1

ACTUL I

Încăperea căreia încă i se mai spune camera copiilor. Una dintre uşi duce spre camera
Aniei. Sînt zorii zilei – curând va răsări soarele. E deja luna mai, vişinii sînt în floare,
dar e frig, a căzut bruma. Ferestrele sînt închise.

(Intră Duneaşa cu o lumînare şi Lopahin cu o carte în mînă.)

LOPAHIN: Hai că a sosit trenul, slavă Domnului. Cât e ceasul?

DUNEAŞA: Aproape două. (Stinge lumînarea.) E deja lumină.
LOPAHIN: Ce întîrziere a avut pînă la urmă? Cel puţin două ore. (Cască şi se întinde.)
Dar şi eu – ce tîmpit am fost! Am venit special s-o întîmpin la gară şi – poftim – am
adormit... Am adormit pe scaun. Mor de ciudă... Nu te-ai gîndit să mă trezeşti...
DUNEAŞA: Credeam că aţi plecat. (Ascultă cu atenţie) Gata, se pare că sosesc.
LOPAHIN (ascultă şi el): Nu... Pînă scot bagajele, pînă una-alta... (Pauză) Liubov
Andreevna a stat cinci ani în străinătate, nu ştiu cum o mai fi acum... E un om bun.
Plăcut, fără ifose.... Ţin minte, cînd aveam vreo cinşpe ani, tatăl meu – e mort acum, dar
pe-atunci ţinea o prăvălie aici, în sat – mi-a tras un pumn în faţă de mi-a dat sîngele pe
nas... Nu mai ştiu de ce venisem noi aici, la conac, dar el era băut. Liubov Andreevna, ţin
minte ca acum, era tinerică pe-atunci, slăbuţă, m-a dus la spălător chiar aici, în camera
copiilor. „Nu plînge, ţărănuşule, că pîn’ la nuntă-ţi trece..” (Pauză) Ţărănuşule... Taică-
meu chiar c-a fost ţăran, dar eu, uite, port vestă albă, ghete galbene. S-a urcat scroafa-n
copac... Atîta că-s bogat, am bani mulţi, fiindcă altfel, dacă te gîndeşti bine... tot ţăran
sînt... (Frunzăreşte cartea.) Uite, am citit cartea asta şi n-am înţeles nimic. Am citit şi-am
adormit. (Pauză.)
DUNEAŞA: În schimb cîinii n-au dormit toată noaptea, simt că vin stăpînii.
LOPAHIN: Dar tu ce-ai, Duneaşa...
DUNEAŞA: Îmi tremură mîinile. Simt că leşin.
LOPAHIN: Prea eşti sensibiloasă, Duneaşa. Plus că te şi-mbraci ca o domnişoară, şi
pieptănătura asta... Nu-i bine. Trebuie să-ţi ştii locul.
 2

(Intră Epihodov cu un buchet de flori; poartă un sacou şi nişte cizme lustruite oglindă,
care scîrţîie foarte tare; cînd intră scapă buchetul din mîini.)

EPIHODOV (ridică buchetul): Asta-i de la grădinar, a zis să-l punem în sufragerie. (Îi dă
Duneaşei buchetul.)
LOPAHIN: Să-mi aduci şi mie nişte kvas.
DUNEAŞA: Am înţeles. (Pleacă.)
EPIHODOV: E brumă afară, trei grade sub zero, iar vişinii sînt toţi în floare. Eu nu pot să
aprob clima asta a noastră. Nu pot. Clima noastră nu-i niciodată de ajutor cînd e nevoie.
Uite, domnule Lopahin, permiteţi-mi să mai adaug ceva, acu’ trei zile mi-am luat şi eu
cizmele astea, dar îndrăznesc să vă asigur că scîrţîie într-un fel absolut insuportabil. Cu ce
ziceţi să le ung?
LOPAHIN: Lasă-mă-n pace. Mă plictiseşti.
EPIHODOV: În fiecare zi am parte de cîte-o nenorocire. Dar nu mă plîng, m-am obişnuit
şi chiar zîmbesc.

(Intră Duneaşa, îi serveşte lui Lopahin kvasul.)

EPIHODOV: Eu mă duc. (Dă peste un scaun care cade.) Poftim. (Cu un aer triumfător.)
Aţi văzut, pardon de expresie, ce situaţie, în treacăt fie spus... E ceva de-a dreptul
remarcabil! (Pleacă.)
DUNEAŞA: Ştiţi, domnule Lopahin, de fapt Epihodov m-a cerut de nevastă.
LOPAHIN: A!
DUNEAŞA: Nici nu ştiu cum să... E cumsecade el, dar uneori nu pricepi nimic din ce
spune. Vorbeşte frumos, sensibil, dar nu se înţelege. Parc-aş zice că-mi place de el. Mă
iubeşte la nebunie. E-un om fără noroc, nu e zi să nu păţească ceva. Ai casei l-au poreclit
douăj-două de nenorociri.
LOPAHIN (ascultă cu atenţie): Se pare că sosesc...
DUNEAŞA: Sosesc! Doamne, ce-i cu mine... simt că mă ia cu frig...
LOPAHIN: Chiar că sosesc. Hai să-i întîmpinăm. Crezi c-o să mă recunoască? Nu ne-am
văzut de cinci ani.
 3

DUNEAŞA (tulburată): Simt că leşin... Leşin!

(Se aude cum în faţa casei opresc două trăsuri. Lopahin şi Duneaşa ies în grabă. Scena e
goală. În camera de alături se aude un zgomot. Sprijinindu-se într-un baston, Firs, care a
fost s-o întîmpine pe Liubov Andreevna, traversează grăbit scena; poartă o livrea de
modă veche şi o pălărie înaltă, şi discută cu sine însuşi fără să se înţelagă vreun cuvînt.
Zgomotul din spatele scenei e tot mai tare. O voce: „Haideţi pe aici”... Liubov
Andreevna, Ania şi Charlotta cu un căţel într-un lănţug, îmbrăcate de drum, Varia în
palton şi broboadă, Gaev, Simionov-Pişcik, Lopahin, Duneaşa cu o boccea şi o umbrelă,
servitorii încărcaţi cu lucruri – traversează cu toţii încăperea.)

ANIA: Haideţi pe-aici. Mai ţii minte, mamă, ce cameră e asta?

LIUBOV ANDREEVNA (bucuroasă, printre lacrimi): Camera copiilor!
VARIA: Ce frig e, mi-au degerat mîinile. (Către Liubov Andreevna) Camerele tale, cea
albă şi cea violet, au rămas neschimbate, mamă.
LIUBOV ANDREEVNA: Camera copiilor, draga mea, e o cameră minunată... Aici
dormeam cînd eram mică... (Plînge) Şi acum parcă sînt mică... (Îl sărută pe fratele ei, pe
VARIA, apoi din nou pe fratele ei) Iar Varia nu s-a schimbat deloc, seamănă cu o
călugăriţă. Şi pe Duneaşa am recunoscut-o... (O sărută pe Duneaşa.)
GAEV: Trenul a întîrziat două ore. Ce ziceţi de asta? Ce vremuri!
CHARLOTTA (către Pişcik): Cîinele meu mănîncă şi nuci.
PIŞCIK (mirat): Ca să vezi!

(Pleacă toţi, în afară de Ania şi Duneaşa.)

DUNEAŞA: Cît v-am aşteptat... (O dezbracă pe Ania de palton şi pălărie.)

ANIA: N-am dormit patru nopţi pe drum... mi-a intrat frigul în oase.
DUNEAŞA: Aţi plecat în postul mare, atunci era zăpadă, ger – iar acum? Draga mea
(Rîde, o sărută.) Cît v-am aşteptat, minunea mea, lumina mea! Trebuie să vă spun ceva,
nu mai rezist nici un minut...
ANIA (plictisită): Iar poveştile tale...
 4

DUNEAŞA: De Paşti, Epihodov, contabilul, m-a cerut de nevastă.

ANIA: Tu altceva nu ştii... (Îndreptîndu-şi părul.) Mi-am pierdut toate agrafele... (E
epuizată, se clatină de oboseală).
DUNEAŞA: Zău dacă mai ştiu ce să cred. El mă iubeşte, dar mă iubeşte într-un hal!
ANIA (se uită cu tandreţe spre uşa camerei sale): Camera mea, ferestrele mele... parcă
nici n-aş fi plecat. Sînt acasă! Mîine cum mă scol, ies în grădină... O, de-aş putea să
adorm! N-am dormit deloc pe drum, de grijă.
DUNEAŞA: Acum două zile a sosit Piotr Sergheevici.
ANIA (bucuroasă): Petea!
DUNEAŞA: Doarme în baia de aburi, de fapt acolo stă. Mă tem, zice, să nu deranjez.
(Uitîndu-se la ceasul ei de buzunar.) Rămăsese să-l trezesc, dar mi-a interzis doamna
Varia. Nu-l trezi – zice.

(Intră Varia, de brîu îi atîrnă o legătură de chei.)

VARIA: Duneaşa, hai repede, cafeaua... Mama vrea cafea.

DUNEAŞA: Imediat. (Pleacă.)
VARIA: Ei, slavă Domnului c-aţi ajuns. Eşti din nou acasă. (Pe un ton de dezmierdare)
S-a întors sufleţelul meu! S-a întors frumoasa mea!
ANIA: Ce-am putut să îndur...
VARIA: Îmi închipui!
ANIA: Cînd am plecat, în săptămîna mare, era frig. Charlotta a trăncănit tot drumul, a
făcut scamatorii. De ce m-ai obligat s-o iau pe Charlotta?
VARIA: Doar nu puteai să călătoreşti singură, iubita mea! La şaptesprezece ani!
ANIA: Ajungem la Paris, acolo – frig, zăpadă. Franceza mea e îngrozitoare. Mama stă la
etajul cinci, ajung la ea şi dau peste nişte francezi, nişte doamne, un pater bătrîn cu o
carte, totul îmbîxit cu fum de ţigară, neplăcut. Şi mi s-a făcut brusc aşa o milă de mama,
încît i-am cuprins capul în mîini, am strîns-o în braţe şi nu mai puteam să-i dau drumul.
După aia mama s-a înduioşat, a plîns...
VARIA (printre lacrimi): Nu mai spune, nu mai spune...
 5

ANIA: Casa de vacanţă de lîngă Menton o vînduse deja, nu mai avea nimic, absolut
nimic. Şi eu rămăsesem fără nici un ban, abia mi-au ajuns de drum. Iar mama nu pricepe!
Intrăm la restaurantul gării să mîncăm (de prînz) şi ea comandă tot ce-i mai scump, iar
chelnerilor le dă cîte-o rublă bacşiş. Charlotta la fel. Iaşa îşi comandă şi el o porţie,
îngrozitor, ce mai. Ştii că mama are un lacheu, Iaşa, l-am adus cu noi...
VARIA: L-am văzut pe ticălos.
ANIA: Hai spune, care mai e situaţia? Aţi plătit dobînda?
VANIA: Da de unde.
ANIA: Doamne Dumnezeule...
VARIA: În august moşia va fi vîndută...
ANIA: Dumnezeule...
LOPAHIN (bagă capul pe uşă şi „mugeşte”): Mmm-uuu... (Pleacă.)
VARIA (printre lacrimi): Ah, ce i-aş mai da una... (Ameninţă cu pumnul.)
ANIA (o îmbrăţişează pe Varia, încetişor): Varia, te-a cerut de nevastă? (Varia dă
negativ din cap.) Dar e clar că te iubeşte... De ce nu vă explicaţi o dată, ce mai aşteptaţi?
VARIA: Cred că n-o s-ajungem nicăieri noi doi. El are treabă multă, nu-i arde de mine...
nici nu mă bagă în seamă. Şi mai dă-l încolo, îmi face rău să-l văd... Toţi vorbesc de
nunta noastră, mă felicită, cînd de fapt nu e nimic, totu-i ca-n vis... (Cu alt ton.) Broşa ta
parcă-i o albinuţă vie.
ANIA (trist): Mama a cumpărat-o. (Intră în camera ei, vorbeşte vesel, copilăreşte.) Iar la
Paris am zburat cu balonul, sîc!
VARIA: S-a întors sufleţelul meu! S-a întors frumoasa mea!

(Duneaşa s-a înapoiat cu cafetiera şi pregăteşte cafeaua.)

VARIA (în uşă.): Ştii, sufleţel, eu ziua-ntreagă, cît mă ocup de gospodărie, nu fac decît să
visez. Dacă te-am da după un om bogat, aş fi şi eu mai liniştită, m-aş duce pe la
mănăstiri, la Kiev... la Moscova, şi-aş tot umbla aşa, prin locurile sfinte... Aş trăi în
evlavie!
ANIA: Cîntă păsările în livadă. Cît e ceasul?
 6

VARIA: Cred că-i trecut de două. E cazul să te culci, iubita mea. (Intrînd în camera
Anieie.) Sfîntă evlavie!

(Intră Iaşa cu un pled şi o geantă de voiaj.)

IAŞA (traversează scena, cu delicateţe): Pot s-o iau pe-aici?

DUNEAŞA: Eşti de nerecunoscut, Iaşa. Cum te-ai schimbat în străinătate.
IAŞA: Hm... Dar tu cine eşti?
DUNEAŞA: Cînd ai plecat de-aici, eu eram atîtica... (Arată pornind de la duşumea.):
Duneaşa, fata lui Fiodor Kozoedov. Nu-ţi mai aminteşti!
IAŞA: Hm... Dulceaţă mică! (Se uită-n jur şi o îmbrăţişează; ea ţipă şi scapă farfurioara
din mînă. Iaşa pleacă repede.)
VARIA (în uşă, cu o voce nemulţumită): Ce s-a mai întîmplat?
DUNEAŞA (printre lacrimi): Am spart o farfurioară...
VARIA: Cioburile aduc noroc.
ANIA (ieşind din camera ei): Ar trebui s-o avertizăm pe mama că Petea e aici...
VARIA: Am spus să nu fie trezit.
ANIA (îngîndurată): Acum şase ani a murit tata, după o lună s-a înecat în rîu Grişa,
frăţiorul meu... avea şapte ani. Mama n-a suportat, a plecat, a plecat fără să se mai uite în
urmă... (Tresare) Cît de bine o-nţeleg, dac-ar şti! (Pauză) Şi cum Petea Trofimov a fost
profesorul lui Grişa, i-ar putea aminti mamei...

(Intră Firs, poartă sacou şi vestă albă.)

FIRS (se duce spre cafetieră, îngrijorat): Doamna vrea să mănînce aici... (Îşi pune
mănuşi albe.) E gata cafeaua? (Sever, către Duneaşa) Hei tu! Dar frişca?
DUNEAŞA: Doamne Dumnezeule... (Pleacă repede.)
FIRS (se agită pe lîngă cafetieră): Of, că netoată mai eşti!... (Mormăie pentru sine.) Au
sosit... de la Paris... Boierul mergea şi el, pe vremuri, la Paris... cu trăsura... (Rîde.)
VARIA: Ce tot zici acolo Firs?
 7

FIRS: Porunciţi? (Bucuros.) Mi s-a întors stăpîna! Am apucat şi ziua asta! Acum pot să şi
mor... (Plînge de bucurie.)

(Intră Liubov Andreevna, Gaev şi Simeonov-Pişcik; Simeonov-Pişcik poartă o vestă din

stofă subţire, plisată în talie, şi şalvari. Cînd intră, Gaev îşi mişcă braţele şi trunchiul de
parcă ar juca biliard.)

LIUBOV ANDREEVNA: Cum era? Stai să-mi amintesc... Bila galbenă-n colţ! Carambol
la mijloc!
GAEV: Eu dau la colţ! A fost o vreme, surioară, cînd amîndoi dormeam, uite, chiar în
camera asta, iar acum merg pe 51 de ani, oricît ar părea de ciudat...
LOPAHIN: Da, zboară timpul
GAEV: Cum?
LOPAHIN: Ziceam că zboară timpul.
GAEV: Iar aici miroase a paciuli.
ANIA: Mă duc la culcare. Noapte bună, mamă. (O sărută pe maică-sa.)
LIUBOV ANDREEVNA: Fetiţa mea minunată. (Îi sărută mîinile.) Te bucuri c-ai ajuns
acasă? Eu nu-mi mai revin.
ANIA: La revedere, unchiule.
GAEV (Îi sărută faţa, mîinile): Dumnezeu să te aibă-n pază. Cum semeni cu maică-ta!
(Către soră-sa) Exact aşa erai şi tu, Liuba, la vîrsta ei.

(Ania le strînge mîna lui Lopahin şi Pişcik, pleacă şi închide uşa în urma ei.)

LIUBOV ANDREEVNA: E frîntă de oboseală

PIŞCIK: Acum, şi drumu-i lung.
VARIA (către Lopahin şi Pişcik): Ei, domnilor? E trecut de două, ar cam fi cazul să vă
duceţi...
LIUBOV ANDREEVNA (rîde): Nu te-ai schimbat deloc, Varia. (O trage spre ea şi o
sărută.) Uite, îmi beau cafeaua şi mergem (cu toţii). (Firs îi pune sub picioare o pernuţă.)
 8

Mulţumesc, dragule. M-am obişnuit cu cafeaua. O beau şi ziua şi noaptea. Mulţumesc,

bătrînelul meu. (Îl sărută pe Firs.)
VARIA: Să văd dac-au adus toate lucrurile... (Pleacă.)
LIUBOV ANDREEVNA: Eu sînt asta care stă locului? (Rîde.) Îmi vine să sar, să dau din
mîini. (Îşi acoperă faţa cu mîinile.) Dar dacă visez? Dumnezeu mi-e martor, îmi iubesc
ţara, o iubesc cu tandreţe, în tren nu puteam să mă uit pe fereastră, plîngeam întruna.
(Printre lacrimi.) Dar să-mi beau cafeaua. Mulţumesc, Firs, mulţumesc, bătrînelul meu.
Îmi pare atît de bine că mai eşti în viaţă.
FIRS: Alaltăieri.
GAEV: N-aude bine.
LOPAHIN: Curînd, pe la ora patru, va trebui s-o iau spre Harkov. Îmi pare atît de rău! Aş
fi vrut să vă mai privesc, să mai discutăm... Aţi rămas la fel de splendidă!
PIŞCIK (respiră greu): Arată chiar mai bine... Îmbrăcată ca la Paris! M-aţi făcut praf!
LOPAHIN: Uite, fratele dumneavoastră zice despre mine că sînt un mîrlan, un chiabur,
dar mie nu-mi pasă cîtuşi de puţin. Las’ să zică. Aş vrea în schimb să aveţi aceeaşi
încredere în mine ca pe vremuri, aş vrea ca ochii dumneavoastră uimitori, înduioşători, să
mă privească la fel ca odinioară. Dumnezeule mare! Tatăl meu a fost iobag la bunicul şi
la tatăl dumneavoastră, dar dumneavoastră, dumneavoastră personal aţi făcut pentru
mine, cîndva, atît de mult, încît am uitat totul şi vă iubesc de parc-am fi rude de sînge....
chiar mai mult...
LIUBOV ANDREEVNA: Nu pot sta locului, mi-e imposibil... (Sare de pe scaun şi
umblă extrem de tulburată) Simt că o să mor de bucurie... N-aveţi decît să rîdeţi de mine,
sînt o proastă... Dulapul meu drag... (sărută dulapul.) Masa mea...
GAEV: Cît ai fost plecată a murit doica.
LIUBOV ANDREEVNA (se aşează şi bea cafea): Da, Dumnezeu s-o odihnească. Mi s-a
scris...
GAEV: Şi Anastasii a murit. Petruşa Kosoi a plecat de la mine şi stă la oraş, la poliţai.
(Scoate din buzunar o cutiuţă cu drajeuri, le suge.)
PIŞCIK: Fiica mea, Daşenka... vă salută...
LOPAHIN: Aş vrea să vă spun ceva foarte plăcut, vesel. (Uitîndu-se la ceas.) Trebuie să
plec, n-avem timp să discutăm... dar hai să vă zic în două vorbe. Ştiţi deja că livada
 9

voastră de vişini va fi scoasă la vînzare din cauza datoriilor, licitaţia e fixată pentru 22
august, dar nu vă faceţi griji, draga mea, puteţi dormi liniştită, există o soluţie... Iată
proiectul meu. Atenţie, vă rog! Moşia voastră e la o zvîrlitură de băţ de oraş, linia ferată
trece acum prin apropiere şi dacă livada de vişini şi terenurile de-a lungul rîului ar fi
împărţite în parcele şi date apoi în arendă pentru ridicarea unor case de vacanţă, aţi obţine
un profit de cel puţin 25 de mii pe an.
GAEV: Iertaţi-mă/Te rog să mă ierţi, dar asta-i o tîmpenie!
LIUBOV ANDREEVNA: Nu te înţeleg prea bine, Ermolai Alekseici.
LOPAHIN: Păi o să luaţi, anual, cel puţin 25 de ruble pe hectar, iar dacă anunţul se face
acum, vă garantez că pînă la toamnă n-o să mai aveţi nici o bucată liberă, se vor bate pe
ele. Cu alte cuvinte, vă felicit, sînteţi salvaţi. Poziţia e minunată, rîul adînc. Acum,
bineînţeles, trebuie făcută un pic de ordine, de curăţenie... trebuie dărîmate toate clădirile
vechi, uite, casa asta de exemplu, care nu mai e bună de nimic, trebuie tăiată livada asta
cu vişini bătrîni...
LIUBOV ANDREEVNA: Tăiată? Dragul meu, iartă-mă, dar tu nu-nţelegi despre ce e
vorba. Dacă există ceva interesant, chiar remarcabil în regiunea asta, apoi aceea-i (numai
şi numai) livada noastră de vişini.
LOPAHIN: Remarcabil la livada asta e numai faptul că-i foarte mare. Vişinele se fac o
dată la doi ani şi nici atunci n-ai ce face cu ele, nu le cumpără nimeni.
GAEV: Livada asta e pomenită şi-n „Dicţionarul enciclopedic”.
LOPAHIN (uitîndu-se la ceas): Dacă nu inventăm ceva şi n-ajungem la o concluzie, pe
22 august şi livada de vişini şi restul moşiei vor fi scoase la licitaţie. Hotărîţi-vă! Altă
soluţie nu există, vă jur. Nu există şi basta.
FIRS: Pe vremuri, cu vreo 40-50 de ani în urmă, vişinele erau uscate, murate, marinate,
făcute dulceaţă. Pe-atunci...
GAEV: Mai taci, Firs...
FIRS: Pe-atunci vişinele uscate erau trimise cu carele la Moscova şi la Harkov. Ce de
bani ieşeau! Iar vişinele uscate erau pe-atunci moi, zemoase, dulci, parfumate... Ştiau cei
de-atunci o metodă...
LIUBOV ANDREEVNA: Şi care e metoda aia?
FIRS: Au uitat-o. N-o mai ştie nimeni.
 10

PIŞCIK (către Liubov Andreevna): Şi ce mai e pe la Paris? Aţi mîncat broaşte?

LIUBOV ANDREEVNA: Am mîncat crocodili.
PIŞCIK: Ca să vezi...
LOPAHIN: Pînă acum în sate locuiau numai moşieri şi ţărani, între timp au apărut însă şi
orăşenii cu case de vacanţă. Pînă şi cele mai mici oraşe sînt înconjurate acum de case de
vacanţă. E clar că în vreo douăzeci de ani numărul orăşenilor cu casă la ţară va deveni
imens. Deocamdată ei îşi beau doar ceaiul pe balcon, dar, mai ştii, poate că într-o bună zi
se vor apuca să-şi lucreze bucata de pămînt şi atunci livada voastră de vişini va deveni un
loc fericit, îmbelşugat, înfloritor...
GAEV (indignat): Ce tîmpenie!

(Intră Varia şi Iaşa.)

VARIA: Uite, mamă, ai aici două telegrame. (Alege o cheie şi deschide cu zăngănit
dulapul, o antichitate.) Poftim.
LIUBOV ANDREEVNA: Asta-i de la Paris. (Rupe telegrama fără s-o fi citit.) Cu Parisul
s-a terminat...
GAEV: Tu ştii, Liuba, cîţi ani are dulapul ăsta? Săptămîna trecută am tras sertarul de jos,
mă uit, nişte cifre arse cu fierul. Dulapul a fost făcut acum exact o sută de ani. Ce părere-
ţi faci? Zi! I-am putea sărbători centenarul. E el un obiect neînsufleţit dar, orice-ai zice, e
totuşi un dulap de cărţi.
PIŞCIK (mirat): O sută de ani... Ca să vezi!..
GAEV: Da... E un obiect... (Pipăind dulapul) Dulap drag, multstimate dulap! Îţi salut
existenţa îndreptată de, iată, mai bine de-o sută de ani, spre luminoasele idealuri ale
binelui şi dreptăţii; de-a lungul unui secol, chemarea ta tăcută la o muncă rodnică nu şi-a
pierdut din forţă, ajutînd (Printre lacrimi) generaţii la rînd familia noastră să-şi păstreze
neclintită credinţa într-un viitor mai bun şi cultivînd în noi idealurile binelui şi ale
conştiinţei civice. (Pauză.)
LOPAHIN: Da...
LIUBOV ANDREEVNA: Nu te-ai schimbat deloc, Leonia.
GAEV (uşor jenat/stînjenit): Şterg bila prin dreapta spre colţ. Dau la aia din mijloc!
 11

LOPAHIN (uitîndu-se la ceas): Ei, trebuie să plec.

IAŞA (îi dă lui Liubov Andreevna medicamentele): Poate luaţi acum pastilele...
PIŞCIK: Nu luaţi pastile, scumpa mea... nu fac nici bine nici rău... Ia daţi-mi-le-ncoa’,
stimată doamnă. (Ia pastilele, şi le varsă în palmă, suflă-n ele, le pune în gură şi bea
după ele kvas.) Poftim!
LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Aţi înnebunit!
PIŞCIK: Am luat toate pastilele.
LOPAHIN: Ce sac fără fund! (Toţi rîd)
FIRS: Dînsul a fost pe la noi de Paşti şi a servit o jumătate de găleată de castraveţi...
(Mormăie)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce tot zice acolo?
VARIA: De trei ani tot mormăie. Noi ne-am obişnuit.
IAŞA: E vîrsta înaintată.

(Charlotta Ivanovna în rochie albă, foarte slabă, strînsă-n corset, cu lornion la brîu,
trece prin scenă.)

LOPAHIN: Iertaţi-mă, doamna Charlotta, n-am apucat să vă salut. (Vrea să-i sărute
mîna.)
CHARLOTTA (trăgîndu-şi mîna): Dacă vi s-ar permite să sărutaţi mîna, aţi dori pe urmă
şi cotul, şi umărul...
LOPAHIN: N-am noroc pe ziua de azi. (Rîd toţi.) Doamna Charlotta, făceţi-ne o
scamatorie
LIUBOV ANDREEVNA: Charlotta, fă o scamatorie!
CHARLOTTA: Lăsaţi. Doresc să dorm. (Pleacă.)
LOPAHIN: Ne vedem în trei săptămîni. (Îi sărută mîna Ranevskăi.) Rămîneţi cu bine
deocamdată. Trebuie să plec (Către Gaev.) Sal’tare. (Se pupă cu Pişcik) Sal’tare. (Strînge
mîna Variei, apoi pe a lui Firs şi a lui Iaşa.) N-am nici un chef să plec. (Către Liubov
Andreevna) Dacă vă mai gîndiţi la casele de vacanţă şi vă hotărîţi – daţi-mi de ştire, să
fac rost de vreo cincizeci de mii împrumut. Gîndiţi-vă serios.
VARIA (supărată): Dar duceţi-vă odată, zău aşa!
 12

LOPAHIN: Plec, plec... (Pleacă.)

GAEV: Un mîrlan. Adică, pardon... Varia se mărită cu el, e logodnicul Varecikăi...
VARIA: Mai bine-ai tăcea, unchiule.
LIUBOV ANDREEVNA: Eu una m-aş bucura foarte mult, Varia. E un om bun.
PIŞCIK: E-un om, dacă e s-o spunem p’a dreaptă ... de toată isprava... Şi Daşenka mea...
spune că... zice tot felul de vorbe. (Sforăie dar se trezeşte imediat.) Şi totuşi, stimată
doamnă, împrumutaţi-mi şi mie 240 de ruble... mîine am de plătit dobînda la ipotecă
VARIA (speriată): N-avem, n-avem!
LIUBOV ANDREEVNA: Eu chiar că n-am nimic.
PIŞCIK. Las’ că s-or găsi. (Rîde.) Eu nu-mi pierd niciodată speranţa. Uite, cînd ziceam că
totul s-a dus de rîpă, că sînt pierdut, ce să vezi – calea ferată a trecut peste pămînturile
mele şi... mi-au plătit. Oricînd se poate întîmpla ceva, dacă nu azi atunci mîine... Poate
cîştigă Daşenka douăsute de mii... are ea un bilet de loterie.
LIUBOV ANDREEVNA: Am terminat cu cafeaua, putem să ne retragem.
FIRS (îl curăţă cu peria pe Gaev, moralizator): Iar nu v-aţi luat pantalonaşii care trebuia.
Ce mă fac eu cu dumneavoastră?
VARIA (încet): Ania doarme. (Deschide fără zgomot fereastra.) Soarele a răsărit, nu mai
e frig. Uite, mamă, ce pomi minunaţi! Doamne, ce aer! Cîntă graurii!
GAEV (deschide o altă fereastră): Toată livada e albă. Mai ţii minte, Liuba? Uite, aleea
aia lungă se duce drept ca o curea întinsă şi străluceşte în nopţile cu lună. Mai ţii minte?
N-ai uitat?
LIUBOV ANDREEVNA (priveşte livada pe fereastră): O, copilăria mea! Inocenţa mea!
În camera asta dormeam, pe fereastra asta mă uitam la livadă, fericirea se trezea odată cu
mine în fiecare dimineaţă – totul era exact ca acum, nimic nu s-a schimbat. (Rîde de
bucurie) E toată, toată albă! O, livada mea! După o toamnă mohorîtă, după o iarnă rece,
eşti din nou tînără, fericită, îngerii din cer nu te-au părăsit... Dacă mi-ar lua cineva piatra
asta de pe piept, dacă mi-aş putea uita trecutul!
GAEV: Da, numai că livada va fi vîndută din cauza datoriilor, oricît ar părea de ciudat...
LIUBOV ANDREEVNA: Uite, mama noastră moartă se plimbă prin grădină... în rochie
albă! (Rîde de bucurie.) Ea e.
GAEV: Unde?
 13

VARIA: Doamne fereşte, mamă.

LIUBOV ANDREEVNA: Nu-i nimeni, mi s-a părut. Acolo pe dreapta, unde o coteşti
spre chioşc, e un pomişor alb aplecat, seamănă cu o femeie...

(Intră Trofimov într-o uniformă studenţească ponosită şi cu ochelari.)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce livadă uluitoare! Grămezile de flori albe, cerul albastru...

TROFIMOV: Liubov Andreevna! (Ea se uită la el peste umăr) Doar vă salut şi plec
imediat. (Îi sărută mîna cu patimă.) Mi s-a poruncit să aştept pînă dimineaţa, dar n-am
mai avut răbdare...
(Liubov Andreevna îl priveşte nedumerită.)
VARIA (printre lacrimi): E Petea Trofimov...
TROFIMOV: Petea Trofimov, fostul profesor al micuţului Grişa, băieţelul
dumneavoastră... M-am schimbat chiar atît de mult?

(Liubov Andreevna îl îmbrăţişează şi plînge încetişor.)

GAEV (stînjenit): Gata, gata Liuba...

VARIA (plînge): Doar ţi-am spus, Petea, să aştepţi pînă mîine.
LIUBOV ANDREEVNA: Grişa băie... băieţelul meu... Grişa... fiul...
VARIA: Ce să-i faci, mamă. A fost voia Domnului.
TROFIMOV (blînd, printre lacrimi): Nu mai, vă rog, nu mai...
LIUBOV ANDREEVNA (plînge încet): A murit băieţelul, s-a înecat... De ce, prieten
drag? (Mai încet.) Ania doarme acolo, iar eu vorbesc tare... fac tot zgomotul ăsta... Hai
Petea, zi! De ce te-ai urîţit în halul ăsta? De ce-ai îmbătrînit?
TROFIMOV: O babă din tren mi-a zis boier năpîrlit.
LIUBOV ANDREEVNA: Pe-atunci erai doar un băieţel, un studenţaş drăguţ, iar acum –
părul s-a rărit, şi ochelarii ăştia... Să nu-mi spui că eşti tot student?! (Merge spre uşă.)
TROFIMOV: Probabil că asta o să rămîn – studentul rătăcitor...
LIUBOV ANDREEVNA (îşi sărută fratele, apoi pe Varia): Hai, duceţi-vă la culcare...
Ai îmbătrînit şi tu, Leonid.
 14

PIŞCIK (o urmează): La culcare deci... Of, guta mea. Am să rămîn la voi... Liubov
Andreevna, sufletul meu, dac-aţi putea, mîine dimineaţă.... 240 de ruble...
GAEV: Ăsta o ţine pe-a lui.
PIŞCIK: 240 de ruble... să plătesc dobînda la ipotecă.
LIUBOV ANDREEVNA: N-am bani, dragul meu.
PIŞCIK: Vi-i dau înapoi, scumpa mea... Suma e derizorie...
LIUBOV ANDREEVNA: Bine, hai că-ţi dă Leonid... Dă-i tu, Leonid.
GAEV: Vezi să nu...
LIUBOV ANDREEVNA: Păi n-ai ce-i face, dă-i... Îi trebuie... Las’ că-i dă el înapoi.

(Liubov Andreevna, Trofimov, Pişcik şi Firs pleacă. Rămîn Gaev, Varia şi Iaşa.)

GAEV: Soră-mea încă nu s-a dezvăţat să zvîrle cu banii. (Către Iaşa.) Dă-te mai încolo,
onorabile, miroşi a găină.
IAŞA (cu un zîmbet strîmb): Dumneavoastră, domnule Gaev, nu v-aţi schimbat deloc.
GAEV: Cum? (către Varia.) Ce zice?
VARIA (către Iaşa): A venit maică-ta din sat, de ieri aşteaptă în camera servitorilor, vrea
să te vadă...
IAŞA: Să aştepte!
VARIA: Of, neruşinatule!
IAŞA: N-am nici un chef. Parcă nu putea să vină mîine. (Pleacă.)
VARIA: Mămica a rămas la fel, nu s-a schimbat deloc. Dac-ar fi după ea, ar îmărţi totul.
GAEV: Da... (Pauză.) Dacă împotriva unei boli ţi se propun foarte multe remedii,
înseamnă că boala e incurabilă. Eu mă gîndesc, îmi storc creierii, am multe, foarte multe
soluţii, şi prin urmare nici una cu adevărat. Ar fi bună o moştenire, ar fi bine s-o mărităm
pe Ania cu un om foarte bogat, ar fi bine să mergem la Iaroslavl’ şi să ne-ncercăm
norocul la mătuşa-contesă. Fiindcă mătuşa e foarte, foarte bogată.
VARIA (plînge): De ne-ar ajuta Dumnezeu!
GAEV: Nu boci. Mătuşa e foarte bogată, dar pe noi nu ne iubeşte. În primul rînd fiindcă
soră-mea s-a măritat cu un avocat şi nu cu un nobil...
(Ania apare în uşă.)
 15

GAEV: S-a măritat cu un om simplu şi nici n-a fost chiar întruchiparea virtuţii. E bună,
generoasă, drăguţă, o iubesc foarte tare, dar, oricîte circumstanţe atenuante i-ai găsi, tot
eşti nevoit să recunoşti că e vicioasă. Asta se simte şi-n cel mai mic gest al ei.
VARIA (în şoaptă): Ania e la uşă.
GAEV: Cum? (Pauză.) Ce chestie, mi-a intrat ceva în ochiul drept... nu văd bine. Iar joi,
cînd am trecut pe la tribunal...
(Intră Ania.)
VARIA: De ce nu dormi, Ania?
ANIA: Nu pot. N-am somn.
GAEV: Micuţa mea. (O sărută pe Ania pe faţă, pe mîini.) Copilul meu... (Printre
lacrimi.) Tu nu eşti nepoata, tu eşti îngerul meu, tu eşti totul pentru mine. Crede-mă,
crede...
ANIA: Te cred, unchiule... Uite, pe tine toată lumea te iubeşte, te respectă... dar, scumpul
meu unchi, tu trebuie să taci, să taci şi-atît. Ce spuneai adineauri despre mama mea,
despre sora ta? Ce rost avea să spui aşa ceva?
GAEV: Da, da... (Îşi acoperă faţa cu mîna ei.) Ai dreptate, e cumplit! Doamne
Dumnezeule! Iartă-mă, Doamne! Şi astăzi, cu discursul ăla din faţa dulapului... ce
tîmpenie! Abia cînd am terminat am înţeles că-i o tîmpenie.
VARIA: Zău, unchiule, mai bine ai tăcea. Tu trebuie să taci şi-atît...
ANIA: Taci, că tot tu ai să fii mai liniştit...
GAEV: Tac. (Le sărută Aniei şi Variei mîinile.) Tac. Doar două cuvinte despre problema
noastră. Joi, la oraş, m-am dus pe la tribunal, mă rog, ne adunaserăm mai mulţi acolo, s-
au discutat vrute şi nevrute, şi cred că ni se va aranja un împrumut garantat cu poliţe, ca
să plătim dobînda la bancă.
VARIA: Să ne-ajute Dumnezeu!
GAEV: Marţi mă duc şi vorbesc din nou. (Către Varia.) Nu boci. (Către Ania.) Mama ta
o să discute cu Lopahin; sigur n-o s-o refuze... Iar tu te odihneşti un pic şi pleci la
Iaroslavl’, la mătuşă-ta contesa. Şi dacă acţionăm aşa, din trei direcţii, treaba-i ca şi
rezolvată. Procentele o să le plătim, sînt sigur... (Ia un drops în gură.) Jur pe onoarea
mea, jur pe ce vreţi voi, moşia nu va fi vîndută! (Surescitat) Jur pe fericirea mea! Uite,
 16

hai să batem palma– poţi să-mi spui cum vrei – ticălos, om fără onoare – dac-am să
permit să se ajungă la licitaţie! Jur pe toată fiinţa mea!
ANIA (e din nou liniştită, fericită): Ce bun eşti, unchiule, ce deştept! (Îşi îmbrăţişează
unchiul.) Acum sînt liniştită! Liniştită! Şi fericită!

(Intră Firs.)

FIRS (dojenitor): Leonid Andreici, îl mîniaţi pe Dumnezeu! Cînd vă mai culcaţi?

GAEV: Acum, acum. Tu du-te, Firs. Hai că mă dezbrac şi singur, (treacă de la mine). Ei,
copilaşi, haideţi să facem nani... Detaliile mîine, acum duceţi-vă la culcare. (Le sărută pe
Ania şi pe Varia.) Eu sunt un om al anilor optzeci... Nu prea-i lăudată perioada aia şi
totuşi pot spune că am pătimit destul în viaţă pentru convingerile mele. Nu degeaba mă
iubesc ţăranii. Pe ţăran trebuie să-l cunoşti! Trebuie să ştii dincotro...
ANIA: Iar, unchiule!
VARIA: Tu, unchiule, mai bine ai tăcea.
FIRS (supărat): Leonid Andreici!
GAEV: Vin, vin... Culcaţi-vă. Dau cu două mante la mijloc! Trec la următoarea...
(Pleacă, în urma lui merge, tîrşîindu-şi picioarele, Firs.)
ANIA: Acum sînt liniştită. Nu prea am chef să mă duc la Iaroslavl’, n-o iubesc pe
mătuşa, totuşi sînt liniştită. Datorită unchiului. (Se aşează.)
VARIA: Trebuie să dormim. Mă duc. Aici, în lipsa ta, a fost o poveste neplăcută. După
cum bine ştii, în camera veche a servitorilor stau numai slugile bătrîne: Efimiuşka, Polea,
Evstignei şi, mă rog, Karp. Şi ăştia s-au apucat să adăpostească, peste noapte, tot soiul de
vagabonzi – n-am zis nimic. Numai că după aia – ce-aud? – cică umblă zvonul c-am
poruncit să fie hrăniţi numai cu mazăre. De zgîrcenie cum ar veni... Asta doar Evstignei
putea... Bine, mi-am zis. Dacă-i pe-aşa, mi-am zis, staţi că vă arăt eu vouă. Îl chem pe
Evstignei... (Cască.) Vine... Cum ai putut, zic, tîmpitule... (Uitîndu-se la Ania.)
Aniecika!.. (Pauză.) A adormit... (O ia pe Ania de braţ.) Hai în pătuţ... Haide!.. (O
conduce.) Iubita mea – a adormit! Haide... (Merg.)
 17

(Departe, dincolo de livadă, un cioban cîntă la fluier. Trofimov traversează scena

şi, văzîndu-le pe Varia şi Ania, se opreşte.)

VARIA: Tsss... Doarme... doarme... Haide, draga mea...

ANIA (încet, aproape-n somn): Sînt atît de obosită... toţi clopoţeii ăia... Unchiul... dragul
de el, şi mama şi unchiul...
VARIA: Haide, iubita mea, haide... (Se duc în camera Anei.)
TROFIMOV (înduioşat): Lumina mea! Primăvara mea!

Cortina
 18

ACTUL II

Un cîmp. O clopotniţă veche demult părăsită, căzută într-o rînă, lîngă ea o fîntînă, pietre
mari, probabil foste lespezi de mormînt şi o bancă veche. Se vede drumul spre conacul
lui Gaev. Într-o parte, siluete înalte şi întunecate de plopi: acolo începe livada de vişini.
În depărtare un şir de stîlpi de telegraf şi, încă şi mai departe, la orizont, un oraş mare
vag conturat, care se vede doar cînd vremea e foarte frumoasă, senină. În curînd va
apune soarele. Charlotta, Iaşa şi Duneaşa stau pe bancă. În apropierea lor, Epihodov, în
picioare, cîntă la chitară; toţi sînt îngînduraţi. Charlotta poartă o şapcă veche; şi-a scos
arma de pe umăr şi îi reglează catarama de la curea.

CHARLOTTA (pe gînduri): Eu n-am un act de identitate adevărat, nu ştiu cîţi ani am, şi
mi se tot pare că sînt tinerică. Cînd eram mică, tatăl meu şi maică-mea mergeau pe la
tîrguri şi dădeau spectacole; foarte bune. Iar eu făceam salto-mortale şi tot felul de
chestii. Iar cînd taică-meu şi maică-mea au murit, m-a luat la ea o doamnă nemţoaică şi a
început să mă educe. Bine. Am crescut şi m-am făcut guvernantă. Dar de unde vin, cine
sînt – nu ştiu... Cine erau părinţii mei, poate nici nu erau cununaţi... nu ştiu. (Scoate din
buzunar un castravete şi mănîncă). Nimic nu ştiu. (Pauză.) Aş vrea atît de mult să stau de
vorbă, dar n-am cu cine... N-am pe nimeni.
EPIHODOV (cîntă la chitară şi din gură): „Ce-mi pasă mie de lume, de zarvă, ce-mi
pasă de fraţi sau duşmani...” Ce plăcut e să cînţi la mandolină!
DUNEAŞA: Asta-i chitară, nu mandolină (Se priveşte în oglinjoară şi se pudrează).
EPIHODOV: Pentru un nebun îndrăgostit e o mandolină... (Fredonează.) „De-ar fi numai
inima mea încălzită de-o dragoste-ncinsă, împărtăşită şi lungă de-o sută de ani...”

Iaşa îl secondează

CHARLOTTA: Groaznic cîntă oamenii ăştia – ptiu! Ca şacalii!

DUNEAŞA (către Iaşa): Acum serios, ce noroc s-ajungi în străinătate!
IAŞA: Aşa e... Sînt nevoit să vă dau dreptate. (Cască, apoi îşi aprinde o ţigară de foi.)
EPIHODOV: Se-nţelege. În străinătate totul e demult în perfectă regulă.
 19

IAŞA: Bineînţeles.
EPIHODOV: Eu sînt un om emancipat, citesc tot soiul de cărţi remarcabile, totuşi nu
reuşesc nicicum să înţeleg încotro s-o iau, adică ce-mi doresc eu de fapt: să trăiesc ori
mai degrabă să mă-mpuşc; cu toate astea, am întotdeauna revolverul asupra mea... Iată-l...
(Arată revolverul).
CHARLOTTA: Gata. Acum plec. (Îşi petrece arma peste umăr.) Tu, Epihodov, eşti un
om foarte deştept şi foarte înfricoşător: femeile trebuie să fie înnebunite după tine. Brrr!
(Merge.) Deştepţii ăştia sînt atît de proşti... n-am cu cine să stau de vorbă.... Singură,
mereu singură, fără nimeni şi... şi cine sînt eu, ce rost am pe lume, nu se ştie... (Pleacă
fără grabă.)
EPIHODOV: De fapt, dincolo de orice alte subiecte, în ceea ce mă priveşte trebuie să
declar, printre altele, că soarta mă tratează fără pic de milă, precum furtuna o corabie de
mici dimensiuni. Dacă, să zicem, n-am dreptate, atunci cum se face că azi dimineaţă mă
trezesc, ca să dau un exemplu, mă uit, ei bine, pe pieptul meu se află un păianjen imens...
Uite-atît. (Arată cu ambele mîini.) Sau, tot aşa, îmi pun nişte kvas să-l beau, iar cînd mă
uit văd că înăuntru e ceva extrem de indecent, cum ar fi un gîndac de bucătărie. (Pauză.)
L-aţi citit pe Buckle? (Pauză) Avdotia Fiodorovna, aş dori să vă deranjez pentru cîteva
cuvinte.
DUNEAŞA: Spune.
EPIHODOV: Pentru mine ar fi de preferat între patru ochi... (Oftează.)
DUNEAŞA (stînjenită): Bine... dar mai întîi adu-mi pelerinuţa... E lîngă dulap... s-a făcut
cam răcoare.
EPIHODOV: Bine... o aduc... Acum ştiu ce am de făcut cu revolverul... (Ia chitara şi
merge ciupind uşor corzile).
IAŞA: Douăj’ două de nenorociri! E tare prost, între noi fie vorba. (Cască.)
DUNEAŞA: Să nu se-mpuşte, Doamne fereşte. (Pauză.) Sînt atît de neliniştită în ultimul
timp... îmi tot fac griji. Pe mine m-au luat de mică la conac, am uitat cum e viaţa simplă,
uite, şi mîinile le am albe de tot, ca o domnişoară. Am devenit sensibilă şi atît de delicată,
de fină, mă tem de orice ... Mi-e atît de frică! Şi dacă tu, Iaşa, o să mă înşeli, nu ştiu ce-o
să fie cu nervii mei
 20

IAŞA (o sărută): Dulceaţă mică! Acum sigur, orice fată trebuie să-şi cunoască locul, şi eu
unul nu pot să sufăr cînd o fată e uşuratică.
DUNEAŞA: Eu te iubesc cu patimă; eşti un om instruit, poţi discuta despre orice.
(Pauză.)
IAŞA (cască): M-da... Eu uite cum cred: dacă o fată iubeşte pe cineva înseamnă că e o
stricată. (Pauză.) Ce plăcut e să fumezi o ţigară de foi la aer curat... (Ascultă cu atenţie.)
Vine cineva... Sînt domnii...

Duneaşa îl îmbrăţişează pătimaş

IAŞA: Du-te spre casă de parcă vii dinspre rîu, de la baie, mergi pe cărarea asta să nu le
ieşi cumva în cale şi să creadă c-am avut întîlnire. Nu suport chestiile astea.
DUNEAŞA (tuşeşte încetişor.): Mă doare capul de la ţigările astea de foi... (Pleacă.)

(Iaşa rămîne, stă lîngă clopotniţă. Intră Liubov Andreevna, Gaev şi Lopahin.)

LOPAHIN: Trebuie să ne hotărîm o dată – timpul nu aşteaptă. Vă pun o întrebare simplă.

Sînteţi de acord să arendaţi pămîntul pentru case de vacanţă sau nu? Răspundeţi: da sau
nu? Un singur cuvînt!
LIUBOV ANDREEVNA: Cine fumează ţigările astea mizerabile? (Se aşează.)
GAEV: Ce bine e de cînd s-a construit calea ferată (Se aşează.) Ne-am dus la oraş, am
mîncat acolo... bila galbenă la mijloc! Aş intra mai întîi în casă, să joc o partidă.
LIUBOV ANDREEVNA: O să ai tot timpul.
LOPAHIN: Un singur cuvînt! (Imploră.) Daţi-mi vă rog un răspuns!
GAEV (căscînd): Cum?
LIUBOV ANDREEVNA (se uită-n portmoneu): Aseară erau o mulţime de bani, iar acum
sînt aşa puţini. Sărmana mea Varia îi hrăneşte pe toţi, din economie, cu supă de lapte,
bătrînilor la bucătărie li se dă numai mazăre, iar eu cheltuiesc fără nici o noimă. (A scăpat
portmoneul, a risipit galbenii.) Bine c-aţi luat-o şi voi la vale. (E enervată.)
IAŞA: Permiteţi-mi, îi adun imediat. (Adună monezile.)
 21

LIUBOV ANDREEVNA: Fii aşa drăguţ, Iaşa. De ce m-oi fi dus să mănînc în oraş?... Ce
restaurant nenorocit aveţi: muzica, feţele de masă cu miros de săpun... Ce rost are să bei
atîta, Leonea? Şi să mănînci atîta? Şi să vorbeşti atîta? Azi, la restaurant, iar ai vorbit
mult şi fără sens. Despre anii ’70, despre decadenţi. Şi asta cui? Să le vorbeşti ospătarilor
despre decadenţi...
LOPAHIN: Da.
GAEV (dă din mînă a lehamite): Sînt incorijibil, asta-i clar... (Iritat, către Iaşa). Ce te tot
fîţîi prin faţa mea...
IAŞA (rîde): Nu pot să nu rîd cînd vă aud vorbind.
GAEV (către soră-sa): Sau eu, sau el.
LIUBOV ANDREEVNA: Pleacă, Iaşa, du-te...
IAŞA (Îi dă portmoneul lui Liubov Andreevna): Plec imediat. (Abţinîndu-se cu greu să nu
rîdă). În clipa asta... (Pleacă.)
LOPAHIN: Bogătaşul Deriganov vrea să vă cumpere moşia. Se zice c-o să se prezinte
personal la licitaţie.
LIUBOV ANDREEVNA: De unde ştii?
LOPAHIN: Umblă vorba prin oraş.
GAEV: Mătuşa de la Iaroslavl’ a promis că trimite ceva, dar cînd şi cît o să trimită – nu
se ştie...
LOPAHIN: Păi cît (ar putea) să vă trimită? O sută de mii? Două sute?
LIUBOV ANDREEVNA: Ei asta-i... Măcar de-ar trimite vreo zece-cincisprezece mii.
LOPAHIN: Iertaţi-mă, dar oameni atît de inconştienţi, atît de ciudaţi ca voi eu n-am mai
întîlnit. Vi se spune clar că moşia voastră e scoasă la vînzare, iar voi parcă nu înţelegeţi.
LIUBOV ANDREEVNA: Dar ce să facem? Învaţă-ne tu ce să facem?
LOPAHIN: Păi nu e zi să nu vă învăţ. Nu e zi să nu repet unul şi acelaşi lucru. Şi livada
de vişini şi pămîntul trebuie arendate, obligatoriu, ca terenuri pentru case de vacanţă, şi
asta imediat, cît de repede – licitaţia bate la uşă! Înţelegeţi o dată! Dacă vă hotărîţi pentru
casele de vacanţă, o să aveţi bani cîţi doriţi şi sînteţi salvaţi.
LIUBOV ANDREEVNA: Iertaţi-mă, dar casele astea de vacanţă şi orăşenii ăştia ieşiţi la
iarbă verde – sînt ceva atît de meschin.
GAEV: Sînt perfect de acord cu tine.
 22

LOPAHIN: Simt că sau izbucnesc în lacrimi, sau mă apuc să urlu, sau leşin. Nu mai pot!
M-aţi omorît! (către Gaev.) Sînteţi o muiere!
GAEV: Cum?
LOPAHIN: O muiere! (Vrea să plece.)
LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Nu, nu pleca, rămîi, dragul meu. Te rog. Poate
găsim ceva!
LOPAHIN: Păi ce să mai găsim?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu pleca, te rog frumos. Cu tine totuşi e mai puţin trist.
(Pauză) Tot aştept ceva, de parc-ar urma să cadă casa peste noi.
GAEV (cufundat în gînduri): Carambol în colţ... Croisé la mijloc...
LIUBOV ANDREEVNA: Prea am păcătuit mult cu toţii...
LOPAHIN: Ce mari păcate aveţi...
GAEV (ia o bomboană în gură): Se zice că mi-am tocat toată averea pe bomboane...
(Rîde.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce păcate?.. De cînd mă ştiu am zvîrlit cu bani în neştire, ca o
nebună, şi m-am măritat cu un om care nu făcea decît datorii. Soţul meu a murit de
şampanie – a băut îngrozitor – şi din nenorocire m-am îndrăgostit de un altul, am început
să trăim împreună şi exact atunci – aceea a fost prima pedeapsă, ca o lovitură în moalele
capului – chiar aici, în rîul ăsta... s-a înecat băieţelul meu, şi eu am plecat în străinătate,
am plecat definitiv, cu gîndul să nu mă mai întorc niciodată, să nu mai văd rîul ăsta... Am
închis ochii, am fugit fără să ştiu de mine, iar el – pe urmele mele... nemilos, brutal. Am
cumpărat o casă de vacanţă lîngă Menton, fiindcă el s-a îmbolnăvit acolo, şi trei ani, zi şi
noapte, n-am ştiut ce-i odihna; bolnavul mă epuizase, sufletul mi s-a uscat. Iar anul trecut,
cînd casa de vacanţă a fost vîndută pentru datorii, am plecat la Paris, unde el mi-a luat
totul, m-a părăsit, a plecat cu alta, am încercat să mă otrăvesc... Ce tîmpenie, mi-e atît de
ruşine... Şi deodată m-a cuprins dorul de Rusia, de casă, de fetiţa mea... (Îşi şterge
lacrimile.) Doamne, Dumnezeule, fii milostiv, iartă-mi păcatele! Nu mă mai pedepsi!
(Scoate din buzunar o telegramă.) Am primit-o astăzi de la Paris... Îşi cere iertare, mă
imploră să mă întorc... (Rupe telegrama.) Parcă se aude o muzică. (Ascultă cu atenţie.)
GAEV: E vestita noastră orchestră evreiască. Mai ţii minte? Patru viori, un flaut şi un
contrabas.
 23

LIUBOV ANDREEVNA: Mai există? Hai să-i chemăm pe la noi într-o seară... să facem
o mică petrecere...
LOPAHIN (ascultă): Nu se aude. (Fredonează încet.) „Nemţii, pentr-un ban cinstit, pe
rusnac l-au franţuzit” (Rîde.) Ce piesă caraghioasă am văzut aseară la teatru...
LIUBOV ANDREEVNA: Sigur n-avea nimic caraghios. Voi nu la piese ar trebui să vă
uitaţi, ci la voi înşivă. Ce viaţă cenuşie duceţi cu toţii, cîte lucruri inutile spuneţi...
LOPAHIN: Asta aşa e. Chiar că ducem o viaţă tîmpită... (Pauză.) Taică-meu a fost un
ţăran, un idiot, nu înţelegea nimic, nu m-a dat la învăţătură, nu făcea decît să mă bată la
beţie, de preferinţă cu băţul. De fapt şi eu sînt la fel de bou şi de idiot. N-am studiat
nimic, am un scris oribil – atît de urît că mi-e şi ruşine, un scris de porc...
LIUBOV ANDREEVNA: Trebuie să te însori, prietene.
LOPAHIN: Da... Asta aşa e.
LIUBOV ANDREEVNA: Cu Varia noastră, de exemplu. E o fată bună.
LOPAHIN: Da.
LIUBOV ANDREEVNA: N-are ifose, draga de ea, munceşte toată ziua şi, lucrul cel mai
important, te iubeşte. Cum dealtfel şi ţie îţi place demult de ea.
LOPAHIN: Păi... de ce nu... E o fată bună. (Pauză)
GAEV: Mi s-a propus un post la bancă. Şase mii pe an... Ce ziceţi?
LIUBOV ANDREEVNA: Tu şi slujba! Las-o baltă...

(Intră Firs – a adus un palton.)

FIRS (către Gaev): Să faceţi bine să-l îmbrăcaţi, domnule, s-a făcut răcoare.
GAEV (îşi pune paltonul): Mă cam plictiseşti, frate.
FIRS: Ia nu vă mai... Dimineaţa aţi plecat fără să-mi spuneţi. (Îl studiază.)
LIUBOV ANDREEVNA: Cît ai îmbătrînit, Firs!
FIRS: Porunciţi?
LOPAHIN: Spune că ai îmbătrînit rău!
FIRS: Trăiesc demult. Cînd pe mine mă pregăteau de însurătoare tatăl domniilor voastre
încă nici nu se născuse... (Rîde.) Iar cînd cu dezrobirea eram deja prim-valet. Eu n-am
 24

vrut să mă eliberez atunci, am rămas la domni... (Pauză.) Parcă-i văd şi-acum – ce se mai
bucură toţi, dar de ce se bucură, nici ei nu ştiu.
LOPAHIN: Era tare bine pe timpuri. Era liber la bătaie....
FIRS (N-a înţeles/n-a auzit): Păi cum să nu. Ţăranii erau pe lîngă domni, domnii pe lîngă
ţărani, iar acum sînt care încotro, nu se mai înţelege nimic.
GAEV: Mai taci, Firs. Mîine am treabă la oraş. Mi-au promis să mă prezinte unui general
care-mi poate da un împrumut garantat cu poliţe.
LOPAHIN: N-o să reuşiţi. Şi n-o să plătiţi dobînda, puteţi fi sigur.
LIUBOV ANDREEVNA: Delirează. Nu există nici un general.

(Intră Trofimov, Ania şi Varia.)

GAEV: Hai că vin ai noştri.

ANIA: Uite-o pe mama.
LIUBOV ANDREEVNA (tandru): Vino, vino... Dragele mele... (Le îmbrăţişează pe
Ania şi Varia) Dacă aţi şti, amîndouă, cît vă iubesc. Staţi lîngă mine, uite-aşa. (Se aşează
cu toţii.)
LOPAHIN: Studentul nostru rătăcitor se tot plimbă cu domnişoarele.
TROFIMOV: Nu-i treaba ta.
LOPAHIN: Mai are puţin şi face 50, dar el tot student e.
TROFIMOV: Lasă-te de glumele astea tîmpite.
LOPAHIN: Ciudat mai eşti şi tu – de ce te superi?
TROFIMOV: Dar tu ce te tot legi de mine?
LOPAHIN (rîde): Permite-mi să te întreb ce crezi despre mine?
TROFIMOV: Eu, Ermolai Alekseici, uite ce cred: tu eşti un om bogat, curînd vei fi
milionar. Şi aşa cum în lanţul trofic e nevoie de animalele de pradă, care mănîncă tot ce
le iese în cale, la fel e nevoie şi de tine. (Rîd cu toţii.)
VARIA: Mai bine ai povesti despre planete, Petea
LIUBOV ANDREEVNA: Nu, haideţi să continuăm discuţia de ieri.
TROFIMOV: Despre ce era vorba?
GAEV: Despre omul orgolios.
 25

TROFIMOV: Păi am discutat mult ieri, dar n-am ajuns la nimic. Omul orgolios, aşa cum
îl înţelegeţi voi, are ceva mistic. Poate că aveţi şi dreptate în felul vostru, dar dac-ar fi să
gîndim mai simplu, fără înflorituri, atunci – ce-i cu orgoliul ăsta? –, ce rost mai are el
cînd omenirea, fiziologic vorbind, e construită destul de mediocru, cînd în marea ei
majoritate e grosolană, lipsită de inteligenţă, profund nefericită. N-ar trebui să ne mai
auto-admirăm. Ar trebui să muncim şi-atît.
GAEV: Tot mori.
TROFIMOV: Cine ştie? Şi ce înseamnă – mori? Poate că omul are o sută de simţuri şi
odată cu moartea nu-i dispar decît cele cinci cunoscute nouă, iar restul de nouăzeci şi
cinci rămîn vii.
LIUBOV ANDREEVNA: Ce deştept eşti, Petea!
LOPAHIN (ironic.): Foc!
TROFIMOV: Omenirea înaintează perfecţionîndu-şi forţele. Tot ce-i este acum
inaccesibil îi va fi curînd la îndemînă, familiar, doar că trebuie să muncim, să-i ajutăm cît
putem pe cei ce caută adevărul. Deocamdată la noi, în Rusia, sînt puţini cei ce muncesc.
Majoritatea copleşitoare a intelectualilor pe care îi cunosc eu nu caută nimic, nu fac nimic
şi sînt incapabili, deocamdată, de muncă. Se autointitulează intelectuali, dar servitorilor le
vorbesc de sus, pe ţărani îi tratează ca pe nişte vite, învaţă prost, nu citesc nimic serios,
nu fac absolut nimic, despre ştiinţă pălăvrăgesc doar şi nici la artă nu se pricep cine ştie.
Toţi sînt serioşi, toţi au feţe sobre, toţi vorbesc numai despre lucruri importante,
filozofează, iar între timp, sub ochii lor, muncitorii mănîncă execrabil, dorm fără perne
cîte treizeci – patruzeci într-o cameră, peste tot e plin de ploşniţe, pute, e umezeală,
murdărie morală... Şi probabil că toate discuţiile noastre frumoase n-au decît menirea de a
distrage privirea noastră şi a altora. Arătaţi-mi unde sînt creşele despre care se vorbeşte
atît de mult şi-atît de des, unde sînt sălile de lectură? Nu le găseşti decît în romane,
fiindcă în realitate ele lipsesc cu totul. Nu există decît murdărie, vulgaritate, gîndire
asiatică... Mie nu-mi plac, ba chiar mi-e teamă de chipurile prea serioase, de discuţiile
serioase. Haideţi mai bine să tăcem!
LOPAHIN: Ştiţi, eu mă trezesc la patru dimineaţa, muncesc de dimineaţa pînă seara, am
în grijă banii mei şi-ai altora, aşa că văd cum sînt oamenii din jur. E de-ajuns să te-apuci
de făcut ceva ca să înţelegi cît de puţini oameni cinstiţi, cumsecade există. Cîteodată n-
 26

am somn şi mă gîndesc: „Doamne, ne-ai dat păduri imense, cîmpii nesfîrşite, orizonturi
adînci şi, trăind aici, ar fi trebuit să fim şi noi adevăraţi uriaşi...”
LIUBOV ANDREEVNA: Acum vă trebuie uriaşi... Păi ei nu sînt buni decît în poveşti, în
rest te sperie.

(Prin adîncul scenei trece Epihodov cîntînd la chitară.)

LIUBOV ANDREEVNA (îngîndurată): Vine Epihodov...

ANIA (îngîndurată): Vine Epihodov...
GAEV: Soarele a apus, domnilor.
TROFIMOV: Da.
GAEV (încet, ca pe un recitativ): O, natură miraculoasă, tu scînteiezi cu o lumină eternă,
superbă şi indiferentă, tu, pe care te numim mamă, îmbini în tine viaţa şi moartea, trăieşti
şi distrugi..
VARIA (imploră): Unchiule!
ANIA: Iar, unchiule?!
TROFIMOV: Mai bine i-ai da una-n mijloc, cu bila galbenă-n carambol.
GAEV: Gata, am tăcut.

(Stau cu toţii, au căzut pe gînduri. Linişte. Numai Firs mormăie încetişor. Deodată de
undeva de departe, parcă din cer, se aude un sunet de coardă ruptă, care se stinge
melancolic.)

LIUBOV ANDREEVNA: Asta ce-a fost?

LOPAHIN: Nu ştiu. S-a prăbuşit ascensorul în vreo mină, departe. Dar foarte departe.
GAEV: Sau poate-o fi fost vreo pasăre... un bîtlan.
TROFIMOV: Sau o bufniţă...
LIUBOV ANDREEVNA (tresare): E neplăcut cumva. (Pauză.)
FIRS: Şi înainte de nenorocire tot aşa a fost: a ţipat bufniţa, samovarul nu se mai oprea
din bolborosit...
GAEV: Înainte de care nenorocire?
 27

FIRS: Înainte de dezrobire. (Pauză.)

LIUBOV ANDREEVNA: Ei, prieteni, eu zic să mergem, se înserează. (Către Ania.) Ai
lacrimi în ochi... Ce-i cu tine, fetiţo? (O îmbrăţişează.)
ANIA: Ce să fie, mamă... Nu-i nimic.
TROFIMOV: Vine cineva.

(Apare Trecătorul, cu o şapcă albă ponosită şi în palton; e uşor băut.)

TRECĂTORUL: Permiteţi-mi să vă întreb, pot s-o tai pe-aici direct spre gară?
GAEV: Puteţi. Luaţi-o pe drumul ăsta.
TRECĂTORUL: Vă rămîn profund îndatorat. (Tuşeşte.) Ce vreme minunată... (Recită.)
Fratele meu, frate în suferinţă... ieşi pe malul Volgăi, al cărei geamăt... (Către Varia)
Mademoiselle, oferiţi-i unui compatriot flămînd treizeci de copeici...

(Varia exclamă, speriată.)

LOPAHIN (supărat): Orice porcărie are totuşi o limită.

LIUBOV ANDREEVNA (derutată): Poftim... uitaţi.... (Caută în portmoneu.) N-am
mărunţiş... Nu contează, luaţi o rublă...
TRECĂTORUL: Vă rămîn profund îndatorat! (Pleacă.)

(Rîsete.)

VARIA (speriată.): Eu plec... eu am să plec... Zău, mamă, acasă oamenii n-au ce mînca,
iar tu îi dai o rublă.
LIUBOV ANDREEVNA: Păi ce-i de făcut cu proasta de mine! Acasă am să-ţi dau ţie tot
ce am. Ermolai Alekseici, o să vă mai cer nişte bani împrumut!
LOPAHIN: Am înţeles.
LIUBOV ANDREEVNA: Haideţi, domnilor, e timpul. Ştii, Varia, noi aici te-am peţit
definitiv, te felicit.
VARIA (printre lacrimi): Cu asta nu se glumeşte, mamă.
 28

LOPAHIN: Ohfelia, du-te la mănăstire...

GAEV: Îmi tremură mîinile: n-am mai jucat demult biliard.
LOPAHIN: Ohfelia, o, nimfă, pomeneşte-mă în rugăciunile tale!
LIUBOV ANDREEVNA: Haideţi, domnilor. Curînd o să fie cina.
VARIA: M-a speriat. Cum îmi bate inima.
LOPAHIN: Ţin să vă amintesc, domnilor, că pe 22 august livada de vişini va fi scoasă la
vînzare. Gîndiţi-vă la asta, Liubov Andreevna! Gîndiţi-vă!..

(Pleacă toţi, în afară de Trofimov şi Ania.)

ANIA (rîzînd): Noroc cu trecătorul c-a speriat-o pe Varia, am rămas şi noi singuri.
TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul şi stă toată ziua pe capul
nostru. Îngustă la minte cum e, ea nu poate înţelege că noi sîntem mai presus de iubire.
Evitarea lucrurilor mărunte, care te împiedică să fii liber şi fericit – iată scopul vieţii
noastre. Înainte! Nimeni nu ne poate opri din drumul nostru spre steaua ce arde acolo, în
depărtare! Înainte! Veniţi cu noi, prieteni!
ANIA (îşi plesneşte palmele): Ce frumos vorbeşti! (Pauză.) Azi e minunat aici!
TROFIMOV: Da, e o vreme nemaipomenit de frumoasă.
ANIA: Ce-ai făcut cu mine, Petea, de ce nu mai iubesc livada de vişini ca înainte. O
iubeam cu atîta tandreţe, mi se părea că nu e loc mai frumos pe lume decît livada noastră.
TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pămîntul e mare şi frumos, sînt multe locuri
minunate pe el. (Pauză.) Gîndeşte-te, Ania: bunicul tău, străbunicul, toţi strămoşii tăi au
fost proprietari de suflete vii: oare nu simţi că din fiecare vişin din livadă, de pe fiecare
frunză, de pe fiecare trunchi te privesc fiinţe omeneşti, oare nu auzi voci... Să fii
proprietar de suflete vii – păi asta v-a modificat pe toţi cei care aţi trăit – şi mai trăiţi şi
acum – în aşa fel încît nici mama ta, nici tu, nici unchiul tău nu observaţi că trăiţi pe
datorie, pe banii altora, în contul unor oameni pe care abia dacă-i lăsaţi să intre în casă...
Sîntem cu cel puţin douăsute de ani în urmă, n-avem încă de nici unele, n-avem o viziune
clară asupra trecutului, noi nu facem decît să filozofăm, să ne plîngem de plictis sau să
bem vodcă. Cînd e foarte limpede – ca să trăieşti în prezent trebuie să-ţi răscumperi mai
 29

întîi trecutul, să-ţi închei socotelile cu el, dar nu-l poţi răscumpăra decît prin suferinţă,
decît printr-o muncă uriaşă, neîntreruptă. Trebuie să înţelegi asta, Ania.
ANIA: Casa în care trăim nu mai e demult casa noastră, şi eu am să plec, îţi promit.
TROFIMOV: Dacă ai cheile gospodăriei aruncă-le în fîntînă şi pleacă. Fii liberă ca
vîntul.
ANIA (extaziată): Ce frumos ai spus-o!
TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă! N-am nici treizeci de ani, sînt tînăr, mai sînt
încă student, dar cîte am îndurat deja! Cum vine iarna, sufăr de foame, de boli, sînt
copleşit de griji, sărac ca un cerşetor şi pe unde nu m-a purtat soarta, pe unde n-am
rătăcit!.. Şi totuşi sufletul mi-e întotdeauna, în orice clipă din zi şi noapte, plin de
presimţiri tainice. Presimt fericirea, Ania, o văd...
ANIA (îngîndurată): Uite luna.

(Se aude Epihodov cîntînd la chitară acelaşi cîntec trist. Apare luna. Undeva, pe lîngă
plopi, Varia o caută pe Ania şi o strigă: „Ania! Unde eşti?”)

TROFIMOV: Da, uite luna. (Pauză.) Uite-o, fericirea, uite-o cum vine, cum se apropie
tot mai mult şi mai mult, îi aud paşii. Iar dacă noi n-o s-o vedem, dacă n-o s-o cunoaştem,
care-i problema? O vor vedea alţii!
VOCEA VARIEI: Ania! Unde eşti?
TROFIMOV: Iar Varia asta! (Supărat.) E revoltător.
ANIA: Păi atunci hai la rîu. E frumos acolo.
TROFIMOV: Hai. (Pleacă.)
VOCEA VARIEI: Ania! Ania!

Cortina
 30

ACTUL III

Un salon despărţit de sală printr-o arcadă. O lustră aprinsă. Se aude cum în antreu cîntă
orchestra evreiască pomenită în actul al doilea. E seară. În sală se dansează grand rond.
Vocea lui Simeonov-Pişcik: „Promenade à une paire!” În salon intră: prima pereche –
Pişcik şi Charlotta Ivanovna, a doua – Trofimov şi Liubov Andreevna, a treia – Ania cu
un funcţionar de poştă, a patra – Varia cu şeful de gară etc. Varia plînge încetişor şi, în
timp ce dansează, îşi şterge lacrimile. În ultima pereche e Duneaşa. Trec prin salon.
Pişcik strigă: - „Grand rond, balancez!” şi „Les cavaliers à genoux et remerciez vos
dames!”
Firs în frac aduce pe o tavă apă minerală. În salon intră Pişcik şi Trofimov.

PIŞCIK: Eu sînt cam gras, am avut pînă acum două atacuri de apoplexie, îmi vine greu să
dansez dar, vorba aia, dac-ai intrat în horă – trebuie să joci... Dealtfel am o sănătate de
cal. Răposatul meu tată, mare glumeţ, odihnească-se-n pace, cînd vorbea de originile
noastre spunea că străvechiul neam Simeonov-Pişcik se trage, vezi Doamne, chiar de la
calul pe care Caligula l-a făcut senator... (Se aşează.) Alta-i nenorocirea: n-am bani!
Cîinele flămînd are un singur Dumnezeu - carnea... (Sforăie şi se trezeşte imediat.) Aşa şi
eu.... bani şi iar bani, altceva nu ştiu...
TROFIMOV: Dar chiar că aveţi ceva de cal.
PIŞCIK: Păi... e-un animal bun calul... poţi să-l vinzi...

(Se aude cum în camera de alături se joacă biliard. În sală, sub arcadă, apare Varia.)

TROFIMOV (o întărîtă): Madame Lopahina! Madame Lopahina!..

VARIA (supărată): Boier năpîrlit!
TROFIMOV: Ei da, sînt un boier năpîrlit şi mă mîndresc cu asta!
VARIA (copleşită de gînduri amare): Uite, am chemat muzicanţii, dar cu ce o să-i
plătim?.. (Pleacă.)
TROFIMOV (către Pişcik): Dacă energia cheltuită de-a lungul întregii vieţi cu căutarea
de bani pentru dobîndă o investeaţi în altceva, aţi fi putut răsturna, probabil, şi pămîntul.
 31

PIŞCIK: Nietzsche... filozoful... om mare, celebru... o inteligenţă uriaşă... spune în

scrierile sale că ar fi voie să tipăreşti bani falşi.
TROFIMOV: Păi dumneavoastră l-aţi citit pe Nietzsche?
PIŞCIK: Mă rog... mi-a povestit Daşenka. Iar eu sînt acum într-o situaţie de-mi vine să
tipăresc bani falşi. ... Poimîine trebuie să dau 310 ruble... de 130 am făcut deja rost... (Îşi
pipăie buzunarele, speriat) Mi-au dispărut banii! Am pierdut banii! (Printre lacrimi.)
Unde-s banii? (Bucuros.) Uite-i, în căptuşeală... M-au trecut toate sudorile...

(Intră Liubov Andreevna şi Charlotta Ivanovna.)

LIUBOV ANDREEVNA (fredonează melodia unui dans caucazian): De ce-o fi întîrziind

Leonid? Ce face la oraş? (Către Duneaşa.) Duneaşa, oferă-le muzicanţilor un ceai...
TROFIMOV: Păi licitaţia n-a mai avut loc probabil.
LIUBOV ANDREEVNA: N-ar fi fost cazul nici să vină muzicienii, nici să punem la cale
balul ăsta... Dar asta e... (Se aşează şi fredonează încetişor.)
CHARLOTTA (îi dă lui Pişcik un pachet de cărţi de joc.): Uite un pachet de cărţi,
gîndiţi-vă la o carte anume.
PIŞCIK: M-am gîndit.
CHARLOTTA: Acum amestecaţi-le. Foarte bine. Daţi-le-ncoa, o dragul meu domn
Pişcik. Ein, zwei, drei! Acum căutaţi-o – e în buzunarul lateral...
PIŞCIK (scoate cartea din buzunarul lateral): Opt de pică, absolut corect! (Mirat) Ca să
vezi!
CHARLOTTA (ţine pe palmă pachetul de cărţi, către Trofimov): Spuneţi repede, ce carte
e deasupra?
TROFIMOV: Păi ce să fie? Hai să zicem... dama de pică.
CHARLOTTA: Exact! (Către Pişcik.) Ei? Ce carte-i deasupra?
PIŞCIK: As de cupă...
CHARLOTTA: Exact!.. (Se plesneşte peste palmă, pachetul de cărţi dispare.) Dar ce
vreme frumoasă e azi! (Îi răspunde, venind parcă de sub duşumea, o voce feminină
misterioasă: „O, da, vremea e minunată, distinsă doamnă”.) Sînteţi atît de bun, idealul
meu... (Vocea: „Şi dumneavoastră mi-ai plăcut foarte tare distinsă doamnă”.)
 32

ŞEFUL DE GARĂ (aplaudă): Bravo, doamnă ventriloc!

PIŞCIK (mirat): Ca să vezi! Adorabilă Charlotta Ivanovna... sînt de-a dreptul
îndrăgostit...
CHARLOTTA IVANOVNA: Îndrăgostit? (Strîngînd din umeri.) Parcă dumneavoastră
puteţi iubi! Guter Mensch, aber schlechter Musikant.
TROFIMOV (îl bate pe Pişcik pe umăr): Cal, asta sînteţi...
CHARLOTTA: Atenţie, vă rog, încă o scamatorie. (Ia un pled de pe scaun.) Iată un pled
foarte bun, doresc să-l vînd... (Îl scutură.) Doreşte cineva să cumpere?
PIŞCIK (mirat): Ca să vezi!
CHARLOTTA: Ein, zwei, drei! (Ridică rapid pledul pe care-l coborîse, în spatele lui se
află Ania, care face o reverenţă, fuge la maică-sa, o îmbrăţişează şi fuge înapoi în sală în
încîntarea generală.)
LIUBOV ANDREEVNA (aplaudă): Bravo, bravo!
CHARLOTTA: Şi încă ceva! Ein, zwei, drei! (Ridică pledul; în spatele pledului stă
Varia, care face o plecăciune.)
PIŞCIK (mirat): Ca să vezi!
CHARLOTTA: Spectacolul s-a terminat! (Aruncă pledul peste Pişcik, face o reverenţă şi
fuge în sală.)
PIŞCIK (fuge după ea): Ticăloasa... Ce figură! Ce figură! (Pleacă.)
LIUBOV ANDREEVNA: Iar Leonid nu mai vine odată. Ce face în oraş atîta timp, nu
înţeleg! La ora asta s-a terminat totul, şi dacă moşia s-a vîndut, şi dacă licitaţia n-a avut
loc, de ce ne ţine atîta vreme fără veşti!
VARIA (încercînd s-o liniştească): A cumpărat-o unchiul, sînt sigură de asta.
TROFIMOV (sarcastic): Da.
VARIA: Mătuşa i-a trimis procură s-o cumpere pe numele ei, cu datorii cu tot. Pentru
Ania a făcut-o. Sînt sigură c-o să ne ajute Dumnezeu şi o cumpără unchiul.
LIUBOV ANDREEVNA: Mătuşa din Iaroslavl a trimis cincisprezece mii ca să
cumpărăm moşia pe numele ei – în noi n-are încredere – dar banii ăştia n-ajung nici de
dobîndă. (Şi-a acoperit faţa cu mîinile.) Astăzi mi se decide soarta, soarta...
TROFIMOV (o întărîtă pe Varia): Madame Lopahina!
VARIA (supărată): Studentul rătăcitor! De două ori te-au dat afară din universitate.
 33

LIUBOV ANDREEVNA: De ce te superi, Varia? Te înţeapă cu Lopahin, ei şi? Dacă vrei

– mărită-te cu Lopahin, e un om bun, interesant. Nu vrei – nu te mărita; nimeni nu te
forţează...
VARIA: Pentru mine e ceva serios, mamă, ăsta-i adevărul. E un om bun, îmi place.
LIUBOV ANDREEVNA: Atunci mărită-te. Ce mai aştepţi, nu înţeleg!
VARIA: Doar nu pot să-i cer eu mîna, mamă. De doi ani toţi îmi vorbesc de el, toţi,
numai el tace sau glumeşte. Eu înţeleg. El face avere, e ocupat, nu-i arde de mine. Dac-aş
avea bani, măcar un pic, măcar o sută de ruble, aş lăsa totul baltă şi m-aş duce unde văd
cu ochii. M-aş duce la mănăstire.
TROFIMOV: Sfîntă evlavie!
VARIA (către Trofimov): Un student ar trebui să fie deştept! (Pe un ton blînd, cu
lacrimi.) Cum te-ai urîţit, Petea, cum ai îmbătrînit! (Către Liubov Andreevna, plîngînd
de-a binelea.) Numai că eu nu pot sta degeaba, mamă. Eu trebuie să fac mereu ceva.

(Intră Iaşa.)

IAŞA (abţinîndu-se cu greu să rîdă): Epihodov a rupt tacul de biliard!.. (Pleacă.)

VARIA: Ce caută aici Epihodov? Cine i-a permis să joace biliard? Zău dacă-i înţeleg pe
oamenii ăştia... (Pleacă.)
LIUBOV ANDREEVNA: Nu-ţi mai bate joc de ea, Petea, doar vezi că-i şi-aşa destul de
nenorocită.
TROFIMOV: Prea e zeloasă, prea se bagă unde nu-i fierbe oala. Toată vara a stat pe
capul meu şi-al Aniei, de frică să nu ne îndrăgostim unul de altul. Ea ce treabă are? Mai
ales că nu i-am dat nici un motiv, sînt mult prea departe de platitudinile astea. Noi sîntem
mai presus de dragoste!
LIUBOV ANDREEVNA: Eu în schimb se pare că sînt mai prejos de dragoste. (Extrem
de neliniştită.) De ce nu vine odată Leonid? Oare s-a vîndut moşia? – atîta vreau să ştiu.
Nenorocirea asta eu nu pot s-o cuprind cu mintea, iar prin urmare nu ştiu ce să cred, mă
simt pierdută... Aş fi capabilă să ţip acum... să fac o prostie. Salvează-mă, Petea. Spune
ceva, vorbeşte...
 34

TROFIMOV: Că s-a vîndut azi moşia, că nu s-a vîndut – ce contează? Oricum s-a
terminat demult cu ea, nu-i cale de întoarcere. Liniştiţi-vă, draga mea. N-are rost să vă
amăgiţi, trebuie să priviţi, măcar o dată-n viaţă, adevărul în faţă.
LIUBOV ANDREEVNA: Care adevăr? Tu vezi unde-i adevărul şi unde-i neadevărul, dar
eu parc-am orbit, nu văd nimic. Tu rezolvi cu curaj toate problemele importante, dar
spune-mi, dragul meu, oare asta nu se întîmplă fiindcă eşti tînăr, fiindcă n-ai apucat să
suferi de pe urma problemelor tale? Tu priveşti plin curaj înainte, dar oare nu pentru că
nu vezi acolo nimic înfricoşător, pentru că viaţa le este deocamdată ascunsă ochilor tăi
tineri? Eşti mai curajos, mai onest, mai profund decît noi, dar ia încearcă să te gîndeşti, fii
şi tu mărinimos măcar un pic, cruţă-mă. Doar ştii că eu m-am născut aici, că aici au trăit
tatăl şi mama mea, bunicul meu, iubesc această casă, nu-mi pot concepe viaţa fără livada
de vişini şi dacă într-adevăr trebuie vîndută, atunci vindeţi-mă şi pe mine odată cu ea... (Îl
îmbrăţişează pe Trofimov, îl sărută pe frunte.) Doar ştii că fiul meu s-a înecat aici...
(Plînge.) Fie-ţi milă de mine, om bun, om generos.
TROFIMOV: Ştiţi, eu vă compătimesc din tot sufletul.
LIUBOV ANDREEVNA: Dar asta trebuie spus altfel, altfel... (Îşi scoate batista, îi cade
o telegramă.) Am o mare greutate pe suflet azi, nici nu-ţi poţi închipui. Aici e prea mult
zgomot, sufletul îmi tresare la orice sunet, tremur toată, dar nici să mă duc la mine nu pot,
mi-e frică să stau singură în tăcere. Nu mă condamna, Petea... Te iubesc ca pe copilul
meu. Eu ţi-aş da-o cu plăcere pe Ania de soţie, jur, dar, dragul meu, trebuie totuşi să
înveţi, să termini facultatea. Tu nu faci nimic, te laşi numai purtat de colo pînă colo de
soartă, e atît de ciudat... Nu-i aşa? Nu? Plus că trebuie să faci ceva şi cu barba asta, să
crească cumva... (Rîde.) Caraghios mai eşti!
TROFIMOV (ridică telegrama): Nu-mi doresc să fiu frumos.
LIUBOV ANDREEVNA: Telegrama e de la Paris. În fiecare zi primesc cîte una. Şi ieri,
şi azi. Omul acela nebun s-a îmbolnăvit din nou, iar îi e rău... Îşi cere iertare, mă imploră
să vin şi, de fapt, s-ar cuveni să mă duc pînă la Paris, să-i fiu alături. Ce faţă severă ai
făcut, Petea, dar ce-i de făcut, puişor, ce să fac dacă e bolnav, singur, nefericit, şi n-are pe
nimeni acolo să-l îngrijească, să-l împiedice să facă greşeli, să-i dea medicamentele la
timp? Şi de ce m-aş ascunde, de ce să tac, îl iubesc, asta-i clar. Îl iubesc, îl iubesc... Este
piatra legată de gîtul meu şi mă duc la fund odată cu ea, numai că eu iubesc această piatră
 35

şi nu pot trăi fără ea. (Îi strînge mîna lui Trofimov.) Să n-ai gînduri urîte, Petea, nu-mi
spune nimic, nu vorbi...
TROFIMOV (printre lacrimi): Iertaţi-mi sinceritatea, pentru numele lui Dumnezeu, dar
el v-a luat totul!
LIUBOV ANDREEVNA: Nu, nu, nu vorbi aşa... (Îşi acoperă urechile.)
TROFIMOV: Dar este un ticălos, sînteţi singura care n-o ştiţi! Un ticălos de doi bani, o
nulitate...
LIUBOV ANDREEVNA (s-a supărat dar vorbeşte rezervat): Ai 26, poate chiar 27 de
ani, dar tot minte de copil ai!
TROFIMOV: Şi ce dacă!
LIUBOV ANDREEVNA: Trebuie să fii bărbat, la vîrsta ta trebuie să-i înţelegi pe cei ce
iubesc. Şi trebuie să iubeşti şi tu... să te îndrăgosteşti! (Supărată.) Da, da! Şi nu eşti un
pur, nu, eşti doar un mic puritan, o ciudăţenie caraghioasă, o pocitanie...
TROFIMOV (îngrozit): Ce poate să spună!
LIUBOV ANDREEVNA: „Sînt mai presus de dragoste!” Tu nu eşti mai presus de
dragoste, tu eşti pur şi simplu, vorba lui Firs al nostru, un netot. Să n-ai o amantă, la
vîrsta ta!..
TROFIMOV (îngrozit): E îngrozitor! Ce poate să spună! (Se duce repede în sală, se ia cu
mîinile de cap.) Îngrozitor... Eu nu mai suport, plec... (Pleacă, dar se întoarce imediat.)
Între noi totul s-a terminat! (Pleacă în antreu.)
LIUBOV ANDREEVNA (strigă în urma lui): Stai, Petea! Nu fi caraghios, am glumit!
Petea!

(Se aude cum în antreu cineva merge repede pe scară şi deodată se prăbuşeşte cu
zgomot. Ania şi Varia exclamă, dar imediat se aud rîsete.)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce se-ntîmplă acolo?

(Intră Ania în fugă.)

ANIA (rîzînd): A căzut Petea pe scară! (Pleacă în fugă.)

 36

LIUBOV ANDREEVNA: Ce figură mai e şi Petea ăsta...

(Şeful de gară se opreşte în mijlocul sălii şi recită „Păcătoasa” de A. Tolstoi. Lumea îl

ascultă dar, după cîteva versuri, din antreu se aud sunetele unui vals şi lectura se
întrerupe. Toţi dansează. Din antreu intră Trofimov, Ania, Varia şi Liubov Andreevna)

LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Petea... suflet nevinovat... îmi cer iertare... Hai să
dansăm... (Dansează cu Petea).

(Ania şi Varia dansează.)

(Intră Firs, îşi pune bastonul lîngă uşa laterală. Iaşa intră şi el din salon, se uită la
dansatori.)

IAŞA: Ce-i, bunicule?

FIRS: Mi-e cam rău. Pe vremuri, la balurile noastre dansau generali, baroni, amirali, iar
acum trimitem după funcţionarul de la poştă şi şeful de gară şi nici ăia nu vin decît în silă.
Nu ştiu de ce m-oi fi simţind aşa slăbit. Boierul ăl bătrîn, răposatul, îi trata pe toţi, de
toate bolile, cu ceară roşie. Eu urmez cu ceară roşie în fiecare zi, sînt douăzeci de ani de-
acum, sau şi mai mult; poate din cauza ei sînt în viaţă.
IAŞA: Mă plictiseşti, moşule. (Cască.) De-ai crăpa şi tu mai repede.
FIRS: Of, ...netotule! (Mormăie.)

(Trofimov şi Liubov Andreevna dansează în sală, apoi în salon.)

LIUBOV ANDREEVNA: Merci. Am să stau un pic.. (Se aşează.) Am obosit.

(Intră Ania.)

ANIA (tulburată): Adineauri, la bucătărie, un om a spus că livada de vişini a fost vîndută.

LIUBOV ANDREEVNA: Vîndută cui?
 37

ANIA: N-a spus cui. A plecat. (Dansează cu Trofimov, pleacă amîndoi în sală.)
IAŞA: Era un moş, trăncănea şi el. Un străin.
FIRS: Iar Leonid Andreici tot n-a apărut, nu s-a întors... S-a îmbrăcat uşor, în pardesiu; să
nu răcească, Doamne fereşte. Of, tinereţe-tinereţe!
LIUBOV ANDREEVNA: Simt că mor. Du-te, Iaşa, află cui i-a fost vîndută.
IAŞA: Păi moşneagul ăla a plecat demult. (Rîde.)
LIUBOV ANDREEVNA (uşor iritată): Şi de ce rîzi, mă rog? Ce te bucuri aşa?
IAŞA: Tare-i carghios Epihodov ăsta. Un om de nimic. Douăj’două de nenorociri.
LIUBOV ANDREEVNA: Firs, dacă se vinde moşia tu unde te duci?
FIRS: Unde porunciţi acolo mă duc.
LIUBOV ANDREEVNA: De ce-ai faţa asta? Ţi-e rău? Mai bine te-ai duce să te culci...
FIRS: Da.... (Cu un zîmbet sarcastic): Mă culc eu, dar în lipsa mea cine mai serveşte aici,
cine aranjează totul? Sînt singur cu toate treburile.
IAŞA (către Liubov Andreevna): Liubov Andreevna! Permiteţi-mi să vă adresez o
rugăminte, fiţi bună! Dacă plecaţi din nou la Paris, luaţi-mă şi pe mine, vă rog mult. Aici
mi-e absolut imposibil să rămîn. (Se uită în jur, cu o voce mai scăzută.) Ce să mai
vorbim, doar vedeţi şi dumneavoastră, ţara-i necivilizată, oamenii imorali, plus că te
plictiseşti, la bucătărie mîncarea e oribilă, şi mai umblă şi Firs ăsta pe-aici, de mormăie
tot soiul de vorbe aiurea. Luaţi-mă cu dumneavoastră, vă rog mult!

(Intră Pişcik.)

PIŞCIK: Permiteţi-mi să vă invit... un mic vals, superbă doamnă... (Liubov Andreevna îl

urmează.) Fermecătoare doamnă, 180 de ruble tot am să iau de la dumneavoastră... Am
să iau... (Dansează.) 180 de ruble.. (Au trecut în sală.)
IAŞA (fredonează încet): „Vei înţelege al meu suflet tulburat?...”

(În sală, o siluetă cu joben cenuşiu şi pantaloni cadrilaţi face semne cu braţele şi sare;
strigăte: „Bravo, Charlotta Ivanovna!”
 38

DUNEAŞA (s-a oprit să se pudreze): Domnişoara mi-a poruncit să dansez – cavaleri sînt
mulţi, iar doamne puţine – dar pe mine dansurile mă ameţesc, îmi dau bătăi de inimă. Firs
Nikolaevici, adineauri funcţionarul de la poştă mi-a spus una de mi s-a tăiat răsuflarea.

(Muzica se stinge.)

FIRS: Ce ţi-a spus?

DUNEAŞA: Sînteţi ca o floare, zice.
IAŞA (cască.): Cîtă ignoranţă... (Pleacă.)
DUNEAŞA: Ca o floare... Eu sînt o fată foarte delicată, îmi plac la nebunie cuvintele
duioase.
FIRS: Vezi să n-ajungi rău.

(Intră Epihodov.)

EPIHODOV: Dumneavoastră, Avdotia Fiodorovna, nici nu vă uitaţi la mine... de parc-aş

fi vreo insectă. (Oftează.) Of, viaţă!
DUNEAŞA: Ce doriţi?
EPIHODOV: Fără îndoială, poate că aveţi şi dreptate. (Oftează.) Dar, bineînţeles, dacă e
s-o iei din punct de vedere, atunci dumneavoastră, ca să mă exprim aşa, scuzaţi-mi
sinceritatea, m-aţi adus cu desăvîrşire în stare de spirit. Eu îmi cunosc soarta, în fiecare zi
am parte de-o nenorocire, cu asta m-am obişnuit demult, aşa că-mi privesc zîmbind
destinul. Mi-aţi dat cuvîntul, şi cu toate că eu...
DUNEAŞA: Vă rog, haideţi să vorbim mai tîrziu, acum lăsaţi-mă în pace. Acum visez.
(Se joacă cu evantaiul.)
EPIHODOV: Nenorociri mi se-ntîmplă zilnic şi eu, ca să mă exprim aşa, doar zîmbesc,
rîd chiar.

(Din sală intră Varia.)

 39

VARIA: Tot n-ai plecat, Semion? Ce lipsă de tact, zău aşa. (Către Duneaşa.) Du-te de-
aici, Duneaşa. (Către Epihodov.) Ba joci biliard şi rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un
musafir.
EPIHODOV: Mie, permiteţi-mi să v-o declar, nu-mi puteţi cere socoteală.
VARIA: Eu nu-ţi cer socoteală, îţi spun doar. Umbli de colo colo, dar treabă nu faci
deloc. De ce-am mai angajat contabil – nu ştiu...
EPIHODOV (jignit): Dacă eu lucrez, umblu, mănînc, joc biliard, asta n-o pot judeca decît
oamenii înţelepţi şi mai vîrstnici.
VARIA: Îndrăzneşti să-mi spui mie aşa ceva?! (Explodează.) Îndrăzneşti? Adică eu nu
înţeleg nimic? Marş de-aici! În clipa asta!
EPIHODOV (laş): Vă rog să vă exprimaţi în mod delicat.
VARIA (ieşindu-şi din fire): Marş de-aici, dar în clipa asta! Marş! (El o ia spre uşă, ea
după el.) Douăj’ două de nenorociri! Piei de-aici! Să nu te mai văd în faţa ochilor!
(Epihodov a ieşit; din dosul uşii se aude vocea lui: „Am să mă plîng de
dumneavoastră”:) A, te întorci? (Apucă băţul pus lîngă uşă de Firs.) Haide... Haide...
Hai, vino să-ţi arăt... Deci vii încoace? Vii, da? Atunci uite... (Ridică băţul şi-n clipa
aceea intră Lopahin)
LOPAHIN: Vă mulţumesc din toată inima.
VARIA (supărată şi ironică): Scuzaţi-mă!
LOPAHIN: Nu face nimic. Mulţumesc din inimă pentru trataţie.
VARIA: Să vă fie de bine. (Se îndepărtează, pe urmă se uită peste umăr şi întreabă
blînd.) V-am lovit rău?
LOPAHIN: Nu, nu-i nimic. Doar c-o să-mi apară un cucui imens.
VOCI ÎN SALĂ: A sosit Lopahin! Ermolai Alekseici!
PIŞCIK: Chiar el, în carne şi oase... (Se sărută cu Lopahin.) Miroşi a coniecel, dragul
meu, sufletul meu. Dar şi noi ne veselim aici.

(Intră Liubov Andreevna)

LIUBOV ANDREEVNA: Tu eşti, Ermolai Alekseici? De ce-a durat atît? Unde-i Leonid?
LOPAHIN: Leonid Andreici e cu mine, vine şi el...
 40

LIUBOV ANDREEVNA (neliniştită): Ei, cum e? A fost licitaţie? Spune odată!

LOPAHIN (stînjenit, se teme să-şi dea în vileag bucuria): Licitaţia s-a terminat pe la ora
patru... Am pierdut trenul, a trebui să aşteptăm pînă la nouă jumate. (Oftînd din greu.) Uf!
Sînt cam ameţit...

(Intră Gaev; în mîna dreaptă duce cumpărăturile, cu stînga îşi şterge lacrimile.)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce-i, Leonea? Hai zi? (Nerăbdătoare, printre lacrimi.) Hai
odată, pentru Dumnezeu...
GAEV (nu-i răspunde nimic, dă doar din mînă a lehamite, către Firs, plîngînd): Uite, ia
astea... Sînt nişte anchois, nişte scrumbii de Kerci... N-am mîncat nimic azi... Prin ce-am
putut să trec! (Uşa către camera de biliard e deschisă; se aude sunetul bilelor care se
ciocnesc şi vocea lui Iaşa: „Şapte şi optsprezece!”. Expresia lui Gaev se schimbă, acum
nu mai plînge.) Sînt cumplit de obosit. Ajută-mă să mă schimb, Firs. (Se duce la el în
cameră traversînd sala, urmat de Firs.)
PIŞCIK: Ce-a fost la licitaţie? Hai, povesteşte!
LIUBOV ANDREEVNA: S-a vîndut livada de vişini?
LOPAHIN: S-a vîndut.
LIUBOV ANDREEVNA: Cine a cumpărat-o?
LOPAHIN: Eu am cumpărat-o. (Pauză.)

(Liubov Andreevna e deprimată; ar fi căzut dacă n-ar fi avut în apropiere un fotoliu şi o

masă. Varia îşi scoate cheile de la brîu, le aruncă pe duşumea, în mijlocul salonului, şi
pleacă.)

LOPAHIN: Eu am cumpărat-o! Staţi un pic, domnilor, fiţi buni, mi se tulbură minţile, nu

pot vorbi... (Rîde.) Cînd am ajuns la licitaţie, Deriganov era deja acolo. Leonid Andreici
n-avea decît cincisprezece mii, iar Deriganov a oferit din prima treizeci de mii peste
valoarea datoriei. Dacă am văzut cum stă treaba, am început să plusez, am oferit
patruzeci de mii. El – patruzeci şi cinci. Eu – cincizeci şi cinci. Adică el adăuga cîte cinci
mii, eu cîte zece... Pînă la urmă s-a terminat. Am oferit nouăzeci de mii peste datorie şi
 41

am cîştigat-o. Livada de vişini e acum a mea! A mea! (Rîde în hohote.) Doamne

Dumnezeule, livada de vişini e a mea! Spuneţi-mi că sînt beat, că am înnebunit, că toate
astea nu-s adevărate... (Tropăie din picioare.) Nu rîdeţi de mine! Dacă tatăl meu şi
bunicul s-ar scula din mormînt şi ar vedea toată întîmplarea, cum Ermolai al lor, Ermolai
cel bătut şi analfabet, care umbla iarna desculţ, cum acest Ermolai a cumpărat moşia asta
fără egal pe lume. Am cumpărat moşia unde bunicul şi tatăl meu au fost robi, unde nu
erau lăsaţi nici măcar în bucătărie. Visez, am vedenii, mi se pare... Este rodul imaginaţiei
voastre, acoperit de bezna necunoscutului... (Ridică cheile, zîmbeşte blînd.) A aruncat
cheile, vrea să arate că nu mai e stăpînă aici... (Zăngăne cheile.) Ei, nu contează. (Se aude
cum se acordează orchestra.) Hei, muzicanţi, cîntaţi, vreau să vă ascult! Să veniţi cu toţii
să vedeţi cum o să izbească Ermolai Lopahin cu toporul în livada de vişini, cum or să
cadă pomii la pămînt! Vom construi o mulţime de case de vacanţă, iar nepoţii şi
strănepoţii noştri vor vedea aici o viaţă nouă... Să cînte muzica!

(Muzicanţii cîntă. Liubov Andreevna s-a lăsat pe scaun şi plînge amarnic.)

LOPAHIN (cu reproş): De ce, de ce nu m-aţi ascultat? Sărmana mea, buna mea, acum nu
mai poţi întoarce lucrurile. (Cu lacrimi.) O, de s-ar termina toate astea mai repede, de s-ar
schimba cumva viaţa noastră fără rost, nefericită.
PIŞCIK (îl ia de braţ, cu voce scăzută): Plînge. Haideţi în sală, lăsaţi-o singură să...
Haideţi... (Îl ia de braţ şi îl conduce în sală.)
LOPAHIN: Ce se întîmplă? Muzicanţi, nu vă aud! Să fie totul cum vreau eu! (Cu ironie.)
Soseşte noul moşier, proprietarul livezii de vişini! (A împins din greşală o măsuţă, era să
răstoarne candelabrele.) Pot plăti oricît! (Pleacă cu Pişcik.)

(În sală şi în salon nu-i nimeni în afară de Liubov Andreevna, care stă jos, ghemuită, şi
plînge amarnic. Muzica se aude stins. Intră repede Ania şi Trofimov. Ania se apropie de
maică-sa şi se lasă în genunchi în faţa ei. Trofimov rămîne lîngă intrarea în sală.)

ANIA: Mamă!.. Plîngi, mamă? Scumpa, draga, buna mea mamă, minunea mea, te
iubesc.... te binecuvîntez. Livada de vişini a fost vîndută, ea nu mai există, asta-i
 42

adevărat, e adevărat, dar nu plînge, mamă, ţi-a rămas o viaţă de trăit, ţi-a rămas sufletul
tău bun, curat... Hai cu mine, mamă, hai de-aici, haide!..O să sădim o nouă livadă, mai
frumoasă decît asta, ai să vezi, ai să-nţelegi, şi bucuria, o bucurie liniştită, adîncă îţi va
cuprinde sufletul, ca soarele la ora înserării, şi vei zîmbi, mamă! Haide, draga mea!
Haide!..

Cortina
 43

ACTUL IV

Decorul din primul act. Au dispărut şi perdelele de la ferestre, şi tablourile, a rămas

doar puţină mobilă adunată într-un colţ, ca pentru a fi scoasă la vînzare ... Senzaţia e de
gol. Lîngă uşa de ieşire şi în adîncul scenei sînt adunate geamantane, boccele etc. Uşa
din stînga e deschisă, de acolo se aud vocile Variei şi Aniei. Lopahin stă în picioare,
aşteaptă. Iaşa ţine o tava cu păhărele umplute cu şampanie. În antreu Epihodov leagă în
chingi o ladă. În culise, în fundul scenei, se aude un vuiet. Sînt ţăranii veniţi să-şi ia
rămas bun. Vocea lui Gaev: „Mulţumesc, fraţilor, vă mulţumesc”.

IAŞA: Oamenii din sat au venit să-şi ia rămas bun. Părerea mea, Ermolai Alekseici, e că
oamenii sînt buni dar nu pricep mare lucru.

(Vuietul încetează. Din antreu intră Liubov Andreevna şi Gaev; ea nu plînge dar e
palidă, faţa îi tremură, nu poate vorbi.)

GAEV: Le-ai dat portmoneul tău, Liuba. Aşa nu se poate! Nu se poate!

LIUBOV ANDREEVNA: N-am rezistat! N-am rezistat! (Pleacă amîndoi.)
LOPAHIN (în uşă, în urma lor): Poftiţi vă rog! O cupă de şampanie la despărţire. Nu
m-am gîndit să cumpăr din oraş, iar la gară n-am găsit decît o sticlă. Poftiţi! (Pauză.)
Cum vine asta, domnilor? Nu vreţi? (Se îndepărtează de uşă.) Dac-aş fi ştiut n-o mai
cumpăram. Păi atunci nu beau nici eu. (Iaşa pune cu grijă tava pe scaun.) Bea măcar tu,
Iaşa.
IAŞA: Pentru cei ce pleacă! Rămîneţi cu bine. (Bea.) Asta nu-i şampanie adevărată,
ascultaţi-mă pe mine.
LOPAHIN: Opt ruble sticla. (Pauză.) E frig al dracului aici.
IAŞA: N-am mai făcut focul azi, tot plecăm. (Rîde.)
LOPAHIN: Ce-ţi veni?
IAŞA: Îmi place.
 44

LOPAHIN: Sîntem în octombrie, dar e soare şi linişte ca vara. Vreme bună de construit.
(Uitîndu-se la ceas, în direcţia uşii.) Domnilor, să aveţi în vedere că pînă la tren nu mai
sînt decît 47 de minute! Peste 20 de minute plecăm la gară. Grăbiţi-vă un pic.

(Trofimov, în palton, intră din curte.)

TROFIMOV: Mie mi se pare c-ar fi timpul să mergem. Caii sînt gata. Dracu ştie unde-mi
sînt galoşii. Au dispărut. (În uşă.) ANIA, mi-au dispărut galoşii! Nu i-am găsit!
LOPAHIN: Iar eu trebuie să plec la Harkov. O să mergem cu acelaşi tren. Stau la Harkov
toată iarna. Am tot lălăit-o/lungit-o cu voi, nu mai suport să stau degeaba. Eu nu pot fără
muncă, uite, nu ştiu ce să fac cu mîinile; îmi atîrnă ciudat, de parcă n-ar fi ale mele.
TROFIMOV: Păi uite că plecăm şi vă puteţi apuca iar de munca dumneavoastră utilă.
LOPAHIN: Ia bea tu un păhărel.
TROFIMOV: Nu beau.
LOPAHIN: Şi zici că pleci la Moscova?
TROFIMOV: Da, îi conduc la oraş, iar mîine plec la Moscova.
LOPAHIN: Da... Probabil că profesorii nici nu-şi încep cursurile pînă n-apari tu!
TROFIMOV: Nu-i treaba ta.
LOPAHIN: De cîţi ani zici că studiezi la universitate?
TROFIMOV: Inventează şi tu ceva mai original. Asta-i veche şi nesărată. (Îşi caută
galoşii.) Ştii, noi probabil n-o să ne mai vedem, aşa că permite-mi să-ţi dau un sfat la
despărţire: nu mai da atîta din mîini! Scapă de obiceiul ăsta de-a gesticula. Şi uite, chestia
asta cu construitul caselor de vacanţă, socoteala asta că din orăşeni or să iasă, cu timpul,
agricultori, genul ăsta de socoteală – tot un soi de gesticulaţie e... Una peste alta, eu te
iubesc totuşi. Ai mîini subţiri, fine, de artist, ai un suflet sensibil, receptiv...
LOPAHIN (îl îmbrăţişează): Adio dragul meu. Mulţumesc pentru tot. Dacă ai nevoie, îţi
dau eu bani de drum.
TROFIMOV: De ce? Nu-mi trebuie!
LOPAHIN: Păi fiindcă voi n-aveţi.
TROFIMOV: Avem. Mulţumesc. M-au plătit pentru o traducere. Uite, îi am aici, în
buzunar. (Neliniştit.) În schimb galoşii mei nu-s!
 45

VARIA (din cealaltă cameră.): Ia-ţi porcăriile astea! (Aruncă în scenă o pereche de
galoşi de cauciuc.)
TROFIMOV: De ce te superi, VARIA? Hm... Păi ăştia nu-s galoşii mei!
LOPAHIN: Primăvara am semănat o mie de hectare cu mac şi acum am scos un cîştig
curat de patruzeci de mii. Iar cînd macul meu era în floare – ce privelişte! Aşa că de aia
zic, am cîştigat patruzeci de mii şi îţi propun să te împrumut fiindcă am de unde. De ce
să-ţi ţii nasul pe sus? Eu sînt ţăran... hai să luăm lucrurile aşa cum sînt!
TROFIMOV: Tatăl tău a fost ţăran, al meu – farmacist, dar din asta nu rezultă absolut
nimic. (Lopahin scoate portmoneul.) Lasă, zău... Şi două sute de mii dacă-mi dai nu-i iau.
Sînt un om liber. Şi tot ce preţuiţi atît de mult voi toţi, bogaţi şi cerşetori, nu are asupra
mea nici cea mai mică putere, uite, e ca puful ce pluteşte în aer. Eu mă pot lipsi de voi,
pot să trec pe lîngă voi, sînt puternic şi orgolios. Omenirea se-ndreaptă spre cel mai înalt
adevăr, spre cea mai înaltă fericire posibilă pe pămînt, şi eu sînt în primele rînduri!
LOPAHIN: Şi-ai să ajungi?
TROFIMOV: Am să ajung. (Pauză.) Am să ajung sau am să le arăt altora cum să ajungă.

(Se aude cum în depărtare se taie pomii cu toporul.)

LOPAHIN: Păi atunci rămîi cu bine. E timpul să pornim. Noi ne ţinem nasul pe sus unii
faţă de alţii, iar viaţa trece, nu stă după noi. Cînd muncesc mult, fără oprire, gîndurile îmi
sînt mai uşoare, mi se pare că şi eu ştiu pentru ce trăiesc. Dar cîţi oameni sînt, frate, în
Rusia, care Dumnezeu ştie pentru ce trăiesc. Am auzit că Leonid Andreici a acceptat
postul de la bancă, şase mii pe an... Dar n-o să aibă el răbdare, prea e leneş...
ANIA (în uşă): Mama vă roagă, pînă pleacă ea, să nu se taie livada.
TROFIMOV: Chiar, să n-ai atîta tact... (Pleacă prin antreu.)
LOPAHIN: Imediat, imediat... Ce oameni şi ăştia, zău. (Pleacă în urma lui.)
ANIA: Firs a fost trimis la spital?
IAŞA: Le-am spus de dimineaţă. Cred că l-or fi trimis.
ANIA (către Epihodov, care traversează sala.) Semion Panteleici, interesaţi-vă, vă rog,
dacă Firs a fost dus la spital.
IAŞA (jignit): I-am spus de dimineaţă lui Egor. Ce rost are să-ntrebi de zece ori!
 46

EPIHODOV: După părerea mea vîrstnicul Firs nu mai e bun de reparat, e timpul să se
ducă la strămoşi. Eu însă nu pot decît să-l invidiez. (A pus geamantanul pe o cutie de
pălării şi a fărîmat-o.) Uite, bineînţeles. Eram sigur. (Pleacă.)
IAŞA (ironic): Douăj’două de nenorociri...
VARIA (de după uşă): Firs a fost dus la spital?
ANIA: Da.
VARIA: Şi-atunci de ce n-au luat scrisoarea către doctor?
ANIA: Păi hai că o trimitem separat... (Pleacă.)
VARIA (din camera învecinată): Unde-i Iaşa? Spuneţi-i că a venit maică-sa, vrea să-şi ia
rămas bun de la el.
IAŞA (dă din mînă a lehamite): Mă scot din sărite.

(Duneaşa îşi tot face de lucru pe lîngă bagaje; acum, cînd Iaşa a rămas singur, s-a
apropiat de el.)

DUNEAŞA: Măcar o dată să te fi uitat la mine, Iaşa. Pleci... mă părăseşti... (Plînge şi i se

aruncă de gît.)
IAŞA: Ce rost are să plîngi? (Bea şampanie.) Peste şase zile sînt din nou la Paris. Mîine
luăm expresul şi duşi am fost. Parcă nici nu-mi vine să cred. Vive la France!.. Aici nu-i
de mine, nu pot să trăiesc... n-ai ce-i face. Am văzut destulă ignoranţă – mi-a ajuns. (Bea
şampanie.) Ce rost are să plîngi? Poartă-te cum se cuvinte şi n-o să mai plîngi.
DUNEAŞA (Se pudrează, se uită în oglinjoară): Trimite-mi o scrisoare de la Paris.
Fiindcă eu te-am iubit, Iaşa, cît te-am iubit! Sînt o fiinţă sensibilă, Iaşa!
IAŞA: Vine lume încoace. (Se agită pe lîngă geamantane, fredonează încetişor.)

(Intră Liubov Andreevna, Gaev, Ania şi Charlotta Ivanovna.)

GAEV: Ar cam fi cazul să mergem. Nu mai e mult. (Uitîndu-se la Iaşa) Cine o fi

mirosind a scrumbie?
LIUBOV ANDREEVNA: Eu zic peste vreo zece minute să fim în trăsuri... (Îşi plimbă
privirea peste cameră.) Adio casa mea dragă, bătrînica mea. Va trece iarna, va veni
 47

primăvara, şi tu nu vei mai fi, te vor demola. Cîte au văzut zidurile astea! (Îşi sărută
fierbinte fiica.) Comoara mea, străluceşti de fericire, ochii îţi scînteiază (ca două
diamante). Eşti mulţumită? Foarte?
ANIA: Foarte! Începe o viaţă nouă, mamă!
GAEV (vesel): Într-adevăr, acum e bine. Pînă la vînzarea livezii de vişini ne făceam cu
toţii griji, sufeream, dar cînd problema a fost tranşată definitiv, iremediabil, ne-am liniştit
cu toţii, ne-am înveselit chiar... Eu am devenit ditamai funcţionarul de bancă, finanţist...
bila galbenă la mijloc, iar tu Liuba, una peste alta, arăţi mai bine, ce-i sigur e sigur.
LIUBOV ANDREEVNA: Da. Stau mai bine cu nervii, asta aşa e. (I se dau pălăria şi
paltonul.) Dorm bine. Du lucrurile mele, Iaşa. E timpul. (Către Ania.) Fetiţa mea, ne
revedem curînd... La Paris eu am să trăiesc din banii trimişi de mătuşa de la Iaroslavl
pentru cumpărarea moşiei – trăiască mătuşa! – , dar banii ăştia nu vor ajunge cine ştie ce
mult timp.
ANIA: Tu, mamă, ai să te întorci foarte curînd... nu-i aşa? Eu am să învăţ, am să-mi dau
examenul la gimnaziu, iar după aia am să muncesc, am să te ajut. O să citim împreună tot
felul de cărţi, mamă... Nu-i aşa? (Sărută mîna mamei.) În serile de toamnă o să citim o
mulţime de cărţi şi ni se va deschide o lume nouă, minunată... (Visează.) Să te întorci
repede mamă...
LIUBOV ANDREEVNA: Mă întorc, comoara mea. (Îşi îmbrăţişează fiica.)

(Intră Lopahin. Charlotta fredonează uşurel un cîntec.)

GAEV: E fericită Charlotta: cîntă!

CHARLOTTA (ia o boccea care seamănă cu un copil înfăşat): Nani, nani, copilaşul
meu... (Se aude plînsul copilului: ua, ua!..) Taci, băieţelul meu cuminte, minunea mea.
(Ua!..Ua!) Ce milă mi-e de tine! (Aruncă bocceaua la loc.) Prin urmare am să vă rog să-
mi găsiţi un loc de muncă. Eu nu pot trăi aşa.
LOPAHIN: O să găsim, Charlotta Ivanovna, nu vă faceţi griji.
GAEV: Toţi ne părăsesc, Varia pleacă... brusc, nu mai e nevoie de noi.
CHARLOTTA: În oraş n-am unde să stau. Trebuie să plec... (Fredonează.) Îmi e
indiferent...
 48

(Intră Pişcik)

LOPAHIN: Minunea minunilor!

PIŞCIK (cu răsuflarea tăiată): Of, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul... nu mai pot... Stimaţi
prieteni!.. Apă...
GAEV: După bani ai venit, nu-i aşa? Pe mine să nu contaţi, eu fug de păcat... (Pleacă.)
PIŞCIK: Demultişor n-am mai fost pe la dumneavoastră... superbă doamnă... (către
Lopahin.) Eşti aici... îmi pare bine să te văd... un om de-o inteligenţă uriaşă... poftim... ia-
i... (Îi dă lui Lopahin bani.) Patru sute de ruble... rămîne să-ţi mai dau opt sute patruzeci.
LOPAHIN (ridică nedumerit din umeri): Cred că visez... De unde i-ai luat?
PIŞCIK: Stai un pic... Ce cald e... E o poveste nemaipomenită... Au venit la mine nişte
englezi şi au găsit în pămînt un lut alb... (Către Liubov Andreevna.) Şi dumneavoastră tot
patru sute... superbă, minunată doamnă... (Îi întinde banii.) Restul mai tîrziu. (Bea apă.)
Adineauri un tînăr din tren povestea că ... nu ştiu care mare filozof... ne sfătuieşte să
sărim de pe acoperişuri... „Sari!” – zice, că altă soluţie nu-i... (Mirat.) Ca să vezi! Apă!..
LOPAHIN: Şi ce-i cu englezii ăia?
PIŞCIK: Le-am închiriat terenul cu argilă pe 24 de ani... Iar acum, iertaţi-mă dar mă
grăbesc... fug mai departe... Mă duc la Znoikov... la Kardamonov... Tuturor le sînt dator...
(Bea.) Vă doresc sănătate... Vin joi pe la voi...
LIUBOV ANDREEVNA: Noi ne mutăm chiar acum la oraş, iar mîine eu plec în
străinătate...
PIŞCIK: Cum? (Neliniştit.) De ce la oraş? Acum înţeleg ce-i cu mobila... cu
geamantanele... Ei lasă, nu-i nimic... (Printre lacrimi.) Nu-i nimic... Să fiţi fericiţi...
Dumnezeu să vă ajute... Nu-i nimic... Totul are un sfîrşit pe lumea asta... (Îi sărută mîna
lui Liubov Andreevna.) Iar dacă o ajunge la voi vestea că mi-a venit sfîrşitul, amintiţi-vă
de... de calul ăsta şi spuneţi: „a fost pe lume unul... Simeonov-Pişcik... Dumnezeu să-l
odihnească”... O vreme splendidă... Da... (Pleacă extrem de stînjenit, dar se întoarce
imediat şi spune din uşă.) Daşenka vă transmite salutări! (Pleacă.)
LIUBOV ANDREEVNA: Acum putem să şi mergem. Plec cu două griji. Prima – pentru
Firs, fiindcă-i bolnav. (Se uită la ceas.) Mai putem sta vreo cinci minute...
ANIA: Mamă, Firs a fost deja dus la spital. L-a trimis Iaşa de dimineaţă.
 49

LIUBOV ANDREEVNA: Cea de-a doua grijă a mea e Varia. Ea e obişnuită să se

trezească devreme şi să muncească, iar acum, fără lucru, e ca peştele pe uscat. A slăbit, e
palidă şi plînge, sărmana... (Pauză.) Tu ştii bine, Ermolai Alekseici; că eu visam ... s-o
mărit cu tine, şi dealtfel părea clar că o să vă căsătoriţi. (Îi şopteşte ceva Aniei, aceea îi
face semn din cap Charlottei şi amîndouă pleacă.) Ea te iubeşte, ţie îţi este dragă şi nu
ştiu, zău, de ce păreţi să fugiţi unul de altul. Nu înţeleg!
LOPAHIN: Recunosc că nici eu nu înţeleg. Totu-i atît de ciudat... Dacă nu-i prea tîrziu,
eu sînt şi-acuma gata să... Haideţi s-o facem şi basta, fiindcă în lipsa dumneavoastră simt
că n-am să-i cer mîna.
LIUBOV ANDREEVNA: Foarte bine atunci. La urma urmei nu-i nevoie decît de-un
minut. O chem imediat...
LOPAHIN: Avem şi şampanie aici. (Se uită la păhărele.) Sînt goale, le-a şi băut cineva.
(Iaşa tuşeşte.) Sau, mai bine zis, le-a zvîntat...
LIUBOV ANDREEVNA (vioaie): Minunat. Noi o să ieşim... Iaşa, allez! O chem eu... (În
uşă.) Varia, lasă treaba şi vino încoace. Vino! (Pleacă cu Iaşa.)
LOPAHIN (uitîndu-se la ceas): Da... (Pauză.)

(Dincolo de uşă rîsete reţinute, şoapte, în sfîrşit intră Varia.)

VARIA (se uită multă vreme la lucruri): Ciudat, nu văd unde...

LOPAHIN: Ce căutaţi?
VARIA: Eu le-am împachetat, totuşi nu mai ţin minte. (Pauză.)
LOPAHIN: Unde aveţi de gînd să mergeţi, Varvara Mihailovna?
VARIA: Eu? La familia Ragulin... M-am înţeles cu ei să le conduc gospodăria... ca un fel
de menajeră...
LOPAHIN: Asta e la Iaşnevo? E ceva distanţă. (Pauză.) Şi uite-aşa s-a terminat cu viaţa
în casa asta...
VARIA (studiind bagajele): Unde-or fi?.. Să le fi pus totuşi în ladă... Da, viaţa din casa
asta s-a terminat... nu va mai fi...
LOPAHIN: Eu plec acum la Harkov... chiar cu trenul ăsta. Am multă treabă. Aici am să-l
las pe Epihodov... L-am angajat.
 50

VARIA: Asta e!
LOPAHIN: Anul trecut pe vremea asta ningea, dacă ţineţi minte, iar acum e linişte, senin.
Doar că-i frig... Vreo trei grade sub zero.
VARIA: Nici nu m-am uitat. (Pauză.) Oricum termometrul nostru-i spart... (Pauză.)
O VOCE DIN CURTE PRIN UŞĂ: Ermolai Alekseici!..
LOPAHIN (de parc-ar fi aşteptat de mult să fie chemat.): Imediat! (Pleacă grăbit.)

(Aşezată pe jos, cu capul culcat pe o boccea cu haine, Varia plînge disperată, pe-
nfundate. Se deschide uşa, intră, cu precauţie, Liubov Andreevna.)

LIUBOV ANDREEVNA: Ce-i? (Pauză.) Trebuie să mergem.

VARIA (nu mai plînge, şi-a şters ochii): Da, e timpul, mamă. Pot s-ajung chiar azi la
Ragulini, numai să nu întîrziem la tren...
LIUBOV ANDREEVNA (în uşă): Ania, îmbracă-te!

(Intră Ania, apoi Gaev, Charlotta Ivanovan. Gaev poartă un palton călduros cu glugă. Se
adună slujitorii, vizitiii. Lîngă bagaje se agită Epihodov.)

LIUBOV ANDREEVNA: Putem porni la drum.

ANIA (bucuroasă): La drum!
GAEV: Prieteni, dragii, bunii mei prieteni! Părăsind această casă pentru totdeauna, pot eu
oare să trec sub tăcere, mă pot abţine oare să nu exprim la despărţire sentimentele ce-mi
umplu întreaga fiinţă?..
ANIA (cu implorare): Unchiule!
VARIA: Te rog, unchiule!
GAEV (abătut): Carambol cu bila galbenă la mijloc... Tac..

(Intră Trofimov, apoi Lopahin.)

TROFIMOV: Păi, domnilor, e timpul să pornim!

LOPAHIN: Epihodov, paltonul meu!
 51

LIUBOV ANDREEVNA: Eu mai stau un minut. Parcă abia acum văd cum sînt pereţii,
tavanele în casa asta; şi privesc totul cu lăcomie, cu o dragoste atît de tandră...
GAEV: Ţin minte, cînd aveam şase ani, de Sfîntă Treime, am stat pe pervazul acestei
ferestre şi m-am uitat cum pleacă tata la biserică...
LIUBOV ANDREEVNA: Au dus toate lucrurile?
LOPAHIN: Se pare că da. (Către Epihodov, punîndu-şi paltonul.) Ai grijă să fie totul în
ordine, Epihodov.
EPIHODOV (vorbeşte cu o voce înfundată): Fiţi pe pace, Ermolai Alekseici!
LOPAHIN: De ce-ai vocea asta?
EPIHODOV: Am băut adineauri nişte apă şi am înghiţit ceva.
IAŞA (dispreţuitor): Ce lipsă de civilizaţie...
LIUBOV ANDREEVNA: Noi plecăm şi aici nu rămîne suflet de om.
LOPAHIN: Asta pînă la primăvară.
VARIA (scoate din boccea o umbrelă, se crează senzaţia că a ridicat-o ameninţător;
Lopahin se preface că s-a speriat.) Ce v-a apucat... Nici prin cap nu mi-a trecut.
TROFIMOV: Domnilor, haideţi la trăsuri... E timpul! Trenul soseşte în curînd!
VARIA: Petea, uite unde erau galoşii tăi, lîngă geamantan (Cu lacrimi.) Dar ce murdari
sînt, ce vechi...
TROFIMOV (punîndu-şi galoşii): Să mergem, domnilor!..
GAEV (e foarte stînjenit, se teme să nu înceapă să plîngă): Trenul.. gara... Croisé la
mijloc, carambol cu alb în colţ...
LIUBOV ANDREEVNA: Haideţi!
LOPAHIN: Sînteţi toţi? N-a mai rămas nimeni dincolo? (Încuie uşa laterală, din stînga.)
Aici sînt strînse toate lucrurile, trebuie să încui. Haideţi!..
ANIA: Adio, casă! Adio, viaţă veche!
TROFIMOV: Salut, viaţă nouă!.. (Pleacă cu Ania.)

(Varia aruncă o privire prin cameră şi pleacă fără grabă. Pleacă Iaşa şi Charlotta cu
căţelul.)

LOPAHIN: Deci pînă la primăvară. Ieşiţi, domnilor... Sal’tare.. (Pleacă.)

 52

(Au rămas numai Liubov Andreevna şi Gaev. De parcă au aşteptat clipa asta, se reped
unul în braţele celuilalt, plîng reţinut, încet, de teamă să nu fie auziţi.)

GAEV (disperat): Sora mea, sora mea...

LIUBOV ANDREEVNA: O sărmana, frumoasa, minunata mea livadă!.. Viaţa mea,
tinereţea mea, fericirea mea, adio!... Adio!..
VOCEA ANIEI (o cheamă vesel): Mamă!..
VOCEA LUI TROFIMOV (vesel, emoţionat): Au-u!..
LIUBOV ANDREEVNA: Să mai privesc o ultimă dată pereţii, ferestrele... Prin camera
asta îi plăcea să se plimbe mamei noastre...
GAEV: Sora mea, sora mea!..
VOCEA ANIEI: Mamă!..
VOCEA LUI TROFIMOV: Au-u!..
LIUBOV ANDREEVNA: Venim!.. (Pleacă.)

(Scena e goală. Se aude cum sînt încuiate, cu cheia, toate uşile, şi cum se îndepărtează
trăsurile. Se face linişte. În această liniştea se aud, izolate şi triste, sunetele înfundate ale
topoarelor care taie pomii.)

(Se aud paşi. Din uşa dinspre dreapta apare Firs. Este îmbrăcat, ca de fiecare dată, cu
sacou şi vestă albă, încălţat cu pantofi. E bolnav.)

FIRS (se apropie de uşă, atinge clanţa): E încuiat. Au plecat... (Se aşează pe divan.) De
mine au uitat... Nu-i nimic... Stau aici un pic... Să vezi că Leonid Andreici nu şi-a luat
haina de blană, o fi plecat în palton... (Oftează îngrijorat.) Cum de mi-a scăpat...
Tinereţe-tinereţe! (Mormăie ceva ce nu se înţelege.) Cum a trecut viaţa, de parcă nici n-aş
fi trăit... (Se culcă.) Mă culc puţin... Pic de putere nu mai ai în tine, nimic n-a mai rămas,
nimic... O-of, netotule!.. (Stă culcat, fără să se mişte.)

(Se aude un sunet îndepărtat, venit din cer parcă, de coardă ruptă; se stinge trist. Se lasă
liniştea şi nu se mai aude decît bocănitul topoarelor departe, în livadă.)

Cortina