Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
romanesc si comparat
De cele mai multe ori tratatele de drept public nu se opresc asupra sensului noţiunii de
răspundere politică, abordând-o ca pe un concept asupra căruia există consensul
teoreticienilor şi referindu-se la ea întotdeauna în raport de o anumită instituţie: Guvern,
Preşedinte, Parlament.
Fără a adânci un demers care ţine mai ales de teoria generală a dreptului, este
interesant a reţine opinia unui autor în domeniu, potrivit căreia identificăm în cadrul formelor
răspunderii juridice şi răspunderea juridica cu caracter politic1..
Pagina 1 din 54
subtilă distincţie, se arată că “Răspunderea presupune o raportare activă a Cetaţii : “prin
autorităţile sale, la agentul acţiunii sociale” (în speţă a Parlamentului faţă de Guvern), pe când
responsabilitatea ne apare ca o raportare activă a “agentului
acţiunii sociale” faţă de Cetate, faţă de regulile şi autorităţile acesteia (în speţă a
Guvernului faţă de Parlament)”2
Aceste două situaţii de raportare sunt ilustrate de cele două articole din Constituţie
mai sus evocate, primul vizând atitudinea activă a Parlamentului, mai pe larg detaliat apoi în
art. 112 referitor la moţiunea de cenzură, iar cel de-al doilea vizând acţiunea Guvernului de
angajare a răspunderii sale în faţa Parlamentului, din proprie iniţiativă.
Pagina 2 din 54
Este de altfel şi motivul pentru care lucrarea de faţă se intitulează “Răspunderea
politică a Guvernului şi membrilor săi în dreptul românesc şi comparat”, având în vedere si
existenţa răspunderii individuale a fiecărui membru al Guvernului, aşa cum se va arăta.
Toate aceste precizări asupra noţiunilor folosite în această materie urmăresc delimitări
şi clarificări conceptuale. Rigurozitatea terminologică lasă însă cel mai adesea locul analizei
aspectelor practice ale problemei cercetate, fără a impieta asupra înţelegerii corecte a modului
cum funcţionează instituţia răspunderii, termenii răspundere şi responsabilitate fiind utilizaţi
cu acelaşi sens.
B. Originea institutiei
5
Dan Claudiu Danişor – Drept consituţional şi instituţii politice, vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 384.
6
Idem
Pagina 3 din 54
comun ale miniştrilor. În timp, procedeul este folosit pentru a emite o judecată politică asupra
acţiunii Guvernului.
Începând din 1742, miniştrii încep să se retragă în cazul unui vot negativ în Camera
Comunelor, evitând să apară în faţa Camerei Lorzilor, constituită în Curte Supremă,
instituindu-se astfel regula că Guvernul nu poate guverna fără încrederea legislativului.
Se arată astfel că “Ideea de răspundere politică a Guvernului ,…., nu este străină ideii
de răspundere juridică, răspunderea politică, când ne raportăm la autorităţile publice, nu
reprezintă altceva decât o formă a răspunderii juridice, instituţie a dreptului public, evocând
prin această sintagmă Dreptul constituţional şi Dreptul adminsitrativ”8
7
Anibal Teodorescu – Organizarea executivului în regimul constituţional din 28 februarie 1938, Bucuresti, Lito,
1938, p. 228
8
Antonie Iorgovan – op.cit., p. 501
9
Cristian Ionescu – Instituţii politice şi drept constituţional, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucuresti,
1999, p. 285
Pagina 4 din 54
politice, după cum arată autorul, este evidentă excluderea din câmpul răspunderii juridice a
răspunderii politice a Guvernului şi membrilor săi, în opinia acestuia.
10
N. Popa – op.cit. p.324.Autorul identifică urmatoarele principii aplicabile oricărei forme de răspundere
juridică :1.legalitatea răspunderii ; 2.principiul răspunderii pentru vina ; 3.principiul răspunderii personale ;
4.prezumţia de nevinovaţie ; 5.principiul proporţionalizării sancţiunii în raport cu gravitatea faptei, de
circumstanţele săvârşirii sale.
11
Mircea Preda, op.cit.,p.134
Pagina 5 din 54
Astfel, Anibal Teodorescu identifică în doctrina dreptului administrativ trei puncte de
vedere privind calificarea noţiunii de responsabilitate ministerială: responsabilitatea pur
politică, responsabilitatea penală şi respectiv civilă. Din punctul de vedere al acestui autor
responsabilitatea politică este aceea pe care ministrul şi-o atrage atunci când din punct de
vedere politic, el a comis o greşeală sau a făcut un fapt ce poate fi considerat ca greşeală.12
Intr-o opinie se arata ca răspunderea juridică a membrilor Guvernului îşi are cadrul
constituţional în dispoziţiile art. 108 alin. 2 şi 3, excluzând astfel răspunderea politică a
Guvernului din sfera răspunderii juridice.13
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, deşi puterile statului sunt egale,
datorită gradului de reprezentativitate al Parlamentului, “organul reprezentativ suprem al
poporului român”.
Răspunderea politică a Guvernului este o instituţie de drept public şi atunci când este
pusă în discuţie de Parlament, ea poate avea la bază motive juridice, constând în încalcarea
unor norme şi principii de drept. Nu mai puţin, realitatea demonstrează că jocul politic este
adevăratul motor al punerii în discuţie a răspunderii politice a Guvernului, iar dreptul nu face
decât să recunoască această instituţie, şi nu să o creeze. Este de altfel şi motivul pentru care
12
Anibal Teodorescu, op.cit.,p.238
13
Mircea Preda, op.cit,p. 136
14
Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român.Partea generala. Ed. All, 1996,ed. a doua revazuta si
adaugita, p.79
Pagina 6 din 54
art. 112 din Constituţie referitor la moţiunea de cenzură are un conţinut exclusiv procedural, a
reglementa cazurile în care răspunderea politică să fie angajată reprezentând o iniţiativă care
nu ţine seama de realitătile politice. Constituţia recunoscând existenţa răspunderii politice nu
face decât să o reglementeze din punct de vedere procedural, pentru ca în acest mod să
limiteze pe cât posibil orice posibilitate de comitere a abuzurilor de către Parlament prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, şi pentru a se asigura garanţii de stabilitate pentru Guvern.
S-ar putea spune astfel că răspunderea politică a Guvernului este juridică doar prin
procedură, din punct de vedere substanţial situaţiile în care este pusă în discuţie neavând în
mod necesar un fundament juridic.
Regimul prezidential
Pagina 7 din 54
Acest tip de regim este cel mai bine ilustrat de Constituţia şi practica SUA.
alegerea şefului statului de către naţiune, fapt care asigură preşedintelui un grad de
reprezentativitate identic cu cel al Parlamentului;
inexistenţa mijloacelor de presiune reciprocă a puterilor.
Esenţial este că, în acest tip de regim, nu există instituţia răspunderii ministeriale.
Membrii Executivului sunt numiţi şi demişi în mod voluntar de Preşedinte, fără intervenţia
Congresului. Secretarii de stat (miniştrii) sunt responsabili doar în faţa Preşedintelui, care
exercită asupra lor o veritabilă putere ierarhică. Ca o contrapondere la inexistenţa
responsabilităţii ministeriale, Executivul nu poate dizolva legislativul, fapt care face ca
Executivul şi Legislativul să se echilibreze. De altfel, responsabilitatea ministerială se
prezintă “ca un complement şi ca o contrapondere a dreptului de disoluţie”. Existenţa
separată a celor două instituţii, care nu au sens decât împreună, ar distruge echilibrul
constituţional.
Regimul parlamentar
Pagina 8 din 54
nu şi pe autorul real al actului. Inexistenţa responabilităţii politice a şefului statului face ca
acesta să fie elementul fix al Executivului.
Existenţa reponsabilităţii ministeriale care face din Guvern “elementul mobil al
Executivului”15.
Regimul parlamentar poate fi la rândul sau monist sau dualist, în funcţie de rolul
Şefului statului în cadrul Executivului.
În regimul parlamentar monist Şeful statului joacă un rol mult mai puţin important în
raport cu Guvernul. În acest regim Guvernul răspunde doar în faţa Parlamentului.
15
Idem, p. 352
Pagina 9 din 54
În primul caz responsabilitatea guvernamentală este doar teoretică, având în vedere că
prin dreptul pe care primul-ministru îl are de a dizolva Camera secundă, majoritatea este
totdeauna de partea Guvernului.
Acest regim este cunoscut şi sub numele de “regim de adunare”. Reacţia la acest
model a apărut în doctrină prin formularea teoriei “parlamentului raţionalizat”, care urmăreşte
raţionalizarea atribuţiilor forului legislativ şi restabilirea echilibrului între acesta şi
Executiv.16
Regimul semiprezidenţial
Pagina 10 din 54
Preşedintele este membru al majorităţii, dar nu îi este şef. In această situaţie, primul-
ministru este şeful majorităţii, ceea ce face ca rolul Preşedintelui să scadă proporţional cu
creşterea rolului primului-ministru, care domină politica statului fără a fi însa la fel de
puternic ca Preşedintele în situaţia anterioară.
Pagina 11 din 54
se prevedea că fiecare dintre miniştri îşi va avea departamentul său despărţit în secţii, iar
secretariatul fiecărei secţii va iscăli în toate hârtiile şi poruncile şi va fi răspunzător împreună
cu ministrul pentru toate treburile pe care le va primi acea secţie. Dispoziţii asemănătoare
erau inserate şi în art. 137 din Regulamentul Organic al Moldovei.
Constituţia României din 1866, care preia modelul belgian17, nu cuprindea nici o
dispoziţie din care să se desprindă intenţia de a consacra aspectul solidar al responsabilităţii
ministeriale. În aceste condiţii, recunoaşterea caracterului solidar al răspunderii politice a
minşitrilor a avut o origine cutumiară18.
17
Anibal Teodorescu ,op. cit. ,p. 238
18
Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 170
Pagina 12 din 54
Întrucât răspunderea solidară a Cabinetului nu exclude răspunderea individuală a
miniştrilor în faţa Parlamentului, în mod firesc, în practica de stat posterioara intrării în
vigoare a Constituţiei din 1866, sunt întâlnite şi exemple de voturi de neîncredere îndreptate
exclusiv împotriva unui anumit ministru.
În general, atunci când votul de neîncredere era îndreptat numai împotriva unui
ministru, se considera că aceasta nu trebuie să ducă în mod necesar la demisia întregului
Cabinet ministerial.
În acelaşi timp, regula potrivit căreia ori de câte ori blamul dat unui anumit ministru
viza în acelaşi timp şi politica generală a Guvernului acesta era obligat să se retragă în
întregul său, s-a acreditat la rândul ei în viaţa publică. În orice caz, dacă cel împotriva căruia
Parlamentul îşi manifesta neîncrederea era primul-ministru, s-a considerat că toţi miniştrii
erau obligaţi să demisioneze odată cu el.
Pagina 13 din 54
După opinia lui G.G. Meitani, răspunderea politică a miniştrilor în faţa Parlamentului
era o consecinţă a consacrării concomitente prin Constituţia din 1866 a dreptului Şefului
statului de a numi miniştri şi a principiului iresponsabilităţii acestuia. Dar dacă Şeful statului
ar avea o libertate discreţionară în exercitarea prerogativei sale de numire a miniştrilor, el nu
ar mai putea fi socotit inviolabil, răspunderea lui fiind angajată prin însuşi actul desemnării
miniştrilor. De aceea în scopul de a face sa dispară orice răspundere ce ar putea să decurgă
din actul de numire a miniştrilor, Şeful statului era ţinut, în sistemul Constituţiei din 1866, să-
şi cheme consilierii din sânul Reprezentanţei Naţionale, iar “când e o neînţelegere între
Guvern şi Cameră, una din aceste două puteri se retrage, minister sau parlament, cel dintâi
prin depunerea demisiei, cel de-al doilea prin disoluţiune”.19
« Se vor putea înfiinţa secretari de stat. Ei vor putea lua parte la dezbaterile corpurilor
legiuitoare, sub responsabilitatea miniştrilor. »
19
G.G. Meitani; Studie Constitutionale,Bucureşti,1878, p. 29
20
Tudor Drăganu, Inceputurile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916 ,Ed. Dacia,
Cluj 1991, p.312
21
G.G. Rarincescu – Curs de drept consitutional, litogr., Bucureşti, 1940, p. 163
Pagina 14 din 54
Atât înainte, cât şi după revizuirea din 1884 a Constituţiei din 1866, regula că
miniştrii sunt obligaţi să demisioneze în situaţia unui vot de neîncredere al Parlamentului era
puternic înrădăcinată în conştiinţa contemporanilor. Conform practicii, votul de neîncredere
putea să vizeze un minsitru, cât şi Guvernul în ansamblul său.
Această practică a continuat sub regimul Constituţiei din 1923, reglementarea pe care
o conţinea cu privire la răspunderea politică fiind similară cu cea din 1866, deşi marchează un
evident progres sub aspect terminologic.
Definind responsabilitatea politică ca fiind “aceea care are o sancţiune de ordin politic
în faţa unor organe politice, Regele şi Parlamentul”23, autorul arată că potrivit noii constituţii
această responsabilitate nu mai functionează decât faţă de Rege, concluzionând că “prin
aceasta s-a înlăturat regimul parlamentar care făcea guvernul responsabil în faţa
parlamentului, regim care se ştie cât de multe neajunsuri a avut”.
Mai presus de a stabili dacă aceasta opinie este una politică sau juridică, şi de a evalua
consecinţele practice ale acestei noi reglementări, este de menţionat că rolul Parlamentului în
stat este în mod esenţial redus.
22
Rarincescu; op.cit, p. 779
23
Idem ,p.780
Pagina 15 din 54
principiului conducerii colective, fiecare membru al Consiliului de Miniştri este răspunzător
în faţa Marii Adunări Naţionale atât pentru propria sa activitate, cât şi pentru întreaga
activitate a Consiliului de Miniştri. În intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale,
acesta răspundea în aceleaşi condiţii faţă de Consiliul de Stat, organ al puterii de stat cu
activitate permanenta.
Unul din aspectele de distincţie constă în primul rând în aceea că “dacă în perioada
1866-1938 responsabilitatea solidară a întregului Guvern în faţa Parlamentului coexistă cu
responsabilitatea individuală a fiecărui ministru, în schimb Constituţia noastră din 1991
consacră un sistem care nu cunoaşte decât responsabilitatea solidară a Guvernului în faţa
Parlamentului”24.
24
Tudor Drăganu – Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, vol II, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti, 1998,p.170
25
Monitorul Oficial al Romaniei, anul II, nr. 32, partea a II-a, 31 oct. 1991, p. 29
Pagina 16 din 54
CAPITOLUL II.: Răspunderea politică a Guvernului în sistemul românesc actual
Cu privire la natura acestui control, aşa cum arată autorii francezi Pierre Avril şi Jean
Giguel, “termenul de control desemnează activităţile politice ale adunărilor, spre deosebire de
activitatea lor legislativă, şi acoperă o mare diversitate de operaţiuni care merg de la punerea
în joc a responsabilităţii Guvernului, pâna la activităţi pur informative.”28
Mijloacele de control puse la dispoziţia Parlamentului diferă, după cum ne aflăm într-
un regim parlamentar clasic sau un regim prezidenţial, întemeiat pe separaţia rigidă a
26
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României – comentată şi adnotată,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 330
27
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Pro Arcadia, Bucureşti, 1993, vol II, p. 99
28
Jean Gicquel, Pierre Avril, Droit pralamentaire, 2 edition, Ed, Montchrestien, Paris, 1996, p. 221
Pagina 17 din 54
puterilor. Într-un asemenea sistem, chiar dacă Parlamentul nu are posibilitatea de a răsturna
Guvernul, el dispune de alte pârghii care îi eficientizează controlul.
29
op. citata, p. 177
30
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997.Autorul, pe criteriul
atribuţiilor Parlamentului identifică următoarele funcţii:a)funcţia legislativă; b)stabilirea direcţiilor principale ale
activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c)alegerea,formarea,avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi statale; d)controlul parlamentar; e)conducerea în politica externă; f)organizarea şi
funcţionarea proprie.Controlul parlamentar, la răndul său este structurat pe şase puncte :1.controlul exercitat
prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programme ;2.controlul exercitat prin comisiile parlamentare ;3.controlul
exercitat prin întrebări şi interpelări ;4.dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile
necesare ;5.controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor ;6.controlul exercitat prin Avocatul
Poporului.
31
A. Iorgovan, op. cit., p. 496
Pagina 18 din 54
Secţiunea 2.: Corelaţia vot de încredere-moţiune de cenzură.
Înainte de a analiza problema pe fond, mă voi opri asupra noţiunii de moţiune, pentru
a surprinde câteva aspecte teoretice şi practice care o caracterizează, conturându-i astfel
regimul juridic.
Moţiunea este susceptibilă a produce efecte juridice în măsura în care legea leagă de
adoptarea unei moţiuni producerea unor asemenea efecte, cum ar fi retragerea încrederii
acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Deşi articolul 64 din Constituţie se referă la moţiune ca fiind un act juridic, în practica
parlamentară, camerele au adoptat acte eminamente politice cu denumirea de moţiune.
Revenind, în susţinerea corelaţiei pe care am enunţat-o, formula care exprima cel mai
sintetic relaţia între votul de încredere şi moţiunea de cenzură ar fi cea potrivit căreia
“moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere”33
32
Cristian Ionescu, op. cit., p. 301
33
A. Iorgovan, I.Muraru, I.Deleanu, F.Vasilescu,I.Vida, M. Constantinescu,op.cit.,p.250
Pagina 19 din 54
durata misiunii sale, acesta să se bucure de sprijinul majorităţii parlamentare, prin
votul căreia s-a format. Atunci când acest sprijin, şi deci încrederea pe care o presupune nu
mai există, adoptarea moţiunii de cenzură creează posibilitatea ca, prin formarea unui nou
Guvern, echilibrul dintre Parlament şi Guvern să fie restabilit. Astfel, moţiunea de cenzură
este instrumentul juridic prin care Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului.
Mandatul de încredere, obiectivat în votul de încredere, “constituie esenţa raporturilor dintre
Parlament şi Guvern, din care rezultă autonomia şi colaborarea lor”.34
Procedura adoptării unei moţiuni de cenzură este fixată de Constituţie în art. 112 prin
reguli precise:
34
Idem, pag. 251
35
I. Deleanu, op. cit, p. 172
36
Idem, p.173
Pagina 20 din 54
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu
mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea.
În România moţiunea poate fi iniţiata de cel putin o patrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor. Dacă nu se realizează această proporţie, moţiunea de cenzură nu
mai este luată în discuţie, şi desigur, nici supsă votului.
Dezbaterea moţiunii de cenzură initiată regulamentar se face după trei zile de la data
când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Acest termen este stabilit
pentru a împiedica votul fără reflecţie, la primul impuls. După dezbatere, moţiunea este
supusă votului celor două Camere reunite în plen.
Pagina 21 din 54
« Aceste două acte – sesizarea Guvernului prin comunicarea moţiunii, şi convocarea
Parlamentului, pentru dezbaterea ei, - nu pot fi decât concomitente, spre a se respecta
caracterul urgent al procedurii şi echilibrul pe care ea l-a instituit ».37
Un alt autor 38, pornind de la lipsa oricărei referiri la circumstanţe de timp în art 112
din Constituţie şi având în vedere gravitatea moţiunii de cenzură şi posibilele ei consecinţe în
cazul adoptării, arată că “moţiunea de cenzură n-ar fi admisibilă pe timpul sesiunilor
extraordinare, atunci când Parlamentul se convoacă de drept, precum şi în perioada unui
prim-ministru interimar. În asemenea împrejurări, moţiunea de cenzură ar bulversa însăşi
activitatea Parlamentului şi rosturile lui imediate şi stringente”.
Procedeul general al votului moţiunii este votul secret, exprimat prin bile. Exista însă
sisteme care optează pentru scrutinul public la tribună, care constă în chemarea fiecărui
parlamentar la tribună, de unde îşi exprimă în mod public opinia. Franţa şi Italia practică
acest sistem, care în practică “face procedura moţiunii de cenzură aproape cu totul
37
A.Iorgovan, I.Muraru, M.Constantinescu, op. cit., p.250
38
I.Deleanu, op. cit.,p.179, subsol
Pagina 22 din 54
ineficientă”. Astfel, în Italia, de la al II-lea război mondial, doar un singur Guvern a fost
răsturnat urmându-se această procedură, deşi instabilitatea Guvernului în Italia cunoaşte un
nivel nemaiîntâlnit în nici o ţară europeană.
Dacă moţiunea este respinsă, aceiaşi parlamentari nu mai pot iniţia o alta în cursul
aceleiaşi sesiuni, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea din proprie
iniţiativă. Judecată uneori ca fiind o dispoziţie ce marchează “o îndepartare de la principiul
controlului Parlamentului asupra Guvernului”39, aceasta limitare are rolul de a asigura
stabilitatea guvernamentală necesară unei bune guvernări şi de a împiedica obstrucţionarea
neproductivă şi repetată a Guvernului. Profesorul I. Deleanu arată că aceste condiţii sunt
stabilite tocmai pentru prevenirea “întrebuinţării abuzive sau pripite a moţiunii de cenzură.”40
Pagina 23 din 54
în cazul retragerii încrederii şi, deci, demiterii Guvernului, situaţia creată se aduce de îndată
la cunoştinţa Preşedintelui României, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, în
vederea desemnării unui candidat pentru funcţia de prim-ministru.
“Sensul angajării răspunderii sale politice constă în faptul că astfel Guvernul îşi
afirmă, din iniţiativa sa, hotărârea de a-şi continua mandatul de încredere acordat, doar cu
42
A Iorgovan, op. cit., p. 506
43
Idem
44
I. Deleanu, op. cit., p. 179
Pagina 24 din 54
condiţia să-i fie aprobate programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege
prezentat.”45
45
A Iorgovan, I Muraru, I Deleanu, op. cit., art 113.
46
D. Claudiu Dănişor, op.cit., p. 388
47
C .Ionescu, op. cit., p. 292
48
Pagina 25 din 54
Pentru a se putea declanşa procedura de angajare a răspundeirii politice a Guvernului
în faţa Parlamentului, este necesar să existe o hotărâre a Guvernului prin care acesta să
declare că îşi angajează răspunderea politică, hotărâre prin care va prezenta şi textul de
acceptarea căruia Guvernul înţelege să lege continuarea mandatului său.
Problema care se pune în această situaţie este dacă o asemenea hotărâre, pentru a fi
valabilă trebuie publicată în Monitorul Oficial. Conform art. 107 (4) ,teza a doua,
nepublicarea în Monitorul Oficial a hotărârilor are ca efect inexistenţa acestora. “Dacă se ia
însă în consideraţie faptul că prevederile art. 107 (4) din Constituţie se referă în mod evident
numai la actele normative ale Guvernului, consecinţa inevitabilă va fi că actul de sesizare a
Parlamentului prin care se angajează răspunderea politică a Guvernului, întrucât nu are
caracter normativ, nu va trebui, pentru a fi valabil, să fie neapărat publicat în Monitorul
Oficial”49
În ceea ce priveşte textele asupra cărora Guvernul îşi angajează răspunderea, trebuie
arătat că programul şi declaraţia de politică generală pot atât să completeze, cât şi să modifice
programul de guvernare acceptat de Parlament la învestitură.50
“Distincţia dintre “program” şi “declaraţie” este fragilă. Totuşi s-ar putea considera că
“programul”, deşi nu este punctual, pentru un anumit domeniu, pentru un sector sau pentru
rezolvarea unei probleme determinate, el defineşte, în linii generale, politica pe care
Guvernul intenţionează să o transpună în practică. “Declaraţia”, după o anumită perioadă de
funcţionare a Guvernului, ar fi pretextul reconsolidării sprijinului parlamentar şi al sporirii
credibilităţii Guvernului Declaraţia este, oricum, mai vaga, programul este mai concret. ”.51
Cât priveşte proiectul de lege, aici textul constituţional are în vedere sensul strict al
noţiunii de lege, iar ca tip, el poate să se refere la un domeniu obişnuit sau la un domeniu
rezervat legii organice.
Pagina 26 din 54
programului, declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, dupa caz, în faţa
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În termen de 3 zile de la prezentare, se
poate formula o moţiune de cenzură, care poate fi semnată chiar şi de către deputaţii şi
senatorii care au mai iniţiat, în aceeaşi sesiune, o moţiune de cenzură. Moţiunea de cenzură
trebuie depusă până la împlinirea termenului de 3 zile sub sancţiunea decăderii, având în
vedere necesitatea soluţionării rapide a situaţiei rezultate din angajarea de către Guvern a
răspunderii sale politice.
Este de remarcat faptul că, în situaţia angajării răspunderii asupra unui proiect de lege,
Parlamentul, cu ocazia dezbaterilor care pot avea loc chiar şi în situaţia nedepunerii unei
moţiuni, poate propune amendamente la proiectul de lege. Aşa cum arată profesorul A.
Iorgovan, “Guvernul poate aduce modificări, dar nu este obligat să o facă, Parlamentul nu are
decât să contracareze printr-o moţiune de cenzură”.52
Numai în două situaţii Parlamentul poate reveni asupra legii adoptate în condiţiile
arătate, şi anume atunci când Preşedintele României, primind legea pentru promulgare, cere
52
A. Iorgovan, op. cit., p. 507
Pagina 27 din 54
reexaminarea acesteia – art 113, alin. 4 -, precum şi atunci când în condiţiile prevăzute de art.
144, al. 1. lit. a, Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea legii şi trimite legea
spre reexaminare Parlamentului; în prima situaţie, Parlamentul decide în şedinţa comună a
celor două Camere; în cea de-a doua situaţie, legea este reexaminată potrivit procedurii
legislative obişnuite – adică de fiecare Cameră – şi poate fi adoptată în aceeaşi formă cu o
majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, ceea ce are ca rezultat
înlăturarea obiecţiei de neconstituţionalitate şi promulgarea obligatorie a legii.
În legatură cu art. 113, alin. 4 din Constituţie, textul nu precizează cvorumul legal
pentru adoptarea legii, după reexaminare, nici dacă cvorumul este diferit, după cum legea este
ordinară sau organică.
Având ca reper art. 74, alin. 1 şi 2, legea organică să fie adoptată cu o majoritate
absolută, iar legea ordinară cu o majoritate simplă;
Având ca reper art. 112, alin. 1, care pentru admiterea unei moţiuni de cenzură solicită
majoritatea absolută şi întrucât iniţial legea a fost implicit adoptată prin nedepunerea sau
refuzul moţiunii de cenzură, readoptarea ei – de această dată implicit - , să poată fi făcută cu
cel puţin majoritate absolută.
Sintetizând aceste două soluţii, I. Deleanu înclină spre cea de-a doua, deoarece, “dacă
legea putea fi – implicit – respinsă prin admiterea unei moţiuni de cenzură cu cel puţin
majoritatea absolută, ea nu ar putea fi acum adoptată – explicit – cu o majoritate inferioară
celei cerute la respingere.”53
“Acest punct de vedere nu ţine însă seama de faptul că respingerea unei moţiuni de
cenzură, depusă ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului,
poate să nu fie consecinţa formării unei majorităţi favorabile unui proiect de lege, ci a
imposibilităţii de a se reuni numărul de voturi necesar pentru adoptarea moţiunii de cenzură.
Prin urmare, nu poate fi vorba de prezumţia că proiectul de lege, în legătură cu care Guvernul
şi-a angajat răspunderea politică, a fost adoptat cu majoritatea membrilor Parlamentului.”
53
I. Deleanu, op. cit. p. 182, subsol
Pagina 28 din 54
Se mai pune problema dacă cu prilejul reexaminării deputaţii sau senatorii pot aduce
amendamente susceptibile de dezbatere şi adoptare, sau respingere prin vot. Răspunsul nu ar
putea fi decât afirmativ, în caz contrar reexaminarea insăşi nemaiavând nici un sens.
Aşa cum arată un autor, “în urma reexaminării, legea poate fi respinsă în întregime” 54,
ceea ce, eo ipso, nu duce însă la demiterea Guvernului, lucru posibil doar prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură.
Este o opinie interesantă, nu mai puţin însă nu Constituţia este cea care stabileşte
numărul deputaţilor şi senatorilor, ci legea, a cărei neconciliere cu principiile de bază ale
54
I. Deleanu, op. cit. p.182
55
A. Iorgovan, op. cit., p. 507
56
I. Deleanu, op. cit., p. 188
57
Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 390
58
T. Drăganu, op. cit., p. 175
Pagina 29 din 54
Constituţiei ar putea fi eventual pusă de autor în discuţie, deşi Constituţia nu cuprinde nici o
referire la numărul deputaţilor şi senatorilor, în sensul stabilirii sau limitării lui.
Prelungirea acestei crize pe o durată mai mare de 60 de zile şi după două încercări
nereuşite de formare a noului Guvern, poate atrage dizolvarea Parlamentului, în condiţiile
prevăzute de art. 89., alin. 1 din Constituţie.
Pagina 30 din 54
În aceste condiţii stabilitatea Guvernului are o influenţă pozitivă asupra întregii
activiăţi statale, inclusiv asupra Parlamentului, izvorul constituţional al acestei stabilităţi fiind
încrederea majorităţii parlamentare.
Sunt autori60 care, tocmai de aceea consideră că formula cea mai de dorit este aceea a
“guvernului de legislatură”. Desigur, aceasta nu ar trebui să ducă la sacrificarea necesităţii
satisfacerii intereselor corpului electoral, ale statului în ultimă instanţă, în favoarea menţinerii
unui Guvern care nu reuşeşte “să armonizeze priorităţile strategiei guvernării cu opţiunile
politice ale majorităţii ce se poate crea în Parlament.”61
Prin adoptarea moţiunii de cenzură Guvernul este demis şi, conform art. 76 şi 77 din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, hotărârea
Parlamentului se înaintează de îndată Preşedintelui României.
60
Idem, p. 256
61
A. Iorgovan, op. cit.,p .502
Pagina 31 din 54
În urma acordării votului de învestitură, se consideră că programul de guvernare şi
lista membrilor Guvernului sunt acceptate de Parlament. Pe baza votului de încredere acordat
de Parlament, preşedintele României va numi Guvernul.
Chiar dacă situaţia creată este oarecum paradoxală, un Guvern administrează fără a
avea mandatul Parlamentului, soluţia Constituţiei este de natura a evita un vid instituţional,
care practic ar scurtcircuita viaţa publică. De data aceasta, temeiul juridic al dreptului
Guvernului de a face acte de administrare se găseşte direct în Constituţie şi reprezintă
excepţia fată de regula prevăzută în art. 109 alin. 1 potrivit căreia Guvernul îşi exercită
mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.
Pagina 32 din 54
CAPITOLUL III. Răspunderea politică a miniştrilor în sistemul românesc actual.
Potrivit art. 108, alin 1 din Constituţie, “Guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic
solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”.
Art. 108 alin. 1 din Constituţie consacră principiul răspunderii politice unice a
Guvernului în faţa Parlamentului. Această prevedere subliniază că încetarea mandatului
Guvernului, cu toate presiunile ce pot fi exercitate din diferite segmente ale corpului electoral
sau de către partidele politice, nu poate fi decât rezultatul voinţei parlamentare. Prin urmare,
numai Parlamentul poate sancţiona erorile politice ale Guvernului, prin aprobarea unei
moţiuni de cenzură, care duce la demiterea Guvernului. Promovarea moţiunii de cenzură are
în vedere întreaga echipă guvernamentală, după cum acordarea votului de încredere a avut în
vedere în mod global lista Guvernului.
62
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, p. 103
63
Idem.
Pagina 33 din 54
Un alt autor64 arată că în sistemul nostru constituţional nu este reglementată o
raăspundere politică personală a fiecărui membru al Guvernului pentru activitatea şi actele
acestuia, în cazul în care Parlamentul adoptă o moţiune de cenzură Guvernul fiind demis în
întregul său.
Deoarece Guvernul a fost învestit pe baza votului de încredere acordat în bloc, prin
acceptarea întregii liste prezentată de candidatul la funcţia de Prim-ministru şi a programului
guvernamental, răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului este solidară cu a
celorlalţi membri. Ca atare, “pentru activitatea necorespunzătoare a unuia dintre membrii săi,
Guvernul poate fi demis în întregime, greşeala acestuia extinzându-şi efectele politice asupra
întregii echipe guvernamentale, care prin aceasta pierde încrederea Parlamentului, acordată la
învestitură.”65
“Ţinând cont că, la acordarea încrederii de către Parlament, acesta a avut în vedere, pe
lângă programul de guvernare, întreaga echipă guvernamentală, deci lista membrilor
Guvernului, privită ca un bloc unitar, centrat pe persoana candidatului la funcţia de prim-
ministru, iar nu individual pe fiecare membru, rezultă că, simetric, retragerea încrederii, prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, nu poate privi decât Guvernul în ansamblul său, iar nu un
anumit membru al acestuia.”66
Având în vedere că în prezent nivelul decizional se află în cadrul partidelor, fapt care
practic face ca mecanismul răspunderii politice solidare a Guvernului să fie nefuncţional din
cauza existenţei unei majorităţi aparţinând unui singur partid sau unei coaliţii, face ca
64
V. Prisăcaru, op. cit., p.107
65
M. Preda, op. cit., p. 134
66
C.L. Popescu, art. cit., p.64
67
A. Iorgovan, op. cit., p. 481
68
D. Claudiu Dănişor, op. cit., p. 385
Pagina 34 din 54
răspunderea individuală să fie cel mai des pusă în cauză şi să corespundă cu mai multă
eficienţă şi promptitudine atât necesităţii de continuitate în activitatea guvernamentală cât şi
aceleia de schimbare.
Remanierea guvernamentală reprezintă instituţia prin care unul sau mai mulţi membri
ai Guvernului sunt înlocuiţi în urma revocării.Trebuie accentuat caracterul ei intenţionat, în
raport cu situaţiile când componenţa Guvernului schimbă, fără ca aceasta să fie un scop în
69
D.C. Dănişor, op. cit., p 386
Pagina 35 din 54
sine.Este vorba de situaţiile de vacanţă a postului, atunci când survine decesul, demisia,
pierderea drepturilor electorale sau incompatibilitatea ministrului.
Articolul 85, alin. 2 care o prevede, prin lipsa referirii la intervenţia Parlamentului, a
suscitat multe discuţii doctinare, iar în practică a dat naştere unor aplicări care, chiar dacă au
fost diferite fundamental unele în raport cu celelalte, nu se poate argumenta
neconstituţionalitatea lor.
Controversa a plecat de la paralelismul care s-a făcut de către autori între procedura
de învestire a Guvernului şi care impune în mod esenţial intervenţia Parlamentului şi aceea a
remanierii, care ar fi trebuit să includă, pe modelul învestirii, şi o etapă de confirmare de către
Parlament a noilor numiri după revocarea miniştrilor.
Se considera că noii miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentară în
aceeaşi măsură ca şi ceilalţi şi că este neconstituţional ca în acelaşi Guvern să funcţioneze
miniştri expres confirmaţi prin votul de învestitură, şi miniştri care nu au un astfel de gir.
Într-o lucrare dedicată Constituţiei României, se arată că “elementul central al
aprobării parlamentare îl constituie programul şi nu persoanele (miniştrii), deşi aceştia îşi au
importanţa lor”. Odata ce Guvernul doreşte să îşi schimbe programul sau politica, el va
trebui, conform art. 113 din Constituţie, să ceară încrederea Parlamentului prin procedura
angajării răspunderii. Nu este însă şi cazul unor modificări intervenite în componenţa
Guvernului, “întrucât modificările intervenite în componenţa lui se petrec în interiorul puterii
executive”.
Această idee este susţinută şi de un alt autor care arată că “Parlamentul nu se poate
opune revocării unui membru al Guvernului, dar, dacă prin aceasta şi-a pierdut încrederea în
Guvern, poate recurge la arma moţiunii de cenzură împotriva întregului Guvern70, arătând în
continuare că “fiecare membru al Guvernului răspunde politic individual faţă de primul-
ministru”.
Pagina 36 din 54
Constituţie. Concluzia autorului este în sensul că remanierea nu poate avea loc decât cu
acceptul Parlamentului. Printr-o interpretare originală, autorul arată că termenul de 45 de zile
prevăzut de art. 106 (3) din Constituţie este prevăzut pentru a da posibilitatea Parlamentului
de a se pronunţa asupra propunerii formulate de primul-ministru în vederea acceptării numirii
unui membru al Guvernului, iar în baza acestei acceptări, Preşedintele României emite în
temeiul art. 85, alin. 2, decretul de numire.
71
C.L. Popescu, art. cit., p. 66
72
Dana Apostol Tofan, stud. Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia
ministeriala, Revista de Drept Public,nr.1-2/1997, p. 33
Pagina 37 din 54
Nu există nici în Constituţie, nici în legea de organizare şi funcţionare a Guvernului
nici o prevere cu privire la numărul maxim de membri ai Guvernului care pot fi înlocuiţi prin
remaniere. Se foloseşte în doctrină sintagma de “limite rezonabile”, şi e dificil de statuat
juridic o cifră. În cele din urmă, aceste limite sunt cele apreciate de Parlament la un moment
dat ca fiind rezonabile, el având puterea de a retrage încrederea acordată Guvernului, dacă s-
ar ajunge la o modificare radicală a componenţei Guvernului, după cum are dreptul de a-l
menţine dacă această remaniere nu este de natură să îl deranjeze.
Oricum, art. 85, alin. 2 se referă în partea finală la “unii membrii ai Guvernului”, ceea
ce înseamnă că primul-ministru nu poate propune şi Preşedintele nu poate revoca întregul
Guvern.
Atunci când revocarea în situaţia unei remanieri priveşte pe mai mulţi miniştri
aparţinând aceluiaşi partid, ea trădează o schimbare a raportului de forţe la nivel partizan, în
general ruperea unei alianţe.
73
D.C. Dănişor, op. cit., p. 393
Pagina 38 din 54
Secţiunea 3. Răspunderea politică a primului-ministru.
Prin adoptarea Constituţiei s-a eliminat o controversă care a apărut după alegerile din
20 iulie 1990, cu privire la faptul dacă lista supusă votului Parlamentului trebuie să îl
cuprindă sau nu pe primul-ministru.
Pagina 39 din 54
Confuzia a plecat de la trimiterea pe care alin. 2 al art.106 din Constituţie, referitor la
interimatul funcţiei de prim-ministru, o face la art. 105, vorbind astfel de situaţia în care
prim-ministrul s-ar afla într-unul din cazurile prevăzute de acest ultim articol: este vorba
despre cazurile în care încetează funcţia de membru al Guvernului, printre care se numără şi
revocarea. De aici graba unor politicieni sau autori în domeniu în a interpreta textul trunchiat
şi nu în ansamblul prevederilor sale, a dus la concluzia că primul-ministru poate fi revocat,
trecându-se peste faptul că în art. 85, alin. 2, se arată: “În caz de remaniere guvernamentală
sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe
unii membri ai Guvernului.
A admite că primul-ministru poate fi revocat de Preşedinte înseamnă pe cale de
consecinţă a admite că primul-ministru va propune şefului statului propria sa revocare, în
condiţiile în care el ar avea la dispoziţie o modalitate firească de încetare a funcţiilor sale,
dacă aceasta ar fi opţiunea sa, şi anume demisia, act care nu necesită nici un fel de aprobare.
Este un paradox pe care mulţi l-au sesizat, dar pe care nu mai puţin unii autori l-au susţinut.
Confuzia a fost amplificată şi de faptul că în art. 105, alin. 2 din Constituţie, referitor
la încetarea mandatului Guvernului, se arată că demisia acestuia se produce şi dacă primul-
ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în art. 105, prin urmare, s-a spus, şi dacă
primul-ministru e revocat.
Un autor, enumerând cauzele de încetare a funcţiei de prim-ministru, include şi
revocarea, fără însă a dezvolta această problematică, dând mai mult impresia neobservării
situaţiei care ar rezulta, întrucât acelaşi autor arată că revocarea unui membru al Guvernului
de către Preşedinte poate interveni doar în două situaţii, în caz de remaniere guvernamentală
şi atunci când primul-ministru, care a propus pe fiecare membru al Guvernului, are motive să
propună revocarea unui membru al Guvernului, deşi nu se vede în ce ar consta distincţia între
cele două cazuri. Oricum, cum în cel din urmă caz nu se poate vorbi de revocarea primului-
minitru, rămâne să obsevăm că autorul defineşte remanierea guvernamentală ca fiind
modificarea adusă componenţei Guvernului ca urmare a realizării unor înţelegeri între
partidul majoritar în Parlament şi alte partide parlamentare, pentru sprijinirea programului
Guvernului acceptat de Parlament. Cum dacă am presupune că remanierea guvernamentală l-
ar include pe primul-ministru, ar însemna, plecând de la susţinerile autorului, că am ajunge la
o contradicţie: pe de o parte, prin revocarea primului-ministru, mandatul Guvernului ar
înceta, iar pe de altă parte remanierea guvernamentală are în vedere tocmai salvarea
Guvernului.
Pagina 40 din 54
Argumentul cel mai puternic adus de autori în favoarea imposibilităţii revocării
primului-ministu, vine tocmai din neobservarea globală a modului cum au fost reglementate
relaţiile dintre puterea executivă şi cea legislativă, mai ales din faptul că Guvernul răspunde
politic doar în faţa Parlamentului, iar pe de altă parte rămânerea în funcţie a Guvernului este
condiţionată de rămânerea în funcţie a şefului său. Or, aşa cum se arată74, eliberarea din
funcţie a primului-ministru prin revocare ar duce la încetarea mandatului Guvernului din
iniţiativa Preşedintelui, ceea ce nu poate fi admis în sistemul nostru constituţional. Cum
natura revocării este aceea de sancţiune, revocându-l pe primul-ministru, practic Preşedintele
ar sancţiona întreg Guvernul, lucru posibil doar prin adoptarea unei moţiuni de cenzură de
către Parlament. Nu s-ar putea utiliza un mijloc aparent constituţional pentru a ajunge la un
rezultat fundamental neconstituţional.
“A admite posibilitatea schimbării Guvernului prin simpla intervenţie a Preşedintelui
României înseamnă a încalca principiul fundamental consacrat de Constituţie, al răspunderii
politice a Guvernului numai în faţa Parlamentului”.75
74
A. Iorgovan, op. cit., p. 477
75
Dana Apostol Tofan, Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru,Dreptul, nr.2/2000,
p. 60
Pagina 41 din 54
“Răspunderea constituţional-politică a primului-ministru nu poate fi niciodată
individuală, ci numai colectivă, împreună cu întreaga echipă pe care o conduce”.76
Având în vedere cele arătate, se poate considera că “nu rămâne decât ca trimiterile din
art. 106, alin. 2 şi art. 109, alin.2 din Constituţie să fie interpretate, în sensul că se referă la
toate situaţiile enumerate în art. 105, mai puţin măsura revocării”.77
Problema prezintă interes practic, deoarece prin Decretul nr. 426/1999 din 13
decembrie 1999, publicat în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 decembrie 1999, Preşedintele
României de la acea dată l-a revocat din funcţie pe primul-ministru în temeiul art. 105 şi al
art. 106, alin 2 din Constituţie.Decizia a fost flagrant neconstituţională şi a creat un precedent
regretabil.Printr-o argumentare care a sfidat atât litera, cât şi spiritul Constituţiei, Primul-
ministru a fost revocat, în locul său fiind numit în aceeaşi zi un prim-ministru interimar.Este
un exemplu în care lipsa unei prevederi exprese a imposibilităţii revocării Primului-ministru a
permis un joc politic
inadmisibil într-un stat de drept.
76
C.L.Popescu, art. cit., p. 65
77
Dana Apostol Tofan, art. cit., p. 60
Pagina 42 din 54
CAPITOLUL IV. Răspunderea politică în alte reglementări consituţionale
Marea Britanie a fost prima ţară din lume care a practicat regimul parlamentar. Acesta
a luat fiinţă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi şi-a găsit deplina dezvoltare de-a lungul
secolului al XIX-lea, în timpul erei victoriene.
În Marea Britanie se face o distincţie care pe continent nu are nici o valoare, între
minister şi cabinet, care se prezintă sub forma unor cercuri concentrice.
Ministerul este organismul guvernamental lato sensu; după Bagehot, cabinetul este
partea eficace a Guvernului, sau după J. Giguel, sâmburele dur al mecanismului
guvernamental. El conţine un număr mic de persoane alese intuitu personae de primul
ministru.
Pagina 43 din 54
personal plebiscitat în cursul alegerilor parlamentare, este elementul esenţial al autorităţii
sale. “Dar caracterul improvizat pe care l-a păstrat mult timp funcţionarea Cabinetului, a
făcut ca munca de echipă să fie organizată mai ales în jurul şi pentru primul-ministru”.
Primul-ministru numeşte membrii Guvernului, dar poate să-şi ceară unui ministru să
demisioneze sau să îşi schimbe atribuţiile. El poate de asemenea să prezinte regelui demisia
Guvernului. Primul-ministru asigură legătura între Guvern şi monarh, miniştrii neavând acces
direct la rege sau regină.
Trei sunt, după Esmein78, pricipiile care stau la baza responsabilităţii miniştrilor:
78
Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, 1909, Paris, p.119
Pagina 44 din 54
A doua parte slabă consta în faptul că regele avea drept de graţiere şi amnistie, drept
de care se putea prevala pentru a sustrage un minsitru de la această procedură. Dar “Act of
Settlement” a suprimat această facultate.
Astăzi aceasta procedură este considerată ca fiind căzută în desuetudine chiar de către
englezi, fiind utilizată ultima oară în 1805 împotriva Lordului Melville.
Raţiunea perimării constă în aceea că în prezent, Camera Comunelor putând să îi
răstoarne pe miniştri, nu mai este nevoie să îi pună sub acuzare.
Obligaţiile ministrului pot fi mai degrabă pasive decât active atunci când decizia nu se
referă la probleme din propria sferă de responsabilitate administrativă. El trebuie, oricum, să
fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru şi să aibă posibilitatea de a-şi
manifesta îndoiala şi obiecţiile.
79
Esmein, op.cit., p. 121
80
WADE and BRADLEY, Constitutional Law, London, 1964, p .86
Pagina 45 din 54
« Responsabilitatea individuală are un caracter mai pregnant. Fiecare ministru în
propria sa sferă de competenţă poartă sarcina de a acţiona pentru Guvern. Când un ministru
anunţă că Guvernul e pregătit să meargă pe un anumit drum, nu înseamnă că decizia se referă
la Cabinet. Dacă decizia se referă exclusiv la sfera de care un ministru este responsabil,
trebuie să fie la discreţia sa pe cine alege să consulte anterior. În zilele noastre, atât de
complexe sunt rezultatele acţiunii guvernamentale, încât e sigur să se presupună că practica
consultărilor anterioare interdepartamentale este ferm stabilită la toate nivelele. Cu atât mai
mult cu cât fiecare ministru ştie că în final va trebui să se bazeze pe sprijinul colegilor săi de
Cabinet dacă critica politică devine puternică, aşa încât trebuie să îşi tempereze deciziile. »81
Statele Unite ale Americii au creat regimul prezidenţial. Modelul acestuia, aşa cum a
fost consfinţit de Constituţia de la Philadelphia din 17 septembrie 1787 l-a făcut pe Emile
Giraud să se întrebe dacă, faţă de regimurile parlamentare europene care lasă mult de dorit,
mijlocul de a salva democraţia nu ar fi înlocuirea acestora cu un regim prezidenţial. Este însă
de observat că în lipsa unei experienţe democratice, realitatea a arătat că adoptarea regimului
prezidenţial a degenerat în dictatură. Şi aceasta pentru că eficacitatea sa nu constă în modelul
teoretic pe care se bazează, ci în modul cum a fot pus în practică de creatorii săi.Este de
observat că, în domeniul politic, nici un preşedinte american nu a manifestat veleităţi de
despot.
Americanii au făcut din separaţia puterilor principiul fundamental al organizării
constituţionale, iar puterii judiciare, instituită garant al Constituţiei, i s-a dat sarcina de a
controla celelalte două puteri.Concepţia americană a separării puterilor implică egalitatea
juridică a executivului şi legislativului, ceea ce în Europa nu este de conceput.După ce au
divizat puterea în scopul de a o slăbi, după ce au separat puterile aşa încât nici una să nu o
reducă pe cealaltă, americanii i-au dat fiecăreia posibilitatea de a frâna acţiunea celeilalte.
Specific regimului american este lipsa unui organ colectiv de natura guvernelor
europene, şi aceasta datorită faptului că sarcinile acestora sunt de competenţa preşedintelui în
sistemul american, care le realizează prin miniştri,şefi ai departamentelor ministeriale,
denumiţi secretari, şi cu consilieri prezidenţiali, reuniţi într-un puternic Birou Executiv al
Preşedintelui, aflat la Casa Albă.
81
Idem
Pagina 46 din 54
Minşitrii sunt numiţi intuitu personae de Preşedinte cu acordul Senatului. Trebuie
menţionat că acest acord, care are un fundament tradiţional, practic nu este niciodată refuzat
Preşedintelui.
Miniştrii, care nu sunt colegii Preşedintelui ci subordonaţii săi, rămân în funcţiune
atâta timp cât Preşedintele e mulţumit de activitatea lor. Ei sunt plasaţi sub dependenţa
imediată a Preşedintelui şi revocabili ad nutum. Când un ministru pleacă, ceilalţi rămân, ceea
ce face ca regimul prezidenţial american să nu lase nimic de dorit sub aspectul instabilităţii
ministeriale.Prin urmare, miniştrii sunt răspunzători, individual, numaiîn faţa şefului statului.
Miniştrii, în opoziţie cu omologii lor din regimul parlamentar nu formează un organ
distinct şi autonom în raport cu Preşedintele. Expresia Cabinet e utilizată în S.U.A. în sens
tehnic şi nu politic. “În alţi termeni, doar personalitatea şi voinţa Preşedintelui contează:
puterea decizională rămânând apanajul său”.82
“În regimul american de separare strictă a puterilor nu există responsabilitate politică
a Executivului în faţa Legislativului”83, nici individuală, nici colectivă.
82
I. Giguel, op. cit., p. 336
83
Michel Lascombe, Droit contitutionnel de la Veme Republique, Ed. L’Harmattan, Paris
Pagina 47 din 54
Moţiunea de cenzură.
Este reglementată în art. 49, alin. 2 din Constituţie, care o supune unor reguli foarte
precise:
Nu poate fi admisă decât dacă este semnată de cel puţin 1/10 din numărul membrilor
Adunării Naţionale.
Votul aspura moţiunii nu poate avea loc decât după 48 de ore de la depunerea
moţiunii.
Moţiunea nu poate fi adoptată decât cu majoritatea absolută a membrilor ce compun
Adunarea Naţională. Constituţia în art. 49 prevede: “Sunt numărate numai voturile favorabile
moţiunii de cenzură…”. Astfel, absenţii şi cei care se abţin sunt consideraţi a fi votat cu
adversarii moţiunii de cenzură şi de a se fi pronunţat în definitiv pentru Guvern.
Un deputat nu poate fi semnatarul a mai mult de o moţiune în cursul aceleiaşi sesiuni
extraordinare,şi a mai mult de trei moţiuni în cursul unei sesiuni ordinare, cu excepţia cazului
în care primul-ministru angajează răspunderea Guvernului în faţa Adunării Naţionale, cu
privire la votarea unui text.
Răspunderea politică a Guvernului este o răspundere colectivă, miniştrii nefiind
responsabili în faţa adunărilor.84
84
Yves Madiot – Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995
85
Pactet, Institutions politiques. 4eme edition, p 355
Pagina 48 din 54
Un prim-ministru care a făcut obiectul adoptării unei moţiuni de cenzură sau al
respingerii chestiunii încrederii, este obligat să prezinte demisia Guvernului său Preşedintelui
Republicii, care o poate refuza în vederea recurgerii la noi alegeri, prin dizolvarea
Parlamentului.
B. Chestiunea încrederii.
Art 49 alin. 1 din Constituţia Franţei arată că: “Primul-ministru, după deliberarea
Consiliului de miniştri, angajează în faţa Adunării Naţionale răspunderea Guvernului cu
privire la programul propriu sau, eventual, cu privire la o declaraţie de politică generală”.
cele puse de Primul-ministru după lectura programului său, sau a unei declaraţii de
politică generală, caz în care votul Adunării Naţionale intervine în condiţiile obişnuite ale
procedurii parlamentare.
86
Ziller, Administations comparee, Paris, p. 126
87
Yves Madiot, Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995
88
Ziller, op. cit., p. 126
Pagina 49 din 54
cele puse asupra unui text (proiect, propunere de lege), în acest caz mecanismul de vot
fiind complex. Odată ce problema încrederii este pusă, textul este considerat adoptat doar
dacă o moţiune de cenzură nu este depusă în cele 24 de ore care urmează sau dacă moţiunea
depusă nu este adoptată.
89
Pagina 50 din 54
Capitolul V. Concluzii
O astfel de lege a fost adoptată în 2 mai 1879, dezvoltând art. 101 din Constituţia de
la 1866, şi a fost modificată implicit prin Constituţiile din 1923 şi 1938, reglementând
exclusiv răspunderea penală şi civilă, printr-o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul
comun.Ea a fost abrogata prin Decretul nr. 417 din 16 noiembrie 1949.
În 28 iunie 1999 a fost adoptată după aproape 8 ani de la adoptarea Constituţiei Legea
privind responsabilitatea ministerială.
Din economia de 22 articole ale legii, structurate în 4 capitole, practic doar în a rt. 2 şi
art. 3 face referire la răspunderea politică a Guvernului şi membrilor săi, în parte fiind reluate
dispoziţiile constituţionale din art. 108, alin1., în parte reformulându-se principii deja
consacrate în dreptul public.
Pagina 51 din 54
ministerială,90 “răspunderea constituţional-politică având caracter colectiv a membrilor
Guvernului poate duce însă nu numai la sancţiunea gravă a demiterii Guvernului, ci şi la o
sancţiune mai uşoară, constând în exprimarea unei poziţii parlamentare critice faţă de
activitatea Guvernului sau a unui membru al său “, arătându-se că şi în acest caz răspunderea
este solidară.
Aşa cum se arată într-o altă lucrare “Sancţiunea cea mai severă care intervine în cazul
răspunderii politice a Guvernului este demiterea prin retragerea încrederii de către
Parlament91, ceea ce lasă deschisă posibilitatea utilizării unor forme de sancţiune mai puţin
exigente faţă de Guvern, cum ar fi adoptarea unei moţiuni simple conform art. 111, alin 2 din
Constituţie , relativ la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări a Guvernului.
Moţiunea simplă ar putea reprezenta în această situaţie un avertisment dat Guvernului, lucru
care este posibil tocmai pentru că Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului.
De aceea, redactarea art. 3, alin 1din lege nu este dintre cele mai inspirate, se
confundă răspunderea cu sancţiunea ei cea mai severă şi practic nu se defineşte răspunderea
politică.
90
C.L. Popescu, art. cit, p. 57
91
A. Iorgovan, op.cit, p. 501
Pagina 52 din 54
Un autor concluzionează că evoluţia responsabilităţii ministeriale în statul modern “se
concretizează în declinul procedurilor parlamentare, în eşecul procedurilor raţionale şi în
preponderenţa responsabilităţii individuale."92
Pagina 53 din 54
În ansamblu noua lege, cât priveşte răspunderea Guvernului şi miniştrilor nu aduce
nimic nou în raport cu dispoziţiile deja existente.Posibilitatea inovării rămîne deschisă.
Pagina 54 din 54