Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o

diversitate de personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau
fabuloase cele din urmă fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive
sau negative, iar ca importanţă: principale, secundare sau episodice. O notă aparte
inedită, în această lume fabuloasă o au numeroasele relaţii dintre multitudinea
personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi ale răului. În basmul cult ,,Povestea
lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data de 1 august 1877,
există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi personajul eponim,
Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii, dar cea mai
importantă este relaţia sa cu Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta
este o relaţie specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale
oricărui basm: pozitive şi negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie
de elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi
evidenţierea legăturilor cu celelalte personaje ale basmului, folosindu-se diferite
procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje
După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al celor două
personaje este prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în
postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos
din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale,
deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu calităţi şi defecte, plânge când este
dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de
fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi
Spânul, care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l
accepte ca însoţitor şi mai târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai
întâi la individualizarea feciorului de crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l
Harap-Alb.
Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se
mai încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un
învins şi devine, de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind
să-şi impresioneze rudele, iar aceste atitudini ale personajelor le marchează profund şi
profilul moral în care însuşirile lor sunt total diferite.
Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal
de la început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca aceștia sunt trebuitori
pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” Harap Alb
dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii încredinţat că nu eu,
ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta
Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el reprezintă forțele
binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu
malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea
mezinului cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare
directă surprinsă de narator: „Fiul craiului boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea
prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în
viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul
paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și
rău: om de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei
de împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se
îndrăgostește de tânără, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește
adevărata sa identitate. Fata farmazoană îl demască pe Spân,care crede că Harap-Alb
a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, „ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de
jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul „pedagogului rău’’ s-a încheiat.
Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, el
reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru
relația între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de
caracterizare, limbaj.
Un prim element de structură pentru relația dintre două personaje îl constituie titlul.
Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar
pentru a deveni împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă
(Harap), de origine nobilă (Alb).
De asemenea, modalitățile de caracterizare. Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în
mod direct, de către narator, de către celelalte personaje sau prin autocaracterizare. La
început, personajul principal este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu
are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-si găsească
un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în
felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din
copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-
şi pregatească plecarea i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul
are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb
calitățile : ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult
mai omenos”. Naratorul notează comentariul său printr-un proverb ce ilustrează
natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot
rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct: ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa
cum să-și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în
relație cu alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci
personaje fantastice, ,,era tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul
este abuziv, agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra
vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă
concepția conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în
care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe
care o propune prin cele două personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în
dezechilibru își va reface constant organicitatea.
Concluzia
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui
Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de
rând-slugă mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa
că, deşi cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în
evoluţia lor, destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de
complementaritate. Spânul contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin
comportarea sa ireproşabilă îl determină pe Spân să devină mai pretenţios, mai
orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb
parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul merge inevitabil pe calea
degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate. Concluzionând
asupra celor prezentate putem constata că relaţia dintre cele două personaje este
prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al acţiunii, indiferent de momentele
subiectului într-un conflict permanent şi puternic, deoarece ele sunt construite pe baza
opoziţiei pozitiv-negativ.