Realismul basmului este completat de o gamă simbolică imposibil de imaginat într-o

naraţiune populară, de unde Creangă preia, totusi, simbolul podului sau al pădurii – “labirint”.
Trecând podul, fiul de crai face, de fapt, trecerea de la copilărie spre maturitate, către
împlinirea destinului său de împărat. Acesta este momentul în care copilul iese din spaţiul
protector al familiei şi începe o existenţă proprie, fundamentată pe decizii personale. Pădurea
– “labirint” este, în imaginarul colectiv, un spaţiu al morţii şi al regenerării. Inteligenţa
vicleană, înzestrată cu o mare fortă de persuasiune (convingere), îi dictează orice gest. El este
un personaj instrument, un rău necesar.
Tema basmului este lupta dintre bine şi rãu. Aceastã confruntare determinã maturizarea
eroului care parcurge un drum iniţiatic, simbolizat prin cãlãtoria sa. Protagonistul este supus
la situaţii limitã care odatã depãşite îl fac mai înţelept şi contribuie la evoluţia sa spiritualã.
Semnificaţia titlului reiese din scena în care Spânul îl pãcãleşte pe fiul Craiului sã intre în
fântânã. Naiv şi lipsit de experienţã, acesta îşi schimbã statutul din nepot al împãratului
Verde, în acela de slugã a Spânului. Numele lui este un oximoron deoarece “harap” înseamnã
“negru, rob”, iar albul exprimã puritatea, nobleţea. Substantivul “povestea” atestã apartenenţa
la genul epic, îmbinarea realului cu fabulosul şi anunţã caracterul de bildungsroman al operei.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizatã de un narator omniscient, dar nu şi obiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. Spre deosebire de basmul
popular,unde predomină naraţiunea , basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul
şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea personajelor se
realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic).Dialogul are o dublă funcţie :
susţine evoluţia acţiunii şi caracterizează personajele.
In basm sunt prezente clişeele compoziţionale. Formula iniţială, „Amu cică era odată”, şi
formula finală, „Şi veselia a ţinut ani întregi, şi acum mai ţine încă.”, sunt convenţii care
marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane -„Şi merg ei o zi, şi merg două, şi
merg ...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi
întreţin suspansul.
Incipitul(titlul lucrării și numele autorului) prin formula “Amu cică era odată...” , situează
naraţiunea într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau
relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la
celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent
în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desăvârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori,
Împăratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin
pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare,
şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă
şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu
fata lui Roşu Împărat.. Formula narativă finală , „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține
încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine
nu, se uită și rabdă.”, anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi
povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
Incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine
determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor
posibilităţilor, cu personaje care stârnesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta
revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în
moduri fabuloase a realităţii”.
Subiectul basmului constituie parcurgerea drumului maturizării de către erou, ceea ce
presupune un lanţ de acţiuni convenţionale: o situaţie iniţială de echilibru – expoziţiunea; un
eveniment care dereglează echilibrul iniţial – intriga; apariţia donatorilor şi a ajutoarelor,
trecerea probelor – desfăşurarea acţiunii; refacerea echilibrului – punctul culminant şi răsplata
eroului – deznodământul.
Situaţia iniţială , expozitiunea, prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-
Împărat are trei fete. Factorul perturbator, intriga, este scrisoarea primitã de la Verde-Împărat.
Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii, cel mai vrednic,
să-i urmeze la tron.
Desfăşurarea acţiunii începe atunci când craiul hotărăşte să testeze curajul fiilor săi,
întâmpinându-i la pod deghizat în urs. Mezinul, sfãtuit de Sfânta Duminicã, şi ajutat de calul
cu puteri supranaturale, depãşeşte aceastã probã. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în
pădurea – labirint. Traversarea acesteia este o probă prin care eroul şi-ar putea dovedi
maturitatea, însă mezinul se rătăceşte, ceea ce semnifică că mai are multe de învăţat. Având
nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi îl
ia ca slugă. Naiv încă, mezinul coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Coborârea în
fântână simbolizează moartea eroului din care va renaşte cu o altă identitate. Schimbarea
identităţii reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Personajul intră
în fântână naiv fecior de crai pentru a deveni, la ieşire, Harap-Alb, rob al Spânului.
Ajunşi la curte împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea capului şi a pielii cerbului bătute cu nestemate şi a fetei
Împăratului Roş. Harap-Alb trece aceste probe, având acum iniţiativa actelor sale, cu ajutorul
prietenilor ( Sfânta Duminicã, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi a obiectelor magice.
La curtea Impăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de
personaje himerice şi animaliere cu puteri supranaturale. Alte trei probe se leagă doar de fată:
păzirea nocturnă şi prinderea fetei, transformată în pasăre şi ghicitul fetei.
În cãlãtoria spre curtea lui Verde – Împãrat, flãcãul se îndrãgosteşte de fata frumoasã şi n-ar
vrea sã o ducã Spânului, fiind pentru prima data tentat sã îşi încalce cuvântul dat. La împãrãţie
sunt întâmpinaţi cu toate onorurile, dar fata Împãratului Roş îl respinge pe Spân şi dezvãluie
celor de faţã taina cã Harap – Alb este adevãratul nepot al Împãratului Verde , episodul
constituind punctual culminant. Dat în vileag, Spânul se repede “ ca un câine turbat” şi
reteazã capul lui Harap – Alb, dar fata îl înconjoarã cu “trei smicele de mãr dulce”, îl stropeşte
cu apã vie şi îl trezeşte la viaţã ca dupã un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucã pe Spân
şi “mi ţi-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pãmânt şi moare.
Deznodământul este fericit, restabilindu-se echilibrul iniţial, iar eroul este recompensat prin
căsătoria cu fata iubită şi primirea împărăţiei. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă
maturizarea eroului.
Eroul şi ajutoarele sale reprezintă forţele binelui, iar Spânul şi Roşu-Împărat, forţele răului, din
a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui. Din punctul de vedere al relaţiei cu eroul,
unele personaje sunt asociate lui, ajutând-ul: Sfânta Duminică, calul, Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, iar altele sunt
antagonice: Spânul şi Împărâtul Roş, toate personajele fiind simbolice.
Harap-Alb este personajul principal, cel iniţiat. El nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri
excepţionale, dar dobândeşte prin trecerea probelor o serie de calităţi psiho-morale: bunătate,
milostenie, generozitate, prietenie, curaj, necesare unui împărat.).
La început, Harap-Alb, aşa cum reiese din caracterizarea directă realizată de către narator, este
înfăţişat ca un tânăr fiu de crai, cel mai mic dintre fraţi, naiv şi novice: „Fiul craiului cel mai
mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca ...”, „Fiul craiului, boboc în felul său ...”. În urma
parcurgerii drumului iniţiatic presărat cu diverse probe menite să verifice atât calităţile fizice
cât şi cele morale ale eroului, Harap-Alb devine un om matur, capabil să conducă o împărăţie.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din faptele lui, atitudinea sa, limbajul său şi
relaţia cu celelalte personaje. Astfel, el apare ca un tânăr milostiv, curajos, care îşi asumă
consecinţele greşelilor, responsabil, prietenos şi comunicativ.
Spânul este personajul antagonist şi reprezintă întruchiparea răului, dar are şi rolul
iniţiatorului, fiind astfel „un rău necesar”: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume
câteodată ...”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să fie încheiată.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice
ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi
calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş este rău şi viclean. Sfânta
Duminică este înţeleaptă.
Arta narativă se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Ion
Creangă, exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să
trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin
meleagurile aceste pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!...
Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”,
„mangosiţi”), diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi
vorbele de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui
Gerilă: „O dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de
lemne şi tot arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet:
avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre
Gerilă şi ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc).
Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate
firească, de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt:
expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a
bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile
populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de
făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante
(„feciori de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”).
În opinia mea, viziunea lui Ion Creangã, bazatã, în linii mari, pe cea a autorului popular,
evidenţiazã triumful binelui, ca principiu, împotriva rãului şi nevoia unui parcurs iniţiatic în
vederea maturizãrii. Mai mult, viziunea asupra raportului bine/ rãu marcheazã raportul
ficţiune / realitate, deoarece în planul realitãţii binele nu triumfã întotdeauna.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult prin reflectarea viziunii despre viata si lume a
scriitorului, prin umanizarea fantasticului si individualizarea personajelor, prin umorul si
specificul limbajului. El cutiva idealul de dreptate, de adevar si bine , valori esentiale in lumea
traditionala a satului romanesc.