Sunteți pe pagina 1din 5

Univesitatea Naţioanală de Educaţie Fizică şi Sport

Facultatea de Kinetoterapie

MĂSURAREA ŞI EVALUAREA NIVELULUI


DE DEZVOLTARE AL FORŢEI

Metea Nicolae
AnIII, gr 33KT

Bucureşti, 2011

1
Comprehensiunea nivelului de dezvoltarea al forţei este fundamentală în
procesul instructiv educativ, deoarece de nivelul acesteia depinde dezvoltarea
celorlalte calităţi motrice.

După cum consemnează Adrian Dragnea în 2002, pag.98, ”ideea


măsurării forţei nu este nouă. Încă din secolul al XIX-lea, antropologii francezi
au construit dinamometre pentru măsurarea forţei (J. Amar, 1820); mai târziu,
în 1873, Sargent a alcătuit un test de măsurare a forţei, adoptat în 1897 de 15
colegii şi universităţi americane”. Cu trecerea anilor metodele de măsurare a
forţei s-au înmulţit, ajungându-se ca în zilele noastre să se utilizeze mijloace
mecanice şi electronice din cele mai complexe.

Având în vedere că forţa în termenii fizicii reprezintă „măsura acţiunii


mecanice a unui corp asupra altui corp, măsură determinată prin produsul dintre
masa corpului şi acceleraţia lui, imprimată de acţiunea acestei forţe: F=m x a,
în absenţa forţelor de frecare sau a altor forţe exterioare”1, şi datorită varietăţii
sale, forţa poate fi măsurată şi însemnată prin divers aparate şi teste de
evaluare. Test înseamnă probă şi vine de la investigaţiile cu caracter aplicativ,
fiind un instrument de bază al metodei experimentale.

Testul este deci o probă standardizată sub aspectul conţinutului, a


condiţiilor de aplicare şi a tehnicii de evaluare a rezultatelor, (etalonul).

EVALUAREA FORŢEI ŞI PUTERII MUSCULARE


Se face în general în următoarele scopuri:
- de a cuantifica relevanţa semnificativă şi contribuţia forţei şi puterii
musculare în diferitele acţiuni specifice;

2
- de a identifica deficienţe şi a prescrie corecţii programelor de pregătire pentru
o apropiere maximă de cerinţele competiţiei şi de potenţialul maxim individual;
- de a identifica talente pentru activitatea sportivă sau de a face o selecţie
continua, pe baze obiective a sportivilor din componenţa echipelor;
- de a monitoriza efectele intervenţiilor în programul de pregătire şi
refacere.
Metodele curente de dinamometrie pot măsura puterea musculară asociată
unei sarcini în care încărcătura şi viteza mişcării sunt ţinute constant. Aceasta
este însă în contrast cu cerinţele reale. Discrepanţa între realitatea sportivă şi
testarea de laborator este un subiect de mare actualitate în cercetarea ştiinţifică
din domeniul sportului.
Testarea poate fi confuză atunci când tipul de contracţie, direcţia acţiunii,
şi natura testării sunt diferite faţă de activitatea sportivă. Aceste probleme apar
când se imită mişcarea sportivă şi în consecinţă multe dintre protocolurile de
testare sunt limitate la sarcini nespecifice. Există astfel o dificultate de a aplica
teste cu caracter general în lipsa unor cerinţe specifice. Capacitatea de mişcare
specifică se poate pierde în cazul testării nespecifice cu teste generale.

INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA FORŢEI


Se ştiu şi se folosesc mai multe feluri de dinamometre, toate având la
bază calitatea unor materiale de a se deforma sub acţiunea forţei musculare şi
de a-şi recăpăta din nou forma iniţială. Cele mai uzitate aşa cum preciza
A.Dragnea, în 2002, pag.98, sunt: dinamometrul palmar, dinamometrul cu arc,
manometrul. Astfel dinamometria devine metoda specifică pentru măsurarea
forţei.

3
EXISTĂ 3 METODE DE DINAMOMETRIE
CUNOSCUTE:
1. Dimamometrie izometrică – măsoară cantitatea de forţă ce poate fi
aplicată pe o rezistenţă fixă (MVC - maximal voluntary contraction).
Caracteristica importantă a contracţiei izometrice este viteza cu care forţa
maximă poate fi dezvoltată (RFD - rate of force development). Susţinătorii
acestei metode afirmă că metoda presupune un înalt nivel de control în
condiţiile evaluării. Oponenţii afirmă că metoda prezintă dezavantajul
asemănării cu natura dinamică a probei.
Evaluarea izometrică uzuală impune evidenţierea parametrilor RFD şi
MVC pe grupe musculare, între sportive şi nesportivi, între masculine şi
feminine şi a diferenţelor ce pot fi reabilitate şi corectate.
Ca indicaţii metodice majore ale metodei enumerăm:
- acţiunea musculară de executat se va face pe cât posibil la maxim de forţă şi
viteză;
- poziţia corporală să fie apropiată sau identică cu specificul probei
sportive;
- testare să fie aplicată pe lanţuri musculare şi sistem de articulaţii specific
pentru ca acţiunea să cât mai apropiată şi considerată prin însumare.
2. Dinamometrie isoinerţială ( Isotonică)– implică activitate naturală.
Se mai numeşte şi isotonică sau de tensiune constantă.Isoinerţial presupune
rezistenţă constantă la mişcare, iar dintre cele mai utilizate sunt împotriva
gravitaţiei, apă, aer şi alte echipamente construite în acest sens. Cea mai mare
contracţie realizată cu succes pentru o singură repetare a sarcinii se numeşte 1
RM şi măsoară maximul de forţă isoinerţială care în mod comun descrie
profilul sportiv pa latura capacităţii fizice.

4
Mişcările isoinerţiale prezintă o mică asemănare cu activitatea sportivă şi
sunt executate relativ lent şi antrenate prin număr mic de repetări. Măsurarea
nespecifică şi modul de pregătire cu mijloace nespecifice sunt discutabile ca
valoare a transferului către mişcarea specifică. Unii argumentează că
accelerarea dinamică a mişcării se asociază mai apropiat cu aceste teste şi sunt
valabile pentru o grupă mare de probe sportive. Cei care critică metoda aduc ca
argument încărcătura mare care produce de multe ori accidentări urmate de
perioade lungi de refacere cu implicaţii în capacitatea de performanţă a echipei.
3. Dinamometrie isokinetică– este percepută ca cea mai uşoară formă de
evaluare care conferă siguranţă şi obiectivitate. Siguranţa poate fi infuenţată
prin alegerea unor viteze diferite de execuţie a mişcării. Succesiunea testării
putănd influenţa rezultatul. Aprecierea preciziei în testarea regimului
concentric şi excentric este redusă la testare rapidă şi creşte la testarea cu viteză
mică. Rezultatele testării pe o singură articulaţie nu poate caracteriza o mişcare
complexă efectuată poliarticular. Este incorect să se interfereze nivelul de forţă
interarticular şi mişcarea globală.