OŢELURI INOXIDABILE

OŢEL INOXIDABIL:
 rezistent la coroziune şi la temperaturi ridicate;
 aliaj al fierului cu cromul şi alte elemente, aliaj ce prezintă o rezistenţă relativ ridicată la
coroziune şi/sau la oxidare;

SR EN 10020 – Definirea şi clasificarea mărcilor de oţel

 oţel inoxidabil – oţel care conţine, în procente de masă, maxim 1,2%C şi minim
10,5%Cr, cu sau fără alte elemente;
 oţelurile inoxidabile se împart în două categorii, în funcţie de conţinutul de nichel, cu Ni
până la 2,5% şi cu Ni peste 2,5%.

SR EN 10027 -1. Sistem de simbolizarea pentru oţeluri. Partea 1: Simbolizarea

alfanumerică, simboluri principale.
 reguli de simbolizare a oţelurilor bazate pe simboluri literale şi numerice ( simboluri
alfanumerice). Prin aceste simboluri se exprimă anumite caracteristicide bază ale
oţelurilor.
 structura simbolizărilor alfanumerice pentru oţeluri aliate la care conţinutul unui element
este mai mare de 5% :
1. litera X;
2. un număr care reprezintă de 100 de ori conţinutul mediu specificat de carbon;
3. simbolurile chimice pentru elementele de aliere care caracterizează oţelul.
Succesiunea simbolurilor trebuie să fie în ordine descrescătoare a conţinuturilor
elementeloe de aliere pe care le reprezintă;
4. numere care indică valorile conţinuturilor de elemente de aliere. Fiecare număr
reprezintă conţinutul mediu al fiecărui element indicat exprimat în procente. Numerele
pentru diferite elemente de aliere se separă prin liniuţe de despărţire.

SR EN 10088 – 1. Oţeluri inoxidabile. Lista oţelurilor inoxidabile.

SR EN 10088 – 2. Oţeluri inoxidabile. Condiţii tehnice de livrare a tablelor şi benzilor

din oţel rezistent la coroziune pentru uz general.

SR EN 10088 – 3. Oţeluri inoxidabile. Condiţii tehnice de livrare petru semifabricate,

bare, sârme trase,profile şi şi produse prelucrate la rece din oţel rezistent la
coroziune pentru uz general.
 Oţelurile inoxidabile diferă între ele în funcţie de compoziţia chimică şi de structura
metalografică.

Elementele chimice principale din oţelurile inoxidabile sunt fierul şi cromul. Ele mai
conţin şi C, Mn, Si, iar unele conţin Ni.
În figura 1 se prezintă diagrama Fe – Cr.

Fig. 1

Examinând această diagramă rezultă:

1. În partea stângă există o buclă γ(12%Cr), caracteristică pentru aliajele Fe – Cr
cu un conţinut în Cr sub 12%. Aceste aliaje prezintă un punct de transformare
α→γ la încălzire şi γ→α sau α + k la răcire. Din această cauză aceste aliaje se
pot recristaliza ( la fel ca oţelurile nealiate sau slab aliate) prin încălzire la
temperaturi care variază în funcţie de conţinutul Cr (spre exemplu pentru un
aliaj cu 8%Cr temperatura de recristalizare va fi în jur de 850ºC).
2. Deplasându-ne spre dreapta remarcăm, dincolo de bucla γ, o zonă redusă ca
întindere corespunzând proporţiei de 12 – 13 %Cr. În această zonă structura va
fi mixtă α+γ, iar la răcire apar transformări de tip α+γ→α+αl+k. Aceste oţeluri
vor avea un punct de transformare şi se vor comporta la fel ca cele de la puctul
anterior.
3. De la 13%Cr dispare faza γ, fiind prezentă numai faza α. Nu mai există mai
multe puncte de transformare, deci recristalizarea va fi imposibilă iar granulaţia
oţelului nu mai poate fi finisată, ea devenind mare ca urmare a efectelor termice
ale formării la cald sau sudării.
4. Prezenţa unei zone cu fază fragilă σ susceptibilă a se forma începând de la
conţinuturi în Cr de ordinul a 20 – 25%. Această fază apare ca urmare a
menţinerii îndelungate (mai multe sute de ore) la temperaturi cuprinse între 550
şi 850ºC. Prezenţa fazei σ conduce la o fragilitate importantă a oţelului care
poate fi regenerată prin încălzire peste 850 - 900ºC, această încîlzire având
efectul de repunere în soluţie a fazei σ.
 EFECTELE ELEMENTELOR DE ALIERE

Cromul – este principalul element de aliere. Un conţinut minim de 10,5% conduce la

formarea unui strat protector de oxid, ceea ce îi conferă proprietatea de inoxidabil. De obicei,
oţelurile inoxidabile au un conţinut minim de crom de 13%.
Nichelul – Oţelurile inoxidabile care conţin acest element au o tenacitate mai bună. Nichelul
este un element care stabilizează austenita.
Carbonul – are efecte pozitive, dar şi negative. Între cele pozitive sunt: efectul austenitizant
şi creşterea rezistenţei. Ca efect negativ se menţionează producerea coroziunii.
Siliciul – element ce îmbunătăţeşte proprietăţile la temperaturi ridicate.
Molibdenul – îmbunătăţeşte atât rezistenţa la coroziune cât şi cea la fluaj.
Titan şi niobiu – sunt elemente stabilizatoare. Prezenţa lor în compoziţia oţelurilor
inoxidabile are ca efect evitarea formării de carburi de crom la limita grăunţilor, respectiv
favorizează apariţia unei granulaţii mai fine şi creşterea rezistenţei. De obicei conţinutul în
aceste elemente este de minim 4xconţinutul în carbon pentu Ti şi de minim 8xconţinutul în
carbon pentru Nb.
Aluminiu – conferă oţelului inozidabil orezistenţă mai bună la oxidare.
Cupru – îmbunătăţeşte rezistenţa la coroziune în diverse medii.
Mangan – îmbunătăţeşte caracteristicele mecanice şi diminuează riscul de fisurare la cald.
Azotul – are influenţe pozitive asupra austenitizarii, a limitei de curgere şi a rezistenţei la
fluaj.
Cobalt – conferă rezistenţă la temperaturi foarte mari şi la fluaj.
Ceriu – finisează granulaţia şi măreşte aderenţa stratului de oxid la temperaturi ridicate.

În funcţie de efectul asupra domeniului austenitic avem :

- elemente austenitizante (gamagene) care promovează domeniul austenitic: Ni, C,
Cu, Mn, N.
- elemente feritizante (alfagene) care îngustează domeniul austenitic promovând
domeniul feritic: Cr, Mo, Si, Al, W, Ti, Nb, V.

CLASIFICAREA OŢELURILOR INOXIDABILE

Oţeluri inoxidabile feritice Fe – Cr – (Mo)

Aceste oţeluri au un conţinut în carbon de maxim 0,08 (uneori chiar 0,12) %. Pot
conţine sau nu Ni şi Mo (sub 4,5%). Structura lor este feritică. La aceste oţeluri nu întâlnim
trasformări de fază cu creşterea temperaturii, deci fără călire. Sunt magnetice. Au rezistenţă
ridicată la oxidare şi coroziune (inclusiv în mediile cu sulf dacă nu conţin Ni). Conţinutul în
crom poate fi cuprins între 10,5 şi 30%. Oţelurile feritice ce au conţinutul în Cr cuprins între 13
şi 17% sunt inoxidabile, iar cele cu Cr până la 24% sunt refractare.

Oţeluri inoxidabile martensitice Fe – Cr – (Mo – Ni – V )

Sunt oţeluri cu un conţinut maxim de carbon de 1,2% şi de crom cuprins între 11,5 şi
18%. Mai pot conţine Mo (max. 1.8%), Ni (max. 6,0%) şi V (max. 0,2%). Structura lor este
austenitică la temperaturi ridicate, iar în urma răcirii se formează martensită. Sunt durificabile
şi magnetice. Sunt livrate în stare călită-revenită.
 Oţeluri inoxidabile austenitice Fe – Cr Ni – (Mo)

Sunt oţeluri ce conţin carbon (max. 0,10%), crom (între 16 şi 28%), nichel (între 3,5 şi
32%). Pot conţine şi molibden (max. 7,0%). În funcţie de compoziţia chimică pot fi pur
austenitice şi austenitice cu câteva procente de ferită. Nu sunt durificabile prin formare de
martensită, dar sunt durificabile prin deformare plastică. Au tenacitate bună la temperaturi
scăzute fiind recomandate şi la aplicaţii în criogenie. Prezintă o rezistenţă ridicată la
coroziune. Au rezistenţă bună la oxidare la temperaturi ridicate. Prezintă o plasticitate ridicată
(alungire la rupere cuprinsă între 30 şi 50%). Au capacitate ridicată la ecruisare. Rezistenţa la
coroziune în medii ce conţin sulf este redusă datorită formării sulfurilor de nichel. Nu sunt
magnetice. Coeficientul de dilatare termică şi conductivitatea termică sunt mai mari cu circa
50%, respectiv de circa 2,5 ori faţă de oţelurile carbon.

Oţeluri inoxidabile austenito – feritice (duplex) Fe – Cr – Ni – (Mo) – N

Aceste oţeluri au o structură austenito – feritică (50%/50%). Compoziţia chimică tip:

C=max. 0,03%, Cr=21-26%, Ni=3,5-8%, N=max. 0,35%, (Mo=max. 4,5%). În comparaţie cu
oţelurile inoxidabile austenitice şi feritice, oţelurile inoxidabile duplex au limita de curgere şi
rezistenţa la coroziune fisurantă sub tensiune mai bune. Au tenacitate bună în intervalul de
temperaturi -40 şi +275ºC.

În tabelul 1 seprezintă exemple de oţeluri pentru cele patru tipuri menţionate.

SUDABILITATEA OŢELURILOR INOXIDABILE

1. OTELURI INOXIDABILE FERITICE

La sudarea acestor oţeluri apar probleme legate de creşterea granulaţiei, fragilizării la

475ºC, a coroziunii intercristaline şi de producere a fazei σ.
 Creşterea granulaţiei - apare datorită menţinerii la temperaturi peste 900ºC. Pentru
prevenirea acestui fenomen se vor utiliza oţeluri care conţin şi Ti, N, Al, respectiv se va
suda cu regimuri care asigură energii liniare reduse.
 Fragilizarea la 475ºC - fenomen caracteristic pentu oţelurile feritice ce conţin crom
peste 17%. Apare ca urmare încălzirii şi menţinerii îndelungate la temperaturi cuprinse
între 450 şi 500ºC, datorită precipitării de carburi de crom la limita grăunţilor. În cazul
apariţiei acestui fenomen, se va efectua o încălzire la 700 - 800ºC urmată de o răcire
rapidă.
 Coroziune intercristalină – poate apare la răcire de la temperaturi peste 900ºC. Pentru
a preveni acest fenomen se recomandă efectuarea unui tratament termic la
temperaturi cuprinse între 600 şi 800ºC, sau utilizarea de oţeluri stabilizate cu Ti (mai
ales la cele care au un conţinut de Cr peste 18%).
 Producerea fazei σ - faza σ este o fază intermetalică fragilă, formată din circa 50%Fe
şi 50%Cr şi apare la oţeluri cu conţinut de Cr peste 23% ca urmare a unei încălziri de
durată în intervalul de temperaturi 650 - 850ºC. Pentru a contracara producerea
acestei faze se va evita menţinerea îndelungată în intervalul periculos. Dacă
fenomenul a apărut, se recomandă un tratament termic la 900ºC.
 2. OŢELURI INOXIDABILE MARTENSITICE

La sudarea acestor oţeluri apare pericolul de fragilizare la rece în funcţie de conţinutul

în carbon, de nivelul de hidrogen şi de mărimea tensiunilor interne. Există şi pericolul
formării de carburi de crom. Din aceste considerente aceste oţeluri se vor evita a fi
sudate. În cazul în care se impune sudarea lor, atunci aceasta se va face cu
preîncălzire, iar după sudare se va executa un tratament termic la 650-750ºC direct din
temperatura de sudare.

3. OŢELURI INOXIDABILE AUSTENITICE

La sudarea acestor oţeluri apar probleme legate de apariţie a coroziunii intercristaline,

de producere a fazei σ şi de fisurare la cald.

 Coroziune intercristalină – apare ca urmare aprecipitării carburilor de crom la

limita grăunţilor de austenită în cazul încălzirii şi menţinerii în intervalul de
temperatură 600-800ºC. Ca urmare, se produce micşorarea rezistenţei la
coroziune datorită sărăcirii în crom a zonelor limitrofe grăunţilor şi fragilizare,
carburile de crom fiind dure şi casante. Pentru evitarea fenomenului precipitării
carburilor de crom se procedează astfel:
- se aleg regimuri de sudare astfel încât încălzirea şi răcirea în domeniul
600 - 800ºC să se facă rapid, adică sudare cu curent mic, viteză mare şi
rânduri filiforme;
- stabilizarea oţelului şi a materialului de adaos cu titan, niobiu sau tantal.
Aceste elemente au o afinitate faţă de carbon mai mare decât cromul,
evitându-se formarea carburilor de crom:
Ti > 4%C; Nb > 8%C; Ta > 16%C;
- reducerea conţinutului de carbon din oţel şi din materialele de adaos
(C≤0,03%);
- efectuarea unui tratament termic la o temperatură de 1100ºC, cu răcire
rapidă. Carburile de crom se dizolvă la temperatura de tratament şi,
datorită răcirii rapide, nu mai precipită.

 Producerea fazei σ – apare la oţelurile cu Cr > 20%, la o încălzire de durată în

domeniul 650-850ºC. Se poate evita prin trecerea rapidă prin intervalul critic sau
prin introducerea în oţel şi în materialul de adaos a unei cantităţi mai mari de
elemente austenitizante, în special mangan. Se elimină prin tratament la
1000ºC şi răcire rapidă.
 Fisurarea la cald – apare la oţeluri austenitice stabile (28%Cr – 20%Ni; 18%Cr –
13%Ni) în cazul menţinerii la temperaturi peste 1250ºC. Fisurile la cald apar
dtorită aglomerării la limita grăunţilor a impurităţilor de S, P, Si,Nb. Pentru
evitarea fenomenului de fisurare la cald se recomandă:
- utilizarea de materiale de sudare care să asigure în metalul depus un
conţinut de ferită de 3-7% (peste 10% ferită apare pericolul formării fazeiσ;
- sudarea cu energii liniare mici (curenţi scăzuţi, viteze mari, rânduri filiforme);
- materiale de sudare cu diametre mici;
- adăugarea în materiale de adaos de elemente dezoxidante care finisează
 structura (Mn, Mo,N);
- mărirea coeficientului de formă al sudurii (rosturi cu unghiuri de deschidere
mai mari decât la oţelurile carbon şi slab aliate);
- conţinutul de ferită din metalul depus prin sudare se determină cu ajutorul
diagramelor Schaeffler şi De Long.

4. OŢELURI AUSTENITO – FERITICE (DUPLEX)

La sudarea acestor oţeluri prin alegerea neadecvată a parametrilor de sudare

este posibilă deteriorarea rezistenţei la coroziune. În funcţie de condiţiile de sudare şi
de compoziţia chimică a oţelului rezistenţa la coroziune a îmbinării sudate poate fi mult
mai scăzută decât cea a oţelului. La încălzirea oţelurilor duplex la temperaturi peste
1000ºC are loc formarea feritei. Măsura în care se produce transformarea inversă în
austenită depinde de condiţiile de răcire. Astfel, dacă răcirea se face lent, are loc
transformarea completă în austenită, iar dacă răcirea se face rapid se produce
„îngheţarea” feritei. La piese masive sau în cazul sudării cu energii liniare mici se
impune o preîncălzire prealabilă. La sudarea acestor oţeluri apar probleme legate de
fisurarea la cald şi la rece, de fragilizare la 475ºC şi de formare a fazei σ.

 Fisurarea la cald – Parametrii de sudare influenţează comportarea oţelurilor faţă

de fisurarea la cald:
- prin