Sunteți pe pagina 1din 31

INTRODUCERE

1. INTRODUCERE
1.1 Problema globală a energiei

Este bine cunoscut faptul că ţările dezvoltate şi puternic industrializate consumă mai multă
energie pe cap de locuitor decât ţările în curs de dezvoltare sau cele din lumea a treia. Se ştie
şi faptul că există o corelaţie între standardele de viaţă ale unei ţări şi consumul său energetic.
În general, cu cât este mai ridicat standardul de viaţă, cu atât este mai mare şi consumul
energetic. Totuşi, intensificarea, într-un ritm atât de rapid, a consumului de combustibili
lichizi în secolul XX pentru a satisface nevoile tot mai crescânde ale populaţiei globului,
sugerează că nu mai este prea mult până când epuizarea resurselor de petrol şi gaze naturale
va începe să ne afecteze în mod negativ. Acest lucru va face să crească nivelul de utilizare a
resurselor energetice alternative din biomasă.(Klass, 1998)

Ţările puternic industrializate şi câteva dintre ţările cu cea mai mare densitate a populaţiei
sunt responsabile pentru consumul majoritar de energie (aproximativ 65%) şi pentru cea mai
mare parte a consumului de combustibili fosili.

Estimările actuale asupra rezervelor dovedite nu reprezintă rezervele recuperabile definitive


deoarece activităţile curente de exploatare şi noile descoperiri sunt în general capabile să
susţină rezervele dovedite pentru încă multe decade.

Figura 1.1 Epuizarea rezervelor globale de petrol cu o rată de creştere a consumului anual de
1,2%

În ciuda faptului că piaţa internaţională a comerţului de petrol şi gaze naturale este în floare şi
a faptului că nu sunt semne reale care să arate o reducere semnificativă a consumului
energetic global, rezervele estimate şi data limită sugerează că epuizarea rezervelor de petrol
şi gaze naturale va reprezenta o problemă majoră la jumătatea secolului XXI.

Ruptura produsă în disponibilitatea şi furnizarea energiei şi combustibililor care a avut loc în


anii 1970 demonstrează impactul potenţial asupra societăţii. Estimările efectuate în perioada

1
INTRODUCERE

anilor 1970 arătau, de exemplu, că rezervele globale de gaze naturale se vor epuiza până în
anul 1995. Descoperirea unor noi rezerve mari, îmbunătăţirea semnificativă a metodelor de
extracţie şi procesare a gazului natural, eficienţa crescută a echipamentelor finale în utilizarea
gazului şi nu în ultimul rând rata de utilizare anuală mai scăzută decât cea estimată, au
contribuit toate ca estimările anterioare să nu se adeverească. Totuşi, când vine vorba de
cerinţele energetice globale şi de faptul ca este nevoie de perioade îndelungate de timp pentru
a reface rezervele de combustibili fosili, trebuie luat în considerare faptul că Pământul nu este
o sursă infinită de petrol sau gaze.

1.2 Problema generală a poluării

Arderea lemnului și a cărbunelui pentru încălzire și energie, a cauzat probleme cu secole sau
chiar milenii înainte. Încă de când omul a făcut foc cu lemne în peșteri, au existat probleme
de respirație.

În 1306, regele Edward I la Angliei a interzis utilizarea cărbunelui care cauza apariția
fumului usturător în Londra.

In 1850 s-a inventat termenul “smog” pentru combinația de fum (“smoke”) de cărbuni și
ceață (“fog”) care apărea frecvent deasupra Londrei. In 1873 și 1911, smogul a fost acuzat ca
ar fi cauzat moartea a 700 (19 persoane au murit cazând accidental în Tamisa din cauza
vizibilității), respectiv a 1150 de persoane. Cel mai grav eveniment a fost înregistrat în
Londra în 1953, la începutul lunii decembrie, când din cauza unei inversiuni termice și a unui
front staționar, vântul nu a mai bătut de loc (0km/h). Evenimentul a fost numit “Big Smoke”,
cauzând reducerea vizibilității la 0 și la moartea a 4000 de persoane în interval de 5 zile. In
urma acestui eveniment, Anglia a adoptat Actul Clean Air în 1956.

Evenimente similare au avut loc în Statele Unite în octombrie 1948, când 20 de persoane au
murit și peste 7000 au fost spitalizați în Donoro, Pennsylvania ca urmare a fumului industrial
acumulat pe valea râului din zona. Acestea și alte evenimente au condus, în 1963, la
adoptarea primei legi federale în SUA: Clean Air Act, pentru a reduce poluarea din surse
staționare.

Smogul fotochimic a fost descoperit în California de Sud în 1953, după primele alerte
antismog de la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial. In urma acestor studii, în 1970, în
Clean Air Act sunt introduse și sursele mobile de poluare, stabilind standarde pentru calitatea
aerului ambient și limitele pentru emisiile produse de surse staționare și mobile. Actul a fost
revizuit în 1990 și acum reglementează 189 de poluanți toxici ai aerului și combustibili
alternativi și monitorizează poluanți care contribuie la apariția ploilor acide și diminuarea
stratului de ozon.

Este crucial să luam masuri pentru reducerea poluării. O abordare preferabilă este să
prevenim pătrunderea poluanților în atmosferă. O cale pentru a realiza acest lucru este să
reducem dependența față de combustibilii fosili și să ne îndreptam atenția spre surse
energetice nepoluante și regenerabile. Ar fi de dorit ca populația să aibă la dispoziție energie

2
INTRODUCERE

din diferite surse în funcție de locația fiecăruia. Schimbări de o asemenea anvergură nu se pot
produce rapid și implică dezvoltări tehnologice majore, modificări în infrastructura sistemului
energetic.

In viitorul apropiat, majoritatea energiei va proveni tot din combustibili fosili, iar o
modalitate de a reduce emisiile este utilizarea și arderea unor combustibili curați și adaptarea
autovehiculelor pentru a rula cu combustibili alternativi și pentru a produce mai puține emisii
poluante.

Prima lege a termodinamicii poate fi transpusa astfel: energia nu poate fi nici creata, nici
distrusa. Energia se poate transfera de la un corp la altul, și poate schimba forma, dar nu
poate pur și simplu să apăra sau să dispară. Energia chimică se poate transforma în căldura,
energia cinetică poate deveni energie mecanică sau orice altă combinație. De exemplu
energia din benzina este energie solara care a fost stocata în plante. Când este folosită într-un
motor, această energie devine lucru mecanic, care face ca mașina să se miște. In acest mod,
motoarele cu combustie, turbinele de gaz sau bateriile pot fi considerate dispozitive de
conversie a energiei.

Transferul de energie este rareori 100% eficient. Un automobil nu reușește să transforme mai
mult de 20-25% din energia conținută în benzină, în lucru mecanic, restul devenind căldura
risipita (Desonie, 2007).

Impactul factorului uman asupra mediului natural depinde în mod fundamental de


interacţiunea existentă între populaţie, creşterea economică şi tehnologie. Acest impact poate
fi pus în evidenţă prin următoarea identitate:

În această relaţie, poluarea este înţeleasă ca degradare a mediului şi apare ca produs al


populaţiei, nivelului veniturilor (termenul Produs Intern Brut, PIB/locuitor) şi intensităţii
poluării provocată de producţie (termenul poluare/PIB).

Încă din anii 1960, modificările climatice şi calitatea aerului au devenit un subiect important
de discuţie şi de multe ori au creat controverse în multe ţări şi rândul guvernelor sau
diferitelor comunităţi ştiiţifice.

Fără atmosfera protectoare, Pământul ar fi de nerecunoscut. Gazele care compun atmosfera


asigura ingredientele brute necesare plantelor pentru a produce alimente și organismelor vii
pentru a putea folosi energia din alimente. Stratul de ozon situat în partea superioara a
atmosferei protejează viața planetei filtrând radiațiile solare. Gazele cu efect de seră,
stochează căldura, rezultatul fiind temperaturi globale moderate. Atmosfera reprezintă locația
tuturor fenomenelor meteorologice: ploaie, secetă sau vânt. Dar atmosfera este atât de
necesara umanitarii nu doar din aceste motive. Umanitatea profită de imensitatea atmosferei
folosind-o ca un depozit pentru gazele nedorite rezultate în urma proceselor industriale. Iar în
acest moment, cantitatea de poluare a aerului ne depășește. Orașe, zone rurale, parcuri

3
INTRODUCERE

naționale – toate sunt afectate de aerul tot mai poluat. Poluanții rezultați în urma arderii
combustiilor sau a producerii de chimicale se ridica în aer deasupra zonei în care sunt produși
conducând la vizibilitatea redusă, mediu alterat și în final la sănătate compromisa. Unele
substanțe poluante se combina cu apa din atmosfera creând acizi care revin pe suprafața
Pământului ca ploi acide. Aceste ploi acide degradează păduri, mediile cu apa dulce, obiecte
culturale, etc.

Poluanții aerului nu dăunează doar la nivel local sau regional, aceștia produc deteriorări ale
mediului la scara globala. Creșterea concentrațiilor gazelor cu efect de sera, rezultatele
activităților umane precum arderea combustiilor fosili au ridicat temperaturile globale. Acest
fapt a condus deja la creșterea nivelului marilor și oceanelor, la apariția fenomenelor meteo
extreme, la topirea ghețarilor și calotei glaciare. Eforturile depuse până acum, de diminuarea
gazelor cu efect de seră au avut rezultate limitate, dar lumea devine tot mai conștientă că este
nevoie de soluții alternative (Desonie, 2007).

Azotul (N2) și oxigenul (O2) reprezintă 99% din gazele care se regăsesc în atmosferă. Deși
alte componente însumează doar restul de 1%, unele dintre ele sunt extrem de importante.

Tabelul 1.1 Lista gazelor atmosferice şi concentraţiile acestora

GAZ SIMBOL CONCENTRATIE (%)


Azot N2 78,08
Oxigen O2 20,95
Argon Ar 0,93
Neon Ne 0,0018
Helium He 0,0005
Hidrogen H 0,00006
Xenon Xe 0,000009
Vapori de apa H2O 0–4
Dioxid de carbon CO2 0,36
Metan CH4 0,00017
Protoxid de azot
N2O 0,00003
(Nitrous Oxide)
Ozon O3 0,000004
Particule (praf,
0,000001
funingine)
Clorofluorocarbon
0,00000002
(CFC)
sursa: (Desonie, 2007)

Cel mai important factor care contribuie la poluarea aerului îl reprezintă arderea

4
INTRODUCERE

combustibililor fosili. Poluanții aerului provin fie direct din țeava de eșapament, fi sunt un
rezultat al reacțiilor chimice dintre emisii și lumina solara. Poluanții aerului includ gazele cu
efect de seră, gaze toxice, particule și compuși care reacționează cu apa din atmosfera creând
ploile acide. Un alt tip de poluant îl constituie compușii organici volatili (VOC) care se
răspândesc în aer în principal prin evaporare.

Deși printre poluanți se află și compuși care se regăsesc în mod natural în compoziția
atmosferei, de exemplu CO2-ul, activitățile umane îi produc și eliberează în cantități peste
nivelul normal. Unii compuși sunt poluanți pentru ca se află într-o zonă a atmosferei unde nu
ar trebui să fie defapt: de exemplu o zonă care acționează ca un scut împotriva razelor UV în
stratosfera, este poluant daca se afla în troposfera. Căldura în exces este considerata un factor
poluant iar zonele urbane sunt afectate de creșterea temperaturilor și de condiții
meteorologice variabile.

Dioxidul de carbon (CO2) și vaporii de apă rezultați în urma arderii complete a cărbunilor și
petrolului pur sunt gaze cu efect de sera. Acești compuși nu sunt o amenințare directă asupra
sănătății populației, dar contribuie la încălzirea globala. Pe de altă parte, rareori cărbunii sau
petrolul sunt în stare pură și astfel arderea lor conduce la apariția și a altor poluanți precum:
monoxid de carbon (CO), dioxid de azot (NO2), dioxid de sulf (SO2) și hidrocarburi
(Desonie, 2007).

Monoxidul de carbon este un gaz incolor și inodor care este letal în cantități mari.

Oxizii de azot (NO) sunt gaze cu efect de sera. Arderea cărbunilor și petrolului emite azot
care reacționează cu oxigenul O2, formând dioxid de azot NO2 și monoxid de azot NO.
Dioxidul de azot, NO2, este un gaz otrăvitor, de culoare maro – roșcat care contribuie la
colorarea aerului în nuanțe de roșu – maroniu și apariția unui miros caracteristic de bălegar în
zonele poluate. Concentrațiile de oxizi de azot NOx în zonele urbane se estimează a fi de la
10 până la 100 de ori mai mari decât în cele rurale. In aer umed, NOx reacționează cu apa,
H2O, pentru a forma acid azotic (HNO3), o componenta a ploilor acide

Oxizi de sulf Deși SOx reprezintă simbolul caracteristic tuturor oxizilor de sulf (SO2 și SO3),
aproximativ 95% din totalitatea oxizilor de sulf sunt sub forma de dioxid de sulf (SO2). In
atmosfera dioxidul de sulf, SO2, este precursorul sulfaților (SO42-) care au efecte puternic
distrugătoare și care se formează prin adiția chimica a oxigenului (O2). SO3 nu este un
compus stabil și poate reacționa cu apa (H2O) pentru a forma acidul sulfuric (H2SO4),
compus al ploilor acide (Wang, Pereira et al., 2005).

Ozonul (O3) nu este un rezultat direct al arderii combustibililor fosili, ci rezultatul unui
proces în doua etape. Întâi, hidrocarburile rezultate în urma arderii incomplete a benzinei
reacționează cu oxizii de azot și oxigenul atmosferic formând ozonul. Apoi, ozonul
reacționează cu evacuarea automobilului formând smogul foto – chimic. Aceste reacții au loc
doar în prezența luminii solare, de aceea poluarea cu ozon este mai accentuată în zilele
însorite și calde de vară, fiind un fenomen îngrijorător în Los Angeles, California (Desonie,
2007).

Particulele sunt un coprodus al arderii combustibililor fosili și biomasei. Majoritatea

5
INTRODUCERE

particulelor sunt nontoxice, dar pot provoca probleme de sănătate dacă pătrund în plămâni.
Particulele pot pătrunde în atmosfera și din surse naturale cum ar fi cenușa vulcanică sau praf
adus de vânt. Deoarece particulele reduc vizibilitatea, acestea constituie cei mai perceptibili
poluanți ai aerului. Vântul poartă aceste particule pe distante mari, de exemplu particulele din
Europa cauzează ceața care acoperă zonele Arctice în fiecare primăvara.

Compușii organici volatili (VOC) sunt în majoritate hidrocarburi care intră în atmosfera în
principal prin evaporare. Exista mai multe tipuri de hidrocarburi în aer, cel mai întâlnit
compus fiind metanul, CH4. Acesta nu reprezintă un risc imediat asupra sănătății umane, dar
este un gaz cu efect de sera.

Clorofluorocarburile sunt compuși organici volatili sintetici. Acești compuși sunt foarte
stabili. Mult după ce au fost fabricați, aceștia continua să urce în atmosfera superioara unde
distrug ozonul stratosferic. CFC-uri sunt de asemenea gaze cu efect de sera. (Atmosphere –
Air polution and its Effects).

Conform estimărilor Environmetal Protetion Agency (EPA) poluarea aerului în Statele Unite
provine: 49% din sectorul transporturilor, 28% din combustibilul ars în centrale și fabrici,
13% din evaporarea substanțelor volatile, 3% din înlăturarea (disposal) deșeurilor solide, iar
7% din diferite alte surse (Desonie, 2007).

Tabelul 1.2 Emisiile de dioxid de carbon (CO2) generate de arderea combustiblilor fosili, pe
regiuni ale lumii

CO2 din
CO2
% din emisii CO2 din Gaze CO2 din
Regiune Total
totale în lume Petrol (Gt) naturale Cărbuni (Gt)
(Gt)
(Gt)
Africa 3,5 0,79 0,35 0,09 0,35
America de
27,6 6,17 3,04 1,28 1,86
nord
America
centrala şi de 3,4 0,76 0,56 0,12 0,08
sud
Europa centrală 17,7 3,94 1,19 1,34 1,42
Europa de vest 17,7 3,94 2,13 0,58 1,23
Asia centrală 3,7 0,82 0,58 0,22 0,02
Orientul
26,4 5,90 2,36 0,35 3,20
îndepărtat
Total 22,34 10,21 3,98 8,15
% din total 45,7 17,8 36,5
Sursa: (Klass, 1998)

În Comunitatea Europeana, sectorul transporturilor totalizează mai mult de 30% din


consumul energetic total din comunitate și este dependent, in proporție de 98% de
combustibilii fosili. Se așteaptă ca 90% din creșterea nivelului emisiilor de CO2 intre anii

6
INTRODUCERE

1990 și 2010 să fie atribuite acestui sector.

Tabelul 1.3 Emisiile de dioxid de carbon, CO2 in EU – 27 (milioane de tone) .

1990 2007 Modificări 1990 - 2007


Emisii totale (Kyoto) 5564,0 5045,4 -518,7
Agricultura 579,5 462,2 -117,3
Arderea combustibililor 4277,4 3999,1 -278,3
și emisii fugitive
Transporturi 779,7 982,5 202,8
Transport rutier 715,3 920,4 205,2
Procese industriale 494,2 442,9 - 51,3
Deșeuri 212,9 141,2 - 71,8
Sursa: (Eea, 2009)

Emisiile de dioxid de carbon, CO2 in EU – 27 provin: 79,3% din arderea combustibililor și


emisii fugitive, 9,2% din agricultură, 8,8% procese industriale, utilizarea produselor și
solvenților și 2,8% din deșeuri. Comparativ cu anul 2007, in 2008 emisiile de CO2 au scăzut
cu 2,1%. Conform protocolului Kyoto, Eu – 15 a fost de acord să reducă emisiile gazelor cu
efect de sera cu 8% intre 2008 – 2012 in comparație cu anul de baza (emisiile pentru anul
(1990) de baza pentru EU-15 au fost fixate la 4265,5 Mt de CO2 echivalent). Pentru EU-15
emisiile de CO2 in anul 2008 au reprezentat 83,6% din totalul emisiilor gazelor cu efect de
sera, iar pentru EU – 27 au reprezentat 82,8% (Eea, 2009).

1.3 Necesitatea pentru carburanți alternativi

Având în vedere problemele legate de poluare şi de diminuarea resurselor fosile, apare


necesitatea pentru carburanți alternativi pentru:

- a asigura o tranziție lină către alți combustibili atunci când se va produce


scăderea drastică a rezervelor de petrol;
- a furniza o siguranță pe termen lung a rezervelor deoarece mai mult de
jumătate din rezervele de petrol ale lumii sunt în Orientul Mijlociu;
- a îmbunătății calitatea aerului deoarece combustibilii alternativi ard cu emisii
mai puțin poluante;
- a depășii barierele generate de absența rezervelor de petrol corelate cu prețul
ridicat al petrolului din alte surse. Un exemplu este utilizarea etanolului produs local prin
fermentarea trestiei de zahăr, ca și combustibil alternativ în Brazilia, care trebuia să importe
cantităși mari de petrol la prețuri ridicate.

7
INTRODUCERE

1.4 Biomasa şi biocarburanţii

În lume există numeroase surse alternative care pot înlocui utilizarea petrolului: gazele
naturale, cărbunii, biomasa, energia hidraulică sau cea generată de vânt, soare, apa mărilor
sau pe cale nucleară. Folosind aceste surse se pot obţine câteva tipuri de combustibili care pot
fi utilizaţi cu succes pentru alimentarea autovehiculelor de diferite tipuri (Ifp).

1.4.1. Biomasa

Terminologia „resurse regenerabile de carbon” din biomasă, surse crude sau deşeuri, este
defapt un termen impropriu deoarece carbonul este într-o stare perpetuă. Carbonul nu este
consumat în sensul că nu va mai fi disponibil sub nici o formă. Foarte multe reacţii chimice
reversibile şi ireversibile au loc într-o aşa manieră că ciclul carbonului face ca toate tipurile
de carbon, inclusiv cel din resursele fosile, să fie regenerabil. Este doar o chestiune de timp
(uneori milioane de ani) ca un fel de carbon să fie mai regenerabil decât altul. Cum timpul
reprezintă o chestiune presantă, pentru a suplimenta rezervele de energie, este nevoie de
materiale care conţin carbon în structură şi care se pot regenera pe perioade relativ scurte de
timp pentru a fi disponibile în mod continuu şi în cantităţi mari. Biomasa reprezintă o sursă
importantă de carbon care îndeplineşte toate aceste cerinţe.

Principalul pas în dezvoltarea biomasei este captarea energiei solare ca şi carbon fix în
biomasă prin fotosinteză, în timpul căreia dioxidul de carbon (CO2) este convertit în compuşi
organici, prin reacţia de mai jos:

Dezvoltarea continuă a plantelor pe glob depăşeşte nevoile energetice primare ale omenirii.
Însă, din motive ecologice, tehnice şi economice, doar o parte a biomasei care se dezvoltă
poate fi utilizată pentru producerea energiei. Chiar şi aşa, rămâne o cantitate mare de biomasă
care poate fi exploatată. Resursele din biomasă cuprind culturile agricole şi forestiere,
deşeurile agricole, forestiere şi industriale şi deşeurile municipale. (Klass, 1998)

Conform Agenţiei Europene de Mediu (European Environment Agency - EEA) potenţialul de


biomasă disponibil în Europa pare a fi suficient pentru a susţine obiectivele ambiţioase de a
produce energie regenerabilă într-o manieră responsabilă faţă de mediu. Dacă este extrasă din
agricultură, silvicultură sau deşeuri organice, biomasa poate furniza căldură, electricitate şi
combustibili pentru transport. De asemeni poate reduce emisiile gazelor cu efect de seră şi
contribuie la realizarea obiectivelor europene legate de producerea energiei regenerabile.

Evident, producerea combustibililor din biomasă intră în competiţie cu alte aplicaţii care nu
sunt parte a sectorului energetic. Îngrijorările recente se referă la faptul că producţia de
biocombustibili din biomasă intră în competiţie cu producţia de alimente. Productivitatea
agriculturii în Europa se află într-o creştere constantă de câteva decenii, iar acest lucru va
continua şi în viitor. Însă pentru a extinde producţia de biocombustibili, va fi nevoie de mult
mai multe suprafeţe cultivate cu plante generatoare de energie. Pe de altă parte, metodele noi
de cultivare, recoltare şi procesare vor reduce timpul necesar producţiei de biocombustibili.
În plus, se studiază şi se dezvoltă culturi energetice noi, care în momentul de faţă nu sunt

8
INTRODUCERE

cultivate, se iau în calcul algele ca sursă pentru biocombustibili, fiind o cultură care necesită
un spaţiu foarte mic pentru dezvoltare. Reziduurile din plante, care includ resturile agricole
sau din păduri, reprezintă un potenţial ridicat în obţinerea biocombustibililor.

Totuşi, producţia extensivă de biomasă poate crea presiuni nefavorabile asupra mediului, îm
special asupra biodiversităţii, resurselor de sol şi apă. De aceea, este foarte importantă
garantarea unei producţii de biomasă durabile. (Ifp)

Conform „Biomass Action Plan” (EC 2005) al Comisiei Europene sunt descrise diferite
acţiuni care să încurajeze utilizarea biomasei ca sursă regenerabilă pentru producerea energiei
(căldură, electricitate, combustibili). În continuare, Comisia Europeană propune, în lucrarea
„An EU Strategy for Biofuels”, următoarele:

- Promovarea biocombustibililor în Uniunea Europeană şi în ţările în curs de dezvoltare


şi se asigură că producerea şi utilizarea acestora, la nivel global, este pozitivă asupra
mediului;
- Pregătirea pentru utilizarea la scară mare a biocombustibililor prin optimizarea
culturilor dedicate, cercetarea biocombustibililor din a doua generaţie şi prin
sprijinirea intrării pe piaţă a acestora prin proiecte demonstrative şi eliminarea
barierelor de ordin non-tehnic;
- Explorarea oportunităţilor în ţările în curs de dezvoltare prin studierea posibilităţilor
de a cultiva materie primă pentru biocombustibili.

Cei mai promiţători biocombustibili sunt biodieselul, bioetanolul, uleiul vegetal pur şi
biometanul, dar şi combustibilii din generaţia a doua cum sunt biohidrogenul şi combustibilii
BtL (en. Biomass to Liquid fuel – combustibili lichizi din biomasă).

Unul din principalele avantaje ale utilizării biocombustibililor în locul combustibililor fosili
în sectorul transporturilor îl reprezintă abilitatea biocombustibililor de a reduce emisiile
gazelor cu efect de seră. Arderea în sine a biocombustibililor poate fi privită ca fiind neutră
din punct de vedere al emisiilor de dioxid de carbon (CO2). În timpul proceselor de ardere,
cantitatea de dioxid de carbon eliberată este aproximativ aceeaşi cu dioxidul de carbon
absorbit de plante prin fotosinteză. Astfel se consideră un ciclu închis al dioxidului de carbon
în atmosferă. Cu toate acestea, pentru a putea furniza informaţii totale asupra echilibrului
emisiilor gazelor cu efect de seră, trebuie efectuat un studiu asupra întregului ciclu de viaţă al
producţiei de biocombustibil.

Tipul de materie primă implicat în obţinerea biomasei este cel care influenţează determinant
climatul. Acesta determină randamentul energetic pe unitate de suprafaţă, utilizarea
îngrăşământului şi de asemeni cantitatea de carbon care poate fi izolată în sol. Trebuie luat în
considerare şi ce înlocuiesc aceste culturi. Dacă acestea înlocuiesc suprafeţe cu iarbă sau
păduri, cantitatea de gaze cu efect de seră e posibil să crească. Dacă, insă, culturile energetice
sunt plantate pe pământ arid, neproductiv unde culturile convenţionale nu se pot dezvolta,
aceastea au potenţialul să reducă emisiile asociate. Emisiile gazelor cu efect de seră pot fi
eventual reduse şi dacă plantele folosite ca materie primă pentru combustibili înlocuiesc
culturi anuale. Din acest punct de vedere, culturile perene energetice sunt mai avantajoase
celor anuale cum ar fi porumbul sau rapiţa. Echilibrul gazelor cu efect de seră ar trebui să fie

9
INTRODUCERE

şi mai favorabil dacă se folosesc şi sursele din deşeuri.

Emisiile rezultate din arderea biocombustibililor şi a combustibililor fosili în vehicule sunt


reglementate de standardele Comisiei Europene. Aceste standarde stabilesc limitele pentru
emisiile de evacuare ale vehiculelor care se vând în statele membre ale Uniunii Europene, dar
nu stabilesc limitele şi pentru vehiculele vândute deja. Standardele sunt denumite EURO 1 –
EURO 5, ultimul intrat în vigoare în anul 2009, iar pentru anul 2014 este propus standardul
EURO 6 cu o reducere a emisiilor de până la 50% faţă de EURO 5.

În întregul ciclu de viaţă al biocombustibililor, costul relativ ridicat al procesului de producţie


rămâne încă o barieră critică în calea dezvoltării comerciale, deşi se obţin progrese în mod
constant. Preţul biocombustibililor va deveni competitiv în momentul în care preţul petrolului
şi a altor surse de combustibili fosili va creşte şi va depăşi un prag critic.

Pentru biocombustibilii din prima generaţie, materia primă reprezintă un factor important în
costul total. Cum preţurile culturilor sunt foarte variabile, la fel şi preţul biocombustibililor
variază mult. Producţia la scară mare are un impact major asupra preţului combustibilului
obţinut. În general, se aşteaptă de la biocombustibili să aibă un impact major socio-economic.
Producţia de biocombustibili de primă generaţie oferă noi oportunităţi pentru piaţa produselor
agricole şi implicit oferă surse noi de venit pentru agricultori/fermieri.

Pe de altă parte, combustibilii din a doua generaţie nu sunt încă produşi la scară comercială.
Datorită costurilor de producţie ridicate, în momentul de faţă nu sunt competitivi, dar cum
tehnologia evoluează, ei vor juca un rol important în viitorul producţiei de biocombustibili.
Avantajul mare al acestor biocombustibili este acela că materia primă utilizată este foarte
variată, iar costul acesteia este redus, fiind în special materiale rezultate în urma altor
activităţi, deci în principal deşeuri. (Rutz e Janssen, 2008)

1.4.2. Tipuri de biocarburanţi

Toţi combustibilii pentru transporturi pot fi clasificaţi în combustibili fosili şi combustibili


bio sau regenerabili.

Criterii pentru alegerea combustibililor alternativi

1. Trebuie să fie ieftin și disponibil pretutindeni


2. Trebuie să ardă curat și să producă ai puține emisii
3. Trebuie să aibă putere calorifica ridicata
4. Ar trebui să fie ușor și ieftin de obținut/produs
5. Ar trebui să nu genereze modificări majore motoarelor existente
6. Ar trebui să crească durata de viața a motoarelor
7. Ar trebui să necesite o întreținere scăzuta a motorului
8. Ar trebui să fie ușor și sigur de manipulat și depozitat

10
INTRODUCERE

Pentru producţia acestor biocarburanílor se utilizează diferite tipuri de materie primă. Deşi în
momentul de faţă petrolul reprezintă principala sursă pentru producerea de combustibili
pentru transport, în Figura 1.2Error! Reference source not found. sunt prezentate diferite
metode de a produce combustibili din biomasă.

Figura 1.2 Tipuri de carburanți și metodele de obținere (Rutz e Janssen, 2008).

Biocarburanţii pot fi clasificaţi după starea lor în:

1. Combustibili lichizi

Alcooli

a) Metanol – Alcool metilic CH3OH


b) Etanol – Alcool etilic C2H5OH
c) Di – Metil Eter DME CH3OCH3
d) Di – Etil Eter DEE C2H5OC2H5
e) Metil Terț – Butil Eter MTBE C2H5OC2H5

Biodiesel (uleiuri vegetale)

2. Combustibili gazoși

f) a) Hidrogen – H2
g) b) Gaz Natural Comprimat – Metan – CH4
h) c) Gaz Petrolier Lichefiat – GPL
i) d) Biogaz (CH4 și CO)

11
INTRODUCERE

Interesul accentuat pentru utilizarea combustibililor alternativi rezultă din două mari
probleme:

- Autovehiculele care rulează cu benzina sau motorina sunt considerate o sursă majora
de poluare
- Combustibili clasici se obțin din petrol, care reprezintă o sursă neregenerabilă de
energie (Alternative Fuels For Vehicles)

Succesul combustibililor alternativi pe piața globală va depinde de numeroși factori, precum:


înțelegerea publică și gradul de conștientizare al consumatorilor, probleme economice,
performanțele automobilelor, disponibilitatea combustibililor, vehiculelor și a sistemelor de
distribuție și marketing și nu în ultimul rând avansul tehnologic (Heath, 2008).

Există o mare varietate de surse de materie primă, biocombustibili, tehnologii şi utilizări ale
biocombustibililor. Astfel, uleiurile crude şi biodieselul se pot produce direct din plante
oleaginoase. Etanolul se poate procesa din zahăr, amidon sau celuloză. În plus, biomasa poate
fi lichefiată sau gazeificată pentru a se obţine gaz sintetic (en. Syngas – acest termen va fi
utilizat în continuare în lurare) din care mai departe se obţin diferiţi combustibili.

În continuare în lucrare se vor prezenta tehnologiile uzuale de obţinere pentru biodiesel din
plante oleaginoase, bioetanol din zahăr şi amidon şi syngas din materie primă lignocelulozică.

12
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

2. ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL


TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A
BIOCARBURANŢILOR PENTRU AUTOMOBILE

2.1 Istoricul motoarelor cu ardere internă şi a carburanţilor alternativi

Povestea combustibililor auto și a poluării aerului începe cu nevoia de lumină și


combustibilul pentru lămpi. Arheologii au găsit o varietate de lămpi și lanterne produse în
timpul civilizațiilor clasice din Egipt, Grecia, Roma, India și China. În aceste lămpi se
foloseau uleiuri vegetale sau grăsimi animale și deobicei aveau o gură de scurgere sau un fitil.
La jumătatea secolului XVIII în Europa și începutul secolului XIX în Statele Unite se
introduce uleiul de balenă care era procesat și comercializat la scară industrială.

În mod ironic, dacă privim acum, când a apărut automobilul, acesta a fost privit ca o metodă
de transport mult mai curată și mai sigură decât folosirea vehiculelor trase de cai.

Primul motor cu ardere internă autentic, în America, a fost dezvoltat de Samuel Morey, în
1926, era alimentat cu alcool și terebentină și era folosit ca motor de barcă.

În 1860, inventatorul german Otto a folosit alcool etilic ca și combustibil într-un motor
timpuriu, deoarece alcoolul netaxat era foarte răspândit și disponibil în Europa pentru lămpile
cu spirt. Acesta a conceput un carburator, care ca și cel al lui Morey, încălzea alcoolul când
motorul era pornit, pentru o mai ușoară vaporizare. Motorul său în patru cilindrii avea să
devină un model pentru motoarele viitoare cu ardere internă.

Automobilul – ”mașina care a schimbat lumea” – n-a fost inventat de o singură persoană sau
de un grup de persoane remarcabile, ci a fost rezultatul unei întregi revoluții industriale în
manufactură. În 1879 George Selden a patentat vehiculul alimentat cu benzină, iar în 1885,
Carl Benz a dezvoltat primul proces practic de fabricare a automobilelor în Germania
(Kovarik, 1998).

La sfâșitul secolului XIX, New York și Philadelphia erau printre orașele care salutau
automobilele electrice silențioase și curate care înlocuiau trăsurile trase de cai ”atât de
poluante”. Utilizatori și inventatori, printre care și Thomas Edisson, au discutat potențialul
acestor autovehicule, iar în 1899, un autovehicul electric a stabilit recordul de viteză la 97,6
km/h (61 mph) (Struben e Sterman, 2006).

Motorul Diesel are o istorie lungă, aflată în strânsă legătură cu probleme economice sau de
altă natură ale vremii. Motorul Diesel a fost conceput de Rudoph Diesel, care în 1892 a
înaintat patentul la Oficiul de Patente din Germania, pentru metoda și designul motorului său
cu ardere internă. În anul 1989 obține patentul; cu un an înainte, în 1897 produce un motor
Diesel care funcționează cu eficiență de 75% față de motorul cu aburi. Acest motor, în
particular, folosea ulei de arahide, iar în viziunea lui Diesel, aceasta era o oportunitate pentru

13
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

fermieri ca o sursă economică de combustibil, sursă provenită din biomasă. A fost folosit cu
combustibil obținut din biomasă până în anii 1920 și reîncepe să fie folosit în aceeași manieră
în zilele noastre.

Motorul inițial al lui Diesel nu era suficient de mic, astfel putând fi utilizat doar staționar,
fiind foarte greu. După moartea lui Diesel, motorul său a fost reproiectat în 1920 într-o
versiune îmbunătățită mai mică și compactă, acest lucru permițându-i să fie utilizat în foarte
multe aplicații, inclusiv în industria automobilelor. Anul 1936 aduce primul automobil cu
motor Diesel, modelul 260D fabricat de Mercedes-Benz.

Motorul original al lui Rudolph Diesel a fost proiectat să funcționeze cu ulei mineral (fosil),
iar la cererea Guvernului Francez, în cadrul expoziției World Fair din Paris din anul 1900,
motorul a funcționat cu ulei de arahide, atât de omogen încât puțină lume și-a dat seama de
acest lucru.

Uleiul de palmier a fost des considerat o sursă de combustibil diesel în studii istorice.
Uleiurile vegetale au reprezentat o sursă importantă de combustibil în timpul celui de-al
doilea Război Mondial. Brazilia a interzis exportul de ulei de bumbac pentru a putea substitui
motorina importată. Japonia, India, China și alte țări au raportat utilizări ale uleiurilor
vegetale ca surse de combustibil pentru motoare Diesel.

2.2 Evoluţia carburanţilor între anii 1830 şi 1950

Istoria energiei este încărcată de mituri şi inexactităţi. Primul mit este că prima sondă de ţiţei
a lui Edwin Drake a forat în Pennsylvania în 1859. Defapt, în secolul XIX și inceputul
secolului XX, în Europa și Statele Unite, lămpile cu diferite tipuri de ulei erau un lucru
obișnuit. Acești combustibili au reprezentat punctul de plecare logic pe care îl căutau
inventatorii în a utiliza combustibili lichizi în motoarele cu ardere internă.

Uleiurile lampante includeau tot felul de uleiuri vegetale (castor, rapiță, arahide), uleiuri
animale (în special ulei de balenă și seu de vacă și porc), terebentină rafinată din pin și
alcooli, în special metanol sau alcool metilic și alcool din cereale (etanol sau alcool etilic).

În anii 1830-1840, înainte de descoperirea petrolului în Pennsylvania, cel mai popular


combustibil în Statele Unite era un amestec de alcool etitlic cu terebentină (20-50%) pentru a
da culoare flăcării și câteva picături de ulei de camfor pentru a masca mirosul turpentinei.
Acest combustibil se numea ”camphene”.

Spre sfârșitul anilor 1830, amestecurile de alcool au înlocuit treptat uleiul de balenă care
devenea tot mai scump. În anii 1850, ”camphene” era mai ieftin decât uleiul de balenă și
untura, și avea cam același preț ca uleiul de cărbune, comercializat pentru prima oară ca și
”kerosen”. La apariția sa, în 1860, kerosenul din petrol a fost un combustibil bun, nu foarte
volatil, ardea puternic și era destul de iefin. Astfel, ar fi trebuit să se producă o trecere ușoară
de la ”camphene” la kerosen, dar o taxă pe alcool de 2,08$ pe galon a fost impusă în trepte

14
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

între 1862 și 1864. Deși taxa a fost menită a fi aplicată băuturilor alcoolice, nu s-a făcut o
formulare exactă, astfel, ea a fost impusă și alcoolului destinat combustibililor și utilizărilor
industriale. Acest lucru a făcut ca, peste noapte, kerosenul să devină combustibilul principal
în Statele Unite. În Europa în schimb, trecerea de la combustibilii alcoolici către kerosen s-a
produs treptat, în a doua jumătate a secolului XIX.

În perioada dintre 1890 și 1914, oamenii de știință din Germania, Franța și Anglia, precum și
oficialii guvernamentali își exprimau îngrijorarea legată de longevitatea rezervelor de petrol
și de natura imprevizibilă a surselor de petrol din Rusia și America. Companiile producătoare
din Germania, Franța și Anglia, vindeau deja motoare echipate să funcționeze cu diferiți
combustibili. În regiunile tropicale unde rezervele erau neregulate și în medii închise precum
minele și fabricile, erau preferate motoarele care puteau rula cu alcool.

Cu rezerve locale reduse, Franța și Germania, erau susținătoare înfocate ale dezvoltării pe
scară largă a combustibilului care putea fi distilat rapid din produsele fermelor locale. Până în
1896, trăsuri fără cai își făceau apariția pe străzile din Europa și Statele Unite, iar motoarele
cu ardere internă înlocuiau treptat motoare cu aburi din mașinile ușoare și echipamentele
pentru ferme. Întrebarea dacă benzina sau alcoolul era un combustibil mai bun a provocat
dezbateri aprinse și numeroase curse cu mașini alimentate cu diferiți combustibili au avut loc
în Europa.

În 1902 a avut loc o expoziție de automobile la Paris, dedicată automobilelor alimentate cu


alcool, utilajelor pentru ferme și o mare varietate de lămpi, sobe, încălzitoare, fiare de călcat
și orice alte obiecte de uz casnic sau motoare agricole alimentate cu alcool. Alte opt expoziții
dedicate combustibililor pe bază de alcool au avut lon în Germania, Franța, Italia și Spania
între 1901 și 1904. Producția de alcool în Franța se triplează din 1900 până în 1905, iar
motivația pentru interesul arătat de Franța pentru acest produs provenea pe de o parte din
exporturile în descreștere de sfeclă de zahăr și surplusul de alte culturi, iar pe de altă parte din
intensificarea importurilor de petrol din Statele Unite corelate cu lipsa rezervelor locale.
Germania a încercat să păstreze un echilibru între prețurile alcoolului și petrolului și a impus
taxe pe petrolul importat. În 1915, când deficitul de petrol părea să paralizeze sistemul de
transporturi din Germania, mii de motoare au fost modificate rapid să funcționeze cu alcool.

În Statele Unite, abia în 1906 s-a renunțat la taxa pe alcool. În același timp au început studiile
și testele alcoolului ca și combustibil pentru motoarele cu ardere internă. E. Thomson a
declarat că în ciuda valorii B.T.U. (British Thermal Unit) mai mici, un galon de alcool va
genera, într-un motor cu ardere internă, aproximativ aceeași putere ca un galon de benzină,
iar acest lucru se datorează eficienței superioare a operației. USDA a demonstrat, tot în 1906,
eficiența alcoolului în motoare și a descris cum pot fi modificate motoarele pe benzină pentru
a rula cu alcooli, pentru a avea putere mai multă cu combustibil alcoolic pur sau pentru
consum echivalent de combustibil, în funcție de necesități. În urma testelor din 1907 și 1908
s-a constatat că se pot obține rapoarte de comprimare mai mari cu alcool decât cu benzină.
Dacă raportul de comprimare era modificat în funcție de combustibil, economia de
combustibil era practic aceeași, în ciuda puterii calorice mai ridicate a benzinei. Anglia și
Franța au efectuat, de asemeni, teste și experimente, în paralel cu benzină, alcool, benzen și

15
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

amestecuri.

În urma testelor, societatea Scientific American a concluzionat în 1918 că: ”este definitiv
stabilit că alcoolul poate fi amestecat cu benzina pentru a produce un combustibil potrivit
pentru motoarele cu ardere internă”.

Henry Ford declara unui reporter în 1925 că alcoolul etilic este combustibilul viitorului, iar
această declarație era opinia împărtășită de întreaga industrie auto. ”Combustibilul viitorului
va proveni din fructe, buruieni, ... – aproape orice. Există combustibil în fiecare bucățică de
materie vegetală care poate fi fermentată”.

Alcoolul etilic a fost utilizat de multă vreme ca și combustibil pentru autovehicule, fie
înlocuind benzina într-un motor cu ardere internă modificat, fie pentru a îmbunătății cifra
octanică atunci când este în amestec cu benzina în proporție de 10-30%, fără a necesita
modificarea motorului.

O denumire familiară este ”gazohol” și definea amestecul de 10% etanol și 90% benzină în
anii 1970. În Filipine, în 1930, se utiliza un amestec de 20% alcool din trestie de zahăr cu
benzină și kerosen, sub numele de ”gazonol”. Alte denumiri mai puțin cunoscute sunt:
koolmotor, benzalcool, moltaco, lattybentyl, natelite, alcool și agrol întâlnite în Anglia, Italia,
Ungaria, Suedia, Africa de Sud, Brazilia și respectiv Statele Unite între anii 1920 și 1930.

Aspectele economice au favorizat petrolul împotriva alcoolului. Țările cu rezerve


considerabile de petrol, precum Statele Unite, sau care controlau surse petroliere din alte
teritorii, ca Olanda, au produs în general rapoarte împotriva utilizării combustibililor
alternativi. Pe de altă parte, tările care nu dețineau rezerve proprii de petrol au produs
rapoarte favorabile combustibililor alternativi. Contrastul era major.

În ceea ce privește combustibilii pentru motoarele diesel, în cadrul Expoziției de la Paris din
1900, Rudolf Diesel declara referitor la motorul pe care îl crease, că fusese construit să ruleze
cu petrol și că a rulat cu ulei vegetal, fără nici un fel de modificări, în cadrul expoziției rulând
cu ulei de arahide. Diesel a oferit și date concrete în urma testelor, aceastea arătând un
conținut de 11,8% hidrogen în compoziție și o putere calorifică de 8600 de calorii sau 32.124
BTU per kilogram. Conform afirmațiilor lui Diesel, experimente similare, încununate de
succes, au avut loc și în St. Petersburg cu ulei de castor și ulei de proveniență animală.

Majoritatea țărilor din Europa care aveau colonii africate (Belgia, Franța, Italia, Anglia) și-au
exprimat în acea perioadă interesul pentru combustibili din uleiuri vegetale, iar Germania și
alte țări publică articole și rapoarte referitor la acest tip de combustibil.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, uleiurile vegetale au fost utilizate ca și
combustibili de urgență. China a produs combustibili diesel, lubrifianți, ”benzină” și
”kerosen”, ultimele două printr-un proces de cracare a uleiului de tung și a altor uleiuri
vegetale.

Prima atestare a uleiurilor vegetale sub denumirea de ”biodiesel” a fost în august 1937, patent

16
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

atribuit lui G. Chavanne (University of Brussels, Belgia). Acesta descrie utilizarea etil
esterilor de ulei de palmier ca și combustibil diesel, esterii fiind obținuți prin transesterificare
cu cataliză acidă. În 1942 a fost publicat un raport amplu al utilizării etil esterilor de ulei de
palmier ca și combustibil în ceea ce putem considera, probabil, primul test urban a unui
autobuz rulând cu biodiesel (Knothe, Van Gerpen et al., 2005).

2.3 Tehnologii actuale de producere a biocarburaților

2.3.1. Tehnologia de obţinere a biodieselului

Pentru a obţine biodiesel, ideea de bază este de a converti gliceridele naturale în produse
lichide care au proprietăţi asemănătoare cu motorina clasică. Materia primă este constituită,
în principal, din uleiuri cu trigliceride obţinute din seminţe uleioase, alge sau grăsimi
animale. Aceste uleiuri conţin în mod normal cantităţi mici de monogliceride, digliceride şi
acizi graşi liberi. (Klass, 1998)

a. Extragerea uleiului

Extragerea uleiului din biomasă reprezintă primul pas în producţia de biodiesel. Pentru a
efectua această operaţiune, în ceea ce priveşte extragerea uleiului din seminţe, există două
tipuri fundamentale de procese: industriale, în care producţia se face centralizat, prin rafinare,
în instalaţii de dimensiuni industriale sau în prese de dimensiuni mici, prin presare la rece.

Instalaţiile de presare la rece

În instalaţiile de presare la rece, seminţele uleioase sunt iniţial spălate şi apoi presate exclusiv
mecanic la temperaturi maxime de 40 °C. Suspensia uleioasă rezultată este extrasă prin
sedimentare sau filtrare. Un coprodus al acestui proces sunt turtele de presare, în care rămâne
intenţionat o cantitate de ulei de aproximativ 10%, şi care sunt apoi utilizate ca furaje bogate
în proteine, folosite pentru hrana animalelor. Datorită costurilor mari de producţie, instalaţiile
de presare la rece nu se mai folosesc la scară largă. (Rutz e Janssen, 2008)

Instalaţii industriale

Cea mai utilizată metodă pentru a extrage uleiul din seminţe este tratarea materiei prime în
instalaţii industriale. Materia primă trebuie întâi pretratată. În timpul acestui pretratament,
seminţele sunt uscate pentru a ajunge la un conţinut de apă de aproximativ 9% (de exemplu
conţinutul de apă al seminţelor de rapiţă este 15%). În acelaşi timp seminţele sunt şi curăţate.
În plus, seminţele cu dimensiuni mai mari, de exemplu cele de floarea soarelui, sunt decojite
sau decorticate.

17
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

Figura 2.1 Instalaţii de presare la rece (Sursa:(Rutz e Janssen, 2008))

După aceste tratamente, în final seminţele sunt zdrobite şi se condiţionează umiditatea şi


temperatura. Umiditatea trebuie controlată deoarece o valoare prea ridicată a umidităţii face
dificilă pătrunderea solventului. La fel, umidititatea scăzută face ca seminţele să fie mai
compacte, ceea ce duce de asemeni la pătrunderea dificilă a solventului. Temperatura se
stabileşte la valori peste 80 °C pentru a dezactiva microorganismele şi pentru a evita pătarea
presei cu proteine coagulate. În plus, solventul poate pătrunde mai bine între seminţele
zdrobite, iar curgerea uleiului este mai uşoară cu cât acesta este mai lichid. În acest mod, de
exemplu, din seminţele de rapiţă, se poate extrage o cantitate de aproximativ 75% ulei. Acest
ulei crud este apoi filtrat şi deshidratat pentru a putea fi mai apoi rafinat în uleiuri vegetale
sau utilizat în producţia de biodiesel.

Turtele rămase în urma procesării mai au un conţinut de aproximativ 25% ulei şi din acest
motiv pot fi în continuare procesate pentru a extrage restul de ulei. Întâi turtele sunt zdrobite
astfel ca solventul, de obicei hexan, să poată fi adăugat şi să poată pătrunde bine în interiorul
materiei prime, şi astfel la temperaturi de până la 80 °C să se extragă uleiul. În urma acestui
proces rezultă un amestec de ulei şi hexan şi şrot de extracţie. Hexanul este apoi separat din
cele două produse pentru a fi reutilizat în proces.

Figura 2.2 Procesul de extacţie al uleiului din seminţe de rapiţă

În urma acestor proceses, în uleiul rezultat intră şi compuşi nedoriţi, mai numeroşi decât în
cazul obţinerii uleiului prin presare la rece. Aceşti compuşi sunt eliminaţi prin rafinare. (Rutz
e Janssen, 2008)

b. Rafinarea uleiului

Prin rafinare, uleiurile sunt pregătite pentru a fi direct utilizate ca şi combustibil ca uleiuri

18
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

vegetale sau pentru procesul de transesterificare pentru a se obţine biodiesel. Rafinarea ajută
la eliminarea unor substanţe nedorite precum fosfatide, acizi graşi liberi, ceară, tocoferoli şi
coloranţi, toate aceste substanţe modifică durata de stocare a uleiurilor şi împiedică
procesările ulterioare.

Procesul de rafinare depinde de calitatea uleiului vegetal, asftel, paşii procesului de rafinare
depind de sursa materiei prime. Schema simplificată a procesului de rafinare este prezentată
în Figura 2.3.

Prima etapă în procesul de rafinare se numeşte degumare şi cu ajutorul acestui pas se elimină
phosphatidele nedorite din uleiul vegetal. Acestea ajută la acumularea apei în ulei şi de
asemeni fac ca uleiul să devină tulbure în timpul stocării. Eliminarea fosfatidelor se poate
realiza în două moduri: degumare cu apă sau degumare acidă. Degumarea cu apă se aplică
fosfatidelor solubile, pentru aceasta, în ulei se adaugă apă la 60-90 °C iar amestecul este
separat prin centrifugare. Degumarea acidă se aplică fosfatidelor care nu pot fi hidratate,
adăugându-se acid citric sau fosforic.

Al doilea pas al rafinării se numeşte deacidificare, astfel se previne formarea de aromă


râncedă a acizilor graşi liberi. De asemeni, se mai elimină şi fenol, compuşi graşi oxidaţi,
metale grele şi fosfatide. Eliminarea acestor compuşi nedoriţi este importantă atât pentru
uleiurile alimentare cât şi pentru cele destinate producerii de biodiesel, deoarece acestea
alterează capacităţile de stocare şi influenţează procesul de transesterificare.

Figura 2.3 Schema procesului de rafinare a uleiului vegetal

Există câteva metode de deacidificare a uleiurilor:

19
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

- Neutralizarea cu substanţe alcaline. Aceasta este cea mai des aplicată metodă. Acizii
graşi liberi sunt saponificaţi cu substanţe alcaline şi săpunurile rezultate sunt apoi
separate;
- Distilarea – este nevoie de mai multă energie pentru acest proces;
- Esterificarea – implică procesul de esterificare a acizilor graşi liberi în prezenţa
glicerinei;
- Deacidificarea şi extracţia coloranţilor şi parfumurilor cu ajutorul diferiţilor solvenţi:
etanol, furfuran, propan.

A treia etapă se numeşte înălbire şi implică eliminarea coloranţilor. Acest proces


îmbunătăţeşte posibilităţile de stocare ale biocombustibilului. Înălbirea se realizează cu prin
absorţia unor substanţe cum ar fi pământ decolorant, silica gel, cărbune activ, oxigen, ozon,
peroxid de hidrogen sau căldură (200 °C).

Următoarea etapă duce la eliminarea substanţelor odorizante (ketone, aldehide) şi este


realizată prin distilare cu aburi.

În final, este nevoie de o deshidratare, deoarece urmele de apă existente în ulei pot influenţa
conversia din procesul de transesterificare în producţia de biodiesel. Eliminarea apei se
realizează fie printr-o distilare la presiune mică, fie prin spălarea cu azot a materialului gras
(Rutz e Janssen, 2008).

c. Transesterificarea

Biodieselul este un amestec de alchil esteri de acizi graşi obţinuţi prin transesterificarea
(reacţia de schimb de ester) uleiurilor rezultate în urma rafinării. Materia primă grasă are în
compoziţie aproximativ 90-98% (din masă) trigliceride şi urme de mono şi digliceride, acizi
graşi liberi în proporţie de 1-5% şi cantităţi reziduale de fosfolipide, fosfatide, carotene,
tocoferoli, compuşi cu sulf şi urme de apă (Mata, Martins et al., 2010).

Procesul chimic de transesterificare în urma căruia rezultă biodieselul, modifică structura


moleculară a moleculelor lipidelor. În acest fel şi proprietăţile fizice se modifică. Deşi uleiul
vegetal pur se poate utiliza direct pentru alimentarea motoarelor cu aprindere prin
comprimare cu mici ajustări, biodieselul obţinut prin transesterificare are câteva avantaje
(Rutz e Janssen, 2008). Motivul principal pentru care uleiurile se transesterifică este acela că
viscozitatea cinematică a biodieselului este mult mai apropiată cu cea a motorinei clasice.
Viscozitatea mare a uleiurilor netransesterificate crează probleme operaţionale în motor
precum acumularea de depozite pe diferite părţi ale motorului (Knothe, Van Gerpen et al.,
2005).

Uleiurile organice sunt trigliceride care din punct de vedere chimic sunt trei lanţuri de
hidrocarbon legate prin glicerină. Transesterificarea, numită şi alcoliză, este o reacţie în mai
mulţi paşi, incluzând o serie de trei reacţii reversibile în serie, în care trigliceridele sunt
convertite în digliceride, apoi digliceridele sunt convertite în monogliceridele iar în final
monogliceridele sunt convertite în alchil esteri (metil sau etil esteri în funcţie de alcoolul care

20
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

este introdus în reacţie – metanol sau etanol) şi glicerină (Mata, Martins et al., 2010).

Figura 2.4 Reacţia de transesterificare a biodieselului folosind metanolul

Legăturile sunt rupte prin hidroliză pentru a forma acizi graşi liberi, iar apoi acizii graşi liberi
sunt reactaţi cu un alcool (în general etanol sau metanol) pentru a forma etil sau metil esterii.
Amestecul se separă şi se depune, lăsând glicerina în partea de jos a reactorului şi esterii în
partea de sus. Separarea acestor două substanţe trebuie să se facă rapid pentru a evita o
reacţie reversibilă. Reacţiile de transesterificare au loc, de obicei, în prezenţa unui catalizator
acid sau bazic. Reacţia de transesterificare a biodieselului în prezenţa metanolului este
prezentată în Figura 2.4.

Transesterificarea cu metanol se numeşte şi metanoliză şi este cea mai utilizată metodă în


obţinerea biodieselului deoarece metanolul este ieftin şi puternic reactiv în comparaţie cu alţi
alcooli. Reacţia are loc încălzind un amestec de 80-90% ulei, 10-20% metanol şi o cantitate
mică de catalizator. Ca reacţia să se producă este necesar ca toate componentele amestecului
să fie bine amestecate deoarece solubilitatea metanolului în ulei este relativ scăzută.
Biodieselul rezultat în urma acestei reacţii se numeşte FAME – Fatty Acid Methyl Ester
(acizi graşi de metil esteri). În Figura 2.5 este prezentată schema generală a procesului de
transesterificare a uleiurilor organice în biodiesel prin intermediul metanolului (Rutz e
Janssen, 2008).

21
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

Figura 2.5 Procesul de producţie clasic al biodieselului prin transesterificare cu metanol

Relaţia între cantitatea de biomasă introdusă în reacţie şi cantitatea de biodiesel rezultată este
de 1:1, ceea ce înseamnă, teoretic, că la 1 kg de biomasă folosită rezultă aproximativ 1 kg de
biodiesel.

Deoarece metanolul se obţine în general din produse petroliere, reacţia de transesterificare


poate să aibă loc şi în prezenţa bioetanolului, astfel rezultând un produs complet regenerabil
printr-un proces mult mai prietenos cu mediul. Etanolul prezintă şi avantajul că nu este toxic
spre deosebire de metanol, că imbunătăţeşte conţinutul de energie şi cifra cetanică a
combustibilului rezultat, dar etanoliza necesită mai multă energie, iar separarea esterilor de
glicerină ridică probleme în mod frecvent. Combustibilul rezultat în urma transesterificării cu
etanol se numeşte FAEE – Fatty Acid Ethyl Ester (etil esteri de acizi graşi).

Procesul de transesterificare poate avea loc cu sau fără catalizatori. Dacă se produce în
absenţa catalizatorilor, reacţia este mai înceată şi este nevoie de mai multă energie. Avantajul
în schimb ar fi crearea unor esteri puri şi glicerinei fără săpun. Reacţia cu catalizatori este
utilizată în special din considerente economice, iar catalizatorii utilizaţi sunt de mai multe
feluri: materiale alcaline sau acide, compuşi metalici de tranziţie, silicaţi, lipaze.

Catalizatorii alcalini şi acizi se pot diviza în două categorii: omogeni şi eterogeni. Din aceste
motive, cataliza alcalină este mai des folosită în producerea de biodiesel. Hidroxidul de sodiu
(NaOH) şi hidroxidul de potasiu (KOH) sunt cei mai utilizaţi catalizatori alcalini, în special
deoarece cu ajutorul lor, transesterificarea poate avea loc la temperaturi scăzute (Rutz e
Janssen, 2008). În general, reacţia de transesterificare poate avea loc la temperaturi cuprinse
în intervalul 25-120 °C în funcţie compoziţia uleiului care este procesat, deci depinde de

22
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

materia primă (Mata, Martins et al., 2010).

Datorită varietăţii de materii prime folosite în producţia de biodiesel, şi proprietăţile


combustibilului rezultat diferă foarte mult.

2.3.2. Producerea bioetanolului

Etanolul, cunoscut şi ca alcool etilic sau alcool de calitate, este un compus chimic inflamabil,
incolor, fiind unul dintre alcoolii cei mai des întâlniţi în băuturile alcoolice. Formula
moleculară este C2H6O şi reprezentată în diferite forme ca EtOH, C2H5OH sau formula
empirică C2H6O. Cele mai importante proprietăţi ale etanolului sunt arătate în Tabelul 2.1
Proprietăţile etanolului.

Tabelul 2.1 Proprietăţile etanolului

Proprietate Valoare
Densitate, fază 0,789 g/cm3, lichidă
Solubilitatea în apă Total miscibil
Punct de topire -114,3 °C (158,8 K)
Punct de fierbere 78,4 °C (351,6 K)
Aciditate (pKa) 15,9 (H+ din grupul OH)
Viscozitate 1200 cP la 20 °C
În general etanolul se obţine fie biologici prin fermetaţie microbială, fie sintetic din materie
primă petrochimică. Procesul de producţie al bioetanolului din biomasă poate fi reprezentat în
următorii paşi:

Producerea materiei prime: recoltare, recepţie, depozitare


Tratament fizic: măcinare
Sacarificare: conversia amidonului şi a celulozei în zahăr
Tratament chimic: diluarea zahărului cu apă şi adăugarea de drojdie sau alte
organisme
Fermentaţia: producerea etanolului în soluţie cu apă împreună cu deşeuri şi coproduse
Distilare: separarea etanolului
Deshidratare: eliminarea resturilor de apă din etanol cu ajutorul sitelor moleculare
Prepararea co-produselor: uscarea pasatului pentru a fi folosit ca hrană pentru animale

Aceşti paşi din conversia biomasei în etanol depind în mare măsură de tipul de materie primă,
iar în Tabelul 2.2 sunt prezentate diferitele procedee de conversie în funcţie de materia primă
folosită.

Tabelul 2.2 Paşii de producţie a etanolului şi metodele de conversie

Tipul Sursa de Conversia


Materia Metoda de Conversia materiei
materiei căldură pt. zahărului în Co-produse
primă recoltare prime în zahăr
prime proces alcool

23
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

Zahărul se extrage
Fermentare şi
trestie de prin zdrobire, Resturi de Căldură, electricitate,
Se taie trestia distilarea
zahăr stoarcere, tratamente trestie molasă
Culturi alcoolului
chimice
zaharoase
Se recoltează Fermentare şi
sfeclă de Combustibil Hrană pt. animale,
sfecla, frunzele Se extrage zahărul distilarea
zahăr fosil fertilizator
rămân pe câmp alcoolului
Se recoltează Separarea
partea bogată în amidonului, Fermentare şi
Combustibil
grâu amidon, măcinare, conversia distilarea Hrană pt. animale
fosil
tulpinile rămân în zahăr prin alcoolului
pe câmp aplicarea enzimelor
Se recoltează Separarea
partea bogată în amidonului, Fermentare şi
Combustibil Hrană pt. animale,
Culturi cu porumb amidon, măcinare, conversia distilarea
fosil îndulcitor
amidon tulpinile rămân în zahăr prin alcoolului
pe câmp aplicarea enzimelor
Spălare, zdrobire,
Se recoltează coacere, separarea
Fermentare şi
cartofii, amidonului, Combustibil Hrană pt. animale,
cartofi distilarea
frunzele rămân conversia în zahăr fosil utilizări industriale
alcoolului
pe câmp prin aplicarea
enzimelor
Căldură, electricitate,
Conversia celulozei Lignin şi Fermentare şi
Se taie deasupra hrană pt. animale,
arbori în zahăr prin exces de distilarea
pământului materiale bioplastice,
hidroliză enzimatică celuloză alcoolului
Culturi etc.
celulozice Căldură, electricitate,
Conversia celulozei Lignin şi Fermentare şi
Se taie în hrană pt. animale,
ierburi în zahăr prin exces de distilarea
întregime materiale bioplastice,
hidroliză enzimatică celuloză alcoolului
etc.
Se colectează,
reziduuri
se recoltează, se Căldură, electricitate,
agricole, Conversia celulozei Lignin şi Fermentare şi
Biomasa din curăţă pt. a hrană pt. animale,
forestiere, în zahăr prin exces de distilarea
resturi extrage materiale bioplastice,
deşeuri hidroliză enzimatică celuloză alcoolului
materialul bogat etc.
municipale
în celuloză
(Sursa:(Rutz e Janssen, 2008))

a. Conversia zahărului în etanol

Biomasa care conţine zahăr cu 6 legături de carbon poate fi fermentată direct în etanol, astfel
cea mai simplă metodă de a produce etanol este conversia acestuia prin fermentarea
zahărului. Pentru fermentare se pot folosi ciuperci, bacterii şi microorganisme de fermentaţie,
dar cel mai utilizat ferment este Saccharomzces cerevisiae (drojdia de pâine). Teoretic, din
100 de grame de glucoză se vor obţine 51,4 grame etanol şi 48,8 grame de dioxid de carbon.
În Brazilia de exemplu, trestia de zahăr se foloseşte pentru a obţine etanol, la fel şi în
majoritatea ţărilor tropicale (Rutz e Janssen, 2008).

Ecuaţiile de fermetare a biomasei:

(C6H10O5)n + nH2O ―› nC6H12O6

nC6H12O6 ―› 2nCH3CH2OH + 2nCO2

În Figura 2.6 sunt prezentaţi paşii procesului de conversie a biomasei în etanol prin
fermentaţie (Klass, 1998).

24
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

Figura 2.6 Schema procesului de obţinere a etanolului prin fermentaţie alcoolică

b. Conversia amidonului în etanol

În Europa si în Statele Unite o mare cantitate de bioetanol se obţine din componentele


amidonoase din cereale, în principal porum şi grâu în Statele Unite şi grâu şi orz în Europa.
Moleculele de amidon sunt alcătuite din molecule de celuloză cu legături lungi care trebuiesc
sparte în molecule simple de glucoză (zaharificare). Astfel materialele amidonoase necesită
reacţia amidonului cu apa (hidroliză). În general hidroliza se efectuează mixând amidonul cu
apa pentru a forma un amestec tulbure care apoi se agită şi se încălzeşte pentru a rupe pereţii
celulari. Enzimele care rup legăturile chimice, se adaugă în timpul ciclului de încălzire.
Pentru fermentarea amidonului şi glucozei în etanol există organisme şi enzime disponibile
comercial. Procesul de conversie al amidonului în etanol este ilustrat în Figura 2.7.

25
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

Figura 2.7 Conversia amidonului în etanol (Rutz e Janssen, 2008).

În procedeul convenţional de conversie a amidonului în etanol se utilizează doar partea


amidonoasă a plantelor. Grăunţele de porumb, orz sau grâu reprezintă doar o mică parte din
totalul masic al plantei. Partea fibroasă a plantelor (tulpinile şi învelişul seminţelor) rămâne
neutilizată, iar cercetările în domeniul producerii etanolului celulozic se bazează tocmai pe
aceste resturi agricole pentru a crea zahăr fermentabil. În acest mod, procesul de producere a
etanolului poate deveni mai eficient, utilizânt toate părţile plantelor, nu doar zahărul sau
amidonul (Rutz e Janssen, 2008).

Pereţii grăunţelor trebuiesc mai întâi sparţi pentru expune polimerii de amidon procesului de
hidroliză din care va rezulta zahăr liber fermentabil. Drojdiile nu pot fermenta direct
polimerii. Polimerii de zahăr din grăunţele amidonoase conţin 10-20% amiloză solubilă în
apă fierbinte şi 80-90% amilopectină insolubilă. Ambele substanţe produc glucoză sau
maltoză prin hidroliză (Klass, 1998). O schemă detaliată a procesului de conversie a
amidonului din porumb în etanol este prezentată în Figura 2.8.

26
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

Figura 2.8 Schema procesului de conversie a amidonului din porumb în etanol

Eficienţa totală a conversiei microbiale a zaharurilor fermentabile în etanol este destul de


ridicată – peste 90% din zaharurile fermentabile sunt convertite în mod normal în etanol.
Dacă se ignoră cantităţile mici de zahăr folosite la dezvoltarea şi menţinerea structurilor
celulare, randamentul teoretic de etanol per mol de hexoză fermentată este de 51,14 masă %
de hexoză. Fermentarea etanolului din porumb, de exemplu, are un randament de 355 L/t de
porumb (Klass, 1998).

c. Conversia celulozei în etanol

Celuloza poate fi şi ea convertită în etanol, pe lângă zahăr şi amidon. Dar procesul de


conversie a biomasei celulozice în etanol este mult mai complicat faţă de fermentarea
zahărului sau conversia amidonului. Materialele celulozice sunt alcătuite din celuloză,
semiceluloză şi lignin, de aceea se numesc materiale lignocelulozice. Pentru a putea fi
fermentate şi convertite în etanol, materialele lignocelulozice trebuiesc mai întâi transformate
în zahăr cu 5 şi 6 legături de carbon.

Ligninul are ca principală funcţie să ofere plantei suport structural şi include în structura sa
moleculele de celuloză şi semiceluloză, făcând accesul la acestea foarte dificil. Ca şi
moleculele de amidon, moleculele de celuloză sunt alcătuite din molecule de glucoză cu
legături lungi, dar cu o configuraţie diferită a structurii chimice. Datorită acestor caracteristici
structurale şi din cauza faptului că ligninul încapsulează moleculele de celuloză, materialele
lignocelulozice sunt mult mai greu de hidrolizat decât materia primă amidonoasă.
Semiceluloza este alcătuită din molecule de zahăr cu legătură lungă. Compoziţia
semicelulozei diferă în funcţie de plantă, iar pentru fermentarea materialelor celulozice este
nevoie de organisme speciale. Bacteriile fermentează în minute spre deosebire pe drojdie care

27
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

fermentează în câteva ore.

Conversia celulozei în etanol se poate realiza prin trei procese de bază: hidroliză acidă,
hidroliză enzimatică şi procese termochimice, dar cel mai des utilizat este procesul de
hidroliză acidă cu utilizarea acidului sulfuric ca fiind cel ieftin (Rutz e Janssen, 2008).

Reacţia totală pentru hidroliza şi fermentaţia celulozei pure este

(C6H10O5)n + nH2O ―› n2CH3CH2OH + n2CO2

şi corespunde unui randament teoretic de etanol de 56,82 masă% de celuloză (Klass, 1998).

Tabelul 2.3 Randamente de zahăr, etanol şi lignin din biomasă pretratată

Biomasa Partea Randament Zahăr Etanol Lignin


din (t/ha-an)
(t/ha- (t/t) (L/ha) (L/t) (t/ha- (t/t)
plantă an) an)
Porumb Miez 14 11,5 0,82 4596 328 5,6 0,40
Biomasă 25 17,5 0,70 9150 366 1,76 0,07
Grâu Miez 3 2,2 0,73 1148 383 1,05 0,35
Biomasă 8,3 6,1 0,73 3486 420 1,00 0,12
Trestie de Suc 10,0 10,0 1,00 5600 560
zahăr Biomasă 30,4 27,4 0,90 16128 531 3,67 0,12
Plop 18 14,8 0,82 7170 398 2,88 0,16
(Aspen)
Brad 8 6,1 0,76 3700 463 2,18 0,27
(Douglas)
Eucalipt 48 39,5 0,82 24100 502 9,6 0,20
Sursa: (Klass, 1998)

d. Distilarea şi deshidratarea

Din fermentarea biomasei rezultă o soluţie de etanol în apă, iar pentru ca etanolul să poată fi
utilizat ca şi combustibil, trebuie eliminată apa. Distilarea este cea mai veche metodă de
eliminare a apei, dar puritatea este limitată la 95-96% din cauza formării unei soluţii
azeotrope apă-etanol. Lichidul azeotrop este un amestec de două substanţe care au aceeaşi
compoziţie în stare de vapori şi în faza lichidă când sunt distilate sau parţial evaporate la o
anumită presiune. Altfel spus, compoziţia acestui lichid azeotrop nu poate fi modificată prin
fierbere.

Prin distilare nu se poate obţine, deci, o puritate mai mare de 96%, dar pentru a putea fi
amestecat cu benzina, etanolul necesită o puritate de 99,5-99,9%, pentru a evita separarea. În
momentul de faţă, cea mai utilizată metodă de purificare este procesul de absorţie cu site
moleculare (Rutz e Janssen, 2008).

2.3.3. Syngas

28
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

Gazul de sinteză (en. syngas) este numele dat unui amestec care conţine diferite cantităţi de
monoxid de carbon şi hidrogen. Metodele de obţinere a syngas-ului includ reformarea cu
aburi a gazului natural sau a hidrocarburilor lichide pentru a produce hidrogen, gazeificarea
cărbunelui, biomasei sau a deşeurilor. Numele provine de la utilizările sale ca intermediar în
producerea gazului natural sintentic (en. Synthetic Natural Gas - SNG). Syngas-ul se
utilizează şi ca un intermediar în producţia petrolului sintetic prin sinteza Fischer-Tropsch
pentru a fi utilizat ca şi combustibil sau lubrifiant.

Avantajul gazeificării este acela că utilizarea syngas-ului este mai eficientă decât arderea
directă a combustibilului original, deoarece syngas-ul poate fi ars la temperaturi mai mari sau
chiar în celule de combustie, astfel că limita termodinamică superioară este mai mare sau nu
se aplică. Gazeificarea poate utiliza materiale care nu au altă utilitate precum biomasa sau
deşeurile organice. În plus arderea la temperaturi înalte elimină cenuşa corozivă precum clor
sau potasiu, permiţând obţinerea unui gaz purificat.

În mod normal, există trei tipuri de gazeificare a biomasei: piroliză, oxidare parţială şi
reformare. Dacă temperatura este suficientă, produsele primare rezultate în urma pirolizei
biomasei sunt gazele. Procesele de oxidare parţială sunt acelea care utilizează cantităţi de
oxigen mai mici decât valoarea stoichiometrică pentru o ardere completă, formându-se astfel
produse parţiale oxidate. Termenul de reformare a fost folosit iniţial pentru a descrie
conversia termică a fracţiunilor de petrol în produse volatile cu cifră octanică mare şi
reprezintă efectul total al reacţiilor simultane de cracare, dehidrogenare şi izomerizare.
Reformarea se mai referă şi la conversia vaporilor de hidrocarburi şi a compuşilor organici
evaporaţi în gaze cu conţinut de hidrogen, precum syngas-ul. Pentru cazul în care biomasa
este folosită ca materie primă, reformarea se referă la gazeificarea în prezenţa unor reactanţi.
Procesele de gazeificare a biomasei prin reformare sunt reformarea cu aburi (gazeificare cu
aburi, piroliză cu aburi) şi reformarea oxigen-aburi şi oxigen-aer. Procesele de reformare cu
aburi includ reacţiile dintre biomasă şi aburi şi dintre produsele secundare formate din
biomasă şi aburi. Gazeificarea aburi-oxigen sau aburi-aer a biomasei include arderea
resturilor de cărbune din gazeificator, a unei părţi din „product gas” sau a unei părţi din
biomasă pentru a furniza căldura necesară procesului. Procesele pot fi realizate cu sau fără
cataliză.

In condiţii ideale, în urma gazeificării biomasei prin piroliză, oxidare parţială sau reformare
sunt: monoxidul de carbon şi hidrogenul. În anumite condiţii se mai formează şi metan şi
vapori uşori de hidrocarburi. Conversia celulozei ca materie primă principală se face pe baza
următoarelor relaţii:

Piroliză: C6H10O5 ―› 5CO + 5H2 + C

Oxidare parţială: C6H10O5 + O2 ―› 5CO + CO2 + 5H2

Reformare cu aburi: C6H10O5 + H2O ―› 6CO + 6H2

Conţinutul energetic al gazului obţinut în urma gazeificării biomasei poate varia. Când există
contact direct între biomasă şi aer rezultă gaze cu conţinut energetic scăzut (3,92 – 11,78

29
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

MJ/m3). Gaze cu conţinut energetic mediu (11,78 – 27,48 MJ/m3) se pot obţine prin utilizarea
oxigenului în gazeificatoare încălzite direct, sau în gazeificatoare încălzite indirect cu
utilizarea aerului şi când transferul de căldură intervine printr-un mediu solid inert. Când
condiţiile de gazeificare duc la formarea metanului şi a altor hidrocarburi uşoare, atunci apar
şi gazele cu conţinut energetic mare (27,48 – 39,26 MJ/m3).

Chimia gazeificării biomasei este foarte asemănătoare cu cea a gazeificării cărbunelui, în


sensul că ambele procese de descompunere termică au ca rezultat un amestec din aceleaşi
gaze esenţiale. Biomasa este însă mult mai reactivă decât cărbunii.(Huber, Iborra et al., 2006)
Biomasa conţine mai multe substanţe volatile decât cărbunii, gazeificarea se produce în
condiţii mai puţin stricte decât în cazul cărbunilor, iar gudronul pirolitic din biomasă este
mult mai reactiv decât cel din cărbuni. Echilibrul termodinamic al concentraţiilor de gaze
specifice din amestec depinde de cantităţile de carbon, hidrogen şi oxigen, temperatură şi
presiune. Ca şi în cazul gazeificării carbunilor, creşterea temperaturii tinde să scadă echilibrul
concentraţiilor de hidrogen şi monoxid de carbon, şi să crească concentraţiile de metan şi
dioxid de carbon. De asemeni, ca şi în cazul cărbunelui, formarea metanului este favorizată
de temperaturile scăzute, iar monoxidul de carbon şi hidrogenul sunt dominanţi la temperaturi
înalte. Biomasa se gazeifică la temperaturi mai scăzute decât cărbunele deoarece
componentele principale, celuloza şi semiceluloza bogate în oxigen sunt mai reactive decât
materialele carbonoase deficitare în oxigen. Dacă se adaugă coreactanţi la conversia
biomasei, precum oxigen sau aburi, se obţin modificări în rapoartele reacţiilor, în compoziţia
gazului şi randament, în selectivitate precum în conversia cărbunelui.

Biomasa conţine un procent mare de materii volatile de 70 – 90 % pentru lemn faţă de 30 –


54 % pentru cărbune. O fracţiune relativ mare din biomasă se poate devolatiliza rapid la
temperaturi moderate sau joase, iar compuşii organici volatili pot fi transformaţi în produse
gazoase. Căldura pentru piroliză se generază, de obicei, prin arderea combustibilului gazos
fie într-o cutie de ardere care înconjoară reacţia, fie în tuburi inserate în camera de reacţie. În
funcţie de compoziţia materiei prime, raportul de încălzire, temperatura de piroliză şi de
timpul petrecut în reactor se formează, în diferite cantităţi, gudron, smoală şi lichide uleioase,
gaze şi vapori de apă.

a. Piroliza

Piroliza reprezinţă descompunerea termică a biomasei, iar produsele primare obţinute în urma
pirolizei biomasei în condiţii normale de piroliză sunt gaz, ulei, gudron şi apă. (Huber, Iborra
et al., 2006) Apa se eliberează la uscarea biomasei în gazeificator şi este de asemeni un
produs al reacţiilor chimice care au loc, chiar şi în cazul biomasei complet uscate. Dacă nu
este rapid eliminată din reactor, această apă poate participa mai departe în proces impreună
cu apa adăugată sau cu aburii.

Căldura exotermică eliberată de gazeificarea biomasei lemnoase în anumite condiţii poate fi


suficientă pentru a elimina nevoia unei surse externe de căldură sau utilizarea oxigenului.

Unul din cele mai inovative procese de gazeificare a biomasei este sistemul în pat fludizat
(en. fluidized bed system) cu încălzire indirectă. Acest sistem foloseşte două reactoare cu

30
ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL TEHNOLOGIILOR DE PRODUCERE A BIOCARBURANŢILOR PENTRU
AUTOMOBILE

mişcare turbulentă a combustibilului, conţinând nisip ca mediu de transfer al căldurii.


Arderea gudronului format în reactorul de piroliză are loc cu ajutorul aerului în reactorul de
ardere. Căldura eliberată furnizează energia necesară procesului de piroliză a fracţiunilor
inflamabile din reactorul de ardere. Transferul de căldură este realizat printr-un flux de nisip
fierbinte din reactorul de ardere la 950 °C în reactorul de piroliză la 800 °C şi reîntoarcerea
nisipului în reactorul de ardere (Figura 2.9). (Klass, 1998)

Figura 2.9 Producerea de metan cu ajutorul unui sistem cu mişcare turbulentă

Acest sistem separă reacţiile de ardere şi piroliză şi păstrează azotul din aer separat de gazul
de piroliză. Rezultă un gaz de piroliză care poate fi imbunătăţit într-un gaz cu conţinut
energetic mare (SNG) prin schimbare, spălare şi metanare fără a ţine cont de separarea
azotului.

Dacă se utilizează ca biomasă plopul hibrid, gazul de piroliză obţinut conţine: monoxid de
carbon (38 % mol), dioxid de carbon (15 % mol), metan (15 % mol), hidrogen (26 % mol) şi
C2 (6 % mol). Acesta este un gaz cu conţinut energetic mediu cu puterea calorifică superioară
de 19,4 MJ/m3.

b. Oxidarea parţială

Multe dintre procesele de conversie termică pot fi clasificate ca procese de oxidare parţială în
care biomasa are nevoie de mai puţin decât cantitatea stoichiometrică de oxigen pentru o
ardere completă. Dacă se adaugă oxigen din aer, se formează gaze cu conţinut energetic
scăzut care conţin cantităţi mai mari de hidrogen, monoxid şi dioxid de carbon decât gazele
cu conţinut energetic mediu. Dacă se adaugă oxigen pur sau aer îmbogăţit cu oxigen atunci se
pot obţine gaze cu conţinut energetic mai mare. In anumite procese de oxidare parţială,
diferite reacţii chimice pot avea loc simultan în aceeaşi zonă a reactorului. În altele, reactorul
este divizat în mai multe zone: zonă de ardere care furnizează căldura pentru procesul de

31

S-ar putea să vă placă și