MIHAI PUIU - BERIZINŢU

ELECTROTEHNICĂ
ŞI ELECTRONICĂ
CURS
 OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA CURSULUI
DE ELECTROTEHNICĂ ŞI ELECTRONICĂ

Electrotehnica este una din ramurile importante ale ştiinţelor tehnice care se
ocupă cu studiul fenomenelor electrice şi magnetice în vederea aplicaţiilor practice.
Astfel, rolul electrotehnicii este deosebit de important în:
ˆ tehnica producerii, distribuţiei şi utilizării energiei electrice;
ˆ tehnica transmiterii semnalelor electromagnetice;
ˆ tehnica de calcul.
În strânsă legătură cu electrotehnica este electronica, care este de fapt o ramură a
electrotehnicii, în care se studiază:
• aplicaţiile tehnice ale fenomenelor electromagnetice care pun în evidenţă
microstructura sistemelor fizice în care curentul electric se stabileşte în special în vid, în
gaze şi în semiconductoare;
• dispozitivele şi aparatele bazate pe aceste fenomene.
Cunoştinţele despre fenomenele electrice şi magnetice sau cristalizat de-a lungul
timpului în teorii macroscopice sau microscopice, clasice sau cuantice, relativiste sau
nerelativiste. Deoarece în majoritatea aplicaţiilor în tehnică intervin viteze mici în raport
cu viteza luminii în vid şi fiindcă prezentarea fenomenologică este indispensabilă, teoria
câmpului electromagnetic (electromagnetismul) ce face obiectul primei părţi a cursului
este o teorie macroscopică, clasică şi nerelativistă. Capitolele principale ale electromag-
netismului, structurate în forma clasică sunt: electrostatica, electrocinetica, magneto-
statica şi electrodinamica.
În partea a doua a cursului – circuite electrice – sunt studiate o parte dintre
circuitele electrice întâlnite frecvent în practică cum sunt: circuite electrice de curent
continuu, circuite monofazate şi circuite trifazate în regim permanent sinusoidal.
În final se face o scurtă introducere în electronică, studiindu-se dispozitivele
semiconductoare, aplicaţiile acestora, circuitele electronice utilizate cel mai des în
construcţia aparatelor şi echipamentelor electronice.
Cursul se adresează îndeosebi studenţilor de la facultăţile de profil neelectric şi
are ca obiectiv asigurarea cunoştinţele generale de electrotehnică şi electronică cu un
impact larg în concepţia şi funcţionarea instalaţiilor şi echipamentelor utilizate în
diverse domenii de activitate.
Scurt istoric asupra cunoştinţelor de electromagnetism
Cunoştinţele despre fenomenele electrice şi magnetice datează încă din antichitate, însă
prima lucrare ştiinţifică asupra acestor fenomene, numită „De magnete”, a fost publicată în
1600 de către medicul englez W . G i l b e r t , care constată analogia între magnetismul terestru şi
cel al unor substanţe magnetizate conţinute de unele minereuri (de exemplu, magnetita).

-1-
 Tot Gilbert introduce noţiunea de electrizare ca explicaţie a fenomenului remarcat încă
din antichitate de către T h a l e s d i n M i l e t (sec. VII î.e.n.) cu privire la proprietatea chihlim-
barului de a atrage unele obiecte uşoare după ce a fost frecat cu o stofă de lână. La acea dată
însă nu se întrevedea legătura între fenomenele electrice şi magnetice.
Relaţiile cantitative care caracterizează forţele dintre corpurile încărcate electric,
elaborate prin experienţele lui C h a r l e s A . C o u l o m b şi prin analogie cele dintre polii
magneţilor, descoperirile lui L . G a l v a n i , A . V o l t ă , T . J . S e e b e c k etc., experienţele
lui H . C . O e r s t e d t , J . B . B i o t , F . S a v a r t , A . M . A m p è r e etc., au fost interpretate
în cadrul teoriei la distanţă. Conform acestei teorii, corpurile exercită acţiuni ponderomotoare
(electrice şi magnetice) asupra altor corpuri, acţiuni care se transmit instantaneu, cu viteză
infinită şi care, la fel ca forţele gravitaţionale, satisfac principiul newtonian al acţiunii şi
reacţiunii.
Descoperirea fenomenului inducţiei electromagnetice de către M . F a r a d a y , experien-
ţele lui H . H e r t z , W . W e b b e r , P . N . L e b e d e v etc., au arătat că modelul newtonian al
interacţiunilor electrice şi magnetice nu este satisfăcător. Deoarece nici o acţiune fizică nu este
instantanee, acţiunile pondermotoare fiind localizate în spaţiu şi întârziate, necesită timp pentru
a se propaga şi ca urmare se transmit din aproape în aproape, cu viteză finită. Astfel, teoria
acţiunii la distanţă a fost înlocuită cu teoria acţiunii din aproape în aproape sau prin
contiguitate.
Conceptele şi principiile de bază ale teoriei de câmp a fenomenelor electrice şi
magnetice au fost stabilite printr-o lucrare de importanţă crucială, „A Treatise on Electricity
and Magnetism” elaborată în 1873 de J . C . M a x w e l l pornind de la conceptele de linie de
forţă şi tub de flux introduse de M. Faraday. În cadrul acestei teorii, purtătorul acţiunilor
ponderomotoare electrice şi magnetice este câmpul electromagnetic care le transmite în spaţiu şi
timp cu viteză foarte mare, dar finită. În această fază, teoria fenomenelor electrice şi magnetice
iniţiată de Faraday şi desăvârşită de Maxwell pentru medii imobile şi de Hertz pentru medii în
mişcare lentă, este o teorie fenomenologică şi macroscopică; caracterul fenomenologic rezultă
din modul în care sunt introduse speciile de mărimi şi se enunţă legile teoriei, nefiind necesare
ipoteze care să postuleze imposibilitatea verificării lor prin experienţă; caracterul macroscopic
ia în considerare modelul continuu al substanţei, fără preocupare la scară atomică a sistemelor
fizice şi a stărilor acestora.
Deşi a reuşit să explice numeroase fenomene electromagnetice, teoria macroscopică şi
fenomenologică a lui Maxwell şi Hertz nu putea explica o serie de legi sau fenomene cum sunt:
legea electrolizei, legile combinaţiilor chimice, teoria cinetico-moleculară, legile de material şi
unele experienţe de optică şi electrodinamică a corpurilor în mişcare (experienţele lui
R ö n t g e n , W i l s o n , F i z e a u , etc). Luând în considerare structura discontinuă a substanţei,
dar păstrând repartiţia continuă a câmpului electromagnetic, H . A . L o r e n t z a elaborat teoria
microscopică clasică a fenomenelor electromagnetice, numită şi teoria electronilor.
Extrapolând la scară atomică legile teoriei lui Maxwell şi considerând sarcina electrică
proprietate a particulelor elementare denumite generic electroni, teoria lui Maxwell-Lorentz a
explicat o mare parte din proprietăţile de material printre care polarizaţiile electrică şi
magnetică. Elaborarea de către A E i n s t e i n a teoriei relativităţii restrânse (“Asupra
electrodinamicii corpurilor în mişcare”, 1905) a permis lui H . M i n c o w s c h i reformularea
adecvată relativităţii restrânse a teoriei lui Maxwell şi Lorentz; s-a constituit în acest fel teoria
relativistă a fenomenelor electromagnetice, numită şi electrodinamica relativistă.
Experienţe de mare fineţe arată că dacă energia şi impulsul schimbate între particule
sunt foarte mici, nici conceptele şi nici legile electrodinamicii relativiste nu sunt potrivite. A
fost necesar să se ia în considerare pe lângă structura discontinuă a substanţei corpurilor şi
structura discretă a câmpului electromagnetic. S-a trecut astfel la faza electrodinamicii cuantice.

-2-
 PARTEA I

ELECTROMAGNETISMUL

Capitolul 1
ELECTROSTATICA

1.1. CÂMPUL ELECTRIC ÎN VID

1.1.1. Câmpul electromagnetic. Câmpul electric.
Regimurile câmpului electromagnetic.

Câmpul electromagnetic este o formă aparte de existenţă a materiei,

caracterizat prin aceea că exercită acţiuni ponderomotoare (forţe şi momente) asupra
corpurilor situate în câmp. Ca orice formă a de existenţă a materiei, câmpul
electromagnetic posedă energie.
Drumul cunoaşterii de la primele constatări empirice disparate, până la
concepţia actuală asupra câmpului electromagnetic ca formă a materiei, până la
cunoaşterea legilor care guvernează fenomenele electromagnetice şi aplicarea lor în
practică, a fost un proces îndelungat, care a necesitat strângerea unui imens material
faptic şi o dezvoltare a teoriei nu lipsită de stagnări şi de salturi.
Teoria macroscopică a câmpului electromagnetic, care reprezintă baza teoretică
a electrotehnicii, a fost elaborată în liniile ei principale, valabilă şi în prezent, în
lucrările lui James Clerk Maxwell (1831-1879) şi ale lui Heinrich Rudolph
Hertz (1857-1894). Conform acestei teorii, interacţiunile electromagnetice se transmit
din aproape în aproape în spaţiu şi timp (prin contiguitate) prin intermediul câmpului
electromagnetic care se propagă în spaţiu cu viteză finită (viteza luminii în vid).
Câmpul electromagnetic are două aspecte particulare: câmpul electric şi
câmpul magnetic. Cele două câmpuri formează un ansamblu indisolubil, separarea lor
având un caracter relativ, pur teoretic, dând posibilitatea studierii lor separate.
Câmpul electric este deci unul din cele două aspecte ale câmpului electro-
magnetic care se manifestă prin forţe mecanice ce acţionează asupra unui corp încărcat
electric, imobil, introdus în câmp.

-3-
 Din punctul de vedere al modului de variaţie în timp a mărimilor electrice şi
magnetice, pentru câmpul electromagnetic se disting două regimuri: regimul staţionar şi
regimul variabil în timp.
În regim staţionar mărimile nu variază în timp, dar au loc transformări de
energie; din această categorie fac parte regimurile de câmp electric staţionar
(electrocinetica) şi de câmp magnetic staţionar. Regimurile staţionare neînsoţite de
transformări de energie, se numesc statice: regimul electrostatic (electrostatica) şi
regimul magnetostatic (magnetostatica).
Regimurile variabile în timp în care se ia în considerare numai viteza de variaţie
în timp a uneia dintre inducţiile, fie electrică, fie magnetică, se numesc cvasistaţionare.
În regim cvasistaţionar anelectric sau magnetic se neglijează intensitatea curentului
electric hertzian, iar în regim cvasistaţionar amagnetic sau electric se neglijează
tensiunea electromotoare indusă de fluxul magnetic variabil în timp.
Regimul general valabil este regimul nestaţionar.

1.1.2. Starea de electrizare. Sarcina electrică

şi intensitatea câmpului electric în vid.
Experienţa arată că frecând cu o bucată de stofă un baston de sticlă, răşină, etc.,
acesta capătă proprietatea de a atrage anumite corpuri uşoare. De asemenea, între
corpurile uşoare (de exemplu mici bucăţele de hârtie) supuse acestui experiment se
constată apariţia unor interacţiuni. Atât bucata de stofă, bastonul de sticlă, cât şi
obiectele uşoare trec într-o stare diferită de cea mecanică sau termică, numită stare de
electrizare. O stare similară se obţine, în unele condiţii, şi prin şoc mecanic, deformarea
corpurilor, încălzire, iradierea corpurilor cu lumină, cu raze Röentgen, ultraviolete, etc.
Se numeşte stare de electrizare starea corpurilor în care acestea exercită asupra
altor corpuri forţe electrice, adică forţe de natura celor produse de corpurile electrizate
prin frecare.
Starea de electrizare se poate transmite de la un corp electrizat la un corp
neelectrizat prin contact sau prin influenţă. Din punctul de vedere al modului cum
transmit starea de electrizare, corpurile pot fi clasificate în trei categorii:
• conductoare – corpuri care transmit starea de electrizare practic instantaneu
(timp de ordinul a 10-12s);
• izolatoare – corpuri care transmit starea de electrizare în timp de ordinul
orelor sau zilelor;
• semiconductoare – corpuri cu proprietăţi intermediare (timp de transmitere a
stării de electrizare de ordinul secundelor sau fracţiunilor de secundă).
Pentru caracterizarea stării de electrizare a corpurilor se defineşte sarcina
electrică ca fiind o mărime de stare ce caracterizează încărcarea electrică a particulelor
elementare; este o mărime scalară şi se notează cu q.
Pentru a pune în evidenţă existenţa câmpului electric se foloseşte un corp de
probă încărcat cu electricitate, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie imobil şi de sarcină invariabilă, pentru că altfel acţionează asupra lui şi
câmpul magnetic;
- să aibă o stare de electrizare astfel aleasă încât să nu modifice starea electrică a
sistemului de explorat;

-4-
 - să aibă dimensiuni cât de mici posibil (practic punctual) pentru ca forţa care se
exercită asupra lui să poată fi aproximată prin forţa ce acţionează în acel punct şi nu prin
rezultanta forţelor din regiunea ocupată de el.
Experimental se constată că forţa ce acţionează asupra corpului de probă
introdus în câmp depinde de punctul P în care este situat corpul şi de starea sa de
electrizare η:
F = F(P, η) (1.1) P1 F(P1, η1)
Considerând corpul de probă cu diverse stări E (P
v 1 )
de electrizare (η1, η2, etc.), situat în diverse puncte P2
(P1, P2 etc.) din spaţiu unde se presupune existenţa
Ev (P2 ) F(P2 , η2 )
câmpului (fig. 1.1), asupra lui acţionează forţe care
satisfac relaţia
F = q(η) ⋅ Ev (P) . (1.2) Fig. 1.1.

Corpul de probă asupra căruia se exercită forţa se consideră situat în vid, adică
în spaţiul lipsit de substanţă, echivalent cu starea limită de rarefiere a unui mediu
molecular. Deci, forţa care se exercită asupra corpului de probă situat în vid este egală
cu produsul dintre mărimea scalară q – sarcina electrică (depinde numai de starea lui de
electrizare) şi o mărime vectorială E v , numită vectorul intensităţii câmpului electric în
vid (depinde numai de punctul considerat în câmp, nu şi de starea sa de electrizare).
Mărimea vectorială Ev (P) , egală cu raportul dintre forţa F(P, η) care se
exercită în vid asupra corpului de probă şi sarcina lui electrică q, când aceasta tinde
către zero, caracterizează local câmpul electric în vid, fiind definită prin relaţia
d F(P, η)
E v (P) = lim . (1.3)
q →0 q
Din relaţia (1.3) rezultă că unitatea de măsură a lui E v corespunde vectorului
câmp în care, asupra corpului de probă încărcat cu sarcina electrică unitate, se exercită
unitatea de forţă. În sistemul internaţional de unităţi (S.I.), unitatea de măsură pentru
intensitatea câmpului electric este volt pe metru (V/m) şi este valoarea pentru care,
asupra corpului punctiform cu sarcina electrică de 1C, acţionează o forţă egală cu 1N.
Dacă se examinează toate punctele spaţiului în care există câmp electric
(Ev ≠ 0) , se pot construi nişte linii care au proprietatea că, în orice punct, tangenta la
aceste linii are direcţia locală a vectorului E v . Aceste linii se numesc linii de câmp. Prin
convenţie, sensul liniilor de câmp electric este de la sarcina pozitivă spre sarcina
negativă (fig. 1.2). Dacă se notează cu ds elementul de lungime vectorial al liniei de
câmp, orientat în sensul acesteia, ecuaţia diferenţială vectorială a liniei de câmp este:
d s × Ev = 0 (1.4)
Ev
Ansamblul liniilor de câmp din reprezentarea ds
grafică se numeşte spectru de câmp.
Câmpul electric se numeşte omogen sau +q –q
uniform dacă în fiecare punct vectorul E v are aceeaşi
valoare şi orientare, liniile de câmp fiind în acest caz
paralele şi echidistante. Fig. 1.2.

-5-
 Repartiţii de sarcină electrică.
Sarcinile electrice se repartizează pe corpuri sau în corpuri. Analog cu definiţia
densităţii de masă care caracterizează repartiţia masei, se defineşte mărimea scalară
derivată care caracterizează local starea de încărcare electrică a corpurilor şi deci
repartiţia sarcinii electrice, numită densitate de sarcină electrică.
Densitatea de volum a sarcinii electrice se defineşte prin relaţia
d ∆q dq
ρv = lim = [C/m3] (1.5)
∆V→0 ∆V dV
şi corespunde unei distribuţii a sarcinii electrice în volumul corpurilor când fiecare
element de volum ∆V este încărcat cu sarcina elementară ∆q.
Densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice este prin definiţie
d ∆q dq
ρ s = lim = [C/m2] (1.6)
∆A →0 ∆A dA
şi corespunde unei distribuţii superficiale a sarcinii când fiecărui element de suprafaţă
de arie ∆A îi revine sarcina ∆q.
Densitatea de linie (lineică) a sarcinii electrice
d ∆q dq
ρ l = lim = [C/m] (1.7)
∆s→0 ∆s ds
descrie distribuţia sarcinii electrice pe corpuri filiforme când pe fiecare element de
lungime ∆s al firului se află sarcina ∆q.
Sarcina electrică totală a unei distribuţii pe un domeniu D oarecare (în volumul
unui corp, pe suprafaţa unui corp sau de-a lungul unui corp filiform) se poate calcula în
funcţie de densitatea de sarcină electrică ρ corespunzătoare (de volum, de suprafaţă sau
de linie) cu relaţia
∫
q = dq = ρ D dD .
D
∫
D
(1.8)

Pentru sarcina electrică este valabil principiul conservării: sarcinile electrice nu

pot fi nici create, nici distruse, ci numai deplasate. Cele două tipuri de sarcini electrice
apar întotdeauna simultan şi au valori egale.
Pentru un sistem izolat de corpuri electrizate, suma algebrică a sarcinilor
repartizate în diferite puncte ale sistemului este constantă, adică
n

∑q
k =1
k = const. (1.9)

Dacă într-un sistem fizic sarcinile electrice q1, q2,…,qn, în general variabile în
timp, satisfac condiţia că în fiecare moment suma lor este nulă,
n

∑q
k =1
k = 0, (1.10)

ele alcătuiesc un sistem complet de sarcini electrice şi sistemul este neutru.

Dacă suma sarcinilor este nenulă,

-6-
 n

∑q
k =1
k ≠ 0, (1.11)

avem un sistem incomplet de sarcini electrice. În aceste condiţii, în acord cu principiul

de conservare, prezenţa sarcinii de un anumit semn într-un sistem fizic presupune
existenţa unei sarcini de semn contrar în exteriorul acestuia.

1.1.3. Câmpul electric coulombian. Teorema lui Coulomb.

Câmpul electric invariabil în timp şi neînsoţit de transformări ale energiei se

numeşte câmp electrostatic. Forţele electrostatice au fost studiate de Charles Augustin
Coulomb efectuând experienţe cu mici corpuri încărcate cu sarcini electrice, situate în
aer. Proprietăţile electrice ale aerului fiind asemănătoare cu cele ale vidului, câmpul
electrostatic stabilit în aer se poate aproxima cu cel din vid şi se numeşte câmp electric
coulombian.
Teoria câmpului electric coulombian este o subteorie macroscopică a câmpului
electromagnetic şi se elaborează pe baza experienţelor lui Coulomb, a principiului
acţiunii şi reacţiunii şi a principiului superpoziţiei.

F21 u12 R u 21 F12

q1>0 q2>0
u12 F21 R F12 u 21
q1>0 q2<0
Fig. 1.3.
Fie q1 şi q2 sarcinile electrice care încarcă două corpuri punctiforme situate în
vid la distanţa R (fig. 1.3). Forţele F21 şi respectiv F12 care se exercită asupra primului
corp, respectiv asupra celui de-al doilea corp au următoarele proprietăţi:
• satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii: forţa F12 pe care o exercită primul
corp asupra celui de-al doilea este egală şi de sens opus cu forţa F21 pe care o exercită
al doilea corp asupra primului, F12 = − F21;
• dacă sarcinile sunt de acelaşi semn, forţele sunt de respingere, iar dacă sunt de
semne opuse, forţele sunt de atracţie;
• în valoare absolută, forţele sunt proporţionale cu produsul sarcinilor şi invers
proporţionale cu pătratul distanţei dintre sarcini
q 1q 2
F12 = F21 = k e . (1.12)
R2
În această relaţie ke este o constantă universală referitoare la proprietăţile
x
electrice ale vidului, având expresia k e = , unde x este coeficientul de
4πε 0
raţionalizare, egal cu 4π în sistemele de unităţi neraţionalizate şi cu unitatea în sistemele
raţionalizate, iar ε0 este permitivitatea absolută a vidului care, în sistemul internaţional
de unităţi S.I., are valoarea

-7-
 1
ε0 = [F/m] . (1.13)
4π ⋅ 9 ⋅ 19 9
Notând cu u 12 , respectiv cu u 21 versori orientaţi de la sarcina q1 către sarcina q2,
respectiv de la sarcina q2 către sarcina q1, expresiile vectoriale ale forţelor lui Coulomb
se scriu:
1 q1q 2 1 q1q 2
F12 = ⋅ 2 ⋅ u 21 ; F21 = ⋅ ⋅ u12 (1.14)
4πε 0 R 4πε 0 R 2

1.1.4. Câmpul electrostatic produs în vid de o

sarcină punctiformă. Principiul superpoziţiei
câmpurilor coulombiene.

În conformitate cu relaţia de definiţie a intensităţii câmpului electric în vid, forţa

F12 cu care sarcina q1 acţionează asupra sarcinii q2 este egală cu produsul dintre sarcina
electrică q2 şi vectorul câmpului electric în vid E v12 stabilit de sarcina q1 în punctul în
care este situată sarcina q2 şi, similar, forţa F21 cu care sarcina q2 acţionează asupra
sarcinii q1 este egală cu produsul dintre sarcina q1 şi vectorul câmpului electric în vid
E 21 stabilit de sarcina q2 în punctul în care este situată sarcina q1:
F 12 = q 2 E v 12 ; F 21 = q 1 E v 21 (1.15)

Utilizând expresiile forţelor lui Coulomb (1.14), din (1.15) rezultă:

1 q 1 q
E v12 = ⋅ 12 ⋅ u 12 ; E v 21 = ⋅ 22 ⋅ u 21 (1.16)
4πε 0 R 4πε 0 R
O sarcină electrică punctiformă q situată în vid, stabileşte într-un punct oarecare
P, situat la distanţa R de sarcină, un câmp electric al cărui vector intensitatea E v este
orientat radial (fig. 1.4), proporţional cu sarcina q şi invers proporţional cu pătratul
distanţei:
1 q q R
Ev = ⋅ 2 ⋅ uR = ⋅ 3 (1.17)
4πε 0 R 4πε 0 R
Intensitatea câmpului electrostatic este orientată de la corpul punctiform spre
infinit, dacă sarcina e pozitivă, şi către corp, dacă sarcina este negativă (fig. 1.4).

Ev
P
Ev Ev
R

q > 0

Fig. 1.4.

-8-
 Câmpul electric coulombian satisface principiul superpoziţiei care se enunţă
astfel: intensitatea câmpului electrostatic E v stabilit într-un punct din vid de n sarcini
electrice punctiforme qk, este egală cu suma vectorilor E vk (k = 1, 2, …, n) produşi în
acel punct de fiecare sarcină punctiformă:
n n

∑E ∑R
qk
Ev = = 1 ⋅ Rk (1.19)
k =1
vk
4πε 0 k =1
3
k

Dacă sarcina electrică q este repartizată, intensitatea câmpului electrostatic

dEv stabilit în vid de sarcina elementară dq se calculează cu relaţia:
dq
dE v = 1 ⋅ 3 ⋅ R (1.20)
4πε 0 R
În cazul general, când există sarcini distribuite în volum (cu densita-tea de
volum ρv), pe suprafeţe (cu densitatea de suprafaţă ρs), pe corpuri filiforme (cu
densitatea ρl), cât şi sarcini punctiforme, intensitatea câmpului electrostatic se
calculează cu relaţia:
⎛ n
⎞
∑
qk
E v (R ) = 1
∫⎜
4πε 0 ⎜
⎝V
R
R
S
R
R∫ C
R
ρ v 3 dv + ρ s 3 dA + ρ l 3 ds +
R ∫ k =1
R 3
k
R k
⎟ . (1.21)
⎟
⎠

1.1.5. Inducţia electrică şi fluxul electric în vid.

Teorema lui Gauss.
Mărimea vectorială egală cu produsul dintre intensitatea câmpului electric în vid
E v şi permitivitatea absolută a vidului ε0 reprezintă inducţia electrică în vid, D v :
d
Dv = ε0 E v (1.22) Dv
α
dA
Se numeşte flux electric în vid, fluxul vectorului nS Γ

inducţie electrică Dv printr-o suprafaţă deschisă SΓ,

SΓ
ψ SΓ =
∫
SΓ
D v ⋅ dA , (1.23) Γ

sau fluxul vectorului Dv printr-o suprafaţă închisă Σ,

∫
ψ Σ = D v dA .
Σ
(1.24) Fig. 1.5.

Observaţii. Elementul de arie vectorial dA este un vector elemen-tar, având

modulul egal cu aria elementului de suprafaţă şi fiind orientat după direcţia normalei
pozitive la suprafaţă. În cazul suprafeţelor deschise (notate cu SΓ) care se sprijină pe o
curbă închisă Γ (fig. 1.5), sensul normalei pozitive la suprafaţă este dat de sensul de
înaintare al burghiului drept care este rotit în sensul de referinţă stabilit pentru curba Γ.
În cazul suprafeţelor închise (notate cu Σ), normala pozitivă este întotdeauna orientată
din interiorul către exteriorul suprafeţei.
Teorema lui Gauss stabileşte că fluxul electric prin orice suprafaţă închisă Σ,
trasată exclusiv prin vid, este egal în orice moment cu sarcina electrică qΣ din
interiorul suprafeţei.

-9-
 ψΣ =
∫ D dA = q
Σ
v Σ (1.25)

Fluxul electric este o mărime derivată, având aceeaşi dimensiune cu sarcina

electrică. În sistemul internaţional de unităţi SI, unitatea de măsură pentru fluxul electric
este deci coulombul (C).
Ţinând cont de relaţia de definiţie a inducţiei electrice în vid (1.22), expresia
formei integrale a teoremei lui Gauss poate fi pusă sub forma:
qΣ
∫ E dA = ε
Σ
v
0
(1.26)

Cu ajutorul acestei relaţii se poate determina valoarea intensităţii câmpului

electric în vid în ipoteza că integrala din membrul întâi se poate calcula uşor din
considerente fizice, cum ar fi cazul unor sisteme cu simetrie (sferică, cilindrică, etc.).

1.1.6. Tensiunea electrică. Tensiunea electromotoare.

Potenţialul electrostatic şi diferenţa de potenţial.
În general, într-un câmp de vectori, integrala de linie a vectorului câmp în lungul
unei curbe poate fi denumită tensiune. În cazul câmpului electric această mărime se
numeşte tensiune electrică.
Se consideră o particulă încărcată cu sarcina A
electrică q care se deplasează cu o viteză foarte mică în Ev
lungul unei curbe oarecare CAB într-un câmp electric q ds
(fig. 1.6). Se presupune că sarcina q este suficient de Ev
mică pentru a nu modifica starea câmpului electric. CAB
Lucrul mecanic necesar pentru deplasarea
sarcinii q între punctele A şi B este: B
B
Fig. 1.6.
L AB =
∫
A
F ds (1.27)

Ţinând seama de expresia forţei electrice F = qE v , avem

B

L AB = q F d s .
∫
A
(1.28)

Prin definiţie, raportul LAB/q reprezintă tensiunea electrică UAB dintre punctele A şi B
situate în câmp electric
B
L
∫ E ds
d
U AB = AB = v (1.29)
q
A

Tensiunea electrică între două puncte din câmp este numeric egală cu lucrul
mecanic efectuat de forţele câmpului pentru deplasarea sarcinii electrice unitare între
cele două puncte.
Tensiunea electrică se măsoară în volţi (V). Un volt este tensiunea dintre două
puncte din câmp pentru care se cheltuieşte lucrul mecanic de un joule pentru deplasarea
sarcinii electrice de un coulomb între cele două puncte.

- 10 -
 Din relaţia (1.29) se vede că UAB = – UBA, deci tensiunea
electrică depinde de sensul de integrare. Acest sens, numit sens de A
referinţă, se indică printr-o săgeată (fig. 1.7). UAB
Integrala de linie a intensităţii câmpului electric efectuată
pe o curbă închisă Γ (circulaţia a vectorului E v ) se numeşte B
tensiune electromotoare şi se notează cu eΓ sau cu ueΓ dacă e Fig. 1.7.
variabilă în timp (tensiune electromotoare instantanee) şi cu EΓ sau
cu UeΓ dacă este constantă în timp:

eΓ =
∫ E ds
Γ
v (1.30)

În câmp electrostatic (coulombian) tensiunea electromotoare este nulă pentru

orice curbă închisă Γ
EΓ =
∫ E ds = 0 .
Γ
v (1.31)

O proprietate importantă a tensiunii electrice în câmp electrostatic este că

valoarea ei nu depinde de curba după care se face integrarea (de drum), ci numai de
extremităţile acesteia. Această proprietate se poate demonstra simplu pe baza rel. (1.31).
Astfel, considerând punctele A şi B în câmp electrostatic şi două curbe oarecare AmB şi
AnB care împreună alcătuiesc conturul închis Γ (fig. 1.8),
rezultă A Γ Ev
∫
Γ AmB
∫
E v ds = E v ds + E v ds = 0 ,
∫
BnA
m n

respectiv, U AmB = U AnB . B

Fie un punct de referinţă P0 (fig. 1.9). Tensiunea
între punctele A şi B se scrie: Fig. 1.8.
U AB = U AP0 − U BP0 (1.32)
Tensiunea unui punct oarecare P în raport cu un
punct de referinţă P0 se numeşte potenţialul electric al B
A UAB
punctului respectiv şi se notează cu VP
P0

∫ E ds
d
VP = U PP0 = v (1.33) UBPo
UAPo
P

Astfel, potenţialele punctelor considerate, A şi B,

sunt: P0
P0 P0

∫ E ds ∫ E ds
Fig. 1.9.
VA = U AP0 = v şi respectiv, VB = U BP0 = v
A B

În practică se consideră potenţial nul, potenţialul pământului. În unele probleme

se consideră ca având potenţial nul punctele de la infinit.
Tensiunea dintre două puncte este deci egală cu diferenţa dintre potenţialele
celor două puncte:
UAB = UApo – UBpo= (VA –VPo) – (VB – VPo) = VA – VB (1.34)
Tensiunea electrică UAB, egală cu diferenţa potenţialelor VA şi VB, reprezintă
diferenţa de potenţial dintre punctele A şi B considerate în câmp electric.

- 11 -
 1.2. CÂMPUL ELECTRIC ÎN SUBSTANŢĂ
1.2.1. DIELECTRICI

Din punctul de vedere al proprietăţilor electrice materialele se împart în trei

categorii: conductoare, izolante (dielectrici) şi semiconductoare.
Materialele conductoare sunt substanţe care, în condiţiile normale în care sunt
utilizate, sunt bune conductoare de electricitate (adică permit trecerea rapidă a
particulelor încărcate cu sarcină electrică). La conductori există prin urmare particule
care se pot deplasa, transportând sarcini electrice. Aceste particule sunt constituite de
electroni liberi în cazul metalelor (conductori de speţa sau specia întâi) sau de ioni în
cazul electroliţilor (conductori de speţa sau specia a doua). Aceste particule care se pot
deplasa la distanţe relativ mari se numesc particule libere, iar sarcina lor se numeşte
sarcină electrică liberă sau adevărată.
Dielectricii sunt substanţe rele conductoare de electricitate deoarece, în general,
la nivel microscopic, nu conţin particule libere încărcate cu sarcină electrică care să se
poată deplasa la distanţe apreciabile. La dielectrici, particulele încărcate cu sarcină
electrică nu pot părăsi sistemele de particule (atomi, molecule, ioni) din care fac parte.
Totdeauna suma sarcinilor electrice este nulă pentru întreg sistemul pe care îl formează;
de aceea, aceste particule sunt denumite particule legate iar sarcina electrică
corespunzătoare, sarcină electrică legată. Dielectricii pot fi încărcaţi şi cu sarcini
electrice libere aduse din afară.
Dielectricii sunt substanţe solide, lichide sau gazoase formate din sisteme de
sarcini electrice, neutre în ansamblu pentru mici domenii (suma sarcinilor electrice din
interiorul acestor domenii este nulă).
Ca şi materialele conductoare, materialele dielectrice, numite şi materiale
izolante, au largi aplicaţii în tehnică: materialele izolante constituite din dielectrici
folosesc proprietatea dielectricilor ideali de a nu permite o conducţie electrică prin
spaţiul ocupat de aceştia în prezenţa unui câmp electric din exterior.

1.2.2. DIPOLUL ELECTRIC.

MOMENTUL ELECTRIC AL DIPOLULUI.
Dipolul electric reprezintă un ansamblu format din două sarcini electrice
punctiforme, egale şi de semn contrar, aşezate la distanţa ∆l foarte mică, dar finită,
numită axa dipolului (fig. 1.10).
Dipolul este caracterizat din punct de vedere electric de ∆l
momentul electric al dipolului, care este o mărime vectorială,
notat cu p , definit prin produsul –q p +q
p = q∆l (1.35)
Fig. 1.10.
al cărui modul este dat de relaţia de mai sus şi al cărui sens se ia
convenţional de la sarcina negativă, –q, la cea pozitivă, +q.
Substanţele dielectrice, având numai "sarcini legate" la nivel microscopic, pot fi
considerate, din punct de vedere electric, ca fiind constituite din dipoli electrici. Aceşti
dipoli se orientează în câmp electric, iar acest fenomen de orientare a dipolilor se
numeşte polarizare electrică.

- 12 -
 Dacă un mic corp polarizat electric, ce poate fi echivalat cu un dipol, este
introdus într-un câmp electric E v cunoscut, se constată că asupra sa se exercită un
dublu efect ponderomotor: o forţă şi un cuplu. Cuplul care
C
acţionează asupra corpului polarizat aflat într-un câmp omogen se
determină cu relaţia:
Ev
C = p × Ev (1.36)
Acest cuplu are tendinţa de a roti micul corp polarizat până ce o p
anumită axă privilegiată a acestuia, numită axă de polarizare,
devine paralelă cu câmpul electric exterior (fig. 1.11). Fig. 1.11.

1.2.3. POLARIZAREA DIELECTRICĂ

Starea de polarizare electrică a unui corp de dimensiuni foarte mici, asimilabil

cu un dipol electric, este complet caracterizată de momentul său electric p . Descrierea
locală a stării de polarizare a unui corp de dimensiuni mari necesită introducerea unei
mărimi vectoriale derivate – polarizaţia electrică P , definită ca densitatea de volum a
momentelor electrice:
d ∆p d p
P = lim = (1.37)
∆V → 0 ∆ V dV
unde ∆p este momentul electric rezultant al dipolilor cuprinşi în elementul de volum
∆V pentru cazul când ∆V se restrânge până la un punct.
Momentul electric rezultant p al corpului se calculează cu integrala de volum:

p=
∫ P dV
V
(1.38)

Pentru toţi dielectricii, experienţa pune în evidenţă o dependenţă mai mare sau
mai mică a stării lor de polarizare de intensitatea câmpului electric.
Dielectricii al căror moment electric p se anulează după suprimarea câmpului în
care au fost aduşi, se numesc cu polarizaţie electrică temporară, iar polarizarea lor se
numeşte polarizare electrică temporară. Mărimile care caracterizează starea lor de
polarizare sunt: momentul electric temporar p t şi polarizaţia electrică temporară Pt .
Dielectricii care prezintă o polarizaţie electrică chiar şi în lipsa unui câmp
electric din exteriorul lor, produsă de factori neelectrici, se numesc cu polarizaţie
electrică permanentă, iar polarizarea lor se numeşte polarizare electrică permanentă.
Mărimile care caracterizează polarizarea electrică permanentă sunt: momentul electric
permanent p p şi polarizaţia electrică permanentă Pp .
În general deci, momentul electric p al unui mic corp polarizat electric este egal
cu suma dintre o componentă temporară şi una permanentă
p = p t (E v ) + p p . (1.39)
Acestei relaţii îi corespunde relaţia similară pentru polarizaţie:
P = Pt ( E ) + Pp . (1.40)
în care E este intensitatea câmpului electric în corpuri (în substanţă).

- 13 -
 Polarizarea electrică temporară se produce numai sub influenţa unui câmp
electric din exterior şi dispare odată cu dispariţia acestui câmp. Polarizarea temporară
poate fi de două tipuri: de orientare şi de deformare.
Polarizarea temporară de orientare se produce în dielectricii care au molecule
sub forma unor dipoli electrici (dielectrici polari) la care centrul de acţiune al sarcinii
pozitive nu coincide cu centrul de acţiune al sarcinii negative (de exemplu: molecula de
acid clorhidric). Dacă sarcinile au valorile +q şi –q, iar distanţa dintre centrele lor este
∆l , momentul electric al moleculei este dat de momentul electric al dipolului astfel
constituit: p = q ∆ l . În câmp electric exterior aceşti dipoli se orientează cu axa în sensul
câmpului, adică sarcina +q se deplasează în sensul câmpului, iar sarcina –q se
deplasează în sens contrar câmpului. Orientarea va fi cu atât mai puternică, şi deci
polarizarea lor mai mare, cu cât câmpul electric este mai intens. Substanţe cu astfel de
polarizare sunt: O2, SO2, metan, acizi organici, etc.
La polarizarea temporară de deformare, atomul sau molecula se deformează
sub acţiunea câmpului exterior. Ca exemplu se consideră atomul de hidrogen constituit,
după cum se ştie, dintr-un nucleu cu sarcină pozitivă în jurul căruia gravitează
electronul cu sarcină negativă (fig. 1.12).

-q - -
+ +q
Ev
• +
p

Ev = 0 ∆l Ev ≠ 0
p=0 p≠0
a) b)
Fig. 1.12.
În lipsa câmpului electric ( E v = 0 ), centrul de acţiune al sarcinii negative
coincide cu centrul de acţiune al sarcinii pozitive şi valoarea medie a momentului
electric este nulă (fig. 1.12,a). Sub acţiunea câmpului electric din exterior ( E v ≠ 0, fig.
1.12,b) centrele de acţiune ale sarcinilor nu mai coincid şi atomul se vede din exterior ca
un dipol cu momentul electric p = q ∆ l . Deformarea (distanţa ∆l ) este proporţională cu
intensitatea câmpului electric.
Polarizarea electrică permanentă nu depinde de valoarea locală a intensităţii
câmpului electric, fiind determinată de factori neelectrici. Corpurile dielectrice pot fi
polarizate sub efectul anumitor acţiuni fizico–chimice cum sunt: încălzirea (polarizarea
piroelectrică), deformarea mecanică (polarizare piezoelectrică), topirea şi resolidifi-
carea în prezenţa unui câmp electric suficient de intens (polarizarea electreţilor –
proprietate pe care o prezintă anumite substanţe cum sunt: răşini, plexiglas, ceruri, etc.).
Dintre materialele care prezintă polarizare electrică permanentă, cele mai cunos-
cute sunt: cuarţul, sarea Seignette (dublu tartrat de sodiu şi potasiu), turmalina.
Polarizarea feroelectrică este o formă specială a polarizării permanente care se
caracterizează printr-o polarizare neliniară sub acţiunea unui câmp electric. La
materialele feroelectrice, dependenţa dintre polarizaţie şi intensitatea câmpului electric
este neliniară, prezentând fenomenul de histerezis electric (fig. 1.13).

- 14 -
 Pentru un material dielectric ce nu a mai Pm
fost supus polarizării, polarizaţia electrică creşte P
neliniar din origine cu intensitatea câmpului
electric după o curbă numită curbă de primă Pr
polarizare. La scăderea şi apoi la creşterea E
-Em -Ec
monotonă a intensităţii câmpului electric între
0 Ec Em
două valori maxime, –Em şi +Em, se parcurge un
ciclu de polarizare de forma celui din figura 1.13, -Pr
în care s-au notat cu:
Pr – polarizaţia electrică remanentă (existentă -Pm
la anularea câmpului electric)
Ec – intensitatea câmpului electric coercitiv Fig. 1.13.
(valoarea câmpului ce trebuie aplicat
pentru anularea polarizaţiei remanente).
Se demonstrează că aria ciclului de histerezis este proporţională cu pierderile de
energie electrică (prin dezvoltare de căldură) în unitatea de volum, la efectuarea unui
ciclu de polarizare.
Exemple de materiale feroelectrice sunt: titanatul de bariu, titanatul de calciu,
sarea Seignette.
Un alt fenomen care apare în polarizarea dielectricilor este fenomenul numit
postefect electric sau vâscozitatea electrică. Acest efect se produce în regim nestaţionar,
la frecvenţe mari şi constă în aceea că, în această situaţie, variaţiile polarizaţiei
instantanee nu mai pot urmări instantaneu variaţiile intensităţii câmpului electric
exterior care o condiţionează. Fenomenul de vâscozitate electrică determină pierderi
suplimentare de energie în dielectrici. Fenomenul este utilizat la încălzirea dielectricilor.

1.2.5. Legea polarizaţiei electrice temporare

Din interpretarea macroscopică a polarizaţiei electrice rezultă că numai

polarizaţia temporară poate fi exprimată funcţie de intensitatea câmpului electric.
Experimental se constată că în medii dielectrice liniare şi izotrope există o relaţie de
proporţionalitate între polarizaţie şi intensitatea câmpului electric de forma
Pt = ε 0 χ e E , (1.41)
relaţie numită legea polarizaţiei electrice temporare.
Mărimea χ e este numită susceptivitate electrică şi depinde de natura mediului,
fiind deci o mărime de material. Aşadar, în teoria macroscopică a câmpului electromag-
netic, legea polarizaţiei electrice temporare este o lege de material. Susceptivitatea
electrică este o mărime adimensională pozitivă.
În medii dielectrice liniare şi izotrope (dielectrici liniari şi izotropi), suscepti-
vitatea electrică este independentă de intensitatea câmpului electric şi, în general,
depinde de condiţii neelectrice ca: temperatura, presiunea, etc.
Un material dielectric este izotrop dacă sub acţiunea unui câmp electric având
orice orientare în corp, se polarizează temporar în direcţia câmpului şi este liniar, dacă
local, polarizaţia temporară instantanee este proporţională cu intensitatea instantanee a
câmpului electric:
Pt ( r , t ) = ε 0 χ e ( r ) E ( r , t ) . (1.42)

- 15 -
 1.2.6. Legea dependenţei dintre inducţie,
intensitate şi polarizaţie în câmp electric

Suma vectorială dintre polarizaţia P şi intensitatea câmpului electric E

multiplicată cu permitivitatea vidului ε 0 , este egală în orice moment şi în orice punct cu
inducţia electrică D , relaţia
D = ε0 E + P (1.43)
fiind numită, în teoria macroscopică a câmpului electromagnetic, legea dependenţei
dintre inducţie, intensitate şi polarizaţie în câmp electric. Întrucât în relaţie nu intervin
mărimi de material, legea dependenţei dintre inducţie, intensitate şi polarizaţie este o
lege generală şi de stare a câmpului electromagnetic, verificabilă experimental şi în
regim nestaţionar.
Dacă materialul dielectric este fără polarizaţie permanentă ( Pp = 0 , P = Pt ) ,
legea poate fi scrisă sub forma
D = ε 0 E + Pt = ε 0 (1 + χ e ) E = ε E (1.44)
în care:
- ε este permitivitatea absolută a materialului, numită uneori şi constantă
dielectrică, cu unitatea de măsură F/m ;
- ε r = ε = 1 − χ e este permitivitatea relativă.
ε0
Dacă se trasează grafic variaţia inducţiei electrice în funcţie de intensitatea
câmpului electric la variaţia periodică a câmpului între două valori extreme, +Em şi –Em,
se pune în evidenţă fenomenul de histerezis electric în care inducţia remanentă Dr
corespunde polarizaţiei permanente Pr (fig. 1.14,a). Pentru un material feroelectric care
nu a mai fost polarizat, se obţine caracteristica neliniară D = f(E) numită caracteristica
de primă polarizare (fig. 1.14,b), din care se poate determina permitivitatea ε = D/E.

D
Dm D, ε
ε
D
Dr
–Em –Ec
0 Ec Em
–Dr 0 E
–Dm

a) b)
Fig. 1.14.

- 16 -
 1.2.7. Legea fluxului electric

Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă Σ, dat de integrala de suprafaţă a

produsului scalar dintre inducţia electrică şi elementul de suprafaţă vectorial, este în
fiecare moment egal cu sarcina electrică liberă (adevărată) qΣ a corpurilor din interiorul
suprafeţei. Sub forma integrală, expresia legii fluxului electric este:

ψΣ =
∫ D ⋅ dA = q
Σ
Σ (1.45)

Legea fluxului electric este o generalizare a teoremei fluxului electric în vid

(teorema lui Gauss), demonstrată pentru câmpul electrostatic.
Normala la suprafaţă Σ după care este orientat elementul de arie d A se
consideră orientată spre exterior astfel încât, pentru sarcini pozitive fluxul este pozitiv
(liniile lui D ies din suprafaţă), iar pentru sarcini negative fluxul este negativ (liniile lui
D intră în suprafaţă).
Relaţia se verifică experimental şi în cazul cel mai general al regimului
nestaţionar, legea fluxului electric fiind o lege generală şi de stare a câmpului
electromagnetic (în relaţie nu intervin mărimi de material).

1.3.1. CAPACITATEA ELECTRICĂ. CONDENSATORUL

Sistemul alcătuit din două conductoare separate printr-un dielectric fără

polarizaţie permanentă constituie un condensator electric sau capacitor.
Cele două conductoare, numite armăturile condensatorului, se încarcă superficial cu
sarcini electrice egale în valoare absolută şi de semn contrar.
Dacă dielectricul este liniar, omogen şi izotrop şi armăturile se încarcă cu
sarcini electrice egale şi de semne opuse, teorema capacităţii electrice se enunţă astfel:
raportul pozitiv dintre sarcina electrică a uneia dintre armături q1 (q2) prin diferenţa de
potenţial faţă de cealaltă armătură V1 – V2 (V2 – V1), este independent de valorile
sarcinii sau diferenţei de potenţial şi se numeşte capacitate electrică C:
q1 q2 q1 q
C= = sau, C = = 2 (1.46)
V1 − V2 V2 − V1 U12 U 21
unde U 12 = V1 − V2 , respectiv U 21 = V2 − V1 . Cum q1 = −q 2 = q , se poate scrie mai
simplu:
d q
C= (1.47)
U
În cazul unui mediu dielectric liniar este valabilă teorema superpoziţiei: dacă la
sarcinile q1 şi q2 corespund potenţialele V1 şi V2, atunci la sarcinile nq1 şi nq2 vor
corespunde potenţialele nV1 şi respectiv nV2. Noii stări a sistemului îi va corespunde
capacitatea:
nq nq q
= = =C (1.48)
nV1 − nV2 n (V1 − V2 ) V1 − V2

- 17 -
 Prin urmare, dacă dielectricul este liniar, capacitatea C
electrică a condensatorului nu depinde de sarcinile electrice +q –q
a)
sau de potenţialele armăturilor, ci numai de caracteristicile u
geometrice ale sistemului şi de permitivitatea dielectricului.
În figura 1.15 se prezintă simbolurile grafice utilizate C
+ −
pentru condensatoare: fig. 1.15,a) pentru condensatorul de b)
curent alternativ (nepolarizat), fig. 1.15,b) pentru condensa-
U
torul de curent continuu (electrolitic, polarizat).
Unitatea de măsură a capacităţii electrice se numeşte Fig. 1.15.
farad (F). În sistemul internaţional (S.I.) de unităţi de
măsură, un farad este capacitatea unui condensator care la tensiunea de 1V între
armături se încarcă cu sarcina de 1C .
Întrucât faradul este o capacitate foarte mare, în practică se utilizează
submultiplii faradului, astfel:
- microfaradul, 1µF = 10-6 F;
- nanofaradul, 1nF = 10-9 F;
- picofaradul, 1pF = 10-12F
Calculul capacităţii unor condensatoare simple se efectuează în următoarele
etape:
c se presupun armăturile încărcate cu sarcinile electrice +q şi –q;
d se calculează intensitatea câmpului electric E într-un punct dintre armături,
sau potenţialele celor două armături V1 şi V2;
e se calculează tensiunea electrică dintre armături, efectuând integrala de linie a
intensităţii câmpului electric pe drumul cel mai convenabil pentru calcul, sau
determinând diferenţa de potenţial dintre armături:
2

∫
U12 = V1 − V2 = E ⋅ ds
1
q
f se calculează capacitatea electrică cu relaţia: C = .
U12
Ca exemplu se efectuează calculul capacităţii condensatorului plan idealizat.
Un condensator plan este format din două armături plane paralele de arie A, care
sunt aşezate la distanţa d, mică faţă de dimensiunile plăcilor; între plăci se găseşte un
dielectric de permitivitate ε (fig. 1.16). Se consideră cazul în care dielectricul este liniar,
izotrop şi omogen, iar liniile de câmp electric sunt perpendiculare pe suprafaţa
armăturilor. Un astfel de condensator plan este numit condensator plan idealizat.
Conform etapelor de calcul, rezultă: d
- q1 = q , q2 = –q ;
c d
ρs q A
- intensitatea câmpului electric: E = = ;
ε ε⋅A +q -q
2 2 E
q q
- tensiunea electrică: U12 = ∫ Ed s = ∫ ds = d;
1 1
εA εA
q ε⋅A Fig. 1.16.
- expresia capacităţii: C = = . (1.49) U12
U12 d

- 18 -
 1.3.2. Capacităţi echivalente

Prin definiţie, capacitatea echivalentă a unui sistem de condensatoare este

raportul dintre sarcina absorbită de la sursă pe la una din borne şi tensiunea sursei,
dacă iniţial toate condensatoarele erau descărcate.
Astfel, dacă sistemul de condensatoare este Ce
A +qA -qA B
conectat la sursă între bornele A şi B, relaţia de definiţie a
capacităţii echivalente se scrie:
q UAB
Ce = A (1.50)
U AB
Fig. 1.17.
Deci, capacitatea echivalentă a unui sistem de
condensatoare este capacitatea unui condensator care sub aceeaşi tensiune la borne se
încarcă cu aceeaşi sarcină electrică ca şi sistemul dat (fig. 1.17).
Condensatoarele pot fi conectate în serie, în paralel, în stea sau în triunghi şi, în
general, în conexiuni mixte.
X Condensatoare legate în paralel.
Deoarece tensiunea la bornele condensatoarelor legate în paralel (derivaţie) este
aceeaşi, UAB (fig. 1.18), fiecare condensator se va încărca cu sarcina electrică
q k = C k ⋅ U AB , (k = 1,..., n ). C1
+q1 -q1
Sarcina absorbită de la sursă pe la borna A este
n n C2
qA = ∑
k =1
q k = U AB ∑
k =1
Ck .
A
+q2 -q2
B
Ck
Conform relaţiei de definiţie, capacitatea echivalentă +qk -qk
rezultă:
n Cn
∑
qA +qn -qn
Ce = = Ck (1.51)
U AB k =1
respectiv, UAB
Ce = C1 + C 2 + ... + C k + ... + C n . Fig. 1.18.
Capacitatea echivalentă a unui sistem de n condensatoare legate în paralel este
egală cu suma capacităţilor condensatoarelor.
Conectarea în paralel a condensatoarelor este utilizată pentru obţinerea unor
valori mari ale capacităţii.
Y Condensatoare legate în serie.
Se consideră sistemul de n condensatoare legate în serie (fig. 1.19).

C1 C2 Ck Cn
A +qA –qA +qA –qA +qA –qA +qA –qA B

U1 U2 Uk Un

Fig. 1.19. UAB

- 19 -
 În acest caz toate condensatoarele se încarcă cu aceeaşi sarcină,
q A = q1 = q 2 = ... = q n ,
iar tensiunea între bornele A şi B este:
n
U AB = U1 + U 2 + ... + U k + ... + U n = ∑U k =1
k

qk qA
Tensiunea la bornele fiecărui condensator fiind U k = = , rezultă:
Ck Ck
n

∑C
1
U AB = q A .
k =1 k
Expresia capacităţii echivalente a sistemului de condensatoare conectate în serie
rezultă:
n

∑C
q 1 1 1
Ce = A = n
sau, = (1.52)
U AB Ce
∑
1 k =1 k

k =1
Ck

1 1 1 1 1
respectiv, = + + ... + + ... +
C e C1 C 2 Ck Cn
Se observă cu uşurinţă că, la legarea în serie a condensatoarelor, capacitatea
echivalentă este mai mică decât capacitatea oricărui condensator, Ce < Ck, această
conexiune utilizându-se pentru mărirea tensiunii de lucru a bateriei de condensatoare.
Pentru două condensatoare legate în serie rezultă relaţia:
C1 ⋅ C 2
Ce = . (1.53)
C1 + C 2
C
Pentru n condensatoare de valori egale (C k = C) , rezultă: C e = .
n

1.4. ENERGIA CÂMPULUI ELECTROSTATIC

Pentru a stabili expresia energiei câmpului electrostatic produs de corpuri

încărcate cu sarcini electrice se consideră un experiment idealizat, bazat pe legea
conservării energiei. Astfel, pentru a stabili câmp electric într-un domeniu al spaţiului
unde acesta era iniţial nul, este necesar să transportăm sarcini electrice din exterior (de
la infinit) cu care se încarcă corpurile din domeniu. Energia câmpului electrostatic astfel
obţinut va fi dată de lucrul mecanic total efectuat pentru transportul acestor sarcini.
În aceste ipoteze se va stabili expresia energiei câmpului electrostatic în funcţie
de sarcinile şi potenţialele conductoarelor ce produc câmpul.
Se presupune starea iniţială identic nulă,
qi (0 ) = 0; Vi = 0, i = 1, 2, ..., n,
iar starea finală dată de sarcinile şi potenţialele:
q1, q2 ,…, qn ; V1, V2 ,…, Vn

- 20 -
 O stare intermediară se notează:
q 1′ , q ′2 , ... , q ′n − sarcinile corpurilor;
V1′, V2′ , ... , Vn′ − potenţialele corpurilor.
Se admite că stabilirea stării finale se face proporţional, adică, în orice moment
sunt satisfăcute relaţiile:
q ′i = λq i , Vi′ = λVi (1.55)
unde λ ia valori între 0 şi 1, 0 < λ < 1.

dFext
2
1 ∞
• dq ′i
•
•
dsi dE ′
i Pi dF
n •
• •

Fig. 1.20.

Pentru a trece sistemul din starea q ′i într-o stare foarte apropiată, q ′i + dq ′i , este
necesar a se cheltui un lucru mecanic pentru deplasarea sarcinii elementare dq ′i contra
câmpului (fig. 1.20) dat de relaţia:
Pi
δL i ,ext . = ∫ d F ext d s (1.56)
∞

Dar forţa aplicată din exterior este egală şi de sens opus cu forţa coulombiană:
dFext = −dq ′i E ′. Rezultă astfel,
Pi
δL i ,ext . = −dq ′i ∫ E ′ds = Vi′dq ′i (1.57)
∞

Luând în considerare operaţia de încărcare a tuturor conductoarelor, lucrul

mecanic elementar efectuat este
n

dL ext . = ∑ V′dq′
i =1
i i . (1.58)

Lucrului mecanic efectuat în exterior dLext. îi corespunde o creştere a energiei

electrostatice
n n

dWe = dL = ∑ V ′dq ′ ,
i =1
i i respectiv dWe = ∑ ∆V q dλ .
i =1
i i

Prin integrare, pentru λ variind de la 0 la 1, se obţine expresia energiei

înmagazinată în câmpul electric al unui sistem de n conductoare având sarcinile qi si
potenţialele Vi:

- 21 -
 1 n n

We =
∫∑ 0 i =1
Vi q i λdλ = 1
2 ∑Vq
i =1
i i (1.59)

Aplicaţie. Energia electrică înmagazinată în câmpul electric al unui

condensator. Condensatorul are pe armături sarcinile q1 = +q, q2 = −q şi potenţialele
V1, V2 care satisfac relaţia: U = V1 − V2 .
Conform relaţiei (1.145), energia înmagazinată în câmpul electric al
condensatorului va fi:
2

We = 1
2 ∑Vq
i =1
i i = 1 (V1q − V2 q ) = 1 qU
2 2

sau, ţinând cont de relaţia de definiţie a capacităţii q = CU , se obţine:

1 1 q2
We = C ⋅ U2 = ⋅ (1.60)
2 2 C
Rezultă că, dacă se menţine tensiunea constantă, energia condensatorului este
proporţională cu capacitatea sa, iar dacă se menţine sarcina constantă, energia este
invers proporţională cu capacitatea.

- 22 -
 Capitolul 2
ELECTROCINETICA
2.1. STAREA ELECTROCINETICĂ.
EFECTE ELECTROCINETICE.
După cum s-a arătat în capitolul anterior, în regim electrostatic suprafaţa unui
conductor omogen şi neaccelerat este echipotenţială, iar între diferite părţi ale unui
conductor neomogen sau accelerat pot exista diferenţe de potenţial care apar datorită
unor factori neelectrici cum ar fi: neomogenităţi de temperatură, de concentraţie, etc.
Dacă printr-un mijloc potrivit se realizează o diferenţă de potenţial între două
puncte sau regiuni ale unui conductor omogen şi neaccelerat, se constată că acesta se va
găsi într-o stare diferită de cea electrostatică – starea electrocinetică – pusă în evidenţă
de noi efecte.
Două conductoare C1 şi C2 omogene, imobile, V1
izolate electric şi încărcate la potenţiale electrice diferite, C1 K
pot menţine timp îndelungat (teoretic infinit) regimul lor Lc V2
electrostatic. Foiţele electroscopului E adus în vecinătatea E C2
celor două conductoare se îndepărtează cu unghiuri ce nu
variază în timp (fig. 2.1). Fig. 2.1.
Stabilind o legătură conductoare Lc între conductoa-
rele C1 şi C2 (de exemplu un fir metalic), se constată că foiţele electroscopului se
apropie treptat, regimul electrostatic nu se mai menţine şi sistemul conductoarelor C1,
C2 şi Lc se află într-o stare nouă, starea electrocinetică, caracterizată de efecte noi şi
anume:
• efecte mecanice - asupra conductoarelor C1, C2 şi Lc se exercită forţe şi
cupluri care nu se exercitau anterior;
• efecte calorice - dacă legătura conductoare Lc este un fir metalic, acesta se
încălzeşte;
• efecte chimice - dacă legătura conductoare Lc este constituită dintr-o soluţie
de acizi, baze sau săruri (soluţii electrolitice), aceasta devine sediul unor reacţii chimice;
• efecte magnetice - dacă în vecinătatea legăturii conductoare Lc constituită
dintr-un fir metalic se aduce un ac magnetic, asupra acestuia se exercită forţe şi cupluri
care nu se exercitau anterior închiderii legăturii Lc;
• efecte electrice - între părţi diferite ale conductoarelor C1, C2 şi Lc se stabilesc
diferenţe de potenţial, iar starea lor de încărcare electrică poate să varieze în timp;
• efecte luminoase - dacă firul legăturii Lc are o secţiune potrivită, poate emite
lumină ca urmare a încălzirii lui la incandescenţă; dacă legătura conductoare este un
gaz, acesta produce în anumite condiţii lumină, independent de încălzire.
Starea conductoarelor în care are loc, în condiţiile arătate, cel puţin unul din
aceste efecte se numeşte stare electrocinetică.

- 23 -
 Conductoarele care în stare electrocinetică nu sunt însoţite de efecte chimice, se
numesc conductoare de speţa sau specia întâia: metalele, carbonul, semiconductoarele.
Conductoarele care, în stare electrocinetică, sunt sediul unor reacţii chimice, se
numesc conductoare de speţa sau specia a doua: soluţiile electrolitice (prescurtat,
electroliţi).
Într-o interpretare macroscopică simplificată, starea electrocinetică a
conductoarelor se poate considera ca fiind asociată transmisiei de purtători de sarcină,
adică unui curent de sarcini electrice în conductoare numit curent electric de conducţie.
Diferenţa de potenţial între conductoarele C1 şi C2 caracterizează în acest caz
sursa curentului electric. Existenţa unei diferenţe de potenţial şi, în general, a unei
tensiuni electrice între părţi ale unui conductor nu este singura posibilitate de stabilire
de curent electric de conducţie; acesta mai poate fi stabilit de fluxul magnetic variabil în
timp, de neomogenităţi de temperatură, de concentraţie, etc.
Părţile între care sursa menţine o tensiune electrică într-un circuit electric se
numesc borne. Se spune că sursa alimentează circuitul electric, respectiv aplică la
bornele circuitului o tensiune electrică.

2.2. INTENSITATEA CURENTULUI ELECTRIC.

DENSITATEA CURENTULUI ELECTRIC.
Considerând o anumită secţiune printr-un conductor electric, se defineşte
intensitatea curentului electric de conducţie ca fiind viteza de transmitere a sarcinilor
electrice prin suprafaţa secţiunii considerate:
∆q dq C1 E
i = lim = (2.1)
∆t → 0 ∆ t dt V1 i
C2
Prin convenţie se defineşte ca sens pozitiv al V2
curentului electric, sensul de deplasare al sarcinilor V2 >V1
electrice pozitive care se deplasează în sensul câmpului
Fig. 2.2.
electric, adică de la conductorul cu potenţial mai ridicat
către conductorul cu potenţial mai scăzut (fig. 2.2).
În Sistemul Internaţional de unităţi (S.I.), unitatea de măsură a intensităţii
curentului electric – amperul – este fundamentală şi cu ajutorul lui se defineşte unitatea
de măsură a sarcinii electrice: 1C = 1A⋅1s.
Pentru caracterizarea locală a stării electrolitice a unui conductor în care există o
distribuţie de volum a curentului electric, se utilizează o mărime derivată vectorială J –
densitatea curentului electric de conducţie – definită din condiţia ca intensitatea
curentului electric printr-o suprafaţă oarecare SΓ să fie egală cu fluxul vectorului J prin
această suprafaţă:

∫
SΓ
∫
i = JdA = J cos α dA
SΓ
(2.2) i α dA
J

în care dA este elementul de arie vectorial orientat în Fig. 2.3.

sensul normalei pozitive la suprafaţa SΓ ce se sprijină pe
conturul Γ (fig. 2.3).
Sensul vectorului densităţii de curent J este dat de sensul local de deplasare al
sarcinilor pozitive în punctul considerat.

- 24 -
 Într-un conductor drept, parcurs de un curent uniform repartizat, densitatea de
curent este constantă pe secţiunea transversala de arie A şi are expresia:
i
J= (2.3)
A
Unitatea de măsură a densităţii de curent este A/m2. În practică secţiunea
conductorului exprimându-se în mm2, densitatea de curent se corelează cu aceasta
folosindu-se unitatea de măsură A/mm2 : 1A/mm2 = 106A/m2.
După modul de variaţie în timp a mărimilor ce caracterizează curenţii electrici,
ei pot fi împărţiţi în trei categorii:
n curenţi electrici staţionari, a căror mărime este constantă în timp (I);
o curenţi electrici nestaţionari sau momentani, a căror mărime variază în timp,
durata lor fiind în general foarte mică (i);
p curenţi electrici cvasistaţionari (i), a căror mărime variază în timp după o
anumită lege, durata lor putând fi nelimitată.
Curenţii staţionari sunt curenţii continui produşi de o sursă de energie electrică
având tensiunea la borne constantă.
În categoria curenţilor cvasistaţionari intră curenţii periodici, sinusoidali sau
deformaţi, produşi de surse de curent alternativ, numindu-se curenţi alternativi;
Curenţi nestaţionari sunt curenţii care apar în regimurile tranzitorii ale circuitelor
electrice.

2.3. TENSIUNEA ELECTROMOTOARE

Apariţia curentului electric se datorează unor forţe neelectrice care acţionează

asupra sarcinilor electrice. Raportul dintre forţa neelectrică şi sarcina asupra căreia
acţionează se numeşte câmp electric imprimat ( Ei ):
Fneel
= Ei (2.4)
q
Pentru ca sarcinile să fie puse în mişcare este necesar ca forţa rezultantă ce
acţionează asupra lor, dată de forţa electrică, F = qE şi forţa neelectrică, Fneel = qE i , să
fie nenulă:
F + Fneel ≠ 0 (2.5)
În consecinţă, în conductoarele aflate în stare electrocinetică, suma dintre intensitatea
câmpului electric E şi intensitatea câmpului imprimat E i este nenulă:
E + Ei ≠ 0 , (2.6)
Prin definiţie, tensiunea electromotoare (t.e.m.) este integrala de linie pe contur
închis (circulaţia) a sumei dintre câmpul electric şi câmpul imprimat,

e = (E + Ei ) d s ,
∫
d
(2.7)
Γ
care este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă pentru deplasarea
sarcinii unitate pe conturul închis Γ.

- 25 -
 Dacă conturul Γ este situat numai în medii conductoare, în regim electrostatic
avem îndeplinită condiţia:
E + Ei = 0 , (2.8)
numită condiţia de echilibru electrostatic
Se consideră o pilă electrică (fig. 2.4) în două situaţii:
a) comutatorul K închis (regim electrocinetic); A K B
b) comutatorul K deschis (regim electrostatic). m
Cu Zn
Dacă K este închis, conturul Γ se află în întregime în
conductoare şi integrala de linie

∫ (E + E ) ds ≠ 0
Γ
i
n
Γ
deoarece există o circulaţie de sarcini (regim electrocinetic).
H2SO4
Dacă K este deschis rezultă, de asemenea,

∫ (E + E ) ds ≠ 0
Γ
i Fig. 2.4.

deoarece conturul Γ, nefiind situat în întregime în conductoare, nu se poate impune

condiţia de echilibru electrostatic.
În ambele situaţii integrala se poate calcula şi ea reprezintă tensiunea
electromotoare a pilei electrice.
Considerând, de exemplu, cazul când întrerupătorul K este deschis, se
descompune integrala astfel:
e= ∫ (E + E ) ds + ∫ (E + E ) ds
AmB
i
BnA
i (2.9)

În această situaţie sistemul se află în regim electrostatic pentru care, în conductoare, este
satisfăcută condiţia de echilibru electrostatic (E + E i = 0) şi integrala a doua este nulă. Pe
porţiunea de contur AmB însă, nu poate exista câmp imprimat, ci numai câmp
electrostatic. Tensiunea electromotoare este

e=
AmB
∫ Ed s = U AB0 (2.10)

şi deci, tensiunea electromotoare a unei surse este tensiunea măsurată între bornele sale
la mersul în gol (întrerupătorul K deschis), notată UAB0.
Un alt mod de calcul al integralei este:

∫
e = Ed s + E i d s
Γ
∫
Γ
(2.11)

Prima integrală este nulă deoarece este integrala pe contur închis a câmpului
coulombian şi rămâne,
e = Eids =∫
Γ
∫ E ds + ∫ E ds
AmB
i
BnA
i (2.12)

Prima integrală este nulă, deoarece pe porţiunea de contur AmB nu este câmp imprimat,
neexistând neomogenităţi, deci, în final, rezultă
e=
BnA
∫ E ds ,
i (2.13)

ceea ce arată că tensiunea electromotoare este produsă numai de câmpuri imprimate şi

- 26 -
este localizată în porţiunea unde există câmp imprimat (în cazul de faţă pe porţiunea de
contur BnA unde există neomogenităţi determinate de aflarea în contact a unor
conductoare de specii diferite).
În cazul general al regimului nestaţionar, apare şi un câmp electric solenoidal Es
indus prin variaţia în timp a fluxului magnetic, a cărui circulaţie nu este nulă. Prin
urmare, în cazul cel mai general, t.e.m. este dată de relaţia:

e = Ei d s + Es d s = (Ei + Es ) d s
∫ ∫ ∫ (2.13)
Γ Γ Γ

2.4. CÂMPURI ELECTRICE IMPRIMATE

După cum s-a arătat, tensiunea electromotoare este o mărime fizică care produce
curent electric în circuite, deci efectuează un lucru mecanic. Acest lucru mecanic este
transmis de la un "motor" care transformă o formă de energie în energie electrică. Din
punctul nostru de vedere energia este primită prin intermediul câmpului electric
imprimat E i care este o mărime fictivă (de calcul).
Câmpurile imprimate pot fi împărţite în două categorii:
- câmpuri imprimate de volum
- câmpuri imprimate de suprafaţă sau de contact.

2.4.1. Câmpuri imprimate de volum

n Câmpul imprimat de acceleraţie.
Câmpul imprimat de acceleraţie poate fi pus în
ω
evidenţă, de exemplu, la rotirea unui disc metalic cu viteza
Ui
unghiulara ω (fig. 2.5). Electronii liberi supuşi forţei ur
centrifuge se deplasează spre periferia discului. Forţa de natură
neelectrică este în acest caz forţa centrifugă dată de relaţia:
Fneel = m 0 r ω2 u r (2.14) E

Această forţă determină câmpul imprimat: Ei

Fneel m rω 2 Fig. 2.5.
Ei = =− o ur (2.15)
q qo
unde s-a notat cu mo masa şi cu qo sarcina electronului, u r fiind versorul radial.
Deplasarea electronilor spre periferie se face până când câmpul electrostatic E
al sarcinilor echilibrează câmpul imprimat Ei , adică este îndeplinită condiţia de
echilibru electrostatic E + E i = 0 . Perete poros
o Câmpul imprimat de concentraţie (difuzie) apare într- HCl HCl
diluat conc.
un vas cu soluţii de concentraţii diferite despărţite printr-un perete E
poros (fig. 2.6). Se produce o difuzie prin peretele poros care tinde
să egaleze concentraţiile electrolitului din cele două vase. Prin Ei
peretele poros tind să treacă din soluţia concentrată în soluţia diluată
-
atât ionii H+ cât şi Cl , dar mobilitatea celor doi ioni nu este la fel de Fig. 2.6.

- 27 -
mare şi trec mai uşor ionii H+. Se obţine în final o încărcare pozitivă a soluţiei diluate şi
una negativă a celei concentrate. Această încărcare cu sarcini echivalează cu un câmp
imprimat. Apare astfel şi un câmp electrostatic care opreşte difuzia când este îndeplinită
condiţia de echilibru electrostatic E + E i = 0 .
p Câmpul imprimat termoelectric de volum apare în situaţia în care se
încălzeşte neuniform un conductor metalic.
Asupra electronilor se exercită o forţă medie E
T1 T2
neelectrică datorită necompensării ciocnirilor. Ei
Câmpul imprimat este raportul dintre această forţă
şi sarcina electronului. Electronii liberi difuzează T1 > T2
în partea de temperatură mai joasă (fig. 2.7).
Fig. 2.7.

2.4.2. Câmpuri imprimate de contact

Aceste câmpuri sunt localizate în stratul de neomogenitate foarte subţire care

separă două conductoare diferite puse în contact. Ele sunt în general foarte intense
comparativ cu cele de volum.
Câmpurile imprimate de contact sunt caracterizate prin integrala:
2

∫
e12 = E i d s
1
(2.16)

în care drumul de integrare 1| 2 este extrem de mic.

nCâmpuri imprimate voltaice. Apar la suprafaţa de contact a două metale
diferite, fără a fi încălzite la temperaturi diferite. Tensiunea electromotoare voltaică
depinde atât de temperatură, cât şi de natura metalelor aflate în contact. Conductoarele
de prima speţă se pot ordona într-un şir în care orice conductor, adus în contact cu un
conductor din faţa lui, se încarcă pozitiv şi în contact cu un conductor din urma lui se
încarcă negativ. O parte din acest şir, numit şirul potenţialelor de contact sau serie
Volta este următorul:
(+) Al, Sn, Zn, Cd, Pb, Sb, Bi, Hg, Fe, Cu, Ag, Au, Pt (-)

De exemplu, pentru Zn – Cu: Zn Cu

Dacă se construieşte un circuit închis de contur Γ cu mai multe conductoare din

acest şir, toate aflate la aceeaşi temperatură, rezultă: ∫ E ds = 0 .
Γ
i Deci, prin acest

procedeu nu se poate obţine un curent electric întrucât nu se introduce energie din

exterior în sistem. Pentru a se obţine un lucru mecanic (apariţia unei tensiuni
electromotoare), adică, pentru a avea ∫ E ds ≠ 0 , există următoarele posibilităţi:
Γ
i

- realizarea de temperaturi neuniforme;

- introducerea în circuit a unor conductoare de speţa a doua, care produc reacţii
chimice şi deci degajă energie;
- excitarea cu anumiţi agenţi exteriori (de exemplu cu lumină sau alte radiaţii).

- 28 -
 o Câmpuri imprimate termoelectrice de contact.
Efectul termoelectric direct, numit şi efectul Seebeck, apare în situaţia când două
conductoare din materiale diferite sudate la capete, alcătuind astfel un circuit, au cele
două suduri la temperaturi diferite Ta ≠ Tb (fig. 2.8). La suprafeţele de contact apar t.e.m.
diferite în funcţie de temperatura contactului respectiv:
c Fe
e12 a = f (Ta ) ≠ e12 b = f (Tb ) Ta Tb

T.e.m. rezultantă, numită tensiune termoelec- e12a e12b

tromotoare (t.t.e.m), este d
Constantan

∫
e = E i d s = e12 a − e12 b ≠ 0 . Fig. 2.8.
Aceasta t.t.e.m. este nenulă numai dacă temperaturile
la care sunt situate capetele sudate diferă, Ta ≠ Tb.
Energia care se transformă în căldură prin efect Joule - Lentz ca urmare a trecerii
curentului prin conductoare este compensată de căldura transmisă din exterior pentru a
menţine diferenţa de temperatură.
Dacă se trece un curent electric prin punctul de contact a două conductoare de
prima speţă, se dezvoltă sau se absoarbe căldura după sensul curentului prin
conductoare. Fenomenul reprezintă efectul termoelectric invers, numit şi efect Peltier.
Căldura schimbată în unitatea de timp este proporţională cu intensitatea curentului
electric. Fenomenul dezvoltării de căldura prin efect Peltier se deosebeşte de fenomenul
dezvoltării de căldură prin efect Joule-Lentz deoarece, la acesta din urmă, căldura este
proporţională cu pătratul intensităţii curentului, fiind independentă de sensul acestuia.
Cantitatea de căldura degajată sau absorbită în unitatea de timp este dependentă şi de
natura celor două materiale conductoare aflate în contact, efectul fiind mult mai puternic
la semiconductoare decât la metale.
În cazul unui circuit compus din două conduc-
toare diferite sudate la unul din capete, având capetele la T1 T0
Fe
temperaturi diferite (fig 2.9) se obţine un termoelement a
cărui diferenţă de potenţial rezultă din însumarea mV
efectelor Volta, Seebeck şi Peltier. Pe acest principiu se Const.
construiesc traductoarele termoelectrice de temperatură,
numite termocuple, utilizate frecvent pentru măsurarea Fig. 2.9.
temperaturilor în tehnică.
p.Câmpuri imprimate galvanice. Apar la suprafaţa de contact a două
conductoare de specii diferite. Un electrod dintr-un material conductor de prima speţă
introdus într-o soluţie electrolitică în care poate exista fluidul sau ionic pozitiv, are
tendinţa de a dizolva în soluţie fluidul sau ionic
pozitiv cu o presiune care depinde numai de natura
conductorului, numită presiune de disoluţie electro-
litică pd. Presupunând că soluţia conţine fluidul
ionic pozitiv al conductorului, se exercită asupra
conductorului o presiune de sens contrar, numită
presiune osmotică po. Dacă presiunea de disoluţie
este mai mare decât presiunea osmotică, pd > po, o pd > po pd < po
parte a fluidului ionic pozitiv al conductorului trece
Fig. 2.10.
în soluţie, pe care o încarcă pozitiv, iar conductorul

- 29 -
rămâne încărcat negativ (fig. 2.10). Se stabileşte astfel un câmp electric în stratul de
contact dintre electrod şi electrolit, orientat dinspre electrolit spre electrod. Dacă
presiunea de disoluţie este mai mică decât presiunea osmotică, pd < po, o parte a
fluidului ionic pozitiv din soluţie trece pe electrod, pe care îl încarcă pozitiv, iar soluţia
rămâne încărcată negativ şi, ca urmare, câmpul electric dintre electrod şi electrolit este
orientat dinspre electrod spre electrolit (fig. 2.10).
Tensiunea electrică imprimată dintre electrod şi soluţia electrolitică a fluidului
său ionic pozitiv se numeşte tensiune sau potenţial electrolitic normal al conductorului
dat de relaţia
RT p d
Ui = ln (2.17)
n v F0 p o
în care s-a notat cu:
R - constanta gazelor perfecte, T - temperatura absolută,
n v - numărul de valenţă, Fo - constanta lui Faraday.
În tabelul 2.1 sunt prezentate potenţialele electrolitice normale ale unor
elemente.

Potenţialele electrolitice normale ale unor elemente

Tabelul 2.1.
Li K Na Zn Fe Cd Ni Pb H Cu Ag Hg Cl

-3,02 -2,92 -2,71 -0,77 -0,43 -0,40 -0,22 -0,12 0 0,34 0,80 0,86 1,35

O pilă voltaică se compune dintr-un vas compartimentat Cu Zn

printr-un perete poros. În fiecare compartiment se introduce
câte un electrod într-o soluţie electrolitică în care poate exista
fluidul sau ionic pozitiv. De exemplu, dacă se introduc electrozi
de cupru şi de zinc în soluţii de acid sulfuric în care CuSO4 şi
ZnSO4 sunt cele două soluţii care conţin ionii de cupru şi de CuSO4 ZnSO4
zinc (fig. 2.10), tensiunea electrică între electrozi rezultă:
Fig. 2.10.
e = +0,34 − (−0,77) = 1,11V

q Câmpuri imprimate fotovoltaice. Apar la suprafaţa de separaţie a unui

semiconductor cu un metal sub acţiunea luminii. Electronii "scoşi" din semiconductor
datorită radiaţiei luminoase sunt trecuţi în metal din cauza proprietăţii joncţiunii de a
conduce unidirecţional. Acest fenomen echivalează cu o forţa neelectrică, deci un câmp
imprimat. Se obţine prin acest procedeu aşa-numitele fotoelemente, utilizate mai ales în
aeronautică.

2.5. Legea electrolizei

Legea electrolizei se referă la conductoarele de speţa a doua (electrolitice) în

care trecerea curentului electric de conducţie este însoţită îi de reacţii chimice.
În general, la trecerea unui curent electric printr-un electrolit topit sau printr-o
soluţie electrolitică, la electrodul negativ, numit catod, apare hidrogenul sau metalul din
soluţie, iar la electrodul pozitiv, numit anod, apare un radical sau un alt element.
Elementele eliberate la electrozi pot reacţiona chimic cu electrozii sau cu soluţia.

- 30 -
 Legea electrolizei stabilită de Faraday se enunţă astfel: masa de substanţă dm/dt
depusă în unitatea de timp la unul din electrozii unei băi electrolitice parcursă de
curentul de conducţie i, este egală cu produsul dintre intensitatea curentului şi raportul
dintre echivalentul electrochimic A/nv prin constanta universală a lui Faraday F0,
dm A
= i , F0 = 96460 C. (2.18)
dt n v Fo
Pentru un interval de timp de la 0 la t, masa de substanţă depusă la unul din
electrozi este:
t
A Aq
m=
n v F0 ∫
idt =
o
n v F0
(2.19)

în care:
t

∫
q = idt este sarcina electrică,
0
A – masa atomică a elementului, nv - numărul de valenţă,
A/nv – echivalentul electrochimic al substanţei.
Echivalentul electrochimic al substanţei (A/nv) fiind o mărime de material,
legea electrolizei este o lege de material.

2.6. LEGEA CONSERVĂRII SARCINII

ELECTRICE LIBERE (ADEVĂRATE)

Fie o suprafaţă închisă Σ care intersectează conductoare parcurse de curent

electric şi conţine în interior corpuri încărcate cu sarcini electrice. Sub formă integrală
enunţul legii este: intensitatea curentului electric de conducţie iΣ care iese din
suprafaţa închisă Σ este în orice moment egală cu viteza de scădere în timp a sarcinii
electrice qΣ care încarcă corpurile din interiorul suprafeţei Σ independent de starea lor
cinematică:
dq
iΣ = − Σ (2.20)
dt
Dacă primul membru al ecuaţiei este nul,
iΣ = 0 , (2.21)
rezultă q Σ = const. Curentul total se anulează, fie dacă suma curenţilor care intră prin
anumite porţiuni ale suprafeţei Σ este egală în fiecare moment cu suma curenţilor care
ies prin alte porţiuni ale suprafeţei, fie dacă densitatea de curent J este nulă în orice
punct de pe suprafaţa Σ; acest ultim caz are loc, de exemplu, dacă nici un conductor nu
intersectează suprafaţa Σ, prin urmare domeniul VΣ este izolat galvanic.
Sarcina electrică qΣ este egală cu fluxul electric ψΣ prin suprafaţa Σ (legea
fluxului electric, §1.2.7) şi înlocuind în ecuaţia 2.20, se obţine:
dψ Σ d
iΣ = −
dt
=− ∫
dt
Σ
DdA (2.22)

- 31 -
 În cazul mediilor imobile (suprafaţa Σ imobilă), derivata în raport cu timpul a
fluxului electric din membrul drept se reduce la derivata în raport cu timpul a inducţiei
electrice,
∂D
iΣ = −
∂t ∫
dA
Σ
(2.23)

Derivata în raport cu timpul a inducţiei electrice reprezintă densitatea curentului

electric de deplasare sau maxwellian,
∂D
JD = (2.24)
∂t
iar integrala
∂D
i DΣ = ∫
∂t
Σ
∫
dA = J D dA
Σ
(2.25)

este intensitatea curentului de deplasare prin suprafaţa închisă Σ.

Reconsiderând ecuaţia (2.23) rezultă că, în general, în cazul corpurilor imobile,
curentul total printr-o suprafaţă închisă Σ, compus din curentul de conducţie iΣ şi din
curentul de deplasare iDΣ, este în orice moment nul:
iΣ + iDΣ = 0 (2.26)
Curentul de deplasare, datorat variaţiei în timp a inducţiei electrice, apare în
dielectricii condensatoarelor şi asigură închiderea curenţilor în circuitele de curent
alternativ. Astfel, considerând circuitul cu condensator din figura 2.11, curentul total
prin suprafaţa Σ1 care conţine în interior condensatorul este: iΣ1 = −i + i = 0 . Prin
suprafaţa Σ2 care trece printre armăturile condensatorului,
curentul de conducţie este: iΣ 2 = −i ≠ 0 . Pentru a avea curentul i
Σ1
total nul, pe suprafaţa Σ2, pe lângă curentul de conducţie i se ia în q
u C
considerare şi curentul de deplasare iD corespunzător variaţiei în Σ2
timp a fluxului electric dintre armăturile condensatorului: i
i Σ 2 = −i + iD = 0 . Fig. 2.11.
Intensitatea curentului prin condensator, egală cu intensitatea
curentului de deplasare, rezultă:
dq du
i = iD = =C (2.27)
dt dt

- 32 -
 2.7. LEGEA CONDUCŢIEI ELECTRICE

2.7.1. Forma locală a legii conducţiei electrice

În regim electrocinetic, având deplasare ordonată de sarcini, rezultă că suma
dintre intensitatea câmpului electric şi intensitatea câmpului imprimat este nenulă:
E + Ei ≠ 0 . Experimental se constată că densitatea curentului electric de conducţie este
proporţională cu această sumă:
J = σ(E + E i ) (2.28)
în care σ este o mărime pozitivă numită conductivitate electrică ce depinde de natura
mediului, fiind deci o mărime de material.
1
Mărimea inversă, ρ = , se numeşte rezistivitate electrică.
σ
Relaţia (2.28) reprezintă în teoria macroscopică a câmpului electromagnetic o
lege de material, cunoscută sub numele de legea conducţiei electrice sau legea lui Ohm
generalizată.
Relaţia (2.28) mai poate fi scrisă sub forma
E + E i = ρJ (2.29)
şi ambele expresii reprezintă forma locală a legii conducţiei electrice pentru
conductoare liniare şi izotrope.
În cazul unui conductor omogen din punctul de vedere al proprietăţilor fizice
şi chimice nu există câmp imprimat ( E i = 0) şi relaţiile (2.28) şi (2.29) se scriu:

J = σE ; E = ρ J (2.30)
relaţii ce reprezintă expresiile formei locale ale legii conducţiei electrice pentru
conductoare liniare, omogene şi izotrope.

2.7.2. Forma integrală a legii conducţiei electrice

Forma integrală a legii conducţiei electrice se referă la conductoare filiforme,
liniare, pentru care J este constant în toate punctele oricărei secţiuni transversale de arie
A şi deci se poate scrie
i Ei B
J= . (2.31) J
A
Integrând expresia formei locale a legii A
conducţiei electrice (2.29) de-a lungul axei C a ds
C
unui conductor filiform între punctele A şi B între
care există o neomogenitate caracterizată prin
Fig. 2.12.
câmpul imprimat E i ≠ 0 (fig. 2.12), rezultă:
B B

∫ ( E + E )d s = ∫ ρ J d s
A (C)
i

A (C)
(2.32)

Separând termenii din membrul stâng şi considerând relaţia (2.31), rezultă:

B B B
i
∫ Eds + ∫ E ds = ∫ ρ A ds
A( C) A(C)
i
A(C)
(2.33)

- 33 -
 B
ds
respectiv, u AB + e AB = i ∫
A(C)
ρ
A
. (2.34)

Integrala din membrul drept al relaţiei (2.34) defineşte rezistenţa electrică a

conductorului filiform,
B
ds
R AB = ∫ρ A .
A(C)
(2.35)

Expresia formei integrale a legii conducţiei electrice pentru un conductor

filiform şi liniar se scrie mai simplu astfel:
u + e = Ri (2.36)
B B

în care u = ∫ Eds
A(C)
reprezintă tensiunea electrică între punctele A şi B, iar e = ∫ E ds
A(C)
i

este tensiunea electromotoare a câmpului electric imprimat.

Relaţia (2.40) se poate scrie şi sub forma:
i = G (u + e ) , (2.37)
1
unde G = este conductanţa electrică.
R
Rezistenţa şi respectiv conductanţa unui conductor filiform, omogen, de
lungime l şi cu aria secţiunii transversale A constantă, sunt date de relaţiile:
l l A σA
R =ρ = , G= = . (2.38)
A σA ρl l
În cazul conductoarelor omogene, E i = 0 şi relaţiile (2.36) şi (2.37) devin:
u = Ri , respectiv i = Gu , (2.39)
relaţii care reprezintă legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit electric.
Dacă conturul de integrare este închis, în ecuaţia (2.33) avem ∫ Eds = 0 şi legea
Γ
lui Ohm pentru un circuit închis se scrie
e = Ri . (2.40)
În privinţa unităţilor de măsură, se are în vedere că rezistenţa electrică se
măsoară în ohmi şi unităţile de măsură în SI ale celorlalte mărimi se deduc din relaţiile
(2.38) astfel:
1 [ R ] ⋅ [ A] 1
[R ] = Ω; [G] = = Ω −1 (S); [ρ] = = Ωm; [σ] = = Ω −1/m = S/m. (2.41)
[R ] [l] [ρ]
Deoarece în practică secţiunea conductoarelor este dată în mm2, unitatea de
măsură utilizată pentru rezistivitatea electrică este Ωmm2/m.
Trebuie remarcat că la stabilirea relaţiei (2.36) s-a ales acelaşi sens de integrare
de-a lungul curbei (C) pentru u şi e, respectiv în sensul normalei pozitive a oricărei
secţiuni transversale a conductorului. În cazul când unul din sensurile de referinţă se
inversează, mărimea respectivă intervine cu semnul "–" în ecuaţia (2.36). Tensiunea u
care intervine în această ecuaţie a fost calculată ca tensiune de-a lungul firului; în regim
staţionar însă, tensiunea nu depinde de drum şi integrarea poate fi efectuată după o

- 34 -
curbă trasată direct prin exteriorul conductorului între R e
extremităţile A şi B ale acestuia, fiind numită tensiune i
la borne, notată simplu cu u.
Convenţia de alegere a sensului de referinţă a A uAB = u B
tensiunii la borne, de la borna de intrare la borna de a)
ieşire a curentului (fig. 2.13,a)., se numeşte convenţia
pentru receptoare. R e
i
Dacă sensul tensiunii la borne este de la borna
de ieşire la borna de intrare a curentului (fig. 2.13,b), A B
avem convenţia pentru generatoare şi aplicând legea uAB = u
b)
conducţiei electrice, obţinem:
− u + e = Ri (2.42) Fig. 2.13.

2.7.3. Variaţia rezistivităţii conductoarelor cu temperatura

Rezistivitate materialelor conductoare liniare, izotrope şi omogene depinde de

temperatură, ρ = ρ(θ). Pentru conductoarele metalice dependenţa este liniară pentru
limite relativ mici de temperatură. Legea de variaţie a rezistivităţii cu temperatura este
de forma:
ρ(θ) = ρ(θ0)[1+α(θ – θ0)] (2.43)
în care ρ(θ) este rezistivitatea la temperatura θ, ρ(θ0) este rezistivitatea la temperatura
de referinţă θ0 şi α este o mărime de material numită coeficientul de temperatură al
rezistivităţii. Coeficientul de temperatură al rezistivităţii α are valori pozitive pentru
metale şi negative pentru carbon.
La variaţii în limite mai largi ale temperaturii se ia în considerare şi termenul
pătratic al dezvoltării în serie Taylor a funcţiei ρ(θ):
ρ(θ) = ~ ρ(θ0)[1+α(θ – θ0) + β(θ – θ0)2 ] (2.44)
Pentru majoritatea materialelor semiconductoare ρ scade cu temperatura după o
lege de forma:
Wa ⎛ 1 1 ⎞
⎜⎜ − ⎟⎟
ρ(θ) = ρ(θ 0 ) e k ⎝ θ θ0 ⎠ (2.45)
în care Wa este energia de activare, iar k =1,38 ⋅10-23J/oC este constanta lui Bolztmann.
Pentru temperaturi foarte coborâte (1 ÷ 7K), rezistivitatea unor metale şi aliaje
cum sunt Pb, Sn, Th, etc., scade brusc la zero, acestea trecând în starea de
supraconductibilitate.

- 35 -
 2.8. EFECTUL ELECTROCALORIC JOULE – LENZ.

Se consideră un conductor de speţa întâi, liniar, izotrop şi omogen de lungime l

şi cu aria secţiunii transversale A. Experienţa arată că trecerea curentului electric prin
conductor este însoţită de dezvoltare de căldură.
Dacă se măsoară cantitatea de căldură Q dezvoltată, se constată că ea este
proporţională cu tensiunea U la bornele conductorului filiform, cu intensitatea
curentului I şi timpul t conform relaţiei:
Q = αUIt (2.46)
unde α este un factor de proporţionalitate ce depinde numai de unităţile de măsură
adoptate.
Dacă tensiunea se măsoară în volţi, curentul în amperi, timpul în secunde şi
căldura în kilocalorii, factorul α are valoarea α = 2,4 ⋅ 10 –4kcal/J şi este echivalentul
unui Joule în kilocalorii.
În sistemul internaţional de unităţi de măsură (S.I.), în care unitatea de căldură
este Joule, α = 1 şi expresia formei integrale a efectului electrocaloric Joule-Lenz în
regim staţionar se scrie:
Q = UIt. (2.47)
Fenomenul dezvoltării de căldură în conductoare parcurse de curent electric de
conducţie se numeşte efect electrocaloric Joule – Lenz.
Căldura dezvoltată în unitatea de timp prin efect Joule – Lenz, reprezintă puterea
dezvoltată prin efect electrocaloric PJ:
Q
PJ = = UI [ W ] (2.48)
t
Ţinând seama de relaţiile lui Ohm sub formă integrală, rezultă:
U I2
PJ = = GU 2 = = RI 2 [ W ] (2.49)
R G
Din proporţionalitatea puterii cu pătratul tensiunii şi respectiv al curentului,
rezultă că efectul electrocaloric este un fenomen ireversibil şi nu depinde de polaritatea
tensiunii la bornele conductorului sau de sensul curentului electric.
Dacă intensitatea curentului electric i(t) este lent variabilă în timp, încât
densitatea de curent se poate aproxima constantă pe secţiunea conduc-torului, căldura
dezvoltată în unitatea de timp, numită putere instantanee, este dată de produsul valorilor
instantanee ale tensiunii şi curentului:
pJ(t) = u(t) i(t) (2.50)
Pentru conductoare liniare şi omogene, utilizând relaţiile lui Ohm, rezultă:
pJ(t) = Ri2(t) = Gu2(t), (2.51)
iar căldura dezvoltată în intervalul de timp 0 → t este
t t

∫0
∫
Q = p J ( t′)dt′ = R i 2 ( t′)dt′ .
0
(2.52)

- 36 -
 Capitolul 3
MAGNETOSTATICA
3.1. CÂMPUL MAGNETIC ÎN VID
Câmpul magnetic apare în vecinătatea conductoarelor parcurse de curent
electric, a corpurilor electrizate în mişcare şi a corpurilor aflate în stare de magnetizare.
Câmpul magnetic exercită acţiuni ponderomotoare (forţe sau cupluri) asupra corpurilor
aflate în una din aceste stări.
Studiul câmpului magnetic independent de câmpul electric este posibil numai în
regim staţionar. În regim nestaţionar, câmpul electric şi câmpul magnetic apar numai ca
aspecte ale unui sistem unic – câmpul electromagnetic – care poate exista independent
de corpuri.

3.1.1. INDUCŢIA MAGNETICĂ ÎN VID

Introducerea mărimii de stare care caracterizează câmpul magnetic în vid –

inducţia magnetică în vid – se face ca şi în cazul câmpului electrostatic pe baza unui
experiment idealizat. Se consideră un sistem de corpuri aflate în stare electrocinetică sau
în stare de magnetizare staţionară, astfel încât câmpul magnetic în spaţiul vid care le
înconjoară să fie constant în timp, ceea ce se constată prin constanţa în timp a acţiunilor
ponderomotoare.
Pentru caracterizarea câmpului magnetic într-un punct n
A
se urmăreşte acţiunea ponderomotoare care se exercită asupra I n
unui corp de probă. Drept corp de probă se consideră o mică A
spiră, foarte subţire, parcursă de curent, numită bucla de
curent (fig. 3.1). Bucla de curent se caracterizează din punct I
de vedere magnetic prin vectorul
mb = I ⋅ A = I ⋅ A ⋅ n , (3.1) Fig. 3.1.
numit momentul buclei.
Dacă bucla are N spire, atunci aria ei se consideră A = NAS, AS fiind aria unei
spire. Aducând bucla într-un punct din spaţiu unde există câmp magnetic, asupra ei se
exercită un cuplu de forţe dat de relaţia:
C = m b × Bv sau C = I ⋅ A × Bv (3.2)
Mărimea vectorială Bv se numeşte inducţie magnetică în vid şi în sistemul
internaţional de unităţi de măsură (SI) se măsoară în tesla (T). În sistemul de unităţi
CGSem pentru inducţia magnetică este utilizată unitatea de măsură numită gauss (Gs),
1T = 104Gs.
Dacă se examinează toate punctele spaţiului în care se presupune că există câmp
magnetic ( Bv ≠ 0) , se pot construi nişte linii care au particularitatea că tangenta la

- 37 -
aceste linii are în orice punct direcţia locală a vectorului inducţiei magnetice Bv . Aceste
linii se numesc linii de câmp şi totalitatea lor formează spectrul câmpului magnetic.
Liniile de câmp se numesc şi linii de inducţie magnetică şi au ecuaţia vectorială
d s × Bv = 0 . (3.3)
Într-un sistem de coordonate carteziene, ecuaţia liniilor de câmp este:
dx dy dz
= = . (3.4)
B vx B vy B vz
Câmpul magnetic este omogen dacă în fiecare punct vectorul Bv are aceeaşi
valoare şi orientare, liniile de câmp fiind paralele şi echidistante.

3.1.2. FLUXUL MAGNETIC ÎN VID

Fluxul magnetic ψ este o mărime derivată scalară care caracterizează proprie-

tăţile câmpului magnetic în raport cu o suprafaţă SΓ dată, fiind definit prin integrala de
suprafaţă a inducţiei magnetice Bv (fig. 3.2).
d dA
∫
Sr
∫
ψ SΓ = Bv dA = B v cos αdA . (3.5)
Sr
nS αΓ
Bv

În câmp omogen şi pentru o suprafaţă S plană de

arie A, fluxul magnetic este SΓ
ψ = B v A cos α , (3.6)
Γ
iar în cazul când suprafaţa este ortogonală pe liniile de
câmp, relaţia devine
Fig. 3.2.
ψ = BvA . (3.7)
Unitatea de măsură pentru fluxul magnetic în sistemul internaţional de unităţi de
măsură (S.I.) se numeşte weber (Wb): 1Wb = 1T⋅1m2. Se mai utilizează şi unitatea de
8
măsură numită Maxwell (Mx), 1Wb = 10 Mx (sistemul CGSem).
În cazul unei bobine, conturul Γ pe care se sprijină suprafaţa SΓ prin care se
calculează fluxul magnetic se ia de-a lungul conductorului bobinei. În acest caz apar
noţiunile de flux magnetic fascicular şi flux magnetic
M Bv
înlănţuit sau total.
În figura 3.4 s-a reprezentat suprafaţa elicoidală
(haşurată) care se sprijină pe conductorul bobinei, două
linii de inducţie magnetică şi s-a notat cu U tensiunea
dintre bornele M şi N ale bobinei.
Fluxul magnetic fascicular notat cu φ, este fluxul
magnetic care străbate porţiunea de suprafaţă elicoidală
care se sprijină pe o singură spiră a bobinei: U

∫
φ = BvdAk
SΓk
(3.8)

Fluxul magnetic prin suprafaţa totală se calculează N

ţinând cont că fiecare linie de câmp intersectează de mai
multe ori suprafaţa SΓ.
Fig. 3.4.

- 38 -
 Fluxul magnetic înlănţuit sau total este fluxul magnetic care străbate suprafaţa
elicoidală care se sprijină pe toate spirele bobinei

∫
ψ = BdA .
SΓ
(3.9)

Dacă bobina are N spire se observă că există relaţia

ψ = N⋅φ , (3.10)
deoarece fiecare linie a câmpului magnetic străpunge de N ori suprafaţa elicoidală care
se sprijină pe toate spirele bobinei.
Dacă fluxul magnetic fascicular nu este acelaşi pentru toate spirele, atunci se
consideră o valoare medie φ a fluxului magnetic fascicular, denumită flux magnetic
fascicular mediu.

3.1.3. FORŢE PARTICULARE ÎN CÂMP MAGNETIC

3.1.3.1. Forţa magnetică (forţa Lorentz)

Forţa Lorentz sau forţa magnetică este forţa care se exercită asupra unui mic
corp încărcat electric, aflat în mişcare în câmp magnetic. Experimental s-a constatat că
asupra unui mic corp încărcat cu sarcina electrică dq care se deplasează cu viteaza v
într-un câmp magnetic de inducţie Bv (fig. 3.5), se exercită forţa
Fmq = q ⋅ v × Bv , (3.11) Fmq
având direcţia perpendiculară, atât pe direcţia de deplasare,
cât şi pe direcţia locală a vectorului inducţie magnetică. Bv
În modul, forţa magnetică este
α v
Fmq = q⋅v⋅Bv⋅sinα (3.12) q
Din expresiile forţei magnetice (3.11) şi (3.12) rezultă: Fig. 3.5.
- asupra sarcinii aflate în repaus ( v = 0 ) nu
acţionează câmpul magnetic;
- dacă sarcina se deplasează pe o direcţie perpendiculară pe linii de câmp
magnetic ( v ⊥B v ), forţa este maximă;
- dacă sarcina se deplasează paralel cu liniile de câmp magnetic ( v || B v ), forţa
este nulă.
Dacă în domeniul considerat există şi câmp electric de intensitate E v , relaţia
lui Lorentz pentru forţa totală exercitată asupra sarcinii elementare este
Fq = qE v + q ⋅ v × Bv . (3.13)

- 39 -
 3.1.3.2. Forţa electromagnetică (Forţa Laplace)
Se numeşte forţă electromagnetică sau forţă Laplace, forţa care se exercită
asupra unui conductor parcurs de curent electric, aflat în câmp magnetic.
Experimental, se constată că forţa care se exercită
asupra elementului de lungime ds a conductorului parcurs de
curentul i situat în câmpul magnetic de inducţie Bv (fig. 3.6) C
Bv
este dată de relaţia
ds
dFem = i ⋅ d s × Bv . (3.16) dFem
Forţa care acţionează asupra conductorului se
calculează prin integrare pe conturul C al acestuia
i

Fem = i ∫ (d s × B v ) . (3.17)
C Fig. 3.6.
Sensul forţei este dat de produsul vectorial d s × Bv . Forţa este maximă dacă
conductorul este perpendicular pe liniile de câmp (d s ⊥Bv ) şi este nulă dacă conductorul
este paralel cu liniile de câmp (d s || Bv ) .

3.1.3.3. Forţa electrodinamică (forţa Ampère)

Se consideră conductoarele C1 şi C2
filiforme, rectilinii, dispuse paralel la distanţa d
mult mai mică decât lungimea lor şi parcurse de i1 d
curenţii de conducţie i1 şi i2 (fig. 3.7). l
Forţele lui Laplace F21 şi F12 care se u12
exercită asupra unei porţiuni de lungime l din firul i2
F21
1 şi respectiv din firul 2, au următoarele u 21
proprietăţii: C1 F12
ƒ satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii,
F12 = − F21 ;
ƒ dacă curenţii au acelaşi sens forţele sunt C2
de atracţie, iar dacă au sensuri opuse, sunt de
Fig. 3.7.
respingere;
ƒ în valoare absolută forţele sunt egale, proporţionale cu produsul curenţilor şi
invers proporţionale cu distanţa d dintre conductoare
2i i l
F12 = F21 = λ m 1 2 (3.18)
d
unde λm este o constantă universală ce se referă la proprietăţile magnetice ale vidului,
având expresia:
µχ
λm = 0 , (3.19)
4π
În această relaţie χ este un coeficient de raţionalizare, iar µ0 este o constantă universală
– permeabilitatea magnetică a vidului, µ0 = 4π⋅10-7H/m.
Se notează de obicei: µ0 = 4πλm , λm = 10-7.
În sistemele de unităţi raţionalizate, χ = 1 şi expresiile forţelor se scriu:
i1i2l
F12 = F21 = µ 0 . (3.20)
2πd

- 40 -
 Pe baza forţei electromagnetice s-a definit unitatea de măsură a intensităţii
curentului electric ca unitate fundamentală în S.I. de unităţi: un amper fiind intensitatea
curentului electric care, circulând prin două conductoare filiforme, rectilinii, infinit
lungi, situate paralele în vid la distanţa de un metru, produce o forţă egală cu 2⋅10-7
newtoni pe fiecare metru de lungime a conductoarelor.
Notând cu u12 , respectiv u 21 versorii orientaţi de la firul 1 la firul 2 şi respectiv
de la firul 2 la firul 1, expresiile vectoriale ale forţelor electrodinamice se scriu:
i i l i i l
F21 = µ o 1 2 u 12 ; F12 = µ o 1 2 u 21 (3.21)
2πd 2πd
Raportul dintre inducţia magnetică în vid Bv şi permeabilitatea absolută a
vidului µo reprezintă intensitatea câmpului magnetic în vid
Bv
Hv = . (3.22)
µo

3.1.4. TENSIUNEA MAGNETICĂ.

TENSIUNEA MAGNETOMOTOARE.
Se defineşte tensiunea magnetică între două puncte din câmp Um12, mărimea
scalară egală cu integrală de linie a intensităţii câmpului magnetic de-a lungul unei
curbe C între cele două puncte (fig. 3.8):
2 2
Hv
∫
u m12 = H v d s .
1( C )
(3.23) C
1
În regimurile statice şi staţionare, tensiunea ds
magnetică este invariabilă în timp şi se notează Um12. Dacă
Fig. 3.8.
este variabilă în timp se notează um12 şi se numeşte tensiune
magnetică instantanee.
În câmp magnetic uniform, tensiunea magnetică um12 între două puncte P1 şi P2
situate la distanţa d (fig. 3.11) nu depinde de forma curbei C:
2 2 P2 P2
∫ ∫
u m12 = H v d s = H v cos α ⋅ ds = H v ⋅ d ⋅ cos α (3.24) d um12 = 0
1C 1C
C α Hv
Dacă P1 şi P2 se găsesc pe aceeaşi linie de P1 P1
câmp, α = 0 şi tensiunea magnetică este pozitivă,
dcosα P1 um12 = Hvd P2
um = Hv⋅d > 0. (3.25)
Fig. 3.3.
Dacă punctele P1 şi P2 sunt situate pe o dreaptă
perpendiculară pe liniile de câmp ( α = ± π 2 ), tensiunea magnetică este nulă.

- 41 -
 3.1.5. TEOREMA LUI AMPÈRE. SOLENAŢIA.

Efectuând experienţele asupra curentului continuu, Ampère a demonstrat că

tensiunea magnetomotoare în lungul unei curbe închise de o formă oarecare este egală
cu intensitatea curentului de conducţie înlănţuit de această curbă:

u m Γ = ∫ H v d s = ∑ik
Hv
(3.26)
Γ k∈S Γ

În membrul drept intră toţi curenţii înlănţuiţi de curba i1 i2 ds

închisă Γ, respectiv curenţii care trec prin suprafaţa SΓ i3
delimitată de această curbă. Semnul acestor curenţi se stabileşte i5 Γ
după regula burghiului drept în raport cu sensul de referinţă ales i4
pentru curba Γ. Astfel, pentru situaţia ilustrată în figura 3.10,
∫
avem: H v d s = i1 − i2 + i3 − i4 + i5 .
Γ
Fig. 3.10.

Tensiunea magnetomotoare umΓ depinde numai de intensitatea curentului electric

de conducţie pe care-l înlănţuie curba închisă Γ şi nu depinde de modul cum se
repartizează curentul în conductoare. Dacă SΓ este suprafaţa deschisă care se sprijină pe
curba Γ trasată exclusiv prin vid, curentul total prin suprafaţa SΓ – iSΓ – se numeşte
solenaţie şi se notează cu θSΓ.
În cazul unei bobine cu N spire parcursă de curentul
electric de conducţie i, solenaţia bobinei θSΓ se referă la o suprafaţă i
SΓ străpunsă de toate spirele bobinei (fig. 3.11). Este evident că
solenaţia bobinei este dată de relaţia: N
θ SΓ = Ni . (3.27) Γ
Unitatea de măsură a solenaţiei în S.I. este amperul, în
SΓ
general, iar pentru o solenaţia bobinei unitatea de măsură se θ = Ni
numeşte ampersipră (Asp). Fig. 3.11.
Cu aceste precizări, teorema lui Ampère se enunţă astfel:
tensiunea magnetomotoare umΓ în lungul unei curbe închise Γ trasată exclusiv prin vid
este egală cu curentul total iSΓ, respectiv cu solenaţia curenţilor de conducţie θSΓ prin
orice suprafaţă deschisă SΓ care se sprijină pe curba Γ:

u m Γ = ∫ H v d s = θS Γ . (3.28)
Γ

- 42 -
 3.2. CÂMPUL MAGNETIC ÎN SUBSTANŢĂ
3.2.1. Curenţi moleculari (ampèrieni)

Experimental se constată că dacă aceleaşi circuite, parcurse de aceeaşi curenţi,

sunt aşezate într-o substanţă, nu în vid, sau dacă cel puţin o parte din vecinătatea acestor
circuite este ocupată de o substanţă oarecare, inducţia magnetică este modificată de
prezenţa substanţei. Această modificare a inducţiei magnetice în prezenţa unei substanţe
se explică, la nivel microscopic, prin existenţa în substanţă a aşa-numiţilor curenţi
moleculari sau amperieni (după numele celui care i-a introdus). Aceşti curenţi sunt
determinaţi de mişcarea pe orbite închise şi de dimensiuni submoleculare a purtătorilor
legaţi (mişcarea orbitală a electronilor), precum şi de mişcarea de rotaţie proprie (de
spin) a particulelor elementare (mişcarea de spin a electronilor).
Din punct de vedere magnetic, curenţii amperieni pot fi asimilaţi q-
unor mici bucle de curent la nivel atomic sau molecular (fig. 3.12).
iamper
În absenţa unui câmp magnetic din exterior, orientarea q+
haotică a curenţilor amperieni (moleculari) nu produce un câmp A0
magnetic macroscopic rezultant. În cazul magneţilor permanenţi
aceşti curenţi moleculari sunt ordonaţi intrinsec dând naştere unui Fig. 3.12.
câmp magnetic macroscopic rezultant în substanţă.
Câmpul magnetic exterior influenţează substanţele în sensul ordonării curenţilor
moleculari. Suprapunerea câmpului magnetic al curenţilor moleculari peste câmpul
magnetic al conductoarelor parcurse de curenţi dă naştere unui câmp magnetic rezultant
în substanţă. Există o categorie de substanţe la care curenţii moleculari, sub acţiunea
unui câmp magnetic exterior, se ordonează în aşa fel încât produc o intensificare a
câmpului magnetic rezultant. Aceste substanţe se numesc paramagnetice. Există şi o
altă categorie de substanţe, numite diamagnetice, la care curenţii moleculari se
orientează sub acţiunea unui câmp magnetic exterior în aşa fel încât slăbesc câmpul
rezultant din substanţă.

3.2.2. Momentul magnetic. Magnetizaţia.

Starea corpurilor care în câmp magnetic sunt acţionate de forţe şi cupluri

suplimentare faţă de cele condiţionate de starea lor electrocinetică, sau de starea de
încărcare cu sarcină electrică în mişcare, se numeşte stare de magnetizare, sau de
polarizare magnetică. Corpurile aflate în stare de magnetizare se numesc magnetizate.
Starea de magnetizare pentru corpuri de dimensiuni mici se caracterizează cu
mărimea vectorială m , numită moment magnetic, analog cu momentul buclei de curent.
Introducând într-un câmp magnetic omogen de inducţie B v mici corpuri
magnetizate, de exemplu bucăţi mici de fier, se constată că acestea se rotesc,
orientându-se în sensul vectorului inducţie B v după o axă numită axă de magnetizare.
Cuplul care acţionează asupra micului corp magnetizat este dat de relaţia:
C m = m × Bv . (3.29)

- 43 -
 Prin fragmentarea macroscopică a unui corp magnetizat finit, fiecare fragment
de volum ∆V are un moment magnetic ∆m . Starea de magnetizare a unui corp finit se
caracterizează local prin mărimea vectorială egală cu densitatea de volum a momentului
magnetic numită magnetizaţie M :
d ∆m dm
M = lim = . (3.30)
∆V →0 ∆V dV
Momentul magnetic rezultant al corpului va fi:

∫
m = M dV .
V
(3.31)

3.2.3. Magnetizare temporară şi magnetizare permanentă

Corpurile al căror moment magnetic se anulează după suprimarea câmpului

magnetic în care au fost aduse se numesc cu magnetizare temporară, iar mărimile care
caracterizează starea lor de magnetizare sunt: momentul magnetic temporar m t şi
magnetizaţia temporară M t .
Corpurile care prezintă o magnetizare chiar şi în lipsa unui câmp magnetic
produs din exteriorul lor, sau care aduse într-un câmp magnetic păstrează o magnetizare
după suprimarea câmpului excitator, se numesc cu magnetizare permanentă. Mărimile
ce caracterizează magnetizarea permanentă sunt: momentul magnetic permanent m p ,
magnetizaţia permanentă M p .
În general, se poate scrie deci:
( )
⎧ m = m t Bv + m p
⎪
⎨ (3.32)
( )
⎪⎩ M = M t H + M p
unde H este intensitatea câmpului magnetic în substanţă.

3.2.4. LEGEA MAGNETIZAŢIEI TEMPORARE

Corespunzător celor două stări posibile de magnetizare, temporară şi

permanentă, vectorul magnetizaţie are două componente:
M = M t (H) + M p . (3.33)
Magnetizaţia permanentă M p este independentă de câmpul magnetic exterior,
iar magnetizaţia temporară M t depinde de intensitatea câmpului magnetic H în care se
introduce corpul supus magnetizării. Legea magnetizaţiei temporare se referă la această
legătură dintre magnetizaţia temporară M t şi intensitatea câmpului magnetic H .
Experimental se constată că, atât în regim staţionar, cât şi în regim variabil în
timp, este satisfăcută următoarea lege de material: în fiecare punct şi în orice moment,
magnetizaţia temporară este funcţie de intensitatea câmpului magnetic:
M t = M t (H) . (3.34)

- 44 -
 Relaţia (3.34) caracterizează materialul, legea magnetizaţiei temporare fiind o
lege de stare şi de material a câmpului electromagnetic.
După modul explicit al acestei dependenţe, materialele se clasifică în: izotrope
sau anizotrope, liniare sau neliniare, cu sau fără histerezis.
Un material magnetic este izotrop dacă sub acţiunea unui câmp magnetic având
orice orientare în corp, se magnetizează temporar în direcţia câmpului şi este liniar
dacă, local, magnetizaţia temporară instantanee M t (r , t ) este proporţională cu
intensitatea instantanee a câmpului H ( r , t ) :
M t ( r , t ) = χ m H( r , t ) (3.35)
Factorul de proporţionale χ m este o constantă de material numită
susceptivitatea magnetică a mediului (mărime adimensională). Pentru materialele
magnetice liniare, susceptivitatea magnetică este în general independentă de H , dar
depinde de condiţii de natură nemagnetică cum sunt: temperatura, presiunea, etc. Spre
deosebire de susceptivitatea electrică χ e , care este întotdeauna pozitivă, cea magnetică
χ m poate fi atât pozitivă (materiale paramagnetice), cât şi negativă (materiale
diamagnetice).

3.2.5. LEGEA LEGĂTURII DINTRE INDUCŢIE,

INTENSITATE ŞI MAGNETIZAŢIE

Experienţa arată că în orice mediu şi în orice regim al câmpului electromagnetic

este satisfăcută ecuaţia vectorială:
B = µ0 ( H + M) (3.36)
numită legea legăturii dintre inducţie, intensitate şi magnetizaţie: în fiecare punct din
câmp şi în fiecare moment, inducţia magnetică B este proporţională cu suma dintre
intensitatea câmpului magnetic H şi magnetizaţia M , factorul de proporţionalitate fiind
permeabilitatea magnetică a vidului µ 0 .
Dacă materialul este fără magnetizaţie permanentă, utilizând legea magnetizaţiei
temporare, relaţia (3.35) devine:
B = µ 0 (H + M t ) = µ 0 (1 + χ m )H = µ 0 µ r H = µH (3.37)
în care mărimea adimensională µ r = 1 + χ m se numeşte permeabilitatea magnetică
relativă, iar µ = µ 0 µ r se numeşte permeabilitatea magnetică absolută a mediului şi se
măsoară, ca şi µ 0 , în henry pe metru [H/m].

- 45 -
 3.2.5. LEGEA FLUXULUI MAGNETIC

Fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă Σ oarecare, egal cu integrala de

suprafaţă a produsului scalar dintre inducţia magnetică şi elementul de arie vectorial,
este în fiecare moment nul:

∫
ψ Σ = B ⋅ dA = 0
Σ
(3.38)

Întrucât în ecuaţie nu intervin mărimi de material, legea fluxului magnetic este o

lege generală şi de stare a câmpului electromagnetic.
O consecinţă imediată a acestei legi este faptul că nu există sarcini magnetice,
similare celor electrice.
Aplicând teorema Gauss-Ostrogradski integralei din membrul drept al ecuaţiei
(3.38) şi ţinând seama că suprafaţa Σ şi deci volumul VΣ sunt arbitrare, rezultă:
div B = 0 . (3.39)
În fiecare punct din câmp şi în fiecare moment, divergenţa inducţiei magnetice
este identic nulă.
Consecinţa faptului că div B = 0 este că inducţia magnetică este un vector câmp
solenoidal – liniile de câmp magnetic sunt închise sau cvasiînchise (se închid la infinit).

- 46 -
 Capitolul 4
ELECTRODINAMICA

4.1. LEGEA INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE

Fenomenul inducţiei electromagnetice, descoperit de M. Faraday în anul 1831,
constă în apariţia unei tensiuni electromotoare într-un circuit în care există o variaţie în
timp a fluxului magnetic.
În forma integrală, enunţul legii este: tensiunea electromotoare eΓ produsă prin
fenomenul inducţiei electromagnetice de-a lungul unei curbe închise Γ este egală cu
viteza de scădere în timp a fluxului magnetic φSΓ prin orice suprafaţă SΓ care se
sprijină pe curba Γ
d φSΓ
eΓ = − . (4.1)
dt
dφ SΓ
Proporţionalitatea dintre eΓ şi a fost stabilită de Faraday, iar semnul
dt
schimbat al acestei proporţionalităţi a fost introdus de Lenz.
În cazul unei bobine cu N spire, curba Γ se ia de-a lungul conductorului bobinei
şi în expresia t.e.m. induse (4.1) intervine fluxul magnetic total, ψ SΓ = Nφ ,
dψ SΓ dφ
eΓ = − = −N . (4.2)
dt dt
Tensiunea electromotoare indusă de fluxul magnetic variabil în timp este egală
cu integrala curbilinie a unei componente de câmp electric distinctă de câmpul imprimat
E i şi de cel electrostatic E c , numită câmp electric indus sau solenoidal E s :

eΓ = ∫ E s d s = ∫ E d s = − d ∫ B ⋅ d A (4.3)
Γ Γ
dt S
Γ

în care E s s-a înlocuit cu E deoarece E = E s + E c , iar tensiunea electromotoare a

câmpului coulombian este nulă,
∫ E ds = 0 .
Γ
c

Derivata fluxului magnetic din membrul drept se calculează ţinând seama de

cele două cauze ale variaţiei fluxului: variaţia locală în timp a inducţiei magnetice şi
deplasarea mediului, adică a curbei Γ, respectiv a suprafeţei SΓ.
Derivata fluxului magnetic în raport cu timpul se scrie:
d df B
dt S ∫
B dA =
Γ S
dt ∫
Γ
dA , (4.4)

- 47 -
 df B
unde reprezintă derivata de flux a inducţiei magnetice şi are expresia
dt
d f B ∂B ∂B
= + v ⋅ div B + rot ( B × v ) = + rot ( B × v ) , (4.5)
dt ∂t ∂t
în care s-a ţinut cont de legea fluxului magnetic, div B = 0 .
Forma integrală dezvoltată a legii inducţiei electromagnetice se scrie:

eΓ = ∫ E d s = − ∫ ∂B dA + ∫ rot ( v + B) ⋅ dA (4.6)
Γ SΓ
∂t SΓ

Tensiunea electromotoare indusă eΓ conţine doi termeni:

n tensiunea electromotoare indusă prin pulsaţie, numită şi tensiune
electromotoare statică sau de transformare

eΓtr = − ∫ ∂B dA (4.7)
SΓ
∂t

stabilită exclusiv prin variaţia în timp a inducţiei magnetice, suprafaţa SΓ fiind fixă;
o tensiunea electromotoare indusă prin mişcare:

eΓmisc = ∫ rot( v + B) dA (4.8)

SΓ

stabilită exclusiv prin variaţia în timp a suprafeţei SΓ , respectiv a curbei Γ, inducţia

magnetică fiind constantă în timp.
Aplicând membrului drept teorema lui Stokes, rezultă:
eΓmisc = ∫ (v × B) d s (4.9)
Γ

Tensiunea electromotoare elementară deΓmisc indusă ds

în elementul de contur d s care se deplasează cu viteza v
v ds
(fig. 4.1) este
deΓmisc = (v × B) ⋅ d s . (4.10)
Bv
Sensul de referinţă al tensiunii electromotoare
induse deΓmisc este sensul de înaintare al burghiului drept Fig. 4.1.
care se roteşte de la v spre B .
De exemplu, într-un conductor drept de lungime l
care se deplasează cu viteza v într-un câmp magnetic uni-
form de inducţie constantă B (fig. 4.2) tensiunea electro- l v×B
motoare indusă este
eΓmisc = (v × B) ⋅ l = v ⋅ B ⋅ l ⋅ sin α ⋅ cos β (4.11) β
Tensiunea electromotoare indusă, eΓmisc , se anulează
v
dacă doi dintre vectorii produsului mixt sunt paraleli: în B α
consecinţă, tensiunea electromotoare indusă prin mişcare
este nenulă numai dacă conductorul în mişcarea lui intersec- Fig. 4.2.
tează liniile câmpului magnetic.

- 48 -
 4.2. GENERAREA TENSIUNILOR
ELECTROMOTOARE ALTERNATIVE
O'
Se consideră o bobină dreptunghiulară cu laturile 2a şi b
(fig. 4.3). Bobina se roteşte cu n rot/s în jurul axei proprii OO' ω
într-un câmp magnetic omogen de inducţie B constantă în timp 2a
şi perpendiculară pe axa spirei.
Notând cu ω = 2πn viteza unghiulară, unghiul α format Γ
la un moment dat de normala la planul bobinei cu inducţia B
magnetică este: α = ωt. Fluxul magnetic fascicular φ este: α
b Γ

∫
φ = BdA = BA cos α = 2ab cos ωt = φ m cos ωt ,
SΓi
(4.12) A

unde φ m = 2abB este fluxul fascicular maxim. e

Tensiunea electromotoare indusă în bobină este
O
dφ Fig. 4.3.
e = − N = Nφ m ωsin ωt = E m sin ωt (4.13)
dt
unde cu E m = Nφ m ω s-a notat valoarea maximă sau amplitudinea acesteia.
Tensiunea electromotoare e variază sinusoidal în timp cu frecvenţa
f = ω / 2 π (fig. 4.4). Valoarea efectivă a tensiunii electromotoare este:
E m 2π
E= = ⋅ N ⋅ f ⋅ φ m ≅ 4,44 ⋅ N ⋅ f ⋅ φ m (4.14)
2 2
Dispozitivul pune în evidenţă principiul alternatorului monofazat.

e,
φ 1
e
φ
ω B
0 π π 3π 2π α = ωt
3 2
2 2

Fig. 4.4. 4.5.

Dacă în loc de o bobină, dispozitivul conţine trei bobine dreptunghiulare

identice, dispuse simetric pe acelaşi ax (fig. 4.5), fluxurile magnetice fasciculare prin
cele trei bobine vor fi:
⎧
⎪φ1 = φ m cos ωt
⎪⎪
⎛ 2π ⎞
⎨φ 2 = φ m cos ⎜ ωt − ⎟ (4.15)
⎪ ⎝ 3 ⎠
⎪φ = φ cos ⎛ ωt − 4π ⎞
⎪⎩ 3 m ⎜ ⎟
⎝ 3 ⎠

- 49 -
iar tensiunile electromotoare rezultă:
⎧
⎪ e1 = E m sin ωt
⎪⎪
⎛ 2π ⎞
⎨ e2 = E m sin⎜ ωt − 3 ⎟ (4.16)
⎪ ⎝ ⎠
⎪ e = E sin⎛ ωt − 4π ⎞
⎪⎩ 3 m ⎜ ⎟
⎝ 3 ⎠
Tensiunile electromotoare obţinute
sunt sinusoidale (alternative) şi formează un e1 e2 e3
sistem trifazat simetric (fig. 4.6).
Dispozitivul prezentat pune în π
evidenţă principiul de funcţionare al unui 0 2π 4π 2π
ωt
generator electric trifazat . 3 3

Fig. 4.6.

4.3. INDUCTIVITĂŢILE CIRCUITELOR ELECTRICE

4.3.1. Inductivitatea proprie

Se consideră o spiră conductoare filiformă nedeformabilă, de contur Γ, parcursă

de curentul i, situată într-un mediu omogen, liniar, de permeabilitate µ (fig. 4.7).
Dacă spira se află în afara zonei de influenţă a oricăror
fluxuri magnetice exterioare, se defineşte inductivitatea B
proprie a spirei ca fiind raportul pozitiv dintre fluxul magnetic SΓ dA
φSΓ prin orice suprafaţă deschisă SΓ care se sprijină pe curba Γ
şi intensitatea curentului i prin spira de contur Γ:
d
φS Γ
L= >0 (4.17)
i
În cazul unei bobine cu N spire, conturul Γ se ia de-a
i Γ
lungul conductorului bobinei (fig. 4.8) şi fluxul magnetic total Fig. 4.7.
prin suprafaţa SΓ este dat de relaţia ψSΓ = Nφ , φ fiind fluxul
printr-o spiră (fluxul fascicular). Inductivitatea proprie a i
bobinei se defineşte prin raportul dintre fluxul magnetic total ψ
şi intensitatea curentului i prin bobină:
Γ u L
ψ Nφ
d
L= = (4.18)
i i
Inductivitatea proprie a unei bobine având caracteristici
liniare este independentă de valorile curentului şi fluxului, Fig. 4.8.
fiind o caracteristică a bobinei.
Unitatea de măsură în S. I. pentru inductivitate se numeşte henry(H): un henry
fiind inductivitatea bobinei prin care curentul de un amper stabileşte fluxul magnetic de
un weber.

- 50 -
 4.3.2. Inductivităţi mutuale

Se consideră două bobine având spirile filiforme, nedeformabile şi menţinute în

aceeaşi poziţie relativă în mediul de permeabilitate µ (fig. 4.9). Dacă o parte din fluxul
magnetic produs de unul din circuite (bobina 1 sau bobina 2), trece prin suprafaţa
delimitată de conturul celuilalt circuit, atunci circuitele sunt cuplate magnetic. Se spune
că între cele două circuite (bobine) există un cuplaj magnetic mutual.
Dacă se presupune i1 ≠ 0 şi i2 = 0 şi se notează cu Φ
ψ11 fluxul total produs de curentul i1 care trece prin
suprafaţa S Γ1 care se sprijină pe conturul Γ1 al circuitului 1 1 i1
(fluxul propriu al bobinei 1) şi cu ψ12 fluxul total produs de 1
curentul i1 ce trece prin suprafaţa S Γ2 care se sprijină pe Γ1 NN
conturul Γ2 al circuitului 2, se definesc: 1

‰ inductivitatea proprie a bobinei 1

1
ψ11 φ11 Φ12=Φu12 Φ
L11 =
d
= N1 >0; (4.19) i2 σ12
i1 i2 =0 i1 i2 =0
2
Γ2
‰ inductivitatea mutuală sau de cuplaj între bobina 1 N
şi bobina 2 2 N2

d
ψ12 φ12 > Fig. 4.9.
L12 = = N2 < 0. (4.20)
i1 i2 =0 i1 i2 =0

În mod similar, dacă se presupune i2 ≠ 0 şi i1 = 0, se definesc:

‰ inductivitatea proprie a bobinei 2
d
ψ 22 φ22
L 22 = = N2 > 0; (4.21)
i2 i1 =0 i2 i1 =0

‰ inductivitatea mutuală sau de cuplaj între bobina 2 şi bobina 1

d
ψ 21 φ21 >
L 21 = = N1 < 0. (4.22)
i2 i1 =0 i2 i1 =0

Inductivitatea proprie este totdeauna pozitivă, însă inductivitatea mutuală este

pozitivă sau negativă, după cum sensurile de referinţă ale contururilor Γ1 şi Γ2 sunt
asociate după regula burghiului drept în acelaşi sens, respectiv în sens opus în raport cu
fluxul prin SΓ1 şi prin SΓ2 .
În schemele electrice, bobinele cuplate magnetic
au câte unul din capete marcate, de obicei cu "∗" L12 = L21>0 L12 = L21<0
("polarizate"). Dacă sensurile curenţilor sunt la fel faţă i 1 i2 i 1 i2
* * * *
de capetele marcate, inductivitatea mutuală este pozitivă
(fig. 4.10). L1 L2 L1 L2
Valorile inductivităţilor mutuale sunt în general
egale şi valoarea lor comună se mai notează şi cu
M = L12 = L 21 . Fig. 4.10.

- 51 -
 4.3.3. Inductivităţi utile şi de dispersie
În general, numai o parte din liniile de câmp ale fluxului magnetic fascicular
propriu produs de una dintre bobine trece prin cealaltă bobină cu care este cuplată
magnetic – această parte se numeşte flux magnetic fascicular util (prescurtat flux
fascicular util). Partea care se închide direct prin aer şi care nu înlănţuie cealaltă bobină,
se numeşte flux de dispersie sau flux de scăpări.
Notând cu φ11 – fluxul fascicular propriu al bobinei 1, φ12 – fluxul fascicular
produs de prima bobină printr-o spiră a bobinei 2 şi cu φσ12 – fluxul fascicular de
dispersie al bobinei 1 faţă de bobina 2 rezultă relaţia:
φ11 = φ12 + φσ12 (4.23)
Similar, fluxul fascicular propriu al bobinei 2 se scrie:
φ22 = φ21 + φσ 21 (4.24)
Liniile inducţiei magnetice care se închid prin alte domenii decât cele utile, se
numesc linii de dispersie sau linii de scăpări.
Partea din inductivitatea proprie L11 a bobinei 1 corespunzătoare fluxului de
dispersie faţă de bobina 2, se numeşte inductivitate de dispersie a bobinei 1 faţă de
bobina 2:
d
φ φ φ
Lσ12 = N1 σ12 = N1 11 − N1 12 ,
i1 i1 i1
respectiv:
d
N
L σ12 = L11 − 1 L12 > 0 (4.25)
N2
Similar, se dovedeşte că inductivitatea de dispersie a bobinei 2 faţă de bobina 1
este:
d
φσ 21 N
Lσ 21 = N 2 = L 22 − 2 L 21 > 0 (4.26)
i2 N1
Din compararea relaţiilor (11.13) şi (11.14) rezultă că, în general, inductivităţile
de dispersie sunt diferite, L σ12 ≠ L σ 21 .
Termenii
N N
L u12 = 1 ⋅ L12 > 0 şi L u 21 = 2 ⋅ L 21 > 0 (4.27)
N2 N1
se numesc inductivitatea utilă a bobinei 1 faţă de bobina 2, respectiv, inductivitatea
utilă a bobinei 1 faţă de bobina 2. Prin urmare, inductivitatea proprie a fiecăreia dintre
bobinele cuplate magnetic se compune din inductivităţile utilă şi de scăpări în raport cu
cealaltă bobină:
L11 = L σ12 + L u12 ; L 22 = L σ 21 + L u 21 . (4.28)

- 52 -
 4.1. ENERGIA CÂMPULUI MAGNETIC

Se consideră un sistem de n circuite egk

(bobine) parcurse de curenţii electrici ik (k = 1, 2,
…,n), conţinând sursele de tensiune egk (fig. 4.11). ik
Se consideră circuitele formate numai din conduc- i1
toare liniare, izotope şi omogene, iar tensiunile φk
electromotoare egk pot fi variabile în timp. φn
Dacă se admite că circuitele sunt mobile sau eg1
deformabile, în intervalul de timp de la t la t + dt φ1
ecuaţia bilanţului energetic este
in egn
dWg = δQ + δL + dWm (4.29)
unde: Fig. 4.11.
n

ƒ dWg = ∑e k =1
gk k i dt – suma energiilor elementare debitate de surse,
n

ƒ δQ = ∑ R i dt – energia transformată ireversibil în căldură pe rezistenţele R

k =1
2
k k k

ale circuitelor,
n

ƒ δL = ∑ X dx – lucrul mecanic efectuat de forţele generalizate X la o variaţie

i =1
i i i

dxi a coordonatelor generalizate xi.

ƒ dWm - variaţia energiei magnetice elementare localizată în câmpul magnetic al
celor n circuite.
Înlocuind în (4.29), se obţine:
n n n

∑e k =1
i dt =
gk k ∑ R i dt + ∑ X dx + dW
k =1
2
k k
i =1
i i m (4.30)

În afara tensiunilor electromotoare egk ale surselor, în circuite se induc tensiuni

electromotoare ek date de legea inducţiei electromagnetice:
dψ k
ek = − (4.31)
dt
Prin aplicarea legii lui Ohm fiecărui circuit în parte, se poate scrie:
egk + ek = Rkik sau egk = Rkik + dψ k (4.32)
dt
Înlocuind t.e.m. egk în ecuaţia (4.213), obţinem succesiv:
n n n

∑ k =1
⎛
⎜ R kik + ik
⎝
2 dψ k ⎞
dt ⎠
⎟dt = ∑ R i dt + ∑ X dx + dW
k =1
2
k k
i =1
i i m ,

n n

dWm = ∑ i dψ − ∑ X dx .
k =1
k k
i =1
i i (4.33)

- 53 -
 Relaţia obţinută reprezintă variaţia energiei magnetice elementare la variaţia
fluxurilor magnetice pentru circuite mobile.
Pentru calculul energiei magnetice, se consideră mediul liniar din punct de
vedere magnetic şi circuitele imobile în câmp (dxi = 0). Variaţia energiei magnetice este
dată exclusiv de variaţia fluxurilor magnetice:
n

dWm = ∑ i dψ
k =1
k k (4.34)

Se presupune starea iniţială identic nulă ( ik = 0 , ψ k = 0 ), iar starea finală este

caracterizată de curenţii şi fluxurile magnetice notaţi cu ik şi ψ k . Dacă mediul este
liniar din punct de vedere magnetic şi se notează cu ik' şi ψ 'k curenţii şi fluxurile
'
ik' ψk
magnetice pentru o stare intermediară, atunci raportul notat = λ= este
ik ψ k
subunitar, iar ik = λik şi dψ k = ψ k dλ . Pentru această stare, relaţia (4.6) se scrie:
' '

n n

dW = '
m ∑ i dψ = ∑ i ψ λdλ
k =1
'
k
'
k
k =1
k k (4.35)

Expresia energiei sistemului în starea finală se obţine prin integrare pentru λ

variind de la 0 la 1:
n 1 n

Wm = ∑ ∫k =1
ik ψ k λdλ = 1
0
2 ∑i ψ
k =1
k k (4.36)

Relaţia Wm = 1
2 ∑i ψ
k =1
k k reprezintă expresia energiei magnetice a sistemului de

circuite (bobine) parcurse de curenţi electrici de conducţie sau, mai pe scurt, energia de
interacţiune a curenţilor electrici.
Folosind relaţiile lui Maxwell, adică explicitând fluxurile magnetice funcţie de
n

inductivităţi, ψ k = ∑L
j=1
i , expresia energiei magnetice devine:
jk j

n n n n

Wm = 1
2 ∑∑ k =1 j=1
L jk i jik = 1
2 ∑L j=1
i +
2
jj j
∑L
j, k =1
ii
jk j k (4.37)
( j< k )

Pentru n = 1, se deduc expresiile energiei magnetice ale bobinei funcţie de

inductivitatea proprie L, fluxul magnetic ψ şi curentul i:
2
ψ
Wm = 1 ψ ⋅ i = 1 Li 2 = 1 . (4.38)
2 2 2 L
Pentru n = 2, se obţin expresiile energiei magnetice a două bobine cuplate
magnetic:
1 1
Wm = L11i12 + L 22i22 + Mi1i2 . (4.39)
2 2

- 54 -
 PARTEA A II - A

CIRCUITE ELECTRICE

Capitolul 1

CIRCUITE ELECTRICE LINIARE

DE CURENT CONTINUU
1.1. Structura şi clasificarea circuitelor electrice
Un circuit electric este un ansamblu de generatoare (surse de energie) şi
receptoare cu legături electrice între ele. Un ansamblu de circuite cu legătură electrică
între ele constituie o reţea electrică.
Un circuit electric de curent continuu este constituit, în general, dintr-un
ansamblu de surse de energie şi rezistoare, parametrii care intervin în acest caz fiind
rezistenţele rezistoarelor şi tensiunile electromotoare sau curenţii surselor de tensiune,
respectiv de curent, precum şi rezistenţele sau conductanţele interioare ale acestor surse.
O latură a unei reţele electrice reprezintă o porţiune neramificată cuprinsă între
două extremităţi numite noduri. O succesiune de laturi după un contur închis constituie
un ochi sau o buclă a reţelei electrice.
Structura oricărei reţele electrice este complet determinată dacă se cunosc:
numărul de laturi (l), numărul de noduri (n) şi numărul ochiurilor sau buclelor
independente sau fundamentale (o).
Se numeşte ochi independent sau fundamental (buclă independentă sau
fundamentală), acel ochi (buclă) care conţine cel puţin o latură necomună cu alte ochiuri
(bucle) ale reţelei. Există teorema lui Euler care dă
(2)
numărul ochiurilor (buclelor) independente:
R1 E5 R2
o=l–n+1 (1.1)
(1) (4) Pe schema reţelei electrice de curent continuu din
[1] [2]
R5 figura 1.1, s-au notat astfel:
- (1), (2), (3), (4) – noduri, n = 4;
R4 R3 - 1, 2, ..., 6 – laturi, l = 6;
(3) - [1], [2], [3] – ochiuri independente;
[3] - R1, R2, ... , R6 – rezistoare,
E6 R6 - E5, E6 – generatoare de tensiune.
Cu relaţia (1.1) se calculează numărul ochiurilor
Fig. 1.1. independente: o = 6 – 4 +1 = 3.

- 55 -
 Clasificarea circuitele electrice se poate face după mai multe criterii, cele mai
importante fiind prezentate în continuare.
a) După natura elementelor ce intră în structura circuitelor există:
- circuite liniare,
- circuite neliniare,
- circuite parametrice.
În circuitele neliniare, parametrii elementelor de circuit depind de curent
(tensiune), iar în circuitele parametrice aceştia depind şi de timp.
b) După regimul de funcţionare se deosebesc:
- circuite de curent continuu (c.c.), caracterizate de regimul staţionar în care
există numai curent electric de conducţie în conductoare;
- circuite de curent alternativ (c.a.), caracterizate de regimul cvasistaţionar
în care există curent electric de conducţie în conductoare şi curent electric de deplasare
în dielectricii condensatoarelor din circuit.
c) În raport cu sursele există:
- circuite active – conţin surse de energie;
- circuite pasive – nu conţin surse de energie.
Laturile de circuit care conţin surse se numesc laturi active (laturile 5 şi 6 din schema
prezentată în fig. 1.1), iar cele care nu conţin surse se numesc laturi pasive.
d) După dimensiunile conductoarelor pot exista:
- circuite filiforme – dimensiunile transversale ale conductoarelor sunt mult
mai mici decât cele longitudinale şi sunt caracterizate prin aceea că densitatea de curent
este uniform repartizată pe secţiunea conductorului;
- circuite masive – dimensiunile transversale ale conductoarelor sunt
comparabile cu cele longitudinale.
e) După localizarea parametrilor circuitului pot exista:
- circuite cu parametri concentraţi;
- circuite cu parametri distribuiţi.
f) După legătura cu exteriorul circuitele pot fi:
- izolate – nu au borne de legătură cu exteriorul,
- neizolate – au borne de legătură cu exteriorul).
Circuitul care are numai două borne de legătură cu exteriorul se numeşte dipol,
circuitul care are 3 borne de legătură cu exteriorul se numeşte tripol, circuitul care are 4
borne de legătură cu exteriorul se numeşte tetrapol sau cuadripol, ş.a.m.d.

- 56 -
 1.2. Aplicarea legii conducţiei electrice în studiul
circuitelor electrice. Asocierea sensurilor de referinţă
pentru tensiuni şi curenţi.

n Latura de circuit pasivă

Se consideră un conductor filiform, omogen, respectiv o latură pasivă de circuit
electric aşa ca în figura 1.2,a). Schema electrică echivalentă cu parametri concentraţi a
laturii de circuit considerată se prezintă în figura 1.2,b).
Prin integrarea formei locale a legii
i V1 i
conducţiei electrice ( E = ρJ ) de-a lungul (1) (1)
conductorului laturii între extremităţile sale
(1) şi (2), se obţine: u u12 ⇔ u R
2 2 2 2

∫ Ed s = ρJd s = ρ J A ds = i ρ ds
∫ ∫ ∫
A A (2) (2)
1 1 1 1 V2
a) b)
unde i = J ⋅ A este intensitatea curentului
repartizat uniform pe secţiunea transversală Fig. 1.2.
2

de arie A a conductorului,
∫ ρ dsA = R
1
este

rezistenţa acestuia şi
∫ Ed s = u
1
12 este tensiunea electrică de-a lungul conductorului

laturii. S-a obţinut astfel relaţia lui Ohm

u12 = Ri . (1.2)
Relaţia (1.2) este valabilă, atât în regim electrocinetic staţionar, cât şi în regim
variabil în timp. În regim staţionar, câmpul fiind potenţial, tensiunea electrică nu
depinde de curba de-a lungul căreia se face integrarea (de drum), ci numai de
extremităţile acesteia. Dacă integrala de linie a intensităţii câmpului electric se face în
lungul unei curbe care trece direct prin aer între bornele laturii de circuit, tensiunea
electrică corespunzătoare, egală cu diferenţa potenţialelor bornelor respective, se
numeşte tensiune la borne, notată simplu cu u:
u12 = u = V1 – V2 (1.3)
În cazul unui circuit de curent continuu (regim staţionar), forma integrală a legii
conducţiei electrice se scrie sub forma:
U = RI (1.4)
În regim variabil când, în general, poate să intervină atât o componentă
potenţială Ep, cât şi una solenoidală Es a câmpului electric, tensiunea la borne
corespunde numai componentei potenţiale a intensităţii câmpului electric, nemaifiind
egală cu tensiunea în lungul axei conductorului filiform. În acest caz, forma locală a
legii conducţiei electrice pentru conductoare omogene este
E p + E s = ρJ (1.5)

- 57 -
 2 2

şi prin integrare,
∫ (E
1
p + E s ) ds =
∫ ρJds , se obţine:
1
u + e = Ri (1.6)
2 2

unde u =
∫ E ds este tensiunea la borne, iar e = ∫ E ds este tensiunea electromotoare
1
p
1
s

corespunzătoare părţii solenoidale a câmpului electric.

o Latura de circuit activă.

Se consideră o porţiune filiformă, neramificată dintr-un circuit electric oarecare,
cuprinsă între bornele (1) şi (2) şi în care acţionează un câmp imprimat (Ei ≠ 0),
respectiv o sursă de energie electrică (fig. 1.3). Forma integrală a legii conducţiei
i electrice se scrie
(1) (1) 2 2

(Ei) e⇔ u
e
∫ (E + E ) ds = i∫ ρ dsA , respectiv
1
i
1

R u12 + e = R i , (1.7)
2
(2) (2)

a) b) ∫
e = E i d s fiind t.e.m. a sursei.
1
Fig. 1.3. În figura 1.3,b) se prezintă schema
echivalentă a laturii active cu rezistenţa
conductorului R ca parametru concentrat.
O problemă importantă la scrierea ecuaţiilor circuitelor electrice este asocierea
sensurilor de referinţă pentru curenţi şi tensiuni. Pentru fiecare din aceste mărimi se pot
alege independent câte un sens de referinţă, respectiv de integrare. Considerând curentul
dintr-o latură de circuit şi tensiunea la bornele acestei laturi se pot adopta două convenţii
de asociere a sensurilor de referinţă pentru aceste mărimi, după cum urmează:
1 Convenţia de la receptoare – faţă de una din bornele laturii, tensiunea la
borne şi curentul au acelaşi sens sau, altfel spus, sensul tensiunii la borne este de la
borna de intrare la borna de ieşire a curentului, aşa cum se arată în figura 1.4. Prin
aplicarea legii conducţiei electrice laturilor de
i i circuit active prezentate în această figură, rezultă
(1) (1)
R R ecuaţiile:
a) u b) u a) u + e = R i,
e e b) u – e = R i. (1.8)
(2) (2)
2 Convenţia de la generatoare – faţă de
Fig. 1.4. una din bornele laturii, tensiunea la borne şi
curentul au sensuri opuse sau, altfel spus, sensul
i i tensiunii la borne, este de la borna de ieşire la
(1) (1)
borna de intrare a curentului, aşa cum se arată în
R R figura 1.5. Ecuaţiile care se obţin prin aplicarea
a) u b) u
legii conducţiei electrice în acest caz sunt:
e e
(2) (2) a) – u + e = Ri,
Fig. 1.5. b) – u – e = Ri. (1.9)

- 58 -
 1.3. SURSE DE ENERGIE (GENERATOARE)

1.3.1. Generatorul de tensiune

Generatorul independent de tensiune, numit şi generator ideal de tensiune, este

elementul activ de circuit a cărui tensiune la borne nu depinde de intensitatea curentului,
ecuaţia caracteristică fiind, în general:
u = e(t) (1.10)
u În planul (u,i), caracteristica de funcţionare
i
este o dreaptă paralelă cu abscisa (fig. 1.6).
Ca element de circuit, generatorul
e(t) u independent de tensiune este caracterizat de
e(t) modul de variaţie în timp a tensiunii
electromotoare e(t).
0 i Generatorul independent de tensiune
continuă are tensiunea electromotoare
Fig. 1.6. constantă în timp:
e(t) = E (1.11)
Generatorul real de tensiune continuă este caracterizat de tensiunea
electromotoare E şi de rezistenţa interioară Rg (fig. 1.7). Variaţia tensiunii la borne cu
intensitatea curentului se datorează căderii de tensiune pe rezistenţa interioară Rg.
Cu legea lui Ohm, se obţine:
E − U = RgI (1.12)
Caracteristica de funcţionare este o dreaptă ce nu trece prin origine. Dacă Rg = 0,
avem generatorul ideal de tensiune.
Înmulţind ambii termeni ai ecuaţiei U
I
(1.12) cu I, se obţine relaţia dintre puterile
generatorului real de tensiune continuă E
R g
EI = UI + RgI2, U
respectiv, Pg = P + PJ. E E/Rg
Puterea electrică totală Pg = EI produsă de 0 I
generator este dată de suma dintre puterea
electrică P = UI cedată pe la borne şi puterea Fig. 1.7.
electrică PJ = RgI2 pierdută prin efect Joule pe
rezistenţa interioară a acestuia.

1.3.2. Generatorul de curent

Generatorul independent (ideal) de curent sau injectorul ideal de curent este
elementul activ de circuit ce are intensitatea curentului independentă de tensiune,
ecuaţia caracteristică fiind:
i = ig(t) (1.13)

- 59 -
 În planul (u,i), caracteristica de funcţionare este o dreaptă paralelă la axa
tensiunii (fig. 1.8).

u I U
i

ig(t) u ig(t)
Ig Gg U

0 i 0 Ig I
Fig. 1.8. Fig. 1.9.

Ca element de circuit, generatorul independent de curent este complet

caracterizat de modul de variaţie în timp a curentului injectat, ig(t).
Generatorul ideal de curent continuu are curentul constant în timp, independent
de valoarea tensiunii:
ig(t) = Ig (1.14)
La generatorul real de curent continuu, curentul variază cu tensiunea la borne
datorită conductanţei interioare Gg nenulă a acestuia (fig. 1.11). Aplicând teorema a I-a
Kirchhoff schemei din figura 1.9, se obţine:
Ig − I = GgU (1.15)
Generatorul sau injectorul real de curent continuu este caracterizat de curentul
injectat Ig şi de conductanţa sa interioară Gg.
Se poate observa că ecuaţiile căderii de tensiune la generatorul real de tensiune
(1.11) şi reducerii curentului la generatorul real de curent (1.15) sunt duale,
corespondenţa mărimilor duale fiind:
E ↔ Ig; U ↔ Ι; Rg ↔ Gg (1.16)
Ca elemente de circuit, sursele de energie electrică admit modelele duale ale
generatorului de tensiune şi generatorului de curent.

1.3.3. Teoremele lui Kirchhoff

Prima teoremă a lui Kirchhoff se referă la curenţii din nodurile unei reţele
electrice şi este o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice libere în regim staţionar
sau cvasistaţionar: intensitatea curentului electric printr-o suprafaţă închisă Σ este nulă,

iΣ =
∫ JdA = 0 . (1.17) i1 i2
Σ
(k) ··
Dacă suprafaţa Σ conţine în interior un nod (k) al Σ ·
unei reţele electrice (fig.1.10), fiind străbătută de ij
ip
conductoarele parcurse de curenţii ij ce concură în nodul
(k), relaţia (1.17) se scrie:
· ··
Fig. 1.10.
∑
ij = 0 .
j∈( k )
(1.18)

- 60 -
 Suma algebrică a intensităţilor curenţilor prin laturile j conectate la nodul (k) al
unei reţele electrice este nulă.
În relaţia (1.18) suma este algebrică, adică curenţii ij se iau cu semnul ”+ “ sau
”– “ după cum sensul acestora coincide sau este opus sensului normalei pozitive la
suprafaţa Σ. Altfel spus, curenţii ij se iau cu” + “ dacă sunt orientaţi de la nod şi cu ” – “
dacă sunt orientaţi către nod.
Într-un caz mai general, suprafaţa închisă Σ poate
cuprinde o parte oarecare dintr-o reţea, intersectând un i1 i2
anumit număr de laturi ale acesteia. În acest caz Σ
suprafaţa Σ este numită şi secţiune. Pentru exemplul
prezentat în figura 1.11, teorema a I-a Kirchhoff se scrie:
-i1 + i2 - i3 + i4 = 0. i4 i3
Într-o reţea electrică cu n noduri, cu teorema a I- Fig. 1.11.
a Kirchhoff se poate obţine un sistem independent n –1
ecuaţii. Prin urmare, teorema a I-a Kirchhoff se aplică
numai la n –1 noduri ale reţelei pentru a obţine un sistem independent de ecuaţii pentru
curenţii din laturile reţelei.
A doua teoremă a lui Kirchhoff se referă la tensiunile în lungul laturilor unui
ochi de reţea. Se alege un sens arbitrar de integrare, respectiv un sens de referinţă al
ochiului, reprezentat printr-o săgeată (fig.1.12). Se
integrează forma locală a legii conducţiei electrice pe i1 R1 e1
conturul Γ trasat de-a lungul laturilor ochiului: u1 Γ
∫ (E + E )ds = ∫ ρJds .
Γ
i

Γ
(1.19)
Γ
[m]
uj
în care ij Rj ej
∫Γ
Ed s = 0 , (1.20)
Fig. 1.12.
deoarece E este intensitatea câmpului electrostatic.
În ecuaţia (1.19), despărţind conturul de integrare Γ pe porţiunile Cj corespunză-
tore laturilor ochiului, se obţine:

∫ E d s = ∑ ∫ E d s = ∑ e ; ∫ ρJd s = ∑ i ∫ ρ A = ∑ i R
ds j
i ij j j j j j ,
j
Γ j∈[m ] C j j∈[m ] Γ j∈[m ] Cj j∈[m ]

şi ecuaţia devine
∑[ ]e = ∑[ ]R i .
j∈ m
j
j∈ m
j j (1.21)

Suma algebrică a tensiunilor electromotoare din laturile unui ochi de reţea este
egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune de pe rezistenţele laturilor ochiului.
Atât tensiunile electromotoare ej, cât şi căderile de tensiune Rjij se iau cu semnul "+"
dacă sensul lor coincide cu sensul de referinţă ales pentru ochi şi cu semnul "–" dacă
sensul lor este opus sensului ochiului.
Pentru a obţine un sistem de ecuaţii independente, teorema a II-a Kirchhoff se
aplică numai ochiurilor sau buclelor independente ale reţelei. Prin urmare, pentru o reţea
cu n noduri şi l laturi, cu teorema a II-a Kirchhoff se obţin un număr de ecuaţii
independente egal cu numărul ochiurilor independente: o = l – n +1.

- 61 -
 1.6. TRANSFIGURAREA CIRCUITELOR ELECTRICE
LINIARE DE CURENT CONTINUU
Prin transfigurarea unui circuit electric se înţelege înlocuirea acestuia cu un
circuit echivalent. Două circuite sunt echivalente şi se pot substitui unul altuia dacă au
sisteme de ecuaţii echivalente. Pentru ca două sisteme de ecuaţii să fie echivalente este
necesar ca ele să conţină aceleaşi necunoscute (variabile). Prin urmare, ca două circuite
să fie echivalente este necesar ca acestea să aibă acelaşi număr de borne.

1.6.1. Echivalenţa surselor de tensiune şi de curent

Cum s-a văzut, un generator real de tensiune se compune dintr-o sursă ideală de
tensiune electromotoare E, având tensiunea la borne independentă de curentul debitat I,
în serie cu rezistenţa Rg reprezentând rezistenţa interioară a generatorului (fig.1.13).
Aplicând legea lui Ohm, tensiunea la borne este:
U = E – Rg I (1.22) I E Rg
De asemenea, generatorul real de curent poate fi
reprezentat de o sursă ideală de curent electric Ig, având
intensitatea curentului independentă de tensiunea la borne, U
legată în derivaţie cu un rezistor de conductanţă Gg, repre- Fig. 1.13.
zentând conductanţa interioară a generatorului (fig. 1.14).
Aplicând teorema a I-a Kirchhoff avem Ig
I
I = Ig – Gg U (1.23) Gg
din care, tensiunea la borne rezultă:
1 1 U
U= Ig − I (1.24) Fig. 1.14.
Gg Gg
Ecuaţia (1.24) a tensiunii la bornele generatorului de curent este echivalentă cu
ecuaţia (1.22) a tensiunii la bornele generatorului de tensiune dacă şi numai dacă:
1 E
Gg = şi I g = . (1.25)
Rg Rg
Prin urmare, orice sursă de energie are două scheme echivalente, una serie, ca
sursă de tensiune (fig. 1.13) şi alta derivaţie, ca sursă de curent (fig. 1.14). Pentru ca
sursa de tensiune să fie echivalentă cu cea de curent, este necesar şi suficient să fie
satisfăcute condiţiile (1.25). Se observă că sursa de curent devine ideală dacă Gg = 0,
rel.(1.23). De asemenea, se constată că curentul generatorului de curent Ig este egal cu
curentul de scurtcircuit al generatorului de tensiune echivalent.
Schemele echivalente ale surselor de energie electrică din figurile 1.13 şi 1.14 se
numesc şi schema echivalentă serie, respectiv schema echivalentă paralel (derivaţie).

1.6.2. Circuite serie

Circuitele ale căror elemente sunt conectate astfel încât toate sunt parcurse de
acelaşi curent, se numesc circuite în conexiunea serie sau, prescurtat, circuite serie.
Pentru a obţine un rezultat cât mai general, se presupune că fiecare din cele n
elemente ale circuitului serie este o sursă, deci are t.e.m. şi rezistenţă, reprezentată prin
schema echivalentă serie (fig. 1.15).

- 62 -
 E1 R1 E2 R2 Ek Rk En Rn
I

U1 U2 Uk Un
U

⇔
I Ee Re

U
Fig. 1.15.
Se vede imediat că tensiunea la bornele circuitului serie este
n
U = U1 + U 2 + ... + U k + ... + U n = ∑U
k =1
k . (1.26)

Aplicând legea conducţiei electrice, tensiunea la bornele elementului k al circuitului

serie este:
Uk = RkI – Ek , k = 1, 2, …, n. (1.27)
Înlocuind în relaţia anterioară, rezultă:
⎛ n ⎞ n
U=I ⎜
⎜
⎝ k =1
⎟
Rk −
⎟
⎠ k =1
Ek∑ ∑ (1.28)

Pentru dipolul echivalent, legea conducţiei electrice dă:

U = I ⋅ R e − Ee . (1.29)
Prin identificare, din ecuaţiile (1.30) şi (1.31) rezultă:
n n
Re = ∑R k =1
k ; Ee = ∑E .
k =1
k (1.30)

Aşadar, circuitul serie are o rezistenţă echivalentă Re egală cu suma rezistenţelor

elementelor înseriate şi o t.e.m. echivalentă Ee egală cu suma t.e.m. ale elementelor
înseriate. În Ee însumarea se face algebric, luându-se cu semnul "+" t.e.m. care au
acelaşi sens cu curentul şi cu semnul "–" cele care au sens contrar curentului.
În cazul particular al circuitului format din n rezistoare conectate în serie (fig.
1.16), rezultă evident:
n
Re = ∑Rk (1.31)
k =1

I R1 R2 Rk Rn I Re
⇔
U1 U2 Uk Un U
U
Fig. 1.16.

- 63 -
 1.6.3. Circuite paralel (derivaţie)

Circuitele formate din elemente cărora li se aplică aceeaşi tensiune ca urmare a

faptului că sunt conectate la aceeaşi pereche de borne se numesc circuite în conexiunea
derivaţie, prescurtat, circuite derivaţie sau paralel.
Considerăm circuitul format din n surse reale reprezentate prin surse de tensiune,
figura 1.18.

I1 E1 R1

I2 E2 R2
I I Ee Re
Ik Ek Rk ⇔
U
In En Rn

U
Fig. 1.18.
Aplicând legea conducţiei electrice, curentul din latura k rezultă:
E
U + Ek = R k Ik ⇒ Ik = U 1 + k . (1.35)
Rk Rk
Cu teorema a I-a Kirchhoff se obţine:
n
⎛ n 1 ⎞ n
I= ∑k =1
I k = U⎜⎜ ∑ ⎟⎟ +
⎝ k =1 R k ⎠
∑ RE
k =1
k

k
(1.36)

Pentru dipolul echivalent, expresia curentului este

I = 1 U + 1 Ee. (1.37)
Re Re
Prin identificarea ecuaţiilor (1.36) şi (1.37) rezultă:
n

n ∑G k Ek
1 =
Re ∑ 1 ; E =
Rk
e
k =1
n
. (1.38)
k =1
∑G
k =1
k

- 64 -
 Capitolul 2

CIRCUITE ELECTRICE MONOFAZATE

ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL

2.1. MĂRIMI VARIABILE, MĂRIMI PERIODICE,

MĂRIMI ALTERNATIVE
Fie y(t) o funcţie de timp reprezentând o mărime variabilă: tensiune, curent, etc.
Se numeşte valoare instantanee, valoarea pe care o are mărimea variabilă la un
moment oarecare t. Prin convenţie valoarea instantanee se notează cu litera mică a
simbolului stabilit pentru mărimea respectivă: i – curent, u – tensiune, v –potenţial
electric, e – tensiune electromotoare (t.e.m.), p – putere instantanee.
Mărimea periodică este o mărime variabilă a cărei succesiune de valori se
repetă la intervale egale de timp. Cel mai scurt interval de timp după care mărimea
periodică îşi reia valoarea în aceeaşi ordine se numeşte perioadă (T).
Pentru mărimile periodice este satisfăcută relaţia:
y(t) = y(t + kT) (2.1)
unde k este un număr întreg oarecare (k = 0, ±1, ±2, …). Exemple:
i(t) = i(t+kT), u(t) = u(t+kT), e(t) = e(t+kT)
Numărul de perioade cuprinse în unitatea de timp se numeşte frecvenţă (f), iar
produsul 2πf = ω se numeşte pulsaţie, frecvenţă unghiulară sau frecvenţă ciclică.

ω = 2 πf = 2 π , f = 1 = ω (2.2)
T T 2π
Pulsaţia ω se măsoară în radiani pe secundă (rad/s), iar frecvenţa f în hertz (Hz).
Gama frecvenţelor utilizate în tehnică este foarte mare, cuprinsă între zeci si
milioane de hertzi (GHz). Curentul continuu poate fi considerat caz particular al unui
curent variabil cu f = 0. În instalaţiile energetice se folosesc frecvente joase, standar-
dizate la valoarea de 50 Hz în Europa si 60 Hz în America.
Se numeşte valoare de vârf a unei mărimi periodice, cea mai mare valoare
instantanee (în modul) pe care o poate avea acea mărime în decursul unei perioade. Se
notează cu: Ymax, Ym sau ŷ .
Valoarea medie a unei mărimi variabile pe intervalul de timp t2 – t1 este media
aritmetică a valorilor instantanee, notată cu Ymed sau ~y:
t2
~
y = Y med = 1 ∫ ydt (2.3)
t 2 − t1 t 2 − t1 t 2 − t1
t1
Valoarea medie a unei mărimi y(t) pe un interval de timp t2 – t1 este egală cu
înălţimea dreptunghiului de lăţime t2 – t1, având aria egală cu aria cuprinsă între curba
y(t) şi axa 0 – t în intervalul considerat.

- 65 -
 În cazul mărimilor periodice, intervalul de timp pe care se calculează valoarea
medie se ia egal cu o perioadă, t2 – t1 = T
t1 + T
Ymed = Y0 = 1 ∫ ydt (2.4)
T
t1
Valoarea efectivă sau eficace a unei mărimi variabile pe intervalul de timp t2 – t1
este rădăcina pătrată a mediei pătratelor valorilor instantanee, notată cu Yef sau Y:
t2
1
= ∫ y dt
2
Y (2.5)
t 2 − t1 t 2 − t1
t1
Ca şi în cazul valorii medii, valoarea efectivă a mărimii periodice se calculează
pe intervalul unei perioade:
t1 + T
Yef = Y = 1 ∫ y dt
2
(2.6)
T
t1

Valoarea efectiva I t 2 − t1 a intensităţii curentului variabil în timp i(t) este egală cu

intensitatea curentului continuu I care dezvoltă aceeaşi cantitate de căldură intr-un
rezistor liniar in intervalul de timp t2 – t1. Într-adevăr, identificând expresiile cantităţilor
de căldură dezvoltate de curentul variabil în timp i(t), Qi şi de curentul continuu I, QI, în
acelaşi rezistor de valoare R, avem:
t2 y
∫
Q i = R i dt , Q I = RI ( t 2 − t1 )
2 2
Ymax
t1 y(t) y(t + T) Ymed Yef
şi din
0 t t
t2
1 T
Q i = Q I ⇒ I t 2 − t1 =
t 2 − t1 ∫
i 2 dt
t1 Fig. 2.1. Exemplu de mărime periodică.
În figura 2.1 se prezintă curba
unei mărimi periodice cu evidenţierea mărimilor definite mai sus.
Mărimea pulsatorie este o mărime y
periodică a cărei valoare instantanee nu schim- puls
bă de semn. Se numeşte puls porţiunea din
mărimea pulsatorie limitată de intervalul unei 0 T t
perioade (fig. 2.2). Prin urmare, mărimea Fig. 2.2. Exemplu de mărime pulsatorie.
pulsatorie este o succesiune de pulsuri identice.
Mărimea alternativă este mărimea peri- y
odică a cărei valoare medie calculată pe o
perioadă este nulă:
t1 + T
~y = 1
T ∫ ydt = 0
t1
(2.7) 0 t1 t

Porţiunile de curbă pentru care mărimea

este pozitivă (y > 0), respectiv negativă (y < 0)
T
se numesc alternanţe: alternanţa pozitivă,
respectiv negativă. Ariile delimitate de aceste Fig. 2.3. Exemplu de mărime alternativă.
alternanţe sunt egale (fig. 2.3).

- 66 -
 2.2. MĂRIMI SINUSOIDALE

Mărimea sinusoidală sau armonică este mărimea alternativă a cărei expresie

analitică poate fi pusă sub forma în ″sinus″,
y(t) = Ym sin(ωt + γ) (2.8)
sau în ″cosinus″, y(t) = Ym cos(ωt + δ) (2.9)
în care, Ym este valoarea maximă sau amplitudinea, unghiul variabil in timp ωt + γ,
respectiv ωt + δ este faza (măsurată în radiani), iar valoarea fazei la momentul t = 0 –
γ, respectiv δ este faza iniţială.
Valoarea medie a unei mărimi sinusoidale calculată cu relaţia dată este nulă:
t1+ T t1

Ymed = Ym ∫ sin( ωt + γ )dt = Ym ∫ cos(ωt + γ)dt =0 (2.10)

T ωT
t1 t1+ T
Pentru mărimile alternative se utilizează valoarea medie calculată numai pe o
alternanţă:
T/2
Y 2Ym
∫ sin ωtdt = ωT cos ωt = 2 Ym ≈ 0,636Ym
0
Ymed = m (2.11)
T2 T/2 π
0

Valoarea efectivă rezultă:

2 t1 + T 2 t1 + T 2
Y Y Y
∫ ∫
2 2
Y = m sin (ωt + γ)dt = m [1 + cos 2(ωt + γ)]dt = m (2.12)
T 2T 2
t1 t1

Ym
respectiv, Y=
≈ 0,707Ym (2.13)
2
Raportul dintre valoarea efectivă şi valoarea medie (calculată pentru semiunda
pozitivă) a unei mărimi se numeşte factor de formă:
kf = Y . (2.14)
Ymed
Raportul dintre valoarea maximă şi valoarea efectivă se numeşte factor de vârf:
Y
kv = m (2.15)
Y
În cazul mărimilor sinusoidale rezultă:
Y
k f = m ⋅ π = π ≈ 1,11 ; k v = 2 . (2.16)
2 2Ym 2 2
În electrotehnică se operează cu valorile efective ale mărimilor sinusoidale şi din
acest motiv, ele se scriu de obicei sub forma:
y(t) = 2Y sin(ωt + γ) . (2.17)
De exemplu: u(t) = 2U sin(ωt + α) ; i(t) = 2I sin(ωt + β).
O mărime sinusoidală este deci complet determinată dacă i se cunosc valoarea
efectiva Y, pulsaţia ω şi faza iniţială γ.
Două mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă
y1(t) = 2Y1 sin(ωt + γ1); y 2 (t) = 2Y2 sin(ωt + γ 2 ) ,
sunt defazate dacă diferenţa fazelor lor, egală cu diferenţa fazelor iniţiale, este nenulă:
ωt + γ1 − (ωt + γ 2 ) = γ1 − γ 2 = ϕ ≠ 0 . (2.18)

- 67 -
 y y
y1 y2 y1
y2
φ γ2 0 ωt φ γ1 0 ωt
γ1 γ2
a) b)
Fig. 2.4. Defazajul undelor sinusoidale: a) unda y1 defazată înaintea undei y2;
b) unda y1 defazată în urma undei y2;
Diferenţa fazelor iniţiale se numeşte defazaj şi se măsoară în radiani. Unghiul de
defazaj se notează, de obicei, cu φ = γ1 – γ2. Pot exista următoarele situaţii:
a) dacă γ1 − γ 2 > 0 mărimea y1 este defazată înaintea mărimii y2 (fig. 2.4,a);
b) dacă γ1 − γ 2 < 0 mărimea y1 este defazată în urma mărimii y2 (fig. 2.4,b);
c) dacă γ1 − γ 2 = ± π mărimile sunt defazate în cuadratură;
2
d) dacă γ1 − γ 2 = ±π mărimile sunt în opoziţie de fază.
Noţiunea de defazaj între mărimile sinusoidale (în general, periodice) are sens
numai dacă acestea au aceeaşi frecvenţă. Astfel, dacă frecventele mărimilor y1(t) şi y2(t)
sunt diferite, diferenţa fazelor este variabilă în timp:
ω1t + γ1 − (ω2t + γ 2 ) = (ω1 − ω2 )t + γ1 − γ 2 (2.19)
şi noţiunile ″defazat înainte″ sau ″defazat în urmă″ nu mai au sens.

2.3. PUTERI ÎN CIRCUITE MONOFAZATE

ÎN REGIM SINUSOIDAL
Se consideră tensiunea şi curentul mărimi sinusoidale de forma
⎧ u(t) = 2U sin(ωt + α) ,
⎨ (2.20)
⎩ i(t) = 2I sin(ωt + β)
la bornele unui circuit dipolar. Pentru circuitele dipolare liniare funcţionând în regim
permanent sinusoidal se definesc următoarele puteri:
1 Puterea instantanee p(t) dată de produsul valorilor instantanee ale tensiunii
şi curentului:
p(t) = u ⋅ i (2.21)
Înlocuind tensiunea şi curentul date de rel. (2.20), se obţine
p = u ⋅ i = 2UI sin(ωt + α) ⋅ sin(ωt + β) = UI cos(α − β) − UI cos(2ωt + α + β) . (2.22)
Puterea instantanee în regim sinusoidal conţine doi termeni: un termen constant
în timp UIcos(α – β) = UIcosφ şi un termen sinusoidal, de frecvenţă dublă
po = −UI cos(2ωt + α + β) = UI sin(2ωt + α + β − π) , (2.23)
2
numită putere oscilantă sau fluctuantă.

- 68 -
 u,i,
p,po p
u
i
UIcosφ
0 ωt
po
φ
Fig. 2.5.

Din reprezentarea grafică din figura 2.5 se constată că pentru puterea instantanee
pot exista intervale pe care aceasta este negativă, ceea ce înseamnă de fapt că în aceste
intervale de timp puterea nu este primită, ci este cedată de circuit pe la borne spre
exterior. Puterea instantanee negativă apare în circuitele care conţin, pe lângă rezistoare
şi bobine sau condensatoare şi pentru care unghiul de defazaj φ = α – β este nenul.
Intervalele pe care puterea instantanee este negativă corespund intervalelor de timp când
energia magnetică sau electrică acumulată în câmpul magnetic al bobinelor sau în
câmpul electric al condensatoarelor se transformă în energie electrică furnizată de
circuit pe la borne.
2 Puterea activă P este dată de valoarea medie a puterii instantanee pe un
interval de timp de o perioadă sau un multiplu întreg de perioade:
T

P = 1 pdt .
∫ (2.24)
T
0

Efectuând integrala pentru puterea instantanee p dată de rel. (2.22) în care se

notează cu φ = α – β unghiul de defazaj dintre tensiune şi curent (unghiul de defazaj al
tensiunii faţă de curent), expresia puterii active în regim sinusoidal rezultă:
P = UI cos ϕ (2.25)
Unitatea de măsură pentru puterea activă se numeşte watt şi se notează cu W. Se
folosesc şi multiplii: 1kW=103W; 1MW=106W;1GW=109W.
Integrala în timp a puterii active reprezintă energia electrică activă:
t

∫
W = Pdt
0
(2.26)

Unitatea de măsură pentru energia activă este watt⋅secundă (Ws) cu multiplii

kilowatt⋅oră (kWh), megawatt⋅oră (MWh) şi gigawatt⋅oră (GWh).
Puterea activă pozitivă e primită, iar cea negativă e cedată de dipol, dacă sensu-
rile de referinţă ale tensiunilor şi curenţilor sunt asociate după regula de la receptoare.
Invers, puterea activă pozitivă e cedată, iar cea negativă e absorbită, dacă sensurile de
referinţa ale tensiunilor şi curenţilor sunt asociate după regula de la generatoare.
Din expresia (2.25) a puterii active se observă dependenţa acesteia de defazajul
φ dintre curent şi tensiune. La aceleaşi valori efective ale tensiunii la borne şi
curentului, puterea activă variază în limite largi cu φ. Pentru φ = 0, puterea activă este
maximă, P = UI (circuit pur rezistiv – puterea instantanee are numai valori pozitive).

- 69 -
Dacă ϕ = ±π / 2 (circuit cu bobina ideală sau cu condensator ideal), P = 0 şi deci puterea
instantanee, egală cu puterea fluctuantă, oscilează între circuit şi sursa de alimentare.
În raport cu puterea activă, pentru circuitele de curent alternativ se definesc:
- rezistenţa
R = P2 = U cos ϕ > 0 ; (2.27)
I I
- conductanţa
G = P2 = I cos ϕ > 0 . (2.28)
U U
Observaţie. Spre deosebire de circuitele de c.c. unde G = 1/R, în general, în
circuitele de c.a. G ≠ 1/R.
3 Puterea aparentă S este dată de produsul valorilor efective ale tensiunii şi
curentului:
S=UI (2.29)
Unitatea de măsură pentru puterea aparentă este voltamper (VA) cu multiplii:
kVA, MVA, GVA.
Puterea aparentă reprezintă valoarea maximă a puterii active.
În raport cu puterea aparenta se definesc:
- impedanţa
Z = S2 = U [Ω] ; (2.30)
I I
- admitanţa
Y = S2 = I = 1 [S] . (2.31)
U U Z
Se numeşte factor de putere raportul pozitiv dintre puterea activă P şi puterea
aparenta S:
KP = P ≥ 0 (2.32)
S
În regim sinusoidal, factorul de putere rezultă:
K P = cos ϕ (2.33)
Cum unghiul de defazaj ia valori în domeniul − π / 2 ≤ ϕ ≤ π / 2 , rezultă: 0 ≤ K P ≤ 1 .
4 Puterea reactiva Q este definită în regim sinusoidal prin relaţia:
Q = UI sin ϕ (2.34)
Unitatea de măsură a puterii reactive se numeşte volt-amper-reactiv (VAR). Se
utilizează multipli: KVAR, MVAR, GVAR.
Puterea reactivă poate fi pozitivă sau negativă după cum urmează:
- pentru defazaj inductiv, 0 < ϕ ≤ π , puterea reactivă pozitivă este primită de
2
dipolul receptor şi cedată de cel generator;
- pentru defazaj capacitiv, − π ≤ ϕ < 0 , puterea reactivă negativă e cedată de
2
dipolul receptor şi primită de cel generator

- 70 -
 În raport cu puterea reactivă se definesc:
- reactanţa
Q
X = 2 = U sin ϕ >< 0 [ Ω ]; (2.35)
I I
- susceptanţa
Q
B = 2 = I sin ϕ >< 0 [S]. (2.36)
U U

5 Triunghiurile puterilor, impedanţei şi admitanţei

În regim sinusoidal, între puterile aparentă, activă şi reactivă existând relaţiile

S2 = P 2 + Q 2 , cos ϕ = P , (2.37)
S
acestea pot reprezentate prin laturile unui triunghi dreptunghic ca în figura 2.6,a) numit
triunghiul puterilor.
Pe baza triunghiului puterilor pot fi scrise şi alte relaţii, de exemplu:
Q
P = Scos ϕ, Q = Ssin ϕ, tgϕ = (2.38)
P

G
S Z φ
Q X
φ B
φ Y
P R
a) b) c)

Fig. 2.6. Triunghiurile puterilor (a), impedanţei (b) şi admitanţei (c).

Dacă se împarte fiecare latură a triunghiului puterilor prin valoarea efectivă a

intensităţii curentului la pătrat I2, se obţine un triunghi asemenea, triunghiul impedanţei
(fig. 2.6,b). Pe baza acestui triunghi pot fi scrise relaţiile:

R = Z cos ϕ, X = Z sin ϕ, Z = R 2 + X 2 , tgϕ = X (2.39)

R
Dacă se împarte fiecare latură a triunghiului puterilor prin valoarea efectivă a
tensiunii la pătrat U2, se obţine un triunghi asemenea, triunghiul admitanţei (fig. 2.6,c),
pe baza căruia se pot scrie unele relaţii cum sunt:

G = Y cos ϕ, X = Y sin ϕ, Y = G 2 + B2 , tgϕ = B . (2.40)

G

- 71 -
 2.4. REPREZENTAREA SIMBOLICĂ
A MĂRIMILOR SINUSOIDALE

2.4.1. Reprezentarea în complex

Prin această reprezentare se asociază mărimii sinusoidale o mărime complexă,

notată Y, numită imagine în complex simplificat sau valoare efectivă complexă, având
modul egal cu valoarea efectivă Y şi argumentul egal cu faza iniţială γ a mărimii
sinusoidale:
y(t) = 2Y sin(ωt + γ) ⇔ Y = Ye jγ . (2.41)
Mărimea complexă se reprezintă în planul complex +j Axa
(+1,+j) printr-un vector fix, numit fazor complex simplificat, imaginară
având modul egal cu valoarea efectiva Y şi formând cu axa reală Y
un unghi egal cu faza iniţială γ a mărimii sinusoidale (fig. 2.7). Y
Regula de trecere inversă, de la imaginea în complex la γ Axa reală
funcţia original – mărimea sinusoidală, este dată de relaţia: 0 +1
jωt
y(t) = Im{ 2 e Y} . (2.42) Fig. 2.7.
Într-adevăr,
Im{ 2e jωt Y} = Im{ 2Ye jωt e jγ } = Im{ 2Ye j(ωt + γ)} = 2Y sin(ωt + γ) = y(t) .
Între operaţiile cu mărimi sinusoidale şi operaţiile cu imaginile lor în complex
există următoarele corespondenţe:
a) Operaţiei de multiplicare a mărimii sinusoidale y(t) cu un scalar real λ >< 0 îi
corespunde multiplicarea cu λ a modulului fazorului complex:
λy(t) → λY = λYe jγ (2.43)
b) Sumării a două mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă y1(t) + y2 (t) = y(t), îi
corespunde fazorul complex dat de suma fazorilor complecşi ai mărimilor (fig. 2.8):
y = y1(t) + y 2 (t) → Y = Y1 + Y 2 = Y1 e jγ1 + Y2e jγ 2 = 2Ye jγ (2.44)
în care,
Y1 sin γ1 + Y2 sin γ 2
Y = Y12 + Y22 + 2Y1Y2 cos(γ1 − γ 2 ); γ = arctg . (2.45)
Y1 cos γ1 + Y2 cos γ 2
c) Derivării în timp a mărimii sinusoidale y(t), îi +j
y
corespunde multiplicarea cu jω a imaginii în complex, y1
respectiv multiplicarea cu ω modulului fazorului complex şi 2Y
rotirea acestuia cu π/2 (în sens trigonometric): 2Y1 ωt+γ
1
2Y2 y2
dy π jπ
ωt+γ2
= ω 2 Y sin(ωt + γ + ) → jωY = ωYe 2 (2.46)
dt 2 0 ωt+γ +1
Aşadar, operatorului de derivare d îi corespunde în Fig. 2.8.
dt
complex operatorul jω. În general, există corespondenţa:
d → jω ; d n → (jω) n . (2.47)
dt dt n

- 72 -
 a) Integrării în timp a mărimii sinusoidale îi corespunde împărţirea cu jω a
imaginii în complex, respectiv împărţirea cu ω modulului fazorului complex şi rotirea
acestuia cu –π/2 (în sens invers trigonometric):
2Y π 1 1 − jπ
∫ ydt =
ω
sin(ωt + γ − ) → Y = Ye 2 .
2 jω ω
(2.48)

Prin urmare, operatorului de integrare îi corespunde, în complex, operatorul de

divizare cu jω. În general, în condiţii iniţiale nule, corespondenţa operatorilor este:
1; 1 .
∫ ∗ dt → jω ∫∫4L
1 24∫3∗ dt → (jω)n
(2.49)
n
Observaţie: Metoda reprezentării în complex simplificat se poate aplica numai
mărimilor sinusoidale care au aceeaşi pulsaţie (frecvenţă).

2.4.2. Caracterizarea în complex a circuitelor dipolare

în regim permanent sinusoidal
Se consideră tensiunea şi curentul mărimi sinusoidale a bornele unui circuit
dipolar.
u(t) = 2 U sin(ωt + α) ⇔ U = Ue jα
(2.50)
i(t) = 2 I sin(ωt + β) ⇔ I = Ie jβ
În regim sinusoidal, circuitul dipolar este caracterizat de o mărime complexă
după cum urmează.
1 Impedanţa complexă Z definită prin raportul dintre imaginile în complex ale
tensiunii şi curentului,
U U U
Z = = e j( α−β ) = e jϕ s = Ze jϕ s . (2.51)
I I I
în care φs = α – β = φ este unghiul de defazaj al tensiunii faţă de curent. Expresia
impedanţei complexe poate fi scrisă şi sub forma:

Z = U e jϕs = U cos ϕ + j U sin ϕ = R + jX (2.52) +j

I I I Z
Impedanţa complexă are modulul egal cu impedanţa Z şi Z
X
argumentul egal cu unghiul de defazaj φs = φ al circuitului, φs
respectiv are partea reală egală cu rezistenţa R şi partea imaginară 0 R +1
egală cu reactanţa X. Rezistenţa fiind pozitiv definită, fazorul
impedanţei complexe este situat numai în semiplanul drept al Fig. 2.9.
planului complex (fig. 2.9).
2 Admitanţa complexă Y definită prin raportul dintre imaginile în complex ale
curentului şi tensiunii,
I I U
Y = = e j(β−α ) = e jϕ p = Ye jϕ p . (2.53)
U U I
în care φp = β – α = – φ este unghiul de defazaj al curentului faţă de tensiune.
Expresia admitanţei complexe poate fi scrisă şi sub forma:

- 73 -
 Y = I e− jϕ = I cos ϕ − j I sin ϕ = G − jB . (2.54)
U U U
Admitanţa complexă are modulul egal cu admitanţa Y şi +j
argumentul egal cu unghiul de defazaj cu semn schimbat, φp = –φ, al 0 G +1
circuitului, respectiv are partea reală egală cu conductanţa G şi φp= –φ
partea imaginară egală cu susceptanţa cu semn schimbat, –B. Y
Conductanţa fiind pozitiv definită, fazorul admitanţei complexe este B
situat, ca şi cel al impedanţei complexe, numai în semiplanul drept Y
al planului complex (fig. 2.10). Fig. 2.10.

2.4.3. Puterea complexă

Puterea instantanee p, egală cu produsul valorilor instantanee ale tensiunii şi

curentului sinusoidali în timp, nefiind o mărime sinusoidală, nu poate fi reprezentată în
complex. Problema puterii complexe constă în stabilirea unei mărimi complexe a cărei
modul să fie puterea aparentă, iar argumentul unghiul de defazaj al circuitului, respectiv
a cărei parte reală să fie puterea activă, iar partea imaginară să fie puterea reactivă.
În aceste ipoteze, pentru puterea complexă, notată cu S şi numită uneori putere
aparentă complexă, există două expresii după cum urmează.
∗
S = U⋅I , (2.55)
∗
în care I este conjugatul curentului complex I .
Imaginile în complex ale tensiunii şi respectiv curentului fiind
U = Ue jα ; I = Ie jβ , (2.56)
∗
rezultă: S = U ⋅ I = Ue jα ⋅ Ie− jβ = UIe j(α −β) = UIe jϕ = UI cos ϕ + jUI sin ϕ (2.57)
respectiv, S = Sejφ = P + jQ (2.58)
Aşadar, în această formă, puterea complexă are modulul
egal cu puterea aparentă, S = UI, şi argumentul egal cu unghiul de +j
S
defazaj al circuitului, φ = α – β, respectiv are partea reală egală cu
puterea activă, P = UIcosφ, şi partea imaginară egală cu puterea Q S
reactivă, Q = UIsinφ. În planul complex (+1, +j), puterea complexă φ
se reprezintă printr-un fazor complex care are proiecţia pe axa reală 0 P +1
egală cu puterea activă şi proiecţia pe axa imaginară egală cu
Fig. 2.11.
puterea reactivă, aşa cum se arată în figura 2.11.
Puterea complexă mai poate fi exprimată şi sub forma:
∗ ∗
S = U ⋅ I = Z I ⋅ I = Z I 2 = RI 2 + jXI 2 . (2.59)
∗
S=U I, (2.60)
∗ ∗
în care U , respectiv u sunt conjugatele tensiunii complexe U, respectiv u. Utilizând
relaţiile (2.105), rezultă:
∗
S = U ⋅ I = Ue− jα ⋅ Ie jβ = UIe− j(α −β) = UIe− jϕ = UI cos ϕ − jUI sin ϕ (2.61)
respectiv, S = Se–jφ = P – jQ (2.62)

- 74 -
 Definită cu rel. (2.60), puterea complexă are modulul egal
cu puterea aparentă S = UI şi argumentul egal cu unghiul de +j
P
defazaj al circuitului cu semn schimbat, φp = β – α = – φ, respectiv 0
φp = –φ +1
are partea reală egală cu puterea activă, P = UIcosφ şi partea ima-
ginară egală cu puterea reactivă cu semn schimbat, – Q = – UIsinφ. Q
În planul complex această putere se reprezintă printr-un fazor S
complex care are proiecţia pe axa reală egală cu puterea activă şi Fig. 2.12.
proiecţia pe axa imaginară negativă egală cu puterea reactivă, aşa
cum se arată în figura 2.12.
Expresia (2.109) a puterii complexe poate fi explicitată şi sub forma:
∗ ∗
S = U ⋅ I = U ⋅ Y U = Y U 2 = GU 2 − jBU 2 (2.63)
Utilizarea a două expresii pentru puterea complexă este justificată de posibili-
tatea caracterizării circuitelor în regim sinusoidal în două moduri: prin impedanţa
complexă (circuite de tip serie), sau prin admitanţa complexă (circuite de tip paralel).

2.4.4. Forma în complex a legii lui Ohm (ecuaţia lui Joubert)

Fie o latură de circuit activă, liniară, cu rezistor Rj, bobină Lj şi condensator Cj,
parcursă de curentul sinusoidal ij şi conţinând un generator cu tensiunea electromotoare
sinusoidală ej (fig. 2.13).
Se consideră curba închisă Γ trasată ij Rj (2) Lj φsΓ (3) Cj (4) ej
de-a lungul conductoarelor, prin dielectri-
uR uL uC
cul condensatorului şi care se închide după Γ
curba tensiunii uj la bornele laturii, (1)–(5). (1) uj (5)
Conform legii inducţiei electromagnetice,
Fig. 2.13.
t.e.m. indusă (autoindusă) în bobină este:
dψSΓ
eΓ = eL = Esd s = −∫
Γ
dt
(2.64)

în care Es este intensitatea câmpului electric solenoidal.

Se efectuează integrala după curba închisă Γ a intensităţii câmpului electric total,
dψSΓ
∫ Eds = ∫ (E
Γ Γ
C + Es + E i ) d s = −
dt
+ ej (2.65)

în care: ∫ E ds = 0, E
Γ
c c fiind câmpul electrostatic, iar ∫ E ds = e este t.e.m. a sursei.
Γ
i j

Integrala din membrul întâi a ec. (2.65) se descompune astfel:

2 5 1

∫
Γ
∫
1
∫
2
∫
Ed s = Ed s + Ed s + Ed s = uR j + uC j − u j
5
(2.66)

dψ SΓ
Se notează cu uLj = −e Lj = căderea inductivă de tensiune (tensiunea la
dt
bornele bobinei şi din rel. (2.65) şi (2.66) rezultă:
u j + ej = uR j + uL j + uC j (2.67)

- 75 -
în care: uR j = R jij → U R j = R j I j – tensiunea la bornele rezistorului;
dij
uL j = L j → U L j = jωL j I j – tensiunea la bornele bobinei;
dt
uC j = 1 i jdt → U C j = 1 I j – tensiunea la bornele condensatorului.
∫
Cj jωC j
În complex, ecuaţia (2.116) se scrie:

U j + E j = R j I j + jωL j I j + 1 I j sau U j + E j = Z j I j (2.68)

jωC j

unde, Z j = R j + j⎛⎜ ωL j + 1 ⎞⎟ = R j + jX j (2.69)

⎝ ωC j ⎠
este impedanţa complexă proprie a laturii.
Dacă bobina este cuplată magnetic cu alte l bobine, căderea inductivă de
tensiune este:
l l
di di di
k =1
∑
uL j = L kj k = L j j + L kj k
dt dt k=1 dt ∑
(2.70)
( k ≠ j)

care, în complex se scrie:

l
U Lj = j ω L j I j + ∑ jω L
k =1
I
kj k (2.71)
( k ≠ j)
Ecuaţiile (2.117) se completează astfel:
l l
U j + E j = R j I j + j ωL j I j + 1 I j +
j ωC j ∑k =1
jωL kj I k sau, U j + E j = Z j I j + ∑Zk =1
I , (2.72)
kj k

(k ≠ j) ( k ≠ j)

în care Zkj = jωL kj este impedanţa complexă mutuală dintre bobinele j şi k.

Pentru latura de circuit analizată (fig. 2.13) s-a
considerat convenţia de sensuri pentru receptoare. Dacă Z E
I
sensurile pentru tensiunea la borne şi curent se iau după
regula pentru generatoare ca în figura 2.14, legea lui
Ohm în complex se scrie: U
− U + E = Z⋅I . (2.73) Fig. 2.14.

- 76 -
 2.5. STUDIUL CIRCUITELOR DIPOLARE
ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL

2.5.1. Analiza în complex a circuitelor dipolare simple

Se considera succesiv circuitele liniare cu rezistor ideal, bobină ideală şi respec-

tiv condensator ideal sub tensiune sinusoidală la borne, considerată origine de fază (faza
iniţială nulă, ∝ = 0):
u(t) = 2 Usinωt → U = U (2.74)
şi se determină, utilizând şi reprezentarea în complex, curentul,
i(t) = 2 I sin(ωt+φ) → I = Ie jϕ (2.75)
adică se determină valoarea efectivă I a curentului şi unghiul de defazaj ϕ al acestuia
faţă de tensiune.
1) Circuitul cu rezistor
Circuitul cu rezistor ideal (fig. 2.11,a) are ecuaţia caracteristică: iR(t)
uR = R⋅iR (2.76)
Expresia curentului rezultă, u(t) R
u U U
iR = = 2 sin ωt ⇔ I R = = I R e , j0
R R R
a)
respectiv, valoarea efectivă a curentului şi unghiul de defazaj
IR U
I R = U = GU ; φR = 0. (2.77) b)
R
Aşadar tensiunea şi curentul sunt în fază (fig. 2.15,b şi 2.16). Fig. 2.15.
Puterile pe rezistor în regim sinusoidal sunt:
u
2 iR
PR = UIRcosφR = U = R I 2R > 0; QR = 0; S = PR; (2.78)
R 0 ωt
Puterea activă PR reprezintă puterea electrică
disipată pe rezistor prin efect Joule – Lenz. Fig. 2.16.

2) Circuitul cu bobină.
Circuitul cu bobină liniară ideală (fig. 2.17,a) are ecuaţia caracteristică
iL
uL = u = L diL , (2.79) U
dt
φL = –φ
din care se deduce curentul bobinei, u uL L
IL
1 U π U − jπ2
iL ( t ) =
L ∫
u dt = 2
ωL
sin (ωt − ) ⇔ I L =
2 ωL
e , a) b)
cu valoarea efectivă şi respectiv unghiul de defazaj Fig. 2.17.
u
I L = U = U ; ϕL = − π , (2.80)
ωL X L 2 iL
2π
unde XL = ωL este reactanţa inductivă. Curentul este 0 ππ ωt
2
defazat în urma tensiunii cu π/2 (fig. 2.17,b şi 2.18).
Expresiile puterilor se deduc având în vedere Fig. 2.18.
că unghiul φ din definiţia puterilor este unghiul de

- 77 -
defazaj al tensiunii faţă de curent, curentul fiind considerat origine de fază: φ = – φL.
PL = UILcosφ = 0; QL = UILsinφ = UILsin(–φL) = XL I 2L > 0; S = QL; KL = 0. (2.81)
Puterea reactivă a bobinei fiind totdeauna pozitivă, bobina absoarbe putere
reactivă din reţeaua de alimentare.

3) Circuitul cu condensator.
Circuitul cu condensator liniar (fig. 2.19,a) are ecuaţia caracteristică
iC = C du (2.82) iC
dt IC
din care rezultă curentul, C
u
du π j
π φC = –φ
iC ( t ) = C = 2ωCU sin (ωt + ) ⇔ I C = ωCUe 2 ; U
dt 2
cu valoarea efectivă şi respectiv unghiul de defazaj a) b)

IC = ωCU = U ; ϕC = π ,
Fig. 2.19.
(2.83)
XC 2
unde XC =1/(ωC) este reactanţa capacitivă. Curentul condensatorului este defazat
înaintea tensiunii cu π/2 (fig. 2.20,b şi 2.21).
Expresiile puterilor se deduc având în vedere
că φ = – φC: u
PC = UIC cosφ = 0; iC
0 π π 2π ωt
QC = UICsinφ = – UIC = – ωCU2 < 0; S = QC ; 2
(2.84)
Fig. 2.20.
Puterea reactivă a condensatorului fiind
negativă, condensatorul debitează putere reactivă.

2.5.2. Analiza în complex a circuitului RLC serie.

Rezonanţa de tensiuni.
Circuitul cu elemente liniare ideale – rezistor, bobină şi condensator – conectate
în serie (fig. 2.21) sub tensiune sinusoidală la borne
i R L C
u ( t ) = 2 U sin(ωt + ϕ) ⇔ U = Ue jϕ , (2.85)
va fi parcurs de un curent sinusoidal de aceeaşi frecvenţă uR uL uC

i( t ) = 2 I sin ωt ⇔ I = Ie j0 , (2.86) u
considerat origine de fază (faza iniţială nulă). Fig. 2.21.
Valoarea efectivă U a tensiunii şi unghiul de
defazaj ϕs dintre tensiunea şi curentul la bornele circuitului se determină utilizând
reprezentarea în complex. Ecuaţia de tensiuni a circuitului este

u = u R + u L + u C = Ri + L di + 1 idt
dt C ∫ (2.87
şi, având în vedere corespondenţa operaţiilor, în complex se scrie:
U = U R + U L + U C = R I + jωLI + 1 I . (2.88)
jωC

- 78 -
 Diagrama fazorială a tensiunilor prezentată în figura 2.22 se construieşte luând
ca referinţă (origine de fază) un fazor arbitrar pentru curentul I în raport cu care se
trasează succesiv fazorul tensiunii pe rezistor U R = R I în fază
(coliniar) cu curentul, fazorul tensiunii la bornele bobinei
UC
U L = jωL I , defazat înaintea curentului cu π şi fazorul tensiunii UL
2
U
la bornele condensatorului U C = 1 I , defazat în urma ϕ UR
jωC I
curentului (în sens invers trigonometric) cu − π . Fig. 2.22.
2
Atât din diagrama fazorială din figura 2.22, cât şi din ecuaţia circuitului (2.88),
rezultă:
U = U R + ( U L − U C ) = ⎡R + j ⎛⎜ ωL − 1 ⎞⎟⎤ ⋅ I = Z ⋅ I (2.89)
⎢⎣ ⎝ ωC ⎠⎥⎦
unde
Z = U = R + j ⎛⎜ ωL − 1 ⎞⎟ = R + jX (2.90)
I ⎝ ωC ⎠
este impedanţa complexă a circuitului RLC serie, cu partea reală rezistenţa R şi partea
imaginară reactanţa echivalentă X = X L − X C , X L = ωL fiind reactanţa inductivă şi
X C = 1 reactanţa capacitivă. .
ωC
Valoarea efectivă U a tensiunii şi unghiul de defazaj ϕs rezultă:
1
X ωL −
U = U = Z ⋅ I = R + X ⋅ I , ϕs = arctg = arctg
2 2 ωC . (2.91)
R R
Puterile activă, reactivă şi respectiv aparentă se deduc pe baza puterii complexe
pentru φ = φs:
S = U ⋅ I = UIe jϕ = P + jQ sau S = ZI ⋅ I = Z ⋅ I 2 = RI 2 + j⎛⎜ ωL − 1 ⎞⎟. (2.92)
∗ ∗

⎝ ωL ⎠

respectiv, P = RI 2 ; Q = ⎛⎜ ωL − 1 ⎞⎟ ⋅ I 2 = QL + QC ; S = UI. (2.93)

⎝ ωC ⎠
Un regim particular de funcţionare a circuitului este regimul de rezonanţă care
apare în situaţia în care reactanţa echivalentă a circuitului se anulează, adică când
reactanţa inductivă XL este egală cu reactanţa capacitivă XC, la o pulsaţie ω0, respectiv
frecvenţă f0, numite de rezonanţă:

X L = X C ⇒ ω0 L = 1 ⇒ ω0 = 2πf 0 = 1 ; f 0 = 1 (2.94)
ω0C LC 2π LC
Din aceste relaţii se constată că fenomenul de rezonanţă se poate obţine la variaţia uneia
dintre mărimile L, C sau f.
La rezonanţă, se constată că tensiunile pe bobină şi pe condensator sunt egale în
valoare efectivă (în modul), dar în opoziţie de fază, astfel că se anulează reciproc, iar
tensiunea la bornele circuitului este egală cu tensiunea pe rezistor, fiind în fază cu
curentul, ϕs = 0. Impedanţa circuitului are valoarea minimă, Z0 = R şi curentul are
valoarea maximă I0 = Imax = U/R.

- 79 -
 Din diagrama fazorială pentru rezonanţă, figura 2,23),
rezultă că tensiunile pe bobină şi pe condensator, egale, pot
avea valori oricât de mari, uneori mai mari decât tensiunea U UC
aplicată la bornele circuitului (pot apare supratensiuni), de UL
unde şi denumirea de rezonanţă de tensiuni pentru rezonanţa U = UR I
circuitului serie. ϕs = 0
Valoarea reactanţei bobinei sau condensatorului la Fig. 2.23.
rezonanţă reprezintă impedanţa caracteristică:
ZC = ωoL = 1 = L (2.95)
ωoC C
iar raportul
Qs = ZC = ω0L = 1 = 1 L . (2.96)
R R ω0CR R C
este factorul de calitate al circuitului RLC serie. Factorul de calitate Qs al circuitului
arată de câte ori, la rezonanţă, tensiunea pe bobină sau pe condensator este mai mare ca
tensiunea aplicată la bornele circuitului.
La rezonanţă, puterea reactivă a bobinei este egală şi de semn contrar puterii
reactive a condensatorului, astfel că puterea reactivă a circuitului (schimbată de circuit
pe la borne) este nulă.

2.5.3. Analiza în complex a circuitului RLC paralel.

Rezonanţa de curenţi.
Se consideră circuitul cu elemente liniare ideale – rezistor, bobină şi condensator
– conectate în paralel (fig. 2.24) sub tensiune sinusoidală la borne
u(t) = 2 U sin ωt ⇔ U = Ue ,
j0
(2.97) i

considerată origine de fază. Curentul la bornele circuitului este iR iL iC

de forma:
u R L C
i(t) = 2 I sin(ωt + ϕp ) ⇔ I = Ie p ,
− jϕ
(2.98)
Ecuaţia de curenţi în mărimi instantanee este
Fig. 2.24.
i = iR + iL + iC = 1 u + 1 ∫ udt + C du . (2.99)
R L dt
care, în complex, se scrie
I = IR + IL + IC = GU + 1 U + jωCU , (2.100)
j ωL
în care: IR = G U este curentul prin rezistor, în fază cu tensiunea, G = 1/R – conductanţa
rezistorului, IL = 1 U este curentul prin bobină, defazat în
j ωL
IC
urma tensiunii cu –π/2 (în sens invers trigonometric), U
IR
I C = jωC U este curentul condensatorului, defazat înaintea
ϕp
tensiunii cu π/2. Dacă ecuaţia (2.100) se scrie sub forma IL
I
I = GU + j ⎛⎜ωC − 1 ⎞⎟ U = YU , (2.101) b)
⎝ ωL ⎠
Fig. 2.25.

- 80 -
se pune în evidenţă admitanţa complexă a circuitului RLC paralel,
Y = G + jB , (2.102)
având partea reală egală cu conductanţa G şi partea imaginară egală cu susceptanţa echi-
valentă a circuitului, B = BC – BL, BC = ωC – susceptanţa capacitivă, BL = 1 –
ωL
susceptanţa inductivă.
Din ecuaţia (2.101) şi din diagrama fazorială a curenţilor prezentată în figura
2.25,b), se determină valoarea efectivă I a curentului şi unghiul de defazaj ϕp al
curentului faţă de tensiune:
I = I = Y ⋅ U = G2 + B2 ⋅ U ; ϕp = arctg B = arctg ωC − 1 / ωL . (2.103)
G G
Fenomenul de rezonanţă la circuitul RLC paralel se produce la anularea
susceptanţei echivalente a circuitului, adică atunci când susceptanţa capacitivă BC este
egală cu susceptanţa inductivă BL, la o pulsaţie ω0, respectiv frecvenţă f0 de rezonanţă,
astfel:
BC = BL ⇒ ω0C = 1 ⇒ ω0 = 2πf0 = 1 , f0 = 1 . (2.104)
ωoL LC 2π LC
Şi în acest caz, ca şi la circuitul RLC serie, rezonanţa se poate obţine la
modificarea uneia dintre mărimile L, C sau f . La rezonanţa circuitului RLC paralel,
curenţii prin bobină şi prin condensator au valori efective egale, dar
sunt în opoziţie de fază, admitanţa echivalentă a circuitului are
IL IC
valoarea minimă, egală cu conductanţa rezistorului, Y = G, astfel
încât curentul luat de circuit pe la borne are valoarea minimă, egală
cu curentul prin rezistor: IR = I U
I = Imin = IR = GU. (2.105) ϕp = 0

Dacă conductanţa scade, curentul minim scade şi el şi Fig. 3.26.

pentru G = 0 ⇒ I = 0, adică, la rezonanţă, circuitul RL paralel este
echivalent cu un circuit deschis, numit şi circuit buşon. Din diagrama fazorială
pentru regimul de rezonanţă prezentată în figura 2.26, rezultă că, la rezonanţă, curenţii
prin bobină şi condensator pot avea valori oricât de mari, în anumite condiţii mai mari
decât curentul luat de circuit pe la borne, de unde şi denumirea de rezonanţă de curenţi
pentru rezonanţa circuitului RLC paralel.
Valoarea comună a susceptanţei bobinei şi condensatorului la rezonanţă
reprezintă admitanţa caracteristică:
YC = ω0C = 1 = C , (2.106)
ω0L L
iar raportul
Qp = YC = ω0C = 1 = 1 C (2.107)
G G ω0LG G L
este factorul de calitate al circuitului RLC paralel. Factorul de calitate Qp al circuitului
arată de câte ori, la rezonanţă, valoarea efectivă a curentului prin bobină sau prin
condensator este mai mare ca valoarea efectivă a curentului luat de circuit pe la borne.

- 81 -
 Capitolul 3

CIRCUITE ELECTRICE TRIFAZATE ÎN

REGIM PERMANENT SINUSOIDAL
În tehnica actuală de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice se utilizează
aproape în exclusivitate sistemul trifazat. În principiu, un sistem trifazat este constituit dintr-
un generator care produce trei tensiuni electromotoare alternative, o linie alcătuită din trei
conductoare principale (de fază) şi receptorul cu impedanţele de sarcină conectate în stea sau
în triunghi.

Linie trifazată
Generator Receptor
trifazat trifazat

3.1. SISTEME TRIFAZATE SIMETRICE DE MĂRIMI SINUSOIDALE

Un sistem trifazat simetric de mărimi periodice de succesiune directă este un ansamblu

ordonat de trei mărimi periodice y1d, y2d, y3d de perioadă T, care se succed la un interval de
timp de T/3, astfel că mărimea y2d este în urma mărimii y1d şi y3d în urma mărimii y2d:
y1d(t) = yd(t); y2d(t) = yd(t – T/3); y3d = yd(t – 2T/3) (3.1)
în care yd(t) = yd(t + nT), n = 1, 2, 3, … , este o funcţie periodică de perioadă T.
Dacă funcţia yd(t) este sinusoidală, se obţine sistemul trifazat simetric de mărimi
sinusoidale de succesiune directă, constituit din trei mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă,
având valori efective egale şi fiind defazate între ele cu un unghi de 2π/3
⎧
⎪ y1d (t ) = 2Yd sin (ωt + γ )
⎪
⎪ ⎛ T ⎞ ⎛ 2π ⎞
⎨ y 2d (t ) = 2Yd sin ⎜ ω( t − 3 ) + γ ⎟ = 2Yd sin ⎜ ωt + γ − 3 ⎟ (3.2)
⎪ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎪ ⎛ 2T ⎞ ⎛ 4π ⎞
⎪⎩ y 3d (t ) = 2Yd sin ⎜⎝ ω( t − 3 ) + γ ⎟⎠ = 2Yd sin ⎜⎝ ωt + γ − 3 ⎟⎠
cu următoarea reprezentare în complex:
⎧Y1d = Yd e jγ = Y d
⎪
⎪ j⎛⎜ γ − 2 π ⎞⎟ − j 2π
⎝ 3 ⎠
⎨Y 2d = Yd e = Yde 3 (3.3)
⎪ ⎛ 4 π ⎞ 4π
⎪Y = Y e j⎜⎝ γ − 3 ⎟⎠ = Y e − j 3
⎩ 2d d d

2π
Se notează cu a operatorul complex de rotaţie cu unghiul ,
3

- 82 -
 j 2π
a=e = cos 2π + j ⋅ sin 2π = − 1 + j 3
3
(3.4)
3 3 2 2
3 2 −1 ∗ −2 2
care are următoarele proprietăţi: a = 1; a = a = a ; a = a; 1 + a + a = 0 .
Utilizând operatorul a, scris pentru simplitate nesubliniat, fazorii sistemului trifazat
simetric (3.3) se pun sub forma:
Y1d = Y d ; Y 2d = a 2 Y d ; Y 3d = a Y d . (3.5)

Având în vedere că 1 + a + a 2 = 0 , rezultă: Y1d + Y 2d + Y 3d = 0 respectiv, în mărimi

instantanee, y1d + y 2d + y3d = 0 , ceea ce înseamnă că suma mărimilor unui sistem trifazat
simetric de mărimi sinusoidale este totdeauna nulă.
În figura 3.1, a) se prezintă curbele de variaţie în timp ale mărimilor sistemului trifazat
pentru fază iniţială nulă (γ = 0), iar în figura 3.1, b) se prezintă diagrama fazorilor complecşi.
+j
sens
y1d y2d y3d y1d direct
2π
Y 3d 3

2π
3 Y1d
2π γ=0
3 γ
0 π 4π 2π 2π
3
ωt 3 +1
2π 2π
3 3

− 2π
Y 2d 3

a) b)
Fig. 3.1.

Analog se defineşte sistemul trifazat simetric de mărimi periodice de succesiune

inversă y1i , y 2i , y 3i , în care mărimile se succed la un interval de T/3, astfel că mărimea y2i
este înaintea mărimii y1i şi y3i înaintea mărimii y2i
y1i(t) = yi(t); y2i(t) = yi(t + T/3); y3i = yd(t + 2T/3) (3.6)
unde yi(t) = yi(t + nT), n = 1, 2, 3, … , este o funcţie periodică de perioadă T.
Dacă funcţia yi(t) este sinusoidală, se obţine sistemul trifazat simetric de mărimi
sinusoidale de succesiune inversă
⎧
⎪ y1i (t ) = 2Yi sin (ωt + γ )
⎪
⎪ ⎛ T ⎞ ⎛ 2π ⎞
⎨ y 2i (t ) = 2Yi sin ⎜ ω( t + 3 ) + γ ⎟ = 2Yi sin ⎜ ωt + γ + 3 ⎟ (3.7)
⎪ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎪ ⎛ 2T ⎞ ⎛ 4π ⎞
⎪⎩ y 3i (t ) = 2Yi sin ⎜⎝ ω( t + 3 ) + γ ⎟⎠ = 2Yi sin ⎜⎝ ωt + γ + 3 ⎟⎠

cu imaginile în complex:
Y1i = Y i ; Y 2d = a Y i ; Y 3d = a 2 Y i . (3.8)

- 83 -
 În figura 3.2, a) se prezintă curbele de variaţie în timp ale mărimilor sistemului trifazat
pentru fază iniţială nulă (γ = 0), iar în figura 3.2, b) se prezintă diagrama fazorilor complecşi.
+j sens
y3i y2i y1i y3i 2 π
− invers
Y 2i 3

2π
Y1i
3
2π γ=0 γ
3
2π
0 π 4π 2π +1
ωt 3
3 − 2π 2π
3
3
− 2π
3

Y 3i Y 3i
a) b)
Fig. 3.2.
În mod normal, sistemele trifazate simetrice de tensiuni şi curenţi sunt de succesiune
directă. Pentru simplificare, se renunţă la indicele “d” şi se scriu sub forma:
⎧ ⎧
⎪u 1 ( t ) = 2 U sin(ωt + α) ⎪i1 ( t ) = 2I sin(ωt + β)
⎪⎪ 2π ⎪⎪ 2π
⎨u 2 ( t ) = 2 U sin(ωt + α − 3 ) ; ⎨i 2 ( t ) = 2I sin(ωt + β − 3 ) . (3.9)
⎪ ⎪
⎪u ( t ) = 2 U sin(ωt + α − 4π ) ⎪i ( t ) = 2I sin(ωt + β − 4π )
⎪⎩ 3 3 ⎪⎩ 3 3

3.2. CONEXIUNILE SISTEMELOR TRIFAZATE

Se consideră trei sisteme monofazate de transmisie a energiei constituite din:

Zg , ϕg eR
R iR Zl A Zr , ϕr

uR uA
0R NA
Zg , ϕg eS Zl Zr , ϕr
S iS B

uS uB
0S NB

Zg , ϕg eT Zl Zr , ϕr
T iT C

uT uC
0T NC

Generatoare Receptoare
Linii monofazate
monofazate monofazate

- 84 -
 – trei generatoare cu t.e.m. sinusoidale în timp alcătuind un sistem trifazat simetric
⎧
⎪e R (t ) = 2E sin(ωt + α g )
⎪⎪ 2π
⎨e S (t ) = 2E sin(ωt + α g − 3 )
⎪
⎪e (t ) = 2E sin(ωt + α − 4π )
⎩⎪ T g
3
jϕg
şi având impedanţele interioare identice: Z gR = Z gS = Z gT = Z g = Z g e ;

– trei linii bifilare cu impedanţele conductoarelor identice

ZlR = ZlS = ZlT = Zl = Zl e jϕl ;
– trei receptoare monofazate cu impedanţe identice
Z rA = Z rB = Z rC = Z r = Z r e jϕr .

Curenţii iR, iS, iT prin circuite sunt defazaţi cu acelaşi unghi ϕ faţă de t. e. m. ale
generatoarelor şi formează un sistem trifazat simetric:
iR(t) = 2I sin(ωt + α g − ϕ);
iS(t) = 2I sin(ωt + α g − ϕ − 2π ) ;
3
4π
iT(t) = 2I sin( ωt + α g − ϕ − ) .
3
Tensiunile la bornele generatoarelor uR, uS, uT şi tensiunile la bornele receptoarelor uA,
uB, uC alcătuiesc, de asemenea, sisteme simetrice:
4π
uR(t)= 2 U g sin(ωt + α 1 ) ; uS(t)= 2 U g sin( ωt + α1 − 2π ) ; uT(t)= 2 U g sin( ωt + α1 − ) .
3 3
2π 4π
uA(t)= 2 U r sin(ωt + α 2 ) ; uB(t)= 2 U r sin( ωt + α 2 − ) ; uC(t)= 2 U r sin( ωt + α 2 − ) .
3 3

Fiecare generator de tensiune se numeşte fază generatoare (prescurtat fază). Cele trei
circuite monofazate izolate se numesc necatenate. Un sistem trifazat este catenat dacă are
legături conductoare între circuitele monofazate. Sunt posibile două conexiuni ale fazelor: în
stea (respectiv cu fir neutru) şi în triunghi.
Sistemele trifazate de transmisie a energiei obţinute în acest fel se numesc simetrice
(din punct de vedere al tensiunilor şi curenţilor care formează fiecare sisteme trifazate
simetrice) şi echilibrate (din punct de vedere al impedanţelor, identice pentru fiecare circuit
monofazat).

- 85 -
 3.2.1. CONEXIUNEA ÎN STEA A SISTEMELOR TRIFAZATE

Zg , ϕg eR
R iR Zl,ϕl A Zr , ϕr

uRS uAB
Zg , ϕg eS Zr , ϕr
0 S iS Zl,ϕl B N
uST uTR uCA uBC
Zg , ϕg eT Zr , ϕr
T iT AZ,ϕl C

Generator Linie trifazată Receptor

trifazat stea trifazat stea
a)

R iR Zl,ϕl A

uCA
uTR Zr,ϕr
uR0 uRS uAB uAN
0 iN N uCN
uT0
Zr,ϕr
uS0 iS Zl,ϕl uBN Zr,ϕr
uST S B uBC
T iT Zl,ϕl C
Generator Receptor
trifazat stea Linii trifazată
trifazat stea
b)

Fig. 3.3.
În figura 3.3, a) şi b) se prezintă, aranjată în două moduri, schema sistemului trifazat
generator – linie – receptor în conexiunea stea cu fir neutru.
S-au notat cu:
0 – neutrul sau nulul generatorului;
N – neutrul sau nulul receptorului;
Prin conectarea în stea, curenţii prin fazele generatorului, prin conductoarele liniei şi
prin impedanţele receptorului sunt neschimbaţi. Cei trei curenţi prin conductoarele principale
(de fază) ale liniei formând un sistem trifazat simetric, au suma nulă. Rezultă că curentul iN
prin conductorul N0, numit conductor de nul sau fir neutru, este nul, iN = iR + iS + iT = 0, şi
acest conductor (trasat cu linie întreruptă în fig. 2.1) poate fi suprimat, obţinându-se astfel
conexiune stea fără fir neutru.
Se numesc tensiuni de linie sau compuse tensiunile dintre două borne ale generatorului
sau ale receptorului, egale cu tensiunile dintre conductoarele liniei la generator, respectiv la
receptor. Astfel, tensiunile uRS, uST şi uTR sunt tensiunile de linie la generator, iar tensiunile
uAB, uBC şi uCA sunt tensiunile de linie la receptor.

- 86 -
 Se numesc tensiuni de fază, simple sau stelate, tensiunile pe fazele generatorului sau
pe impedanţele de fază ale receptorului, respectiv, la conectarea în stea, tensiunile dintre
bornele generatului şi neutrul acestuia şi tensiunile dintre bornele receptorului şi neutrul
acestuia. Astfel, tensiunile uR0, uS0 şi uT0 sunt tensiunile de fază la generator, iar tensiunile
uAN, uBN şi uCN sunt tensiunile de fază la receptor.
Curenţii de linie, sunt curenţii de pe conductoarele liniei, respectiv iR , iS şi iT, iar
curenţii de fază sunt curenţii prin fazele generatorului sau prin impedanţele receptorului.
Este evident că la conexiunea în stea a sistemelor trifazate, curenţii de linie coincid cu curenţii
de fază. Notând cu Ifg şi respectiv Ifr valorile efective ale curenţilor prin fazele generatorului şi
respectiv prin impedanţele de sarcină ale receptorului şi cu Il valoarea efectivă a curentului
prin conductoarele liniei, rezultă:
Ifg = Ifr = Il
Fiecare tensiune de linie de la generator sau de la receptor se compune din câte două
tensiuni de fază de la generator, respectiv de la receptor. Astfel tensiunile de linie la generator
se pot scrie:
uRS = uR0 – uS0; uST = uS0 – uT0; uTR = uT0 – uR0.
De exemplu:
uRS(t)= 2 U (f g ) sin(ωt + α1 ) − 2 U (f g ) sin(ωt + α1 − 2π ) = 2 U l( g ) sin(ωt + α1 + π )
3 6
(g )
în care s-a notat cu U (f g ) = Ug valoarea efectivă a tensiunii de fază şi cu U l valoarea efectivă
a tensiunii de linie la generator
U (l g ) = 3U (f g )
Se demonstrează astfel că tensiunile de linie la generator alcătuiesc un sistem trifazat
simetric
π
uRS = 2U(lg) sin(ωt + α1 + )
6
π 2π
uST = 2U(lg) sin(ωt + α1 + − )
6 3
π 4π
uTR = 2U(lg) sin(ωt + α1 + − )
6 3
fiind defazate cu unghiul π/6 înaintea tensiunilor de fază.
Similar, tensiunile de linie la receptor se scriu:
uAB = uA0 − uB0; uBC = uB0 − uC0; uCA = uC0 − uA0
2π π
uAB(t) = 2U(fr) sin(ωt + α2) − 2U(fr) sin(ωt + α2 − ) = 2 3U(fr) sin(ωt + α2 + ) =
3 6
= 2 U l sin( ωt + α 2 + π ) ,
(r)
6
în care s-a notat cu
U (f r ) = U r – valoarea efectivă a tensiunii de fază la receptor;
U (l r ) = 3U (f r ) – valoarea efectivă a tensiunii de linie la bornele receptorului.
Prin conexiunea în stea a unui sistem trifazat echilibrat şi simetric la generator,
respectiv la receptor, valoarea efectivă a curentului de linie este egală cu valoarea efectivă a
curentului de fază, iar valoarea efectivă a tensiunii de linie este de 3 ori mai mare decât a
tensiunii de fază.
U l = 3U f , I l = I f .

- 87 -
 3.2.2. CONEXIUNEA ÎN TRIUNGHI A SISTEMELOR TRIFAZATE

Zg ,ϕg eR iRS R iR Zl,ϕl iAB Zr,ϕr

A

uRS uAB
Zg ,ϕg eS iST Zl,ϕl iBC Zr,ϕr
S iS B
uTR uCA uBC
uST
Zg ,ϕg eT iTR T Zl,ϕl iCA Zr,ϕr
iT C

Generator Receptor
Linie trifazată trifazat triunghi
trifazat triunghi
a)

R iR Zl,ϕl A

iRS
iAB
uTR uAB uCA
Zg ,ϕg uRS
Zr,ϕr
Zr,ϕr
Zg ,ϕg
Zg ,ϕg Zl,ϕl iCA
iTR iST iS iBC
T C
S B
uST Zl,ϕl uBC
iT
Generator trifazat Receptor trifazat
în triunghi Linie trifazată
în triunghi
b)
Fig. 3.4.

Schema sistemului trifazat generator – linie – receptor în conexiunea triunghi este

prezentată, aranjata sub două forme, în figura 3.4, a) şi b), în care s-au notat astfel:
iRS, iST, iTR = curenţii prin fazele generatorului – curenţii de fază la generator;
iAB, iBC, iCA = curenţii prin impedanţele receptorului – curenţii de fază la receptor;
iR, iS, iT = curenţii prin conductoarele liniei – curenţii de linie.
Se observă că fiecare curent de linie se compune din doi curenţi de fază de la generator
sau din doi curenţi de fază de la receptor. Astfel, funcţie de curenţii de fază de la generator,
curenţii de linie sunt:
i R = i RS − i TR ; i S = i ST − i RS ; i T = i ST − i TR
De exemplu:
i R = 2I (f g ) sin( ωt + α g − ϕ) − 2I (f g ) sin( ωt + α g − ϕ − 4π ) =
3
π π
= 2 3I (f g ) sin(ωt + α g − ϕ − ) = 2I l sin(ωt + α g − ϕ − )
6 6
(g )
unde s-a notat cu I f = I valoarea efectivă a curentului de fază la generator şi cu I l = 3I f
(g ) (g)

valoarea efectivă a curentului linie.

- 88 -
 Curenţii de linie alcătuiesc sistem trifazat simetric
i R ( t ) = 2I l sin(ωt + α g − ϕ − π ) ;
6
i S ( t ) = 2I l sin(ωt + α g − ϕ − − 2π ) ;
π
6 3
i T ( t ) = 2I l sin(ωt + α g − ϕ − π − 4π ) ;
6 3
fiind defazaţi în urma curenţilor de fază cu un unghi de π/6 şi având valoarea efectivă de 3
ori mai mare ca valoarea efectivă a curenţilor de fază de la generator.
Relaţiile dintre curenţii de linie şi curenţii prin fazele receptorului sunt:
i R = i AB − i CA ; i S = i BC − i AB ; i T = i CA − i BC
Procedând în mod similar, rezultă şi în acest caz că valoarea efectivă a curenţilor de
linie este de 3 ori mai mare ca valoarea efectivă a curenţilor de fază de la receptor
I l = 3I (f r ) .
Este evident că tensiunile de linie de la generatorul sau de la receptorul conectat în
triunghi coincid cu tensiunile de fază, având deci valori efective egale:
U (l g ) = U (f g ) ; U (l r ) = U (f r ) .

unde U (l g ) , U (l r ) tensiunile de linie la generator, respectiv la receptor.

Prin conexiunea triunghi a unui sistem trifazat simetric la generator, respectiv la

receptor, valoarea efectivă a tensiunii de linie este egală cu cea a tensiunii de fază şi
valoarea efectivă a curentului de linie este de 3 ori mai mare decât valoarea efectivă
curentului de fază
U l = U f , Il = 3 ⋅ If .

2.3. PUTERI ÎN CIRCUITE TRIFAZATE ECHILIBRATE

ALIMENTATE CU TENSIUNI SIMETRICE
Se consideră receptorul trifazat echilibrat alimentat cu un sistem trifazat simetric de
tensiuni sinusoidale: UR0 = Uf , US0 = a 2Uf , UT0 = aUf (fig. 3.5).
Puterea instantanee la bornele circuitului poate fi
VR IR
determinată aplicând unei suprafeţe închise care conţine în
interior receptorul teorema energiei electromagnetice. Se
UR0 VS IS obţine astfel:
p = vRiR + vSiS + vTiT + v0i0
US0 R
VT IT Potenţialele şi curenţii fiind sinusoidali, puterea complexă
UT0 este:
∗ ∗ ∗ ∗
I0 S = VR IR + VSIS + VTIT − V0I0
V0 Deoarece I0 = IR + IS + IT , înlocuind I0 se obţine:
∗ ∗ ∗
Fig. 3.5. S = (VR − V0)IR + (VS − V0)IS + (VT − V0)IT
respectiv,
∗ ∗ ∗
S = UR0IR + US0IS + UT0IT

- 89 -
Întrucât şi curenţii formează sistem trifazat simetric, IR = If , IS = a 2If , IT0 = aIf , înlocuind
tensiunile şi conjugaţii curenţilor complecşi, se obţine:
∗ ∗ ∗ ∗
S = Uf If + a 2Uf (a 2)∗If + aUf (a)∗If = 3Uf If = P + jQ ,
unde s-a ţinut cont că: (a 2)∗ = a, a∗ = a 2, a3 = 1 . Dacă ϕ este unghiul de defazaj dintre tensiune şi
curent pe fiecare fază, separând părţile reală şi imaginară ale puterii complexe, se obţin
expresiile puterii activă P şi respectiv reactivă Q:
P = 3U f I f cos ϕ ,
Q = 3U f I f sin ϕ .
Puterea aparentă este dată de modulul puterii complexe: S = 3Uf If .
Dacă receptorul este conectat în stea, relaţiile dintre curenţii şi tensiunile de linie şi cei
de fază sunt: Ul = 3Uf , Il = If , iar expresiile puterilor funcţie de mărimile compuse (de linie)
devin:
P = 3Ul Il cos ϕ ; Q = 3Ul Il sin ϕ ; S = 3Ul Il.
Dacă receptorul este conectat în triunghi, Ul = Uf , Il = 3If şi înlocuind se obţin
aceleaşi relaţii pentru puteri.
Se observă că pentru măsurarea puterii, de exemplu a puterii active, este suficient un
singur wattmetru a cărei bobină de tensiune se montează între conductorul pe care este
înseriată bobina de curent şi conductorul de nul (fig. 3.6,a).
Dacă neutrul receptorului nu este accesibil, se realizează un neutru artificial cu
ajutorul a trei rezistoare de aceeaşi rezistenţă ca în figura 3.6,b).

U* U*
R Pw R Pw
* *
I I
S S
Zs Zs
T T

0 R R R
P=3Pw
0
a) b)

Fig. 3.6.

- 90 -
 Partea a III-a

ELECTRONICA
SIMBOLURILE ŞI CARACTERISTICILE
STATICE ALE ELEMENTELOR DE CIRCUIT

1. REZISTOARE
1.1. Rezistoare fixe
R R R
Simbolizare:

Parametri:
o Rezistenţa electrică R – se măsoară în ohmi (Ω)
o Rezistenţa nominală Rn – valoarea marcată pe corpul rezistorului
o Puterea disipată nominală Pn (W) – puterea maximă pe care o poate disipa
o
rezistorul la temperatura ambiantă de 70 C, în funcţionare continuă, când
tensiunea nominală limită nu este depăşită: Pd = RI2 = GU2.
o Toleranţa – abaterea maximă, în procente (%), a rezistenţei de la valoarea
nominală.
În funcţie de toleranţă, valorile rezistenţelor sunt împărţite în clase de valori:
E6 (± 20%); E12 (± 10%); E24 (± 5%); etc.
Numărul seriei arată câte valori sunt cuprinse într-o decadă de valori: 1 + 10, 10 + 100,
100 +1000, etc. De exemplu, clasa E6 conţine valorile: 1, 1.5, 2.2, 3.3, 4.7, 6.8 pe prima
decadă, respectiv aceste valori multiplicate cu 10n ( n = 1, 2, …) pentru celelalte decade.
Marcarea rezistoarelor: se face în clar sau prin codul culorilor.
Marcarea în clar: 10Ω 10, 10KΩ 10K, 10MΩ 10M,
1.5kΩ 1k5, 4.7MΩ 4M7. AB CD
Marcarea prin codul culorilor se face prin benzi colorate:
A  prima cifră semnificativă, B  a doua cifră semnificativă,
C  multiplicator, D  toleranţă.
Prima cifră semnificativă este dată de banda colorată cea mai apropiată de un
terminal. Semnificaţia culorilor este prezentată în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1.
Argin- Porto- Gal- Albas-
Auriu Negru Maro Roşu Verde Violet Gri Alb
tiu caliu ben tru

A - - 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
B - - 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
+2 +1 2 3 4 5 6 7
C 10 10 1 10 10 10 10 10 10 10
D ± 10% ± 5% ± 2% fără culoare: ± 20%

- 91 -
 În schemele electrice, valorile puterilor nominale se simbolizează astfel:

0,125W 0,25W 0,25W 0,5W 1W 5W 10W

Variante constructive
a) Rezistoare bobinate – bobinate cu fir rezistiv de manganină, constantan,
aliaje Cu – Ni sau Cr – Ni, etc. Exemple:
o RBC – rezistoare bobinate cimentate – fir bobinat pe un suport elastic din
fibră de sticlă, valori: (1 … 39) Ω, (2, 3, 5,7, 9)W;
o RBA, RBT – rezistoare bobinate în corp ceramic, (2 … 20)W.
b) Rezistoare peliculare – cu peliculă de carbon (RCG) sau cu peliculă metalică
(RMG, RPM – peliculă de Cr, Ni, W, Tantal, etc.), valori: 10Ω + 10MΩ, (0.05 + 2)W.

1. 2. Rezistoare variabile – potenţiometre

Simbolizare:

R R R R
Variante constructive
- după mişcarea cursorului: liniare, rotative, semireglabile (ajustabile);
- tehnologie: bobinate, cu peliculă metalică, cu peliculă de carbon

2. TERMISTOARE
to to
Simbolizare:
R R

Au o variaţie mare a rezistenţei cu temperatura. Se obţin prin sinterizare la peste

O
1000 C a pulberilor semiconductoare pe bază de oxizi de Fe, Cr, Mn, Co, Ni.
Coeficientul de temperatură al rezistenţei: α T = 1 ∆R . Uzual αT = (3+ 6)%/ C.
O

T ∆T
– NTC = termistoare cu αT < 0;
– PTC = termistoare cu αT > 0.

3. VARISTOARE
Rezistoare neliniare (semiconductoare) obţinute prin sinterizare la temperaturi
înalte (peste 1000OC) din pulberi de carbură de siliciu sau oxid de zinc. Rezistenţa este
puternic neliniară, depinzând de tensiunea aplicată.
I
Simbolizare: Fig. 3.1. Caracteristica
statică tensiune – curent U
-Ua
0 Ua

- 92 -
 Varistoarele sunt utilizate pentru protecţia la supratensiuni. La creşterea tensiunii
la bornele variatorului peste valoarea de amorsare Ua (fig. 3.1), rezistenţa dinamică
scade brusc la zero, limitând supratensiunile la această valoare.

4. CONDENSATOARE
Simbolizare:
C + + +

nepolarizate polarizate de trecere variabile semire-

(electrolitice) glabile

Parametri
o Capacitatea electrică C – unitatea de măsură în S.I. se numeşte Farad (F);
o Capacitatea nominală Cn – valoarea marcată pe condensator;
o Tensiunea nominală Un – tensiunea continuă ce poate fi aplicată permanent
pe terminalele condensatorului, la temperatura maximă de 40OC;
o Tensiunea de categorie Uc – tensiunea continuă sau alternativă ce poate fi
aplicată unui condensator la temperatura maximă a categoriei sale;
o Toleranţa – abaterea maximă, în procente (%), a capacităţii de la valoarea
nominală. Ca şi în cazul rezistoarelor, condensatoarele sunt grupate în serii
de valori: E6 (± 20%); E12 (± 10%); E24 (± 5%); etc.
Capacitatea nominală şi toleranţa pot fi marcate în clar sau, în cazul condensa-
toarelor ceramice, prin codul culorilor, similar celui din cazul rezistoarelor.
Variante constructive
a) Condensatoare cu dielectric hârtie – condensatoare cu hârtie împregnată
cu ulei, ceară, cu hârtie metalizată sau cu dielectric mixt (hârtie uleiată şi
polipropilenă). Au diferite utilizări: condensatoare de c.a. (nepolarizate), de impulsuri,
de deparazitare, auto, pentru pornirea motoarelor, pentru protecţia redresoarelor, etc.
b) Condensatoare cu dielectric film plastic – condensatoare cu film plastic
de: polietilentereftalat (mylar), polistiren (styroflex), policarbonat sau polipropilenă.
c) Condensatoare polarizate – condensatoare electrolitice, condensatoare cu
tantal şi electrolit solid.
d) Condensatoare ceramice – condensatoare ceramice fixe tip disc, plachetă,
multistrat; condensatoare ceramice ajustabile de tip disc sau tubulare (trimer). Au valori
cuprinse în domeniul 1,5 ÷ 1000 pF şi tensiuni înalte, 500V ÷ 3kV.

5. BOBINE ŞI TRANSFORMATOARE

Bobinele pot fi fixe sau variabile (ajustabile), cu sau fără miez.

Simbolizare:
L L L
fixe, fixe, cu miez ajustabile (de
L fără miez L feromagnetic radiofrecvenţă)

Parametrii bobinelor: inductivitatea L [H, mH, µH], curentul nominal In [A],

tensiunea nominală Un [V], frecvenţa f [Hz].

- 93 -
 Transformatoarele pot fi: fără miez sau cu miez (feromagnetic sau de ferită),
de tensiune (de alimentare), de impulsuri, de radiofrecvenţă, pentru separare galvanică,
etc. Pot avea una sau mai multe înfăşurări primare şi secundare.
Simbolizare:
Transformatoare Autotransformatoare

fără miez cu miez cu miez fixe reglabile

feromagnetic de ferită

Autotransformatoarele sunt transformatoare speciale caracterizate prin faptul

că au o singură înfăşurare utilizată, atât ca înfăşurare primară, cât şi ca înfăşurare
secundară. Pot fi fixe sau reglabile. Dezavantajul principal al autotransformatoarelor
este lipsa separării galvanice între circuitul primar şi cel secundar.
Parametrul caracteristic principal al transformatoarelor (autotransformatoarelor)
este raportul de transformare dat de raportul numărului de spire din primar şi secundar,
respectiv de raportul tensiunilor primară şi secundară:

k = N1 ≅ U1 . (5.1)
N2 U2

6. DIODE SEMICONDUCTOARE

6.1. Dioda redresoare

Dioda semiconductoare convenţională – dioda redresoare – conţine două
straturi cu tip de conducţie diferit care formează joncţiunea p-n la care sunt conectate
două terminale: anodul (A) conectat la stratul p şi catodul (C) conectat la stratul n.
Structură Simbolizare
A C A C A C A C
c p n
(Anod) (Catod)
Caracteristica statică tensiune – curent
I
(volt – amper, V–A) a diodei semiconductoare I
ideale este reprezentată grafic în figura 6.1. La VF
V Polarizare
polarizarea directă prin aplicarea pe anod a directă
unei tensiuni pozitive faţă de catod, dioda intră (conducţie)
VR VBR I0
în conducţie dacă tensiunea depăşeşte valoarea
Vp, numită tensiune de prag: 0 Vp V
Străpungere

Vp = (0,5 … 0,6)V – diode cu siliciu; Polarizare

inversă
Vp = (0,2 … 0,5)V – diode cu germaniu. (blocare)
VF = (0,7 … 1)V – căderea de tensiune
pe dioda (dioda cu Si) în conducţie directă. Fig. 6.1. Caracteristica statică V–A
La polarizarea inversă (tensiunea pe a diodei semiconductoare.
anod negativă faţă de catod), dacă tensiunea
inversă VR nu depăşeşte valoarea de străpungere VBR (Breakdown Voltage), dioda este
blocată, fiind parcursă de un curent invers foarte mic I0, numit şi curent rezidual, de
fugă sau de saturaţie la polarizare inversă.

- 94 -
 6.2. Dioda Zener (dioda stabilizatoare de tensiune)
Dioda Zener este utilizată în regim de polarizare inversă (tensiune anodică
negativă faţă de catod), când tensiunea este constantă (stabilizată) pe o plajă largă de
variaţie a curentului (fig. 6.2).
Simbolizare Fig. 6.2. Caracteristica I
statică a diodei Zener Vzn Vzmin
A K +K
Iz VR Izmin V
VR Izn
A K
Izmax
A
Parametri:
o Vzn – tensiunea nominală de stabilizare (pentru un curent Izn specificat);
o Izmax – curentul invers maxim în regim de stabilizare;
o αvz – coeficient de variaţie a tensiunii stabilizate cu temperatura;
o Pdmax – puterea disipată maximă.
Exemple
-4 o
DZ1 ÷ DZ51 : Pdmax = 0,4W, Vzn = (0,75 ÷ 51)V, αvz = (–20 ÷ 12)⋅10 / C;
-4 o
PL3V3Z ÷ PL200Z : Pdmax = 1W, Vzn = (3,3 ÷ 200)V, αvz = (–6 ÷ 10)⋅10 / C.

6.3. Diode cu efect de străpungere bidirecţional

I
Dioda supresoare (Zener bidirecţională)

Dioda bidirecţională (varistor) V

1.6.4. Diode rapide de comutaţie

Din această categorie, în electronica de putere se utilizează mai des:
o diode difuzate cu joncţiuni p-n (toff ≥ 5µs, In ≤ 1000A);
o diode cu contact metal – semiconductor sau dioda Schottky
I
K A K VBR
0 VBO V

Dioda Schottky foloseşte în locul joncţiunii semiconductoare p-n o joncţiune de

tip metal – semiconductor. Este numită şi tiristor – diodă cu blocare în invers,
caracteristica statică tensiune – curent (V–A) fiind similară celei a tiristoarelor. Timpii
de comutaţie (de blocare) sunt foarte mici, toff = (0,05 ÷ 0,1)µs, curenţi între 1 ÷ 80A.

6.5. Dioda varicap Cb 4

[pF] 3
Foloseşte proprietatea joncţiunii p-n 2
de a prezenta, la polarizare inversă, o 1
capacitate dependentă de tensiunea inversă 0 5 10 15 20 25
VR aplicată. Tens. inversă VR [V]

- 95 -
 6.6. Fotodioda
Fotodioda utilizează fenomenul generării perechilor de electron – gol al
joncţiunii p-n sub influenţa luminii. La polarizare inversă, intensitatea curentului
(fotocurentului) IE fotodiodei este dependent de valoarea iluminării E.

Fotodioda IE I
hv
VR E = 0
A K A K 0 V
E
IE

6.7. Dioda electroluminiscentă (LED)

Diodele electroluminiscente (LED – Light Emitting Diodes) sunt joncţiuni
semiconductoare care, polarizate direct, emit radiaţii optice (fotoni) în zonele de
infraroşu ale radiaţiei electromagnetice.
φ [mW]
LED I 4

A K A 2
K
I[mA]
0 50 100

7. TRANZISTOARE

7.1. Tranzistorul bipolar

Tranzistorul bipolar este un dispozitiv semiconductor comandabil cu trei straturi
pnp sau npn, având trei terminale: colectorul – C, emitorul – E, baza – B.
UCEsat ICmax
IC
C IB
crescător Pdmax
RC IC 2
RB B
Dreapta
C C UCE de sarcină
IB
+ – IB= 0 1
B B E 0 ICE0 UCE
UCEmin EC UCEmax
E E Străpungere
la polarizare
Tranzistorul npn Tranzistorul pnp inversă
Simboluri grafice Fig. 7.1. Caracteristicile statice

În regim liniar, curentul de colector IC este o funcţie de curentul de bază IB:

IC = βNIB + ICE0 (7.1)
în care βN (notat şi cu βF sau h21E) este coeficientul de amplificare în curent bază –
emitor, ICE0 = (βN + 1)ICB0 este curentul rezidual direct colector – emitor, ICB0 – curentul
rezidual al joncţiunii colector – bază la polarizare inversă.

- 96 -
 Ecuaţia dreptei de sarcină este:
EC = RCIC + UCE (L1.3)
Pentru o anumită tensiune colector – emitor UCE la IB = 0, tranzistorul este
blocat şi prin acesta circulă curentul rezidual ICE0 (punctul 1 din fig. 7.1). Prin creşterea
curentului de bază IB se poate ajunge în zona de saturaţie (punctul 2 din fig. 7.1), când
prin tranzistor circulă un curent de colector mare la o tensiune de saturaţie relativ mică
(UCEsat ≅ 0,5V).

7.2. Tranzistorul unijoncţiune (TUJ)

B2 B2 I
(Baza 2) I
E p Rs Saturaţie
E
(Emitor) n Rd<0
RE VE +
EBB
B1 + - VV
(Baza 1) EE - B1 0 Blocare VP VE
Simbolul grafic Structură - polarizare Caracteristica statică

7.3. Tranzistoare cu efect de câmp (TEC)

a) Tranzistoare cu poartă joncţiune (TEC – J)

D D ID
D ID UGS=0
(Drenă)
G G G Rs
p n UGS<0
(Grilă)
- +
S
S
UGS
+ - E
(Sursă) S
Canal n Canal p 0 UDS
Simboluri grafice Structură, polarizare Caracteristici statice
TEC–J canal n
b) Tranzistoare cu poartă izolată (TEC – MOS)

D D UGS>0 D D
ID ID
UGS=0 UGS>0
G G G G
UGS<0
UGS=0
S S S S
0 UDS Canal n
0 UDS
Canal p Canal n Canal p
TEC – MOS cu canal iniţial TEC – MOS cu canal indus

- 97 -
 8. TIRISTOARE
8.1. Tiristorul convenţional (SCR)
A K
p n p n I I V
F
(Anod) (Catod) Conducţie
IG V directă
G (Poartă)
Structura
+ - IG1>IG2>IG3
IL
A K VBR IR IH V
G 0 VBO
A K Blocare la
polarizare inversă
G
Simboluri grafice Fig. L1.5. Caracteristici statice

Tiristoarele sunt dispozitive semiconductoare comandabile cu o structură

formată din patru sau mai multe straturi semiconductoare cu tip de conducţie diferit.
Astfel, structura tiristorului în construcţie normală, numit şi tiristor convenţional (SCR),
conţine patru straturi semiconductoare în serie, p-n-p-n.
Tiristorul convenţional are trei electrozi:
o nodul A conectat la stratul p marginal;
o catodul K conectat la stratul n marginal;
o electrodul de comandă G, numit poartă sau grilă (gate), conectat la stratul p
dinspre catod.
În lipsa unui semnal de comandă pe poartă, tiristorul este blocat şi nu permite
trecerea curentului electric în ambele sensuri, indiferent de polaritatea tensiuni aplicată
între anod şi catod. Dacă această tensiune nu depăşeşte o valoare limită de străpungere
la polarizare inversă (VBR) sau de basculare la polarizare directă (VBO), prin tiristor, ca
şi în cazul diodei, circulă un curent rezidual de valoare neglijabilă.
Caracteristica statică a tiristorului la polarizare inversă (anodul negativ faţă de
catod, A–,K+) este asemănătoare cu cea a diodei. Pentru tensiuni mai mici ca tensiunea
de străpungere VBR (Breakdown Voltage), prin tiristor circulă curentul rezidual IR.
În mod normal, amorsarea sau intrarea în conducţie a tiristorului se realizează la
polarizarea directă (anodul pozitiv faţă de catod) prin aplicarea pe poartă a unei tensiuni
pozitive faţă de catod, respectiv prin injectarea unui curent IG dinspre poartă spre catod.
Rolul curentului de poartă IG este de a injecta goluri în stratul interior p care, împreună
cu electronii stratului n de catod, provoacă avalanşa joncţiunii mediane de comandă şi
aduce tiristorul în stare de conducţie. Dacă la comanda porţii curentul anodic depăşeşte
o valoare limită IL, numit curent de agăţare (Latching current) sau curent de acroşare
(IL < 0,01In), tiristorul rămâne în conducţie şi după anularea curentului de poartă.
Creşterea curentului de poartă conduce la micşorarea tensiunii de amorsare a tiristorului
aşa cum se arată în figura.
Pentru ca tiristorul aflat în conducţie la polarizare directă să nu se stingă
(blocheze), trebuie ca curentul anodic să nu scadă sub o valoare minimă IH, numit
curent de menţinere (Holding current).
Blocarea sau stingerea (dezamorsarea) tiristorului se face la scăderea curentului
anodic sub valoarea IH şi, evident, la schimbarea polarităţii tensiunii anod – catod UAK.

- 98 -
 8.2. Tiristorul cu blocare pe poartă (GTO)
Tiristorul cu blocare pe poartă GTO (Gate Turn– A A
Off Thyristor) este un dispozitiv semiconductor de putere cu
structură pnpn denumit şi tiristor bioperaţional, care poate fi
comandat integral (amorsat şi respectiv, blocat) prin G G
aplicarea de semnale corespunzătoare pe poartă: cu semnal
pozitiv poate fi trecut în conducţie şi cu semnal negativ K K
poate fi blocat fără a fi necesară inversarea polarităţii Simboluri grafice
tensiunii dintre anod şi catod.

9. TRIACUL
Triacul (TRIode AC swich) este un dispozitiv semiconductor bidirecţional cu trei
terminale: electrozii M1, M2 şi poarta G. Spre deosebire de tiristor, triacul poate conduce
în ambele sensuri, functie de polaritatea tensiunii aplicată între electrozii M1 şi M2.
M1
I I Cadranul I
M1 IG V (M1 +, M2 –)
IG1>IG2>IG3 = 0
+ – M2
–VBO V
G 0 VBO
M2 Cadranul III
(M1 –, M2 + )
Simbol grafic Fig. 9.1. Caracteristici statice.

Caracteristica statică tensiune – curent a triacului este simetrică faţă de origine

(fig. 9.1). Ramura din cadranul I corespunde situaţiei când tensiunea aplicată pe
terminalul M1 este pozitivă faţă de terminalul M2, iar cea din cadranul III situaţiei
inverse (M1 – , M2 +) . Dacă nu se aplică semnal de comandă pe poartă (IG = 0), triacul
este blocat în ambele sensuri ale tensiunii aplicate terminalelor M1, M2, dacă aceasta nu
depăşeşte valoare tensiunii de străpungere (basculare) VBO. Trecerea triacului din starea
blocat în starea de conducţie se poate face, atât în cadranul I, cât şi în cadranul III,
indiferent de polaritatea semnalului de comandă al porţii.

- 99 -