DESPRE ŞAH ŞI EVOLUŢIA SA ISTORICĂ

Şahul este o formă de cunoaştere umană care reuneşte valenţe ale ştiinţei, artei şi
sportului într-un mod unitar şi original, ceea ce-i conferă în rândul jocurilor intelectuale
un loc special de unicat, fiind cel mai frumos joc din câte a creat mintea omenească. El
cultivă o serie de calităţi intelectuale, estetice şi moral-volitive absolut necesare în
practicarea profesiilor intelectuale şi chiar şi fizice.
Şahul dezvoltă asemenea capacităţi intelectuale ca gândirea creatoare şi logică,
capacitatea de analiză şi sinteză, intuiţia, imaginaţia, memoria, atenţia, perspicacitatea,
capacitatea de anticipaţie, puterea de concentrare, capacitatea de a experimenta,
contribuie la educarea gustului artistic, pentru că el este o formă specială a artei care
creează valori spirituale ce desfată sufletul uman. O combinaţie frumoasă sau o partidă
încheiată după toate legile strategiei şi tacticii jocului de şah poate provoca emoţii estetice
asemănătoare contemplării unei picturi de Rembrandt sau audiţiei unei simfonii de
Beethoven. Şahul dezvoltă asemenea însuşiri moral-volitive necesare oricărui om în sport
şi în muncă cum sunt voinţa, ambitia, spiritul de disciplină, combativitatea, respectul
adversarului şi regulamentelor sportive, prezenţa de spirit, perseverenţa, spiritul de
organizare şi obiectivitate, stăpânirea de sine, tăria de caracter, spiritul de decizie şi de
precauţie, responsabilitatea în luarea deciziilor.
În ţările în care şahul s-a introdus în programele şcolare (este drept, facultativ) se
observă influenţa sa pozitivă asupra procesului instructiv-educativ. Copiii care
frecventează orele de şah obţin rezultate superioare la învăţătură. În esenţă, explicaţia se
găseşte tocmai în capacităţile analitice pe care şahul le dezvoltă la indivizi şi care,
transferate la alte domenii ale ştiinţei, facilitează înţelegerea şi aprofundarea domeniilor
respective.
Asupra originii jocului de şah există multe legende şi diverse presupuneri, dar, spre
sfârşitul secolului trecut, istoricii şahului au căzut de acord că prima formă a jocului de
şah a apărut în India, pe valea Gangelui, în jurul anului 570 d. Chr.; el se numea atunci
chaturanga (din sanscrită chatur/patru + anga/părţi, detaşamente, unităţi), fiind inventat şi
răspândit de budişti în India şi în toate ţările vecine cu ea. Acest joc se practica pe o tablă
cu 74 de pătrate de către patru adversari care dispuneau de câte opt piese fiecare, aşezate
în cele patru colţuri ale tablei. Aceste piese erau: regele, un car de luptă (turn), un cal, un
elefant (nebun) şi patru soldaţi (pioni). Nu se cunosc regulile de mişcare a pieselor, dar se
ştie că jocul se disputa până la exterminarea tuturor forţelor fiecăruia dintre parteneri,
care făceau mutările pe rând, în funcţie de ce arăta un zar pe care îl aruncau înainte de
efectuarea mutării. Astfel, dacă zarul indica cifra 2, atunci se muta turnul, 3 – calul, 4 –
elefantul etc. Rezultatul partidei depindea, cum se vede, nu numai de forţa jucătorului, ci
şi de hazard. Şi totuşi, jocul era suficient de interesant şi s-a răspândit rapid în India şi, în
curând, a reţinut atenţia popoarelor care întreţineau cu India relaţii politice, comerciale şi
culturale, printre care şi Persia (Iranul actual), unde s-a răspândit de la începutul secolului
al VII-lea e. n.
Privitor la apariţia şahului există şi alte legende, mai mult sau mai puţin credibile.
 Cea mai răspândită este cea a filozofului Sissa, preluată din folclorul indian de istoricii
arabi Al Masudi (900-956), Al Biruni (973-1048) şi Ibn Khallikan (1211-1282). Aceasta
este povestită şi în româneşte, cu neîntrecută artă, de marele scriitor Mihail Sadoveanu, în
nuvela Soarele în baltă sau aventurile şahului. În esenţă, această legendă spune că un
împărat din India secolului al VI-lea, urcat foarte de tânăr pe tronul tatălui său, căzu
curând în întristarea plictisului. Bănuind că aceasta nu este din vina împăratului, ci a
necunoaşterii vieţii, un înţelept, pe nume Sissa, s-a retras o sută de zile în pustiu, la umbra
unui smochin, pentru a medita la ce este de făcut. După trecerea timpului s-a înfătişat
împăratului şi i-a prezentat un joc pentru doi parteneri, fiecare având de condus la luptă o
mică oştire, formată din 16 figuri de fildeş întruchipând împăraţi, sfetnici, călăreţi şi
soldaţi de rând. După şapte zile, în care învăţase regulile jocului, împăratul a fost
mulţumit şi a vrut să-l răsplătească pe filosof. Acesta a cerut ca vistiernicul să-i
socotească, pentru prima din cele 64 de căsuţe ale tablei de şah, un bob de grâu, pentru a
doua două boabe, pentru a treia, iarăşi, dublu, adică încă patru şi aşa mai departe, până la
ultima. Posesor al unor mari avuţii, împăratul, slab matematician, s-a simţit jignit şi a
spus să i se dea filosofului două-trei baniţe de grâu şi să fie dat afară. Acesta a insistat
însă să i se dea exact cât a cerut. După ce a socotit, vistiernicul a ajuns la formidabila
cifră de 18.446.774.073.709.551.615 boabe de grâu, adică producţia mondială de grâu pe
mulţi ani la vremea aceea. Uluit şi umilit de neştiinţa sa, împăraţul l-a acoperit cu onoruri
pe Sissa, acesta prezentându-i apoi multe pilde şi învăţături pe care omul le poate trage
prin simpla practicare a jocului, care imită foarte bine aspectul de luptă al vieţii.
Ample cercetări au scos la iveală că sunt multe jocuri ce au circulat în vremuri de
demult, din care ar putea proveni şahul, cu regulile sale actuale. Cele mai multe căi duc
însă, în spiritul legendei de mai sus, la jocul indian, numit chaturanga, apărut în jurul
anului 570 d. Chr. Iniţial, acest joc era pentru patru adversari, ulterior adaptându-se
pentru doi. În ciuda eforturilor cercetătorilor, nu au putut fi descifrate regulile după care
se juca, dar se pare că erau destul de apropiate de regulile jocului numit şatrandj.
Din această perioadă începe etapa a doua în evoluţia şahului, cunoscut acum sub
numele de şatrandj (chatrang, ceatrang, şatrang). Probabil în Persia s-au operat unele
modificări în aşezarea pieselor pe tablă, poziţia lor devenind identică cu cea din şahul
actual. Şatrandjul se disputa doar între doi parteneri (ca în şahul de azi), s-a renunţat la
zar şi câştigul nu mai depindea şi de hazard, ci numai de măiestria jucătorilor. O inovaţie
esenţială în comparaţie cu chaturanga era scopul jocului: realizarea matului, dar pentru
că, după regulile de joc ale şatrandjului, matul se obţinea rar, „patul” se considera tot
câştig. Regulile de desfăşurare a unei partide de şatrandj au fost uşor stabilite, datorită
partidelor jucate şi notate în manuscrisele arabe rămase posterităţii. Regele se deplasa
câte un câmp pe orice direcţie. Fers (din persană fersan/consilier, vizir) era cea mai slabă
figură. Ea se putea muta pe un câmp vecin, dar numai pe diagonală. În şahul modern fers
s-a transformat în damă. Turnul, piesa cea mai puternică din şatrandj, se muta după
regulile şahului de azi. Calul se muta la fel ca azi. Alfil se muta numai pe diagonală,
sărind peste un câmp, chiar dacă era ocupat de o piesă de aceeaşi culoare sau opusă. În
şahul modern alfilul a devenit nebunul. Pionul (piadah) se deplasa numai câte un câmp,
captura făcându-se în diagonală. El se putea transforma doar în fers. Rocada şi luarea “en
passant” nu existau. Cum se vede, numai regele, turnul şi calul se mutau că în şahul
modern. Jocul era destul de interesant, dar lent şi, de aceea, începea din anumite poziţii
stabilite.
Arabii, cucerind în secolele VII-VIII Persia, Asia de mijloc şi o parte din India, au
învăţat să joace şatrandj şi l-au făcut cunoscut pe întreg teritoriul imens al califatului, iar
în secolele VIII-IX, când au pătruns în Peninsula Iberică, el s-a răspândit în Europa
apuseană şi de acolo în restul continentului. A suferit modificări la aşezarea pieselor pe
tablă, care se afirmă că ar fi fost făcute de califul Al-Mutasim (833-842). Aceasta este şi
forma care s-a păstrat până în zilele noastre. Împrăştierea acestui joc în lume s-a făcut
uimitor de repede. Astfel, în Europa, el a fost introdus principial începând cu anul 711,
când oştile islamice, trecând Gibraltarul, şi-au extins imperiul “de la apele Indusului până
la minaretul din Andaluzia”.
Transformarea şatrandjului în şahul european, cu regulile de astăzi, s-a impus ca un
fenomen spontan, chiar din momentul apariţiei lui, în Europa. Aceasta s-a datorat
încetinelii cu care se desfăşura jocul, desigur, potrivit temperamentului oriental, dar
obositoare pentru vioiul spirit latin. Este unanim acceptat că acest proces de transformare
a fost opera a trei ţări latino-europene, Italia, Spania şi Franţa.
Deşi a avut de suferit, dată fiind originea sa şi faptului că arabii sunt cei care l-au
răspândit, popularitatea şahului a crescut în proporţie geometrică începând de la
introducerea sa, până în secolul al XV-lea. Sunt cunoscute chiar şi măsuri temporare de
interzicere a şahului, în acele vremuri, îndeosebi în sânul clerului. Primele informaţii
scrise, consemnate din acele vremuri, le găsim în culegerea de predici a marelui
predicator Jacopo de Cessole, apărută în 1275, şi mai ales, de celebrul manuscris spaniol
Alfonso Codex din anul 1283, al lui Alfonso al X-lea, supranumit mai târziu "cel
înţelept", rege al Castiliei şi al Leonului.
Şatrandjul a existat până în secolele XV-XVI, când au fost schimbate regulile jocului
în sensul celor actuale. Dar aceste transformări s-au făcut treptat, în timp, nu în mod
brusc. Deci, nu există un moment precis al naşterii şahului modern, ci mai mult un proces
de modernizare a şatrandjului în etape succesive ale unei evoluţii fireşti. Acestea s-au
prelungit pe distanţa mai multor secole. O ultimă inovaţie importantă în mutarea pieselor
a fost rocada. Când au fost definitivate toate aceste transformări? Opinia cel mai larg
îmbrăţişată este cea care situează cristalizarea noilor reguli pe la mijlocul secolului al
XV-lea. Una dintre ultimele reguli, mult controversată, a fost cea a transformării pionului
în orice figură, indiferent dacă mai există sau nu pe tablă, şi s-a definitivat în jurul anului
1850. Nu se cunoaşte cu exactitate când şi cum s-a decis liberalizarea mişcărilor damei şi
nebunului, dar primele menţiuni despre acest fapt, cât şi despre luarea “en-passant”, le
găsim în cartea spaniolului Lucena, tiparită în anul 1497. Se poate spune că în jurul
anului 1450 şahul european se constituise deja ca un joc aparte. Ultimele reguli, care i-au
dat forma definitivă, sunt rocada, introdusă în jurul anului 1575, după o idee a spaniolului
Ruy Lopez de Segura, şi transformarea pionului în orice piesă, indiferent de situaţia celor
existente pe tablă, care s-a definitivat pozitiv abia către anul 1850. O descriere a noilor
reguli, ce marchează trecerea definitivă la şahul modern, se face în manuscrisul de la
Gottingen, datat de unii specialişti în jurul anului 1490, de alţii mai târziu, în 1505.
Manuscrisul e în limba latină şi conţine, pe 33 de pagini, exemple practice de joc, 30 de
probleme şi 12 deschideri de partide, toate cu regulile noi ale şahului, în vigoare şi azi. Se
pare că este un manuscris neterminat şi că regulile cuprinse în manuscrisul de la
Gottingen erau de dată recentă, ceea ce este probat de faptul că aproape concomitent datat
(cca. 1497) este şi tratatul spaniolului Luis Ramirez de Lucena, care poartă titlul
Repeticion de amores y arte del ajedrez, lucrare ce cuprinde două capitole, unul dedicat
redactării scrisorilor de dragoste, celălalt – artei jocului de şah. În această lucrare Lucena
menţionează noile reguli ale şahului, dar şi pe cele vechi, valabile în şatrandj. Aceasta
este o dovadă că ambele forme (şatrandjul şi şahul modern) coexistau încă în mod curent
la acea dată. Noi, însă, trebuie s-o considerăm ca fiind tocmai perioada în răstimpul căreia
a apărut şahul modern. După unele opinii, manuscrisul de la Gottingen este provenit din
mediul francez, după altele, autorul acestuia n-ar fi altul decât acelaşi Lucena. Cauza
dispariţiei şatrandjului şi a apariţiei şahului modern trebuie căutată în ritmul lent de
desfăşurare a luptei, datorită specificului mutărilor pieselor în şatrandj. Noua formă era
mult mai dinamică, ciocnirea forţelor se producea mult mai rapid, dama şi nebunul cu
mutările lor “lungi” deveneau nişte figuri importante în economia jocului.
Este interesant de remarcat că până în secolul al XIX-lea jocul de şah se numea în
limba româna “şatrange”, ceea ce aminteşte de vechea denumire din Asia. De asemenea,
nebunul se numea fil, adică elefant, ca în limba arabă. Aceasta ne îndreptăţeşte să
afirmăm că jocul de şah a fost adus în ţara noastră, ca şi în Rusia, direct din Asia de
mijloc şi nu din Europa apuseană, probabil în secolul al XVIII-lea, prin filiera turcească.
Denumirile româneşti de azi, cu rezonanţă franţuzească, ale pieselor de şah se explică
prin influenţa culturii franceze asupra culturii noastre, mai ales din perioada
«bonjuriştilor» de la 1848, care, la Paris, jucau şah. Astfel, unii termeni – nebun, cal, rege
– sunt calchieri din limba franceză, iar alţii – damă, pion, turn – sunt preluări directe din
franceză, cu schimbările morfo-fonetice specifice limbii române. Este posibil ca unii
dintre ei să fi trecut şi pe la celebrul club Café de la Régence. Se ştie azi că Nicolae
Bălcescu purta cu el în permanenţă un şah de fildeş care s-a pierdut după ce a murit.
Cronologic, şahul european a cunoscut mai multe epoci.
Între 1450-1749 se poate vorbi de «copilăria şahului». Am amintit de transformările ce
le-a suferit şahul în aceasta perioadă. Adaug că, în acest timp, şatrandjul dispare complet
din Europa, fiind complet înlocuit de noul joc, care avea multiple posibilităţi tactice şi
strategice. O caracteristică a acestei perioade, de un farmec inegalabil, este că “maeştrii
rătăcitori ai şahului”, ca şi cavalerii de altă dată, mergeau din oraş în oraş, sau chiar din
ţară în ţară, în căutare de adversari, cu care să se înfrunte, în joc fiind mari sume de bani,
sau chiar logodnice şi soţii. Dintre marii campioni-cavaleri ai acelor vremuri, amintesc pe
italienii Paolo Boi, Giovanni Leonardo da Cutri, Gioacchino Greco şi spaniolul Ruy
Lopez de Segura. Greco a fost considerat genial, stilul său, cu sacrificii spectaculoase,
fiind predominant, până spre anul 1750.
Perioada romantică, 1750-1865, a ridicat şahul la rang de sport de masă, cu valenţe de
ştiinţa şi artă, arătând că nu s-a născut doar pentru a fi un simplu amuzament al
aristocraţiei timpului. O mare idee a avut, în jurul anului 1740, un parizian, de origine
româna, care fiind proprietarul unei cafenele şi observând că zilnic venea la cafenea un
grup de prieteni să joace şah, a rezervat o cameră, special pentru acest joc silenţios, diferit
de zgomotosul joc de table. De asemenea, a achiziţionat câteva seturi de piese, pe care le
închiria amatorilor, care veneau să practice acest joc, la o cafea. Acesta a fost embrionul
primului club de şah din lume, materializat în 1750, prin elegantul Café de la Régence,
ajuns apoi, în scurt timp, centrul şahist al Parisului şi al Franţei. Ideea s-a extins apoi în
aproape toate ţările cu şah mai evoluat de pe mapamond, şahul intrând într-o fază de
activitate organizată. Tot în această perioadă are loc un mare avans al publicisticii de
specialitate, iar un mare campion al acelor vremuri, francezul François-André Danican-
Philidor, este considerat primul mare teoretician din istoria şahului, jocul său fiind condus
de principii fundamentate ştiinţific, expuse cu multă competenţă, în Analyse du jeu des
échecs, publicată la Paris în 1749, carte de căpătâi pentru viitorul şahului, pentru că, în
premieră, pe lângă prezentarea organizată a deschiderilor, se analizează şi jocul de mijloc,
rezervându-se un capitol special pentru finaluri. Astfel, pentru prima dată, partida este
prezentată ca un tot unitar, urmând a se desfăşura după un plan metodic.
Un alt mare campion al mijlocului secolului al XIX-lea a fost Paul Morphy, din New
Orleans. Acesta a strălucit, e drept pentru o perioadă scurtă, cu o intensitate neegalată.
Spre deosebire de Philidor, Morphy avea un excepţional simţ al naturalului. Fără să
cunoască nimic din teoria jocului poziţional, formulată mai târziu, el a aplicat, în mod
spontan, principiile dezvoltării rapide şi ale luptei pentru centru, dând astfel o interpretare
creatoare ideilor novatoare ale lui Philidor.
După perioada dominată de marii campioni pomeniţi mai sus, din 1866 până în 1920
se poate vorbi de perioada marilor căutari. Marii maeştri europeni, studiind jocul
campionului american Morphy, şi-au dat seama că acesta aplica, în mod intuitiv, o serie
de principii, care guvernează desfăşurarea unei partide de şah. Primul mare maestru care
a înţeles mobilul victoriilor lui Morphy şi care a clasificat deschiderile şi, de asemenea, a
stabilit reguli ce au rămas permanent valabile a fost Wilhelm Steinitz.
Clarificând principiile jocului poziţional, Steinitz le-a experimentat cu succes în meciul
său cu Anderssen, din 1866, după care s-a autointitulat “campionul lumii”, titlu care i-a
fost recunoscut, în mod oficial, de către toate federaţiile din lume, două decenii mai
târziu, în 1886, în urma meciului câştigat la Zukertort.
 A. D. Philidor – P. Morphy – W. Steinitz

Rezultatele cercetărilor sale le-a expus pe larg în cartea sa The modern chess
instructor, publicată, în două volume, în anii 1889 şi 1891. În întâmpinarea dogmelor lui
Steinitz s-a ridicat şahistul rus Mihail Cigorin, un «artist al gândirii şahiste», cum l-a
caracterizat Botvinnik. Cigorin recunoştea importanţa principiilor strategice elaborate de
Steinitz, dar a combătut generalizarea excesivă a acestora, afirmând că în partidă trebuie
avute în vedere - şi chiar căutate - situaţiile particulare.
În plan şahist, duelul celor doi mari teoreticieni a adus mari foloase, dar în 1894 titlul
mondial a fost preluat de berlinezul Emanuel Lasker. Acesta, fiind şi doctor în
matematică, a sesizat că şahul nu este numai o luptă între pionii şi figurile de pe tablă, ci
şi (sau mai ales) între două fiinţe gânditoare, cu calităţi şi slăbiciuni inerente. Astfel, el
este cel ce a descoperit şi introdus «arma» psihologică şi, deci, pregătirea la adversar.
Cu aceste bagaje de cunoştinţe, s-a intrat în secolul al XX-lea. În primele două decenii
ale acestuia, 4 maeştri de seamă ai vremii (Tartakover, Nimzovici, Breyer şi Reti) au
căutat să demonstreze, în opoziţie cu teoria lui Steinitz (aprig susţinută la acea vreme de
Tarrasch), că centrul tablei nu trebuie, neapărat, să fie ocupat de pioni sau figuri, ci este
suficient să fie supravegheat de la distanţă de figuri plasate, spre exemplu, prin
fianchetare. Descoperirile acestor erudiţi au fost "indienele", iar şcoala creată de ei s-a
numit, la vremea respectivă, «şcoala hipermodernă».
Perioada 1921-1947, numită şi «a şahului modern», a fost perioada dominată de doi
supercampioni ai vremii, Capablanca şi Alehin. Cubanezul Jose Raul Capablanca, cel ce
a preluat în 1921 titlul de la Lasker, este primul mare maestru care a aplicat cu succes
teoriile steinitziene, dar şi pe cele ale hipermodernilor, făcând joncţiunea între cele două
tabere. Dar cel mai complet jucător al acelor timpuri şi, după mulţi, al tuturor timpurilor,
avea să se dovedească rusul Alexandr Alehin, cel care avea să aducă pacea în sânul lumii
şahiste, deoarece a aplicat cu succes în partidele sale toate principiile teoriilor anterioare,
eliminându-le exagerările. În 1927, a devenit campion mondial învingându-l pe
predecesorul sau, care făcuse greşeala să creadă că nu mai poate fi învins de nimeni.
 Em. Lasker – J. R. Capablanca – A. Alehin

Alehin este cel care a demonstrat, o dată pentru totdeauna, că şahul este fără limite, şi
că teoriile care prevesteau «moartea şahului» nu au acoperire. Viaţa nesportivă, îndeosebi
consumul exagerat de alcool, l-au făcut să piardă, în 1935, meciul şi titlul de campion
mondial în favoarea marelui maestru olandez Max Euwe. Acesta, dovedind un spirit
sportiv exemplar (a şi fost considerat un adevărat lord al şahului), şi-a pus în joc titlul
mondial după doi ani. Alehin, în această perioadă, s-a pregătit exemplar, atât din punct de
vedere teoretic, cât şi fizic. Meciul a fost la discreţia lui Alehin care a scos, pentru prima
oară în evidenţă una dintre calităţile indispensabile ce trebuie să le aibă un sportiv, şi
anume viaţa personală fără excese de niciun fel. A surprins, la vremea aceea, doar
declaraţia, bizar de ingrată, a lui Alehin, după meci: “Pur şi simplu i-am închiriat lui
Euwe titlul mondial pe timp de doi ani». Un eveniment major al acestei perioade a fost
înfiinţarea, în 1924, a Federaţiei Internaţionale de Şah. Ca realizare majoră a fost
organizarea periodică a campionatelor mondiale interţări («olimpiada de şah»), dar
problema rămasă nerezolvată a fost modul de disputare a titlului mondial individual, care
a rămas, în continuare, un fel de proprietate individuală. Sugestiv este faptul că Alehin,
după revanşa în faţa lui Euwe, nu şi-a mai pus titlul în joc, acesta rămânându-i în posesie,
până într-o duminică, pe 24 martie 1946, când a fost găsit mort, în fotoliul său, alături de
tabla de şah, pe care era ultima poziţie analizată de acesta.