CAPITOLUL 1

ORGANIZAREA CONTABILITĂŢII
MĂRFURILOR ÎN COMERŢ

Din acest capitol veţi afla:

 Ce reprezintă comerţul interior;
 Ce tipuri de unităţi comerciale există;
 Ce acte normative reglementează activitatea unităţilor comerciale;
 Cum se definesc mărfurile şi ce importanţă prezintă acestea pentru unitatea comercială;
 Care sunt obiectivele principale şi modalităţile de organizare a contabilităţii în comerţ;
 Esenţa şi importanţa răspunderii materiale în comerţ.

1.1. OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE ORGANIZĂRII CONTABILITĂŢII ÎN UNITĂŢILE

DE COMERŢ
Comerţul reprezintă o ramură importantă a economiei naţionale, obiectul căruia este schimbul
de mărfuri, vânzarea-cumpărarea mărfurilor, precum şi deservirea cumpărătorilor în procesul
comercializării mărfurilor, livrării, păstrării şi pregătirii acestora spre vânzare.
Comerţul, în sensul larg al acestui cuvânt, cuprinde practic toată activitatea economică care
constă în schimbul de rezultate ale activităţii economice între persoanele juridice şi fizice. Potrivit
art. 3 din Legea cu privire la comerţul interior nr. 231 din 23.09.2010 activitatea de comerţ
reprezintă o activitate de întreprinzător iniţiată în bază raporturilor stabilite în domeniul
comercializării mărfurilor produse, prelucrate sau procurate, precum şi în domeniul executării
diverselor lucrări şi prestării serviciilor aferente vânzării mărfurilor, având ca scop satisfacerea
intereselor economice private şi asigurarea unei surse de venit.
Formele principale ale comerţului sunt:
a) comerţul cu ridicată;
b) comerţul cu amănuntul;
c) serviciile comerciale, inclusiv alimentaţia publică.
Comerţul cu ridicată este o activitate desfăşurată de comercianţii care constă în cumpărarea
produselor, mărfurilor în partizi (loturi) mari în scopul revânzării acestora către alţi comercianţi sau
utilizatori profesionali ori colectivi.
Comerţul cu amânuntul este o activitate desfăşurată de comercianţii care vând mărfuri, produse
direct consumatorilor pentru uzul personal al acestora (consumul final).
Serviciul de alimentaţie publică este o activitate de pregătire, preparare, prezentare şi servire a
produselor culinare, a celor de cofetărie-patiserie, a băuturilor şi altor produse pentru consumul
acestora în unităţi specializate sau în afară lor, precum şi activitatea de agrement aferentă acestui
proces.
O particularitate a serviciilor comerciale constă în faptul că acestea nu au tarife: preţul serviciului
comercial (adaosului) îl cunoaşte numai vânzătorul mărfii. Consumatorul care consumă serviciul
comercial cunoaşte numai preţul de piaţă al mărfii care recuperează valoarea mărfii şi serviciului
comercial.
La obiectele serviciului comercial se referă bunurile materiale care posedă anumite calităţi de
consum şi sunt comercializate conform contractului de vânzare-cumpărare. Principiile generale de
desfăşurare a activităţilor de comerţ sunt:
 respectarea normelor igienico-sanitare la comercializarea produselor şi serviciilor;
 respectarea cerinţelor prevăzute de reglementările tehnice în vigoare şi a cerinţelor de
comercializare a produselor şi serviciilor, aprobate de Guvern;
  protecţia drepturilor şi a intereselor consumatorilor;
 respectarea eticii profesionale şi a cerinţelor de instruire în domeniu.
Activitatea de comerţ poate fi exercitată de persoanele fizice şi juridice autorizate în condiţiile
legii, care au drept obiect de activitate comercializarea mărfurilor şi/sau servicii.
Unitatea comercială este o verigă primară principală a comerţului, un agent economic independent
cu drept de persoană juridică creat pentru achiziţionarea, păstrarea, comercializarea mărfurilor şi
prestarea serviciilor concomitente de diversă natură în scopul satisfacerii intereselor economice private
și asigurării unei surse de venit.
Volumul, conţinutul şi metodele de lucru ale unităţilor de comerţ se determină într-o mare
măsură de nivelul de dezvoltare a economiei, proporţiile producţiei şi structura de ramură a acesteia,
nivelul tehnico-ştiinţific şi alţi factori.
Dezvoltarea relaţiilor de piaţă în republica noastră, aprofundarea proceselor integrării
economice, extinderea pieţelor de capital conduc inevitabil la apariţia unor noi relaţii ale partenerilor
comerciali atât în cadrul republicii, cât şi peste hotarele acesteia. În activitatea practică devine tot mai
necesară dezvoltarea unor condiţii mai flexibile de decontări aferente operaţiunilor comerciale, de
exemplu, acordarea reducerilor pentru plata anticipată, posibilitatea reducerii preţurilor la mărfuri
în cazul nesatisfacţiei cumpărătorului, aplicarea diverselor forme de stimulare a cumpărătorului în
scopul majorării volumului vânzării mărfurilor etc.
Stocurile de mărfuri ale unităţii de comerţ constau din mărfuri disponibile şi utile pentru a fi
vândute cumpărătorilor.
În componenţa stocurilor de mărfuri, în afară de mărfurile disponibile pentru vânzare, de
asemenea, se includ toate mărfurile care aparţin cu titlu de proprietate unităţii de comerţ, inclusiv
mărfurile în expediţie.
Mărfurile în expediţie se includ în valoarea stocurilor de mărfuri în cazul în care dreptul de
proprietate asupra acestora a fost transmis unităţii de comerţ.
La unitatea de comerţ, de asemenea, pot fi mărfuri disponibile pentru vânzare, dar care nu
aparţin acesteia:
 în primul rând, acestea sunt mărfurile vândute la comanda cumpărătorului, achitate deja de
către acesta, care aparţin acestuia, dar încă nu sunt expediate. În acest caz, vânzarea-
cumpărarea trebuie să fie reflectată deja în înregistrările contabile;
 în al doilea rând, acestea sunt mărfurile primite în consignaţie, care se află în proprietatea
comitentului;
 în al treilea rând, acestea sunt mărfurile primite la păstrare, ca urmare a refuzului cumpărătorului
de a le procura şi achita.
Indicatorul de bază al activităţii economice a unităţilor comerciale şi alimentaţiei publice este
volumul vânzării mărfurilor (cifra de afaceri) care se subdivizează în vânzarea mărfurilor cu ridicata şi
vânzarea mărfurilor cu amănuntul.
Vânzarea mărfurilor cu ridicata reprezintă vânzarea mărfurilor către unităţile de comerţ cu
amănuntul şi de alimentaţie publică şi altor unităţi, precum şi exportul de mărfuri.
Vânzarea mărfurilor cu amănuntul reprezintă vânzarea mărfurilor către consumătorii finali (în
special populaţiei).
Vânzarea mărfurilor în unităţile de alimentaţie publică se subdivizează în vânzarea produselor
de producţie proprie şi vânzarea mărfurilor cumpărate, adică a mărfurilor procurate de către
unităţile de alimentaţie publică şi comercializate fără prelucrare culinară (bere, apă, ţigări etc.).
Obiectivul principal al contabilităţii mărfurilor constă în asigurarea controlului intrării depline a
acestora şi înregistrării corecte de către gestionari a stării şi integrităţii mărfurilor; ieşirii şi
comercializării acestora, precum şi determinării veniturilor din vânzarea mărfurilor.
Pentru realizarea acestui scop asumat contribuie soluţionarea următoarelor sarcini:
 formarea unor informaţii complete şi credibile despre starea, intrarea, ieşirea şi vânzarea
mărfurilor;
  asigurarea unei organizări corecte a răspunderii materiale pentru mărfuri;
 corectitudinea întocmirii documentelor ce ţin de circulaţia mărfurilor, legalităţii şi
oportunităţii operaţiunilor comerciale, reflectarea corectă a acestora în contabilitate;
 verificarea plenitudinii înregistrării mărfurilor de către gestionari, corectitudinii şi
oportunităţii decontării mărfurilor ieşite;
 asigurarea controlului asupra respectării regulilor de efectuare a inventarierii, constatarea
oportună şi corectă a rezultatelor acesteia;
 asigurarea controlului asupra corectitudinii evaluării mărfurilor intrate în gestiune şi a
formării preţurilor de vânzare în cazul comercializării acestora;
 asigurarea reflectării integrale şi veridice a cheltuielilor aferente comercializării mărfurilor.
Gestionarea unităţii comerciale este imposibilă fără organizarea unui sistem contabil eficient care
se bazează pe respectarea regulilor de ţinere a contabilităţii privind operaţiunile comerciale şi
stabilite de actele legislative şi normative care constau în:
1) unitatea evaluării mărfurilor în cazul intrării şi ieşirii acestora (în comerţul cu ridicata – la
preţuri de cumpărare, în comerţul cu amănuntul şi în alimentaţia publică – la preţuri de
vânzare);
2) alegerea metodei optime de evaluare a stocurilor de mărfuri la lansarea acestora în vânzare
(metoda de identificare, metoda costului mediu ponderat, metoda FIFO);
3) asigurarea veridicităţii datelor contabile şi a situaţiilor financiare prin efectuarea inventarierii
mărfurilor şi a datoriilor în cursul căreia se verifică şi se confirmă documentar existenţa,
starea şi evaluarea acestora. În acest caz, se stabilesc modul şi termenele de efectuare a inven-
tarierii mărfurilor;
4) elaborarea formularelor documentelor contabile primare utilizate pentru perfectarea
operaţiunilor economice aferente fluxului mărfurilor şi ambalajului pentru care nu există
formulare tipizate, precum şi formulare de documente pentru rapoartele contabile interne
necesare în scopuri manageriale;
5) delimitarea răspunderii materiale pentru integritatea mărfurilor şi încheierea oportună a
contractelor cu privire la răspunderea materială;
6) întocmirea şi prezentarea de către gestionari a rapoartelor privind existenţa şi fluxul
mărfurilor în termenele stabilite.
Realizarea practică a cerinţelor şi regulilor de ţinere a contabilităţii mărfurilor şi ambalajului sus-
menţionate contribuie la creşterea eficienţei activităţii unităţilor de comerţ şi de alimentaţie publică.
Unităţile de comerţ îşi desfăşoară activitatea în scopul obţinerii bunurilor materiale şi au un
statut de intermediar între producătorii şi consumatorii de bunuri.
Comerţul în condiţiile pieţei contribuie la stabilirea unor legături permanente între producători
şi cumpărători.
Comerţul se include în structura promovării şi constituie o procedură cu ajutorul căreia produsul
se prezintă spre vânzare (inclusiv ambalajul, vitrinele de expunere a mărfurilor etc.).
De regulă, mărfurile parcurg un traseu anumit care constă în achiziţionarea, formarea stocurilor,
păstrarea şi vânzarea ulterioară a acestora cumpărătorilor.
Achiziţionarea reprezintă o tranzacţie comercială legată de trecerea mărfii din proprietatea
furnizorului în proprietatea cumpărătorului. Momentul intrării mărfurilor în proprietatea
cumpărătorului poate să nu coincidă cu:
 intrarea mărfurilor urmată de achitarea contravalorii mărfurilor;
 primirea facturii fiscale, facturii.
În acest caz, apare un decalaj între momentul cumpărării şi momentul intrării mărfurilor.
În funcţie de modalităţile de plată, achitarea contravalorii mărfurilor poate fi anticipată,
ulterioară, integrală sau parţială, în numerar sau prin virament, în lei sau valută străină ori în alte
echivalente ale acestora şi bunuri valorice.
Formarea stocurilor reprezintă o operaţiune de formare a rezervelor de mărfuri în expresie valorică
destinate vânzării continue a acestora.
Sub aspect contabil, stocurile de mărfuri reprezintă un factor cheie în determinarea achiziţiei şi
asigurarea integrităţii materiale. Rolul stocurilor de mărfuri la entitate constă în asigurarea unei
rezerve necesare de mărfuri pentru asigurarea de vânzari neîntrerupte.
Stocurile de mărfuri existente la începutul perioadei de raportare se consideră stocuri iniţiale,
iar cele existente la finele perioadei de raportare – stocuri finale. Stocurile iniţiale şi finale se
utilizează în contabilitate pentru calcularea costului mărfurilor comercializate, iar în analiza
economică pentru determinarea vitezei de circulaţie a acestora la entitate.
Vânzarea (comercializarea) reprezintă din punct de vedere juridic trecerea dreptului de
proprietate a mărfurilor către cumpărător în baza unui acord reciproc.
Termenul „fluxul mărfurilor” semnifică deplasarea fizică reală a mărfurilor în cursul desfăşurării
activităţii unităţii comerciale.
Procesul comercial al entităţii care comercializează mărfuri este prezentat în figura 1:
Achiziţionare

Stocuri Furnizor
de mărfuri
Achitare
Vânzare către furnizor
Casierie Bancă
Depunerea
numerarului la cont curent

Figura 1. Fluxul mărfurilor în cadrul unităţii de comerţ

După cum se observă din figura 1, fluxul mărfurilor în cadrul unităţii de comerţ porneşte de la
achiziţionarea mărfii de la furnizori. Ulterior în cadrul procesului de vînzare, mărfurile sunt transmise
în proprietatea cumpărătorului cu achitare, de regulă, în casierie. La anumite date, numerarul încasat
în casierie se transmite băncii comerciale, iar acest fapt serveşte ca bază pentru achitarea cu furnizorii
actuali sau potenţiali.
Din punct de vedere contabil, momentul vânzării mărfurilor se consideră data transferării
cumpărătorului a riscurilor şi beneficiilor semnificative aferente dreptului de proprietate asupra
acestora.
Transferul riscurilor şi beneficiilor semnificative aferente drepturilor de proprietate asupra
mărfurilor, de regulă, coincide cu momentul predării acestora către cumpărător sau, la respectarea
altor condiţii contractuale, atestă transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor
cumpărătorului.
Realizarea neîntreruptă a ciclului comercial contribuie la asigurarea entităţii cu numerarul
necesar pentru asigurarea ulterioară a achiziţionării mărfurilor şi, respectiv, obţinerea beneficiilor
economice pe viitor.

1.2. NORMALIZAREA ŞI ORGANIZAREA RĂSPUNDERII MATERIALE ÎN COMERŢ

Activitatea economică a entităţii de comerţ determină participarea permanentă şi nemijlocita a
personalului în efectuarea operaţiunilor cu bunurile materiale.
Îndeplinind funcţia informaţională, contabilitatea creează condiţii pentru gestionarea obiectelor
şi oamenilor. În unitatea de comerţ prin obiecte mai întâi de toate, se subînţeleg mărfurile, valorile
materiale şi băneşti care sunt necesare pentru funcţionarea normală a unităţilor de comerţ.
Prin gestionare a oamenilor se subînţelege, în primul rând, asigurarea controlului asupra
răspunderii materiale pentru valorile existente la entitate, precum şi asupra îndeplinirii sarcinilor de
producţie (planificate), normelor, exercitării funcţiilor corespunzătoare la entitate.
 Contabilul nu contabilizează, pur şi simplu, mărfurile şi alte bunuri, ci fixează raporturile, care
apar în privinţa acestor bunuri. Adică contabilul trebuie nu numai să ştie de ce bunuri dispune
entitatea, dar şi cine anume dintre gestionarii unităţii comerciale poartă răspundere materială pentru
aceste mărfuri, valori, raporturile fiind primare, iar existenţa mărfurilor – secundară. Mărfurile pot
să nu existe (de exemplu, acestea sunt pierdute), însă raporturile se păstrează, gestionarul fiind
obligat să recupereze lipsurile.
Dat fiind acest fapt, o mare importanţă – are cunoaşterea normelor legislaţiei muncii şi a
mecanismelor de realizare a acestora în practică.
Una dintre cele mai principale probleme privind aplicarea dreptului muncii o constituie
organizarea răspunderii materiale a angajaţilor (salariaţilor).
Conform art. 9 alin. (2) lit. f) şi g) din Codul muncii al Republicii Moldova, salariaţii sunt obligaţi
„să manifeste o atitudine gospodărească faţă de bunurile angajatorului şi ale altor salariaţi şi să
informeze de îndată angajatorul sau conducătorul nemijlocit despre orice situaţie, care prezintă
pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor sau pentru integritatea patrimoniului angajatorului”.
Drepturile şi obligaţiile angajaţilor sunt stabilite, de asemenea, de contractul individual şi
contractul colectiv de muncă, precum şi de contractele cu privire la răspunderea materială. Res-
pectarea modului de încheiere a contractelor cu privire la răspunderea materială stabilit de legislaţie
asigură garanţiile privind păstrarea bunurilor şi prevenirea daunelor din pierderile acestora.
În conformitate cu art. 30 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este actul juridic care
reglementează raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în unitate, încheiat în formă scrisă între
salariaţi şi angajator de către reprezentanţii acestora.
Potrivit art. 45 din Codul muncii, contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat
şi angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare
sau funcţie, să respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile
de muncă prevăzute de prezentul cod, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii,
de contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.
Răspunderea materială este un mijloc de protecţie a patrimoniului entităţii, întrucât anume
aceasta presupune compensarea (repararea) de către salariaţi a prejudiciilor cauzate de către aceştia.
Dicţionarul enciclopedic juridic defineşte răspunderea materială ca o răspundere bazată pe
normele dreptului muncii „obligaţia salariatului să repare prejudiciul cauzat entităţii (instituţiei,
organizaţiei) în limitele şi în modul stabilite de legislaţie”1.
Legislaţia muncii prevede două tipuri de răspundere materială: limitată şi deplină.
Răspunderea materială limitată constă în faptul că „salariatul unităţii poartă răspundere în
cuantumul prejudiciului real direct, dar nu mai mare decât salariul mediu lunar”.
Răspunderea materială deplină salariatul o poartă în cazurile stabilite de legislaţie. Cazurile de
răspundere materială care revine salariaţilor în mărimea deplină a prejudiciului material cauzat
unităţii sunt stabilite în art. 338 alin. (1) din Codul muncii:
1) între salariat şi angajator a fost încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru
neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori care i-au fost transmise pentru păstrare sau în
alte scopuri (art. 339);
2) salariatul a primit bunurile şi alte valori spre decontare în baza unei procuri unice sau în baza
altor documente unice;
3) prejudiciul a fost cauzat în urma acţiunilor sale culpabile intenţionate, stabilite prin hotărâre
judecătorească;
4) prejudiciul a fost cauzat de un salariat aflat în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică,
stabilită în modul prevăzut la art. 76 lit. k);
5) prejudiciul a fost cauzat prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a mărfurilor,
materialelor, semifabricatelor, produselor (producţiei), inclusiv în timpul fabricării lor,

1
Юридический энциклопедический словарь. – М.: Советская энциклопедия, 1984.
– p. 230.
 precum şi a instrumentelor, aparatelor de măsurat, tehnicii de calcul, echipamentului de
protecţie şi a altor obiecte pe care unitatea le-a eliberat salariatului în folosinţă;
6) în conformitate cu legislaţia în vigoare, salariatului îi revine răspunderea materială deplină
pentru prejudiciul cauzat angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de muncă;
7) prejudiciul a fost cauzat în afara exerciţiului funcţiunii.
Unităţile comerciale pot să încheie contracte cu privire la răspunderea materială cu salariaţii
care deţin următoarele funcţii:
 şefii de casierii, şefii de magazii, şefii de depozite şi adjuncţii lor;
 controlorii-casieri superiori şi controlorii-casieri, controlorii-superiori şi controlorii, casierii
superiori şi casierii, precum şi alţi salariaţi care exercită funcţia de casieri;
 şefii de magazine şi adjuncţii lor (directorii în cazul absenţei şefilor de secţii), şefii secţiilor
de mărfuri, secţiilor de comenzi din magazine şi adjuncţii lor, şefii secţiilor şi sectoarelor din
unităţile comerciale şi adjuncţii lor;
 şefii sectoarelor de mărfuri şi de transportare a mărfurilor, merceologii superiori şi merceologii
care deservesc nemijlocit bunurile materiale;
 expeditorii de mărfuri;
 colaboratorii, care execută lucrări de vânzare (livrare) a mărfurilor, de pregătire pentru vânzare,
indiferent de forma comerţului şi profilul unităţii;
 colaboratorii care execută lucrări de recepţionare şi prelucrare pentru livrarea (însoţirea)
mărfurilor şi altor valori materiale şi băneşti, livrarea (însoţirea), eliberarea (predarea) lor.
Codul muncii prevede, de asemenea, răspunderea materială colectivă care poate fi instituită „în
cazul în care salariaţii execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea, prelucrarea,
vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost transmise,
fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat” (art. 340 alin. (2)).
Pentru instituirea răspunderii materiale colective (de brigadă) între angajator şi toţi membrii
colectivului (brigăzii) se încheie un contract scris cu privire la răspunderea materială colectivă (de
brigadă) care este semnat de către toţi membrii colectivului (brigăzii).
Conform art. 341 din Codul muncii, mărimea prejudiciului material cauzat se determină
conform pierderilor reale, calculate în baza datelor contabile, pornind de la valoarea contabilă
(costul) a valorilor materiale minus uzura, conform normelor stabilite.
În caz de sustragere, lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată a valorilor materiale,
prejudiciul se stabileşte pornindu-se de la preţurile existente la data cauzării prejudiciului.
Spre deosebire de modul de determinare a mărimii prejudiciului material menţionat, în unităţile
de alimentaţie publică (în secţiile de producţie şi în bufete) şi în comerţul de consignaţie mărimea
prejudiciului material în cazul sustragerii sau lipsurilor de produse şi mărfuri se determină în baza
preţurilor stabilite pentru vânzarea (comercializarea) acestora. În cazul în care prejudiciul material
este cauzat de către mai mulţi salariaţi, la determinarea prejudiciului cauzat de fiecare salariat se ia
în considerare gradul de vinovăţie a fiecăruia, tipul de răspundere materială (deplină, limitată).
Condiţiile răspunderii materiale a persoanelor fizice sunt stipulate în contractul individual de
muncă încheiat cu aceasta.
Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care salariatul
se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să respecte
regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă prevăzute de
prezentul cod, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de contractul colectiv
de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.
Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă.
Angajarea se legalizează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărârea) angajatorului. Ordinul
(dispoziţia, decizia, hotărârea) trebuie adus la cunoştinţa salariatului, sub semnătură. Contractul
individual de muncă îşi produce efectele din ziua semnării, indiferent de faptul dacă angajarea a fost
perfectată în modul cuvenit sau nu.
Încetarea posibilităţii apariţiei răspunderii materiale a salariatului pentru prejudiciul cauzat este
legată nemijlocit cu suspendarea contractului de muncă.
O particularitate de bază a angajării persoanelor pentru care va fi instituită răspunderea materială
este încheierea unui contract separat în scris cu privire la răspunderea materială.
Contractul cu privire la răspunderea materială. În majoritatea cazurilor răspunderea materială
deplină a salariatului pentru prejudiciul material cauzat angajatorului apare conform contractului
încheiat între salariat (brigadă de salariaţi) şi angajator.
Contractele scrise pot fi încheiate cu salariaţii care au atins vârstă de 18 ani şi care deţin o funcţie
sau execută lucrări legate nemijlocit de păstrarea, prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau
folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au fost transmise.
Salariatul care a atins vârsta de 18 ani şi a încheiat cu angajatorul contractul cu privire la
răspunderea materială deplină poartă răspundere pentru asigurarea integrităţii acelor valori pe care
el personal le-a primit în baza facturii fiscale sau altui document contabil primar, deşi în unele cazuri
la valorile menţionate au avut acces şi alte persoane, de exemplu, muncitorii auxiliari.
Contractul cu privire la răspunderea materială individuală deplină concretizează obligaţiile
salariatului şi angajatorului privind asigurarea integrităţii bunurilor şi este valabil pentru toată
perioadă de lucru cu valorile materiale ale unităţii încredinţate salariatului.
Contractul se încheie în două exemplare: primul exemplar se află la angajator şi cel de-al doilea
exemplar – la salariat.
Condiţia de bază este indicarea în contract a datei încheierii acestuia. În cazul lipsei datei
contractul se consideră nevalabil.
În cazul în care salariaţii execută în comun anumite genuri de lucrări legate de păstrarea,
prelucrarea, vânzarea (livrarea), transportarea sau folosirea în procesul muncii a valorilor ce le-au
fost transmise, fiind imposibilă delimitarea răspunderii materiale a fiecărui salariat şi încheierea cu
acesta a unui contract cu privire la răspunderea materială deplină, poate fi instituită răspunderea
materială colectivă (de echipă).
Contractul scris cu privire la răspunderea materială colectivă (de echipă) se încheie între
angajator şi toţi membrii colectivului (echipei).
Răspunderea materială colectivă (de echipă) poate fi instituită în cazurile în care:
 încăperea auxiliară se foloseşte numai de către o singură echipă, toţi membrii acesteia au
acces liber la valorile materiale, care se află în sala de comercializare, în secţia de producţie
şi în încăperea auxiliară şi participă la toate operaţiunile comerciale – de depozitare şi
producţie;
 toate operaţiunile cu bunurile constituie un proces unic al muncii brigăzii şi este controlat
de către toţi membrii acesteia.
Răspunderea materială poate fi prevăzută separat pentru bunurile aflate în sala de comercializare
şi în încăperea auxiliară (depozit).
Echipa este condusă de un şef care exercită o funcţie superioară şi are studii corespunzătoare, o
calificare suficientă şi experienţă în activitatea de comerţ. Şeful echipei şi adjuncţii lui sunt numiţi
prin ordinul conducătorului unităţii.
În cazul absenţei temporare a şefului (concediu, deplasare) funcţiile lui sunt exercitate de către
adjunctul brigadierului sau unul dintre membrii brigăzii, dacă nu este prevăzută funcţia de adjunct
al brigadierului.
La organizarea muncii gestionarilor este necesar să se elaboreze un sistem de control care, de
asemenea, trebuie să prevadă modul de desemnare a gestionarilor pentru un bun concret,
perfectarea juridică a acestei răspunderi şi reflectarea acesteia în contabilitate.
În baza analizei caracteristicilor de calificare a persoanelor cu care pot fi încheiate contracte cu
privire la răspunderea materială individuală deplină, în cadrul unităţilor se elaborează şi se aprobă
instrucţiuni de serviciu pentru toţi salariaţii care poartă răspundere materială deplină.
În vederea îndeplinirii reuşite a obligaţiilor de muncă, persoanele cu răspundere materială
deplină trebuie să cunoască nomenclatorul, sortimentul bunurilor materiale, calităţile şi destinaţia
acestora; regulile de organizare a activităţii depozitelor; regulile de contabilizare, păstrare, mişcare a
bunurilor materiale la depozit, regulile de întocmire a documentelor de însoţire; regulile de utilizare
a instrumentelor, dispozitivelor şi mecanismelor de măsurat; metodele de protejare a produselor,
mărfurilor şi materiilor prime de deteriorare în timpul descărcării, încărcării şi depozitării; regulile
de efectuare a inventarierii valorilor materiale şi mărfurilor.
Un statut deosebit în rândul persoanelor care poartă răspundere materială deplină pentru
bunurile încredinţate lor îl are casierul unităţii. În cazul angajării, el trebuie să ia cunoştinţă, sub
semnătură, de un document special – angajamentul cu privire la răspunderea materială a casierului.
Obligaţiile de serviciu ale casierului sunt reglementate de Normele pentru efectuarea
operaţiunilor de casă în economia naţională a Republicii Moldova nr. 764 din 25.11.1992.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:
1. Care este esenţa activităţii de comerţ?
2. Care sunt principiile organizării contabilităţii operaţiunilor comerciale?
3. Ce acte normative reglementează activitatea unităţilor comerciale?
4. Care sunt funcţiile comerţului cu ridicata şi comerţului cu amănuntul?
5. Care sunt căile de circulaţie a mărfurilor?
6. De ce este importantă răspunderea materială în comerţ?
7. Care este prioritatea aplicării răspunderii materiale colective în comparaţie cu cea
individuală?
8. Ce tipuri de contracte de răspundere materială pot fi încheiate în comerţ?

CAPITOLUL 2

EVALUAREA STOCURILOR DE MĂRFURI

ŞI AMBALAJE

Din acest capitol veţi afla:

 Ce acte normative reglementează metodele de evaluare a stocurilor de mărfuri;
 Cum se determină costul de intrare a mărfurilor achiziţionate;
 Care sunt priorităţile şi neajunsurile fiecărei metode de evaluare a mărfurilor;
 Ce preţuri se aplică în comerţul cu ridicata şi comerţul cu amănuntul;
 Ce acte normative reglementează adaosul comercial (marja brută);
 Cum se determină preţul de vânzare al mărfii.

2.1. PRINCIPII ŞI METODE DE EVALUARE A STOCURILOR DE MĂRFURI ŞI

AMBALAJE

Evaluarea, în viziunea lui Kant (Kant Immanuel, filosof german, a fost profesor de contabilitate
în Königsberg), constă în conformarea unui fapt din viaţa economică cu complexe de imaginaţii
despre acest fapt create în gândirea acestora până la măsurarea acestuia.
Marele scriitor englez Oscar Wilde (1854–1900) spunea că contabilul poate fi considerat ca un
cinic, deoarece el „ştie preţul la orice, însă nimic nu este în stare să evalueze”. Aceasta este adevărat,
întrucât în contabilitate a prevalat întotdeauna evaluarea după cost, adică la acele preţuri care sunt
indicate în documente. Însă aceasta este doar una din variantele posibile de evaluare a obiectelor
contabilităţii. Odată cu tranziţia la relaţiile de piaţă, problema privind evaluarea obiectivă şi credibilă
a obiectelor contabilităţii capătă o importanţă exclusivă pentru toţi participanţii la piaţă. Din aceste
considerente, au apărut numeroase interpretări ale acestei noţiuni.
Profesorul Sokolov Ia. V. oferă următoarea definiţie: „Evaluarea este o metodă de transferare a
obiectelor contabile din expresie naturală în expresie valorică”. Subliniind rolul şi semnificaţia
evaluării, el menţionează că introducerea evaluării valorice în contabilitate a condiţionat apariţia
dublei înregistrări şi conchide: „În afara evaluării în expresie bănească nu există şi nici nu poate
exista sistemul contabil”2.
Savanţii americani Hendrixen E. S. şi Van Breda M. F. consideră că „evaluarea în contabilitate
este un proces de atribuire a indicatorilor băneşti obiectelor contabile sau elementelor activităţii
firmei”3.
Evaluarea stocurilor de mărfuri în contabilitate se efectuează în conformitate cu prevederile
S.N.C. „Stocuri”. Standardul menţionat constituie unul dintre elementele unui sistem unic de
reglementare normativă a contabilităţii în Republica Moldova. Scopul prezentului standard constă în
stabilirea regulilor de evaluare a stocurilor, determinarea costurilor şi reflectarea acestora în situaţiile
financiare.
Evaluarea stocurilor depinde de trei factori:
1) dreptul de proprietate a entităţii asupra mărfurilor;
2) sursa de intrare şi procurare;
3) metoda de evaluare a stocurilor desemnată în politicile contabile ale entităţii.
O răspândire şi apreciere mai largă de către specialiştii în domeniul contabilităţii o deţine
evaluarea la costul istoric, denumită în conformitate cu S.N.C. - costul de intrare. Particularitatea
estimărilor iniţiale în contabilitate constă în permanenţa acestora, adică în renunţarea de la
măsurarea eventuală a acestora în timp, în păstrarea mărimii invariabile a acestora, în caracterul
indiferent al preţurilor şi capacităţii de cumpărare a măsurătorului valoric (monetar).
Evaluarea iniţială bazată pe principiul costurilor este cea mai argumentată şi obiectivă, întrucât
aceasta nu decurge din acţiuni arbitrare, ci se bazează pe documentele în care se fixează faptele
economice.
Stocurile recunoscute iniţial se evaluează la cost de intrare, care se determină în funcţie de sursa
de provenienţă a stocurilor, cum ar fi achiziţionarea, intrarea ca aport în natură în capitalul social,
primirea cu titlu gratuit.
Costul de intrare a stocurilor achiziţionate cuprinde valoarea de cumpărare şi costurile direct
atribuibile intrării (de exemplu, costurile de transportare-aprovizionare, asigurare pe durata
transportării, încărcare, descărcare, comisioane intermediarilor, impozitele şi taxele nerecuperabile,
taxele vamale şi alte costuri suportate pentru aducerea stocurilor în forma şi în locul utilizării după
destinaţie cum ar fi: prelucrarea, sortarea, împachetarea).
Reducerile comerciale, rabaturile şi alte elemente similare sînt deduse la determinarea costului
de intrare a stocurilor achiziţionate.
Stocurile intrate ca aport în natură la capitalul social se evaluează la valoarea aprobată prin
decizia organului împuternicit al entităţii cu includerea costurilor direct atribuibile intrării, iar cele
primite cu titlu gratuit se evaluează la valoarea justă.
Stocurile ieşite, în conformitate cu paragraful 33 din S.N.C. „Stocuri” se evaluează la valoarea
contabilă care se determină prin aplicarea uneia din următoarele metode de evaluare curentă:
 metoda identificării specifice;
 metoda FIFO (primul intrat – primul ieşit);
 metoda costului mediu ponderat.
Alegerea uneia din metodele de evaluare a stocurilor de mărfuri la ieşirea din patrimoniu este
la latitudinea unităţii comerciale şi trebuie să fie indicată în politicile contabile.
Metoda identificării specifice constă în determinarea costurilor individuale elementelor de
stocuri. Această metodă este adecvată pentru stocurile ce fac obiectul unei comenzi distincte,
indiferent dacă au fost achiziţionate sau fabricate (de exemplu, automobile, opere de artă, metale

2
Соколов Я. В. Основы теории бухгалтерского учета. – М.: Финансы и статистика, 2003. p. 197.
3
Хендриксен Э. С., Ван Бреда М. Ф. Теория бухгалтерского учета: Пер. с англ. / Под ред. проф. Я. В. Соколова. – М.: Финансы
и статистика, 1997. p. 327.
preţioase, pietre preţioase). Identificarea specifică nu poate fi aplicată în cazurile în care stocurile
cuprind un număr mare şi divers de elemente.
Metoda FIFO prevede evaluarea stocurilor ieşite din entitate la costul de intrare (efectiv) al
primei intrări (primului lot). Pe măsura epuizării loturilor, stocurile ieşite se evaluează la costul de
intrare al lotului următor, în ordine cronologică. Stocurile rămase la finele perioadei vor fi evaluate
la costul de intrare al ultimelor loturi de stocuri achiziţionate sau fabricate.
Efectul aplicării metodei FIFO se resimte asupra rezultatului financiar şi bilanţului. Astfel,
rezultatul financiar (profitul net) va fi mai mare, deoarece costul mărfurilor fiind format din
primele preţuri este, de regulă, mai mic. În schimb valoarea bilanţieră a stocurilor va fi mai mare.
Metoda FIFO este preferabilă în cazul în care preţurile stocurilor ieşite înregistrează o
reducere permanentă în cursul perioadei de gestiune.
Pentru a ilustra metoda FIFO de evaluare a stocurilor se vor utiliza datele prezentate în tabelul
1.
Tabelul 1
Fişa de cont analitic a mărfii „B” la baza angro pe luna octombrie
Preţ, Valoare,
Data Indicatori Cantitate (kg)
lei lei
1 2 3 4 5
01.10 Sold la 1 octombrie 80 6.00 480
06.10 Intrări 150 7.00 1 050
10.10 Intrări 100 6.00 600
25.10 Intrări 70 9.00 630
Total mărfuri (sold la 1 octombrie plus intrări pe luna 400 2 760
octombrie)
04.10 Livrări pe parcursul lunii octombrie 35
07.10 Livrări 60
11.10 Livrări 90
27.10 Livrări 105
Total livrări pe parcursul lunii octombrie 290
În cazul utilizării metodei FIFO valoarea stocurilor ieşite poate fi determinată după fiecare
ieşire sau în baza soldului final stabilit în urma inventarierii. Conform informaţiei prezentate, este
necesar de repartizat 2 760 lei între 290 de kg de marfă livrată în luna octombrie şi cele 110 kg
rămase în stoc la 1 noiembrie.
Utilizând datele din tabelul 1 şi considerînd că baza angro aplică metoda FIFO pentru
determinarea costurilor mărfurilor vândute, în tabelul 2 se prezintă algoritmul aplicării metodei
menţionate.
Tabelul 2
Evaluarea mărfii „B” prin metoda FIFO pe luna octombrie
Intrări Ieşiri Stoc
cantitate,

cantitate,

cantitate,
valoare

valoare

valoare

Data
preţ

preţ

preţ
kg

kg

kg

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
01.10 80 6.00 480
04.10 35 6.00 210 45 6.00 270
06.10 150 7.00 1050 150 7.00 1050
45 6.00 270
07.10 15 7.00 105 135 7.00 945
60 375
10.10 100 6.00 600 100 6.00 600
 11.10 90 7.00 630 45 7.00 315
45 7.00 315
25.10 70 9.00 630 100 6.00 600
70 9.00 630
45 7.00 315 40 6.00 240
27 10 60 6.00 360 70 9.00 630
105 675
40 6.00 240
30.10
70 9.00 630
Total 320 2280 290 1890 110 870
În cazul determinării valorii stocurilor ieşite în baza soldului final este necesar de efectuat
inventarierea. Conform datelor inventarierii efectuate la 01.11 stocul de mărfuri constituie 110 kg.
Această cantitate se evaluează la preţul ultimelor loturi, ceea ce constituie în expresie valorică 870 lei.
Prin urmare, costul mărfurilor vândute, în cursul lunii au constituit 1890 lei (480 + 2 280 – 870).
Practica internaţională prevede două variante de realizare a metodei FIFO.
Prima variantă impune ţinerea contabilităţii pe loturi a stocurilor după fiecare livrare a
mărfurilor. În acest caz, până când nu va utilizat primul lot procurat, casarea se contabilizează la
preţul acestuia. După epuizarea primului lot, contabilitatea ieşirilor se ţine la preţul următorului lot
etc.
Varianta a doua, care este cea mai răspândită, prevede substituirea evaluării ieşirilor prin
evaluarea soldului final al stocurilor de mărfuri. Valoarea mărfurilor casate pe parcursul lunii se
determină prin scăderea valorii stocului la finele lunii din valoarea mărfurilor intrate în cursul lunii
şi a soldului la începutul lunii. Mărimea soldului final se stabileşte prin inventariere şi se măsoară la
preţurile ultimelor loturi înregistrate.
Metoda costului mediu ponderat presupune calcularea costului fiecărui element de stocuri pe
baza mediei ponderate a costurilor soldurilor elementelor similare de stocuri la începutul perioadei
şi a costurilor elementelor similare fabricate sau achiziţionate în cursul perioadei de gestiune.
Costul mediu ponderat poate fi calculat după fiecare intrare a stocurilor, la sfîrşitul perioadei
de gestiune sau în alt mod stabilit de politicile contabile ale entităţii.
În cazul aplicării metodei costului mediu ponderat soldul stocurilor se evaluează în baza mediei
ponderate calculată pe toată perioada de gestiune sau după ultima intrare. Metoda costului mediu
ponderat se recomandă în cazul fluctuaţiilor considerabile ale preţurilor stocurilor în cursul
perioadei de gestiune.
Evaluarea stocurilor de mărfuri prin această metodă se determină ca produsul dintre cantitatea
mărfurilor la finele perioadei de raportare şi preţul mediu al mărfurilor.
Preţul mediu al mărfurilor se determină ca un cât din împărţirea valorii mărfurilor aflate în
proprietatea entităţii în perioada de raportare la cantitatea mărfurilor aflate în proprietatea entităţii
în cursul perioadei de raportare.
Pentru a ilustra metoda costului mediu ponderat de evaluare a stocurilor se vor utiliza datele
prezentate în tabelul 3.

Tabelul 3
Evaluarea mărfurilor prin metoda costului mediu ponderat
Preţ, Intrări Ieşiri Stoc
Data
lei cantitate, kg valoare, lei cantitate, kg valoare, lei gantitate, kg valoare, lei
1 2 3 4 5 6 7 8
Stoc la 6 80 480
 01.10
04.10 6 35 210 45 270
06.10 7 150 1 050
6.77 195 1 320
07.10 6.77 60 406 135 914
10.10 6 100 600
6.44 235 1 513
11.10 6.44 90 580 145 934
25.10 9 70 630
7.27 215 1 563
27.10 7.27 105 763 110 801
Total 320 2 280 290 1 959 110 801
Conform fişei a fost calculat preţul mediu ponderat după fiecare intrare. Însă preţul mediu al
mărfurilor poate fi calculat şi la finele perioadei de gestiune, adică pentru toată luna. În acest caz,
preţul mediu ponderat constituie 6,90 lei. Acest preţ este determinat prin împărţirea valorii măr-
furilor aflate în proprietatea unităţii de comerţ - 2 760 lei (480 lei +2280 lei) la cantitatea de mărfuri
– 400 kg (80 kg+ 320kg). Valoarea stocului de mărfuri la finele perioadei de gestiune, prin a doua
variantă va constitui 759 lei (6,90lei/kg × 110kg).
În vederea evidenţierii avantajelor şi dezavantajelor fiecărei metode, vom prezenta o estimare
comparativă a rezultatelor acestora.

Tabelul 4
Analiza comparativă a metodelor de evaluare a stocurilor de mărfuri
lei
Metoda
Indicatori Metoda FIFO costului mediu ponderat după
fiecare intrare
1 2 3
Sold iniţial 480 480
Achiziţionarea mărfurilor 2 280 2 280
Costul mărfurilor destinate vânzării 2 760 2 760
Sold final 870 801
Costul mărfurilor vândute 1 890 1 959
Din datele prezentate în tabelul 4 se observă că cea mai mare valoare a mărfurilor vândute se
obţine în cazul metodei costului mediu ponderat. Aplicarea acestei metode, de asemenea, permite
să se obţină o estimare minimă a stocului de mărfuri la data raportată. Aplicarea metodei FIFO în
condiţii de creştere a preţurilor de achiziţie are drept consecinţe evaluarea maximă a stocurilor de
mărfuri şi a costurilor mărfurilor vândute la valoarea minimă.
Conform politicilor contabile, în funcţie de specificul activităţii, pentru evaluarea stocurilor în
cursul perioadei de gestiune entitatea poate utiliza metoda preţului cu amănuntul.
Metoda preţului cu amănuntul se aplică pentru determinarea costului stocurilor de articole
numeroase şi cu mişcare rapidă, care au marje similare şi pentru care nu este raţional să se folosească
altă metodă. În cazul acestei metode:
 costul stocurilor vîndute se calculează prin deducerea valorii marjei brute din preţul de
vînzare a stocurilor;
 orice modificare a preţului de vînzare presupune recalcularea marjei brute.
La inventariere mărfurile sunt evaluate la valoarea justă, care reprezintă suma pentru care ar
putea fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, între părţi interesate, informate şi
independente, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii normale.
 Evaluarea ulterioară a stocurilor de mărfuri se efectuează la data raportării ţinînd cont de metoda
de evaluare curentă aplicată de entitate în cursul perioadei de gestiune. La data raportării stocurile
de mărfuri se evaluează la suma cea mai mică dintre costul de intrare şi valoarea realizabilă netă.
Valoare realizabilă netă – preţul de vînzare estimat al stocurilor diminuat cu costurile estimate
pentru finalizare (completare) şi costurile estimate de vînzare.
Mărfurile se evaluează la valoarea realizabilă netă dacă aceasta este mai mică decît valoarea
contabilă a lor, adică în cazul:
 deteriorării sau degradării parţiale;
 învechirii morale parţiale sau totale;
 reducerii preţului de vînzare;
 majorării eventualelor cheltuieli aferente finalizării şi vînzării etc.
Valoarea realizabilă netă a mărfurilor se determină prin una din următoarele metode:
1) metoda categoriilor (elementelor) de mărfuri care prevede stabilirea celei mai mici sume
dintre valoarea contabilă şi valoarea realizabilă netă pe fiecare element de stocuri;
2) metoda grupelor omogene de mărfuri care prevede stabilirea celei mai mici sume dintre
valoarea contabilă şi valoarea realizabilă netă pe fiecare grupă omogenă de stocuri;
3) metoda volumului total de mărfuri care prevede stabilirea celei mai mici sume dintre valoarea
contabilă şi valoarea realizabilă netă a tuturor stocurilor entităţii.
Valoarea realizabilă netă a mărfurilor la data raportării se determină în baza:
 preţurilor contractuale, în cazul în care stocurile sînt destinate vînzării conform contractelor
încheiate;
 preţurilor de piaţă curente în cazul în care nu sînt încheiate contracte de vînzare a stocurilor,
dar acestea sînt destinate vînzării;
 altor informaţii credibile deţinute de către entitate.
Pentru fiecare perioadă de gestiune ulterioară se efectuează o nouă estimare a valorii
realizabile nete a stocurilor.
Dacă în perioada precedentă stocurile au fost evaluate în bilanţ la valoarea realizabilă netă şi
la finele perioadei de gestiune rămîn în stoc la aceeaşi valoare, iar circumstanţele s-au schimbat şi
valoarea realizabilă netă s-a majorat, aceste stocuri se evaluează la suma cea mai mică dintre cost şi
valoarea realizabilă netă revizuită.

2.2. STRUCTURI DE PREŢURI ŞI MODUL DE FORMARE

A ACESTORA
Preţul reprezintă o expresie bănească a valorii, adică preţul este o sumă de bani care se stabileşte
în procesul operaţiunilor de schimb.
Primul schimb de mărfuri a creat problema de determinare a preţului acestora. Oamenii se
întrebau permanent, cum să compare valoarea mărfurilor transmise. Economistul Ludwig von Mises
în tratatul său despre teoria economică „Activitatea umană” a dat următoarea definiţie a preţului de
piaţă: „Orice preţ determinat de piaţă este inevitabil rezultatul interacţiunii cererii şi ofertei”.
Preţul are o natură ambiguă. Pe de o parte, la baza preţului stă teoria clasică a valorii, adică
preţul este expresia bănească a valorii mărfurilor (Karl Marx „Capitalul”). Pe de altă parte, preţul
este determinat de utilitatea (valoarea) mărfurilor, adică prin cererea acestora în cazul existenţei pe
piaţă a mărfurilor identice.
În actele normative care reglementează raporturile de drept fiscale şi economice, sunt utilizate
diferite tipuri de preţuri şi modalităţi de stabilire a acestora.
Conform art. 756 din Codul civil al Republicii Moldova, preţul în baza contractului de vânzare-
cumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar în cazurile în care în contract preţul bunului nu este
determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va
considera în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod
obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri
vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în
lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării
bunurilor.
Potrivit art. 5 pct. 26 din Codul fiscal al Republicii Moldova, în scopul impozitării se recunoaşte
preţul de piaţă care reprezintă preţul mărfii, serviciului, format prin interacţiunea cererii şi ofertei
pe piaţa comerţului cu ridicata a mărfurilor, iar în cazul lipsei mărfurilor – în urma tranzacţiilor
încheiate între persoanele ce nu sunt coproprietari sau persoane interdependente pe piaţa respectivă
a comerţului cu ridicata.
Drept surse de informaţie despre preţurile de piaţă, la momentul încheierii tranzacţiei, servesc:
a) informaţia organelor de stat de statistică şi a organelor care reglementează formarea
preţurilor; iar în cazul lipsei acesteia –
b) informaţia despre preţurile de piaţă, publicată în presă sau adusă la cunoştinţa opiniei
publice prin intermediul mijloacelor de informare în masă; iar în cazul lipsei acesteia –
c) informaţia oficială şi/sau dată publicităţii despre cotările bursiere (tranzacţiile care au avut
loc) la bursa cea mai apropiată de sediul (domiciliul) vânzătorului (cumpărătorului), iar în
cazul lipsei tranzacţiilor la bursa menţionată ori comercializării (procurării) la o altă bursă –
informaţia despre cotările bursiere ce au avut loc la această altă bursă.
Preţul oricăror mărfuri destinate vânzării se stabileşte astfel încât unitatea de comerţ să poată
acoperi cheltuielile aferente vânzării şi să obţină profit din activitatea sa.
În activitatea practică se aplică diverse denumiri de preţuri care sunt în vigoare la diferite stadii
de circulaţie a mărfurilor. Hotărîrea Guvernului nr. 547 din 04.08.1995 “Cu privire la măsurile de
coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor)” cu modificările efectuate prin
Hotărîrea Guvernului nr.94 din 18.02.2011 prevede posibilitatea utilizării următoarelor tipuri de
preţuri:
 Preţ de achiziţie – preţul producătorului de peste hotare (repreyentantului oficial al acestuia)
diminuat cu suma rabatului comercial indicat în documentele primare;
 Preţ de livrare – preţul producătorului autohton diminuat cu suma rabatului comercial
acordat indicat în documentele primare;
 Preţ cu ridicata - preţul la care entitatea-producătoare îşi vinde producţia sa angrosiştilor.
Preţul cu ridicata se compune din preţul entităţii producătoare (costul plus profitul) şi
adaosul comercial al entităţii angro destinat acoperirii cheltuielilor de vânzare (desfacere) şi
asigurării profitului.
 Preţ cu amănuntul (de vânzare) - preţul la care mărfurile se vând populaţiei în comerţul cu
amănuntul. Preţul cu amănuntul include preţul cu ridicata, adaosul comercial (marja brută)
pentru acoperirea cheltuielilor unităţii, care efectuează comerţ cu amănuntul, şi obţinerea
profitului şi TVA.
În conformitate cu prevederile Hotărârii menţionate, se permite persoanelor fizice şi juridice,
indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, care desfăşoară activităţi
comerciale, să formeze preţuri libere cu amănuntul mărimea adaosului comercial liber, cu excepţia
preţurilor la mărfurile social importante.
Pentru mărfurile social importante comercializate pe teritoriul Republicii Moldova se aplică
adaosul comercial limitat care nu depăşeşte 20% de la preţurile de achiziţie, inclusiv taxa pe valoarea
adăugată.
La formarea preţurilor la pâine şi produsele de panificaţie se aplică adaosul comercial în mărime
de 10%, care este stabilit prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1385 din 20.11.2003
„Cu privire la aprobarea Modificărilor şi completărilor ce se operează în Hotărârea Guvernului nr.
547 din 4 august 1995”. La mărfurile social importante se referă alimentaţia pentru copii uleiul
vegetal, produsele lactate, zahărul, făina, pastele făinoase, încălţămintea şi alte mărfuri.
 La baza formării preţurilor se află costul de intrare al mărfurilor, care se formează în conformitate
cu prevederile S.N.C. „Stocuri” şi reprezintă valoarea achitată sau care urmează să fie achitată
furnizorului pentru mărfurile primite.
Modul de determinare a costului de intrare a mărfurilor este prezentat în tabelul 5:
Tabelul 5
Determinarea costului de intrare a mărfurilor
Nr. Suma,
Elementele incluse în costul de intrare
crt. lei
1 2 3
1. Preţul producătorului sau preţul prevăzut de contract 32 000
2. TVA 6 400
3. Costuri de transport 1 000
4. TVA aferentă costurilor de transport 200
5. Costuri aferente asigurării mărfurilor 1 100
6. Costuri de încărcare-descărcare 700
7. Costul de intrare al mărfurilor (1 + 3 + 5 + 6) 34 800
8. Valoarea de procurare, inclusiv TVA 41 400
Dacă privim cu atenţie, acest cost de intrare nu include toate elementele indicate în tabelul 5.
Astfel, la entităţile plătitoare de TVA, suma TVA aferente valorii de procurare, precum şi serviciilor
de transportare a mărfurilor achiziţionate nu se include în costul de intrare a acestora.
De regulă, în documentele de însoţire ale furnizorului (facturile fiscale) este inclusă suma taxei
pe valoarea adăugată care urmează a fi achitată acestuia. Dacă se respectă condiţiile art. 102 din
Codul fiscal această sumă a TVA se permite a fi trecută în cont şi se reflectă într-un subcont separat
5344 „Datorii privind taxa pe valoarea adăugată”.
Prima componentă a preţului de vînzare cu amănuntul o reprezintă costul de intrare, iar a doua
componentă este adaosul comercial (marja brută).
Adaosul comercial (marja brută) reprezintă suma cuprinsă în preţul de vînzare, destinată
acoperirii cheltuielilor şi obţinerii beneficiilor economice. Acesta se stabileşte procentual (procentul
aplicîndu-se la costul de intrare, iar suma astfel obţinută adăugîndu-se la acesta).
Ultima componentă a preţului de vînzare este taxa pe valoarea adăugată. TVA se stabileşte
procentual (procentul aplicîndu-se la costul de intrare plus adoasul comercial (marja brută), iar suma
astfel obţinută adăugîndu-se la componentele indicate).
Preţul liber cu amănuntul este preţul stabilit de către vânzătorul mărfurilor ţinând cont de
conjunctura pieţei, cerere şi ofertă.
Grafic componentele preţului de vânzare cu amănuntul al mărfurilor se prezintă în figura 2:
Preţul de vânzare Costul de Adaosul
cu amănuntul intrare comercial TVA
= + (marja brută) +
al mărfurilor al mărfurilor

Figura 2. Componentele preţului de vânzare cu amănuntul al mărfurilor

Unitatea de comerţ, la formarea preţurilor libere cu amănuntul trebuie să stabilească un astfel

de adaos comercial care ar permite ca preţurile de vânzare nu numai să nu depăşească, dar în scopul
atragerii clienţilor chiar să fie mai joase decât cele de piaţă, iar volumul venitului brut din vânzări să
permită acoperirea cheltuielilor pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător şi obţinerea
profitului.
Preţurile libere cu amănuntul se marchează de către unităţile comerciale şi unităţile care
efectuează comerţ cu amănuntul pe indicatoarele de preţ ale mostrelor de mărfuri expuse în unităţile
menţionate.
Determinarea corectă a preţului este foarte importantă pentru unitatea comercială. În primul
rând, de aceasta depinde situaţia financiară a unităţii: va putea aceasta să-şi acopere cheltuielile şi să
obţină profit, comercializând mărfurile la preţurile stabilite. În al doilea rând, nivelul preţurilor în
unitatea comercială în anumite cazuri constituie obiectul interesului inspectoratului fiscal.
Existenţa a două variante posibile de reflectare în contabilitate a mărfurilor, condiţionează
necesitatea aprobării ca un element al politicilor contabile, a metodei de contabilizare a mărfurilor
aplicate – la preţuri de cumpărare sau de vânzare.
Metoda de contabilizare a mărfurilor la preţuri de vânzare permite să se determine facil volumul
vânzărilor. Acesta va corespunde integral sumei încasate în casierie şi fixate de maşinile de casă şi
de control la emiterea bonurilor de casă. De asemenea, nu este complicat să se estimeze valoarea
stocului contabil al mărfurilor pentru orice moment de timp, ceea ce este important pentru
organizarea controlului asupra integrităţii acestora.
În unităţile comerciale trebuie să fie aprobată o metodă proprie de formare a preţurilor care va
indica ce componente include preţul de vânzare a mărfurilor.
Să examinăm modul de formare a preţului cu amănuntul conform datelor magazinului „Frăţie”.
Exemplul 2.1. Magazinul „Frăţie” a achiziţionat la 15.10.2015 un lot de mărfuri:
- marfa „A” (social importantă) în cantitate de 60 de unităţi la preţul 5 lei pentru o unitate,
TVA – 8%;
- marfa „B” în cantitate de 20 de unităţi la preţul 9 lei pentru o unitate, TVA – 20%;
- costurile de transport au constituit – 30 lei, TVA – 20%.
Adaosul comercial (marja brută) a magazinului constituie 30%, TVA – 20%, cu excepţia
mărfurilor social importante pentru care adaosul comercial constituie – 10%, TVA – 8%.
Pentru calcularea preţului cu amănuntul (de vânzare) este necesar să se repartizeze elementele de
costuri şi să se determine cota ce îi revine fiecărei unităţi de marfă. Calculul preţului liber cu amănuntul
este prezentat în tabelul de mai jos.
Tabelul 6
Calculul preţului liber cu amănuntul al mărfurilor
Costuri Adaos comercial
TVA
Preţul fur- de transport (marja brută) Preţul
Nr. Denumirea nizorului liber cu amă-
suma, lei

suma, lei

suma, lei
cientul
coefi-

crt. mărfurilor fără nuntul,

%

TVA lei

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1. Marfa „A” 5,00 0,0625 0,31 10 0,53 8 0,47 6,31
2. Marfa „B” 9,00 0,0625 0.57 30 2,87 20 2.49 14,93
Pentru stabilirea preţului liber cu amănuntul este necesar să se determine:
1) coeficientul de repartizare a costurilor de transport:
30
 0,0625 ;
480
2) cota costurilor de transport aferente unei unităţi de marfă:
Marfa „A” 5  0,0625 = 0,31
Marfa „B” 9  0,0625 ≈ 0,57;
3) suma adaosului comercial (marjei brute) aferente unei unităţi de marfă:
Marfa „A” (5  0,31)  10%  0,53 lei
100
(9  0,57)  30%
Marfa „B”  2,87 lei;
100
4) să se determine TVA inclusă în preţul cu amănuntul:
(5  0,31  0,53)  8%
Marfa „A”  0,47 lei
100
 (9  0,57  2,87)  20%
Marfa „B”  2,49 lei;
100
5) să se determine preţul cu amănuntul al fiecărei unităţi de marfă:
Marfa „A”: 5 + 0,31 + 0,53 + 0,47 =6,31 lei
Marfa „B”: 9 + 0,57 + 2,87 + 2,49 = 14,93 lei.
Unităţile care efectuează comerţ cu amănuntul pot să utilizeze şi altă variantă de calculare a
preţului cu amănuntul. Varianta a doua de calculare a preţului cu amănuntul presupune stabilirea
adaosului comercial într-o astfel de mărime care ar permite să se calculeze şi TVA.
Exemplul 2.2. Să presupunem că unitatea de comerţ cu amănuntul a stabilit adaosul comercial
(marja brută) în mărime de 45% în care este inclus şi TVA-20%, iar pentru mărfurile social
importante – 18%, inclusiv TVA – 8%.
Pentru determinarea preţului cu amănuntul al fiecărei unităţi de marfă este necesar să se
determine:
1) adaosul comercial, inclusiv TVA, al fiecărei unităţi de marfă:
Marfa „A” (5  0,31)  18  0,96 lei
100
(9  0,57)  45
Marfa B”  4,31 lei;
100
2) preţul cu amănuntul al unei unităţi de marfă, cunoscând cota costurilor de transport şi a adao-
sului comercial:
Marfa „A”: 5 + 0,31 + 0,96 = 6,27 lei
Marfa „B”: 9 + 0,57 + 4,31 = 13,88 lei.
Comparând preţurile cu amănuntul calculate, constatăm că în varianta a doua au fost obţinute
preţuri mai joase: la marfa „A” – cu 0,04 lei, la marfa „B” – cu 1,05 lei. Prin urmare, în condiţiile
concurenţei metoda de faţă este mai aplicabilă.
Unii economişti sunt de părerea că costurile de transport nu trebuie în preţul cu amănuntul.
Profesorul Tudor Tuhari propune ca costurile de transport să fie contabilizate într-un subcont
separat şi la finele lunii să se deconteze cota aferentă mărfurilor vândute la costul vânzărilor. În
aceste scopuri poate fi deschis în cadrul contului 217 „Mărfuri” un subcont separat 2176 „Costuri
de achiziţionare şi transport” pentru acumularea costurilor de achiziţionare şi transport4. Această
metodă, după părerea profesorului, este mai simplificată şi practică.
În practică această metodă se aplică de către unele entităţi de comerţ cu amănuntul.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:
1. Cum influenţează evaluarea mărfurilor asupra indicatorilor prezentaţi în situaţiile financiare
ale entităţii de comerţ?
2. La ce valoare se înregistrează în contabilitate mărfurile intrate în patrimoniu?
3. Cum se evaluează mărfurile la ieşirea din gestiunea entităţii comerciale?
4. Cum se calculează suma adaosului comercial (marjei brute) şi TVA incluse în preţul de
vînzare a mărfurilor?
5. Cum determină valoarea mărfurilor la preţ cu amănuntul (de vânzare)?
6. De ce în comerţul cu amănuntul contabilitatea mărfurilor se ţine la preţuri cu amănuntul?
7. Pentru care tipuri de mărfuri statul reglementează mărimea adaosului comercial (marjei brute)?

4
Tuhari T. Direcţiile de perfecţionare a contabilităţii în comerţ şi cooperaţia de consum. Referat ştiinţific. Chişinău, 2003, p. 15.