TEORIA PARTICIPĂRII

Experienţa practică din domeniul protecţiei umane şi al programelor de ajutor destinate

populaţiilor defavorizate sau vulnerabile arată că eficienţa activităţilor întreprinse în acest sens se
găseşte în raport cu gradul de implicare şi participare a beneficiarilor la organizarea şi realizarea
lor.

Există două perspective de analiză şi apreciere atât a participării specifice domeniului, cât şi a
raporturilor dintre sisteme sau părţile angajate:

 perspectiva asistentului social asupra relaţiilor cu clientul, cu “obiectul muncii” sale, cu

alţi agenţi participanţi, vizând structurarea şi ierarhizarea activităţilor;
 perspectiva clientului sau a beneficiarului acţiunii de protecţie şi sprijin asupra relaţiilor
sale cu ceilalţi participanţi şi, în primul rând, cu asistentul social, “imaginea” pe care şi-o
face clientul despre o asemenea activitate, despre conţinutul ajutorului, personalitatea
lucrătorului social, formele de sprijin şi cooperare în folosul lui, etc.

Pentru a-şi modela sau orienta munca în maniera cea mai adecvată, asistentul social trebuie să
cunoască exact:

o ce înseamnă ajutor pentru client (indiferent de concepţia general socială sau de propria sa
concepţie asupra problemei);
o care sunt activităţile de sprijin nereceptate în conţinutul lor sau surprinse de client şi care
urmează să fie evitate în etapele următoare;
o ce înseamnă eficienţa în propria activitate în raport cu aspiraţiile şi sistemele de valori
ori cu tradiţiile proprii clientului vizat şi ce reprezintă eşecul în această muncă;
o de ce trebuie să facă şi cum trebuie să procedeze asistentul social pentru a genera un
impact pozitiv asupra clientului şi pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor lui;
o ce place şi ce nu place clientului, atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi forma
protecţiei, a intervenţiei.

Problema feed – back – ului este, în acest domeniu, una care ţine de profesionalism şi, totodată,
de experienţa practică şi abilitate, aparţinând, în esenţă, de statusul asistentului social şi mai
puţin de interesul sau capacitatea clientului de a o înţelege sau a o conştientiza. În
comportamentul şi atitudinile faţă de clienţi este nevoie de multă atenţie, discreţie, capacitate de
previziune, chiar şi discernământ (având în vedere efectele asupra unor persoane vulnerabile), de
mult tact şi abilitate. În relaţiile cu asistenţii sociali clienţii aşteaptă şi le acceptă doar pe cele
bazate pe sinceritate, încredere şi cooperare egală.

David Howe – dacă un client este derutat şi încurcat, el este greu de ajutat, trece în defensivă şi
se comportă cu stângăcie, ajungându-se chiar la blocarea prin refuz a cooperării sau la conflicte
de opinii şi, în final, la eşuarea programului sau activităţii respective. Nimic nu trebuie ascuns
clientului din ceea ce el are dreptul să ştie, relaţiile trebuind bazate pe claritate şi sinceritate.

Sintetizând aspectele structurale ale muncii asistentului social, David Howe formulează
următoarele întrebări:

1. care este problema? (Despre ce este vorba?);

 2. care este conţinutul sau contextul problemei? Adică: originile sau cauzele problemei
(Cum se explică ceea ce se întâmplă? Cum apreciem situaţia? Etc.);
3. care este obiectivul? (ce este de făcut? – la care trebuie să răspundă în comun ambele
părţi);
4. care este calea de intervenţie? (care sunt mijloacele sau procedeele de atingere a
obiectivelor? – şi în acest caz este necesară colaborarea clientului cu asistentul social);
5. care este rezultatul? (Au fost atinse obiectivele prevăzute? În ce măsură? – se face deci o
evaluare a tuturor efectelor obţinute prin aplicare programului de intervenţie).

Se pot delimita patru tipuri de raporturi asistent social-client:

Strategic Atitudine deschisă

Există multe situaţii în care legea îi cere
asistentului social să facă investigaţii în
legătură cu o familie. Asistentul trebuie să se
implice. Este datoria sa legală.
Cu toate că clientul nu a solicitat intervenţia
asistentului social, asistentul social doreşte
totuşi să fie deschis şi cinstit în legătură cu
toate aspectele legale, consideră că clientul
trebuie să cunoască situaţia în care se află şi
care sunt drepturile sale legale şi statutul său
în acest caz.

Paternitate Raport de colaborare

Clienţii care solicită ajutor, dar nu sunt
încurajaţi să participe la procesul de tratament,
descoperă că asistentul social defineşte atât
scopul, cât şi maniera de implicare. Asistentul
social este expertul în situaţia respectivă. El
ştie cel mai bine ce trebuie să facă pentru a
îmbunătăţi situaţia şi a răspunde nevoilor.
În cadrul acestui tip de raport, clientul caută
ajutorul în mod voluntar. Asistentul social este
gata să-şi ajute clientul în definirea problemei,
sau a nevoii. El este gata să lucreze împreună
cu clientul pentru a-l ajuta să-şi dea seama de
situaţie.

Relaţiile dintre client şi asistentul social

 Sunt cel mai bine ilustrate şi cel mai puternic implicate în domeniul obiectivelor
urmărite.
 Este decisivă în realizarea obiectivelor stabilite metodologia sau tehnologia de
intervenţie, adică întreg sistemul de mijloace, tehnici, procedee, forme şi căi de acţiune în
spaţiul social
 Importante, chiar indispensabile, sunt procedeele adecvate muncii cu grupul în general,
cu toată familia, în special (când este vorba de o familie problemă), sau cu “bandele de
delincvenţi”.