Limba maternă de Dumitru Matcovschi

Limba maternă, ca floarea eternă

De busuioc şi de dor –
Dor de ţârîne, de doine bătrîne,
De freamătul codrilor.

Ea ne adună, cu soare şi lună,

Cu viitor şi trecut –
Frunză de laur, bătută în aur
De-un meşter necunoscut.

Vine din vreme şi suie-n poeme,

Lîngă baladă şi rost –
În mit, în ţară naşte-o mioară,
Frate păstorul mi-a fost.

Vine din soarte, păşind peste moarte,

Cu bucurii şi dureri –
În cer, departe, Luceafărul arde,
Astăzi mai tînăr ca ieri.

Limbă preasfîntă, mereu neînfrîntă,

Simplu vorbită de zei –
Iară şi iară senin mă-nfioară
Dulce melodica ei.

Limbă de pîine, de neam ce rămîne,

Casă cu masă în prag –
Cîntă şi plînge, cînd roua o frînge
Ramură verde de fag.

Limbă de pace, de suflet ce tace

Neînfricat şi imens –
Creşte pămîntul şi umple cuvîntul
Cu adevăr şi cu sens.

Limba maternă, ca floarea eternă

De busuioc şi de dor –
Dor de ţărîne şi de doine bătrîne,
De freamătul codrilor.