Acces Multiplu1

Tehnici de acces multiplu si sisteme cu spectru imprastiat Pag.
TEHNICI DE ACCES MULTIPLU
3.1. Principalele tehnici de acces multiplu folosite în comunicaţiile

mobile: caracteristici şi performanţe
3.1.1. Moduri de realizare a transmisiunilor duplex
În comunicaţiile mobile, una din cerinţele impuse sistemului este aceea ca utilizatorul
(staţia mobilă) să poată transmite mesaje către staţia de bază chiar şi în timp ce primeşte
mesaje de la aceasta. Această tehnică se numeşte transmisiune duplex. În general se foloseşte
următoarea terminologie:
 legătura dintre staţia de bază şi staţia mobilă poartă numele de legătură descendentă
sau directă (“downlink” în terminologia europeană, respectiv “forward link” în
terminologia americană);
 legătura dintre staţia de mobilă şi cea de bază poartă numele de legătură ascendentă
sau inversă (“uplink” în terminologia europeană, respectiv “reverse link” în
terminologia americană).
Transmisiunea duplex poate fi realizată în domeniul timp sau frecvenţă.
 transmisiunea duplex cu diviziune în frecvenţă (frequency division duplexing – FDD)
oferă două benzi de frecvenţă diferite pentru fiecare utilizator. Acest tip de transmisiune
corespunde noţiunii clasice de transmisiune duplex, aşa cum este ea definită în
Regulamentul Radiocomunicaţiilor. Orice canal duplex este format din două canale
simplex, fiecare fiind transmis pe altă frecvenţă purtătoare şi în altă bandă de frecvenţe.
Atât staţiile mobile cât şi cea de bază trebuie să fie echipate cu două antene (câte una
pentru fiecare legătură) sau o antenă şi un dispozitiv numit duplexor (format dintr-un
sistem de filtre de radiofrecvenţă care protejează receptorul de interferenţele provenite
din canalele adiacente) ceea ce permite transmiterea şi recepţia simultană a mesajelor pe
cele două canale. Pentru majoritatea sistemelor de comunicaţie radio, în special a celor
de mari dimensiuni, cum sunt sistemele mobile celulare, separaţia de frecvenţă dintre
canalul asociat legăturii ascendente şi cel asociat legăturii descendente este o constantă
a sistemului şi nu depinde de tipul de canal utilizat.
 transmisiunea duplex cu diviziune în timp (time division duplexing – TDD) utilizează
sloturi temporale diferite pentru legătura ascendentă şi descendentă. Dacă diferenţa de
timp dintre sloturile alocate celor două legături este relativ mică, transmisia şi recepţia
datelor apare simultan din punct de vedere al utilizatorului.
Cele două tehnici sunt ilustrate în figura 3.1.
Tehnica de transmisiune duplex cu diviziune în frecvenţă (FDD) se foloseşte în special
în comunicaţiile radio unde se pot folosi frecvenţe purtătoare diferite pentru cele două
legături. Principala problemă a acestei tehnici constă în faptul că trebuie realizat un control
foarte riguros al puterii atât pentru sistemul de interes cât şi pentru alte sisteme care co-există
în aceeaşi regiune geografică, pentru a evita apariţia interferenţelor. În plus, separarea
frecvenţelor celor două legături trebuie aleasă foarte judicios, astfel încât să evite apariţia
interferenţei inter-canal (“cross-talk”) şi în acelaşi timp să permită folosirea unei tehnici cât
Universitatea Politehnica Bucureşti

Conf. dr. ing. Simona V. Halunga
Tehnici de acces multiplu si sisteme cu spectru imprastiat Pag. 2
mai puţin costisitoare pentru aparatura de radiofrecvenţă folosită (duplexoarele, transcieverele

şi antenele staţiilor de bază şi a celor mobile).
Fig. 3.1. Descrierea tehnicilor FDD (a) şi TDD (b)
Tehnica de transmisiune duplex cu diviziune în timp (TDD) permite ca atât staţia

mobilă cât şi staţia de bază să poată opera atât ca emiţător cât şi ca receptor, ceea ce elimină
necesitatea separării în frecvenţă a legăturilor ascendentă şi descendentă, existând o frecvenţă
unică de transmisiune a celor două canale. Separaţia acestora se face în domeniul timp. Astfel,
transmisiunea nu poate fi niciodată duplex în adevăratul sens al cuvântului, deoarece
întotdeauna există o întârziere a răspunsului faţă de mesajul transmis. Principala problemă a
acestei tehnici constă în aceea că trebuie realizată o sincronizare perfectă din punct de vedere
temporal a emiţătorului şi receptorului, în caz contrar apărând fenomenul de interferenţa inter-
canal.
3.1.2. Moduri de realizare a accesului multiplu în comunicaţiile

mobile
În sistemele de comunicaţii mobile, atât analogice cât şi digitale, se pune problema ca

mai mulţi utilizatori să poată transmite şi recepţiona simultan semnale de la una sau mai multe
staţii de bază. Pentru a realiza acest lucru sunt folosite în principal trei tehnici fundamentale şi
anume:
 accesul multiplu cu diviziune în frecvenţă (frequency division multiple access –
FDMA);
 accesul multiplu cu diviziune în timp (time division multiple access – TDMA);
 accesul multiplu cu diviziune în cod (code division multiple access – CDMA).
Sistemele de comunicaţii mobile pot fi de bandă îngustă sau de bandă largă în funcţie
de raportul dintre banda ocupată de un utilizator şi banda de coerenţă a canalului de

transmisiune (care reprezintă domeniul de frecvenţe în interiorul căruia amplitudinile a două

componente cosinusoidale, pe frecvenţe diferite, sunt corelate între ele).
(A) Sistemele de comunicaţii de bandă îngustă sunt acele sisteme în care banda utilizată
de un canal (utilizator) este mai mică sau aproximativ egală cu banda de coerenţă a canalului
de comunicaţii. În acest caz spectrul frecvenţelor radio este împărţit într-un număr cât mai
mare de canale de bandă îngustă, fiecare utilizator putând folosi un astfel de canal. Tehnica de
acces multiplu folosită poate fi FDMA sau TDMA.
În sistemele FDMA de bandă îngustă, fiecărui utilizator îi este alocată o frecvenţă
purtătoare şi o bandă de frecvenţe, pe care o utilizează individual pe toată durata
transmisiunii. Comunicaţia duplex se realizează prin diviziune în frecvenţă (FDD). Principiul
FDMA / FDD este ilustrat în figura 3.2.
Fig. 3.2a Principiul FDMA / FDD
Fig. 3.2b Spectrul de frecvenţe
Principala problemă în sistemele de tip FDMA este necesitatea realizării unei alocări
cât mai judicioase a benzilor de frecvenţă ocupate şi a puterilor disipate în afara benzii de

către fiecare utilizator. De asemenea trebuie prevăzute un număr de benzi de gardă între
utilizatorii adiacenţi, pentru a minimiza interferenţele între canale (“cross-talk”).
În sistemele TDMA de bandă îngustă toţi utilizatorii folosesc un singur canal de
comunicaţii, fiecare din ei având alocat un slot temporal în mod ciclic. Această tehnică este
ilustrată în figura 3.3. Sistemele TDMA pot opera din punctul de vedere al comunicaţiei
duplex atât cu diviziune în frecvenţă (TDMA / FDD) cât şi cu diviziune în timp (TDMA /
TDD). Sistemele TDMA / FDD utilizează două frecvenţe diferite, una pentru legătura
ascendentă, cealaltă pentru legătura descendentă. Sistemele TDMA / TDD utilizează aceeaşi
frecvenţă purtătoare şi aceeaşi bandă de frecvenţe pentru ambele legături, transmisia
realizându-se într-o direcţie sau cealaltă la momente temporale diferite. Din acest motiv
transmisia de tip TDD este cvasi-simultană, deoarece atunci când se face transmisia datelor
într-o anumită direcţie presupune inhibarea transmisiei pe direcţia opusă. Dacă rata de
transmisie este suficient de mare, timpul în care una dintre direcţii este inhibată este
neglijabil, aproape insesizabil în timpul unei comunicaţii vocale.
Fig. 3.3. Principiul TDMA
Comparaţie între sistemele TDMA / FDD şi TDMA / TDD:

 din punct de vedere spectral, banda ocupată de cele doua sisteme este aceeaşi: astfel, în
timp ce sistemul FDD utilizează două benzi de frecvenţă separate între ele, sistemul
TDD utilizează o singură bandă de lărgime dublă;
 deoarece banda folosită în cazul sistemelor TDD este dublă fată de cea folosită în
sistemele FDD, filtrele de radiofrecvenţă ale emiţătorului şi receptorului sunt de bandă
mai largă, deci mai uşor de implementat;
 în cazul sistemului TDD duplexorul se realizează cu un simplu comutator de
radiofrecvenţă, care conectează antena emiţătorului sau receptorului în funcţie de
direcţia fluxului de date. Această structură este mult mai puţin complicată decât în cazul
transmisiunii FDD.

(B) Sistemele de comunicaţii de bandă largă sunt acele sisteme în care banda utilizată de
un canal (utilizator) este mult mai largă decât banda de coerenţă a canalului de comunicaţii. În
acest fel fadingul datorat propagării pe căi multiple nu afectează atât de sever semnalul
recepţionat, iar atenuările selective în frecvenţă vor afecta numai o parte din componentele
spectrale ale semnalului transmis.
Tehnicile de acces multiplu folosite în sistemele de comunicaţii de bandă largă sunt
accesul multiplu cu diviziune în timp (TDMA), al cărui principiu este prezentat mai sus, şi
accesul multiplu cu diviziune în cod (Code Division Multiple Access – CDMA).
În sistemele de bandă largă de tip CDMA mai mulţi utilizatori folosesc în comun
acelaşi canal de comunicaţii în acelaşi timp, separarea între aceştia efectuându-se prin
intermediul unui cod individual, alocat fiecărui utilizator, dintr-un set de coduri ortogonale.
Banda alocată canalului de comunicaţii este de câteva ordine de mărime mai mare decât cea a
semnalului de date, din care cauză semnalele se numesc semnale cu spectru împrăştiat. Dacă
modularea datelor se face prin înmulţire cu codul, semnalul rezultat se numeşte semnal cu
spectru împrăştiat de tip secvenţă directă (Direct Sequence – DS-CDMA) în timp ce dacă
frecvenţa purtătoare se modifică în funcţie de acest cod, semnalul rezultat poartă numele de
semnal cu spectru împrăştiat de tip salt de frecvenţă (Frequency Hopping – FH-CDMA).
În afară de cele menţionate mai sus, în sistemele de comunicaţii mobile se folosesc
încă două tipuri de acces multiplu şi anume comunicaţia de date în pachete (Packet Radio),
care derivă din tehnica fundamentală de tip TDMA, precum şi accesul multiplu cu diviziune
în spaţiu (Space Division Multiple Access – SDMA), bazat pe capacitatea de separare spaţială
a zonelor de propagare. În cele ce urmează fiecare din tehnicile menţionate mai sus vor fi
analizate separat, din punct de vedere al performanţelor şi capacităţii în sistemele de
comunicaţii digitale celulare. În tabelul 3.1. sunt menţionate un număr de standarde de
comunicaţii mobile şi tehnicile folosite pentru realizarea accesului multiplu.
Tabelul 3.1.
Sistemul celular Tehnica de acces multiplu folosită
AMPS (Advanced Mobile Phone System) FDMA/FDD
GSM (Global System for Mobile) TDMA/FDD
USDC (US Digital Cellular) TDMA/FDD
JDC (Japanese Digital Cellular) TDMA/FDD
CT2 (Cordless Telephone) FDMA/TDD
DECT (Digital European Cordless Telephone) FDMA/TDD
IS95 (US Narrowband Spread Spectrum) CDMA/FDD
UMTS (Universal Mobile Telecommunication System) CDMA/FDD sau CDMA/TDD
3.1.3. Caracteristicile şi parametrii sistemelor FDMA
Tehnica de acces multiplu cu diviziune în frecvenţă FDMA alocă fiecărui utilizator

câte un canal (în speţă o frecvenţă purtătoare şi o bandă de frecvenţe), la cererea acestuia. Pe
toată durata convorbirii, acest canal este folosit de utilizatorul căruia i-a fost alocat şi numai
de acesta. Într-un sistem de coordonate timp – frecvenţă – cod, alocarea canalelor într-un
sistem FDMA poate fi reprezentată ca în figura 3.4.

Fig. 3.4. Alocarea canalelor în sistemele FDMA
Principalele caracteristici ale sistemelor FDMA sunt:

 fiecare canal FDMA este folosit la un moment dat de un singur utilizator;
 dacă utilizatorul căruia i-a fost alocat canalul face o pauză în convorbire, canalul este
neutilizat dar nu poate fi alocat altui utilizator pentru a permite creşterea capacităţii
sistemului;
 după ce un anumit canal este alocat unui utilizator, atât staţia de bază cât şi cea mobilă
pot transmite mesaje simultan şi continuu;
 banda unui canal FDMA este relativ redusă, fiind egală cu banda necesară unui
utilizator individual (în general 30 kHz); sistemele FDMA sunt deci în general
implementate ca sisteme de bandă îngustă;
 dacă rata de transmisie este relativ redusă, perioada de simbol este mai mare decât
întârzierile de propagare datorate canalului; aceasta face ca nivelul interferenţei
intersimbol să fie redus, nefiind necesară folosirea unui sistem de egalizare sofisticat;
 complexitatea sistemelor FDMA este în general mai redusă decât a sistemelor TDMA
din punct de vedere al necesarului de procesare a semnalului transmis;
 deoarece tehnica FDMA suportă o transmisie continuă, nu este necesară transmisia unui
număr atât de mare de biţi pentru semnalizări ale sistemului (de exemplu sincronizare
sau împărţire pe cadre) ca în cazul TDMA;
 costurile necesare implementării sistemelor FDMA sunt mai mari decât în cazul celor de
tip TDMA deoarece folosirea unui canal de către un singur utilizator la un moment dat
nu conduce la o utilizare judicioasă a resurselor; în plus este necesară utilizarea unor
filtre trece bandă complicate şi scumpe pentru a micşora puterea radiată în afara benzii;
 sistemele de tip FDMA necesită utilizarea la recepţie a unor filtre trece bandă cu pantă
foarte abruptă pentru a elimina interferenţa inter-canal;
 atât staţiile de bază cât şi cele mobile trebuie să utilizeze circuite duplexoare, deoarece
atât emiţătorul cât şi receptorul operează în acelaşi timp. Acesta duce de asemenea la o
creştere a costului echipamentelor.
Un exemplu clasic de sistem FDMA / FDD este primul sistem celular american, anume
AMPS. În acest sistem fiecare utilizator ocupă câte un canal duplex (format din două canale
simplex separate între ele cu un ecart de frecvenţă de 45 MHz) pe toată durata convorbirii.
Atunci când o anumită conversaţie se încheie sau se produce un transfer (handover -
utilizatorul mobil trece dintr-o celulă într-alta, iar convorbirea se transferă de pe o staţie de

bază pe cea corespunzătoare noii celule) canalul este eliberat şi oferit altui utilizator.
Semnalele vocale sau de altă natură sunt transmise de la staţia mobilă la staţia de bază prin
canalul asociat legăturii ascendente, şi în sens invers pe cel asociat legăturii descendente. Ca
tehnică de modulaţie se foloseşte modulaţia în frecvenţă de bandă îngustă. Numărul de canale
ce pot fi utilizate simultan într-un sistem FDMA este
(3.1)
unde; - Bt este banda de frecvenţe alocată sistemului;
- Bg este banda de gardă, necesară la capetele domeniului de frecvenţe alocat;
- Bc este banda unui canal individual.
3.1.4. Caracteristicile şi parametrii sistemelor TDMA
În sistemele de tip TDMA toţi utilizatorii folosesc aceeaşi bandă de frecvenţe, fiecare
dintre ei având alocat un slot temporal în care poate transmite sau recepţiona mesaje, slot care
îi este alocat in mod ciclic. În sistemul de coordonate timp – frecvenţă – cod, alocarea
canalelor TDMA poate fi reprezentată ca în figura 3.5.
Fig. 3.5. Alocarea canalelor în sistemele TDMA
Modalitatea de a transmite datele de la un anumit utilizator este aceea de a le păstra

într-un buffer şi apoi de a le transmite cu o rată de N ori mai mare pe durata slotului alocat
utilizatorului respectiv. În acest sens transmisia este discontinuă.
Datele transmise de la diferiţi utilizatori sunt întreţesute într-o structură de cadru, aşa
cum este ilustrat în figura 3.6.
Se observă că fiecare cadru este format dintr-un preambul (care conţine informaţiile de
sincronizare şi cele de adresare), o parte de date ce conţin mesajele informaţionale propriu-
zise şi un număr de biţi finali (tail bits) folosiţi pentru detecţia şi corecţia erorilor şi pentru
extragerea unor informaţii statistice referitoare la calitatea legăturii. Partea de date este la
rândul său formată din sloturi provenite de la diferiţi utilizatori; fiecare slot este la rândul său
format dintr-un bloc de biţi de sincronizare, datele ce formează mesajul către unul sau mai
mulţi utilizatori, biţii finali şi un număr de biţi de gardă necesari ajustării sincronizării
receptorului la trecerea de la un slot la altul sau de la un cadru la altul.

Dacă sistemul este de tip TDMA / TDD, jumătate din sloturi sunt folosite pentru
legătura ascendentă şi cealaltă jumătate pentru cea descendentă. Dacă structura este de tip
TDMA / FDD, se folosesc structuri de cadru identice atât pentru legătura ascendentă cât şi
pentru cea descendentă iar frecvenţele pe care sunt transmise datele în acest caz sunt diferite.
De multe ori în sistemele TDMA/FDD se introduce un decalaj intenţionat între datele ce
aparţin legăturii ascendente, respectiv celei descendente, pentru a evita necesitatea
introducerii duplexoarelor, în special la staţia mobilă.
Fig. 3.6. Structura unui cadru TDMA
Principalele caracteristici ale sistemelor TDMA sunt:

 sistemele TDMA folosesc o singură frecvenţă purtătoare, respectiv o singură bandă de
frecvenţe, fiecărui utilizator fiindu-i alocat un slot temporal. Numărul de sloturi pe
fiecare cadru depinde de tehnologia de realizare, tipul de modulaţie folosit, banda de
frecvenţe alocată, etc.;
 transmisia datelor în sistemele de tip TDMA nu se face în mod continuu, ci în pachete;
aceasta duce la un consum redus al bateriei staţiei mobile, deoarece un anumit utilizator
nu transmite date decât pe durata slotului alocat;
 deoarece transmisia datelor se face discontinuu, procesul de transfer al convorbirii de la
o staţie de bază la alta (handover) se face mai uşor, deoarece, atunci când staţia mobilă
este inactivă ea poate efectua măsurătorile necesare pentru a determina staţia de bază
cea mai apropiată; de asemenea TDMA permite monitorizarea puterii semnalului şi a
probabilităţii de eroare la recepţie pe fiecare cadru;
 deoarece un utilizator foloseşte sloturi temporale diferite pentru transmisie şi recepţie nu
este necesară folosirea duplexoarelor în modul TDD, iar în modul FDD se poate folosi
un simplu comutator între emiţător si receptor;
 cum rata de transmisie a datelor în TDMA este în general ridicată, este necesară
utilizarea unui sistem de egalizare adaptivă la recepţie pentru a combate efectele
canalului de comunicaţie;
 în TDMA este necesară transmiterea unui număr relativ ridicat de biţi de sincronizare
deoarece transmisia datelor se face în pachete, deci receptorul trebuie să se sincronizeze
la sosirea fiecărui pachet de date; în plus este necesară introducerea unui număr de biţi
de gardă pentru a evita suprapunerea sloturilor provenite de la utilizatori diferiţi; din

această cauză informaţia suplimentară ce trebuie transmisă o dată cu informaţia utilă

este mult mai mare în cazul sistemelor TDMA comparativ cu cele FDMA;
 în TDMA se poate aloca un număr diferit de sloturi utilizatorilor, deci cantitatea de date
transmisă poate fi modificată în funcţie de necesarul impus de utilizator;
 TDMA permite utilizarea unor domenii largi de rate de transmisie, în general multiplii
întregi ai ratei de multiplexare (rata cu care se face comutarea de la un utilizator la
altul), deci se pot utiliza o gamă largă de procedee şi tehnici de codare cu rate de bit
diferite deci şi calităţi diferite; în acest fel preţul poate fi ales de utilizator în funcţie de
calităţile impuse de aplicaţie;
 sistemele TDMA pot fi realizate complet în tehnologie digitală, prin integrare pe scară
largă (VLSI) fără a utiliza filtre de radiofrecvenţă de bandă îngustă, ceea ce duce la o
scădere substanţială a preţului de cost.
Se defineşte eficienţa unui cadru TDMA ca fiind o măsură a procentajului de date ce
conţin informaţie din totalul de date transmise într-un cadru. Pentru aceasta se determină mai
întâi numărul de biţi suplimentari ce se transmit în fiecare cadru
(3.2)
unde: - Nr este numărul de pachete de referinţă (semnalizări ale sistemului) pe cadru;
- Nt este numărul de pachete de date (sloturi) pe cadru;
- br este numărul de biţi alocaţi pachetelor de referinţă;
- bp este numărul de biţi alocaţi preambulului pe cadru;
- bg este numărul de biţi echivalenţi corespunzători intervalului de gardă;
Numărul total de biţi pe cadru este
(3.3)
unde; - Tf este durata totală a cadrului;
- R este rata de transmisie a datelor pe canal.
Cu acestea eficienţa unui cadru TDMA se poate determina
(3.4)
În general este de dorit ca valoarea eficienţei să nu scadă sub 98 %, având în vedere că ea este
calculată incluzând şi biţii introduşi prin codarea sursei şi datelor, deci valoarea efectivă a sa
este mai mică.
Un alt parametru al unui sistem TDMA este numărul de canale oferite de un sistem
TDMA
(3.5)
unde: - m este numărul maxim de utilizatori pe fiecare canal TDMA;

- Btot este banda totală alocată sistemului;
- BG sunt cele două benzi de gardă aflate la capetele domeniului de frecvenţe ocupat;
- Bc este banda unul canal TDMA.
3.1.5. Caracteristicile şi parametrii sistemelor CDMA
În sistemele de tip CDMA semnalul informaţional de bandă îngustă este lărgit cu

ajutorul unui cod de împrăştiere (cod pseudoaleator) care are perioada de chip de câteva
ordine de mărime mai mică decât perioada datelor. Toţi utilizatorii folosesc aceeaşi frecvenţă

purtătoare şi aceeaşi bandă de frecvenţe simultan, independent unul de altul, fiind

individualizaţi prin codul de împrăştiere alocat. În sistemul de coordonate timp – frecvenţă –
cod, alocarea canalelor CDMA poate fi reprezentată ca in figura 3.7. Tehnicile cu ajutorul
cărora se realizează împrăştierea spectrală sunt studiate în paragraful 3.2.
Fig. 3.7. Alocarea canalelor în sistemele CDMA
La recepţie datele transmise către un anumit utilizator sunt readuse în bandă prin
corelare cu codul alocat, în timp ce restul semnalelor, destinate altor utilizatori, rămân de
bandă largă, fiind tratate ca un zgomot din punct de vedere al demodulatorului datelor. Pentru
a putea detecta mesajul transmis, receptorul trebuie să cunoască codul folosit şi să fie perfect
sincronizat cu acesta.
Dintre caracteristicile sistemelor CDMA, cele mai importante sunt:
 toţi utilizatorii unui sistem CDMA utilizează aceeaşi frecvenţă purtătoare şi bandă de
frecvenţe simultan. Pentru realizarea duplexării se poate folosi atât tehnica FDD cât şi
cea TDD;
 spre deosebire de TDMA şi FDMA, sistemele CDMA au o limită soft a capacităţii. Prin
creşterea numărului de utilizatori va creşte valoarea nivelului de zgomot la recepţie,
ceea ce face ca performanţele sistemului să se degradeze pentru toţi utilizatorii pe
măsură ce numărul acestora creşte;
 efectul fenomenului de fading datorat propagării pe căi multiple este redus substanţial
datorită împrăştierii spectrale. Dacă banda ocupată de semnal este mai mare decât banda
de coerenţă a canalului, apare o diversitate în frecvenţă implicită, care va combate
efectul fadingului selectiv în frecvenţă;
 rata datelor transmise pe canal este foarte ridicată în sistemele de tip CDMA, deci
perioada datelor împrăştiate este foarte redusă, mult mai mică decât împrăştierea
temporală a canalului. Cum secvenţele de împrăştiere au o corelaţie foarte scăzută,
replicile întârziate cu mai mult de un interval de chip apar ca zgomot la recepţie. Pentru
creşterea performanţelor se poate utiliza un receptor RAKE care combină mai multe
replici întârziate ale semnalului recepţionat;
 una din problemele ce poate apare în sistemele de tip CDMA este aceea a bruiajului
propriu, datorat faptului că secvenţele de împrăştiere folosite nu sunt perfect ortogonale
între ele; din această cauză, la decorelarea unui anumit semnal vor apare şi anumite
contribuţii datorate altor utilizatori;
 o altă problemă ce poate apare este aceea de captare a receptorului de către un alt
semnal dacă puterea acestuia este mult mai mare decât cea a semnalului dorit.

3.1.6. Sistemele de acces multiplu cu diviziune în spatiu (Space

Division Multiple Access - SDMA)
În sistemele de tip SDMA se utilizează antene direcţionale, sectorizate, care

controlează energia radiată în direcţii diferite, aşa cum este sugerat în figura 3.8. Suprafeţele
acoperite de o astfel de antenă pot fi utilizate de mai multe staţii mobile ce folosesc aceeaşi
frecvenţă purtătoare (dacă tehnica de acces multiplu în sectorul respectiv este de tip TDMA
sau CDMA) sau mai multe astfel de frecvenţe (dacă în sectorul respectiv se foloseşte tehnica
FDMA). În viitor se estimează dezvoltarea unor sisteme SDMA care să folosească antene
adaptive ce pot direcţiona energia simultan în mai multe direcţii, în funcţie de poziţiile
utilizatorilor.
Fig. 3.8. Accesul multiplu folosind tehnica SDMA
Principalele probleme în sistemele SDMA apar în cazul legăturii ascendente. Astfel,

dacă în cazul legăturii descendente staţia de bază are controlul complet asupra puterii
semnalului transmis, în cazul legăturii ascendente, datorită deplasării staţiei mobile şi a
fenomenului de propagare pe căi multiple, puterea transmisă de fiecare utilizator trebuie
controlată dinamic pentru a preveni creşterea interferenţei între utilizatori. În plus, în cazul
legăturii ascendente, puterea este limitată de capacitatea bateriei ceea ce face ca abilitatea de
control a puterii să fie puternic limitată. Dacă antena staţiei de bază poate fi proiectată astfel
încât să poată filtra spaţial semnalele provenite de la fiecare utilizator, se poate utiliza o putere
mai redusă a semnalului transmis de staţia mobilă şi o creştere a calităţii legăturii.
Utilizarea unor antene adaptive la staţia de bază sau chiar şi la cele mobile pot
compensa o parte din problemele menţionate. La limită, utilizarea unor antene adaptive ideale,
cu bandă infinitezimal îngustă şi abilitate de urmărire în timp real pot implementa un sistem
SDMA optimal, în sensul că interferenţa între utilizatori este redusă la zero. În acest sistem
toţi utilizatorii folosesc acelaşi canal de comunicaţie simultan. În plus antenele adaptive pot
detecta reflexiile datorate propagării pe căi multiple şi le pot combina într-o manieră eficientă
pentru a optimiza recepţia semnalului şi a minimiza probabilitatea de eroare. Un astfel de
sistem nu este fizic realizabil, deoarece presupune utilizarea unor antene de dimensiune
infinită, dar se pot realiza variante cu performanţe apropiate de acesta.

3.1.7. Sisteme de acces multiplu folosind transmisia radio în pachete

(Packet Radio – PR)
Tehnica de acces multiplu folosind transmisia de date în pachete radio (PR) presupune
ca mai mulţi utilizatori să încerce să acceseze simultan, într-o manieră necoordonată sau
minim coordonată, un canal radio unic. Transmisia se face în pachete de date. Coliziunile ce
pot apare între pachetele provenite de la diferiţi utilizatori sunt detectate la recepţie şi staţia de
bază trimite un semnal ACK (dacă pachetul de date a fost corect recepţionat) respectiv NACK
(dacă pachetul a fost recepţionat cu eroare, deci trebuie retransmis).
Acest sistem este uşor de implementat şi prezintă avantajul de a nu necesita o cantitate
mare de informaţii suplimentare, dar are o eficienţă spectrală redusă şi poate introduce
întârzieri considerabile datorate coliziunilor succesive. Cele mai cunoscute protocoale PR sunt
ALOHA, Slotted ALOHA şi CSMA (Carrier Sense Multiple Access).
3.2. Accesul multiplu folosind tehnica de modulaţie cu spectru

împrăştiat
Termenul de spectru împrăştiat se referă la acele metode de modulaţie care produc un
semnal al cărui spectru este mult mai larg decât cel al semnalului de date propriu zis, banda de
frecvenţe ocupată fiind independentă de banda semnalului de date. Sistemele cu spectru
împrăştiat au apărut cu peste 50 de ani în urmă, iniţial în aplicaţii militare. Dar în ultimele
decenii ele au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă şi în domeniul civil, în special în cel al
comunicaţiilor mobile (IS95, UMTS, etc.) precum şi al sistemelor de poziţionare prin satelit
(GPS). Aceste sisteme au următoarele caracteristici principale:
1) Semnalul de date transmis trebuie modulat cu un semnal pseudoaleator de bandă largă.
Acesta trebuie să aibă anumite caracteristici de corelaţie specifice pentru a permite o bună
demodulare la recepţie.
2) Banda de frecvenţă a semnalului transmis trebuie să fie mult mai largă decât banda de
frecvenţă a semnalului de date, de unde şi denumirea de spectru împrăştiat (Spread
Spectrum - SS).
3) Recepţia se realizează numai atunci când se face corelaţia semnalului de bandă largă
recepţionat cu un semnal local, generat la recepţie, care trebuie să fie identic (atât din
punct de vedere al formei cât şi al fazei instantanee) cu semnalul pseudoaleator folosit la
emisie.
Performanţele unui astfel de sistem depind în mare măsură de gradul de pseudoaleatorism al
semnalului. Pe de altă parte, semnalul care dictează legea de împrăştiere trebuie să fie
determinist, pentru a putea fi refăcut cu exactitate la recepţie. În general se folosesc drept coduri
de împrăştiere un set de secvenţe periodice, cu perioada foarte mare şi cu o funcţie de corelaţie
cu proprietăţi “bune” din punct de vedere al accesului multiplu.
Sistemele cu spectru împrăştiat se caracterizează prin următorii parametri:
1) Factorul de multiplicitate (F): se defineşte ca fiind numărul de semnale ortogonale necesar
transmiterii unui semnal informaţional (un bit). Acest parametru caracterizează
performanţele globale ale sistemelor cu spectru împrăştiat, deoarece un semnal ortogonal
cu un alt semnal nu va putea fi recepţionat de către receptorul specializat pentru cel de-al
doilea. La sistemele de tip SSI acest factor este de ordinul miilor, pe când la sistemele
radio clasice (cu modulaţie în amplitudine sau în frecvenţă) acesta este relativ mic (de
ordinul câtorva unităţi).

2) Câştigul de procesare (processing gain Gp) este proporţional cu factorul de multiplicitate

F, dar se defineşte într-un mod mai natural, ca fiind factorul cu care trebuie înmulţit
raportul semnal/zgomot (semnal/interferenţă) de la intrarea receptorului (RSZ)in pentru a
obţine raportul semnal/zgomot impus la ieşirea receptorului (RSZ)out. Pentru majoritatea
SSI, oricare ar fi tehnica de împrăştiere folosită, câştigul de procesare satisface relaţia:
(3.9)
unde - BRF este banda totală ocupată de semnalul cu spectru împrăştiat (la emisie);
- Binf este banda de bază a semnalului informaţional;
- Rc este rata de bit a codului;
- Rb este rata de bit a datelor.
Cum, în urma procesului de împrăştiere spectrală, B RF >> Binf, câştigul de procesare este
mult mai mare decât 1 (de ordinul sutelor sau miilor).
3) Marginea de interferenţă (jamming margin Mj): se defineşte prin relaţia:
(3.10)
unde: - Gp este câştigul de procesare definit anterior;
- (RSZ)ies este raportul semnal/zgomot la ieşirea receptorului necesar luării unei decizii
corecte asupra semnalului informaţional;
- Ls reprezintă pierderile intrinseci ale SSD.
În practică, s-a constatat că relaţia (3.10) nu mai este îndeplinită dacă puterea interferenţei creşte
peste o anumită valoare limită. Din acest motiv se defineşte încă un parametru, determinat
experimental, pentru a exprima condiţiile de lucru ale SSI la limita de putere a bruiajului.
4) Pragul de interferenţă (jamming threshold Tj): reprezintă acea valoare a raportului
semnal/zgomot la intrare pentru care raportul semnal/zgomot la ieşire real (măsurat
experimental) scade cu 1dB faţă de valoarea teoretică dată de relaţia (3.10). Dacă se
consideră că:
(3.11)
unde J/S este raportul dintre puterea totală a semnalului ce interferă şi a celui util (la limita
pragului de interferenţă), atunci din relaţia (3.9) rezultă:
(3.12)
Cu acestea Ls se determina astfel
(3.13)
Deşi SSI s-au dezvoltat la început sub imperiul cerinţei de a rezista bruiajului (cerinţă
esenţială din punct de vedere al aplicaţiilor militare), evoluţia progresivă a acestora a condus la
sisteme care realizează performanţe utile, chiar şi în cazul unor aplicaţii civile. Dintre aceste
performanţe se pot enumera:
1) rezistenţa la bruiaj (interferenţă): se bazează pe valoarea mare a factorului de
multiplicitate F, respectiv a câştigului de procesare Gp.
2) probabilitatea redusă de interceptare a unui semnal cu spectru împrăştiat se datorează
valorii mari a factorului de multiplicitate F şi faptului că semnalul emis este pseudoaleator,
deci impredictibil, iar densitatea sa spectrală este relativ scăzută şi aproximativ uniformă
într-o bandă largă de frecvenţe; din aceste motive un receptor străin (care nu cunoaşte
codul de împrăştiere) nu poate sesiza sau urmări semnalul transmis de SSI.

3) rezoluţia în timp (fină) a SSI este conferită de recepţia efectuată prin corelaţia dintre
semnalul cu spectru împrăştiat şi codul pseudoaleator generat la recepţie, ceea ce
presupune o sincronizare perfectă a semnalului local, cu cel de la emisie. Această
proprietate este foarte utilă în vederea evitării efectelor căilor multiple de propagare şi
realizării unor măsurători radar de înaltă fidelitate.
4) capacitatea de secretizare a SSI este asigurată de faptul că semnalul de date nu se poate
extrage din semnalul cu spectru împrăştiat decât de către receptorul care cunoaşte codul de
împrăştiere; acest lucru se datorează, pe de o parte, faptului că semnalul de cod este
pseudoaleator (impredictibil) şi, pe de altă parte, condiţiei ca legea de împrăştiere să fie
independentă de informaţia transmisă.
5) posibilitatea de acces multiplu (Code Division Multiple Acces - CDMA) se referă la faptul
că diferitele perechi emiţător - receptor care folosesc coduri ortogonale pot lucra simultan
utilizând aceeaşi purtătoare şi bandă de frecvenţe, fără interferenţe reciproce deranjante; în
acest fel se poate organiza o reţea complexă de SSI cu facilităţi de adresare selectivă,
identificare, memorare, etc., aşa cum a fost prezentat în paragraful 3.1.
O schema generală a unui sistem de transmisiune care implică comunicaţiile de date este
prezentat în figura 3.9.
Fig. 3.9. Schema generală a unui sistem de comunicaţii de date cu spectru împrăştiat
Sursa de date: oferă o succesiune de simboluri discrete care aparţin unul alfabet finit.
Ele se pot obţine ca ieşire a unei surse digitale (de exemplu ieşirea de date a unui calculator)
sau prin eşantionarea şi cuantizarea unui semnal analogic. În cel din urmă caz, în conformitate
cu teorema eşantionării, rata de eşantionare trebuie să fie mai mare sau egală cu dublul benzii
ocupate de semnalul analogic
fs  2W eşantioane / sec (3.14)
În plus, dacă fiecare eşantion este cuantizat pe q niveluri, acesta va fi reprezentat cu ajutorul a
log2q biţi, deci rata minimă a sursei va fi
Rm = (fs)min log2q = 2W log2q biţi / sec (3.15)
Cum majoritatea surselor posedă o redundanţă inerentă la ieşire, datorată atât faptului
că simbolurile succesive sunt în general dependente unele de altele cât şi a faptului că
simbolurile nu sunt egal probabile, este necesară o codare a sursei care elimină această
redundanţă necontrolată. Operaţia inversă la recepţie este efectuată de blocul de decodare a
sursei.

Pentru a îmbunătăţi performanţele sistemului de comunicaţie din punct de vedere al

probabilităţii de eroare, se efectuează o codare a canalului care adaugă o redundanţă
controlată, pe care decodorul de canal o utilizează pentru a corecta un număr de erori.
Modulatorul şi demodulatorul SS adaugă un nivel de modulaţie suplimentar celui de
date, care implică şi împrăştierea cu codul pseudoaleator.
Un semnal cu spectru împrăştiat (de bandă largă) este generat prin remodularea
semnalului de date (deja modulat într-una din formele clasice de modulaţie de bandă îngustă) cu
un cod pseudoaleator de bandă largă, cu perioada de simbol Tc (denumită perioadă de “chip” sau
de cod în cazul codului de împrăştiere) mult mai mică decât cea a datelor Td, raportul fiind de
ordinul sutelor sau miilor. Dacă cea de-a doua modulare este o modulaţie în fază, semnalul se
numeşte semnal cu spectru împrăştiat de tip secvenţă directă (Direct Sequence - DS); în general
această tehnică se aplică semnalelor de tip BPSK, QPSK sau MSK. Dacă împrăştierea spectrală
se realizează printr-o modulaţie în frecvenţă (prin schimbarea frecvenţei purtătoarei după o lege
dictată de codul pseudoaleator), semnalul se numeşte semnal cu spectru împrăştiat de tip salt de
frecvenţă (frequency Hopping - FH); în general aceasta se aplică semnalelor de tip FSK. Atunci
când ambele tehnici sunt utilizate semnalul rezultant se numeşte semnal cu spectru împrăştiat de
tip hibrid (DS-FH).
3.2.1. Semnale cu spectru împrăştiat de tip secvenţă directă de

tip BPSK (BPSK-DS-SS)
Cea mai simplă formă de modulare de tip secvenţă directă este cea la care semnalul de
date este de tip BPSK, de forma
(3.16)
unde m(t) = ±1 reprezintă datele binare cu rata de bit fb. Împrăştierea spectrală se produce prin
multiplicarea semnalului modulat sd(t) cu codul de asemenea binar c(t) = ±1, care este un semnal
pseudoaleator, binar, de tip NRZ, cu rata de transmisie (de "chip") fc=Nfb, N>>1. Semnalul
transmis este:
(3.17)
Semnalul recepţionat este afectat de zgomot, de interferenţe şi de o întârziere  datorată
canalului:
(3.18)
Fig. 3.10. Schema bloc a unui sistem emiţător – receptor BPSK–DS-SS
Pentru a putea face demodularea (împachetarea spectrală la recepţie) semnalul cu spectru

împrăştiat recepţionat trebuie înmulţit cu replica locală a codului generat la recepţie, c(t-'), unde

prin ' s-a notat întârzierea estimată. Dacă această estimare s-a făcut corect, produsul c(t-)c(t-
')=1. În acest fel semnalul este "reîmpachetat" (comprimat în banda iniţială a semnalului de
date) şi poate fi demodulat apoi prin metodele clasice.
Schema bloc a unui sistem de transmisiune de tip BPSK DS-SS este reprezentată în
figura 3.10.
1
0
d(t)
-1
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000
1
0
c(t)
-1
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000
1
0
s d(t)
-1
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000
1
0
s c (t)
-1
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000
1
c(t-T c /2)
0
-1
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000
1
/2) c
0
s d(t)c(t-T
-1
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000
1
s d(t)c(t)
0
-1
0 200 400 600 800 1000 1200 1400 1600 1800 2000
Fig. 3.11. Fenomenul de împrăştiere –împachetare spectrală
Pentru a ilustra fenomenul de împrăştiere – dezîmprăştiere spectrală, în figura 3.11 sunt

reprezentate succesiv semnalul de date, codul de împrăştiere, semnalul de date modulat,

semnalul împrăştiat, codul local (în cazul în care decalajul faţă de codul de la emisie este de Tc/2,
semnalul la ieşirea corelatorului de la recepţie în acest caz, precum şi semnalul la ieşirea
corelatorului atunci când decalajul dintre codul de la emisie şi cel de la recepţie este nul. Se
observă că, în cazul în care cele două coduri sunt sinfazate, semnalul este readus în bandă în timp
ce în celălalt caz semnalul rămâne de bandă largă.
Din punct de vedere spectral înmulţirea datelor cu codul c(t) se traduce printr-o lărgire a
benzii de frecvenţe ocupate de N ori. Se ştie că densitatea spectrală de putere a unui semnal de
tip BPSK este dată de expresia:
(3.19)
Observând că semnalul sd(t) este tot un semnal de tip BPSK cu perioada de bit Tc , densitatea sa
spectrală de putere este dată de:
(3.20)
0.02
0.018
0.016
Ss(f)
Densitatea spectrala de putere
0.014
0.012
0.01
0.008
0.006
0.004 Sd(f)
0.002
0
-1500 -1000 -500 0 500 1000 1500
frecventa
Fig. 3.12. Densitatea spectrală de putere a semnalului de date şi
a celui cu spectru împrăştiat
În figura 3.12. sunt reprezentate densităţile spectrale de putere ale semnalului de date
Sd(f), respectiv semnalului transmis Ss(f) pentru N=3, f0=500kHz, fd=50kHz, fc=150kHz şi
S=2V2. Se observă că semnalul cu spectru împrăştiat are lărgimea de bandă de 3 ori mai mare, în
schimb amplitudinea sa este de 3 ori mai mică.
Trebuie remarcat că relaţia de mai sus este valabilă numai în cazul în care atât
semnalul de date cât şi codul sunt de tip binar NRZ, şi, în plus, tranziţiile lor trebuie să fie
sincrone (ceea ce reprezintă o aproximaţie destul de puţin riguroasă). Calculele exacte implică

determinarea funcţiilor de autocorelaţie a datelor Rd() şi a codului Rc(); având în vedere că

datele reprezintă un semnal pseudoaleator ergodic şi codul este de asemenea pseudoaleator şi
independent de date, funcţia de autocorelaţie a produsului este egală cu produsul funcţiilor de
autocorelaţie a datelor şi codului.
Rt(); =Rd()Rc() (3.21)
Utilizând teorema Wiener-Hincin, transformata Fourier a acestui produs este densitatea
spectrală de putere a semnalului cu spectru împrăştiat.
(3.22)
Rezultatele obţinute cu aceste calcule diferă foarte puţin de cele obţinute aplicând restricţia de
mai sus.
3.2.2. Semnale cu spectru împrăştiat de tip modulaţie în

cuadratură (QPSK – DS – SS)
De multe ori transmisia semnalului informaţional (sau a două semnale diferite) folosind
aceeaşi frecvenţă dar pe două canale ortogonale – unul în fază şi celălalt în cuadratură – prezintă
o serie de avantaje. În transmisiunile de date de bandă îngustă, acest lucru se foloseşte în special
datorită faptului că, în condiţiile în care se transmit două semnale diferite pe cele două canale, ele
ocupă practic aceeaşi bandă de frecvenţă, unul reflectându-se în partea reală a spectrului, celălalt
în partea imaginară a acestuia. Lărgimea de bandă ocupată de semnalul QPSK este
(3.23)
unde BBPSK reprezintă benzile de frecvenţă ocupate de cele două semnale BPSK aferente celor
(1,2)
două canale. Probabilitatea de eroare pentru fiecare din ele se menţine aceeaşi. Dacă se transmite
unul şi acelaşi semnal pe ambele canale atunci probabilitatea de eroare scade pentru că în acest
fel redundanţa transmisiunii creşte.
În cazul transmisiunilor cu spectru împrăştiat lărgimea de bandă nu mai este un
parametru restrictiv, dar acest tip de modulaţie se foloseşte în continuare datorită faptului că
transmisiunile în cuadratură sunt mai greu de detectat şi mai puţin sensibile la anumite tipuri de
bruiaj.
Forma cea mai generală pentru un semnal de bandă îngustă de tip BPSK este:
(3.24)
unde m1(t) respectiv m2(t) sunt semnalele binare de date (de tip BPSK).
Semnalul de tip QPSK DS-SS rezultă prin multiplicarea celor două componente în fază,
respectiv în cuadratură, cu două coduri pseudoaleatoare c1(t), respectiv c2(t). În cazul cel mai
general c1(t) şi c2(t) sunt complet independente, cu ratele de bit Rc1=1/Tc1 respectiv Rc2=1/Tc2, Rc1,
Rc2 >> Rb. Expresia matematică semnalului QPSK DS-SS este:
(3.25)
Schema bloc a lanţului de transmisiune pentru QPSK DS-SS este prezentată în figura
3.13.

Fig. 3.13. Schema bloc emiţător receptor a unui sistem QPSK echilibrat
Ca şi în cazul sistemelor BPSK DS-SS, semnalul la recepţie va fi afectat de zgomot,

interferenţe şi o întârziere , datorată canalului, care trebuie estimată. Dacă estimarea s-a făcut
corect pentru ambele coduri, în sensul că
(3.26)
atunci semnalele la ieşirea celor două filtre trece bandă sunt:
(3.27)
deci cele două semnale informaţionale au fost recuperate.

În general acest tip de transmisiune, cu două coduri independente, se foloseşte pentru

legăturile dintre sateliţi (TDRSS), cu singura deosebire că cele două canale, în fază şi în
cuadratură, nu au puteri egale.
O variantă mai simplă este aceea în care se foloseşte acelaşi cod de împrăştiere atât
pentru semnalul în fază cât şi a pentru cel în cuadratură. Acest sistem poartă numele de QPSK
DS-SS echilibrat (sau QPSK dublu canal). În acest caz expresia semnalului devine:
(3.28)
schema emiţătorului şi receptorului sunt aproape identice cu cele prezentate în figura 3.13,
singura deosebire fiind aceea că datele la ieşirea celor două corelatoare ale receptorului sunt
însumate, după care se face o singură filtrare trece bandă, urmată de detecţie QPSK.
3.2.3. Semnale de tip salt de frecvenţă lent
În cazul semnalelor de tip salt de frecvenţă (Frequency Hopping Spread Spectrum – FH-
SS) codul pseudoaleator nu este folosit pentru a modula direct semnalul de date, ci este utilizat
pentru a controla sintetizorul de frecvenţă care alege frecvenţa purtătoare ce va fi folosită în
următorul interval de salt. Împrăştierea astfel realizată trebuie înlăturată la recepţie, lucru ce se
poate realiza dacă sintetizorul de frecvenţă local (identic cu cel de la emisie) este coordonat de un
semnal de cod sincron cu cel de la emisie. Dacă perioada de cod Tc este mai mare decât cea de
date Ts sistemul se numeşte cu “salt de frecvenţă lent”, pe când dacă este mai mică el poartă
numele de sistem cu “salt de frecvenţă rapid”. Schema bloc a unui sistem emiţător receptor cu
salt de frecvenţă este reprezentată în figura 3.14. Se observa că, spre deosebire de semnalele DS-
SS unde fiecare bit era folosit independent pentru a modula semnalul de date, în cazul semnalelor
FH-SS, k biţi de cod sunt folosiţi la un moment dat pentru a alege una din cele N=2k frecvenţe
posibile a fi generate de sintetizorul de frecvenţă.
Din cauza dificultăţilor majore care apar din punct de vedere al implementării hardware a
unui sistem cu salt de frecvenţă coerent, sistemele cu salt de frecvenţă folosesc o modulaţie
necoerentă sau parţial coerentă pentru date. În acest caz la recepţie nu este necesară refacerea
fazei purtătoarei.
În cele ce urmează se consideră un sistem cu salt de frecvenţă care utilizează un semnal
de date M-FSK. Modulatorul de date va genera la ieşire unul din cele M=2L tonuri posibile pe o
durată de LT secunde, unde T=Tb reprezintă perioada de bit. Pentru a asigura ortogonalitatea
semnalului modulat FSK, cele L frecvenţe trebuie să fie separate între ele cu cel puţin 1/LT Hz,
deci lărgimea de bandă ocupată de semnalul M-FSK este de aproximativ 2L/LT. La fiecare
interval de cod (care trebuie sa fie un multiplu sau submultiplu al perioadei de bit) sintetizorul
generează una din cele 2k frecvenţe purtătoare posibile, iar semnalul M-FSK va fi translatat în
jurul acestei frecvenţe.
Dacă perioada de cod este mai mare decât cea de simbol a datelor (Tc  LT), semnalul
poartă numele de semnal cu salt de frecvenţă lent (Slow FH-SS). Presupunând că Tc = nLT,
atunci nL biţi de date sunt luaţi simultan de la ieşirea modulatorului şi translataţi în jurul acelei
frecvenţe (din cele 2k posibile) generate de sintetizor pe baza codului pseudoaleator. Următorul
grup de nL biţi vor fi translataţi în jurul următoarei frecvenţe generate de sintetizor, ş.a.m.d.
În figura 3.15. este reprezentat, într-un sistem de coordonate timp – frecvenţă, semnalul
de date (care trebuie sa fie identic cu cel de la ieşirea demodulatorului în cazul în care codurile
pseudoaleatoare sunt sinfazate), precum şi semnalul SFH pentru cazul particular n=1, L=1
(semnal de date BFSK) si k=2 (22=4 frecvenţa purtătoare posibile).

Fig. 3.14. Schema bloc emiţător receptor a unui sistem FH-SS
Fig. 3.15. Semnalul de date de bandă îngustă si semnalul cu salt de frecvenţă lent (n=1, L=1,
k=2).

Se observă că în acest caz particular primii 4 biţi de date de la ieşirea modulatorului sunt
transmişi pe frecvenţa f0, următorii 4 pe frecvenţa f3 ş.a.m.d., frecvenţele fiind generate de
sintetizor pe baza codului pseudoaleator (folosind câte 2 biţi pentru alegerea fiecărei frecvenţe).
3.2.4. Semnale de tip salt de frecvenţă rapid
Dacă perioada de cod este mai mică decât cea de simbol a datelor (Ts = LT  Tb),
semnalul se numeşte “cu salt de frecvenţă rapid” (Fast FH-SS). Presupunând ca Tb = LT = nTc ,
un anumit simbol din semnalul de date este translatat în jurul a n frecvenţe diferite generate de
sintetizor (în general raportul L/n trebuie să fie un număr întreg). Aceasta oferă avantajul unei
diversităţi inerente în frecvenţă pentru fiecare simbol transmis, ceea ce combate efectul
propagării pe căi multiple cu evoluţie temporală foarte rapidă, precum şi bruiajul multiton.
Fig. 3.16. Semnalul de date de bandă îngustă şi semnalul cu salt de frecvenţă rapid în cazul în
care n=2, L=1, k=2.
În figura 3.16. este reprezentat, într-un sistem de coordonate timp – frecvenţă, semnalul
de date (identic cu cel de la ieşirea demodulatorului în cazul unei sincronizări perfecte între
emiţător şi receptor), precum şi semnalul FFH pentru cazul particular n=2 (un simbol de date
este transmis pe două frecvenţe diferite), L=1 (semnal de date BFSK) şi k=2 (22=4 frecvenţe
purtătoare posibile).

3.3. Coduri de împrăştiere folosite în cazul reţelelor CDMA

Pentru a implementa un sistem cu spectru împrăştiat este necesară generarea secvenţei
pseudoaleatoare, atât la emisie, cat şi la recepţie. În literatura de specialitate sunt menţionate mai
multe tipuri de coduri cu care se poate realiza împrăştierea spectrală.
Pentru transmisiunile cu spectru împrăştiat codul c(t) trebuie să aibă anumite proprietăţi
de corelaţie şi intercorelaţie care să permită achiziţia şi apoi urmărirea semnalului la recepţie.
Aceste facilităţi sunt asigurate prin alegerea unor coduri cu proprietăţi corespunzătoare ale
funcţiei de corelaţie, care facilitează aceste operaţii. Dintre aceste proprietăţi cele mai importante
sunt:
 funcţia de autocorelaţie este de dorit a fi cu un număr cât mai redus de niveluri;
 densitatea spectrală medie de putere să aibă o bandă cât mai largă;
 generatorul să poată fi implementat cu o structură cât mai simplă;
 funcţia de intercorelaţie cu alte funcţii din acelaşi set să aibă, în medie, valori cât mai reduse;
 perioada de repetiţie trebuie să fie cât mai mare pentru a putea fi cât mai greu de interceptat.
3.3.1. Implementarea generatoarelor de coduri cu ajutorul registrelor

de deplasare
Din punct de vedere matematic generatoarele de secvenţă sunt reprezentate printr-un

polinom f(D) de grad n, numit polinom generator.
(3.28)
Generarea secvenţelor pseudoaleatoare asociate acestui polinom se poate face cu ajutorul unui
registru de deplasare şi a unei logici asociate, în următoarele configuraţii:
structura cu reacţie inversă în configuraţie simplă (SSRG – Simple Shift Register Generator)
sau structura Fibonacci, reprezentată în figura 3.18;
structura cu reacţie inversă în configuraţie modulară (MSRG - Modular Shift Register
Generator) sau structura Galois, reprezentată în figura 3.19.
Fig. 3.18. Structura SSRG - Fibonacci
Observaţii:
 Chiar dacă ambele structuri generează aceeaşi secvenţă pseudoaleatoare, cea în
configuraţie modulară (MSRG) generează puteri succesive ale vectorului stare iniţială în
timp ce structura în configuraţie simplă (SSRG) generează elementele GF(2 n) într-o
ordine arbitrară.

Fig. 3.19. Structura MSRG – Galois
 Structura simplă (MSRG) este folosită în majoritatea aplicaţiilor deoarece poate

funcţiona la viteze mai mari decât cea simplă (întârzierile de propagare sunt mai mici,
deoarece pentru fiecare front de undă avem numai întârzierea introdusă de un sumator);
structura SSRG este însă mai uşor de implementat cu circuite integrate clasice.
 Implementarea unui polinom în structură simplă (SSRG) este echivalentă cu
implementarea polinomului reciproc
(3.29)
în configuraţie modulară (MSRG), în sensul că cele două structuri generează aceeaşi
secvenţă pseudoaleatoare.
 În cazul implementării folosind structura SSRG, ieşirea poate fi luată din orice celulă a
registrului de deplasare, deoarece acestea sunt versiuni decalate ale secvenţei de ieşire;
acest lucru nu mai este valabil în cazul structurii MSRG.
Funcţionarea celor două structuri se poate descrie matematic astfel:
Pentru structura în configuraţie simplă (SSRG) reprezentată în figura 3.18, conţinutul
celulelor registrului de deplasare la un moment dat t şi la momentul imediat următor (t+1)
sunt legate între ele prin următoarele relaţii
(3.30)
Aceasta se poate scrie matriceal astfel;

(3.31)
unde:
(7.26)
Ieşirea la momentul (t+1) se poate determina, folosind matricea caracteristică a structurii
SSRG GSSRG şi starea iniţială a registrului S(0) astfel
(3.32)

Pentru structura în configuraţia modulară (MSRG) reprezentată în figura 3.19, avem relaţiile
(3.33)
şi reprezentarea matriceală corespunzătoare

(3.34)
unde:
(3.35)
este matricea caracteristică a structurii MSRG
3.3.3. Secvenţe maximale (M-sequences)
(A) Funcţia de autocorelaţie a secvenţelor periodice

Fie secvenţa de cod periodică cu perioada T=NTc dată de
(3.36)
Fiind periodică, secvenţa este deterministă, putând fi caracterizată de funcţia de autocorelaţie.

Semnalul c(t) fiind determinist, se poate defini funcţia de autocorelaţie astfel:
(3.37)
Cum codul c(t) este periodic cu perioada T, funcţia sa de autocorelaţie R PN() este de
asemenea periodică cu perioada T. Înlocuind (3.36) în (3.37) rezultă:
(3.38)
Făcând substituţia  = kTc + , unde (0,T) şi utilizând suprapunerea impulsurilor n=k+m,
respectiv n=k+m+1, ecuaţia (3.38) devine:
(3.39)
Funcţia discretă de autocorelaţie se defineşte prin:

(3.40)
unde NA este numărul de poziţii în care codul şi varianta lui deplasată cu k poziţii coincid
(respectiv numărul de "0" din suma modulo 2 a celor două coduri), iar NB este numărul de poziţii
în care cele două coduri nu coincid (respectiv numărul de "1" din suma modulo 2 a două coduri).
Cu acestea ecuaţia (3.39) se poate scrie:
(3.41)
(B) Proprietăţile secvenţelor maximale

Generatoarele de secvenţe maximale se pot obţine folosind structuri cu registre de
deplasare, identice cu cele prezentate în paragraful precedent, unde se impune ca f(D) să fie un
polinom primitiv. Dacă gradul lui f(D) este p, perioada de repetiţie a codului este .
Cum lungimea acestor secvenţe este egală cu numărul maxim de stări pe care le poate
avea generatorul respectiv, rezultă că generarea secvenţelor de lungime maximă presupune
parcurgerea tuturor stărilor posibile. Fiecare condiţie iniţială presupune deci o traiectorie diferită
prin spaţiul stărilor, şi, implicit, o altă poziţie (fază) a secvenţei; aceasta implică faptul că de-a
lungul unei perioade N nu vom avea de două ori aceeaşi ieşire.
Secvenţele maximale au o serie de proprietăţi specifice, anume:
1) Secvenţa maximală conţine un număr de simboluri "1" egal cu (N+1)/2 şi, respectiv, un
număr de simboluri "0" egale cu (N-1)/2.
2) Suma modulo 2 dintre o secvenţă de lungime maximă şi o variantă deplasată ca fază a
acesteia este de asemenea o variantă deplasată a secvenţei originale.
3) Dacă o fereastră care conţine r poziţii din cod este deplasată de-a lungul întregii lungimi a
acestuia, fiecare combinaţie de "1" şi "0" (cu excepţia celei formate din r zerouri) apare o
singură dată.
4) Funcţia periodică de autocorelaţie a secvenţei are numai două valori, fiind dată de
(3.42)
5) Se defineşte o "trecere" ca fiind o subsecvenţă de simboluri identice de lungime r;

lungimea acestei subsecvenţe este lungimea trecerii. Atunci, într-o secvenţă maximală
există:
 o trecere de "1" de lungime r;
 o trecere de "0" de lungime r-1;
 o trecere de "1" şi o trecere de "0" de lungime r-2;
 2 treceri de "1" şi 2 treceri de "0" de lungime r-3;
......
 2r-3 treceri de "1" şi 2r-3 treceri de "0" de lungime 1.
(C) Funcţia de autocorelaţie şi densitatea spectrală de putere a unei secvenţe maximale

Funcţia de autocorelaţie pentru o secvenţă maximală se calculează folosind (3.41) şi
(3.42) astfel:
 pentru   0 , T, k=0 rezultă:

(3.43)
 pentru  T , (N-1)T, kN , (k+1)N rezultă
(3.44)
 pentru  (N-1)T , NT, k=N-1, k+1=N rezultă:
(3.45)
unde s-a folosit notaţia:

(3.46)
Cum b(k) este periodic, RPN() este de asemenea periodic cu aceeaşi perioadă NT. Funcţia de
autocorelaţie este dată de relaţia
(3.47)
şi este reprezentată în figura 3.20. Pentru N>>1 relaţia (3.54) se poate scrie aproximativ sub
forma :
(3.48)
Fig. 3.20. Funcţia de autocorelaţie a codurilor PN
Densitatea spectrală de putere este transformata Fourier a funcţiei de autocorelaţie dată

de (3.48). După o serie de calcule ea rezultă sub forma
(3.49)
unde f0=fc/(2r-1). Se observă deci că densitatea spectrală medie de putere este formată din
componente spectrale discrete situate la frecvenţele f=1/NTc; acest lucru este ilustrat în figura
3.21.
Observaţie: Dacă lungimea secvenţei N este foarte mare, liniile spectrale se apropie între ele
astfel încât, din punct de vedere practic, spectrul poate fi privit ca fiind continuu, deci similar cu
cel al unei secvenţe aleatoare pure.

(D) Tabel de polinoame generatoare de secvenţe maximale

Deoarece determinarea polinoamelor primitive pentru o valoare impusă a numărului de
celule ale registrului de deplasare este în general o sarcină dificilă, o serie de autori au elaborat o
serie de tabele cu ajutorul se pot determina conexiunile registrului de deplasare astfel încât
secvenţa generată de acesta sa fie maximală. În tabelul 3.2. sunt prezentaţi, în octal, coeficienţii
polinomului generator g(D); conexiunile registrului de deplasare se determină din reprezentarea
binară a acestor numere, cu g0 pe poziţia cea mai din dreapta şi g p, ultimul coeficient nenul, pe
poziţia cea mai din stânga, p fiind gradul lui g(D)
Fig. 3.21. Densitatea spectrală medie de putere a secvenţei PN
Tabelul 3.2
Gradul Coeficienţii polinomului de generare, în reprezentare octala, cu g 0 în dreapta
lui g(D) şi gp în stânga
2 7*
3 13*
4 23*
5 45*, 75, 67
6 103*, 147, 155
7 211*, 217, 235, 367,277, 325, 203*,313, 345
8 435, 551, 747, 453, 545, 537, 703, 543
9 1021*, 1131, 1461, 1423, 1055, 1167, 1541, 1333,1605, 1751,
1743, 1607, 1533, 1157
10 2011*, 2415, 3771, 2157, 3515, 2773, 2033, 2443, 2461, 3023,
3543, 2745, 2431, 3177
11 4005*,4445, 4215, 4055, 6015, 7413, 4143, 4563, 4053, 5023,
5623, 4577, 6223, 6673
12 10123, 15647, 16533, 16047, 11015, 14127, 17673, 13565,
15341, 15053, 15621, 15321, 11417, 13505

13 2033, 23261, 24623, 23517, 30741, 21643, 30171, 21277, 27777,

35051, 34723, 34047,32535, 31425
14 42103, 43333, 51761, 40503, 77141, 62777, 44103, 76303,
64457, 57231, 64167, 60153, 55753
15 100003*, 102043, 110013, 102067, 104307, 100317, 177775,
103451, 110075, 102061, 114725, 103251, 100021*, 100201*
16 210013, 234313, 233303, 307107, 307527, 306357, 201735,
272201, 242413, 270155, 302157, 210205, 305667,236107
17 400011*, 400017, 400431, 525251, 410117, 400731, 411335,
444257, 600013, 403555, 525327, 411077, 400041*, 400101*
18 1000201*, 1000247, 1002241, 1002441, 1100045, 1000407,
1003011, 1020121, 1101005, 1000077, 1001361, 1001567, 1002777
19 2000047, 2000641, 2001441, 2000107, 2000077, 2000157,
2000175, 2000257, 2000677. 2000737, 2001557, 2001637,
2005775, 2006677
20 4000011*, 4001051, 4004515, 6000031, 4442235
Notă: Polinoamele marcate cu asterisc corespund unei implementări cu o singură conexiune

feedback a registrului de deplasare.
Exemplu de utilizare:
O secvenţă maximală poate fi generată cu un registru de deplasare de lungime 8, cu
coeficienţii polinomului de generare, în octal, daţi de 435. Aceasta se reprezintă în binar prin
100 011 101
deci polinomul de generare este dat de
g(D)=1+D2+ D3+ D4 + D8
3.3.2. Coduri Gold
În 1967 compania americană Megavox a dezvoltat, special pentru sistemele cu acces

multiplu, o familie de coduri cu proprietăţi de intercorelaţie bine controlate, numite codurile
Gold. Pentru aceasta se porneşte de la o secvenţă maximală c(t), reprezentată numeric printr-
un vector c de lungime egală cu perioada codului N şi de la o a doua secvenţă c1=c(q) obţinută
din c prin extragerea fiecărui al q-lea simbol (decimare cu q). Cum decimarea unei secvenţe
maximale nu duce neapărat la o altă secvenţă maximală, spunem ca decimarea s-a făcut în
mod "propriu" dacă c(q) este de asemenea o secvenţă maximală. Se poate demonstra că b(q)
este o secvenţă maximală cu perioada N dacă şi numai dacă cel mai mare divizor comun al lui
N şi q este 1. Mai mult, se poate demonstra că decimarea "proprie" cu valori impare ale lui q
va determina toate secvenţele maximale de lungime dată ce pot fi generate. Deci, pentru orice
pereche de secvenţe maximale c, c1 există un număr q astfel încânt c1 se poate obţine din c
prin decimare cu q (c1= c(q)).
Funcţia discretă de intercorelaţie dintre c şi c(q) poate avea una, două sau mai multe
valori. Acele perechi de secvenţe maximale pentru care funcţia de intercorelaţie are numai trei
valori se numesc perechi preferate, caz în care funcţia de intercorelaţie poate lua valorile

(3.50)
unde
(3.51)
iar N=2p-1, p fiind gradul polinomului de codare.
Pentru a determina seturile de coduri Gold este deci necesară determinarea perechilor
preferate. Se poate arăta că secvenţele c şi c' reprezintă o pereche preferată dacă şi numai dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. p0 (mod 4), ceea ce se traduce prin p = 2k+1 sau p=2 (mod 4)
2. c'= c(q) unde
q = 2n + 1 , n  N
sau
q = 2n + 1
sau
q = 22n - 2n + 1
3. c.m.m.d.c. (p,n) = 1 dacă n = impar şi respectiv 2 dacă n=par.
Fie c(D), respectiv c'(D), polinoamele asociate unei perechi de polinoame preferate cu
perioada N= 2p-1. Familia de coduri dată de
c(D), c'(D), c(D) + c'(D), c(D) + Dc'(D), c(D) + D2c'(D), ....., c(D) + DN-1 c'(D)
poartă numele de set de coduri Gold asociată perechii preferate c(D), c'(D).
Exemplu
Dacă gradul polinomului generator g(D) este 7, perioada secvenţei este N=27-1=127.
Decimarea cu q=3 determină o pereche preferată c, c(3) pentru că
condiţia 1: este satisfăcută deoarece p=7=23+1=impar;
condiţia 2: este satisfăcută deoarece q=3=21+1=impar;
condiţia 3: este satisfăcută pentrucă c.m.m.d.c.(3,127)=1.
Dacă se ia de exemplu polinomul generator în octal dat de 211
g(D)=1+D3+D7
Codul generat cu ajutorul condiţiei iniţiale D7 este
1110 1010 1110 1100 0011 0101 1011 0100 1010 1011 1110 0110 1111 0001 0100 0110
0011 1001 0011 0011 1111 0111 0000 0101 100
După eşantionarea din 3 în 3 rezultă codul decimat
c'=1001 1010 0001 0101 1010 1010 0011 10000
O configuraţie tipică cu registre de deplasare este reprezentată în figura 3.22. folosind
2 polinoame generatoare de grad 5. Perioada de repetiţie a secvenţei este de 31.

Fig. 3.22. Generator de coduri Gold
Familia completă de coduri Gold asociate acestei perechi preferate de secvenţe PN se

determină folosind diferite condiţii iniţiale pentru cele două registre de deplasare.
3.3.3. Secvenţe de împrăştiere Kasami
Ca şi secvenţele Gold, secvenţele de împrăştiere Kasami sunt larg folosite în sistemele

de comunicaţii mobile cu spectru împrăştiat deoarece au funcţii de autocorelaţie şi
intercorelaţie reduse. Pot fi generate două seturi de secvenţe Kasami:
A) Setul “restrâns” de secvenţe generate printr-o procedură similară cu cea folosită în
cazul codurilor Gold, astfel: se porneşte de la o secvenţă maximală c cu perioada N=2n-1,
(n=număr par) şi se formează o secvenţă c’ prin decimarea lui c cu q = 2n/2 – 1. Perioada
secvenţei c’ este N’=2(n/2)-1. Pentru obţinerea unei secvenţe Kasami se adună c cu c’ deplasat
circular de 2n/2 + 1 ori, obţinându-se un set de 2n/2 secvenţe diferite (incluzând şi secvenţa
originală c), de lungime 2n-1.
De exemplu dacă n=10 perioada lui c este de 1023 chips iar perioada lui c’ de 31;
pentru a obţine o secvenţă de lungime de 1023 chips c’ trebuie rotit circular de 33 de ori.
Dacă g(D) este funcţia generatoare a lui c şi g’(D) a lui c’, atunci orice funcţie din
setul Kasami generat ca mai sus se obţine cu ajutorul funcţiei generatoare f(D)=g(D) g’(D).
Funcţia de autocorelaţie şi cea de intercorelaţie pot lua una din valorile {-1, -1-2(n/2), -1+2(n/2)}
B) Setul “larg” de funcţii Kasami se obţin pornind de asemenea de la o secvenţă
maximală c ce este decimată cu q’ = 2n/2 + 1, respectiv q’’ = 2(n+2)/2+ 1 pentru a obţine
secvenţele c’, respectiv c’’. Se iau apoi toate secvenţele obţinute prin însumarea modulo 2 a
lui c, c’ şi c’’ cu secvenţele obţinute prin decalarea ciclică a lui c’ şi c’’. Numărul total de
secvenţe obţinute este
(3.52)
Dacă g(D) este funcţia generatoare a lui c, g’(D) a lui c’ şi g’’(D) a lui c’’, atunci orice
funcţie din setul Kasami generat ca mai sus se obţine cu ajutorul funcţiei generatoare
f(D)=g(D) g’(D) g’’(D). Funcţia de autocorelaţie şi cea de intercorelaţie pot lua una din
valorile {-1, -12(n/2), -12(n/2)+1}.
3.3.4. Secvenţe ortogonale Walsh-Hadamard

Secvenţele Walsh-Hadamard sunt un set de funcţii perfect ortogonale, utilizate în

sistemele cu spectru împrăştiat pentru a creşte eficienţa benzii, în sensul folosirii unui canal
radio de mai mulţi utilizatori simultan, fiecare dintre aceştia având alocat una dintre
secvenţele setului.
Se defineşte un set de funcţii Walsh de ordinul N=2k ca un set de N funcţii temporale,
cu perioada T, care au următoarele proprietăţi:
1) Wj(t) pot lua numai valorile {-1,1} cu excepţia unui număr finit de puncte de
discontinuitate în care ia valoarea 0;
2) Wj(0)=0, pentru orice valoare a lui j;
3) Wj(t) are exact j schimbări de semn într-o perioadă [0,T] (sunt indexate după numărul de
treceri prin zero);
4) proprietatea de ortogonalitate
(3.53)
5) proprietăţi de simetrie:
 au o simetrie pară sau impară faţă de centrul intervalului pe care sunt definite;
 au o simetrie impară faţă de punctele T/2j, j=K, K-1, …, 1 (T/2, T/4, …, T/2K).
Generarea funcţiilor Walsh se face cu ajutorul matricilor Hadamard, matrici pătrate ale
căror rânduri şi coloane sunt mutual ortogonale. Elementele matricilor Hadamard pot fi
exprimate în forma binară {-1,1} sau în formă logică {0,1} efectuând transformarea “+1” 0
logic, “-1” 1 logic. Matricea Hadamard de ordinul 2 este
(3.54)
Matricile Hadamard au un număr de proprietăţi importante dintre care amintim:
1) dacă HN este o matrice Hadamard de dimensiune NxN , atunci
(3.55)
unde IN este matricea identitate de ordinul N;
2) dacă N1 este ordinul unei matrici Hadamard, atunci N poate lua valorile 1,2, ... 4k, kN;
3) dacă Ha, Hb sunt matrici Hadamard de ordinul a, respectiv b, produsul lor este o matrice
de ordinul axb
(3.56)
unde produsul HaxHb se determină înlocuind valorile “+1” (0 logic) cu matricea Hb, respectiv
“-1” (1 logic) cu - Hb;
4) matricile Hadamard se pot determina prin recurenţă astfel:
(3.57)
Fiecare rând din matricea Hadamard de ordinul N reprezintă o funcţie Walsh de

ordinul N. Deoarece funcţia de intercorelaţie a oricărei perechi de funcţii Walsh este nulă,
acei utilizatori care folosesc funcţii Walsh diferite sunt practic necorelaţi. Această proprietate
poate fi însă folosită numai atunci când toţi utilizatorii sunt perfect sincronizaţi, cu o acurateţe
foarte mare (la nivelul unei fracţiuni din perioada de chip).
Modularea cu secvenţele Walsh se poate face la nivel de bit (caz în care dimensiunea
cuvântului transmis creşte foarte mult şi deci rata trebuie să fie extrem de ridicată) sau la nivel
de simbol. În acest din urmă caz datele sunt împărţite în blocuri de câte n biţi. Dacă fiecare

astfel de bloc este însumat modulo 2 cu o secvenţă Walsh distinctă din setul celor N=2n
posibile, se obţin simboluri ortogonale. Evident, la recepţie trebuie să existe N filtre adaptate
care să efectueze corelarea secvenţei recepţionate cu fiecare funcţie Walsh din set şi un
detector de maxim care să selecteze secvenţa decodificată. Factorul de împrăştiere este în
acest caz 2n/n.
3.3.5. Secvenţe ortogonale cu factor de împrăştiere variabil (OVSF –

Orthogonal Varaible Spreading Factor)
Una din problemele care apar în sistemele de comunicaţii mobile de generaţia a III-a
(de tip WCDMA) este aceea că sistemul trebuie să suporte o varietate mare de servicii cu
diferite tipuri de date (voce, imagine, fax, pachete de date, etc.) şi cu o gamă largă de rate de
transmisie. Cum banda ocupată de semnalul cu spectru împrăştiat este aceeaşi pentru toţi
utilizatorii, transmisia unor semnale cu rate de transmisiune variabile presupune utilizarea
unor funcţii de împrăştiere cu factori de împrăştiere diferiţi.
Presupunem că fiecare bit de date transmis cu rata minimă acceptată de sistem (Rmin)
este împrăştiat cu un cod de lungime N=2n. Cum durata unui bit de date transmis cu rata 2Rmin
este jumătate din durata unui bit transmis cu rata Rmin, este necesară utilizarea unui cod de
împrăştiere cu perioada N/2 pentru a obţine aceeaşi bandă. În general, pentru o rată de
transmisie egală cu 2kRmin este necesar un cod de împrăştiere de lungime 2 n-k. În acest fel, în
funcţie de rata maximă şi minimă suportată de sistem se determină gama de lungimi de coduri
necesară pentru împrăştierea acestora.
Metoda de obţinere a acestor coduri cu lungime variabilă, care păstrează de asemenea
ortogonalitatea între utilizatori se bazează pe o tehnică Hadamard modificată. Astfel, fie CN
N=2n o matrice de dimensiune NxN ale cărei rânduri sunt ortogonale. Dacă fiecare rând al său
reprezintă un cod de împrăştiere, această matrice formează un set de N coduri de lungime N,
{CN(n); n=1,2, .. N}. Matricea CN se poate genera cu ajutorul matricii CN/2 astfel
(3.58)
Generarea acestor coduri se poate face recursiv, aşa cum este sugerat în figura 3.23.
Fig. 3.23. Generarea arborescentă a codurilor OVSF

Astfel, pornind de la codul C1(1), se pot genera un set de 2k coduri de împrăştiere de

lungime 2k chips, după k paşi. Se poate observa că setul de coduri astfel generat sunt funcţii
Walsh ortogonale, dar generarea lor nu se face în aceeaşi ordine cu cea dictată de matricea
HN.
De asemenea se observă că oricare două coduri de pe niveluri diferite sunt ortogonale
numai dacă codul de pe nivelul superior nu este “mamă” pentru cel de pe nivelul inferior. De
exemplu C16(2), C8(1), C4(1), C2(1) şi C1(1) sunt codurile “mamă” pentru C32(1). Un cod poate
fi deci folosit pentru un canal radio dacă şi numai dacă nici un alt cod aflat pe calea care
uneşte acest cod cu rădăcina nu mai este folosit. De exemplu, presupunând că C8(1) este deja
alocat unui utilizator, codurile { C16(1), C16(2), C32(1), C32(2), C32(3), C32(4), C64(1), .. ,
C64(8)} nu mai pot fi folosite de către utilizatorii care transmit date cu rate mai reduse. În plus
codurile “mamă” C4(1) şi C2(1) nu pot fi folosite de către utilizatorii care transmit cu rate mai
ridicate. Aceasta arată că numărul de coduri disponibil nu este fixat, depinzând de ratele de
transmisie folosite şi de factorul de împrăştiere al canalului.
Codurile de împrăştiere folosite în IS-95 şi W-CDMA sunt ilustrate în tabelul 3.3.
Tabelul 3.3.
CDMA (IS-95) WCDMA
Legătura Legătura Legătura Legătura
descendentă ascendentă descendentă ascendentă
(SBSM) (SMSB) (SBSM) (SMSB)
Coduri de - secvenţe Walsh - coduri OVSF coduri OVSF
ortogonalizare cu lungimea de
64 chips
Coduri de - diferite faze ale - diferite faze ale - secvenţe Gold - un set larg de
scrambling unei secvenţe unei secvenţe cu perioada de coduri Kasami,
maximale cu maximale cu (218-1), comune care permit o
perioada (215-1), perioada (215-1), pentru toţi achiziţie mai
comună pentru fiecare utilizator utilizatorii din rapidă
toţi utilizatorii având alocat un celulă -opţional: secvenţe
unei celule offset distinct Gold cu lungimea
(241-1)
Se observă că atât în cazul IS-95 cât şi în cel al WCDMA se folosesc trei niveluri de
codare de canal:
 pentru legătura descendentă:
- la IS-95 codurile Walsh au rolul de ortogonalizare, de identificare a tipului de
canal precum şi de împrăştiere; codurile PN au doar rolul de a elimina
interferenţele nedorite (datorită proprietăţilor foarte bune de corelaţie);
- la WCDMA – codurile OVSF realizează ortogonalizarea, identificarea canalului şi
împrăştierea spectrală; codurile PN au rolul de a îmbunătăţi proprietăţile de
corelaţie şi de a identifica staţia de bază (celula);
 pentru legătura ascendentă:
- la IS-95 -codurile Walsh au doar rolul de ortogonalizare, pe când codurile PN
realizează împrăştierea şi identifică staţia mobilă prin offsetul său;

- la WCDMA - codurile OVSF realizează ortogonalizarea, identificarea staţiei

mobile şi împrăştierea spectrală; codurile Kasami / Gold îmbunătăţesc proprietăţile
de corelaţie şi identifică celula.
3.4. Exemplu de utilizare a accesului multiplu – sistemul de referinţa IS-95
1989 ca o metodă de creştere a capacităţii în sistemele celulare existente, de tip analogic

(ca de exemplu AMPS) folosite până în acel moment. În anii imediat următori Qualcomm a
dezvoltat acest sistem, lucru care a dus la implementarea actuală adoptată de către TIA
(Telecommunication Industry Association) ca Standardul Interim IS-95. Acest sistem a fost
de asemenea propus, cu unele modificări, pentru comunicaţiile din reţeaua de comunicaţii
personale PCS ce lucrează cu frecvenţe între 1850 şi 1970 MHz. Actualmente, sistemul IS-95
este folosit pe arii extinse în Statele Unite, alături de alte sisteme, neexistând încă un punct de
vedere unitar, standardizat la nivelul întregii ţări în domeniul comunicaţiilor mobile. Fiind,
din punct de vedere cronologic, primul sistem funcţional ce foloseşte tehnica de acces
multiplu CDMA, IS-95 reprezintă sistemul de referinţă din punct de vedere tehnologic.
Sistemul IS-95 lucrează în mod dual dual (atât analogic cât şi digital) fiind compatibil cu
ambele moduri. Ca orice sistem celular, IS-95 trebuie să realizeze interfaţa cu reţeaua
telefonică publică ce lucrează în comutaţie (PSTN – Public Switching Telepone Network),
lucru ce se realizează printr-un controler – comutator (BSC – Base Station Controler). Acesta
comunică la rândul său printr-o legătură bidirecţională cu staţiile de bază (SB). Comunicaţia
dintre staţia de bază şi staţiile mobile se face prin intermediul legăturii directe (forward link)
iar comunicaţia staţia mobilă – staţie de bază prin intermediul legăturii inverse (reverse link).
Interfaţa radio pe legătura directă şi pe cea inversă este organizată pe canale, aşa cum
este ilustrat în figura 3.24. Astfel, canalele specifice legăturii directe sunt:
 canalul pilot – folosit pentru a asigura referinţa de fază la recepţie pentru staţia mobilă şi
pentru a transmite alte informaţii de timing;
 canalul de sincronizare – care este transmis periodic şi este demodulat de toate unităţile
mobile din zona de acoperire a staţiei de bază; el conţine toate informaţiile de
identificare a staţiei de bază şi cele de sincronizare necesare staţiei mobile;
 canalul de paging – utilizat pentru iniţierea apelurilor către staţia mobilă, pentru
alocarea canalelor şi pentru a transmite o serie de informaţii de control; el conţine
numărul cadrului şi codul de identificare al staţiei de bază.
 canalul de trafic – care asigură transmisia de voce şi date propriu zise de la staţia de
bază la staţia mobilă.
Canalele legăturii inverse sunt:

 canalul de acces – utilizat de staţia mobilă pentru a iniţia comunicaţia cu staţia de bază
şi a răspunde mesajelor trimise de aceasta prin canalul de paging;
 canalul de trafic – care asigură de asemenea transmisia de voce, date etc. de la staţia
mobilă către staţia de bază.

Fig. 3.24. Canalele legăturii directe (linie continuă) şi legăturii inverse (linie punctată)
3.4.1. Descrierea legăturii directe
Structura canalului pentru legătura directă constă din maximum 64 canale distincte, cu
funcţii diferite, care sunt multiplexate ortogonal pe aceeaşi purtătoare. Ele includ:
 un semnal pilot de putere mare care se transmite continuu, fiind o referinţă de fază
pentru demodularea coerentă a datelor;
 un canal de sincronizare pe care sunt transmise informaţiile de bază legate de sistem
către toate staţiile mobile aflate în zona de deservire;
 până la 7 canale de paging, necesare pentru a semnaliza noile apeluri către staţiile
mobile şi a transmite diferitele mesaje de semnalizare de la statia de bază la cele mobile;
 restul de 56 de canale sunt folosite pentru trafic, fiecare transmiţând semnale de date sau
voce către staţia mobilă.
Caracteristicile legăturii directe
Din motive de compatibilitate între echipamente, o serie de caracteristici ale IS-95 au

fost standardizate [T/E-st-93]. Dintre acestea cele mai importante sunt:
 pentru realizarea accesului multiplu se utilizează un set de coduri numite funcţii
(coduri) Walsh, care prezintă proprietăţi de ortogonalitate foarte bune, putând astfel
separa canalele diferitelor staţii mobile între ele;
 pentru asigurarea unor proprietăţi de autocorelaţie cât mai bune şi eliminarea
inteferenţelor semnalele transmise pe canalele de paging şi de trafic ale legăturii directe
sunt modulat (tip secvenţă directă) cu un cod pseudoaleator lung (cu perioada T=41
zile). Acesta este folosit pentru a identifica semnalul transmis de o anumită staţie de
bază (particularizată prin offsetul iniţial al acestuia) şi a-l putea separa de cel asociat
altor staţii de bază (fiecărei staţii de bază fiindu-i asociate o fază a acestuia). În acest fel
se realizează aşa numita amestecare a datelor (data scrambling);
 identificarea utilizatorilor (staţiilor de bază) se face şi cu ajutorul codurilor PN scurte
(cu perioada de 26,6 ms), fiecărui utilizator fiindu-i asociată o fază distinctă a codului
PN scurt;
 modulaţia utilizată este de tip QPSK, în sensul că pentru fiecare componentă (în fază,
respectiv în cuadratură) modularea se face atât cu date diferite (semnal bipolar în banda
de bază), cât şi cu un cod PN scurt, distinct;
 rata codurilor PN este de 1,2288 Mcps, de 128 de ori mai mare decât rata sursei de date
de 9,6 Kbps;

 pentru a reduce puterea radiată în afara benzii şi a minimiza interferenţa provenită de la

canalele situate pe frecvenţele adiacente, se va utiliza pentru formarea impulsului, atât
pentru canalul în fază cât şi pentru cel în cuadratură, câte un filtru FIR care controlează
spectrul semnalului transmis;
 banda efectivă ocupată : în condiţiile de mai sus (rata de chip impusă şi filtrul de
formare) aproape întreaga energie a semnalului transmis pe legătura directă este
conţinut într-o bandă de 1,25 MHz;
 codarea vocală se realizează cu un codor vocal cu rata variabilă in funcţie de rata
datelor - {1200, 2400, 4800, 9600} bps, în funcţie de gradul de activitate al vocii;
 codarea pentru controlul erorilor foloseşte un cod convoluţional cu rata 1/2 şi decodare
Viterbi;
 întreţeserea datelor pentru protecţia împotriva erorilor ce apar în pachete se face înainte
de transmisia datelor, cu o separaţie de 20 ms.
Structura legăturii directe. Scheme de multiplexare ortogonală
Pentru legătura directă, fiecare canal se distinge printr-un cod Walsh asociat ales dintr-o
familie de 64 de astfel de coduri ortogonale (H 1, ..., H63) cu rata de 19,2 ksps (1ksps = 1000
simboluri pe secundă), egală cu rata maximă a datelor. Astfel, rata totală a canalelor
multiplexate pe legătura directă este 64 x 19,2 ksps = 1,2288 Mcps. Alocarea secvenţelor
Walsh diferitelor canale este ilustrată în figura 3.25.
Toate datele transmise pe canalele de paging sau de trafic sunt împrăştiate cu ajutorul codului
PN lung, codate şi întreţesute. Se observă că
 canalul H0 – transmite un semnal nemodulat ce transmite datele necesare asigurării unei
referinţe coerente şi faza codului PN scurt necesară identificării SB;
 canalul H32 – alocat semnalului de sincronizare, care conţine informaţii legate de sistem:
el identifică staţia de bază şi transmite informaţiile de sincronizare (timing, fază a
codurilor PN, etc.) către staţia mobilă din aria de deservire;
Fig. 3.25. Asocierea dintre diferitele canale şi codurile Walsh aferente
 canalele H1 ... H7 – sunt semnale de paging transmise către staţiile mobile şi datele
referitoare la caracteristicile sistemului, modulate cu codul PN lung, codate şi
intreţesute;

 canalele H8... H31, H33 ... H63 – sunt canalele asociate traficului de date, de voce şi de
date de control a puterii staţiilor mobile, modulate QPSK, codate şi întreţesute. Trebuie
remarcat faptul că cele două coduri scurte sunt folosite pentru identificarea staţiei
mobile, fiecărei staţii fiindu-i alocată o fază a acestor coduri.
Canalele multiplexate folosind codurile Walsh aferente şi întreţesute (pentru semnalele

de paging şi date) sunt apoi modulate separat pentru componenta în fază şi în cuadratură cu
câte un cod PN scurt, aşa cum este ilustrat în figura 3.26.
Cele două coduri aferente canalului în fază PN I(t,i) respectiv în cuadratură PNQ(t,i) sunt
generate cu ajutorul unor registre de deplasare cu o lungime de 15 celule, i fiind faza codului
PN asociată unei anumite staţii de bază dintr-un număr maxim de 512 staţii posibile. Atât
pentru modularea componentei în fază cât şi pentru cea în cuadratură se utilizează aceleaşi
semnale de date. Filtrele FIR sunt utilizate pentru formarea semnalului din punct de vedere
spectral.
Trebuie menţionat faptul că transmiterea aceloraşi date atât pe canalul în fază cât şi pe
cel în cuadratură este o formă de diversitate. Se poate arăta [Zi-95] că transmisia de tip
QPSK-CDMA are un câştig de 3 dB faţă de BPSK-CDMA, atât din punct de vedere al
interferenţei intersimbol cât şi al interferenţelor inter-canal.
Fig. 3.26. Împrăştierea datelor pentru canalul în fază, respectiv în cuadratură
Codurile PN utilizate pentru împrăştierea datelor transmise pe componentele în fază şi

cuadratură sunt secvenţe maximale cu polinoamele generatoare.
(3.59)
Fiecărei staţii de bază îi este asociată o fază i ceea ce corespunde unui decalaj egal cu un
multiplu întreg de 64 chips, rezultând un număr maxim de 32768 / 64 =512 staţii de bază ce
pot fi deservite. Rata acestor două coduri este 1,2288 Mcps iar perioada de repetiţie este
T=26,6 ms.
Generarea celor două coduri se poate face ca în figura 3.26, folosind o structură
modulară cu registru de deplasare; vectorul “de mascare” este utilizat pentru a selecta faza
iniţială specifică staţiei de bază.

Fig. 3.26. Generarea codurilor PN în fază, respectiv în cuadratură
Principalele tipuri de canale ale legăturii directe (un canal pilot, un canal de
sincronizare, 7 canale de paging şi 55 de canale de trafic), precum şi principalele operaţii
efectuate asupra datelor aferente fiecăruia sunt ilustrate în figura 4.8. Fiecare canal este
modulat cu o secvenţă Walsh specifică Hi, i=1, ... 63 (H 0 – canalul pilot, H1 ... H7 – canalele
paging, H32 – canalul de sincronizare şi restul pentru canalele de trafic). Componentele în
fază şi în cuadratură ale fiecărui canal sunt de asemenea modulate fiecare cu câte o secvenţă
PN scurtă, aşa cum s-a arătat în figura 3.27.

Fig. 3.27. Structura şi principalele operaţii aferente legăturii directe
Canalele de trafic ale legăturii directe
În general sistemul suportă până la 55 de canale de trafic prin care se transmit pentru
semnalele de voce digitală sau date de la staţia de bază către cea mobilă. Dacă traficul devine
foarte încărcat, se mai pot utiliza pentru trafic încă 7 secvenţe Walsh, alocate în mod normal
canalelor de paging, ajungând până la o capacitate de 62 de canale, caz în care interferenţa
mutuală creşte semnificativ. Secvenţele Walsh alocate în mod curent canalelor de trafic sunt
H8, ... H31, H31,... H63. Principalele operaţii efectuate asupra datelor transmise prin canalele de
trafic sunt ilustrate în figura 3.28.
Se poate observa că datele sau secvenţele vocale digitizate transmise de utilizatorul m
pe canalele de trafic pot avea ratele 8,6 kbps, 4 kbps, 2 kbps sau 0,8 kbps (ceea ce corespunde
unor blocuri de 172, 80, 40 sau 16 biţi pentru fiecare cadru de 20 ms) în funcţie de
coeficientul de activitate vocală. Pentru secvenţele cu rate superioare (8,6 respectiv 4 kbps) se
utilizează un cod corector – detector de erori (CRC - cyclic redundancy check) care adaugă
fiecărui cadru 12 respectiv 8 biţi de control. Aceştia sunt folosiţi atât pentru corecţia datelor la
recepţie cât şi pentru determinarea unor statistici de eroare necesare sistemului de control al
puterii.
Pentru a se asigura codarea convoluţională pe blocuri de date (în sensul că simbolurile
de cod aferente unui cadru nu trebuie să afecteze simbolurile din cadrul următor) se mai
adaugă fiecărui bloc de date încă 8 biţi, rezultând un număr de 192, 96, 48 sau 24 de biţi de
date pentru fiecare cadru de 20 ms, ceea ce corespunde unor rate de 9,6 4,8 2,4 şi respectiv 1,2
kbps (denumite rata completă, rata 1/2, rata 1/4 şi rata 1/8). Aceste date sunt codate
convoluţional, folosind un cod cu rata 1/2 şi 9 legături de constrângere, rezultând un semnal

cu ratele 19,2 9,6 4,8 respectiv 2,4 ksps. Simbolurile codate se repetă de câte ori este necesar
pentru a obţine o rată constantă de 19,2 ksps (19,2x1 ksps; 9,6x2 ksps; 4,8x4 ksps; 2,4x8
ksps). Blocurile de 19,2x20ms=384 simboluri aferente unui cadru de 20 ms sunt întreţesute
pentru combaterea pachetelor de erori cu acelaşi algoritm ca şi cel folosit în cazul canalelor de
paging.
Fig. 3.28. Operaţiile efectuate asupra datelor aferente canalelor de trafic
În continuare fiecare canal de trafic este “amestecat” prin însumarea cu un cod PN lung,
cu o rată de 1,2288 Mcps, care prin decimare cu rata 1/64 ajunge la aceeaşi rată ca şi cea de
date. Faza asociată codului PN lung identifică numărul canalului şi cel al staţiei de bază şi este
independentă de staţia mobilă căreia i se adresează (aceasta din urmă fiind identificată de
codul Walsh şi de faza codurilor PN scurte).
Odată cu simbolurile de date codate, întreţesute şi însumate cu codul PN lung se
transmit si biţii de control a puterii staţiei mobile (cu rata de 800 bps), prin multiplexare,
controlată de asemenea de codul PN lung. Secvenţa astfel generată este ortogonalizată prin
însumarea modulo 2 cu codul Walsh asociat, cu rata de 1,2288 Mcps, ceea ce conduce la o
creştere a ratei de 64 de ori. Astfel, fiecare simbol al unui canal de trafic dat, corespunzător
unei date “0”, este reprezentat prin 64 de biţi aferenţi secvenţei Walsh asociate, respectiv prin
complementul aceteia dacă data a fost “1”. În final se realizează modularea în cuadratură a
secvenţei rezultate şi împrăştierea cu codurile PN scurte.
Principalii parametrii ai canalelor de trafic sunt prezentaţi în tabel.
Rata datelor 9600 bps 4800 bps 2400 bps 1200
bps

Rata codului PN 1,2288 Mcps

Rata codării 1/2 biţi / simboluri codate
convoluţionale
Repetiţia 1 ori 2 ori 4 ori 8 ori
Rata simbolurilor “de 19,200 ksps
modulat”
Energia simbolurilor Eb/2 Eb/4 Eb/8 Eb/16
Chips PN / simb modulate 64
Chips PN / bit 128 256 512 1024
3.4.2. Caracteristicile legăturii inverse
Principalele caracteristici ale legăturii inverse sunt:

 schema de acces multiplu este de tip secvenţă împrăştiată SS-CDMA clasic, în care
utilizatorii sunt identificaţi prin faze diferite ale codului PN lung (generat cu un registru
de deplasare de 42 de stări), care serveşte şi ca adresă a utilizatorului;
 în plus fată de împrăştierea realizată cu ajutorul codului PN lung se mai realizează şi o
împrăştiere în cuadratură, care foloseşte aceleasi coduri PN scurte ca şi în cazul legăturii
directe; de remarcat este faptul că toate staţiile mobile dintr-o celulă folosesc acelaşi decalaj al
acestor coduri;
 modularea datelor – este de tip OQPSK, fiecărui grup de şase simboluri de date binare
corespunzându-i o secvenţă de 64 chips. În plus secvenţa de cod PN scurt asociată
componentei în cuadratură este decalată cu jumătate de chip faţă de cea asociată
componentei în fază;
 formarea impulsurilor în banda de bază pentru datele transmise atât pe canalul în fază
cât şi pe cel în cuadratură se realizează cu ajutorul unui filtru FIR, proiectat astfel încât
să minimizeze puterea radiată în afară benzii;
 rata codurilor PN este de 1,2288 Mcps =128 x 9,6 kbps (rata maximă de transmitere a
datelor), atât pentru codurile scurte cât şi pentru cel lung;
 achiziţia şi urmărirea în vederea sincronizării cu codul PN lung se efectuează în timpul
unui preambul în care toate datele sunt 0;
 codarea vocală se realizează cu un codor vocal cu rată variabilă (1200, 2400, 4800,
9600 bps) în funcţie de activitatea vocală într-un cadru specific de 20 ms;
 codarea pentru controlul erorilor se realizează cu ajutorul unui codor convoluţional cu
rata 1/3 si 9 grade de constrângere, cu decodare Viterbi la recepţie;
 întreţeserea datelor pentru combaterea pachetelor de erori foloseşte o tehnică matriceală
ce utilizează blocuri de date cu durata de 20 ms.
Structura legăturii inverse. Schema de acces multiplu
Structura legăturii inverse constă în canale de acces şi canale de trafic, şi este ilustrată în
figura 3.29.

Fig. 3.29. Canalele legăturii inverse
Pentru fiecare canal de paging există între unul şi 32 canale de acces. Acestea sunt
utilizate de către staţia mobilă pentru a iniţia un apel sau a răspunde informaţiilor cerute de
către staţia de bază prin canalul de paging.
Numărul canalelor de trafic, utilizate pentru transmiterea de voce şi date de la staţia
mobilă către staţia de bază este egal cu cel al canalelor de acces. Atunci când nu există canale
de paging pe legatura directă, numărul maxim de canale de trafic ce pot fi utilizate pe legătura
inversă este de 62. Totuşi în practică numărul de canale de trafic este determinat de nivelul
interferenţei cu alţi utilizatori.
Fiecare canale ce aparţine legăturii inverse este identificat prin faza codului PN lung
asociat (spre deosebire de legătura directă unde identificarea se face prin codul Walsh asociat)
schema de acces multiplu fiind deci de tip CDMA în sensul clasic.
. Canalele legăturii inverse.
Aşa cum s-a menţionat mai sus, există două tipuri de canale ce aparţin legăturii inverse:
canale de acces şi cele de trafic.
. Canalul de trafic al legăturii inverse
Se pot transmite până la 64 de canale de trafic (voce sau date) de la staţia mobilă către
staţia de bază. Principalele operaţii efectuate asupra semnalelor transmise prin canalul de
trafic sunt ilustrate în figura 3.30.

Fig. 3.30. Operaţiile efectuate asupra datelor transmise pe canalul de trafic
Datele aferente canalului de trafic se transmit direct sau se obţin prin digitizarea
semnalului vocal, folosind un codor vocal cu rată variabilă. La fel ca şi în cazul canalelor de
trafic ale legăturii directe, acestea pot avea ratele de 8,6 kbps, 4 kbps 2 kbps sau 0,8 kbps
(ceea ce corespunde unor blocuri de 172, 80, 40 sau 16 biţi pentru fiecare cadru) în funcţie de
coeficientul de activitate vocală. Pentru secvenţele cu rate de 8,6 respectiv 4 kbps se utilizează
un cod bloc CRC, care adaugă fiecărui cadru 12 respectiv 8 biţi de control. Pentru resetarea
codorului convoluţional în starea 0 la sfârşitul fiecărui cadru se adaugă fiecărui cadru încă 8
biţi, rezultând după această operaţie ratele de 9,6 (rata completă), 4,8 (rata ½), 2,4 (rata ¼) şi
1,200 kbps (rata 1/8), ceea ce corespunde unui număr de 192, 96, 48, respectiv 24 biţi pe
cadru.
Fiecare cadru este codat convoluţional cu o rată de 1/3, rezultând un semnal codat cu
ratele de 28,8, 14,4, 7,2 sau 3,6 ksps, respectiv 576, 288, 144 sau 72 biţi pe cadru. Aceste
simboluri sunt repetate de câte ori este necesar pentru a se obţine un număr constant de
simboluri pe cadru la intrarea circuitului de întreţesere (28,8x1=14,4x2=7,2x4=3,6x8).
Circuitul de întreţesere funcţionează pe principiul matriceal (32 rânduri x 18 coloane), scriind
datele pe coloană şi citindu-le pe linii, într-o ordine dictată de numărul de repetiţii ale
simbolurilor.
Fiecare grup de 6 simboluri codate consecutive sunt utilizate pentru a selecţiona
secvenţa Walsh care asigură modulaţia ortogonală, în conformitate cu relaţia (4.5), rata
semnalului la ieşirea codorului Walsh fiind de 28,8x(64/6)=307,2 kcps, sau 4,8 ksps (având în
vedere că fiecărui simbol îi corespunde o secvenţă Walsh de 64 de biţi). În acest fel, fiecărui
rând de 18 simboluri întreţesute, respectiv fiecărui cadru de 576 simboluri de cod, îi
corespund 576x(64/6)/64 = 96 =16x6 simboluri ortogonale modulate Walsh. Circuitul de

aleatorizare al pachetelor de date este utilizat pentru alegerea, într-o manieră cvasialeatoare, a
grupului de 6 simboluri ce urmează a fi transmise. El este comandat de biţii de control, daţi de
eşantioanele codului PN lung la anumite momente de timp.
În continuare, semnalul astfel modulat este însumat modulo 2 cu codul PN lung, utilizat
pentru împrăştierea semnalului şi identificarea staţiei mobile prin offsetul de fază alocat,
identic cu cel utilizat pentru legătura directă. În final se realizează combinarea cu codurile PN
scurte şi modularea OQPSK.
Principalii parametri ai canalului de acces sunt prezentaţi în tabel.
9,6 kbps 4,8 2,4 1,2

RATA DATELOR kbps kbps kbps
Rată codurilor PN 1,2288 Mcps

Rată codului convoluţional 1/3 biţi / simbol de cod
Rată simbolurilor codate 28,8 ksps.
Rată de modulaţie Walsh 6 simboluri codate / simboluri
modulate
Rata simbolurilor modulate Walsh 4,8 ksps.
Rată codului Walsh 307,2kcps.
Durata simbolurilor modulate 208,33s.
Walsh
Numărul de chips PN / simbol de 42,67
cod
Numărul de chips PN / simb 256
modulat Walsh
Numărul de chips PN / numărul de 4
chips Walsh
3.4.3. Comparaţie între legătura directă şi legătura inversă
Se observă că există un număr de similitudini, dar şi un număr de diferenţe între

operaţiile efectuate asupra datelor transmise pe legătura directă faţă de cazul legăturii inverse.
Majoritatea diferenţelor provin din faptul că în cazul legăturii directe transmisia este de tip
punct la multipunct, deci este convenabil să se transmite un canal pilot (care nu transmite alt
tip de informaţie decât cea necesară sincronizării) pentru a putea realiza demodularea
coerentă, chiar cu preţul unei pierderi de putere. În cazul legăturii inverse transmisia este de
tip multipunct la punct şi, în plus, există limitări de putere la nivelul staţiei mobile. Aceasta
impune efectuarea unei demodulări necoerente, ceea ce face dificil de asigurat ortogonalitatea
semnalului recepţionat de la toate staţiile mobile. De aceea, în cazul legăturii inverse, se
utilizează tehnici de reducere a interferenţei pentru creşterea capacităţii.
Codarea vocală este identică pentru cele două sensuri, până la nivelul codării
convoluţionale. Ambele legături utilizează coduri convoluţionale cu 9 grade de constrângere,
dar, în timp ce rata de cod pentru legătura directă este 1/2, pentru cea inversă ea este 1/3.
Câştigul de codare asimptotic este de 4,77 dB; în plus codul cu rata 1/3 prezintă un câştig
suplimentar de 0,3 dB pentru orice valoare a raportului semnal zgomot.

Pentru ambele legături se efectuează o repetiţie a simbolurilor pentru a se obţine o rată

de date constantă de 9,6 kbps. De asemenea întreţeserea simbolurilor se face matriceal, pentru
fiecare cadru de 20 ms., ce conţine 384 de simboluri în cazul legăturii directe, respectiv 576
de simboluri în cazul celei inverse.
Secvenţele Walsh sunt utilizate pentru a forma simboluri modulate ortogonale cu

lungimea de 64 de biţi. În cazul legăturii directe secvenţele Walsh sunt alocate de către staţia
de bază, fiind utilizate pentru identificarea utilizatorilor (fiecare staţie de bază şi fiecare canal
are propriul său cod Walsh). Lungimea unei secvenţe Walsh este în acest caz egală cu cea a
unui simbol codat. În cazul legăturii inverse secvenţele Walsh sunt folosite numai în scopul
ortogonalizării secvenţelor diferiţilor utilizatori, în scopul utilizării cât mai eficiente a
canalului radio (ele nu mai au rol de identificare). În acest caz numărul de perioade Walsh
corespunzătoare unui simbol codat poate fi mai mare decât unul.
Realizarea accesului multiplu în cazul legăturii directe se face prin intermediul codurilor
Walsh, folosite pentru identificarea staţiilor de bază şi canalului. Codul PN lung, decimat
pentru a se ajunge la aceeaşi rată cu cea a datelor, este utilizat numai pentru “amestecul”
datelor care asigură privatizarea conversaţiei şi protecţia împotriva interferenţelor. Codurile
PN scurte identifică, prin faza lor iniţială, staţia de bază care transmite informaţia. În cazul
legăturii inverse, utilizatorii sunt identificaţi prin faza iniţială a codului PN lung care
realizează şi împrăştierea spectrală. Rata sa poate fi mai mare decât a datelor modulate Walsh,
pentru că, de această dată, secvenţele Walsh nu mai au rol de identificare, fiind folosite doar
pentru păstrarea ortogonalităţii. Codurile PN scurte realizează separarea componentelor în
fază şi cuadratură, dar nu mai au rol de identificare, toate staţiile mobile din toate celulele
folosind un offset nul.
Modularea în cazul legăturii directe este de tip QPSK (cu aceleaşi date dar coduri PN
scurte diferite pe componenta în fază, respectiv în cuadratură) în timp ce în cazul legaturii
inverse este OQPSK, cu decalaj de jumătate de chip al datelor transmise pe componenta în
cuadratură faţă de cele transmise pe cea în fază.
Toate aceste consideraţii sunt prezentate sintetic în tabelul 4.6.
Tabelul 4.6.
Legătura directă Legătura inversă
Tip legătură - punct la multipunct - multipunct la punct
Demodularea - coerentă - necoerentă
Codarea - matriceală (24x16=384 - matriceală (32x18=576
convoluţional simb.), simb.),
ă - cadru cu cadru - cadru cu cadru
Codarea - ortogonalizare -ortogonalizare
Walsh - identificarea utilizatorilor
(canal)
Codul PN - rata 1,2288 Mcps, decimat - rata 1,2288 Mcps
lung la rata simbolurilor - realizează identificarea
modulate (19,2 ksps) utilizatorilor (SM) prin
- realizează “amestecarea” offsetul de fază
datelor

- offset de fază dat de canal

şi SB
Codul PN - rata 1,2288 Mcps - rata 1,2288 Mcps
scurt - realizează separarea - realizează separarea
datelor I/Q şi împrăştierea datelor I/Q
spectrală - offsetul de fază este nul
- offset de fază dat de SB pentru toate SM şi toate
celulele
Modularea - QPSK, aceleaşi date, - OQPSK, aceleaşi date,
datelor coduri diferite coduri diferite, offset de
1/2 chip între I şi Q
Bibliografie
[R1] Theodore S. Rappaport; “Wireless Communications – Principles and Practice”,
Prentice Hall, 1996
[S1] Gordon L. Stuber; “Principles of Mobile Communications”, Kluewer, 1996
[D1] Esmael H. Dinan, Bijan Jabbari; “Spreading Codes for Direct Sequence CDMA and
Wideband CDMA Cellular Networks”, IEEE Communications Magazine, Sept. 1998,
Vol. 36, No. 9, pg. 48-54
[TE-st-92] * * * , “Cellular system dual mode mobile station – base station
compatibility standard”, TIA/EIA Interim Standard 54(IS-54-B), Washington, D.C.,
Telecommunications Industry Association, April 1992


Acces Multiplu1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acces Multiplu1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnici de acces multiplu si sisteme cu spectru imprastiat Pag.

TEHNICI DE ACCES MULTIPLU

3.1. Principalele tehnici de acces multiplu folosite în comunicaţiile

3.1.1. Moduri de realizare a transmisiunilor duplex

Universitatea Politehnica Bucureşti

mai puţin costisitoare pentru aparatura de radiofrecvenţă folosită (duplexoarele, transcieverele

Fig. 3.1. Descrierea tehnicilor FDD (a) şi TDD (b)

Tehnica de transmisiune duplex cu diviziune în timp (TDD) permite ca atât staţia

3.1.2. Moduri de realizare a accesului multiplu în comunicaţiile

În sistemele de comunicaţii mobile, atât analogice cât şi digitale, se pune problema ca

Universitatea Politehnica Bucureşti

transmisiune (care reprezintă domeniul de frecvenţe în interiorul căruia amplitudinile a două

Fig. 3.2a Principiul FDMA / FDD

Fig. 3.2b Spectrul de frecvenţe

Universitatea Politehnica Bucureşti

Fig. 3.3. Principiul TDMA

Comparaţie între sistemele TDMA / FDD şi TDMA / TDD:

Universitatea Politehnica Bucureşti

3.1.3. Caracteristicile şi parametrii sistemelor FDMA

Tehnica de acces multiplu cu diviziune în frecvenţă FDMA alocă fiecărui utilizator

Universitatea Politehnica Bucureşti

Fig. 3.4. Alocarea canalelor în sistemele FDMA

Principalele caracteristici ale sistemelor FDMA sunt:

Universitatea Politehnica Bucureşti

3.1.4. Caracteristicile şi parametrii sistemelor TDMA

Fig. 3.5. Alocarea canalelor în sistemele TDMA

Modalitatea de a transmite datele de la un anumit utilizator este aceea de a le păstra

Universitatea Politehnica Bucureşti

Fig. 3.6. Structura unui cadru TDMA

Principalele caracteristici ale sistemelor TDMA sunt:

Universitatea Politehnica Bucureşti

această cauză informaţia suplimentară ce trebuie transmisă o dată cu informaţia utilă

unde: - m este numărul maxim de utilizatori pe fiecare canal TDMA;

3.1.5. Caracteristicile şi parametrii sistemelor CDMA

În sistemele de tip CDMA semnalul informaţional de bandă îngustă este lărgit cu

Universitatea Politehnica Bucureşti

purtătoare şi aceeaşi bandă de frecvenţe simultan, independent unul de altul, fiind

Fig. 3.7. Alocarea canalelor în sistemele CDMA

Universitatea Politehnica Bucureşti

3.1.6. Sistemele de acces multiplu cu diviziune în spatiu (Space

În sistemele de tip SDMA se utilizează antene direcţionale, sectorizate, care

Fig. 3.8. Accesul multiplu folosind tehnica SDMA

Principalele probleme în sistemele SDMA apar în cazul legăturii ascendente. Astfel,

Universitatea Politehnica Bucureşti

3.1.7. Sisteme de acces multiplu folosind transmisia radio în pachete

3.2. Accesul multiplu folosind tehnica de modulaţie cu spectru

Universitatea Politehnica Bucureşti

2) Câştigul de procesare (processing gain Gp) este proporţional cu factorul de multiplicitate

Universitatea Politehnica Bucureşti

Universitatea Politehnica Bucureşti

Pentru a îmbunătăţi performanţele sistemului de comunicaţie din punct de vedere al

3.2.1. Semnale cu spectru împrăştiat de tip secvenţă directă de

Fig. 3.10. Schema bloc a unui sistem emiţător – receptor BPSK–DS-SS

Pentru a putea face demodularea (împachetarea spectrală la recepţie) semnalul cu spectru

Universitatea Politehnica Bucureşti

Fig. 3.11. Fenomenul de împrăştiere –împachetare spectrală

Pentru a ilustra fenomenul de împrăştiere – dezîmprăştiere spectrală, în figura 3.11 sunt

Universitatea Politehnica Bucureşti

Fig. 3.12. Densitatea spectrală de putere a semnalului de date şi

a celui cu spectru împrăştiat

Universitatea Politehnica Bucureşti

determinarea funcţiilor de autocorelaţie a datelor Rd() şi a codului Rc(); având în vedere că

3.2.2. Semnale cu spectru împrăştiat de tip modulaţie în

Universitatea Politehnica Bucureşti