic nedistructivă şi aplicabilă chiar la locul unde piesa
analizată funcţionează.
D
h
0 1 2 3 4 5 6
a b
Fig. 1. a - Schema determinării durităţii Brinell; b - Modul de vizare şi de
măsurare a amprentei (în imagine se citeşte un diametru de 3,9mm).
Rezultatele culegerii şi prelucrării datelor experimentale se vor

sinetiza în tabelul următor.
Nr. D Raport F d HB
crt. [mm] 0,102 F/D2 [N] [mm] [kgf/mm2]
68
6. Concluzii
Mărimea durităţii unui metal se stabileşte cu relativă uşurinţă şi
rapiditate, permiţând încadrarea materialului într-o anumită clasă de
utilizare, dar şi evaluarea rezistenţei lui la rupere prin tracţiune.
Bibliografie
[1] Buzdugan, Gh., Rezistenţa materialelor, Ed.Academiei, Bucureşti, 1986.
[2]Mocanu, D.R. (coord.),Încercarea materialelor. Vol.1: Încercări distructive
ale metalelor, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1982.
[3]Horbaniuc, D. s.a.,Îndrumar pentru lucrări de laborator la Rezistenţa
[4] SR EN ISO 6506:2006 Materiale metalice. Încercarea de duritate Brinell.
Urme de duritate Brinell
69
LUCRAREA 7
DETERMINAREA DURITĂŢII ÎN CAZUL

[4] SR EN ISO 6506:2006 Materiale metalice. Încercarea de duritate Brinell.
Se foloseşte un aparat special destinat încercării de duritate prin
metoda Brinell (având ca penetrator o bilă de diametru D, din carbură
metalică dură); aparatul realizează în mod automat încărcarea,
menţinerea forţei la valoarea F şi apoi descărcarea epruvetei.
3. Epruveta
D
h
0 1 2 3 4 5 6
a b
Fig. 1. a - Schema determinării durităţii Brinell; b - Modul de vizare şi de
măsurare a amprentei (în imagine se citeşte un diametru de 3,9mm).
70
4. Epruveta
Determinările se fac pe probe cu suprafaţa curată şi prelucrată
îngrijit, pentru a permite citirea cu uşurinţă a diametrului d al urmei
lăsate de penetrator.
Parametrii încercării se folosesc pentru stabilirea valorii durităţii
Brinell a metalului cercetat, prin completarea relaţiei următoare:
2F
HB  0,102 

D D  D 2  d 2  (1)
6. Rezultate
Nr. D Raport F d HBW

crt. [mm] 0,102 F/D2 [N] [mm]
7. Concluzii
Data: STUDENT,
Semnătura,
71
LUCRAREA 8
VERIFICAREA TEOREMEI
LUCRULUI MECANIC VIRTUAL
(BETTI)
1. Scopul lucrării
În cadrul lucrării se verifică experimental teorema lucrului
mecanic virtual (Betti), precum și cazul sau particular, teorema
reciprocității deplasărilor (Maxwell). Deplasările pe verticala (săgețile)
sunt calculate și măsurate.
2. Considerații generale
Teoremele de mai sus fac parte din grupul teoremelor energetice
fundamentale, care fac apel la energia potențiala elastica de deformație
a corpurilor solide. In aceeași categorie se încadrează și teoremele lui
Castigliano, Menabrea etc.
Pe suprafața unui corp solid deformabil se aleg punctele oarecare 1 și 2.
Corpul este încărcat fie numai cu forța F1 (care acționează în 1, ca în Fig.
1a), fie numai cu forța F2 (care acționează în 2, ca în Fig. 1b). In cazul
general direcțiile forțelor nu sunt paralele. Se consideră deplasările pe
direcțiile celor doua forte, notate ca lungimi de segmente astfel (v. Fig.
1):
𝛿11 = [1; 1′]; 𝛿22 = [2; 2"]; 𝛿21 = [2; 2′]; 𝛿12 = [1; 1"]
Semnificația indicilor lui δ este următoarea:

 primul indice reprezintă punctul în care se măsoară deplasarea;
 al doilea indice reprezintă punctul în care acționează forța care
produce deplasarea.
72
Fig. 1. Forțele și deplasările măsurate pe direcțiile acestora
(cu linie întrerupta s-a figurat suprafața corpului deformat)
Se poate demonstra că dacă asupra unui corp elastic se aplică succesiv
două stări de încărcare, atunci lucrul mecanic virtual efectuat de către
sarcinile din prima stare cu deplasările din cea de a doua este numeric
egal cu lucrul mecanic virtual efectuat de sarcinile din a doua stare de
încărcare cu deplasările din prima stare. Aceasta este teorema lucrului
mecanic virtual (Betti), care poate fi scrisă
𝐹1 𝛿12 = 𝐹2 𝛿21
sau, prescurtat
𝐿12 = 𝐿21
Se observă că pentru F1 = F2 relația de mai sus se reduce la
𝛿12 = 𝛿21
Aceasta este teorema reciprocității deplasărilor (Maxwell), care se
enunță astfel:
Deplasarea produsă în punctul 1 al unui corp elastic, de către o
forţă aplicată în punctul 2, este egală cu deplasarea produsă în punctul
2 de către aceeaşi forţă care acţionează în punctul 1, ambele deplasări
fiind măsurate pe direcţia forţei.
Dispozitivul utilizat este de tip bară în consolă, cu aplicarea forței și
măsurarea săgeții în diferite puncte (Fig. 2). Săgețile se vor nota în
73
continuare cu v, fiind deplasări pe direcția axei Oy și vor fi măsurate cu
un comparator cu cadran (o diviziune = 0,01mm).
(a) (b)
Fig. 2. Dispozitiv (Fig. 2a corespunde cazului 1 din Tab. 2

iar Fig. 2b cazului 2 din Tab. 2 din Fișa lucrării)
4.2. Epruveta
Grinda este confecționată din otel (E=210GPa), având secțiunea
transversală dreptunghiulară (b=24,4mm, h=4,0mm). Cu aceste
dimensiuni se calculează momentul de inerție al secțiunii:
𝑏ℎ3
𝐼𝑧 =
12

Se aleg distantele L1 și L2 (cu ajutorul reperelor trasate pe grinda) și
forțele F1 și F2 (calculate cu ajutorul maselor marcate atașate). Cu un
comparator cu cadran se măsoară săgețile pentru cazurile 1 și 2 din Tab.
2 (v. Fișa lucrării): v21 (distanta dintre 2 și 2’, în cazul 1de încărcare) și
respectiv v12 (distanta dintre 1 și 1’’, în cazul 2 de încărcare). Datele
măsurate și calculate se trec în Tab. 1.
74
Cazul L1 L2 Iz F1 F2 v12 v21 F1v12 F2v21
(Tab. 2) [mm] [mm] [mm4] [N] [N] [mm] [mm] [Nmm] [Nmm]
1 - -
2 - -
Se calculează apoi săgețile v12 și v21 (prin metoda Maxwell-Mohr) și se

compară cu valorile măsurate (v. Tab. 1 și respectiv Tab. 2 din Fișa
lucrării):
𝐿2 −𝐿1 𝐿1
1
𝑣21 = [∫ 𝑀′(𝑥1 )𝑚′(𝑥1 )𝑑𝑥1 + ∫ 𝑀′(𝑥2 )𝑚′(𝑥2 )𝑑𝑥2 ]
𝐸𝐼𝑧 0 0
𝐿2 −𝐿1 𝐿1
1
𝑣12 = [∫ 𝑀"(𝑥1 )𝑚"(𝑥1 )𝑑𝑥1 + ∫ 𝑀"(𝑥2 )𝑚"(𝑥2 )𝑑𝑥2 ]
𝐸𝐼𝑧 0 0
5. Concluzii
Teorema lucrului mecanic virtual (Betti), precum și cazul sau particular,
teorema reciprocității deplasărilor (Maxwell) sunt fundamentale pentru
Rezistenta Materialelor și Teoria Elasticității. Impreună cu teoremele lui
Castigliano, Menabrea și altele, ele se încadrează în grupul teoremelor
energetice, care fac apel la energia potențială elastică de deformație a
corpurilor solide.
Lucrarea permite verificarea experimentală a teoremelor lui Betti și
Maxwell, demonstrate la curs.
Bibliografie
[2] Bârsănescu P., Ciobanu O., Rezistenţa Materialelor, vol. 1, Ed. „Gheorghe
Asachi”, Iaşi, 2001
75
LUCRAREA 8
VERIFICAREA TEOREMEI LUCRULUI MECANIC VIRTUAL

[1] Buzdugan Gh., Rezistenţa materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986
[2] Bârsănescu P., Ciobanu O., Rezistenţa Materialelor, vol. 1, Ed. „Gh. Asachi”,
Iaşi, 2001
Dispozitivul utilizat este tip bară în consola, cu aplicarea forței și măsurarea
săgeții în diferite puncte. Săgețile se vor nota cu v, fiind deplasări pe direcția
axei Oy.
3. Epruveta
Grinda este confecționată din otel (E=210GPa), având secțiunea transversală
dreptunghiulară (b=24,4mm, h=4,0mm). Cu aceste dimensiuni se calculează
momentul de inerție al secțiunii:
𝑏ℎ3
𝐼𝑧 =
12
Se aleg distanțele L1 și L2 (cu ajutorul reperelor trasate pe grindă) și forțele F1
și F2 (calculate cu ajutorul maselor marcate). Cu un comparator cu cadran se
măsoară săgețile pentru cazurile 1 și 2 din Tab. 2: v21 (distanța dintre 2 și 2’,
în cazul 1de încărcare) și respectiv v12 (distanța dintre 1 și 1’’, în cazul 2 de
încărcare).
5. Rezultate
Rezultatele se trec în Tab. 1 și se verifică teorema lucrului mecanic virtual
(Betti):
𝐹1 𝑣12 = 𝐹2 𝑣21
Pentru F1 = F2 rezulta teorema reciprocității deplasărilor (Maxwell):
𝑣12 = 𝑣21

Cazul L1 L2 Iz F1 F2 v12 v21 F1v12 F2v21
(Tab. [mm] [mm] [mm4] [N] [N] [mm] [mm] [Nmm] [Nmm]
2)
1 - -
2 - -
76
Se calculează săgețile v12 și v21 și se compară cu valorile măsurate (v. Tab. 1 și
2):
𝐿2 −𝐿1 𝐿1
1
𝑣21 = [∫ 𝑀′(𝑥1 )𝑚′(𝑥1 )𝑑𝑥1 + ∫ 𝑀′(𝑥2 )𝑚′(𝑥2 )𝑑𝑥2 ]
𝐸𝐼𝑧 0 0
𝐿2 −𝐿1 𝐿1
1
𝑣12 = [∫ 𝑀"(𝑥1 )𝑚"(𝑥1 )𝑑𝑥1 + ∫ 𝑀"(𝑥2 )𝑚"(𝑥2 )𝑑𝑥2 ]
𝐸𝐼𝑧 0 0
6 Concluzii
77
Tab. 2. Scheme de încărcare, măsurare și modele pentru calculul săgeților
Scrieți
Nr. expresiile
Incărcare / Măsurare săgeată Observații
crt. momentelor
:
M’(x1)=
Cu
comparatoru
M’(x2)=
l
1
la distanta L2
se măsoară
v21
M”(x1)=
Cu
comparatoru
M”(x2)= l
2
la distanta L1
se măsoară
v12
m’(x1)=
Utilizate
m’(x2)= pentru
3
calculul
săgeții v21
78
m”(x1)=
Utilizate
pentru
4 m”(x2)=
calculul
săgeții v12
Data: STUDENT,
Semnătura,
79

Suport Lucrari Laborator - RM

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Lucrari Laborator - RM

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA ANALIZA

Există deosebiri foarte pronunţate în privinţa modului în care se

ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE APLICATĂ

Fig. 1. Aspectul tipic al curbei caracteristice la tracţiune,

În cazul oţelurilor de duritate medie, pe curba caracteristică se

4.1. Echipamente, dispozitive

Fig. 2. Schema de principiu a încercării la tracţiune.

Lucrarea se efectuează pe o maşină universală pentru încercări

Aceste norme prevăd utilizarea unor epruvete plate sau cilindrice;

4.4. Prelucrarea datelor experimentale

Rezultatele culegerii şi prelucrării datelor experimentale se pot

Tabelul 1. Mărimi măsurate

Tabelul 2. Mărimi calculate

Epruvetă plată încercată la tracţiune – rupere tenace

Epruvetă cilindrică încercată la tracţiune –

Curbă de tracţiune pentru o epruvetă din compozit cu lemn.

Curbe caracteristice la tracţiune ale unor oţeluri tenace.

Curbă de tracţiune pentru o epruvetă din lemn.

FIŞA LUCRĂRII DE LABORATOR

ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE APLICATĂ

Fig. 1. Schema de principiu a încercării.

5. Caracteristici mecanice determinate

Tabelul 2. Mărimi calculate

In cazul materialelor a căror diagramă caracteristică nu prezintă o zonă

Fig. 2. Determinarea limitei de curgere convenționale (off-set) σ0,2

4.1. Echipamente, dispozitive

Fig. 3. Epruveta și calota sferică montate între platanele mașinii

4.3. Prelucrarea datelor experimentale

1. Standarde de referinţă (sau referinţe bibliografice)

4. Caracteristici (mărimi) determinate

ÎNCERCAREA LEMNULUI LA FORFECARE

4.3. Modul de lucru

Epruvetă din lemn pentru încercarea la forfecare

4.4. Prelucrarea datelor experimentale

Tabelul 1. Sinteza rezultatelor experimentale

FIŞA LUCRĂRII DE LABORATOR

ÎNCERCAREA LEMNULUI LA FORFECARE

Tabelul 1. Sinteza rezultatelor experimentale

ÎNCERCAREA LA RĂSUCIRE APLICATĂ

Fig. 1. Curba caracteristică la răsucire pentru metalele tenace.

Fig. 2. Schema dispozitivului pentru încercarea la răsucire.

Momentele de răsucire astfel aplicate se calculează înmulţind forţele F/2

Dd  m  z  1,5 mm  20 d int i  30mm (6)

4.3. Modul de lucru

4.4. Prelucrarea datelor experimentale

Epruvetă cilindrică încercată la răsucire – rupere tenace

Epruvetă cilindrică încercată la răsucire – rupere fragilă

FIŞA LUCRĂRII DE LABORATOR

ÎNCERCAREA LA RĂSUCIRE APLICATĂ

Fig. 1. Schema dispozitivului pentru încercarea la răsucire.

Tabelul 1. Sinteza rezultatelor experimentale

ÎNCERCAREA LEMNULUI LA ÎNCOVOIERE

Fig. 1. Schema de solicitare şi diagramele de eforturi pentru

Prezenţa la mijlocul barei a momentului maxim de încovoiere

Tabelul 1. Sinteza rezultatelor experimentale

Epruvetă din lemn încercată la încovoiere

FIŞA LUCRĂRII DE LABORATOR

ÎNCERCAREA LEMNULUI LA ÎNCOVOIERE

1. Standarde de referinţă (sau referinţe bibliografice)

Fig. 1. Schema de solicitare şi diagramele de eforturi pentru

Dispozitivul (montat pe maşina universală pentru încercări

Tabelul 1. Sinteza rezultatelor experimentale