DUDUCA SEVASTIŢA

Comedie în 3 acte
de Ion Sân-Giorgiu

Ion Sân-Giorgiu

Ion Sân-Giorgiu s-a născut la 20 noiembrie 1893 la Botoşani ca vlăstar al unei

vechi familii boiereşti, care a jucat un rol important în trecutul Moldovei. A debutat în
literatură încă din liceu, colaborând în special la revistele domnului Iorga. Dragostea
pentru literatură l-a îndemnat ca după terminarea liceului să studieze literele în Germania.
Din 1912 până în 1914 a fost elevul lui Albert Köster şi Eduard Sievers la Universitatea
din Leipzig. Războiul a întrerupt studiile sale. În campaniile pentru reîntregirea neamului
Ion Sân-Giorgiu a luat parte cu gradul de sub-locotenent de artilerie la luptele de la Oituz
şi Mărăşeşti. După terminarea războiului Ion Sân-Giorgiu şi-a încheiat studiile sale de
filozofie şi literatură germană la Basel. Apoi a devenit conferenţiar şi mai târziu profesor
de Literatură germană la Universitatea din Bucureşti.
Ion Sân-Giorgiu s-a făcut cunoscut prin multilaterala sa activitate ca poet,
dramaturg, critic literar, istoric literar şi jurnalist, numele trecând în scurt timp peste
graniţele României. Ca poet a publicat volumele de versuri „Freamăt” (1915), „Ruguri”
(1918), „Rodul sufletului” (1923) şi „Arcul lui Cupidon” (1932), ca traducător şi-a făcut
un nume, atât în ţară, cât şi în străinătate mai întâi printr-o antologie a liricii lui Goethe,
apoi prin tălmăciri din operele lui Gerhart Hauptmann, Ştefan George, Rilke, Dehmel,
Han Johst, ş. a.
Cel mai de seamă domeniu literar al domnului Ion Sân-Giorgiu este însă acel al
dramei şi anume comedia de moravuri şi de caracter. Prima sa lucrare dramatică
„Masca”, piesă într-un act, a fost jucată pentru întâia oară în 1924 pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti; apoi s-a reprezentat la celelalte teatre naţionale din ţară, iar în
1927 s-a dat în limba cehă la Praga. Au urmat „Femeea cu două suflete”, dramă în trei
acte, „Banchetul”, comedie într-un act, „Eva” (1928), piesă în trei acte, „Omul zilei”,
comedie de moravuri în trei acte (1930), „Apostolul” (1932), comedie în trei acte,
„Duduca Sevastiţa”, comedie de caracter (1935), iar în 1938 a scris marea frescă comică
„Întâlnirea cu norocul”.
Comedia „Omul zilei” a fost reprezentată în 1933 pe scena Teatrului Naţional din
Zagreb obţinând un răsunător succes de public şi presă. Critica iugoslavă a comparat pe
autor pentru epocala sa satiră cu Beaumarcheis. „Omul zilei” a fost apoi reprezentată în
turneu în toată Dalmaţia şi aşteaptă a fi reprezentată la München şi Berlin, unde a fost
înscrisă în repertoriul teatrelor de stat.
O activitate nu mai puţin rodnică a desfăşurat Ion Sân-Giorgiu şi în celelalte
domenii al criticii literare şi al germanisticei. În calitate de colaborator a mai multor
reviste de specialitate, Ion Sân-Giorgiu a devenit de multă vreme o personalitate
cunoscută în cercurile literare şi ştiinţifice de peste hotare. La noi în ţară a făcut
cunoscute operele literare germane, prin lucrări mai mari sau mai mici. Cartea dumisale
asupra „Liricii Germane Contemporane”, cât şi lucrările sale asupra lui Gerhart
Hauptmann, asupra lui Schiller ca teoretician al dramei, asupra expresionismului german
şi asupra poeziei germane contemporane, au cucerit întreaga recunoaştere a cercurilor
noastre intelectuale.
Opera sa de căpetenie este „GOETHE”, o monografie în trei volume, din care
primul a apărut în 1938 în Editura Fundaţiilor Regale.
Activitatea sa ştiinţifică şi literară a atras în ultimii ani şi atenţia cercurilor
intelectuale şi literare din străinătate. În primăvara anului 1935 a ţinut la Universitatea din
Berlin o conferinţă, iar mai târziu a fost invitat şi de Universităţile din Leipzig şi
München. De asemenea a mai fost solicitat să ţină conferinţe la Varşovia şi la Oslo.
Academia Germană din München l-a ales, în urma activităţii sale atât ca învăţat cât şi ca
poet, membru corespondent şi membru în comitetul ei de conducere. Ion Sân-Giorgiu
este de asemenea membru fondator al Academiei pentru drepturile Naţiunilor din Berlin
şi membru al Uniunii autorilor dramatici germani. Ion Sân-Giorgiu este totodată membru
al celor trei societăţi de scriitori şi autori din România.
Ion Sân-Giorgiu ocupă astfel una dintre cele mai proeminente locuri în cultura
românească actuală.

Duduca Sevastiţa

Dintre lucrările dramatice ale lui Ion Sân-Giorgiu aceea care a adus autorului
adevărata consacrare, situându-l în rândul întâi al marilor noştri scriitori, este „Duduca
Sevastiţa”. Reprezentată mai întâi la Teatrul Naţional din Cluj cu un remarcabil succes, a
trecut repede hotarele.
În septembrie 1937 Teatrul de Stat din Hamburg, socotit unul dintre cele dintâiu
teatre din Germania, a reprezentat în premiera germană „Duduca Sevastiţa”, repurtând un
mare succes de public şi de presă, rămânând pe afişul teatrului până la sfârşitul stagiunii.
O sută cincizeci de ziare germane au recunoscut, prin pana celor mai autorizaţi critici,
valoarea excepţională a comediei lui Ion Sân-Giorgiu, consacrându-l pe autor printre cei
dintâi dramaturgi contemporani.
Astfel Wilhelm von Schramm în “Berliner Morgenpost” spune “că „Duduca
Sevastiţa” aminteşte uneori pe Gogol, prin conturarea aproape izbitoare a figurilor şi
totodată pe Gerhart Hauptmann”. Ziarul „Völkischer Beobachter” (Berlin) scrie că
„reprezentarea comediei poetului român înseamnă punctul culminant al stagiunii actuale
de la Hamburg şi a avut ca atare un mare răsunet corespunzător”.
La 29 decembrie 1937 „Duduca Sevastiţa” a fost reprezentată pe scena Teatrului
Naţional din Weimar, obţinând acelaşi categoric succes ca şi la Hamburg. Între timp
„Duduca Sevastiţa” fu reluată la Teatrul Naţional din Cluj, iar la 17 martie 1938, fu
reprezentată la Sibiu de către trupa Teatrului German din Ardeal, de sub conducerea
domnului Ongyerth.
La 28 octombrie 1938 reputatul teatru din München, Kammerspiele des
Schauspiellhauses, de sub direcţia domnului Otto Falkenberg, a reprezentat „Duduca
Sevastiţa” în cadrul unui spectacol festiv, pus sub auspiciile Academiei Germane, cu
prilejul adunării ei generale. Premiera müncheneză a luat proporţiile unei mari sărbători
româno-germane, la care au participat nu numai cele mai strălucite personalităţi culturale
ale Germaniei contemporane, dar şi membrii guvernului bavarez, în frunte cu primul
ministru Ludwig Siebert.
 Şi de astă dată presa n-a precupeţit elogiile privitoare la calităţile literare ale
comediei lui Ion Sân-Giorgiu. Astfel „Völkischer Beobachter” (München) spune printre
altele: „Dacă privim acum pozitiv, Sân-Giorgiu e preocupat să dezvolte comedia sa din
caractere umane, iar comicul să răsară ca reversul unei situaţii tragice, ceea ce se poate
simţi uşor, cu convingerea unui Lessing, Schiller sau Kleist, cari au înţeles că un comic
adevărat nu-l poţi obţine fără seriozitate, fără fondul faptelor omeneşti date. Pe astfel de
temelii a făurit acest român o comedie care cu toate însuşirile ei naţionale, se ridică la o
valoare supranaţională, pe care i-o recunoaştem bucuros.”
Iar „Münchener Abendzeitung” nu se sfieşte să afirme că, reprezentaţia de la
Schauspielhaus a dat prilejul să se vadă „o operă dramatică excepţională, care în
adâncurile sale se bazează pe eternul uman din noi, luminând cu mult umor slăbiciunile şi
defectele noastre.”
În sfârşit la 9 ianuarie 1939 Teatrul Naţional din Bucureşti, reprezintă şi el
„Duduca Sevastiţa” cu un mare succes, primele douăzeci de spectacole, jucându-se cu
casa închisă. Întreaga critică autorizată bucureşteană a făcut acestei opere dramatice
originale o primire dintre cele mai favorabile, consacrând astfel cea dintâi comedie
românească de caracter.

DUDUCA SEVASTIŢA

S-a jucat pentru întâia dată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în seara de
luni, 9 ianuarie 1938, cu următoarea distribuţie:

Duduca Sevastiţa………………d-na Maria Zimniceanu

Telemac Ţaţomir……………… d-l. Gr. Mărculescu
Liliana, fata lui………………... d-ra Elvira Godeanu
Cocrişel……………………….. d-l. N. Soreanu
Răsvan………………………… d-l. G. Demetriu
Mitică, vătaful ………………… d-l. I. Ulmeni
Profira, servitoarea …………… d-ra Maria Burbea

Direcţia de scenă: D-l. V. Enescu

Acţiunea se petrece la moşia Şerpeniţa, pe malul Prutului, în zilele noastre.

ACTUL I

(Hallul curţii boiereşti a lui Telemac Ţaţomir de la Şerpeniţa, pe malul Prutului. E

o încăpere spaţioasă, mobilată alandala, care e în acelaşi timp cameră de locuit, odaie de
vânătoare şi biroul de administraţie al moşiei.)
 Scena I

Sevastiţa, Telemac, apoi Cocrişel.

(Sevastiţa şi Telemac joacă o partidă. Telemac împarte cărţile). Una ţie, una mie,
una ţie, una mie… (Joacă. Scenă mută.)
TELEMAC (Aruncând cărţile) – Iar am pierdut…
SEVASTIŢA (Alintându-se) – Ai mata noroc la altele…
TELEMAC (Privind-o galeş) – Crezi tu duducă?
SEVASTIŢA – Par’că mata nu ştii ? (râde ştrengăreşte)
TELEMAC – Vorba e că la cărţi mă dai gata… Câte partide ai luat ?
SEVASTIŢA – Cinci.
TELEMAC – Bravo ! Adică cinci bumăşti de câte cinci sute. Dacă merg lucrurile
aşa, ai să-mi scoţi în vânzare moşia.
SEVASTIŢA – Atunci să jucăm pe mai puţin.
TELEMAC – Ei asta ! Les affaires sont les affaires. Plătesc ghiaţă… Uite…
(scoate şi plăteşte) Poţi să-ţi cumperi cinci perechi de ciorapi de mătase naturală.
SEVASTIŢA – Ba, mai bine strâng banii…
TELEMAC – Mă rog… mă rog !… de ce să strângi? Doar nu-ţi sburdă a măritiş ?
C’aşa sunteţi toate… Strângeţi bani la ciorap, ca să vă cumpăraţi o secătură de bărbat.
SEVASTIŢA – Doamne, conaşule ! Cum crezi, mata, c’am să mă mărit ? Tocmai
acum când sunt atâtea de făcut aici ?
TELEMAC – Ba chiar de aceea. Ca să scapi de griji. Poate şi de mine…
SEVASTIŢA – Cum să plec eu de la mătăluţă ? Nu eşti oare tătăelul meu dulce şi
mic ? Unde găsesc eu un bărbăţel mai sdravăn şi mai frumos ?
TELEMAC – Linguşitoareo !
SEVASTIŢA – Las, c’am văzut eu cum se uită fetele din sat după mata. Dacă ai
vrea, le-ai culege ca pe nişte piersice. Dar cucoana aceia care a fost săptămâna trecută
aici?
TELEMAC – Care cucoană ?
SEVASTIŢA – Nu te face că nu ştii. Ce ochi mai rostogolea şi cum juca din
şolduri, când te uitai la ea ! Unsemn să fi făcut şi ţi se aşternea la picioare, ca o căţeluşă.
TELEMAC (după o pauză) – Şi zi, duducă, mă iubeşti, ai?
SEVASTIŢA – Dacă eşti boierul meu, cum să nu te iubesc ? Cu toate că mata te
gândeşti şi la altcineva.
TELEMAC – Eu mă gândesc la altcineva?
SEVASTIŢA – Nu vor trece nici trei zile şi aici are să poruncească domnişoara
Liliana. Şi atunci cum vrei să nu cred că poate mi-a venit ceasul plecării ?
TELEMAC – Mă rog, mă rog! Sosirea fetei nu schimbă întru nimic rânduiala
casei. Liliana e Liliana, şi tu eşti ce-ai fost şi ce eşti.
SEVASTIŢA (făcând pe supărata) – Adică o slugă, fiindcă mai mult nu’s ! Toată
ziulica, du-te vino. Ba la cămară, ba la beciu, ba la hambar. Eu să slujesc şi dumneaiei să
poruncească ! Asta mă aşteaptă !
TELEMAC (enervându-se) – Ascultă duducă ! Ce-s mofturile astea ? Să faci, bine
să-ţi scoţi gărgăunii din cap. Ce? Te-au apucat hachiţele? Şi mă rog, cine comandă aici ?
SEVASTIŢA (surâzând printre lacrimi) – Mata.
 TELEMAC – Apoi dacă eu comand, la ce-ţi umpli capul cu tot felul de ipohondrii
şi marafeturi? Fii sigură că Liliana se va supune hotărârilor mele.
SEVASTIŢA – Şi dacă n’o vrea ?
TELEMAC – Cum să nu vrea ? Mai încape vorbă? Aici merg toate după o
anumită socoteală. Punct !
SEVASTIŢA – Aşa să fie, dacă spui mata.
TELEMAC – Casa mea are programul ei, metodele ei de conducere, are, în
definitiv, achepsisul ei. Deci să fim înţeleşi. Liliana e, fireşte, copilul meu. Da,
foartebine. Dar în casa mea e acum numai un musafir. Se va purta, aşa dar, ca un musafir.
SEVASTIŢA – Şi eu ?
TELEMAC – Tu? Ce mai întrebi? Eşti sau nu eşti mâna mea dreaptă ? Trebuie
însă să primeşti fata cum se cuvine să fie primit copilul meu. Îţi cer doar atât, să bagi de
seamă cum umbli cu ea, că-i nărăvaşă.
SEVASTIŢA – N-am să ies niciodată din cuvânttul matale…
TELEMAC – De aceea socotesc că, atunci când va fi aici, n’am să am discuţii şi
complicaţii. Va să zică ne-am înţeles? (se aude sunând).
SEVASTIŢA (se duce să deschidă) – E domnul Cocrişel… (intră Cocrişel).
COCRIŞEL – Ei, a venit fata ?
TELEMAC – N’a venit nimeni, domnule… Dar nerăbdător mai eşti dumneata!
COCRIŞEL – Ce vrei ? Un eveniment ca acesta se aşteaptă ca o cometă. Mereu ţi
se pare că o vezi pe cer…
SEVASTIŢA – Cometele trec, domnule Cocrişel.
COCRIŞEL – Cum asta ?
TELEMAC – Nu mai face pe astronoma, duducă, şi trimite-ne câte o dulceaţă şi o
cafea.
COCRIŞEL (frecându-şi mâinile) – Mie ca de obicei cu căimăcel şi un pic de
coniac…
SEVASTIŢA – Am un şerbet de tei !… Să-ţi lingi buzele ! (iese).

Scena II

Telemac, Cocrişel – apoi Profira.

COCRIŞEL – Va să zică Liliana n’a venit ? Şi eu care îi aduceam minunăţia asta
de pere bergamote. Cu mâna mea le-am cules…
TELEMAC – Ca cel mai fain grădinar… Nu face nimic… Le va mânca
Sevastiţa… Teribil îi plac !…
COCRIŞEL – Iar Sevastiţa ! Nu ştii altceva decât Sevastiţa !
TELEMAC – Dacă Liliana n’a venit şi nici nu se ştie când vine, las’ să le
mănânce Sevastiţa. Sau poate, cavaler cum te ştiu, te întorci cu ele acasă…
COCRIŞEL – Telemac ! Telemac ! Glumeşti tu acuma! Dar să vedem ce-ai să
faci când o veni Liliana !
TELEMAC – Cum, ce-am să fac ?
COCRIŞEL – Cu Sevastiţa, dragul meu!…
TELEMAC – Nimic… Rămâne statu quo ante…
COCRIŞEL – Adică ?
 TELEMAC – Scurt şi cuprinzător. Sevastiţa e Sevastiţa. Liliana e Liliana.
COCRIŞEL – Scurt o fi, dar de cuprins nu cuprinde mare lucru. Fiindcă vezi
dumneata, Liliana e fata dumitale, iar Sevastiţa, de, cum să-i zic, e stăpâna atotputinţe a
seraiului de la Şerpentiţa.
TELEMAC – Mă rog, mă rog ! Nu e nici o stăpână. Aici stăpân sunt numai eu.
Cui îi place bine, cui nu, punct !…
COCRIŞEL – Ce te iuţeşti aşa, omule ? Dacă mă iei aşa, nu mai vin nici poftit…
Fiindcă ori îţi sunt prieten şi-ţi pot vorbi pe şleau, ori nu-ţi sunt şi atunci n’am ce căuta
aici…
TELEMAC – Stai, domnule, ce te agiţi degeaba?
COCRIŞEL – Sosirea Lilianei e degeaba ?
TELEMAC – Ştii că-mi placi ? De când ai auzit că vine Liliana ţi-ai pierdut
minţile. Dar ce, Liliana e fata ta ?
COCRIŞEL – N’am botezat-o eu ? Nu mi-a crescut în braţe ? E ca şi cum ar fi
copilul meu, deşi, din nenorocire, ştiu bine că e al tău.
TELEMAC – Şi pentru atâta lucru eşti cuprins de friguri ? Potoleşte-te tinere !…
COCRIŞEL – Mă voiu potoli, când se vor potoli lucrurile şi aici în casă. Dar aşa,
Sevastiţa dictatoare, îţi închipui ce se va ‘ntâmpla la sosirea Lilianei.
TELEMAC – Ce vrei să se ‘ntâmple ? La mine cântă cocoşul, nu găinile…
COCRIŞEL – Asta s’o crezi tu. Dar te-ai întrebat ce-o să spună Liliana, când va
vedea în locul nevesti-ti, Zinca, pe Sevastiţa ?
TELEMAC – Liliana nu are să zică nimic. În bârlogul meu fac ce-mi place! Şi pe
urmă cum aş fi trăit fără Sevastiţa în pustietatea asta, în care suflă vânturile stepei
ruseşti ?
COCRIŞEL – Nimeni nu spune că trăieşti rău… Tabieturile îţi sunt tabieturi,
gospodăria îţi merge strună, iar altfel, ce să zic, Sevastiţa e damă faină.
TELEMAC – Atunci ce-mi tot faci pe moralistul şi pe filosoful?
COCRIŞEL – Fiindcă tu iei lucrurile prea uşor. Dar dacă Liliana gândeşte altfel ?
TELEMAC – Să-şi ţie gândurile pentru ea. Asta-i casa mea, averea mea, şi fac ce-
mi place ! Punct !…
COCRIŞEL – Ba nu-i punct, de loc! Fata-i din altă generaţie.
TELEMAC – Tocmai de aceia să-şi vadă lungul nasului şi să-şi caute de
sporturile ei! De trei ani, de când a murit mumă-sa, săraca Zinca, slavă Domnului n’a mai
dat pe acasă.
COCRIŞEL – O fi simţit ea că nu te prăpădeşti de dor după dânsa. Ai uitat-o
printre străini, de par’că n’ar fi fost copilul tău.
TELEMAC – Mă rog, mă rog ! Nu I-am propus eu să stea cu mine şi să caute de
gospodărie? Şi a rămas ? Sau a plecat şi de atunci bate ciamburul prin Europa, de par’că
ar fi o călăreaţă de circ?
COCRIŞEL – Dar ce voiai să facă aici ?
TELEMAC – Ce fac eu şi ce făcea şi Zinca. Dar dumneaiei a crezut că trebuie să
devină campioană la tenis !
COCRIŞEL – Şi e puţin lucru să ajungi o celebritate europeană ?
TELEMAC – Celebritate ? Asta e aventură, domnule ! În gazete domnişoara
Liliana e prinţesa Ţaţomir. Auzi dumneata, prinţesa Ţaţomir ! 
 COCRIŞEL – Lasă, Telemac, că şi tu acum patruzeci de ani, când erai student la
Viena, făceai pe contele de Şerpeniţa. Ne cunoaştem noi, băiete ! Şi pe urmă odată ce
strămoşul ei de pe mamă, Ştefan Tomşa, a domnit în Moldova, fata are dreptul la titlul de
prinţesă.
TELEMAC – Totdeauna ai stat cu gura căscată în faţa Lilianei. Dacă şi-a luat
câmpii, e numai din pricina ta.
COCRIŞEL – Ba din vina ta, Telemac… Când venea acasă erai toată ziua cu gura
pe dânsa. Iar eu mă pomeneam că aleargă în fuga calului la ţară la mine şi mi se tânguie
de asprimea trăsnaelor tale.
TELEMAC – Fiindcă aici în casă, cum ţi-am spus de atâtea ori, cântă cocoşul şi
cocoşul sunt eu, domnule !…
COCRIŞEL (Râzând) – Asta s’o întrebăm pe Sevastiţa ! Şi fiindcă veni vorba de
Sevastiţa, să vedem cum rezolvi problema cu Liliana…
TELEMAC (Neliniştit) – Eşti în stare să-i fi scris Lilianei despre toate astea…
COCRIŞEL – Ei, nu-s eu chiar aşa de prost să mai torn gaz peste foc… Ce, voiai
s’o întorc din drum ? Dar în scrisorile ei mă întreba mereu ce e cu tine şi se plângea că
n’o chemi niciodată acasă. Iar când voia să vie, o tot amânai, ba scriindu-i că faci
reparaţii în casă, ba îi pomeneai misterios de anumite lucruri care s’ar fi schimbat, de o
anumită rânduială care trebuie respectată şi aşa mai departe.
TELEMAC – Vreau de la început să fiu foarte limpede în chestia asta. Îi voiu
vorbi din capul locului pe şleau şi hotărât.
COCRIŞEL – Dacă ai s’o iei, de cum o veni, pe tonul tău obicinuit de comandă,
atunci n’ai să faci nimic cu ea. Nu uita că e fata ta şi că are leit caracterul tău. Adu-ţi
aminte că neînţelegerile voastre erau ca două fulgere care se ciocnesc în văzduh. Dar să
ştii, că ea te iubeşte…
TELEMAC (Solemn) – Nu există iubire fără respect !
COCRIŞEL – E şi ea o mică personalitate. N’o schimbi cu una cu două…
TELEMAC – Aşa ? Atunci, am să-i spun pe şleau: madame, aici e o casă care are
regulele ei! Dacă dumneata vrei să faci pe sportiva, poţi să te întorci la haimanalele
dumitale din străinătate ! Poftim socotelile, poftim moştenirea, poftim banii, şi basta !…
COCRIŞEL – Cu alte cuvinte, nici n’a venit, nici n’ai văzut-o şi iată-te gata să te
răfuieşti cu ea…
TELEMAC – Nu-I vorbă de nici o răfuială!… E vorba de respectul principiilor
mele vitale de viaţă.
COCRIŞEL – Bine că n’a sosit încă Liliana să te găsească în toanele astea ! (Intră
Profira cu dulceaţa.) Bravo, Pprofiro ! Mi-ai ghicit gândul. Tocmai şerbetul de tei îl
aşteptam.
PROFIRA – Gavanosul acesta îl păstrăm numai pentru mata.
TELEMAC – Pune tablaua pe masă… (Profira aşează tablaua pe o masă.) Dar ce
ai acolo ?
PROFIRA – O telegramă.
TELEMAC – Şi ce aştepţi de nu mi-o dai ?
COCRIŞEL – Asta e sigur de la Liliana. (Vrea să-i ia telegrama din mână.)
TELEMAC – Mă rog, mă rog ! Nu-ţi dau voie să-mi violezi corespondenţa! (Ia
telegrama, o deschide şi citeşte. Profira pleacă.) Dar asta ce e? Ştii că are haz ?
COCRIŞEL – S’a întâmplat ceva ? Un accident ?
 TELEMAC – Şi încă ce accident ! Ia ascultă : « Rog pregătiţi o cameră pentru
domnul care vine cu mine. Stop. Sosim cu automobilul. Stop. Liliana”. Ei, îţi place?
COCRIŞEL – Domnul care vine cu mine ? Adică cum vine asta ?
TELEMAC – Ai văzut poznă ? Acum mai spune ceva?
COCRIŞEL – Ce să spun? Spun şi eu stop, ca’n telegramă. Dar să vedem… Poate
e un camarad de sporturi.
TELEMAC – Mă rog, mă rog ! Asta mai lipsea! Camarad de sport ! Dar ce, la
mine-i hotel ? Ia să vie Sevastiţa ! (Sunăă şi se duce la uşă de unde strigă) : Duduco ! Ei,
Duduco !
COCRIŞEL – Doar n’ai să-ţi alungi fata ?
TELEMAC – Asta atârnă. În orice caz zaiafet şi club sportiv nu fac la mine acasă.
S’or mulţumi cu ce-or găsi ! Îi dau pe mâna Sevastiţei şi basta ! Nu-mi schimb eu
tabieturile pentru nişte vântură-ţară… Punct…
COCRIŞEL – Ia-o mai piano, Telemac !… (Intră Sevastiţa cu cafelele.)

Scena III-a

Telemac, Cocrişel, Sevastiţa.

SEVASTIŢA (Oferind fiecăruia cafeaua) – Pentru domnul Cocrişel am făcut-o cu
ceva mai mult caimac. Dar, ce este ?
TELEMAC – Uite, duducă, depeşa de la Liliana.
SEVASTIŢA – Când vine ?
TELEMAC – Dracu să ştie, că nu spune. Chestia e că nu vine singură. Înţelegi
dumneata, mai aduce şi un cavaler servant…
SEVASTIŢA – Nu ţi-am dat eu în cărţi un craiu de tobă la drum de seară ?
TELEMAC – Deocamdată, vezi de aranjează odaia de musafiri pentru domnişorul
care vine cu Liliana, şi pe-a Lilianei pentru dânsa.
SEVASTIŢA (Înţepată.) – Am să-i spun Profirei să le pregătească.
COCRIŞEL (Răde şi umblă prin casă sorbindu-şi cafeaua) – O să fie lată !…
Oho!…
TELEMAC – Ce răzi ca un prost ? Mai bine bea-ţi repede cafeaua şi haide !…
COCRIŞEL – Unde ?
TELEMAC – La Prut. Să băgăm năvodul. Poate pică un somn… (către Sevastiţa).
Şi tu ai grijă de masă…
COCRIŞEL – Ce ne dai deseară, duducă ?
SEVASTIŢA – Mai întâi am nişte sărmăluţe în foi de viţă rămase de la dejun…
COCRIŞEL – Încălzite sunt grozave !… (se linge pe buze).
SEVASTIŢA – Pe urmă nişte pârjoale de gâscă… cu salată de fasole verde şi doar
un iz uşor de usturoi.
COCRIŞEL (Plezneşte din limbă) – Bun… Şi ca desert?
SEVASTIŢA – Un munte întreg de minciuni…
COCRIŞEL – Mai rămâne ca tu, dragă Telemac, să desfunzi o sticlă de Cotnar şi
vom petrece o seară sardanapalică.
TELEMAC – Al dracului mâncăcios eşti ! Poate că vrei şi lăutari ?
SEVASTIŢA – Am o placă de patefon. (fredonează).
 TELEMAC (către Cocrişel) – Haide, domnule, odată, că se face noapte şi nu mai
prindem nici o svârlugă.
SEVASTIŢA – Noroc bun la pescuit !… (lui Telemac). Şi vezi să nu te oboseşti
prea tare.
TELEMAC (O ia de bărbie) – Cine e fata tatei ?
COCRIŞEL – Lasă dragostea Telemac !… C’ai să te surmenezi!… (Telemac şi
Cocrişel ies prin fund).

Scena IV-a

Sevastiţa, apoi Profira.

SEVASTIŢA (Rămânând singură, deschide ferestrele. Îndată după acea se
apropie de sonerie şi sună. Pe urmă se află în treabă, făcând gospodărie. După câteva
clipa de aşteptare sună din nou şi se uită pe geam fredonând o romanţă. Câteva minute
mai târziu devine nerăbdătoare, se duce la uşa din stânga şi strigă). – Profiro! Profiro!
PROFIRA (Intră cu o înfăţişare de groază pe faţă)
SEVASTIŢA – Dar ce aştepţi, Profiro, când te sun ?
PROFIRA (Supusă şi înfricoşată) – A venit don Mitică. Şi a întrebat de
dumneatra.
SEVASTIŢA – Ei, şi dacă a întrebat ?
PROFIRA – Zice că are săţi spuie ceva…
SEVASTIŢA – Cred că l-ai poftit la mine în odaie ?
PROFIRA – L’am poftit. Zicea dumnealui că are de trecut grâul în condică şi că
mai are şi altele cu dumneata.
SEVASTIŢA – Bine, bine. Am înţeles. Mai avem socoteli împreună. Dar să te
puie numai dracu să spui boierului că vine don Mitică la mine, să vezi ce te aşteaptă !…
PROFIRA – Cum să spun, duducă ? Sunt slugă veche, duducă, şi eu nu mă bag în
ambiţuri şi’n d’al-d-astea.
SEVASTIŢA – Mai ales acum, când vine domnişoara Liliana, să nu-ţi dai drumul
la limbă.
PROFIRA – Dar oare o veni ? Că de trei ani de zile mereu zice că vine şi tot nu
mai vine !
SEVASTIŢA (Răutăcioasă) – Bucură-te !… Că trebuie să sosească azi sau mâine.
Telegrama era de la ea…
PROFIRA (Face semnul crucii) – Mulţumescu-ţi tie, Doamne, Că mi-ai dat să
trăiesc ziua de azi, ca s’o văd reîntoarsă la casa părintească !
SEVASTIŢA – Lasă acum blagosloveniile şi du-te de-i pregăteşte odaia !
PROFIRA – Puicuţa de ea ! Mă duc să-i pregătesc cuibul… (Vrea să urce scara).
SEVASTIŢA – Nu te grăbi, că nu ajunge numai un cuib.
PROFIRA – Cum, duduia Liliana nu vine singură ?
SEVASTIŢA – Aşa se pare… Mai are şi un tovarăş de drum.
PROFIRA (Agitată.) – Un tovarăş de drum ? Doamne, ce-o mai fi şi asta ?
SEVASTIŢA (Răutăcioasă) – A început să-i sburde domnişoarei ! Dar cum îl ştiu
eu pe boier, nu înghite el aşa ceva !
PROFIRA – Doamne, Doamne !… Asta e mare belea ! (vrea să plece).
 SEVASTIŢA – Când îi isprăvi odăile, să vii să-i serveşti lui don Mitică o farfurie
cu minciuni şi o sticlă de vin. Ştii din sticlele alea pe care le-am adus ieri de la târg.
PROFIRA – Ştiu, duducă.
SEVASTIŢA – Şi-acum şterge-o sus de fă odăile!… Că vin musafirii.
PROFIRA – Numai de-ar veni odată ! (urcă scara).
SEVASTIŢA (Rămasă singură, cască de câteva ori, apoi se duce în faţa oglinzii
şi-şi pune rouge pe buze. Deodată se aude un motor de automobil. Sevastiţa dă fuga la
geam, apoi pleacă’n grabă pe unde a venit Profira. Scena o clipă goală. Intră Liliana şi
Răsvan).

Scena V-a

Liliana, Răsvan.
LILIANA – Violà, cheri!… Uite şi cuibul copilăriei mele. Ce zici ?
RĂSVAN – Cam demodat.
LILIANA – Dar pitoresc.
RĂSVAN – Teribilă pustietate ! Numai salcâmi şi sălcii! Iar pe marginea
drumului cucută şi spini.
LILIANA – Totuşi lunca Prutului e o minune… Ai să vezi… Şerpeniţa o să-ţi
placă. Trebuie numai să-i descoperi charmul… Casa are originalitatea ei… Priveşte ! (Îi
arată cu mâna panoplia şi trofeele de vânătoare).
RĂSVAN – Bătrânul pare să fie vânător serios!
LILIANA – Ce zici de colecţia asta de coarne?
RĂSVAN – E simbolul familiei?
LILIANA – Ai să-ţi dai seama după căsătorie… Dar unde-o fi tata?
RĂSVAN – Poate că-I la vânat.
LILIANA – Aşi. La ora asta obişnuieşte să meargă la pescuit. De douăzeci de ani
practică sportul acesta fără să se plictisească. Vrei să mergem şi noi ?
RĂSVAN – Acesta e sport de moşnegi.
LILIANA – Hai să mergem şi noi la râu ! Trebuie să vezi Prutul, e o apă
buclucaşă şi primejdioasă ; bună să te antrenezi pentru concursurile de înnot de la
Constanţa.
RĂSVAN – Asta da… Iată o idee minunată !… De altfel campionatul e al meu.
La cursele de viteză sunt as…
LILIANA – Iar începi să te lauzi !… Dar ce se petrece oare aici ? De când am
venit, nici un om. Şi totul vraişte. Uite aşa e la tata. Poate să-l calce hoţii nevătămaţi. (Se
duce la uşa din dreapta şi strigă). Ei ! Nu-i nimeni acasă ? Profiro ! Profiro !
RĂSVAN (Râzând şi uitându-se pe geam) – Casa e tot aşa pustie ca şi peisajul.
LILIANA – Răbdare ! Peste puţin vei descoperi şi tu poezia Şerpeniţei. Trebuie
numai să te obişnuieşti cu ea…
RĂSVAN – Uf, mă prăpădesc când eşti sentimentală şi poetică… (Intră Profira).
 Scena VI-a

Aceiaşi – Profira.
LILIANA (O îmbrăţişează) – Cum ai, îmbătrânit, Profiro
PROFIRA – Duduiţă ! Duduiţă ! Ce frumoasă te-ai făcut !…
LILIANA (Prezentându-l pe Răsvan) – Tovarăşul meu de călătorie… (Profira
vrea să sărute mâna lui Răsvan).
RĂSVAN (Retrăgându-şi mâna) – Nu-s mitropolit, Profiro.
PROFIRA – Tare mi-a fost dor de mata, duduiţă. Că aici s’au schimbat lucrurile.
LILIANA – S’a întâmplat ceva ?
PROFIRA – De, ce să mai spun ? Când vine duşmanu’n casă !…
LILIANA – Duşmanul ?
PROFIRA – Dar mai bine tac…
RĂSVAN – Văd că aveţi mistere împreună… Cred chiar că sunt de prisos…
LILIANA – Dar de loc.
RĂSVAN – Mă duc să pun la punct automobilul… Tu vezi de pregăteşte aparatul
de radio. La şapte o să se audă matchul de box de la Viena. (Iese).
LILIANA – Numai de s’ar auzi.
RĂSVAN – Atmosfera e foarte limpede. Se va auzi foarte bine. La revedere.
(Iese).
PROFIRA – Să duc bagajele, duduiţă ?
LILIANA – Lasă asta acum… Spune-mi mai bine ce se petrece aici ? Totul e
halandala. Nu mi-a eşti nimeni înainte, când am sosit…
PROFIRA – Mata n’ai de unde şti câte s’au schimbat la noi, de când a venit
duduca Sevastiţa.
LILIANA – Duduca Sevastiţa? Dar asta cine mai e?
PROFIRA – Cine să fie ? Menagera, cum îi zice boierul, Duduca !…
LILIANA – Cum e?… Cine e?
PROFIRA – Ai să vezi mata…
LILIANA – E tânără?
PROFIRA (Oftează) – Tânără !
LILIANA – Şi frumoasă?
PROFIRA – Cui îi place ! Biata coana Zinca ! Mai bine că s’a stins !…
LILIANA (Uitându-se surprinsă) – Ce-i asta ? A dispărut portretul mamei ? Cine
l-a dat jos ?
PROFIRA – Am avut poruncă să-l scot.
LILIANA – De la tata?
PROFIRA – Nu, de la duduca Sevastiţa.
LILIANA – Dar cu ce drept se amestecă ea în toate ?
PROFIRA – Cu dreptul ce i l-a dat domnul Telemac.
LILIANA – Cum ?
PROFIRA – Dacă ai ştii dumneata ce s’a întâmplat în noaptea aceea !…
LILIANA – În care noapte ?
PROFIRA – În noaptea în care duduca Sevastiţa a pus să se coboare poza
răposatei de pe pereţi… Conelu rămăsese singur în iatac… Abia sunase miezul nopţii şi
deodată o umbră albă a ieşit, uite de colo, a umblat prin toată casa, şi pe urmă s’a dus pe
uşa de la grădină, trântind-o de s’au cutremurat zidurile ! A doua zi toate geamurile de la
cerdac erau sparte!… Abia atunci a plecat răposata din casă !…
LILIANA – Şi tata?
PROFIRA – Din noaptea aceea boierul nu mai doarme singur… Că se teme…
LILIANA – Şi cu cine doarme ?
PROFIRA – Eh, cu cine ! Cu duduca Sevastiţa !
LILIANA – Frumoasă societate! De aceea îmi scria tata mereu că sunt anumite
lucruri cari s’au schimbat şi că dacă mă voi întoarce acasă trebuie să respect protocolul…
PROFIRA – L-a vrăjit drăcoaica !… L-a vrăjit de a uitat şi de copilul lui !
LILIANA – Şi când a pus Sevastiţa stăpânire pe tata?
PROFIRA – Ce să-ţi spun matale? După ce a rămas boierul văduv şi mata ai
plecat, slăbise conelu şi se întunecase la suflet, de credam c’o să se ducă după coana
Zinca. Domnu Cocrişel se mutase aici să-i ţie boierului de urât. Dar boieru tot negru la
gând, tot ursuz şi tot tăcut… Într’o zi s’a dus dumnealui la târg, la Săveni, să cumpere un
buhai… A plecat dimineaţa, zicând că pe seară se întoarce. L-am aşteptat împreună cu
domnu Cocrişel, până a doua zi. L-am aşteptat a treia zi şi tot degeaba a fost. Dar a patra
zi numai ce vedem că se’ntoarce şi are alături de dânsul în trăsură pe duduca Sevastiţa.
LILIANA – Şi pe urmă?
PROFIRA – Întâi a aşezat-o în odaia de lângă bucătărie. Pe urmă I-a dat cheile de
la cămară şi toată gospodăria pe mână. Din ziua aceea boierul parcă era fermecat. Într-o
lună s’a îngrăşat şi a întinerit, de se uită oamenii după el fluierând şi dând din umeri. Şi
uite aşa, încet, încet, a ajuns Sevastiţa stăpâna casei şi spaima argaţilor. Numai de frica
unuia ştie ea.
LILIANA – De a cui?
PROFIRA – De a lui don Mitică.
LILIANA – Cine mai e şi acesta ?
PROFIRA – Vătaful… Acum doi ani când a intrat don Mitică în slujbă, Sevastiţa
s’a certat cu el. Nu ştiu ce-a fost între ei, dar un argat spune că a bătut-o don Mitică, de-o
făcuse numai vânătăi… Avea un cucui pe frunte. Seara când a venit boierul de la
vânătoare şi a întrebat-o de ce-i vânătă, şi cine i-a făcut cucuiul. Ea i-a spus că a alunecat
în pivniţă. Şi uite aşa, de atunci Duduca nu mai poate fără don Mitică.
LILIANA – Bine, bine… Du-mi lucrurile sus. Puştile le laşi aici. Rămâne şi cutia
asta. E aparatul de radio. (după o tăcere semnificativă). De câte ori sună tata pe Sevastiţa?
PROFIRA (suspină) – De două ori.
LILIANA (Sună).
PROFIRA (Care s’a uitat cu spaimă la sonerie). – Eu urc sus cu bagajele… (Se
împiedică de scară).
LILIANA (Mirată) – Te înspăimântă Sevastiţa, văd eu… Dar acum că m-am
întors se vor schimba lucrurile.
PROFIRA – Nu-i de şagă cu ea, dudue ! Nu-i de şagă !…
LILIANA – Cât sunt eu aici, nu te teme, Profiro! (Se aud pe culoar paşi şi sunet
de chei).
PROFIRA (Arată cu spaimă uşa) – Vine !… (Urcă scara trăgând după ea două
geamantane ; din stânga vine Sevastiţa).
 Scena VII-a

Liliana , Sevastiţa.
SEVASTIŢA – Bună ziua, dudue.
LILIANA – Dar ce se petrece aici, de nu vine nimeni când sun ?
SEVASTIŢA (Uitându-se spre scară) – Păi n’a venit Profira ?
LILIANA – Ai pregătit odăile pentru mine şi prietenul meu ?
SEVASTIŢA (Impertinentă) – Prietenul dumitale ? Domnul care a venit e
prietenul dumitale ?
LILIANA – Curioasă întrebare ! Ştii că-mi placi ! Fii bună şi dă o mână de ajutor
Profirei, că uite se poticneşte pe scări cu bagajele.
SEVASTIŢA – Duduia crede că eu sunt servitoare?
LILIANA – Asta se vede că nu eşti. Dar chiar cu mâinile în şold nu trebuie să
stai !
SEVASTIŢA (Înţepată) – Conelul m’a făcut menajeră.
LILIANA (Ironică) – Ah ! Menajeră! Cum văd s’au schimbat multe aici.
SEVASTIŢA – Dacă aşa i-a plăcut conelului ! Că eu nu fac decât ce-I place
dumnealui.
LILIANA – Aşa se cuvine… Şi fiindcă sunt sigură c’o să-i placă să ai grijă de
mine, să începem…
SEVASTIŢA – Cu ce?
LILIANA – Mai întâi cu programul meu şi al lui Răsvan.
SEVASTIŢA – A ! Răsvan îl cheamă pe prietenul dumitale ?
LILIANA – Dimineaţa deşteptarea la şase… Pe urmă, baia…
SEVASTIŢA – Baia nu prea merge. Trebuie adusă apa cu sacaua. Şi apoi
Conelului nu-i place să facem baie decât odată pe săptămână.
LILIANA – Cum adică să « facem » ?
SEVASTIŢA – Miercurea face domnul Telemac, iar sâmbăta eu.
LILIANA – Asta nu mă interesează. Să revenim la cele ce vorbeam. Trebuie să-ţi
spun care e regimul nostru. Noi mâncăm…
SEVASTIŢA (Îi taie vorba) – În privinţa mâncării hotărăşte boierul. Eu trebuie să
fac ce spune dumnealui.
LILIANA – Dar dumneata cu ce te ocupi?
SEVASTIŢA – Eu am grijă de domnul Telemac, ca să-i fie toate bine… Cu
tabieturile dumnealui…
LILIANA – Care tabieturi ?
SEVASTIŢA – Dimineaţa trebuie să-i duc cafeaua cu lapte în pat.
LILIANA – De ce nu I-o duce Profira?
SEVASTIŢA – Dumnealui nu mănâncă decât din mânuţa mea.
LILIANA (Ironică) – Ca doi porumbei.
SEVASTIŢA – Apoi înainte să iasă pe moşie jucăm o partidă de table.
LILIANA (Uimită) – Din ce în ce mai frumos… (ironică). Table.
SEVASTIŢA – După masă îi fac ceaiul de romaniţă.
LILIANA – Mai departe…
SEVASTIŢA – La patru jucăm cărţi…
LILIANA – Singuri ?
 SEVASTIŢA – Uneori vine şi domnul Cocrişel…
LILIANA – Şi desigur că totdeauna câştigi dumneata ?!
SEVASTIŢA – Nu totdeauna…
LILIANA (Cu ironie insinuantă) – Şi la oraş mergeţi tot împreună ?
SEVASTIŢA – Când avem de făcut cumpărături.
LILIANA – Cu alte cuvinte dumneata şi cu tata…
SEVASTIŢA (Plecând ochii ipocrită) – Dacă aşa vrea dumnealui !
LILIANA – Ideală viaţă ! N’am ce zice! Pentru vârsta lui se poartă ca un tânăr.
SEVASTIŢA – Domnul Telemac e foarte viguros !
LILIANA (Muşcătoare) – Mă bucur să aflu că tata şi-a recâştigat sănătatea de altă
dată. Eu îţi sunt recunoscătoare că-l îngrijeşti atât de bine. (deschide uşa de la sufragerie).
Văd că aţi pus masa şi pentru noi. Trei tacâmuri !… De unde ştiaţi că venim astăzi ?
SEVASTIŢA – Al treilea tacâm nu era pentru dumneavoastră…
LILIANA – Tata are musafiri?
SEVASTIŢA – E numai domnul Cocrişel şi cu noi.
LILIANA – Care noi?
SEVASTIŢA – Domnul Telemac şi cu mine.
LILIANA – Cum şi la masă staţi împreună?
SEVASTIŢA – Se înţelege…
LILIANA (Izbucnind) – Şi asta totdeauna? Chiar şi când sunt musafiri?
SEVASTIŢA – Dacă aşa vrea dumnealui !… (Intră Răsvan vesel).
LILIANA – A ! Răsvan… Îmi dai voie să-ţi prezint pe cel mai important personaj
de la Şerpeniţa (o arată cu un gest pe Sevastiţa). Duduca Sevastiţa !…

Scena VIII-a

Cei dinainte – Răsvan.

RĂSVAN (Amuzat) – A tout seigneur, tout honneur !
LILIANA – Da, dragul meu, pune-te bine cu ea. Dacă vrei să-ţi meargă din plin în
această vacanţă. Duduca Sevastiţa pare să fie acum amfitrioana.
RĂSVAN – Cum văd domnul Ţaţomir ne-a făcut knockaut pe toţi ?!
SEVASTIŢA (Îmbufnată) – Dumneavoastră vreţi să glumiţi… (se îndreaptă spre
uşa din stânga şi se opreşte la ieşire). Dacă vă trebuie ceva puteţi suna pe Profira. Pe mine
vă rog să nu mă mai chemaţi. (Iese mânioasă).
LILIANA – Violà, mon cher ami ! Acesta-i raiul în care trăieşte tata.
RĂSVAN – Cu asemenea înger păzitor, bătrânul se poate crede în rai.
LILIANA – Totdeauna vorbeşti fleacuri ! Nu-mi pare o glumă situaţia tatei. La
vârsta lui o astfel de legătură plină de riscuri!
RĂSVAN (Îşi aprinde amuzat o ţigară) – Eşti sigură că între Sevastiţa şi bătrânul
e o legătură de natură… cum să zic…
LILIANA – De jumătate de oră de când am sosit, am aflat lucruri care m’au
consternat. Sevastiţa e în viaţa tatei, o catastrofă!
RĂSVAN (Râzând) – O foarte plăcută catastrofă… Să-ţi spun drept, eu găsesc
istoria asta foarte nostimă.
LILIANA – Da, fiindcă tu nu eşti decât un simplu spectator. Eu însă am obligaţii.
 RĂSVAN (Batjocoritor) – Cuplu idilic! Philemon şi Baucis! Telemac şi
Sevastiţa! Trebuie să aibă o musculatură! Ai văzut ce trup sculptural are?
LILIANA – Eşti în stare să-i faci curte.
RĂSVAN – Ar avea haz să fii geloasă pe Sevastiţa ! Fără să-l cunosc încă, îl
admir pe bătrân. Gust sănătos… Proaspăt…
LILIANA – Te rog să isprăveşti cu glumele tale stupide!
RĂSVAN – Care glumă? O asemenea femeie este în viaţa unui bătrân o adevărată
performanţă…
LILIANA – Performanţa aceasta o să ne strice revederea şi vacanţa. A, dacă vine
tata, am să-i spun fără înconjur.
RĂSVAN – Să nu faci aşa ceva! Descarcă-ţi nervii asupra mea! Fă-mi câte scene
vrei. Sunt un paratrăsnet admirabil. Dar lasă-l pe dânsul!
LILIANA – Ba n’am să-l las de loc!…
RĂSVAN – Uf, Liliano! De ce atâta lipsă de gust? N’are nici un sens să
transformi pastorala într-o tragedie.
LILIANA – Ar fi bine să ne retragem mai devreme în camerele noastre.
RĂSVAN – Să ne retragem? Nu înţeleg de ce?
LILIANA – Fiindcă n-aş dori să intru din prima seară în conflict cu tata.
RĂSVAN – Dar nu văd de ce ai intra în conflict cu el.
LILIANA – Fiindcă eu la masă cu Sevastiţa nu stau!
RĂSVAN – Dar cine-ţi cere să stai la masă cu ea?
LILIANA (deschizând uşa de la sufragerie) – Cine? Cine? Priveşte! Iată masa
întinsă pentru tata, unchiul Cocrişel şi duduca Sevastiţa…
RĂSVAN – Dar e delicios bătrânul! (râde). Nu se plictiseşte deloc aici la ţară.
LILIANA – Eşti revoltător, Răsvan!
RĂSVAN – De ce? Fiindcă îl admir pe bătrân că ştie să trăiască?
LILIANA (jignită) – Atunci rămâi cu el. Eu voi lua masa în camera mea, singură.
RĂSVAN (o ia de talie) – Prostuţo, cum crezi că am să te las singură?
LILIANA – Atunci vii cu mine?
RĂSVAN – Fireşte, instalăm aparatul de radio în camera ta, şi ascultăm macthul
de box de la Viena.
LILIANA – În cazul acesta, ia aparatul şi hai să mergem.
RĂSVAN (Se opreşte şi se uită la uşa din fund, unde apare Telemac şi Cocrişel) –
Liliana, priveşte… Vine cineva!
LILIANA – Tata!
COCRIŞEL – Uite-o pe Liliana!
LILIANA (Îi iese în întâmpinare) – Noi suntem, tată.

Scena IX-a

Liliana, Răsvan, Telemac şi Cocrişel.

LILIANA (vrea să-şi îmbrăţişeze tatăl).
TELEMAC – Încet, încet, fetiţo!
LILIANA – Nu-ţi pare bine că mă vezi? Mi-era atât de dor de tine, tată!
 COCRIŞEL – Eu unul te aştept de o săptămână! (o îmbrăţişează). Uite acolo,
perele bergamute, pe cari ţi le-am cules adineauri.
TELEMAC – Mă rog!… Mă rog!… Lasă mofturile sentimentale!… (se uită la
Răsvan). Dumnealui e domnul din telegramă?
LILIANA (Îl ia pe Răsvan de braţ şi îl prezintă) – Camaradul meu Răsvan?
(Răsvan şi Telemac îşi dau mâna). Nu-i aşa că-i simpatic?
TELEMAC – La mine simpatiile nu sunt telegrafice!…
RĂSVAN – Recunosc, domnule Ţaţomir, că sunt un musafir nepoftit.
TELEMAC – Şi mă rog, dumneata ce eşti? Cavaler servant, tovarăş de călătorie,
coleg de studii?
RĂSVAN – Campion mondial la aruncatul cu discul.
TELEMAC – Foarte interesant! Da, da! Frumoasă meserie!
COCRIŞEL (Împăciuitor) – Ei, Telemac o fi şi asta o ocupaţie, odată ce zice că e
campion.
TELEMAC – Mă rog, mă rog! Asta nu mă interesează de loc. Ce mă priveşte pe
mine domnişorul acesta?!…
LILIANA (Zâmbind) – Te cam priveşte, tată, fiindcă domnul Răsvan nu mi-e
numai camarad de sport, ci şi…
COCRIŞEL – Ei!…
LILIANA – Logodnic…
COCRIŞEL (Entuziasmat) – Bravo surpriză…
TELEMAC (Izbucnind) – Cocrişel!… (către Răsvan). Logodnic? Dar ce,
dumneata îţi închipui că fata mea e de capul ei? M’ai întrebat pe mine dacă ţi-o dau? Ce,
eu am fată de dat prin telegramă?
RĂSVAN – Vă asigur, domnule Ţaţomir, că nu am înţeles să vă aduc nici o
jignire, anticipând asupra…
LILIANA – Te rog, tată! Eu nu sunt de dat! Sunt, cred, stăpână pe viaţa mea şi în
cazul de faţă hotărârea mea e de mult luată!
TELEMAC – Auzi, Cocrişel, ce categoric îmi vorbeşte? Astea-s metodele
educaţiei tale. Iată-mă deci pus în faţa unui fapt împlinit!… Ce vrei să fac acum?
COCRIŞEL – Nimic altceva, decât să le dai binecuvântarea.
RĂSVAN – Căsătoria noastră e o alianţă sportivă, ceea ce e mai mult decât
dragostea.
TELEMAC – Mă rog, mă rog! Nu-i vorba de dragoste, ci de respectul ce se
cuvine unui tată.
LILIANA – În privinţa asta ar fi multe de vorbit.
TELEMAC – Te rog să fii precisă…
LILIANA – Voi fi foarte precisă când vom fi singuri.
RĂSVAN – Ce zici Liliano, să mă duc să instalez aparatul de radio?
TELEMAC – Poţi rămâne tinere, că eu ce am de spus spun pe şleau.
LILIANA – Pune, te rog, aparatul pe terasă. Vom lua masa acolo amândoi.
(Răsvan urcă scara în tăcere şi dispare).
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Ce fel de vorbă e asta să luaţi masa pe terasă?
LILIANA – Nu trebuie să te alarmezi tată.
COCRIŞEL (timid) – Nici eu n’am să pot rămâne astă seară.
TELEMAC – De ce?
 COCRIŞEL – Aştept pe cineva. Şi pe urmă e mai bine ca astă seară să petreceţi în
cercul vostru intim. Mâine, Liliano, cred că vei avea un ceas-două şi pentru mine. (de
lângă uşă). Aşa dar pe mâine! (Iese).
TELEMAC – Se înţelege! Iar o şterge dumnealui!

Scena X

Liliana şi Telemac.
LILIANA – Enfin seuls, papa!
TELEMAC – Să fim serioşi, Liliana!
LILIANA – Sunt foarte serioasă şi foarte bucuroasă că te revăd. Ştii că ai o mină
admirabilă?
TELEMAC – Mie nu-mi trebuie sporturi, ca să fiu sănătos. Ordine, linişte şi aer
curat îmi ajung…
LILIANA (Insinuant) – Şi o bună menajeră…
TELEMAC (Penibil surprins) – Dar ce ai fi voit? Să mi se risipească gospodăria?
În orice caz Sevastiţa este foarte vrednică.
LILIANA – Cine spune altfel? Dar Sevastiţa pare să fie o mică tirană… Te
îngrijeşte chiar mai bine decât trebuie…
TELEMAC (Îngrijorat) – Cum, v’aţi şi cunoscut?
LILIANA – Fireşte… Şi ştii, m’a primit ca o stăpână, nu ca o slugă…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Sevastiţa nu e slugă.
LILIANA – Dar ce?
TELEMAC – Sevastiţa e… colaboratoarea mea…
LILIANA – Ha! Ha! Ha! Eşti delicios, tată… Ador acest minunat euferism!
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Nu admit să faci glume asupra ei, tocmai tu
care…
LILIANA – De ce tocmai eu?
TELEMAC – Ştii bine de ce!
LILIANA – Nu ştiu de loc.
TELEMAC – Ei cum nu ştii? Mi-aduci aşa tam-nisam în casă un fante, un fel de
atlet sau de boxeur şi asta nu-i nimic?
LILIANA – Răsvan nu e nici boxeur, nici fante, cum îi spui tu dispreţuitor. E un
vechi camarad de sporturi, un om din lumea mea şi la urma urmei e logodnicul meu…
TELEMAC – Acesta nu e argument. Pe mine nu mă ia nimeni prin surprindere!…
Eu nu-s cetate ce se lasă împresurată!
LILIANA – Mi se pare un lucru foarte firesc, tată, să mă căsătoresc cu un om pe
care îl iubesc şi care mă iubeşte.
TELEMAC – Ha! Ha! Ha! Văd eu ce fel de dragoste e asta… Şi pe urmă băiatul
îmi pare suspect… Un tip care cade aşa din senin în casa unui om străin!… Ţi-ar fi plăcut
dacă-i întorceam spatele? Dar aşa, inima mea de aur, săraca!… Ce mi-am zis? Caz de
forţă majoră!… S’a făcut? S’a făcut. Dar asta nu înseamnă că trebuie să socoteşti casa
mea un fel de han popular, la care poate trage ori cine, ori când şi oricum. Punct!
LILIANA – Dar tată…
 TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Să-mi explici ce-i cu domnişorul acesta. Ce-a
învăţat, cu ce se ocupă, ce avere are?
LILIANA – A moştenit o moşie şi o fabrică…
TELEMAC – Aşa! Aşa? Moşier şi fabricant! Dat ţi-a spus câte rânduri de ipoteci
are pe averea lui?
LILIANA – Nu mă interesează.
TELEMAC – A! Nu te interesează? Frumos! Dar dacă domnişorul acesta o să-ţi
pape bruma de avere, tot n’are să te intereseze?
LILIANA – Nu-l cred în stare de aşa ceva.
TELEMAC – Sau poate crezi că ai o avere de miliardară americană? Dumneata
uiţi cât ai cheltuit în aceşti trei ani? Să-ţi spun eu, fetiţo, ca să te readuc la realitate.
Milioane au costat sbănţuielile dumitale sportive!
LILIANA – Banii i-am cheltuit din moştenirea mea.
TELEMAC – Din economiile mele, domnişoară… şi din munca Sevastiţei.
LILIANA (Râzând) – Doamne tată ai un haz nespus! Iată-mă deci şi debitoarea
Sevastiţei.
TELEMAC – Fără munca şi priceperea ei şi mai ales fără prezenţa ei aici în casă,
cine ştie dacă nu luam şi eu drumul străinătăţii…
LILIANA – Din puţinele constatări pe care le-am putut face, mi se pare că aici
conduce altcineva. Duduca Sevastiţa e mai mult decât o colaboratoare.
TELEMAC – Nu-ţi permit să te amesteci în casa mea!… Nu e treaba ta!
LILIANA – Asta ai vrea: să închid ochii la tot ce se petrece aici.
TELEMAC – Casa mea nu e un soviet în care comandă toată lumea. O singură
voinţă conduce aici! A mea!
LILIANA – Şi Sevastiţa?
TELEMAC – Sevastiţa e, cum ţi-am spus, o persoană fără de care averea mea ar
fi fost o ruină. Şi apoi nu pot permite nimănui, dar absolut nimănui, nici chiar lui
Dumnezeu din cer, să facă investigaţii în viaţa mea privată şi să acopere cu dispreţ
persoanele din intimitatea mea!…
LILIANA –Bine, tată, dar…
TELEMAC –Să te ocupi deci de dumneata şi de cavalerul dumitale şi să nu-ţi
bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala!… Ai odaia dumitale unde nimeni nu te supără. Acolo
poţi face ce vrei cu călăreţul dumitale de circ… Nu mă amestec… Când îi vrea să pleci ţi-
oiu da socotelile până la franc. Aici lucrurile îşi merg drumul lor, după rostul lor. Şi eu
slavă domnului sunt foarte mulţumit de traiul pe care-l duc… Punct!
LILIANA – Văd că eşti mulţumit…
TELEMAC –De aceia îţi cer să vezi în Sevastiţa o fiinţă cu drepturi egale cu
mine…
LILIANA (Mirată) – Cu drepturi egale?
TELEMAC – Şi de ce nu? Sevastiţa şi-a cucerit prin muncă şi sacrificiu locul, pe
când tu ai umblat ca o desmetică prin străini şi n’ai vrut să ştii de mine.
LILIANA (Mâhnită şi jenată) – Bine, tată… La ce-aşi mai vorbi?… Cu toate că
aşi fi avut dreptul, ca fiică a ta, la altă primire.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Eu am fost foarte culant… Şi dacă tu n’ai fi
început să mă judeci, te-aş fi primit altfel…
 LILIANA – Mi-am dat seama de mult că nu-ţi mai sunt ce-ţi eram odată. Şi
scrisorile tale erau scurte şi nepăsătoare. Simţeam din zi în zi cum îţi deveneam mai
străină.
TELEMAC – Cine te-a pus să stai atâta vreme departe de casa părintească?
LILIANA – Văd în sfârşit cine mi-a uzurpat locul în inima ta…
TELEMAC – Şi eu văd de ce abia întoarsă, calci în picioare toate hotărârile mele.
De aceea spuneai adineauri că vrei să iai masa pe terasă…
LILIANA (Evitând discuţia) – Răsvan şi cu mine nu mâncăm seara. Doar ceva
lăptărie şi fructe.
TELEMAC (Bănuitor) – Spune mai bine că nu vrei să iai masa cu Sevastiţa, că ţi-
e ruşine să stai alături de ea.
LILIANA – Ţi-am spus că seara ţinem regim.
TELEMAC – Mofturi! Crezi că schimb eu ceva din protocolul casei? Crezi că am
să trimit pe Sevastiţa la bucătărie, ca tu şi atletul tău să vă lăfăiţi în sufragerie, iar biata
Sevastiţa să bombănească bosumflată pe coridoare? Nu, fetiţo, nu! De aceea să limpezim
situaţia chiar acum!
LILIANA – S’o limpezim, dacă vrei tu!…
TELEMAC – Doresc să ştiu cu precizie care va fi atitudinea ta faţă de Sevastiţa?
LILIANA – Voiu evita orice contact cu dânsa. Şi asta pentru a preîntâmpina un
conflict cu ea şi o gravă neînţelegere cu tine.
TELEMAC – Şi dacă eu ca tată, cu autoritatea mea părintească, ţi-aş cere să stai
la masă cu fiinţa care… mă rog… care… îmi mângâie bătrâneţele?…
LILIANA (după o ezitare) – Cere-mi orice tată… dar asta nu pot!
TELEMAC – De ce?
LILIANA – Fiindcă nu sunt dispusă să văd la locul unde sta mama o fiinţă
suspectă, o servitoare…
TELEMAC (Hotărât şi ameninţător) – Şi totuşi Sevastiţa va sta la masă cu noi!
Punct!
LILIANA – Chiar dacă m-aş umili eu, nu-l pot expune pe Răsvan să mănânce
într-o astfel de societate.
TELEMAC – Asta e! Am să întreb pe domnişorul acesta ce am şi ce n-am voie să
fac în casa mea!
LILIANA – Ei bine, tată, atunci află un lucru! Că eu cu nici un preţ şi niciodată n-
am să stau la masă cu Sevastiţa!… Punct!
TELEMAC – Ei şi? Crezi că mă sperii cu ameninţări?
LILIANA – De aceea Răsvan şi cu mine preferăm să mâncăm singuri pe terasă.
TELEMAC – Dacă o fi cine să vă servească. Eu n-am deschis birt popular pentru
toate haimanalele sportive… Cine nu vine să ia masa în sufragerie cu noi, aceluia îi atârn
lingurile de gât.
LILIANA – Bine, tată, atunci voi posti.
TELEMAC – A refuza să iai masa cu mine şi cu musafirii mei, înseamnă a-mi
călca în picioare toată autoritatea părintească! Şi asta nu se poate!
(Apare Sevastiţa şi se opreşte în loc, sesizând situaţia.)
LILIANA – Iar eu nu înţeleg să revin asupra hotărârilor mele!… Poftă bună, tată!
(Urcă scara ce duce la etaj).
 TELEMAC (din pragul scării uitându-se după ea) – Iată ce înseamnă să te
sacrifici pentru copii! (dramatic). Asta e răsplata!… Ingratitudine şi obrăznicie! Dar cu
mine nu merge aşa!… (o vede pe Sevastiţa). Tocmai voiam să-ţi spun că luăm masa
numai noi doi. Musafirii s’or servi pe urmă singuri… Din ce-o rămâne.

Scena XI-a

Sevastiţa – Telemac.
SEVASTIŢA (Prefăcută) – Să nu te superi, mata, dar eu astă seară nu vin la masă.
TELEMAC – Ei asta! Şi tu? Cu alte cuvinte toţi v’aţi pus în gând să-mi sfărâmaţi
autoritatea? Şi mă rog, tu de ce nu vii?
SEVASTIŢA – Păi, uite aşa !
TELEMAC – Cum aşa?
SEVASTIŢA – Nu vreau să fiu pricină de desbinare şi de răsmeriţă în casă.
TELEMAC – Răsmeriţă? Aici la mine? Se vede că ai uitat protocolul gospodăriei!
Ia te uită la mine! (o ia de bărbie). Să nu te mai văd bosumflată, că mă fac foc…
SEVASTIŢA – Când sunt cu mata, conelule, uit de necazuri şi nu-s bosumflată.
TELEMAC – Aşa îmi place, Sevastiţo!… Să vorbim acum de ale gospodăriei.
SEVASTIŢA – Să vorbim, conelule.
TELEMAC – Ai luat socoteala de la maşina de treierat?
SEVASTIŢA – Am luat-o şi am pus lacătul cel mare la stadolă… Am dus apoi
untul la pivniţă… Şi-am făcut şi două serbeturi…
TELEMAC – Bravo, fata tatei… Uite aşa mai merge! Harnică şi activă ca o
albină… (se uită la ceas). Ce zici? Peste o jumătate de oră mâncăm?
SEVASTIŢA –Cum vrei mata, conelule… Că toate’s gata…
TELEMAC – Dar până la masă, ce-ar fi dacă am face o pasienţă? Sau vrei o
partidă? Cine ştie? Cum eşti tu norocoasă…
SEVASTIŢA (Linguşitoare) – Nu joc, conelule, până nu iei mata mai întâi
doftoria.
TELEMAC (Strâmbându-se) – Doftoria?
SEVASTIŢA – Da… Tătuelule… Că pe urmă iar ai să te plângi de încheieturi şi
iar o să ţi se arate buhoasa în miez de noapte… Şi Sevastiţa vrea să aibă un boier sdravăn
şi sănătos, când o chiui odată să se cutremure ponoarele… (îi dă cu sila i linguriţă dintr-o
sticlă).
TELEMAC (Luând doftoria) – Numai de dragul tău o iau… (se strâmbă şi se
scutură). Teribile picături!…
SEVASTIŢA (Îl mângâie) – Aşa tătăelule! Şi de-acum, să fii bun să nu te mai
superi! Ştii că-ţi face rău… Uite ce ochi tulburi ai!…
TELEMAC – Dacă zici tu, duducă, n-am să-mi mai fac sânge rău, pentru toate
fleacurile. (După o mică pauză). Ei, şi acum facem o partidă?
SEVASTIŢA – Dacă vrei mata… (se aşează amândoi la masa de cărţi. Telemac
amestecă cărţile).
TELEMAC – Începem?
SEVASTIŢA – Cum vrei mata.
 TELEMAC (se uită lung la şi cu dragoste nespusă la ea) – Eşti o fată de aur,
Sevastiţo!… (dând cărţile). Una ţie, una mie, una ţie, una mie… (În timp ce cortina cade
încet).

Cortina

ACTUL II

Scena I

Acelaşi decor ca în actul I. Câteva zile mai târziu.

Sevastiţa – Răsvan
Răsvan în costum de vânătoare. E încins cu cartuşieră şi geantă, iar din aceasta
atârnă câteva prepeliţe. Se apropie de Sevastiţa şi caută s’o prindă de braţ.
SEVASTIŢA – Şezi binişor, domnule Răsvan.
RĂSVAN – De ce să stau? Ai musculatură de adevărată sportivă.
SEVASTIŢA – Cum să n-am, dacă muncesc toată ziua ca o roabă… (suspină).
RĂSVAN – Lasă-mă să-ţi pipăi muşchii…
SEVASTIŢA – Astâmpără-te, domnule Răsvan, că iese bucluc…
RĂSVAN – Nu iese nici un bucluc pentru atâta lucru… (o ia de talie).
SEVASTIŢA – Dacă nu mă laşi ţip. (Luptă cochetă cu Răsvan). Lasă-mă odată,
că dă peste noi duduia Liliana. De când a venit dumneaiei, e tot pe urmele mele.
RĂSVAN – Îi voi spune că te-am chemat să-ţi dau vânatul la cămară… Ia te uită
ce prepeliţe! Tot aşa de gustoase ca şi tine…
SEVASTIŢA – Nu poţi ştii mata cât sunt eu de gustoasă.
RĂSVAN – Am să-l întreb pe bătrân… Poate mi-o spune el…
SEVASTIŢA – Mai bine şezi binişor… Să nu afle ceva cumva domnu Telemac.
RĂSVAN – De ce ţi-e frică de el? Nu vezi că l-ai legat la ochi?
SEVASTIŢA – Dacă o afla ceva mă gâtuie.
RĂSVAN – N-are ce afla. Numai să fii tu fată deşteaptă. Dar dacă mi-i lasă ca
aseară să-ţi bat fără rost în uşă, atunci, fireşte, va şti că mi-am pierdut capul după tine.
SEVASTIŢA – De ce şuguieşti, domnule Răsvan? Cum să-ţi pierzi mata capul
după mine?
RĂSVAN – Uite aşa cum şi l-a pierdut şi Telemac…
SEVASTIŢA – Dar ce-o să zică duduia Liliana?
RĂSVAN – N-are ce să zică.
SEVASTIŢA – Aşa e că strică logodna?
RĂSVAN – N-are a face una cu alta…
SEVASTIŢA – Vezi, domnule Răsvan, că dumitale doar îţi zburdă aşa, să-mi
tulburi liniştea şi rânduiala mea de aici…
RĂSVAN (Ironic) – Dar cu Mitică, ce e? Face şi el parte din ordinea şi rânduiala
casei?
SEVASTIŢA – Cu don Mitică e altă chestie!…
RĂSVAN – Vezi că tot e o chestie? Mi-am dat eu seama de aseară… Cât am stat
noi de vorbă, el se tot învârtea pe lângă cerdac. Parcă era un haiduc…
 SEVASTIŢA – Să ştii că-i haiduc!… El păzeşte toată gospodăria. Ţine boierul la
el, de parcă ar fi copilul lui.
RĂSVAN –Bine, bine, dar ce are cu tine Mitică?
SEVASTIŢA (Cochetă) – Dacă mă placi mata, de ce să nu mă placă don Mitică?
RĂSVAN – Numai că eu sunt în trecere pe aici şi mâine-poimâine plec. Pe când
el rămâne!…
SEVASTIŢA – Nu e între noi ce crezi mata…
RĂSVAN – Atunci de ce te urmăreşte?
SEVASTIŢA – Ştiu şi eu? De când mă ştiu, se ţin bărbaţii scaiu de mine… Mă
întreb şi eu, ce-or fi având? Poate unde nu-s femei la Şerpentiţa şi trebui să ducă viaţă
călugărească.
RĂSVAN – Eu găsesc totuşi că e o mare îndrăzneală din partea unei slugi ca
Mitică, să se amestece în treburile altora.
SEVASTIŢA – Mai întâi, don Mitică nu e slugă… E vătaf…
RĂSVAN – Ei şi? Pentru asta trebuie să te urmărească ca o umbră?
SEVASTIŢA – Ce pot să-i fac eu?
RĂSVAN – Să-l opreşti!…
SEVASTIŢA – Pe don Mitică? Ei aş? Nu-l cunoşti ce om e… Nici dracul nu-l
opreşte!…
RĂSVAN – De ce nu te plângi lui Telemac?
SEVASTIŢA – Atât mai lipseşte. Ei uite, ce-ţi mai vine şi matale să spui…
RĂSVAN (Se apropie de ea şi o ia de bărbie) – Teribilă eşti tu, Sevastiţo! N-am
întâlnit în viaţa mea aşa şerpoaică…
SEVASTIŢA – Ţi se pare matale…
RĂSVAN – De aceea nu mă las în ruptul capului până nu te voi face knokout.
SEVASTIŢA – Adică cum vine asta?
RĂSVAN – Asta înseamnă că atunci când doi se luptă, unul îl dă pe celălalt gata!
… Şi eu, Sevastiţo, trebuie să te dau gata…
SEVASTIŢA – Greu să mă dea pe mine cineva gata!…
RĂSVAN (Se apropie de ea) – Vrei să-ţi arăt cum te dau? Am zece şampionate!
SEVASTIŢA (Se dă înapoi şi se retrage până la fereastră) – Astâmpără-te,
domnule Răsvan.
RĂSVAN – Ei asta!… Tocmai acum când te-am prins odată singură.
SEVASTIŢA (Începând să râdă şi uitându-se mereu pe geam) – Uite n’ai noroc…
Vine domnişoara Liliana…
RĂSVAN – Drace! Tocmai acum! (se dă la o parte şi începe să facă gimnastică
suedeză) Să vie! Că n-are nimic de văzut… Gimnastica suedeză face parte din programul
nostru zilnic… Un, doi, trei…
SEVASTIŢA (Păstrându-şi calmul, în timp ce Liliana vine de afară prin fund) –
Ce să fac cu vânatul?
RĂSVAN – Du-l te rog la bucătărie… Un, doi, trei… Grozav de bun e un pilaf de
prepeliţe.
SEVASTIŢA – Eu rămân, nu plec!...
 Scena II

Cei dinainte – Liliana

LILIANA – Ce faci aici, Răsvan? Gimnastică după vânătoare?
RĂSVAN – O mică variaţie.
LILIANA – Asta în loc de odihnă! Curioasă idee!
RĂSVAN – O învăţam pe Sevastiţa…
LILIANA – Dar e scandalos, Răsvan.
SEVASTIŢA –Şi eu îi spuneam tot aşa că o să te superi, când o să vezi pe domnu
Răsvan că mă învaţă să fac… Cum se chiamă aia ce vrei să mă’nveţi domnule Răsvan?
LILIANA (Consternată) – Dar ce ai învăţat-o?
RĂSVAN – Gimnastică… E foarte sănătos pentru ea. Ar face-o sveltă şi i-ar
plăcea şi mai mult lui Telemac…
SEVASTIŢA – Când se chinuieşte cineva, ca mine toată ziua cu gospodăria, nu
mai are nevoie de gimnastică… (se îndreaptă spre uşa din stânga şi se opreşte în prag).
Ce fel de dulceaţă să-ţi pun diseară pe măsuţa de noapte, domnule Răsvan.
RĂSVAN – De nuci…
SEVASTIŢA – Şi lui domnu Telemac tot de nuci îi place… (Iese).

Scena III

Liliana – Răsvan.
LILIANA (Izbucnind) – E desgustător ceea ce faci!…
RĂSVAN (Continuă gimnastica) – Un, doi, trei… Nu văd nimic desgustător…
Un, doi, trei… Sunt numai un om politicos. Un, doi, trei… Care n’a venit în casa
simpaticului tău tată Un, doi, trei… Ca să reformeze moravurile… Un, doi, trei…
LILIANA (Furioasă) – De când am sosit aici, eşti mereu numai cu Sevastiţa.
RĂSVAN (Continuă gimnastica) – Exagerezi… Un, doi, trei…
LILIANA – Eşti lipsit de lealitate…
RĂSVAN – Lealitate?
LILIANA – Chiar dacă n-ai fi logodnicul meu, ar trebui să fii corect… Fiindcă
eşti camaradul meu de sport, fiindcă între noi doi există un pact sportiv, care nu trebuie
sabotat…
RĂSVAN – Nu înţeleg ce legătură are pactul nostru sportiv cu Sevastiţa.
LILIANA – Dar nu vezi că de când m-am întors acasă îndur toate umilinţele din
cauza acestei femei?
RĂSVAN – Nu văd umilinţele… Un, doi, trei…
LILIANA – Iar tu în loc să fi solidar cu mine, tu eşti toată ziua nas în nas cu
Sevastiţa.
RĂSVAN (Întrerupând gimnastica) – Mai întâi nu sunt toată ziua nas în nas cu
Sevastiţa, cum spui tu. Pe urmă, eu sunt aici în casă un străin, un oaspete… Ce-mi pasă
cu cine trăieşte Telemac? Socotesc chiar că e un lucru foarte indiscret să pui anumite
puncte pe i, ridicând vălul de pe anumite chestii de alcov.
LILIANA – Eşti extraordinar! Abia ai intrat în mocirla de aici şi iată-te perfect
aclimatizat!
 RĂSVAN – Draga mea, nu e vorba de nici o aclimatizare. Eu cred că cea mai
elementară regulă de politeţe îmi impune să nu discut situaţiile pe care le găsesc într-o
casă, în care sunt un musafir întâmplător.
LILIANA – Nu eşti deloc un musafir întâmplător. Eşti logodnicul meu. Şi în
această calitate eşti dator să fi solidar cu mine.
RĂSVAN – Solidar? Dar mai întâi nu ştiu ce vrei, ca să fiu solidar!
LILIANA – Vreau să limpezesc situaţia în casa aceasta. (Răsvan râde) Înţelege-
mă. Tata este o victimă!
RĂSVAN – Cu asemenea acţiuni detective eu nu mă solidarizez.
LILIANA – Nu te solidarizezi, fiindcă şi tu ai gustul inferior pe care-l are tata, de
a-şi pierde capul după Sevastiţa.
RĂSVAN – Ce scenă de gelozie? Uff!
LILIANA – Eu geloasă?… Pe această persoană din popor, pe această fiinţă fără
stare civilă? Eu? Eu? Pe ea?
RĂSVAN – Atunci nu văd de unde toată furia aceasta nestăpânită?
LILIANA – Pentru numele lui Dumnezeu, ce eşti orb? Uite numai la trupul ei.
Uite la şolduri, la mâinile ei! Şi ieri seara, de ce ai călcat hotărârea luată în deplină
înţelegere cu mine de a nu lua masa cu tata şi cu ea?
RĂSVAN – Mai întâi tu erai plecată la Cocrişel la moşie. Al doilea eu mănânc
mult mai bine cu ei, decât singur. Apoi am găsit anumite bunătăţi pe care bătrânul nu mi
le trimite sus. Iar Cotnarul cel vechi nu se bea decât servit de mâinile vrednice ale
Sevastiţei. Şi în sfârşit bătrânul e un om de zahăr, dacă ştii să-i faci micile lui chefuri.
LILIANA – Bravo (supărată) Iată-te trecut în partea adversarilor mei…
RĂSVAN (Râzând şi căutând s’o ia de talie) – Iar deraiezi Liliano.
LILIANA – Fiindcă mă laşi să iau masa singură, iar tu te pui aici pe chef cu
Sevastiţa şi cu tata.
RĂSVAN – De ce mă părăseşti mereu şi fugi la Cocrişel?
LILIANA – Cocrişel mă iubeşte cu adevărat. E singurul care mă iubeşte.
RĂSVAN – Fiindcă se uită ca un prost în gura ta şi crede tot ce-i spui.
LILIANA – Oricum, el e de aceeaşi părere cu mine. Îşi dă seama de tot ce se
petrece aici…
RĂSVAN – Poate… Dar tace, are tact…
LILIANA – El e un străin. Nu se poate amesteca.
RĂSVAN – Lasă că l-am văzut şi pe el! Nici nu crâcneşte în faţa Sevastiţei şi a
lui Telemac. Sunt convins, că şi el face din când în când curte Sevastiţei…
LILIANA – Adevărat, Sevastiţa e atât de irezistibilă, încât pe toţi vă ameţeşte…
RĂSVAN – Orice ai zice tu, acest Cocrişel îmi face impresia unui Tartuffe… E
un diplomat, un vulpoiu bătrân.
LILIANA – Şi Mitică?
RĂSVAN (Curios şi bănuitor) – Ştii ceva despre Mitică?
LILIANA – Poate că Ştiu… (se aude glasul lui Cocrişel în antreu). Unde e
Liliana?
RĂSVAN – Iată-l pe Cocrişel… Ia-l repede ca arbitru şi spune-i că m-ai prins în
flagrant delict…
 Scena IV

COCRIŞEL (Intrând vesel şi încărcat cu pachete) – Despre ce flagrant delict este

vorba copii?
RĂSVAN – Despre al meu cu Sevastiţa!
COCRIŞEL (Lăsându-i să-i cadă pachetele din mână) – Nu mai spuneţi? Voi
glumiţi copii? Ia ridicaţi piersicile astea… Toată dimineaţa m-am căznit să le culeg, ca să
vă fac o bucurie.
RĂSVAN – Ţi-am spus eu că are tact? Teribil diplomat!…
LILIANA – Ai mai spus că e şi un vulpoiu bătrân.
COCRIŞEL (Uşor jignit dar făcând pe amuzatul) – Vulpoiu oi fi eu, dar bătrân?
Unde vezi dumneata că’s bătrân? Ia te uită la musculatură! Te-am văzut eu la înot
alaltăieri, tinere. După trei ceasuri de alergătură, îţi pierduseşi răsuflarea. Mă băieţi, mă!
… Toate sporturile voastre sunt marafeturi de filfizon, pe lângă viaţa pe care o ducem noi
la ţară. Aici toată lumea face sport. Şi ţăranii fac sport…
RĂSVAN – Cum făcea eroul lui Molière proză, fără să-şi dea seama…
COCRIŞEL (Scrutând-o pe Liliana) – Şi tu ce eşti aşa bosumflată Liliano?
Haide… Muşcă o piersică… E mare cât un măr domnesc… şi parfumată ca o grădină
întreagă… (îi oferă o piersică mare cât un pumn).
RĂSVAN – Domnul Cocrişel nu e numai diplomat, dar şi poet idilic.
LILIANA – Să isprăvim cu glumele, Cocrişel. Trebuie să-ţi vorbesc foarte serios.
RĂSVAN – Foarte serios?
LILIANA – Da.
RĂSVAN – Şi desigur fără martori.
LILIANA – Mai ales.
RĂSVAN – Atunci nu-mi rămâne decât să dau o fugă până la Prut. Fac o baie
bună şi trec Prutul de mai multe ori înot. Până atunci terminaţi, nu-i aşa?
COCRIŞEL – Dar nu te alungă nimeni, tinere…
RĂSVAN – Nu vreau să vă tulbur confidenţele… Liliana are să-ţi comunice
lucruri senzaţionale.
LILIANA – Isprăveşte te rog!
RĂSVAN (Vrea s-o sărute) – Haide, nu mai fi tristă!
LILIANA – Lasă-mă! Eşti un inconştient!… Eşti un…un…
RĂSVAN – Mulţumesc şi la revedere…

Scena V

Liliana – Cocrişel.
LILIANA (Izbucnind) – L-ai văzut şi tu pe Răsvan cum vorbeşte! Acum vezi ce
îndur!
COCRIŞEL (Împăciuitor) – Nu văd nimic…
LILIANA – Cum nimic, Cocrişel? Asta e nimic? (melodramatic). Şi tatăl şi
logodnicul victimele aceleiaşi femei.
COCRIŞEL (Râzând) – Cum, crezi serios că e ceva între Răsvan şi Sevastiţa?
 LILIANA –Nu ştiu exact ce este… Dar un lucru ştiu, că până acum i-am găsit de
câteva ori împreună şoşotind foarte suspect.
COCRIŞEL – Şi pentru atâta lucru îţi pierzi cumpătul?
LILIANA – Nu e chiar un lucru de nimic, Cocrişel… Ieri când m-am dus de la
tine cu cele mai bune gânduri de împăcare…
COCRIŞEL – Ei?
LILIANA – Cum crezi că i-am găsit?
COCRIŞEL (Timid) – În pat…
LILIANA (Indignată) – Chiar în pat nu… dar…
COCRIŞEL – Păi după atâta zarvă credeam şi eu că…
LILIANA (Dispreţuitoare) – O ajuta să scarmene lână…
COCRIŞEL (Deziluzionat) – Asta e tot? Dar asta e un lucru normal aici la ţară.
LILIANA – Iar acum ce crezi că făceau?
COCRIŞEL – Ştiu eu?
LILIANA – Răsvan o învăţa gimnastică suedeză…
COCRIŞEL – Progres… progres!…
LILIANA – Şi atunci spune şi tu Cocrişel dacă tata mai poate continua viaţa cu o
asemenea femeie? Trebuie să-i deschidem ochii… Şi cel dintâi trebuie s’o faci
dumneata…
COCRIŞEL (Speriat) – Eu? (clătinând din cap) Pentru numele lui Dumnezeu, eu
nu mă bag între Sevastiţa şi Telemac!… O… asta nu!
LILIANA – De ce?
COCRIŞEL – Fiindcă sunt sigur că ori ce aş face ar fi zadarnic. Şi-ţi dau şi ţie un
sfat, pe care ţi l-am mai dat ieri. Nu te băga între ei… Că-i foc.
LILIANA – Chiar dacă aş isbuti s’o demasc pe Sevastiţa?
COCRIŞEL – Ei, aici e aici… Demascarea asta, de care vorbeşti tu, e un lucru
foarte problematic. Telemac nu se ia după braşoave. Şi la urma urmei ce vrei să-i spui?
LILIANA – Ce vreau să-i spun? Că Sevastiţa îl înşeală! Că l-a legat la ochi… Că
tot satul, tot judeţul râde pe seama lui…
COCRIŞEL – Astea-s vorbe şi n-o să te creadă. Ajunge să aibă o scurtă explicaţie
cu Sevastiţa, pentru ca să adopte toate argumentele ei şi să ţi le servească apoi ca pe ale
sale.
LILIANA – Îi voiu aduce dovezi!…
COCRIŞEL – Ce dovezi? Chestia asta cu scărmănatul lânei, sau şedinţele de
gimnastică cu Răsvan? Dar o să facă Telemac un haz! Nu-l cunoşti. Va fi, dimpotrivă, că
Răsvan o distrează pe Sevastiţa şi o tratează ca pe o persoană aparţinând aceleiaşi clase
sociale…
LILIANA – Văd că ţi-a întors şi dumitale capul. V-a orbit pe toţi. Bărbaţii sunt
nişte naivi! Cea dintâie aventurieră pune stăpânire pe voi.
COCRIŞEL (Convingător) – Draga mea… Supărarea ta n-are nici un Dumnezeu.
Ce vrei? Asta e o viaţă încântătoare. Uite nu face doi paşi fără Sevastiţa. La pescuit, cu
Sevastiţa…
LILIANA (Izbucnind) – Se putea altfel?
COCRIŞEL – La vânat cu Sevastiţa…
LILIANA (Ironică) – Îl urmăreşte ca o căţeluşă…
 COCRIŞEL –Până şi la câmp, în inspecţie, o ia cu dânsul. Şi s’o vezi cum face
ordine între secerători şi treierători cu umbreluţa ei mauve…
LILIANA (Indignată) – Scandalos şi ridicol.
COCRIŞEL – Pentru tine poate, pentru Telemac, Sevastiţa e tinereţea, e femeia, e
viaţa însăşi. De aceea e crud să vii tu, fiica lui, şi să-i strigi deodată în obraz: „Tată,
femeia asta pe care o adori şi fără de care nu poţi concepe viaţa, e o aventurieră”.
LILIANA – Dar dacă acesta este adevărul?
COCRIŞEL – Adevărul, adevărul!… Cine mai spune azi adevărul, când nu e silit
de judecători? Nici măcar în faţa crucei nu se mai spune.
LILIANA – Viaţa tatei e o groaznică minciună!… Femeia aceasta îl ţine prins
într-un păienjeniş de minciuni şi de linguşeli…
COCRIŞEL – Să zicem că trăieşte într-o minciună. Cu ce drept vii tu şi nărui
minciuna aceasta, care e pentru Telemac o binecuvântare? Poate chiar cea mai deplină
fericire?…
LILIANA – O fericire pe care duduca Sevastiţa o împarte cu altul…
COCRIŞEL – Greu de dovedit!
LILIANA – Poate că sunt pe urmele adevărului…
COCRIŞEL – Ţi-am spus şi ieri, ţi-am spus şi alaltăieri… Te credeam mai cu
minte, Liliano… Credeam că ai venit cu alt scop aici decât să te ţi de fleacuri… Te
sfătuiesc şi acum părinteşte, ia lucrurile cum sunt. Aici nimic nu se schimbă. Viaţa la
Şerpeniţa are legile ei, pe care nimeni nu le poate sfărâma.
LILIANA – Şi eu, va să zică, să tac. Şi să mă plec înaintea acestei dominaţii de
alcov rural?
COCRIŞEL – E tot ce poţi face… Şi pe urmă e singurul mijloc de-a recâştiga
inima tatălui tău…
LILIANA – În orice caz, tata m-a tratat ca pe o străină… Şi am impresia că
sosirea mea i-a tulburat liniştea şi minciuna.
COCRIŞEL – Dacă vrei şi tu să faci pe reformatoarea!…
LILIANA – Dar bine, Cocrişel, admit să nu mă înţeleagă el, dar tu, tu care spui că
mă iubeşti ca pe copilul tău? (se aude glasul lui Telemac care face gălăgie pe culoare).
COCRIŞEL – Îl auzi?… E în toane… (Telemac intră furios).

Scena VI

Liliana – Cocrişel – Telemac.

TELEMAC – Bine că ai venit, Cocrişel. Casa asta pluteşte în haos… De când a
sosit dumneaiei, nu mai merge nimic. Toţi şi-au pierdut capul… Sevastiţa umblă toată
ziua bosumflată, Profira când o cauţi dă în cărţi şi în cafea, iar vătaful meu, Mitică, parcă
a înebunit…
LILIANA – Mitică?! Bine că ai băgat de seamă. Să nu spui pe urmă că am
imaginaţie?
TELEMAC – Mi-a transformat casa într-un adevărat balamuc.
LILIANA – Balamuc sentimental.
TELEMAC – Cu dumneata nu stau de vorbă domnişoară.
 LILIANA – Fiindcă ţi-e frică să nu afli lucruri care ţi-ar zbuciuma şi mai mult
încrederea nejustificată pe care o ai în duduca Sevastiţa?
COCRIŞEL – Dacă vă certaţi, să ştii că plec. Numai stau. Plec. Şi gata.
TELEMAC – Apoi dumneata cum mă vezi supărat, o ştergi ! Teribil egoist!
COCRIŞEL – nu-s egoist de loc. De cinci zile fac pe duhovnicul vostru… M-am
săturat… Ei dacă mă voiu face şi eu foc şi-mi voiu vinde moşia şi mă voiu muta în alt
judeţ are să vă placă?
TELEMAC – Ai căpiat Cocrişel? Stai domnule, că am de discutat cu dumneaiei.
Trebuie să fii şi tu de faţă. Ţin să-i spun câteva lucruri matur chibzuite…
LILIANA – Un ultimatum?
TELEMAC – Nici un ultimatum. Numai câteva întrebări… (Cocrişel se aşează la
masă şi începe să facă pasienţe, prefăcându-se că nu aude convorbirea celor doi).
LILIANA – Solemne desigur.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Dumneata vrei să-ţi continui mai departe intrigile
şi provocările?
LILIANA – Nu sunt intrigi şi nici provocări…
TELEMAC – Dar ce sunt?
LILIANA – Investigaţii… Uite adineauri…
COCRIŞEL (Taie) – Valet, damă, popă…as…
TELEMAC –Lasă-mă domnule cu pasienţa dumitale (către Liliana). Te rog să
precizezi ce a fost adineauri?
LILIANA – L-am găsit pe Răsvan dând lecţii de gimnastică Sevastiţei! Ieri o
ajuta să scarmene lână…
TELEMAC – Ei şi? Foarte frumos din partea lui! Răsvan are educaţie… Ştie că
musafirul trebuie să cinstească casa gazdei şi persoanele pe care le găseşti acolo.
LILIANA – Mi se pare că Răsvan duce respectul cam departe, iar duduca
Sevastiţa primeşte cu prea multă plăcere lecţiile lui de sport. Dar aceasta nu e singurul
mister pe care l-am descoperit. Nu… Acesta e încă un mister în formaţie… Sunt altele
tată, altele mai tenebroase cari vor ieşi la iveală.
TELEMAC (Uşor aiurit) – Mistere tenebroase? Haida de! Sevastiţa şi mistere
tenebroase. Calomnii, astea-s misterele dumitale!
LILIANA – Femeia aceasta te va ucide!
COCRIŞEL –Br… Uite că s-au încurcat iar cărţile…
TELEMAC – Auzi Cocrişel? Cică Sevastiţa are să mă omoare (pufneşte în râs).
Dar dacă nu era ea, de mult mă strângea moartea de gât. După ce s’a prăpădit biata Zinca,
vedeam în fiecare noapte rânjind buhoasa.
COCRIŞEL (Către Liliana) – Mai, mai să-l mănânce stafiile…
LILIANA (Mirată) – Buhoasa?
TELEMAC – Îmi ciocănea în geam şi stătea după uşă… Dacă nu o vedea pe
Sevastiţa, mă prăpădeam ca un bicisnic… Aşa că acum aici merg toate strună, şi nu e
nevoie să vie nimeni cu reforme. Punct. Fii mulţumită că te-am primit cu boxeurul tău cu
tot.
LILIANA – Vrei să spui cu antrenorul duducăi Sevastiţa…
TELEMAC – O să cercetez eu şi chestia asta… Îmi spune ea Sevastiţa cum stau
lucrurile… N’ai nevoie să mă informezi dumneata… Şi Răsvan ar fi mai bine să-şi facă
antrenamentul în casă, nu pe câmp. Ştii ce făcea sportivul azi dimineaţă, mă Cocrişel?
 COCRIŞEL – Nu…
TELEMAC – Umbla gol puşcă prin vie, de se strânsese lumea ca la urs, şi arunca
o bombă legată de un lanţ. Dac’o mai sta mult pe aici o să umble tot satul gol.
COCRIŞEL – Asta se chiamă nudism.
LILIANA – Mâine voiu începe şi eu antrenamentul…
TELEMAC – Tot în costum de sport?
LILIANA – Fireşte…
COCRIŞEL (Mormăind) – Curat ca Adam şi Eva (continuă pasienţa).
TELEMAC – În orice caz mai bine să-ţi faci mendrele în grădină, decât să joci rol
de detectivă în casă…
LILIANA – Rolul acesta îi aparţine lui Mitică vătaful… Bun paznic pentru
Sevastiţa… Toată ziua cu ochii în patru n’am ce zice…
TELEMAC – O auzi Cocrişel? Nici un respect pentru un tată care a tremurat de
grija ei.
LILIANA – Dacă ai tremurat pentru mine, nu m’ai fi uitat atâţia ani printre
străini…
TELEMAC – Auzi ce zice? Că am uitat-o printre străini… Dar ce voiai să fac?
(către Liliana). Să umblu cu tine din hotel în hotel şi să bat mingea, sau să mă dau şuiruc
pe gheaţă? Cocrişel ştie ce grijă aveam de tine. Ai să vezi când îţi voi da socotelile…
COCRIŞEL – A, în ce priveşte socotelile, Telemac poate înfrunta Curtea de
Conturi…
LILIANA – Mă mir că tocmai dumneata, tată, care ai o viaţă sentimentală atât de
intensă, când e vorba de mine reduci totul la nişte meschine de socoteli…
COCRIŞEL – Are şi fata dreptate. De când a venit nu vorbeşte decât de socoteli şi
de Sevastiţa.
LILIANA – Fără să mai spun ce socoteli îşi face şi Sevastiţa…
COCRIŞEL (Vrea să se ridice de la masă) – Uite, eu nu pot să mai îndur viaţa
asta. Nu-mi mai ticneşte nici cărţile, nici pescuitul, nimic. O să-mi vând moşia, o să.mi
iau tălpăşiţa şi o să vă las singuri să vă răfuiţi cât îţi vrea…
TELEMAC – Mă rog. Dumneata să-ţi faci pasienţa şi să taci. (către Liliana). Ce
sunt eu aici domnişoară ca să mă judeci dumneata? Sevastiţa are în casa asta un loc pe
care nu permit nimănui să-l discute…
LILIANA – Auzi Cocrişel? Duduca Sevastiţa e un personaj tabu! Şi când e vorba
de ea, eu devin un fel de cenuşăreasă…
TELEMAC – Mă rog, fiecare are locul ei în sufletul meu… Cu o condiţie… Nici
una din voi să nu încerce s’o uzurpe pe cealaltă…
LILIANA – Am înţeles! Vrei să mă pui pe picior de egalitate cu Sevastiţa!
TELEMAC – Într-o anumită măsură desigur… Trebuie s’o tratezi pe Sevastiţa ca
pe o menajeră respectabilă. Ca pe tovarăşa mea de viaţă.
LILIANA – Extraordinar…
TELEMAC – Da, ca pe cineva din familie.
LILIANA – Asta nu!
TELEMAC – De ce ? Te rog explică-te…
LILIANA – Fiindcă nu mă pot împăca deloc cu un echivoc şi cu o situaţie care e
pentru mine cu totul imposibilă.
 TELEMAC (Grav) – Da? Aşa? Ei bine, atunci trage consecinţele. Poţi pleca, dacă
nu-ţi place casa tatălui tău.
COCRIŞEL – Telemac, nu te uiţi Telemac…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Dumneata vezi-ţi de pasienţă şi nu te amesteca
între noi.
LILIANA – Mă alungi, pentru ea, tată?
COCRIŞEL (Se ridică de la masă speriat) – Să nu faci una ca asta Telemac.
TELEMAC – Nu te alung… Dar pentru respectul şi ascultarea pe care mi le
datorezi… trebuie să fiu ferm. Punct!
LILIANA – Bine, tată! (iese).

Scena VII

Telemac, Cocrişel, apoi Sevastiţa

TELEMAC – Ai văzut-o. Cred că acum te-ai vindecat… Nu-ţi mai tăcea gura.
Toată ziua numai Liliana şi iar Liliana!…
COCRIŞEL (Care s-a aşezat la masă şi face mai cu îndârjire pasenţa) Valet…
damă… rigă… as…
TELEMAC – Dar isprăveşte domnule cu obiceiurile astea băbeşti.
COCRIŞEL (Aruncă cărţile şi se ridică nervos) – Ce-ai vrea să fac? Pe
judecătorul între voi. Până când?
TELEMAC – Mă rog! Mă rog!… Liliana era de mult marea ta favorită…
COCRIŞEL – Ţi-am mai spus Telemac, că n’ai tact cu copiii…
TELEMAC – Tact? Eu să am tact cu copilul meu? Adică, cum vine asta? Copilul
meu să-mi aducă revoluţia în casă şi eu să tac? Ai văzut unde am ajuns cu educaţia de
azi? Ne alungă copiii, sau ne urcă la mansardă ca pe nişte ţoale vechi…
COCRIŞEL (Enervându-se) – Uite! Uite! Iar eşti prăpăstios…
TELEMAC – Prăpăstios? Dar adu-ţi aminte ce-a păţit Grigore Colţun, când l-a
lovit damblaua şi l-a trântit la pat, a venit fiică-sa şi l-a pussub interdicţie… Pe urmă l-a
închis într-o poeată şi-i trimitea de două ori pe zi mâncare într-o strachină, ca la
animale… Eu, dragul meu, nu vreau s’ajung ca Grigore. Punct!
COCRIŞEL – Ba, scumpul meu nu e nici un punct… În toată daravera asta are
dreptate Ileana… Deci e punct şi virgulă!
TELEMAC – Are dreptate? Aşa? Mă rog. Ai trecut deci la adversar? Totdeauna ai
fost aşa! Când trăia biata Zinca şi erau discuţii între noi, treceai în ultimul moment de
partea ei… Aşa că m-am învăţat să nu mă bizui pe tine (cu gravitate exagerată). De aceea
am ajuns să mă sprijin numai pe… menajera asta, cum îi spuneţi voi. Uite Sevastiţa nu
mă supără niciodată. Dimineaţa când mă trezesc, am şerbetul de trandafiri şi paharul cu
apă pe măsuţa de noapte. Cafeaua cu lapte şi cozonac proaspăt la pat… Pe moşie merge
cu mine, şi tună şi fulgeră ca un vătaf. Iar masa, slavă Domnului, de când e ea aici se
mănâncă împărăteşte… Ca’n poveşti. Poţi spune că nu-s bune alivencele?
COCRIŞEL – Bune, foarte bune, spun eu altfel?
TELEMAC – Dar vărzarele cu cireşe negre? Să te lingi pe buze nu alta?
COCRIŞEL (Plesneşte din buze) – Nu mai vorbi, Telemac, că-mi lasă gura apă.
TELEMAC – Vezi, vezi? Dar cămara? Ai văzut cămara? Un rai, domnule, un rai!
 COCRIŞEL – Numai că Sevastiţa e… cum să spun…
TELEMAC – Am înţeles! Nu te ruşina să-i spui pe nume… Ţiitoarea mea…
Poftim! Ei şi? Am răpit-o de la cineva? Supără pe cineva? Nu. Atunci?
COCRIŞEL – Uite că supără… Şi nu ea… Fiindcă ea poate s-ar mulţumi să stea
la bucătărie, unde-i este locul… Însă tu n-ai găsit altceva mai inteligent de făcut decât să
sileşti pe Liliana să se pupe’n bot cu Sevastiţa. Şi iată că Liliana, oricât de modernă e, nu
vrea… şi pace…
TELEMAC – Dumneata va să zică ai vrea să-mi schimb felul meu de viaţă,
fiindcă domnişoara Liliana, după trei ani de hoinăreală prin Europa şi alte state vrea să-
mi impună programul ei. Nu! Ei, asta nu înghit.
COCRIŞEL – Şi atunci?
TELEMAC – Ca să nu spui c’o alung din casa în care a copilărit, o iau pe
Sevastiţa şi plec cu ea la oraş, până ce aceşti saltimbalci îşi vor fi isprăvit
antrenamentul… (intră Sevastiţa care a auzit ultima frază; către Cocrişel). Dacă vrei poţi
să rămâi tu cu ei să le fi menajeră.
COCRIŞEL – Telemac!
SEVASTIŢA – Au venit negustorii să-ncarce grâul. Te aşteaptă pe dumneata…
TELEMAC – Dar nu s-a dus Mitică?
SEVASTIŢA – Pe don Mitică nu l-am văzut de alaltăieri… O fi la vie…
TELEMAC – Mergi cu mine Cocrişel până la hambare? Să vezi grâul! Nu mă-
ntrece nimeni în tot ţinutul.
SEVASTIŢA – Du-te şi dumneata domnule Cocrişel, grâu ca acesta nu se face în
fiecare an.
COCRIŞEL – Dragă Telemac, te duc până la hambare şi de acolo plec acasă.
Când s’or linişti apele casei voastre, mă întorc iar la voi. Ştii, revoluţia asta de la
Şerpeniţa e molipsitoare. Şi dacă voiu lua şi eu foc, atunci curat că a dat strechia între
noi!
TELEMAC – Mă laşi tu în iadul de aici?
COCRIŞEL – Auzi tu Sevastiţa, eu credeam că unde sunt heruvimi ca tine e rai,
nu iad…
SEVASTIŢA (Suspinând prefăcută) – Până acum o săptămână era un adevărat rai,
domnule Cocrişel, însă acum s-au abătut nori de furtună…
TELEMAC – N-ai grijă Sevastiţo, că se liniştesc ele toate… Alung eu norii! Fac
eu ordine, fata tatei!… dar mai lasă şi tu lecţiile de box…
SEVASTIŢA – Care lecţii de box?
TELEMAC – Ei care… Cu Răsvan. Nu te lua după filfisoni de aceştia sportivi,
duducă.
SEVASTIŢA – Zău, conelule, să gândeşti mata una ca asta despre mine (face pe
supărata).
TELEMAC (O ia de bărbie şi o alintă) – Hai, hai, nu te supăra… Am şuguit şi eu
aşa. Şi vezi de mai rânduieşte puţin pe urma nebunilor. Aşteaptă-mă că vin (iese prin
fund cu Cocrişel). Pune de cafeluţă, Sevastiţo, că mă întorc îndată…
 Scena VIII

Sevastiţa, apoi Mitică.

SEVASTIŢA (Rămasă singură fredonează; „Să ne’ntâlnim sâmbătă seară”… şi
deretică prin casă… Uşa din stânga se deschide încet şi intră pe vârful cizmelor Mitică,
care acoperă ochii Sevastiţaei cu mâinile) – Iar ai venit după mine… Să ştii că am să te
spun conelului… Domnule Răsvan!
MITICĂ (Râzând) – Sunt eu Sevastiţo!
SEVASTIŢA – Bată-te să te bată, don Mitică! Doamne cum m’ai speriat!
MITICĂ – Acum văd eu de ce nu ne mai putem vedea. Fiindcă domnişorul acesta
Răsvan e tot timpul pe urma ta, ca un prepelicar.
SEVASTIŢA – Nu cumva crezi şi tu că eu îl ademenesc?
MITICĂ – Nu ştiu, însă de când a venit fata asta şi cu şmecherul ei, eu nu mai am
parte de tine…
SEVASTIŢA – Vezi bine că nu poţi scăpa de el… Ea mă omoară cu gura, şi el cu
dragostea.
MITICĂ – Şi mai spui că fanfaronul nu e toată ziulica pe urmele tale.
SEVASTIŢA (Râzând) – Şi duduia pe urmele lui…
MITICĂ (Mâniindu-se) – Sevastiţo! Asta e prea mult pentru mine. Destule am
îndurat şi destule am înghiţit… Asta însă e prea cu moţ! Iar pe deasupra colac peste
pupăză şi cavalerul acesta, care vine şi ne strică bunătatea noastră de pace…
SEVASTIŢA – Fii băiat cuminte Mitică. Cu Răsvan stau de vorbă numai aşa ca
să fac să spumege fata… Şi pe urmă tot pândindu-mă şi bănuindu-mă cu el nici prin cap
nu-i trece că noi amândoi… De!…
MITICĂ – Aseară de ce n-ai venit?
SEVASTIŢA – N-am putut să scap de boier.
MITICĂ – Dar mai lasă-l pe boier în pace…
SEVASTIŢA – Ce să-i fac dacă-i e frică să doarmă singur…
MITICĂ – Haide, haide! Frică? De cine!
SEVASTIŢA – Zice că de când i-a venit fata, umblă iar stafiile prin casă şi
noaptea i s’arată buhoasa. Şi atunci mă ţine lângă el.
MITICĂ (Bănuitor) – O fi şi asta vre’o potriveală de a ta. Tot şmecherul de băiat
trebuie să-şi fi băgat coada aici…
SEVASTIŢA – Să mor dacă mă uit la el (râzând). Şi pentru domnul Telemac,
săracul, nu face să-ţi ieşi din sărite.
MITICĂ – Văd eu ce-i aici. Îi este teamă bătrânului de ginere şi de aceea te ţine
nopţile cu el.
SEVASTIŢA – Dar ce vrei să fac Mitică? Ce vrei să fac? Au mai fost timpuri
când boierul nu voia să doarmă fără mine… Trebuie să rabd… Şi împreună cu mine şi tu.
MITICĂ – Să rabd? Dar am început să mă satur de răbdări prăjite! Ziua te
învârteşti cu logodnicul ei, iar noaptea faci pe paznicul bătrânului. Asta e peste puterile
mele.
SEVASTIŢA (Lipindu-se de el linguşitoare) – Lasă-mă că va veni o zi când voi fi
numai a ta.
MITICĂ – Şi până atunci răbdare şi tutun! Ei, uite am să-mi ies şi eu odată din
fire şi n-am să te mai slăbesc din ochi.
 SEVASTIŢA – Mi s-a plâns şi boierul că ţi s-au tulburat minţile.
MITICĂ – Şi dacă mi s-au tulburat? Asta-i patimă adâncă la mine, Sevastiţo!
SEVASTIŢA – Ieri n-am fost nici o clipă singură. Când ai venit după mine în
cămară te-a văzut Profira. Pe urmă domnul Răsvan a voit să vadă cămara… Şi nu m-a
mai slăbit.
MITICĂ – Şi seara? Şi noaptea? Nu puteai spune ceva, ca de obiceiu?
SEVASTIŢA (Tace).
MITICĂ – Şi azi dimineaţă?
SEVASTIŢA – Am fost cu domnul Telemac la câmp.
MITICĂ – Aseară te-am aşteptat până a apus luna. Credeam că nu mai scap de
urmărirea cavalerului. Parcă nu se mai isprăvea noaptea. Iar azi dimineaţă, când te-am
zărit urcându-te în docar cu boierul, am văzut roşu înaintea ochilor… Ai să mă bagi în
păcat, Sevastiţo.
SEVASTIŢA (Tresare) – Ssst! Parcă s-a auzit ceva.
MITICĂ – Aşi nu-i nimeni! Bătrânul a ieşit cu domnul Cocrişel la hambare. Iar
pe craiul tău de ghindă l-am văzut plecând spre Prut. Hai, să stăm colea pe laviţă…
SEVASTIŢA – Mi-e frică să nu dea cineva peste noi.
MITICĂ – Frică? De cine să-ţi fie frică?
SEVASTIŢA – De fată… Nu ştii ce diavol e…
MITICĂ – Păi acum nu eşti cu logodnicul ei. Chhiar dacă o da peste noi, are să-i
facă plăcere… (o ia de bărbie). Şi pe urmă ce-o priveşte pe ea că ne avem noi bine. Dă-mi
mai bine să beau un păhărel de lichior. Din cel pe care l’a adus domnu Cocrişel…
SEVASTIŢA – A băgat de seamă boierul că se goleşte sticla. M-a întrebat
alaltăieri că de ce scade lichiorul.
MITICĂ – Trebuia să-i spui că de… secetă…
SEVASTIŢA – A făcut un semn pe sticlă… De acum nu mai merge…
MITICĂ – Atunci dă-mi ceva ţigări… Trebuie să fi adus fie-sa din Bucureşti. Am
văzut-o că trage din ţigară ca un vagministru.
SEVASTIŢA – Nu ştiu unde le-a pus. Lasă că ţi-aduc. Diseară îţi aduc neapărat.
MITICĂ – Şi dacă n-ai să vii?
SEVASTIŢA – I-am spus boierului că diseară vreau să-i ţârăii ciorapii şi să-i calc
hainele, şi că voi veni la el după ce se va culca.
MITICĂ – Tot eşti tu fată bună.
SEVASTIŢA – Ca să nu te mai plângi de mine.
MITICĂ – Bătrânul nu bănuieşte nimic?
SEVASTIŢA (Se aşează lângă el, iar mai apoi el o ia pe genunchi) – Da de unde.
Te iubeşte, lucru mare…
MITICĂ – Ce zice?
SEVASTIŢA – Zice că dacă vom fi cuminţi, ne va pune pe amândoi în testament.
MITICĂ – Spune el numai aşa. Pe tine poate te-o pune. Pe mine însă nu cred.
SEVASTIŢA – Mie, se înţelege, are să-mi lase partea sufletului.
MITICĂ – Ce spui Sevastiţo? Atunci eşti fată bogată!
SEVASTIŢA – Vezi că ştiu eu de ce rabd?
MITICĂ – Dacă îl moşteneşti, nu te mai uiţi tu la mine…
SEVASTIŢA – Prostule!… Numai pentru tine rabd eu toate…
MITICĂ – Şi dacă s’o răzgândi?
 SEVASTIŢA – Să se răzgândească? El aşi! Dar eu de ce slugăresc?
MITICĂ – Cred că nu e bine să ne lăsam numai în seama moştenirii… Ce-i în
mână nu-i minciună. Eu zic… (uitându-se în dreapta şi în stânga şi cu glas mai potolit).
Să pui ca şi până acum la ciorap şi la bancă.
SEVASTIŢA – Nu-i tocmai cinstit ce facem, mă Mitică…
MITICĂ – Eh, din cât are el nu se simte… Ştii cât grâu face anul acesta?
SEVASTIŢA (Apare Liliana în stânga, pe scară se opreşte şi ascultă)
MITICĂ – Patruzeci de vagoane. N’o să piară lumea dacă vor lipsi… două, trei…
Nu se face gaură-n cer pentru atâta lucru. Aşa… Şi tu ai seamă să nu te scoată din
testament, iar eu am grijă ca prisosul din hambar să-l mâncăm noi, nu guzganii…
SEVASTIŢA – Mare uoţ mai eşti tu, Mitică (îl sărută). Şi acum du-te… C’o să
vie cineva şi-o să ne bage-n belea!
MITICĂ – Diseară! Ne-am înţeles? Mă aştepţi?
SEVASTIŢA – Să aduci şi condica să trecem socoteala grâului şi a orzului. Şi
vezi nu lua cu hapca… (râde). Să mai rămâie o pâine şi damblagiului de Telemac.
MITICĂ – Noroc!… Nu uita ţigările şi un păhărel de Cotnar (plesneşte din limbă
şi face din ochiu).
SEVASTIŢA – Mare uoţ mai eşti, mă Mitică… mare uoţ!… (Mitică iese în
dreapta).

Scena IX

Liliana – Sevastiţa
(Sevastiţa se pregăteşte să intre în apartamentul lui Telemac, Liliana îi taie drumul
sfidător.)

LILIANA – Acum cred că nu mai ai nimic de spus.

SEVASTIŢA (Ridică din umeri foarte calmă) – Zău, duduie, ce vei fi având mata
cu mine? Gospodăream şi eu aici cu vătaful.
LILIANA – Aha! Asta se chiamă gospodărie!… În braţele lui?
SEVASTIŢA – Eu în braţele lui don Mitică? Ţi s-a pus albeaţă pe ochi, duduie.
N’ai văzut bine…?
LILIANA (Abia stăpânindu-şi mânia) – Asta e o neruşinare!
SEVASTIŢA – Am să mă plâng boierului că strigi la mine.
LILIANA – Să vedem ce va spune boierul, când va afla cele petrecute aici.
SEVASTIŢA – Ce s-a petrecut? Unde s-a petrecut? Când s-a petrecut? Că nu s-a
petrecut nimic.
LILIANA (Dispreţuitoare) – Începuseşi să împarţi cu vătaful averea tatei.
SEVASTIŢA – Păi ce avem noi alta de vorbit decât de ale gospodăriei? Don
Mitică e cu hambarul şi eu cu cămara. Vorbeam şi noi de grâu… de preţuri…
LILIANA (Începe să se frământe furioasă) – Ne mai auzită îndrăzneală. (Către
Sevastiţa). Dacă pe mine mă minţi aşa, ce trebuie să-i spui nenorocitului de bătrân? Puah!
Quelle horreur! Quelle horreur!
SEVASTIŢA – Conelul ştie că don Mitică e un şugubăţ… Aşa umblă el toată
ziua… taleleu Tănase…
 LILIANA – Dacă nu vă era teamă de mine, cine ştie ce mi-ar fi văzut ochii.
SEVASTIŢA – Nu mi-e teamă de nimeni, afară de boier. Conelul nu se lasă
ameţit de vorbe!
LILIANA – De data asta am să-i pun piciorul în prag. Ce crezi dumneata? Am să
permit eu ca dumneata să-l jefuieşti?
SEVASTIŢA – Mă faci hoaţă? Pe mine hoaţă?
LILIANA – Aţi şi început să-i goliţi hambarele…
SEVASTIŢA (Zăpăcindu-se) – Hambarele? Care hambare?
LILIANA – Şi testamentul în care erai trecută ca moştenitoare? Credeai că nimeni
nu are să descopere ticăloşia?
SEVASTIŢA – Să nu mă batjocoreşti!…
LILIANA – Am să cer să te alunge ca pe o hoaţă.
SEVASTIŢA – Vreau s-o văd şi p’asta!
LILIANA – Am să cer să te dea afară cu argaţii.
SEVASTIŢA (Râzând silit) – Asta s-o crezi dumneata.
LILIANA – Când va afla că îl furi şi îl înşeli cu vătaful, o să te alunge cu câinii de
la stână.
SEVASTIŢA – Dacă ar avea conelul mintea dumitale, poate.
LILIANA (Cu gestul cel mai demn posibil) – Afară!… Nu mai am nimic de
vorbit cu dumneata…
SEVASTIŢA – Pe mine nu mă poate alunga de aici decât domnul Telemac.
LILIANA (Autoritar) – Să pleci!… M-ai auzit? Că altfel chem slugile!…
SEVASTIŢA (Râde) – Poţi să le chemi, că ele n-ascultă decât de mine… (Intră
Telemac).
LILIANA – Obraznico! Şi acum pentru cea din urmă oară: Afară! Dar repede!
Afară!…

Scena X

Sevastiţa – Liliana – Telemac

TELEMAC (Se apropie din ce în ce mai surprins de cele două beligerante) – Dar
ce se petrece aici? Ce e scandalul acesta? Mă rog!… Mă rog!
LILIANA – Am reuşit să descopăr adevărul tată. Eşti un încornorat.
TELEMAC – Cum? Cum? Ce spui?
SEVASTIŢA – De când aţi plecat conelule, duduia mă batjocoreşte într-una
(simulează plânsul). Eu nu mai stau în iadul acesta.
TELEMAC (Emoţionat şi livid) – Mă rog! Mă rog! Ce-i asta Liliana?
LILIANA (Din ce în ce mai triumfătoare) – Ah! O nimic toată. Doar atât, că am
găsit-o în braţele vătafului Mitică.
TELEMAC (Consternat) – Eşti nebună Liliano?
LILIANA – Nu-s nebună de loc. Întreab-o să vedem dacă mai minte.
TELEMAC – Spune, duduco, dacă e adevărat?
SEVASTIŢA (Cu un aer de supremă nevinovăţie) – Venise don Mitică să repare
lămpile…
 LILIANA – Şi în loc de lampă, luase în braţe chiar pe duduca Sevastiţa… Să-i fi
văzut tată, erau ca două turturele.
TELEMAC – Nu se poate Sevastiţa. Tu n-ai putut să-mi faci una ca asta.
SEVASTIŢA – Eu n-am făcut nimic conelule… Eu nu ştiu nimic conelule…
TELEMAC – Vrei să spui că Liliana minte?
SEVASTIŢA – Duduia Liliana mă urăşte şi vrea să mă alunge din casă.
LILIANA – Eu te urăsc? Poate că-ţi închipui că-s geloasă? (râde). Fiindcă toată
ziua faci ochi dulci lui Răsvan…
TELEMAC (Aiurit) – Răsvan?!… Păi sigur, o menajeră serioasă nu se ghionteşte
toată ziua cu musafirii… Ei, ei, ei… Aici se petrece ceva… Ceva grav… pe care eu nu-l
ştiu. (către Sevastiţa) …Adineauri făceai gimnastică mexicană cu Răsvan şi acum te
găseşte fiica mea cu Mitică. Ce s-a petrecut aici cu Mitică? Spune, Sevastiţo, spune!
SEVASTIŢA – Să vezi mata…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Să vorbească mai întâi fie-mea, că dumneaiei face
pe acuzatoarea. Aici eu judec! Liliana! Să spui drept. Să nu te prind cu intrigi şi cu
chestii…
SEVASTIŢA (Voind să scape din cleştele situaţiei) – Atunci eu pot să plec,
conelule?
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Nu pleacă nimeni! Cercetarea e cercetare şi eu nu-
s legat la ochi.
LILIANA – Ţi-am spus tată. I-am găsit aici pe amândoi.
TELEMAC – Pe Sevastiţa? Şi pe Mitică?
LILIANA – Abia coboram scara şi l-am văzut pe Mitică luând-o în braţe pe
duduca Sevastiţa!
TELEMAC – În braţele lui nenorocit-o? În braţele individului? Minţi!
LILIANA – Nu mint tată… Nu mint. Jur c-am văzut-o sărutându-se cu acel
individ…
TELEMAC – Auzi, auzi? E adevărat Sevastiţo? Spune adevărat?
SEVASTIŢA (Plângând) – Parcă ai să mă crezi mata pe mine?
LILIANA – Să spuie ce-a vorbit cu vătaful, că de nu voi spune eu…
TELEMAC – Haide, răspunde Sevastiţo…
SEVASTIŢA – Ce-s de vină de ce vorbeşte el?
LILIANA (Insinuantă) – L-am auzit cu urechile mele cum te făcea damblagiu!…
Da, da, damblagiu!…
TELEMAC – Auzi, dumneata, eu damblagiu? Am să-l dau pe mâna jandarmilor!
Ticălosul!
LILIANA – Pe urmă a spus că dacă va pune mâna pe nişte vagoane de grâu nu se
face gaură în cer…
TELEMAC – I-oiu arăta eu gaură în cer!… Auzi dumneata nemernicia! Furat,
vândut, înşelat în propria mea casă!
LILIANA – Acum, tată, cred că ţi-a căzut vălul de pe ochi! Acum vezi ce
duşmani ţineai lângă tine… Încă ceva… Eram să uit… Spunea logofătului că ai pus-o şi
în testament.
TELEMAC – Care testament? Ce ţi-ai pierdut minţile Sevastiţo?
SEVASTIŢA – Vorbeam şi noi de ale casei…
 LILIANA – Precum vezi colaboratorii dumitale, te exploatau fără ca dumneata
măcar să bănuieşti! Ha, ha, ha! E de un comis, de un comic.
TELEMAC (Din ce în ce mai consternat, umblă bălăbănindu-se prin casă) –
Auzi? Auzi? Duducă? De ce taci? Spune că nu-i adevărat, altminteri toată ziua ciripeşti
ca o vrabie…
LILIANA (Sarcastic) – Ea ciripea ca o păsărică, iar el îi fluiera ca un haiduc. Şi
uite aşa trecea duduca Sevastiţa din iatacul dumitale în braţele lui don Mitică. Bravo tată.
Frumoasă viaţă duceai dumneata aici la ţară. A trebuit să viu eu, ca să descopăr această
promiscuitate în care nu ştiu ce e mai scandalos, ridicolul sau vulgaritatea.
TELEMAC – Liliano, te rog să nu mă înveţi ce să fac. În casa mea eu sunt
judecătorul. Ai spus ce ai avut de spus. (către Sevastiţa): Şi tu? Tu de ce eşti mută? Haide
spune ceva.
SEVASTIŢA – Dacă dumneata îmi arunci în spinare atâtea păcate ce să mai spun
eu?
TELEMAC (Agresiv) – Să-ţi spun eu de ce taci? Fiindcă nu ştii şi nu poţi să te
dezvinovăţeşti… Dacă ai fi nevinovată, ţi-ai striga nevinovăţia la cer. Ehei! De mult
miroseam eu că se petrece aici ceva tenebros… Când a venit Răsvan, schimbai rochiile,
de parcă tu te măritai, nu Liliana. Şi acum te suceşte şi te învârteşte Liliana ca un
procuror şi tu taci chitic… Mă rog! Mă rog! Lucrurile nu vor rămâne aici. Nu mă las eu
tras pe sfoară ca un gogoman! Eu nu-s un terchea berchea oarecare (violent). Dacă ai
greşit, vei răspunde… Voiu chema slugile să-mi declare sub prestare de jurământ
adevărul… Şi apoi voiu hotărî! Punct.
LILIANA – Cred că ajunge mărturia mea.
TELEMAC – Am spus, aici judec eu… Şi mie nu-mi trebuie nici avocat, nici
procuror. (Către Sevastiţa). Să te duci în odaia ta şi să aştepţi acolo ordinele mele… Ai
înţeles?
SEVASTIŢA (Plecând ochii cu ipocrizie) – Cum vrei mata conelule…
TELEMAC – Iar pe ibovnicul de la hambare ţi-l aranjez eu… Auzi golanul!
(Sevastiţa iese).

Scena XI

Liliana – Telemac.
(Telemac umblă mânios prin odaie, iar Liliana îl urmăreşte triumfătoare.)
TELEMAC – Ordine am să fac în casa asta. Şi ce mai ordine.
LILIANA – Ai văzut-o cum stătea? Nu spunea nici un cuvânt… Şi cum a plecat.
Ca o vinovată…!
TELEMAC (Îi taie vorba) – Mă rog! Mă rog! Dacă lucrurile stau aşa cum spui tu,
atunci…
LILIANA – Cum? Tot nu crezi tată?
TELEMAC – Mă rog! Dacă lucrurile stau aşa, voiu judeca repede şi scurt. E
grozavă mânia Ţaţomirilor, când îi înşeală muierea!… A mai fost unul în neamul meu!…
Unul Dionisie Ţaţomir!… Se ţinea şi el acum o sută de ani cu vechiliţa…
LILIANA (Ironică) – Istoria se repetă!
 TELEMAC – O îmbrăcase de sus până jos numai în catifea şi mătăsuri franţuzeşti
şi o purta în faietoane de gală, ca pe o sultană. Dar într-o zi a găsit-o în braţele unui
logofăt.
LILIANA – Tocmai ca acum.
TELEMAC (Ridicând solemn glasul) – Şi atunci ce crezi că a făcut Dionisie,
răposatul întru Domnul?
LILIANA – ? ?
TELEMAC – A tuns-o chilug… A dezbrăcat-o la piele şi a purtat-o aşa din sat în
sat, şi din moşie în moşie, până i-a crăpat pielea de arşiţa soarelui şi a căzut grămadă la
marginea unui şanţ.
LILIANA – Fioros, dar sublim!
TELEMAC – Iar Dionisie s’a făcut pustnic…
LILIANA (Insinuant) – Sper că în această privinţă istoria nu se va repeta.
TELEMAC – Asta-i treaba mea. Găsesc însă că te cam întreci cu şaga… Prea te
amesteci dumneata în chestii în cari până acum nu şi-a vârât nimeni nasul…
LILIANA (Cu ifos) – Dacă nu eram eu, oamenii ăştia te-ar fi ruinat…
(melodramatic). Poate te-ar fi ucis… S’au mai văzut crime de astea! Gazetele sunt
pline…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Eu n-am nevoie de poliţie secretă… Nici de
detectivi… Punct.
LILIANA – Oricum, cred că vei şti ce alegere ai de făcut.
TELEMAC – Alegere? N-am absolut nimic de ales.
LILIANA – Ba ai. Între mine şi Sevastiţa.
TELEMAC (Zăpăcindu-se) – Mă rog! Mă rog!
LILIANA (Enervată şi poruncitoare) – Această fiinţă va părăsi casa! Dar imediat!
Eu nu mai stau sub acelaşi acoperiş cu ea!
TELEMAC – Îmi ceri s-o alung?
LILIANA – Să faci cu ea ce-a făcut Dionisie cu a lui. S’o dai pe mâna argaţilor.
TELEMAC – Pe mâna argaţilor? (dezmeticindu-se). Adică de ce? Adică cum? Pe
mâna argaţilor? Pe Sevastiţa? Pe duduca Sevastiţa?
LILIANA – Da!… Pe duduca Sevastiţa!… Fiindcă ţi-a batjocorit bătrâneţele,
fiindcă te-a înşelat şi te-a minţit, fiindcă am văzut-o cu ochii mei în braţele vătafului.
TELEMAC (Cuprins de mânie) – Taci! Taci!
LILIANA (Sadică) – Fiindcă i-am auzit pe amândoi cum vorbeau de tine, ca de o
fiinţă decăzută, ca de un biet animal bun de jupuit…
TELEMAC – Isprăveşte.
LILIANA – Fiindcă am auzit cum îi făgăduia să se întâlnească cu el diseară
pentru facerea socotelilor… Fireşte socotelile jafului şi răsplata ruşinei…
TELEMAC (Îngrozit) – Deseară? Deseară? (Împleticindu-se prin casă).
LILIANA – Deseară, când va ieşi luna şi vor cânta greerii…
TELEMAC – Niciodată!… Niciodată! Scorpia!… Am s’o… (se apropie de
panoplie şi vrea să ia o armă).
LILIANA (Îl opreşte) – Voyons papa!… Ce eşti nebun? Vrei să faci crimă?
TELEMAC (Smulgând un iatagan mare, turcesc din panoplie) – Eu sunt Telemac
Ţaţomir, fetiţo! Am stăpânit zece mii de hectare! Şapte sate trăiau de pe urma mea…
Când au izbucnit răscoalele în 1907, eram tânăr… Un munte de om!… Ticăloşii. Au
venit numai până acolo, la cerdac… (arată cu mâna pe geam). Dar când am ieşit afară şi
am răcnit odată la ei, unul n’a mai îndrăznit să-mi calce pragul şi au înţepenit în curte
până a venit armata şi i-a făcut chiseliţă!… Aşa am fost eu, domnişoară. Eu acesta care
am dat armate române douăzeci şi cinci de feciori din flori!… Greu să mă doboare pe
mine un rândaş şi o rândăşoaică! Va fi o răfuială formidabilă. Ai să vezi execuţie!
Electrocutare! Electrocutare! (taie văzduhul furios cu iataganul).
LILIANA – Aşa, tată!… Aşa!… Tată s’o sfărâmi!…
TELEMAC – Nu!… Nu!… Nu!… (foarte agitat). Mă rog!… Mă rog! Judecătorii,
jandarmii! Poliţia! Să vie toţi!… Toate satele cu popii şi primarii lor… Va fi un spectacol
de gală!… Să-ţi lingi degetele. Ca acum o sută de ani când a judecat străbunul nostru
Dionisie. Ai să vezi răfuiala fetiţo. (îi cade iataganul din mână şi face semnul crucii). Ca
la judecata de apoi… Ca-n faţa lui Dumnezeu (iese).

Cortina

ACTUL III

Scena I

Acelaşi decor ca în celelalte acte. Spre seară.

Telemac – Cocrişel.
TELEMAC (Umblă furios prin casă şi gesticulează.)
COCRIŞEL (Îl ascultă consternat.)
TELEMAC – Aşa să ştii. Pe mine nu mă poate nimeni învârti pe degete. Sau
poate crezi că?
COCRIŞEL (Înţelegând situaţia, se strecoară din toate cu simţ diplomatic) – Eu
nu cred nimic. Ce mă priveşte pe mine chestiunile particulare?
TELEMAC – Ba te privesc. Când s-au întâmplat chestii grave! Revoluţie!
Domnule, revoluţie!
COCRIŞEL – Revoluţie? Aici? Chiar aici în casă?
TELEMAC – Da. Fie-mea e bolşevică!
COCRIŞEL – Liliana bolşevică?
TELEMAC – De când mi-a trecut pragul cu fârlifanţul ei, mi-e viaţa bântuită de
vijelii. După trei ani de lipsă din ţară, se întoarce fie-mea de la studii bolşevizată la cap
şi-mi aduce răzmeliţă în casă.
COCRIŞEL – Bine, bre, omule, fii şi tu mai puţin prăpăstios. Liliana e sânge
tânăr, zvăpăiat. Ce te iei după ea?
TELEMAC – Cum să nu mă iau? Ştii dumneata ce-a făcut?
COCRIŞEL – Ei?
TELEMAC – A făcut pe detectiva. A urmărit pas cu pas pe Sevastiţa…
COCRIŞEL – Ei şi?
TELEMAC – Şi pretinde că a prins-o cu Mitică…
COCRIŞEL (Pufnind de râs) – Cum? Chiar a prins-o? Să facă duduca Sevastiţa
una ca asta?
TELEMAC – În flagrant, zice ea. Tu ce crezi?
 COCRIŞEL – Eu ce să cred? Nu cred nimic, până nu văd. Eu sunt ca Toma
necredinciosul. Până nu pun deştul, nu cred.
TELEMAC – Ceva trebuie să crezi. Fiindcă dilema asta în care sunt pus de azi
dimineaţă e grozavă. Dacă Liliana spune adevărul, atunci Sevastiţa e o scorpie, o viperă
înveninată…
COCRIŞEL – Scorpie şi viperă să fie dacă zici tu…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Dacă Liliana a minţit şi a urmărit prin uneltirile ei
alungarea Sevastiţei? Atunci ce trebuie să fac eu?
COCRIŞEL – Ştiu eu?
TELEMAC (Cu deznădejde) – Trebuie să-mi alung fata Cocrişel! Şi atunci tot
dramă şi scandal de familie este… Ai văzut domnule dilemă? Îţi place?
COCRIŞEL – Cred că s-ar mai putea linişti lucrurile. Ştii, dilemele astea de
familie sunt trecătoare.
TELEMAC – Ce trecătoare domnule? Acum c-a izbucnit focul, stinge-l tu, dacă te
pricepi mai bine ca mine!
COCRIŞEL – Ei, asta! Eu nu-s pompier. Ţi-am spus de la început că cele două
femei n-au să se înţeleagă… Pe Liliana am potolit-o cât am putut. Dar şi Duduca
Sevastiţa trebuia să fie ceva mai modestă. Cu puţină abilitate, multe se pot face…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Adică cum abilitate? Sevastiţa tot ce făcea cu
ştirea mea făcea.
COCRIŞEL – Ce vrei? Dacă ai făcut din ea un fel de Madame de Pompadour,
acum trage consecinţe… A venit Liliana cu lovitura ei de stat (râde).
TELEMAC – Urma alege, Cocrişel! Urma alege! Şi ai să vezi că Telemac
Ţaţomir e tot cel de altă dată. De acum am luat eu hăţurile de mână. Dar definitiv!
COCRIŞEL – Caii sunt nărăvaşi!
TELEMAC – Nărăvaşi? Ei bine! Fiindcă amândouă au făcut pe beligerantele, află
domnule Cocrişel, că de va trebui, vor pleca amândouă.
COCRIŞEL (Foarte amuzat) – Nu mai spune!
TELEMAC – Întâi va pleca sportiva cu atletul ei şi pe urmă îşi va strânge
Sevastiţa catrafusele. Am fost prea bun. De aceea credeau că vor putea să-mi joace sârba
pe chelie.
COCRIŞEL – Asta aşa e. Chelia e lucru delicat (îşi pipăie chelia). Ştiu şi eu.
TELEMAC – De acum s-a sfârşit. Am să le arăt eu dictatură. Voiu judeca întâi pe
Sevastiţa… Judecată ca la Tribunal. Cu martori, cu confruntări, mă rog, aşa cum se face
ca să descoperi tot adevărul.
COCRIŞEL – Greu proces pentru tine, Telemac, greu…
TELEMAC – Greu, uşor, n-are a face. Noi Ţaţomirii ştim să judecăm şi să
sancţionăm. Doar îmi cunoşti genealogia familiei…
COCRIŞEL – Cunosc, cum să nu cunosc. Chestia aceea cu dama tunsă chilug?
TELEMAC – Iar pe Liliana n-am nevoie s’o mai judec. E judecată gata.
COCRIŞEL (Râzând) – Poate c’o tunzi şi pe ea.
TELEMAC – Fiindcă n-a avut certitudinea absolută despre legătura păcătoasă
dintre Sevastiţa şi Mitică, nu trebuie să facă pe dictatoarea şi să-mi strice socotelile.
Lovitura de stat se întoarce în cazul acesta împotriva ei…
 COCRIŞEL – Dacă e vorba de revoluţii intime şi de lovituri de stat, cred că mi-ai
rezervat şi mie ca prieten partea mea… (cu falsă teamă). Trebuie să plec şi eu în exil,
Telemac?
TELEMAC – Tu trebuie deocamdată să iei o decizie. Nu mai merge să te plimbi
în două luntre.
COCRIŞEL – Eu, în două luntre?
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Vreau să ştiu dacă mă pot bizui pe tine. Dacă eşti
sau nu prietenul meu?
COCRIŞEL – Ordonă şi te urmez.
TELEMAC (Misterios) – Am nevoie să fac o anchetă discretă… O anchetă de
detectiv consumat… Vreau să-mi faci inspecţia beciului, a cămării şi a hambarelor…
Vreau să ştiu dacă sunt sau nu furat…
COCRIŞEL – Bine, Telemac… Dar, să ştii, grea răspundere ai pus pe umerii
mei… Foarte grea…
TELEMAC – Ai să-mi faci inventarul cu băgare de seamă şi fără să te laşi
influenţat de adversar.
COCRIŞEL – Nu aştept decât cheile.
TELEMAC – Voiu suna să ţi le aducă. Şi dacă vine Sevastiţa, fii rece şi demn cu
ea. Procesul e în curs.
COCRIŞEL – Conversaţiile cu acuzata sunt interzise?
TELEMAC – Uite (îi întinde un registru). Aici e scris tot ce-a intrat şi ce a ieşit
până azi. Vei însemna cinstit ce-ai găsit.
COCRIŞEL – Sunt convins că până la urmă voiu găsi neatinse comorile
Ţaţomirilor.
TELEMAC (Trage cu urechea la uşă) – Crezi? Vine madmazica… Fii rece cu
ea… M-ai înţeles? Rece?
COCRIŞEL – Ca gheaţa!

Scena II

Cei dinainte, Sevastiţa

SEVASTIŢA (Prefăcută) – M-ai chemat mata, conelule?
TELEMAC (Solemn şi tranşant) – Cheile de la beci, duducă, de la cămară şi de la
hambare, madam.
SEVASTIŢA – Tocmai mă pregăteam să dau totul în primire (îi dă cheile, iar
Telemac le trece lui Cocrişel. După o pauză şi plecând ochii în jos). Fiindcă eu diseară
plec…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Cum asta pleci? Crezi că merge aşa?
SEVASTIŢA (Suspinând) – Plec şi eu unde m’or duce paşii… în lume…
TELEMAC – Ce face? Ai să pleci când ţi-oiu spune eu…
SEVASTIŢA (Simulează plânsul) – Mai bine mă duc să cerşesc decât să mă văd
batjocorită şi umilită.
TELEMAC – Nu pleacă nimeni fără voia mea!
SEVASTIŢA – Eu nu mai stau conelule, nu mai stau!…
 TELEMAC – Asta am s’o hotărăsc eu, dacă mai stai sau nu. Deocamdată o să fii
judecată.
COCRIŞEL – Iar te iuţeşti, Telemac! Ce dracu îţi sare aşa ţandăra?
SEVASTIŢA – Eu nu vreau să supăr pe nimeni, domnule Cocrişel… Eu nu vreau
decât să plec…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Mai întâiu, după cum am spus, am să te judec!
Cifrele au să vorbească. Cercetarea va scoate totul la iveală. Aşa că tu, Cocrişel, vei găsi
lipsuri şi-mi vei spune că dumnealor s-au înfruptat, am să-i trimit, legaţi în lanţuri, cu
jandarmii până la prefectura judeţului.
COCRIŞEL – Eu sunt controlor conştiincios, Telemac. Cum voiu spune eu, să ştii
că aşa e. De aceea aşi zice să încep cu cămara.
TELEMAC – Vezi să nu-mi goleşti sticla cu lichior…
COCRIŞEL – Ei, o picătură două, pentru a controla mai cu temeiu, nu-i nici o
pagubă (iese).

Scena III

Telemac – Sevastiţa.
TELEMAC (Se plimbă un timp pufnind prin casă)
SEVASTIŢA – Eu pot să mă duc conelule?
TELEMAC – Unde să te duci? Stai aici… (se uită la ea). Va să zică de astea mi-ai
fost, madam?
SEVASTIŢA – Ce să mai vorbim, conelule? Dacă mata crezi c’am fost de astea…
TELEMAC – Poate vrei să spui că între tine şi Mitică nu s’a petrecut nimic?
SEVASTIŢA –Par’că mata ai să mă crezi dacă ţi-oiu spune eu? Mata asculţi pe
duduca Liliana.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Nu-i vorba de cine ascult eu. Asta e treaba mea. E
vorba de ce-ai făcut tu…
SEVASTIŢA – De ce mai mă întrebi, conelule? Chiar de m’aşi apăra, n’aşi putea
aduce nici o dovadă. Nu… nu… E mai bine să-mi iau lucrurile şi să plec în lumea largă…
Poate că mi-oi găsi şi eu un locşor undeva…
TELEMAC – Ca să poţi pleca, trebuie mai întâi să dai socoteală administraţiei.
Nu aşa! Cine ştie cât m’aţi furat! Şi acum ţi-ai făcut suma, te duci durezi casă cu Mitică.
Chiar aşa prost n’oiu fi eu, să nu văd de ce te grăbeşti. Ei, fetiţo, cât voi trăi eu, cu Mitică
nu te cununi. Punct.
SEVASTIŢA – Vai de mine! Ce-ţi mai umblă şi matale prin minte, conelule!
(râde ipocrită). Cum să mă mărit cu un grăjdar? Da mai bine mă duc la mănăstire, decât
să-mi leg viaţa de un om ca acesta!…
TELEMAC – Păi sigur… (satisfăcut). Mă miram şi eu să te uiţi la unul ca
Mitică… Dar atunci ce-a fost asta?
SEVASTIŢA – N’a fost nimic, conelule.
TELEMAC – Cum nimic? Nu te-a găsit Liliana hârjonindu-te cu tontul?
SEVASTIŢA – Eu nu m-am hârjonit, conelule.
TELEMAC – Vrei să spui că s’a hârjonit Mitică, aşa, de unul singur şi tu te uitai
la el ca la panoramă?
 SEVASTIŢA – De mult umblă după mine… cum umblă toţi…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Şi dacă umblă? De ce n’ai venit la mine să-mi
spui? Sunt eu sau nu stăpân aici în casă? Eram eu, - bărbatul tău…
SEVASTIŢA – Zic eu altfel?
TELEMAC – Atunci cum ai putut să rabzi haimanaua pe urmele tale?
SEVASTIŢA – N’am vrut să-l nenorocesc… Şi apoi aşa e el cu toate fetele…
TELEMAC – Bravo! Nu ştiam că domnu Mitică e curtezanul satului. Iată ce
lucruri scandaloase se petrec în casa mea, fără ca eu să ştiu ceva. Eşti singura vinovată că
se ţin bărbaţii după dumneata… Fiindcă te sulemeneşti toată ziua, ca o damă de şantan…
Şi Răsvan? Pe Răsvan cine l-a stârnit? Tu, numai tu. O femeie serioasă nu-şi mozoleşte
obrajii cu boele şi când o cauţi e cu nasul în oglindă…
SEVASTIŢA (Cochetă uşor) – Dar şi matale îţi place puţin rouge…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Mie nu-mi place nimic. Dar ca să nu spui că te
cicăleam tot timpul, te lăsam să-ţi faci dresurile muiereşti. Asta nu înseamnă însă că
trebuie să te boieşti ca o păpuşă şi să te îmbraci numai cu zorzoane. Mai ales că, de, eu ţi-
am făcut cinste, slavă Domnului. În casa asta nu erai menajeră, erai cucoană.
SEVASTIŢA – Parcă spun eu ceva conelule?
TELEMAC (Solemn şi teatral) – Şi care mi-a fost răsplata pentru tot ce am făcut?
Care? Te-a prins fie-mea în complot şi tratând amor cu Mitică.
SEVASTIŢA (Plângăreaţă) – Asta nu e adevărat. Nu e adevărat…
TELEMAC – Cum nu e adevărat? Nu v-a găsit Liliana împreună?
SEVASTIŢA – Ne-a găsit dar nu e adevărat că tratam amor…
TELEMAC – Şi nu te-a luat pe genunchi?
SEVASTIŢA – Nu m’a luat, că m-am zbătut…
TELEMAC (Furios) – Trebuia să-l dai afară!
SEVASTIŢA – Nu mă puteam pune eu cu dânsul. Că era beat…
TELEMAC – Când vine cineva beat în casă ai dreptul să chemi slugile şi să-l
arunci afară.
SEVASTIŢA – Dar eu mă tem de oamenii beţi…
TELEMAC – Trebuia să vii la mine şi să-mi spui ce s’a întâmplat.
SEVASTIŢA – De, conelule.
TELEMAC (Bănuitor) – Şi chestia cu testamentul ce a fost?
SEVASTIŢA – Dacă don Mitică e beat şi vorbeşte vrute şi nevrute ce-s eu de
vină? Pot eu să-i astup gura?
TELEMAC – Asta nu… Dar să-ţi fi astupat urechile. Nu trebuia să-l asculţi. Să fi
plecat de lângă el.
SEVASTIŢA – Chiar dacă aş fi făcut aşa, tot vinovată mă scotea duduia Liliana.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Aici în casă judec eu, nu Liliana.
SEVASTIŢA – Lasă că mata, ai crezut îndată tot ce ţi-a spus duduia Liliana. De
acum nu-mi mai rămâne decât să plec. Vino şi vezi şi mata ce ascund în lădiţă. Să vezi ce
am agonisit eu aici… Iar banii ce mi-ai pus la casa de economie poţi să-i iei înapoi. Sunt
o sută de mii de lei, toţi la un loc. Fă ce vrei cu ei (plângând). Că eu săracă şi goală am
venit şi tot aşa vreau să plec în lume. Să mă bată sfânta Precista, dacă m-am înfruptat
măcar cu un măr din livada dumitale. Dar dacă am fost proastă şi te-am iubit. Ţi-am dat
picături, ţi-am dat hapuri. Şi-am avut grijă de toate tabieturile matale.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog!
 SEVASTIŢA – Să fi ştiut eu când am călcat pragul casei matale, că după trei ani
de muncă şi grijă, am să plec ca un câine, nu mai veneam aici…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Chestiunea cu Mitică, aceea este chestia gravă!
Decisivă! Aceia să mi-o explici.
SEVASTIŢA – Ce să explic, dacă nu este nimic de explicat?
TELEMAC – Aşa? Am să văd eu. (sună). Judecata e judecată. (intră Profira).
Profiro, spune lui Mitică să vină aici.
PROFIRA – Îndată, conelule (iese).
TELEMAC (Către Sevastiţa) – Am să-l judec pe Mitică de faţă cu dumneata.
SEVASTIŢA – Dacă vrei mata…
TELEMAC – Să văd eu ce zice şi el. Chestia nu e terminată… Sabia lui Da…
Damocle atârnă deasupra capului tău.
SEVASTIŢA (Convingătoare) – Parcă dacă m-aş ţine cu don Mitică, l’aş aduce
aici, ca să vadă slugile şi musafirii şi să mă prindă duduia Liliana în braţele lui?
TELEMAC – Asta cam aşa e !
SEVASTIŢA (Simte că stăpâneşte situaţia şi vorbeşte repede) – Nu ştiu ce are
domnişoara cu mine? Nu i-am făcut niciodată vreun rău. Ai văzut şi mata cum i-am
pregătit odaia şi cum mă bucuram că vine. Dar de când a sosit, nu mă slăbeşte cu
prigoana. Poate unde domnul Răsvan s-a purtat bine cu mine. Ştiu eu ce i-o fi năzărit
duduiei, cu domnul Răsvan? Dar de-acum că m-a scos din casă, se va potoli.
TELEMAC – Mă rog, mă rog, mă rog! Acum nu e vorba de asta…(se aude bătând
în uşă). A! vine banditul… Intră…
(Mitică intră.)
MITICĂ – Să trăiţi boierule…
TELEMAC – Dă-te mai încoace, mişelule!… Va să zică aşa? Te ţii scai după
femei?
MITICĂ – Nu mă ţin boierule! Zău nu mă ţin…
TELEMAC – Ce căutai azi dimineaţă aici?
MITICĂ – Să vezi mata… veneam să dreg o lampă ca de obiceiu. Chestie de
mecanică.
TELEMAC – Mecanică! Şi de aceea n-ai lăsat fata în pace? Ce ţi-a făcut
Sevastiţa?
SEVASTIŢA (Se uită înţelegătoare la Mitică) – M’a luat în braţe…
TELEMAC – Ai auzit ce spune? Răspunde: ai luat-o în braţe?
MITICĂ – Am voit numai s’o iau.
TELEMAC (Iscoditor) – Şi de ce n’ai luat-o în braţe, banditule?!
MITICĂ – Sevastiţa… iertaţi, duduca Sevastiţa nu-i ca toate celelalte. Nu s’a
lăsat… S’a făcut foc, boierule! Crede-mă, ca o pajură era.
TELEMAC – Asta nu trebuie să mi-o spui tu mie, nemernicule! De ar fi fost ca
toate celelalte, nu stătea ea la mine nici o lună. Şi pe urmă ce i-ai spus?
MITICĂ – I-am spus şi eu ca omul, vrute şi nevrute
TELEMAC – Şi de unde ştii tu, mă, că am făcut testament?
MITICĂ – Apoi dă, conelule. Toţi boierii cari au avere face testament. Unii lasă
câte ceva şi slugilor credincioase.
TELEMAC – Şi ce te priveşte pe tine ce fac eu cu averea mea?
MITICĂ – Nu mă priveşte, boierule!
 TELEMAC – Ce-ţi închipui că Sevastiţa e de nasul tău? Răspunde.
SEVASTIŢA (Făcându-i semn să spuie) – Era beat.
MITICĂ – Eram cam băut, boierule…
SEVASTIŢA – Vezi conelule?
TELEMAC – Şi dacă te-oi da acum afară din slujbă? Ce ai să spui tu?
MITICĂ – Iartă-mă, boierule… C’aşa mi-e firea: mueratic… Duduca Sevastiţa
ştie.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Ce ştie?
SEVASTIŢA – Să vezi mata, conelule, mi s-au plâns nişte fete din sat că don
Mitică când e cu chef le pişcă de obraz şi le spune: „Fata tatii, fata tatii…”
TELEMAC – Aşa? Fata tatii? Ai? Şi cu grâul din hambare ce făceai? Îl furai?
MITICĂ – Nimic nu făceam. Dar dacă dumneata mă crezi hoţ mai bine plec. Voiu
mai găsi eu un stăpân… Lumea e atât de mare!
SEVASTIŢA (Către Mitică) – Mai bine şezi binişor, şi roagă-te să te ierte…
TELEMAC – Nu merge iertare fără sancţiuni… Ca să-ţi treacă pofta de femei şi
de beţie să te duci şi să iei în primire via din deal şi pădurea.
MITICĂ – Am înţeles…
TELEMAC – Pe aici să nu te mai văd decât când te voiu chema. Căci dacă te
prind dând târcoale curţii, te spintec, mişelule!…
SEVASTIŢA – Vezi că e bun boierul, domnule Mitică… (cu înţeles). Cere-i
iertare şi mulţumeşte-i că nu te-a aruncat pe drumuri. Via şi pădurea nu-s chiar aşa de
departe.
MITICĂ – Sărut mâna conaşule. Voiu face aşa cum porunceşti…
TELEMAC (Oprindu-l) – Ne-am înţeles, va să zică. La vie şi pădure, cu
lighioanele. Punct. (Mitică iese). Ai văzut cum l-am judecat? Să nu zici că din pricina ta,
am nenorocit un om… Asta e nobleţă aristocratică duducă Sevastiţă!…
SEVASTIŢA – Poate că i-o veni mintea la cap. Altfel e foarte vrednic şi are grijă
de gospodărie. Fără el s’ar irosi totul.
TELEMAC – Am să văd eu cum s’o purta… De acum încolo controlul îl fac eu…
Şi dacă Cocrişel va găsi toate în bună regulă, atunci n’a fost decât o înscenare drăcească.
SEVASTIŢA – Să lăsăm de acum gândurile astea…
TELEMAC – Ah, Sevastiţo… Sevastiţo… Dacă aş şti că eşti nevinovată?!
SEVASTIŢA – La ce bun, dacă nu-ţi poţi alunga îndoiala din suflet. Ce folos că
ţi-am fost credincioasă cum nu ţi-a fost nimeni în viaţă. Pentru mine a bătut ceasul. Să
dea domnul să-ţi fie duduia Liliana credincioasă cum ţi-am fost eu…
TELEMAC – Aşa?… Mă rog!… Mă rog!… Dacă cercetările vor ieşi cum trebuie,
poate că lucrurile se vor schimba…
SEVASTIŢA (Dramatic) – Nu se mai schimbă nimic în sufletul meu! Acolo totul
e pustiu şi mut ca într-un cimitir!…
TELEMAC (Cu pietate) – Iertarea e din rai ca şi bătaia…
SEVASTIŢA – Asta nu se iartă conelule… Nu se iartă… De-acum totul s’a
isprăvit…
TELEMAC (Din ce în ce mai tulburat) – Nu s’a isprăvit nimic, până nu spun eu…
SEVASTIŢA (Îşi şterge o lacrimă) – Voi găsi eu pe cineva să mă strângă de pe
drumuri… (se îndreaptă spre uşă, în timpul acesta apare Liliana).
TELEMAC – Nu, Sevastiţo! Are să-ţi pară rău. (vrea s-o oprească de braţ).
 SEVASTIŢA – Nu, nu. Mă duc şi nu vreau să mai văd niciodată casa asta… (vrea
să iasă, în timp ce Telemac face un gest disperat de oprire).
TELEMAC – Sevastiţo… Nu pleca, Sevastiţo… Nu poţi, nu trebuie să faci asta!
SEVASTIŢA (Plângând) – Nu! Nu! Degeaba! Nu face să mai rămân.
TELEMAC – Sevastiţo!…

Scena IV-a

Liliana şi cei dinainte.

LILIANA – Admirabil spectacol!… Bravo tată!
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! (violent). Ce te priveşte pe dumneata ce fac eu în
casa mea? (Sevastiţa iese).
LILIANA – Dă-mi voie, tată!
TELEMAC – Nu-ţi dau nici o voie.
LILIANA – După scena adulterului, iată acum şi scena explicaţiilor umilitoare.
TELEMAC – Nu-ţi îngădui, domnişoară, ironii lipsite de gust… (se întoarce şi o
caută pe Sevastiţa). Din cauza ta, nebuna de Sevastiţa e în stare să plece. Acum văd eu
ce-a fost aici!
LILIANA – Văd că duduca Sevastiţa e pe cale să-şi recâştige coroana, pe care a
pierdut-o numai pentru câteva ore.

Scena V-a

(Joc melodramatic, dar comic.)

TELEMAC – Eşti cel mai denaturat copil de pe lume…
LILIANA – Fiindcă văd lucrurile în adevărata, dar penibila lor lumină.
TELEMAC – Din prima zi n’ai făcut decât să ţeşi intrigi.
LILIANA – N’a fost nici o intrigă. Am spus numai adevărul.
TELEMAC – Ura te-a făcut să vezi lucrurile pe dos.
LILIANA – Nici o ură, tată, ci grija de tine.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Ce fel de grijă e asta? Până la sosirea ta, slavă
Domnului, toate au mers strună. Casa casă… masa masă…
LILIANA – Şi Sevastiţa, Sevastiţă!
TELEMAC – Chiar aşa: Sevastiţa, Sevastiţă… Fiindcă nimeni nu îndrăznea să
bage zâzanie între noi… Da, da, da… Să ştii un lucru, că dacă Sevastiţa pleacă, e numai
din vina ta…
LILIANA – Din vina mea?
TELEMAC – Căci până acum nu există nici o dovadă de vinovăţie pentru ea.
Chestia cu Mitică a fost o aiureală. Mitică e un ticălos. Azi dimineaţă băuse… Îşi
pierduse minţile.
LILIANA – Văd bine, tată, că Sevastiţa a fost mai tare decât mine…
TELEMAC – Nimeni n’a fost mai tare. Nici dumneata, nici ea. Ci numai
perspicacitatea mea, care nu mi-a îngăduit să alunec pe o pantă prăpăstioasă. Judecata
mea e încheiată.
 LILIANA – Şi a mea. Prin urmare pentru mine n’ar mai rămâne decât plecarea.
TELEMAC – Atâta pagubă! Punct.
LILIANA (Consternată) – Văd că e timpul să punem într-adevăr punct.
TELEMAC – Fă ce pofteşti. Eu nu te ţin cu sila…
LILIANA – Vei rămâne astfel singur şi netulburat în raiul acesta miraculos!… Ţi-
l las dacă vrei şi pe Răsvan. Tot se înţelege el bine cu Sevastiţa…
TELEMAC – O, nu. Poţi să-l iei pe nudist cu tine. L-am studiat eu şi i-am văzut
toate manevrele. (solemn). Am terminat! Punct!
LILIANA (Tristă) – Văd tată, că între noi e un abis, peste care nu se mai poate
trece.
TELEMAC – Socotelile tutelei ţi le pot da oricând pofteşti. Le am alături în casa
de fier. (intră Cocrişel). Uite Cocrişel, o să se ocupe de toate.

Scena VI-a

Cei dinainte – Cocrişel.

COCRIŞEL – Dar ce s’a întâmplat?
LILIANA – Îţi va spune tata. Cocrişel… eu mă duc să-mi pregătesc
geamantanele.
COCRIŞEL – Geamantanele?
LILIANA – Da. Fiindcă mie nu mi-a rămas decât să plec şi asta fără întârziere.
COCRIŞEL – Nu mai înţeleg nimic.
LILIANA (Urcând pe scară) – În regatul duducăi Sevastiţa, nici logica, nici
morala nu au ce căuta (iese sus pe scarp).

Scena VII-a

Telemac, Cocrişel, pe urmă Liliana.

TELEMAC – Ai văzut-o! Ai văzut-o?
COCRIŞEL – Dar bine dragă, eraţi de acord pe chestia Sevastiţei…
TELEMAC – Ce acord, domnule? Ce acord? Dumneata vezi totdeauna lucrurile
pe dos.
COCRIŞEL – Dar ce mai e ? Altă lovitură de stat?
TELEMAC – Lucrurile încep să se limpezească, băiatule… Ştii dumneata ce a
fost cu Sevastiţa?
COCRIŞEL – Ei?
TELEMAC – Totul a fost o înscenare.
COCRIŞEL – Nu mai spune!
TELEMAC – Trebuia să am spiritul meu critic şi sângele meu rece, ca să
descopăr că Sevastiţa a fost victima unui adevărat complot.
COCRIŞEL – Biata Sevastiţa!
TELEMAC – Şi ce femeie modestă!
COCRIŞEL (Ironic) – Modestă, fireşte!
TELEMAC – Sunt sigur că ai găsit cămara în cea mai desăvârşită ordine.
 COCRIŞEL – În ordine, se înţelege!
TELEMAC – Şi fără nici o lipsă, nu-i aşa?
COCRIŞEL – În privinţa asta, de…
TELEMAC – Ce vrei să spui? Că…
COCRIŞEL – Nu! Nimic rău, Telemac. N’am găsit absolut nici o lipsă. Nici
măcar şoareci nu sunt…
TELEMAC (Iluminându-se) – Vezi, vezi?
COCRIŞEL – Ba, zău, s-au făcut şi economii…
TELEMAC – Eram sigur că Sevastiţa e îngerul păzitor al gospodăriei mele.
Îngerul casei. Nu, Cocrişel?
COCRIŞEL (Cu supunere) – Dacă socoteşti tu că e înger, e înger.
TELEMAC – Şi când mă gândesc că fata asta şi-a îngropat o parte din tinereţe în
vizuina mea de la Şerpeniţa, numai ca să-mi facă mie viaţa mai dulce.
COCRIŞEL – De dulce, nu zic ba…
TELEMAC – Şi fiinţa asta care e numai sacrificiu şi răbdare, este de câteva zile
obiectul celei mai groaznice campanii de calomnii.
COCRIŞEL – A, chestia cu Mitică a fost calomnie?
TELEMAC – O aiureală, o halucinaţie perversă a fiicei mele. A făcut-o din
gelozie. Echilibristul ei, de, se cam ţinea după Sevastiţa…
COCRIŞEL – Măi Telemac, Liliana n’a făcut-o decât din dragoste pentru tine.
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Iar eşti de parte ei?
COCRIŞEL – Nu sunt de partea nimănui, domnule. Mi-e lehamite de tot ce se
petrece aici. Puteai să prevezi că Liliana şi Sevastiţa n’au să se înţeleagă.
TELEMAC – Am priceput, când vine prinţesa, dispare metresa… Ei, nu,
domnule!… Tocmai asta e ceea ce nu am admis…
COCRIŞEL – Doar nu vrei să spui că a venit numai ca să alunge pe Sevastiţa din
bârlogul tău? (Liliana coboară scara).
TELEMAC (Teatral) – Tu nu ştii ce e ingratitudinea copiilor, Cocrişel. Ea n’a
venit decât să-şi ia în primire moştenirea, ca să aibă ce risipi cu atletul ei…
LILIANA – Fii sigur, tată, că ingratitudinea mea a luat sfârşit.
TELEMAC – Nu ţi-am spus eu?
COCRIŞEL – Nu se poate să vă despărţiţi astfel… Ce dracu!… Aţi înnebunit cu
totul.
LILIANA (Melodramatic) – Tatăl meu reduce totul numai la nişte conturi de
tutelă.
TELEMAC – Pe care ţi le voi pune la dispoziţie imediat. (din uşă). Telemac
Ţaţomir ştie să ia taurul de coarne şi să taie în carne vie, domnule Cocrişel.
COCRIŞEL – Telemac!

Scena VIII

Cocrişel, Liliana şi pe urmă Răsvan.

COCRIŞEL – Frumoasă ispravă ai făcut!… Halal!…
LILIANA – Te rog să mă laşi în pace, Cocrişel!… Pentru mine e mai bine să
plec…
 COCRIŞEL – Cine te-a pus să-i strici toanele şi tabieturile?
LILIANA – Am lămurit taina! Cu ochii mei am văzut ce se petrece în această
casă patriarhală. Am găsit-o pe Sevastiţa în braţele lui Mitică! I-am spus totul tatei, totul
aşa cum se cuvenea… Şi între timp ce crezi că s’a întâmplat?
COCRIŞEL – Ştiu. S’a împăcat Telemac cu Sevastiţa…
LILIANA – I-am găsit adineauri într-o scenă penibilă cu explicaţii. El o implora
să rămâie, iar ea se miorlăia că pleacă…
COCRIŞEL – Era începutul împăcării…
LILIANA – Şi tu râzi de nebunia asta?
COCRIŞEL – Ce vrei să fac? Mă aşteptam că lucrurile vor ajunge aici. De aceia
nici n’am început verificările cerute de Telemac. Am făcut o vizită la cămară, am mâncat
câteva prăjituri şi am băut câteva păhăruţe de licheur. (ironic). Şi punct!
LILIANA – Cum se poate să tratezi în comedie această tragedie de familie?
COCRIŞEL – Fiindcă, eu, Liliano, nu încerc să urnesc munţii din loc.
LILIANA – Şi găseşti că eu am încercat?
COCRIŞEL – Desigur. Deoarece e mai greu s’o scoţi pe Sevastiţa din viaţa lui
Telemac, decât să muţi Ceahlăul, de unde l-au ridicat frământările pământului.
LILIANA – Bine Cocrişel, am să te ascult şi am să renunţ de-a mai tulbura dulcea
minciună în care trăieşte tata.
COCRIŞEL – Minciuna aceasta îi este mai necesară decât aerul pe care-l respiră.
LILIANA – Fii fără grijă. Am încheiat discuţiile de alcov. Mai aştept socotelile şi
plec pe urmă neîntârziat.
COCRIŞEL – De socoteli am eu grijă. Până ce-ţi vei lua partea ta de moştenire
am să fiu eu tutorele tău. De aceia lasă-mă să mă duc la el să-l liniştesc. (din drum).
Plecarea cred că o mai amâni?
LILIANA – Dimpotrivă… o grăbesc.
COCRIŞEL – Răsvan ştie?
LILIANA – Pe Răsvan nu-l priveşte. Am lichidat logodna cu el. Vi-l las partener
la vânătoare şi pocker.
COCRIŞEL – Cum, s’a întâmplat ceva şi cu el?
LILIANA – Da. Îţi închipui că eu sunt tata? Eu sancţionez imediat, Cocrişel.
COCRIŞEL – Şi atunci?
LILIANA – Prefer, dragă Cocrişel, să mă instalez la tine la ţară…
COCRIŞEL (Consternat) – La mine? Nu, asta nu se poate…
LILIANA – De ce?
COCRIŞEL – Mă ucide Telemac!… (uitându-se sus la scară, de unde coboară
Răsvan). Haide, împacă-te cu Răsvan. (iese prin stânga).

Scena IX

Liliana – Răsvan.
(Răsvan coboară cu bagajele, le aşează lângă uşă şi îşi ia din cuier pardesiul şi
puşca. Liliana îi studiază fiecare mişcare.)
LILIANA – Ce e comedia asta?
RĂSVAN – Nu mi-ai spus tu să plec?
 LILIANA – Atât ai aşteptat! Să scapi de mine…
RĂSVAN – Ştii că-mi placi! Adineauri mă concediai şi acum mă învinuieşti că te
părăsesc?
LILIANA – Eu am dreptul să te concediez. (după o pauză). Fiindcă… fiindcă, eu
te sancţionez…
RĂSVAN – Toată discuţia asta e inutilă, odată ce am stricat logodna.
LILIANA – Şi toate astea mi le spui cu sânge rece? Fără nici un regret? Ca şi cum
te-ai despărţi de o străină. Nu de o camaradă.
RĂSVAN – Dar bine, Liliana!
LILIANA – Lasă-mă, lasă-mă… Eşti şi tu ca toţi ceilalţi.
RĂSVAN (Surâzând satisfăcut) – Dar eu te iubesc!
LILIANA (Începe să plângă) – Nu mă iubeşti, cum nu mă iubeşte nici tata, nici
Cocrişel… Toţi vă lepădaţi de mine!
RĂSVAN – Dar ce s’a întâmplat iarăşi?
LILIANA – S’a întâmplat că tata a fost din nou legat la ochi de Sevastiţa… În loc
s’o alunge pe dânsa, m’a alungat pe mine.
RĂSVAN (Râzând în hohote) – Te-a făcut Sevastiţa knockout, Liliano… Ha, ha,
ha!
LILIANA – De ce râzi ca un prost?
RĂSVAN – Dar ce ai vrea să fac? Să plâng? Bine că au luat iarăşi lucrurile o
întorsătură veselă, că înnebuneam cu toţii aici…
LILIANA (Se uită la el neîncrezătoare) – Cum, te lasă rece complicaţiile
sentimentale ale Sevastiţei?
RĂSVAN – Dimpotrivă. Nici nu ştii cât mă înveselesc. Tot scandalul nu ar fi avut
nici un haz, dacă nu s’ar fi terminat cu capitularea bătrânului. Dacă Telemac ar fi
reacţionat, n’ar mai fi fost Telemac…
LILIANA – Dar ar fi fost Ţaţomir…
RĂSVAN – Ţi-a lăsat ţie mândria şi demnitatea Ţaţomireştilor. Şi ca autentică
strănepoată a lui Dionisie Ţaţomir, m’ai sancţionat pe mine pentru un fleac, pentru o
copilărie.
LILIANA (Izbucnind din nou) – O copilărie numeşti tu asta? Dar de cinci zile de
când ai venit aici, o urmăreşti pe Sevastiţa ca pe un vânat.
RĂSVAN – Îmi place comparaţia cu vânatul. Numai că Sevastiţa nu-i vânat greu
după care să-ţi pierzi timpul şi capul; e o simplă prepeliţă… Pac! Şi e la pământ.
LILIANA – Mai faci încă glume, după toate cele întâmplate?
RĂSVAN – Mai bine să iau lucrurile în glumă, decât să mă las torturat de o
gelozie stupidă, ca tine…
LILIANA – Eu, geloasă? Pe Sevastiţa? La mine a fost numai o chestie de
principiu… Nu pot tolera să fiu umilită!… (iar o podidesc lacrimile). Şi aici am fost
umilită de toată lumea: de Sevastiţa, de tata, de Cocrişel, de tine, de toţi, absolut de toţi…
RĂSVAN (Se apropie de ea) – Dar drăguţa mea…
LILIANA – Asemenea lucruri nu se uită…
RĂSVAN – lasă copilăriile Liliana…
LILIANA – Nu, nu mai vreau… Oriunde am călătorit ai avut o încurcătură, o
intrigă de femeie.
RĂSVAN – Eu, intrigă de femeie? Dar cuceririle tale?
 LILIANA – Au fost mai, puţin comune ca ale tale. Şi apoi eu ca femeie am chiar
datoria să cuceresc bărbaţii…
RĂSVAN – Dar în definitiv eu ce să fac? (ridicându-şi bagajele). Plec? Sau nu
plec?
LILIANA – Dacă îmi promiţi că te vei schimba radical…
RĂSVAN – Îţi jur pe alianţa noastră sportivă…
LILIANA – Atunci poate… (Răsvan vrea s’o sărute). Am zis numai poate…
RĂSVAN – Dă-mi mâinile, Liliano!
LILIANA (Se dă la o parte) – A, fără sentimentalism. Dacă mă împac cu tine e
numai ca să nu se bucure Sevastiţa.
RĂSVAN – Şi eu, eu ce sunt în toată afacerea asta?
LILIANA – Până în ziua când voiu crede că ai ispăşit păcatele, prin supunere şi
abnegaţie… numai camarad de sporturi şi logodnic pocăit… (intră Cocrişel şi Telemac cu
dosare şi o casetă).

Scena X

Cei dinainte – Telemac, Cocrişel, mai târziu Profira.

COCRIŞEL (Îi vede pe amândoi tineri în bună dispoziţie) – Scenă de despărţire,
sau de împăcare?
LILIANA – Nici una nici alta… O simplă reluare de raporturi sportive… Pour
l’amour de l’ar.
RĂSVAN – În ce mă priveşte, din dragoste pentru Liliana…
COCRIŞEL – Bravo! Tout est bien, qui finit bien…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog!
LILIANA (Către Răsvan) – Du-te, te rog, sus şi coboară bagajul meu. Plecăm
neîntârziat. (Răsvan iese).
COCRIŞEL (Consternat) – Cum? Plecaţi cu tot dinadinsul?
LILIANA – Socotesc că atât eu, cât şi Răsvan suntem de prisos aici…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Dacă vor să plece, eu cu sila nu-i ţin… (către
Liliana). Socotelile dumitale le are Cocrişel…
COCRIŞEL (Cu glas mieros şi cu şiretenie) – Şi fiindcă mai sunt de făcut unele
formalităţi, ar fi poate mai bine să nu plecaţi chiar de-a dreptul. Faceţi o mică haltă la
mine la ţară. Poate că după ce vei fi stat câteva săptămâni la mine vei înţelege multe
lucruri şi-ţi va veni dor de Şerpeniţa. Poate că atunci îţi vei da seama că dracu nu-i atât de
negru…
TELEMAC – Spune-i… spune-i…
COCRIŞEL – Toată sfada asta n’a fost decât o furtună într-un pahar cu apă. În
realitate nu s’a petrecut nimic extraordinar.
TELEMAC – Am spus doar totdeauna, Cocrişel, că tu eşti un băiat prost.
LILIANA – Cocrişel e pur şi simplu un băiat bun.
COCRIŞEL – Încet, încet, că nu mi-am terminat încă teoria. Că o fi Sevastiţa o
ştrengăriţă sau nu, pe cine poate privi acest lucru afară de Telemac? Şi, slavă Domnului
Telemac e un mic tiran, care ştie să-şi administreze bârlogul.
TELEMAC (Cu ifos) – Şi încă cum!
 COCRIŞEL – Ai făcut o mare greşeală Liliano. Nu aveai dreptul să nimiceşti
cuibul de fericire, în care Telemac îşi încălzeşte singurătatea şi amurgul vieţii. E un caz în
care mai mult drept de viaţă are minciuna, decât adevărul. Era cât p’aici să sfarmi totul cu
o vijelie de ură şi duşmănie. (Răsvan şi Profira coboară cu bagajele scara)…
RĂSVAN – Gata, Liliano…
LILIANA – Da, da, acum putem pleca… Să lăsăm să se întoarcă minciuna pe care
am alungat-o eu…
COCRIŞEL – Cel puţin dacă ai înnebunit de tot, să vă despărţiţi cum se cade de
tatăl vostru…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog!… N’am nici o pretenţie de la ei…
RĂSVAN (Jenat) – Domnule Ţaţomir, vă mulţumesc pentru buna primire pe care
am găsit-o în liniştea şi patriarhala dumneavoastră casă…
TELEMAC – Mă rog! Mă rog!
RĂSVAN – Fiţi sigur că Liliana nu va avea în mine numai un camarad de
matchuri sportive, dar şi un veşnic tovarăş la matchul suprem al vieţii.
COCRIŞEL (Strângându-i mâna emoţionat) – Asta e mişcător, tinere!
TELEMAC – Mă rog! Mă rog! Treaba voastră ce-o să faceţi…
RĂSVAN – Vă asigur că voiu şti să corespund istoricului neam din care face
parte Liliana.
TELEMAC – Să nu uiţi, domnule, că domnişoara trebuie ţinută strâns în zăbăluţă.
Cal nărăvaş, tinere… Ce ştii dumneata?… Eu mai mult te plâng!
COCRIŞEL – Dar bine, isprăveşte odată!… C’o să creadă biata fată că ai inima
cătrănită… (Către Liliana). Să nu crezi că-i rău… Ferit-a sfântul. Aşa e el aspru la
vorbă…
TELEMAC – Cu copiii nu trebuie să-ţi deschizi sufletul…
LILIANA – Doamne, tată!… Dacă vrei n’am să dau cu anii pe-aici…
COCRIŞEL – Ei asta… Haide, daţi-vă mâinile… (sentimental). E doar tatăl tău,
Liliano. (Liliana întinde mâna lui Telemac).
TELEMAC – Dar să ştii că n’am să uit niciodată ce mi-ai făcut…
LILIANA – Nu te-am păgubit cu nimic. Odată ce eu plec şi lucrurile rămân
neschimbate.
COCRIŞEL – Aşa, aşa Liliano. Asta se cheamă supremă înţelepciune…
TELEMAC – Cu mine ai terminat acum! Să vedem cum o să te porţi cu bărbatul
tău.
LILIANA – Totul depinde numai de Răsvan. Rămâi cu bine tată.
RĂSVAN – La revedere, tată socrule.
TELEMAC – Plecaţi sănătoşi.
COCRIŞEL (Îi conduce până afară cu Profira) – La revedere, copiii mei!
LILIANA (Întorcându-se şi aruncându-se în braţele lui Telemac) – Nu-i aşa că-ţi
pot spune la revedere, tată?
TELEMAC (Mişcat) – Da, fetiţa mea, şi pe cât de curând…
COCRIŞEL – şi nunta o faceţi la mine la ţară… (se aude automobilul).
PROFIRA – Să nu mă uiţi duduiţă, să nu mă uiţi.
 Scena XI

Telemac, Cocrişel, apoi Sevastiţa.

(Cocrişel îşi şterge ochi, Profira stă la geam şi clatină din cap. Telemac îşi şterge
tare nasul şi caută loc prin casă.)
TELEMAC – Isprăveşte, Cocrişel, cu bocitul… A fost… a plecat… S’a terminat.
Şi pe urmă tu mâine, poimâine, ai să-i vezi iar. Dacă vrei, îi poţi instala pentru totdeauna
la tine la moşie.
COCRIŞEL – Ce vrei, Telemac, totul a fost atât de scurt şi trist. Când mă gândesc
că ar fi putut fi aşa frumos…
TELEMAC – Nu-i vina mea… Cine a pus-o să aducă revoluţia (vine în dreptul
coarnelor de cerb şi se aşează supt ele încet aşa că pare un imens încornorat). De acum
s’a isprăvit. Am intrat în normal. Uff!
COCRIŞEL ( Arătând la coarnele ce-i încununa fruntea şi râzând) – Asta se
cheamă normal la tine?
TELEMAC – Mă rog! Mă rog… O singură voinţă trebuie să comande aici. Asta
se cheamă normal domnule Cocrişel…
COCRIŞEL – Dragă Telemac, eu rolul mi l-am împlinit.
TELEMAC – Ei şi? Va să zică de-acum încolo eu nu mai exist pentru dumneata?
Să fii te rog bun şi să-mi pregăteşti undiţele cele noi. Că mâine seară mergem la pescuit.
COCRIŞEL – Ţii tu neapărat!
TELEMAC – Fireşte că ţin. Am pescuit eu vreodată fără tine? (intră Sevastiţa). Şi
după aceea vii să iei masa la mine…
COCRIŞEL (Se uită şiret la ea) – Dacă duduca Sevastiţa ne prepară ceva extra.
SEVASTIŢA – Numai să mai fiu aici.
TELEMAC – I-auzi prostie…
SEVASTIŢA – Nu-i şagă de loc conelule.
TELEMAC – Mă rog, mă rog! Duducă, chestia e acum lichidată… Punct!
SEVASTIŢA (Surâzând) – Dacă zici mata…
COCRIŞEL – Atunci e cu adevărat punct. (iese).
TELEMAC (O ia de bărbie) – De acum nu te mai gândi la nimic. A fost un ceas
rău. (răsuflă adânc). Bine, duducă. În sfârşit că s’a terminat şi cu revoluţia în casa mea. Şi
să sperăm că pentru totdeauna.
SEVASTIŢA – Da, atunci linişteşte-te şi mata conelule. Ţi-ajunge zbuciumul prin
care ai trecut. Uite de patru seri n’ai luat picăturile.
TELEMAC – Lasă-mă, soro, să răsuflu. Ce tot îmi umbli cu hapuri şi doftorii.
Uită-te la mine, sunt tun. Parcă aş avea patruzeci de ani. Aşa mă port. Nu?
SEVASTIŢA – Bine, bine, dar dacă mă iubeşti, ai să iei doftoria. Aşează-te în
fotoliu, colea… (Telemac se aşează). Şi acum să-ţi aduc papucii… (îi dă papucii).
TELEMAC – Ai dreptate, e bine aşa. Mai ales după tot ce a fost. Dar să nu mai
vorbim despre asta. Să fii tu cuminte cum ai fost totdeauna. Nici nu ştii tu ce bandiţi sunt
bărbaţii, Sevastiţo!
SEVASTIŢA – Mie îmi spui. Nu-i cunosc eu.
TELEMAC – Ia aprinde-mi o ţigară…
SEVASTIŢA – Îndată conelule.
 TELEMAC – Şi dacă ai să fi cuminte tare, atunci ai să vezi tu. Ei! Ştii căsuţa lui
Miluţă poliţaiul din Dorohoiu?
SEVASTIŢA – Aceia e coşcogeamite căsoiul conelule, nu căsuţă…
TELEMAC – Cine ştie, poate o cumpărăm noi… pentru o fetiţă dulce şi
ştrengăriţă, după care umblă flăcăii şi ghiujii. Şi poate, să mă gândesc, o să mă mut eu la
tine… Şi ca să nu se vorbească în oraş fel de fel despre noi, s’ar putea să te iau de… Dar
la asta am să mă mai gândesc eu…
SEVASTIŢA – Ce bun eşti mata, conelule… Vrei să mă iei de…
TELEMAC – În sfârşit, bine că am intrat în normal… Aşa! (pauză). Cât mai e
până la masă?
SEVASTIŢA – Ca la un ceas…
TELEMAC – Atunci avem timp pentru o partidă?
SEVASTIŢA – Se înţelege.
TELEMAC – Azi fiindcă e zi mare, jucăm cu cărţile cele noi.
SEVASTIŢA – Cum vrei mata…
TELEMAC – Şi, ca să nu uiţi că sunt Telemac Ţaţomir, am să te joc de autoritate.
SEVASTIŢA – Pe cât jucăm?
TELEMAC – Pe o mie de lei partida…
SEVASTIŢA – Nu e prea mult?
TELEMAC – Nu, c’ai să câştigi tu, drăcoaico…
SEVASTIŢA – Crezi mata c’am să câştig?
TELEMAC – Cum să câştig eu la cărţi, puişorule, când am avut azi noroc în
dragoste… (face cărţile).
SEVASTIŢA – Mare uoţ mai eşti mata, boierule, mare uoţ!
TELEMAC (Împarte cărţile) – Una mie, una ţie, una mie, una ţie…

Cortina