Până acum toată lumea a auzit predicţiile conform cărora “efectul de seră”

va afecta climatul lumii în secolul 21 şi în viitor. Termenul de “efect de seră”, în

utilizarea sa obişnuită, se referă la faptul că media temperaturilor globale ale
aerului va creşte cu mai multe grade, ca urmare a prezenţei în atmosferă a
dioxidului de carbon şi a celorlalte gaze cu “efect de seră”. Un “furnizor” important
al dioxidului de carbon emis în atmosferă este centrala termoelectrică funcţionând
cu combustibil fosil. Mulţi oameni de ştiinţă consideră că procesul de încălzire
globală se manifestă deja de ceva timp, dar a fost scăpat de sub control. Într-
adevar, fenomenul încalzirii globale rapide este considerat a fi cea mai importantă
problemă de mediu cu care se confruntă omenirea în prezent.
 Spre deosebire de fenomenul distrugerii ozonului din stratosferă (care s-a
manifestat în mod spectaculos prin apariţia găurii în stratul de ozon), fenomenul
încălzirii globale datorat efectului de seră nu s-a manifestat încă într-un mod prin
care să convingă pe toată lumea de existenţa sa. În prezent, nimeni nu este sigur
de extinderea sau de creşterea temperaturii în viitor. Dacă actualele modele
atmosferice sunt corecte, o încălzire atmosferică globală semnificativă se va
manifesta oricum în următoarele decade. În orice caz, este important ca oamenii să
înţeleagă care sunt factorii care conduc la această creştere globală a temperaturii,
astfel încât să se poata lua în prezent măsuri care să împiedice catastrofe potenţiale
.
RAPORTUL OM-MEDIU NATURAL. PROBLEME GLOBALE ALE OMENIRII
Specia umană a intrat pe scena istoriei şi a creaţiei cu 80.000 de ani
în urmă, dar în 200 de ani de industrializare a reuşit să pericliteze viaţa
planetei, veche de peste 4,5 miliarde de ani. Şi asta pentru că economia şi
era industrială au abuzat în mod iresponsabil de natură, în vederea sporirii
profiturilor, tratând-o ca pe o simplă resursă. Numai în ultima sută de ani
populaţia lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de 20 de ori, consumul
de combustibili fosili de 30 de ori, iar producţia industrială de 50 de ori.
Un loc aparte în cadrul problemelor globale ale omenirii îl ocupă
problemele de mediu, a căror studiere este importantă atunci când vorbim
despre protecţia mediului. Din categoria problemelor de mediu fac parte:
schimbări climatice, deprecierea stratului de ozon, accidente majore,
acidifierea, pierderi în biodiversitate, ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi,
gestiunea deficitară a apei dulci, degradarea pădurii, instabilitatea zonelor de
coastă, deşeurile, stresul urban, riscul chimic, etc.
 Pentru a soluţiona problemele cu care se confruntă în prezent omenirea,
trebuie să abordăm sectorial fiecare problemă în parte dar, în acelaşi timp, trebuie
să facem şi o abordare integrată a acestor probleme în evidenta conexiune dintre
ele. Din păcate, nu este sesizată problema necesităţii participării tuturor ţărilor la
rezolvarea aspectelor globale ale protecţiei mediului (schimbări climatice,
deprecierea stratului de ozon, deşertificarea etc.). Astfel, ţările în curs de
dezvoltare se confruntă cu grave probleme de protecţie a mediului la nivel local sau
naţional, nemaiavând disponibilităţi, mai ales materiale de a contribui la rezolvarea
celor globale.
Ansamblul planetei este ameninţat de „îngrămădirea” unor riscuri
ecologice majore, cum sunt: deforestarea masivă, efectul de seră, alterarea
stratului de ozon, etc. La astfel de probleme globale trebuie găsite soluţii globale.
Poluarea figurează pe locul trei pe lista problemelor globale ale omenirii. Este
vorba de poluarea aerului, apei, solului şi de cea acustică.
 GLOBALIZAREA
Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra pământului de la Rio din 1992 este
considerată în prezent ca un moment definitoriu în lupta pentru dezvoltarea durabilă. Evenimentul
de la Rio a lansat Convenţia asupra Biodiversităţii şi Convenţia Cadru asupra Schimbărilor
Climatice, în timp ce la Conferinţa de la Johannesburg, din anul 2002, nu au existat convenţii legale
obligatorii în discuţie, fiind direcţionată către acţiune practică.
Implementarea planului elaborat la Conferinţa de la Johannesburg a inclus un set de
obiective noi printre care unele din ele se referă la:
- minimizarea efectelor dăunătoare asupra sănătăţii oamenilor şi mediului generate de
producţia şi utilizarea chimicalelor, până în anul 2020;
- stoparea pierderii biodiversităţii până în anul 2010, aşa cum a fost agreat la Conferinţa
de la Rio de Janeiro din 1992 de către părţile semnatare ale Convenţiei Biodiversităţii.
Crucială pentru dezvoltarea durabilă este folosirea energiei durabile. Unul din aşa-
numitele „eşecuri” de la Rio din 1992 s-a referit la energie. Naţiunile producătoare de ţiţei, conduse
de Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.) au fost severe la Rio, în rezistenţa lor să
includă prevederi în Agenda 21 care puteau constrânge utilizarea combustibililor fosili.
 La Johannesburg s-a reconfirmat faptul că dezvoltarea energetică durabilă se găseşte în
centrul competiţiei pentru dezvoltarea durabilă. Acest Summit a acordat o mai mare atenţie
dezvoltării energiei alternative în toată lumea şi tot aici ţările care au ratificat protocolul de la Kyoto
din anul 1997 au reconfirmat angajarea lor de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră iar alte ţări
au fost încurajate să se alăture cât mai repede posibil. Dar pentru rezolvarea problemelor globale
ale omenirii este nevoie de un consens general şi mai ales de obţinerea sprijinului celui mai
puternic industrializat stat din lume - Statele Unite ale Americii care nu au ratificat protocolul de la
Kyoto.
Globalizarea vieţii economico - sociale şi a spiritului uman este un proces firesc, expresie
a nevoii de asigurare a controlului riscurilor pe care le generează accentuarea complexităţii
externalităţilor pozitive şi negative ale asigurării echilibrului înaintării, generaţiilor umane care
coexistă şi se succed la viaţă pe Pământ, în condiţii de incertitudine.
 DEZVOLTAREA DURABILĂ - MODELUL DE DEZVOLTARE A OMENIRII ÎN VIITOR
Răspunsul societăţii umane la actuala criză ambientală ale cărei componente de
bază sunt suprapopularea, epuizarea resurselor şi poluarea este dat de dezvoltarea durabilă
care se propune a fi modelul de dezvoltare a omenirii în viitor. Dezvoltarea durabilă implică
relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător şi responsabilităţile generaţiilor actuale faţă de cele
viitoare. Dezvoltarea economică durabilă presupune o nouă atitudine faţă de mediul ambiant, în
care preceptul „Omul trebuie să fie stăpân al naturii” aparţinând lui René Descartes şi care a
reprezentat cuvântul de ordine al secolului al XIX-lea şi o bună parte a secolului al XX-lea sub
imperiul revoluţiei industriale să fie înlocuit cu „Omul trebuie să fie parte a naturii şi protector al
ei”. Conştiinţa apartenenţei la natură a omului trebuie să devină un imperativ al celei mai mari
părţi a locuitorilor planetei. Numai aşa se va putea răspunde pozitiv la toate provocările
viitorului. Dintre acestea două sunt vitale: creşterea populaţiei şi progresele accelerate ale
tehnologiei într-un mediu dat, tot mai limitat în ceea ce priveşte resursele de supravieţuire.
Astfel că dezvoltarea economică durabilă trebuie să vizeze şi condiţii favorabile pentru
soluţionarea gravelor probleme sociale cu care se confruntă individul şi comunităţile umane. În
acest sens, dezvoltarea economică durabilă reprezintă forma de dezvoltare care reuneşte într-
un tot echilibrat creşterea economică, protecţia mediului înconjurător, justiţia socială şi
democraţia.
 Fostul premier al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland în calitate de Preşedinte al Comisiei
Mondiale de Mediu şi Dezvoltare a prezentat în anul 1987 raportul „Viitorul nostru comun”, în care
definea dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”. Referire la
dezvoltarea durabilă se face şi în Standardul I.S.O. 14.001, în introducerea acestuia, precizându-se
că: „Toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă şi să demonstreze
o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriilor activităţi, produse sau servicii
asupra mediului şi luând în considerare politica şi obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se
înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice şi a altor
măsuri destinate să încurajeze protecţia mediului, a creşterii preocupării părţilor interesate privind
problemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă”.
Dezvoltarea durabilă cuprinde ideea dezvoltării fără epuizarea resurselor prin trecerea
dincolo de limita de suportabilitate şi regenerare a ecosistemelor, iar fundamentul acesteia îl
reprezintă necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice şi de protecţie a mediului.
În această etapă de dezvoltare a omenirii este esenţial ca, în toate ţările, aceste obiective să fie
integrate de la început, cu scopul de a minimiza pagubele economico - ecologice.
În ultimii ani, operaţionalizarea dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic pentru
întreaga umanitate, ea trebuind adaptată la specificul fiecărei ţări, în funcţie de particularităţile
naţionale demografice, ale mediului natural, ale spaţiului construit etc.
 Sensul dezvoltării durabile poate fi înfăptuit numai prin găsirea celui mai bun
model de reconciliere între om şi natură. Ţările nedezvoltate în paşii pe care-i urmează
pe calea dezvoltării nu trebuie să imite drumul urmat de ţările dezvoltate din trecut până
azi, soluţia dezvoltării lor trebuie să se bazeze pe crearea unei societăţi care este
intrinsec compatibilă cu mediul său. Dacă ar imita ţările dezvoltate, urmând astfel paşii
parcurşi de acestea în drumul către dezvoltare, ele ar repeta şi acele erori pe care le-au
făcut ţările dezvoltate în trecut şi care au condus la situaţia actuală de deteriorare a
mediului.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al
interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic. Nivelul
optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată, care poate fi susţinută de către
cele patru sisteme. Pentru ca modelul să fie operaţional este necesar ca această
susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la toate subsistemele ce formează cele patru
dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică plecând de la energie, agricultură, industrie şi
până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
 ENERGIE DURABILĂ ŞI SIGURĂ, POLITICA ENERGETICĂ A UNIUNII
EUROPENE IN SUSŢINEREA DURABILITĂŢII ECOLOGICE
Sursele neconvenţionale de energie sunt cunoscute în literatura de specialitate
sub denumirea de „surse noi”, însă numai tehnologiile de captare, conversie şi utilizare
energetică şi economică sunt relativ noi. Aceste surse de energie prezintă o serie de
particularităţi de care trebuie să se ţină cont atât în procesul de utilizare, cât şi în activitatea
de includere a acestora în balanţa energetică. Sursele neconvenţionale de energie se
regenerează în urma unor procese naturale şi sunt inepuizabile, ceea ce le conferă calitatea
de resursă certă în energetica viitorului. De asemenea, prezintă o mare simplitate în
construcţie şi pot fi utilizate atât în sistemul energetic descentralizat pentru consumatori
izolaţi, cât şi conectate la sistemul energetic naţional.
În viziunea europeană, pentru încadrarea unei surse de energie în categoria
surselor regenerabile, produsele sau procesele naturale trebuie să îndeplinească două
condiţii: să aibă potenţial energetic şi să poată fi convertite în energie prin tehnologii
accesibile în prezent. În acest sens, sunt definite ca regenerabile următoarele categorii de
surse de energie: energia solară, energia eoliană, energia geotermală, energia valurilor,
energia mareelor, energia hidro, biomasa, gazul de deposit (gaz rezultat din fermentarea
deşeurilor), energia conţinută în gazul de fermentare a nămolurilor din instalaţiile de epurare
a apelor uzate, biogazul.
 Promovarea surselor de energie durabile, competitive şi sigure este un
obiectiv cheie al politicilor Uniunii Europene. Atenţia sporită acordată dificultăţilor
determinate de schimbările climatice a promovat energia pe prima pagină a agendei
UE. Din acest motiv, Consiliul guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii a hotărât în
2007 să crească contribuţia BEI la dezvoltarea energiei nepoluante pentru Europa şi să
lanseze o facilitate specială de împrumut pentru investiţiile în energie în afara Uniunii
Europene.
Planul de acţiune adoptat de Consiliul European de la Bruxelles din martie
2007 defineşte politica energetică a Uniunii Europene. Acesta stabileşte, de asemenea,
obiective ambiţioase:
reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în
2020 comparativ cu 1990;
o pondere de 20% a energiilor regenerabile în configuraţia
energetică a Uniunii Europene;
pondere de 10% a biocombustibililor în cantitatea de benzină şi
motorină folosită pentru transporturi
reducerea cu 20% a consumului energetic comparative cu
prognozele de bază pentru 2020.
ENERGIA PRODUSĂ DIN BIOMASĂ CA SURSĂ DE ENERGIE REGENERABILĂ
Energia obţinută din biomasă mai este denumită şi energia verde. Consumul de
energie electrică din surse de energie regenerabile se preconizează,ca în anul 2012, să
ajungă la 33 % din consumul intern brut. Din această, energiei regenerabilă, energia de
biomasă reprezintã 65 %, cea eoliană reprezintă 17 %, cea solară 12 %, iar cea
geotermală 1 %. Pentru comparaţie se arată că energia hidro reprezintă 29 %.
Prin conversie biologică biomasa generează purtători de energie:
SOLIZI de exemplu manganul;
LICHZI de exemplu uleiuri, alcool;
GAZOŞI de exemplu biogazul –amestesc de două gaze principale:metanul
(CH4) + bioxidul de carbon (CO2).
Gazele obţinute din dejecţii de animale,în timpul fermentării anaerobe,au fost
numite “gaz de gunoi” iar gazele obţinute din nămolul apelor stătătoare.Au fost numite
“gaz de baltă ” sau “gaz de mlaştină ”.
SCURT ISTORIC
S-a observat că la suprafaţa pământului se formează gaze combustibile oriunde există
surse bogate de biogaz. În 1776 Volta a extras metan din gazele colectate din mlaştini, iar
englezul Humphrey a realizat, în anul 1806, experimental eliberarea de gaze combustibile din
gunoi de animale. Constituie o metodă aplicată cu succes în câteva ţări cu populaţii mari din Asia
(se apreciază că în China sunt peste 10 milioane de astfel de instalaţii, în regiunile rurale aceste
instalaţii asigurând peste 80 % din producţia de energie necesară. Procedeul denumit „Globar
Gas Schema” este folosit în India de peste 75 de ani, fiind peste 80 mii de instalaţii în funcţiune).
În urma cercetărilor făcute între anii 1942 şi sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial de
chimistul Ducelier şi inginerul agronom Marcel Isman, metoda şi-a făcut apariţia şi în Europa, mii
de ferme fiind echipate cu astfel de instalaţii. După cel de-al Doilea Război Mondial, vestgermanii
au iniţiat o acţiune pe scară largă, construind uzine biologice în care, prin prelucrarea reziduurilor
menajere şi a subproduselor agricole, obţineau biogaz şi bioîngrăşăminte.Tehnologiile biologice
de producere a gazelor combustibile folosite în prezent în multe ţări de pe glob tind să dezvolte
acţiunea unor microorganisme cu scopul de a se obţine o biomasă bogată convertibilă în metan.
În România, interesul pentru producerea biogazului a urmat un curs ascendent în a doua jumătate
a secolului XX.
 Începând cu 1958 la Centrul Experimental de Îngrăşăminte Bacteriene (C.E.I.B.) de la
Băneasa, s-au iniţiat cercetări de laborator pentru izolarea unor surse active de bacterii
metanogene şi obţinerea de gaze combustibile pe cale biologică, din diferite substraturi organice
(dejecţii de animale şi gunoaie menajere). Din 1964, Tudor Ionescu a efectuat cercetări şi pentru
producerea biogazului din nămoluri organice, prima lor materializare fiind instalaţia pilot de
valorificare integrală a apelor uzate de la abatorul Bucureşti.Sub aspect tehnologic, cercetările au
urmărit perfecţionarea tehnologiilor existente, care folosesc ca materie primă dejecţiile evacuate
hidraulic din complexele de creştere industrială a animalelor sau dejecţiile solide din sistemul de
exploatare de tip gospodăresc. O altă direcţie a constat în elaborarea de tehnologii pentru
sistemele în care dejecţiile sunt evacuate prin raclare, fără consum de apă tehnologică.
În anii ‘80 funcţionau în condiţii normale de producere si captare a biogazului instalaţiile din cadrul
staţiilor de epurare ale apelor reziduale de la Bacău, Iaşi, Timişoara, Oradea, Suceava,
Hunedoara, Roman, Piteşti,Sibiu, Cluj ş.a. producându-se pe această cale în jur de 85 000 m3
biogaz / zi şi respectiv 30 milioane m3/an.
În aceeaşi perioadă s-au răspândit instalaţiile de capacitate mică care produc biogaz pentru
colectivităţi mici sau pentru gospodăriile populaţiei. Ele au apărut ca rezultat atât al unor acţiuni
centrale cât şi al iniţiativelor unor gospodari întreprinzători.
 Din păcate, in perioada 1990-2000, în unele cazuri în mod total nejustificat, interesul
pentru producerea biogazului prin reciclarea materiilor organice din zootehnie şi industria
alimentară prin fermentarea anaerobică a scăzut drastic, în condiţiile în care în majoritatea ţărilor
acest interes este de actualitate. Dupa anul 2000, si mai ales dupa intrarea in U.E., in Romania,
o data cu dezvoltarea energiilor verzi, a luat amploare si producerea energiei pe baza de
biomasa.In Romania instalaţiile de biogaz sunt dezvoltate în primul rând pentru utilizarea
materiilor organice, considerate deşeuri şi mai puţin pe cea a culturilor energetice . Biomasa
provenită din agricultură poate constituie o sursă importantă de materie primă pentru producţia
de biogaz. Din acest punct de vedereRomânia deţine o suprafaţă agricolă utilizată de 13,9
milioane hectare, ce reprezintă aproximativ 60 % din totalul suprafeţei ţării. Pe această suprafaţă
sunt distribuite mai mult de 4,3 milioane de ferme.Este evident faptul că amplasarea unei
instalaţii de biogaz presupune pe de o parte disponibilitatea materiilor prime utilizate, însă trebuie
să ia în considerare şi posibilitătile tehnice de aprovizionare, costurile pentru colectare şi
transport. Prin urmare, în cazul uzinelor de biogaz ce utilizează materie primă din agricultură
sunt relevante: dimensiunea fermelor, tipul de proprietate, tipul de organizare. Dimensiunea
fermelor variază foarte mult, şi este legată de tipul de proprietate. În România preponderente
numeric, 99,5 % (4,28 milioane) aproximativ 45% din suprafaţă, sunt fermele familiale (cu
proprietar individual), a căror suprafaţă variază de obicei între 1 şi 20 hectare (mărimea medie
calculată de 1,73 ha). Fermele mai mari de 50 hectare reprezintă numeric doar 0,5% şi ocupă în
jur de 55% din suprafaţa unităţilor administrativ-teritoriale şi pot avea diverse tipuri de proprietate
înregistrată juridic, de la societăţi pe acţiuni (proprietari majoritari acţionarii individuali) cu teren în
arendă şi regii autonome (proprietar majoritar statul), la diverse forme de asociaţii. Mărimea
medie a acestor ferme este de 274 hectare.
 CONCLUZII
Consumul mondial de energie a crescut semnificativ şi se prevede că va continua să
crească până în 2020, cu o rată anuală de 2 %. Dacă rata globală de creştere a consumului de
energie, de aproximativ 2 % pe an, continuă, se prevede o dublare a consumului de energie
până în 2035 şi o triplare a acestuia până în 2055, faţă de anul 1998.
Utilizarea surselor de energie regenerabile are avantajul perenităţii lor şi al impactului
neglijabil asupra mediului ambiant, ele neemiţând gaze cu efect de seră. Chiar dacă prin ardere
biogazul elimină o cantitate de CO2, aceasta este absorbită de biomasă pe durata creşterii sale,
bilanţul fiind nul. În acelaşi timp aceste tehnologii nu produc deşeuri periculoase, iar demontarea
lor la sfârşitul vieţii, spre deosebire de instalaţiile nucleare, este relativ simplă.
Statistica mondială apreciază că, într-un an, în lume biomasa nefolosită de om se
cifrează la circa 150 ·109 t. Considerând că 1 t biomasă uscată produce doar 300 m 3 gaz metan
(300 m3 gaz ≈ 1,25 barili ţiţei ≈ 250 kg combustibil convenţional), rezultă circa 2,5·106 kcal.
Apreciind că numai 25 % din întreaga cantitate de biomasă se transformă în gaz metan, rezultă
50 ·109 barili ţiţei, adică 34 ·109 t/an ≈ 50 ·109 t cc. Iar dacă anual, pentru încălzire, se consumă
la nivel mondial 9 ·109 t cc (dintre care mai mult de 65 % petrol şi gaze), înseamnă că numai 5 %
din cantitatea de biomasă transformată anual asigură consumul actual de combustibil pe întreg
globul …