RĂSPUNSUL ORGANISMULUI LA ACŢIUNEA FACTORILOR

ETIOLOGICI DE NATURĂ FIZICĂ

Expunerea la agenţii fizici (ex. variaţii ale temperaturii, presiunii
atmosferice, expunerea la radiaţii, traume mecanice) poate induce o stare de
boală.

HIPOTERMIA
Temperatura corporală este fin reglată, deoarece ea influenţează funcţia
celulară. Acest reglaj asigură echilibrul între mecanismele de termoliză şi
termogeneză.
Răspunsurile iniţiale faţă de modificarea temperaturii corporale
centrale sunt determinate de sistemul nervos vegetativ, iar cele întârziate de
sistemul endocrin. În cazul expunerii la temperaturi scăzute sistemul nervos
vegetativ reacţionează prin eliberarea de norepinefrină, care creşte
termogeneza. În acelaşi timp se conservă căldura prin stimularea
vasoconstricţiei. Dacă expunerea se prelungeşte creşte eliberarea de TRH, TSH
şi hormoni tiroidieni, ceea ce creşte semnificativ metabolismul bazal. Astfel, în
funcţie de nevoi, se reglează pierderea (vasodilataţie, sudoraţie), conservarea
căldurii (vasoconstricţie) sau producerea de căldură.

Fig. 1 - Mecanismul termoreglării

Hipotermia experimentală

Metode
Inducerea hipotermiei experimentale se face prin injectarea i.m. de
Xylazina 1ml/100g .
1
 Animalul injectat și cel ceontrol vor fi expuse la +40C timp de 20-30
min. Înainte şi după expunerea la frig se înregistrează: frecvenţa respiratorie,
frecvenţa cardiacă, temperatura rectală, tonusul muscular, culoarea
tegumentului, starea de agitaţie sau somnolenţă, prezența/lipsa piloerecţiei.

Rezultate
● Animalul injectat (cu administrarea substanţelor): scăderea frecvenţei
respiratorii și cardiace, a temperaturii, a tonusului muscular, apariţia
cianozei, somnolenţă;
● Animalul CONTROL: tahicardie, frison, temperatura normală, agitaţie.

Discuţii
Xylazina este un α agonist central cu efect inhibitor. Când sistemul de
termoreglare este blocat hipotermia apare datorită temperaturii ambientale
scăzute. Aceeaşi situaţie apare când mecanismele fiziologice de compensare
sunt abolite. Scăderea temperaturii corporale afectează funcţiile mai multor
organe şi sisteme.
La pacienţi, un examen obiectiv minuţios poate da indicaţii despre
gradul hipotermiei:

1) Hipotermia uşoară (32-35°C)

În acest stadiu pacienţii sunt stabili hemodinamic şi compensează
simptomele.
● Între 34°C - 35°C, subiectul are frison intens.
● Sub 34°C, pacientul suferă de alterarea judecăţii, amnezie, disartrie.
Rata respiratorie poate creşte.
● La 33°C, se observă ataxia şi apatia, hiperventilaţie, tahipnee,
tahicardie. Apare și diureza crescută iar abilitatea de concentrare a
urinii este compromisă.

2) Hipotermia moderată (28-32°C)

În acest stadiu consumul de oxigen scade, SNC este deprimat, apare
hipoventilaţia, hiporeflexia, scăderea debitului renal, se constată comportament
paradoxal (ex. se dezbracă).
● Sub 32°C: pacienţii prezintă stupoare.
● La 31°C, corpul pierde abilitatea de a genera căldura prin frison.
● La 30°C, pacienţii au un risc crescut de a dezvolta aritmii. Se poate
instala fibrilaţia atrială sau altă tulburare de ritm atrial sau
ventricular. Pulsul scade progresiv şi debitul cardiac este redus.
Unde de tip J sunt vizibile pe ECG.
● Între 28°C-30°C, pupilele devin dilatate şi răspund minim la lumină,
situaţie care imită moartea cerebrală.

2
 3) Hipotermia severă (<28°C)
În acest stadiu apar efectele severe ale hipoxiei celulare.
● Creşte susceptibilitatea de fibrilaţie ventriculară şi deprimare a
contractilităţii miocardice.
● Sunt observate edemul pulmonar, oliguria, coma, hipotensiunea,
rigiditatea, apneea, lipsa de puls, areflexia, lipsa de răspuns,
pupilele fixe, scăderea sau absenţa activităţii pe EEG.

Hipotermia poate fi utilizată terapeutic. Principalele beneficii sunt: 

● reducerea metabolismului cerebral (aprox. 6-8% pe 10C);
● reducerea aminoacizilor excitatori (eliberarea de glutamat);
● atenuarea sau/ şi reversibilitatea depolarizării ischemice a SNC,
ducând la stablilizarea membranelor, redistribuţie electrolitică,
normalizarea concentraţiei de apă intracelulară şi a pH-ului
intracelular (stabilizare a barierei hematoencefalice);
● atenuarea producerii de radicali liberi de oxigen şi a peroxizilor
lipidici;
● restabilirea mecanismelor de semnalizare intracelulare (incluzând
modularea calciului) şi inhibiţia mecanismelor de deteriorare a
semnalizării (de ex. apoptotice);
● restabilirea sintezei proteice şi a expresiei genice;
● inhibiţia deteriorării produşilor inflamatori (citokine, interleukine,
cascada acidului arahidonic şi a produşilor finali);
● inhibiţia descompunerii citoscheletului.

La nivel cardiac, hipotermia scade aria de injurie, stimulează reperfuzia

epicardică, scade necesarul metabolic cardiac, menţine depozitele energetice
intracelulare de fosfat. Cercetătorii au descoperit că atunci când temperatura
corpului este sub 28 0C activitatea cardiorespiratorie poate fi întârziată sau
întreruptă pentru intervale scurte fără a periclita supraviețuirea sau
funcţionarea creierului unui pacient.

3
 RĂSPUNSUL ORGANISMULUI LA ACŢIUNEA FACTORILOR
ETIOLOGICI DE NATURĂ CHIMICĂ
O substanţă chimică poate cauza o boală. Potenţialul său morbid
depinde de:
● doză;
● calea de administrare;
● rata administrărilor;
● proprietăţile substanţei (dimensiune moleculară, grad de ionizare,
hidro- sau liposolubilitate, legături proteice, farmacocinetică,
farmacodinamică);
● reactivitatea individului (bariere biologice, coexistenţa altor boli).
Substanţele chimice pot fi exogene sau endogene. Ele pot produce o
boală prin deficit (ex. deficit de fier), exces (ex. exces Na+), toxicitate (ex.
insecticide organofosforice) şi dependenţă.

INTOXICAŢIA
O substanță toxică este definită ca un produs chimic capabil să aducă
prejudicii unui organism biologic. Definiția include toxine, care sunt derivate
din organisme vii, precum și droguri și substanțe chimice industriale și de altă
natură. Intoxicația/otrăvirea poate rezulta din expuneri acute, cronice sau
acute pe fondul expunerii cronice. semnele și simptomele de intoxicație cronică
pot diferi de cele de intoxicație acută și acută pe fondul uneia cronice,
Intoxicațiile pot fi accidentale sau voluntare.
Testele de diagnostic pentru intoxicație au ca scop:
● identificarea substanței toxice;
● evaluarea consecințelor;
● diagnosticul diferențial.
Pentru identificarea substanței toxice în mod curent se fac teste din
urină și sânge. Acestea sunt selectate în funcție de anamneză şi examenul
obiectiv, cu accent pe testele care pot influența tratamentul. Teste calitative
rapide de urină sunt disponibile în cele mai multe spitale, dar valoarea lor
clinică este limitată de numărul redus de medicamente care pot fi testate și de
fiabilitatea testelor. Un rezultat pozitiv poate fi fără legătură cu starea
pacientului, deoarece substanța analizată poate fi detectabilă în câteva ore până
la mai mult de 30 de zile de la consumul acesteia, în funcție de substanță, doză
și frecvența utilizării. Pot apărea rezultate fals-pozitive și fals-negative. Din acest
motiv rezultatul trebuie verificat cu a doua metodă. Apar și rezultate clinic
pozitive irelevante, cum ar fi atunci când semințele de mac produc un test
opiaceu pozitiv. Aceste limitări pot duce la un diagnostic greșit.

4
 Alte teste sanguine sunt necesare pentru evaluarea consecințelor :
teste pentru hipoxie, teste acido-bazice, teste hidroelectrolitice, teste pentru
funcţia renală şi hepatică.
Se asociază teste imagistice şi EKG.
Rezultatele testelor vor sugera un sindrom toxic. Asociat se vor solicita
alte teste necesare diagnosticului diferențial al varianatelor etiologice ce pot
induce același sindrom toxic.
Diagnosticul diferențial se bazează pe mecanismul fiziopatologic al
modificărilor induse de factorul etiologic. De exemplu:
● hipotensiunea arterială poate fi consecința
o scăderii rezistenței vasculare periferice,
o scăderii contractilității miocardice,
o hipovolemiei secundare vărsăturilor sau
o reducerii volumului intravascular și ocazional de aritmii.
● hipertermia poate fi indusă de substanțe care determină
o agitație sau activitate motorie excesivă (ex. Cocaină,
inhibitori ai monoaminooxidazei, stricnină),
o decuplarea fosforilării oxidative (ex. salicilații),
o creșterea ratei metabolice (ex. hormoni tiroidieni),
o reducerea sudorației (ex. antihistaminice,
anticholinergice, cocaina),
o vasoconstricție (ex. amfetamine, efedrină),
o afectează vasodilatația sau
o modifică percepția căldurii (ex. cocaina).

TOLERANȚA
Toleranţa față de o substanţă chimică reprezintă scăderea sau absenţa
efectului său.
Toleranţa dobândită față de o substanţă chimică apare după
administrare repetată și este caracterizată de:
● scăderea treptată a efectelor sale;
● dependenţă fizică (îi place/are nevoie de plăcerea efectului
substanţei) ⇒ risc de intoxicație, deoarece pentru a obține efectul
persoana are nevoie de doze tot mai mari;
● reversibilitate;
● lipsa sindromului de abstinenţă.

DEPENDENȚA
Dependenţa de droguri este o altă formă de boală indusă de substanțe
chimice. Aceasta se caracterizează prin:
● dependenţă fizică;

5
 ● dependenţă psihică (tulburări de comportament și alte reacții care
implică întotdeauna nevoia de administrare continuă sau periodică
a substanței, deoarece întreruperea administrării induce sindromul
de abstinenţă).

! Observație
Unele substanțe chimice pot induce una, două sau trei dintre cele trei
condiții patologice (intoxicație, toleranță, dependență).

INTOXICAȚIA EXPERIMENTALA ACUTĂ CU BARBITURICE

Barbituricele sunt derivate ale acidului barbituric utilizate în practica

medicală pentru acţiunile lor depresive nespecifice asupra SNC. Ele sunt
eficiente ca anxiolitice, hipnotice și anticonvulsivante.
Barbituricele pot induce intoxicație, toleranță sau dependență la
droguri. Efectele toxice acute apar la doze de 10-15 ori mai mari decât doza
hipnotică.

Metode
Intoxicaţia acută experimentală cu barbiturice este indusă prin
injectarea i.m. de fenobarbital 0,2 g / kg corp la șobolanii masculi. Înainte și
după 15-20min de administrare trebuie să fie evaluate: frecvența respiratorie,
ritmul cardiac, temperatura rectală, tonusul muscular, diametrul pupilei şi
reflexul pupilar.

Rezultate
După 15-20 min putem observa:
● animalul este somnoros / în somn profund;
● scăderea frecvenței respiratorii și cardiace;
● scăderea temperaturii rectale;
● reducerea tonusului muscular;
● mioză;
● reflex pupilar diminuat.

Discuţii
Barbituricele sunt agoniști ai receptorului GABA și inhibă celulele
excitabile ale sistemului nervos central și periferic și a altor țesuturi. Astfel,
principala caracteristică a administrării unei supradoze de fenobarbital este o
"încetinire" a funcțiilor organismului, cu scăderea conştienței (chiar comă),
bradicardie, bradipnee, hipotermie și hipotensiune arterială.

6
Electroencefalograma unei persoane cu supradozaj cu fenobarbital poate
prezenta o scădere marcată a activității electrice, până la punctul de imitare a
morţii cerebrale. Acest lucru se datorează depresiei profunde a sistemului
nervos central și de obicei este reversibilă.
! Observaţii
1. Barbituricele pot determina comă în două etape, atunci când
intoxicarea se produce prin administrare pe cale orală cu o doză mare de
medicament. Aceasta pentru că în coma barbiturică motilitatea intestinală este
diminuată și o parte din medicament rămâne neabsorbită. Când începe
tratamentul motilitatea intestinală este reluată și crește absorbția
barbituricelor cu inducerea unui al doilea episod comatos.
2. La pacienții vârstnici, barbituricele pot provoca emoție și confuzie, în
timp ce la copii pot duce la hiperactivitate paradoxală.

INTOXICAȚIA EXPERIMENTALĂ ACUTĂ CU ALCOOL ETILIC

Alcoolul etilic este un depresiv al SNC. Mecanismele de acțiune ale

alcoolului asupra țesuturilor nervoase nu sunt pe deplin înțelese, deoarece
chiar și dozele moderate modifică simultan mai mulți neurotransmițători și
crește fluiditatea membranelor celulare neuronale. În plus, are o moleculă slab
încărcată, care se mișcă cu ușurință prin membranele celulare, concentrația sa
echilibrându-se rapid între sânge și țesuturi.
Efectul depinde de cantitatea de alcool etilic consumată exprimată pe
greutate corporală și de susceptibilitatea gazdei. Concentrația de alcool în
sânge este de obicei măsurată mg/dl. Formula de calcul a alcoolemiei este
următoarea: C = A : G * r
unde
● C = concentrația alcoolului în sânge
● A = cantitatea de alcool ingerată, în grame
● G = greutatea corporală
● r = un factor de difuziune (0,7 la bărbați și 0,6 la femei)

În condiții umane, principalele implicațiile clinice ale alcoolemiei sunt

următoarele:
● nivelurile de 50–100 mg/dL (10.8-21.7 mmol/L) pot determina:
vasodilație cu înroșirea feței, încetinirea reflexelor, tulburări ale acuității
vizuale;

7
 ● nivelurile > 100 mg/dL (>21.7 mmol/L) pot induce depresia SNC;
● nivelurile > 300 mg/dL (>64.8 mmol/L) sunt asociate cu instalarea
comei;
● nivelurile > 400 mg/dL (>86.4 mmol/L) pot cauza decesul.
În funcție de gradul de alcoolemie, se diferențiază următoarele grade de stare
de ebrietate:
● ușoară (0,5 - 1,5‰)
● medie (1,5 - 2,5‰)
● avansată/comă alcoolică (peste 2,5‰).

Consumul de alcool poate determina și deshidratare - scade prin scăderea

ADH. Acest lucru se întâmplă pentru că alcoolul confundă osmoreceptorii
hipotalamici care retransmit informațiile presiunii osmotice la glanda pituitară
posterioară, locul de eliberare a ADH. Alcoolul dă semnal osmoreceptorilor ca și
în cazul în care a existat o presiune osmotică prea mică în sânge, ceea ce
declanșează o inhibare a ADH. Prin urmare, rinichii nu mai sunt în măsură să
reabsoarbă apă cât ar trebui, ceea ce duce la crearea unui volum excesiv de
urină și deshidratare ulterioară.

Metode
Intoxicaţia acută experimentală cu etanol este indusă prin injectarea i.p.
de etanol 33% 1 ml / 100g la șobolanii masculi. Înainte și după 5-10min de la
administrare trebuie să fie evaluate: frecvența respiratorie, ritmul cardiac,
temperatura rectală, tonusul muscular, diametrul pupilei şi reflexul pupilar.

Rezultate
După 5-10min se poate observa:
● mişcări necoordonate şi scăderea tonusului muscular;
● roşeaţa urechilor, cozii şi lăbuţelor;
● agitaţie/somn;
● creşterea frecvenţei cardiace şi respiratorii;
● scăderea temperaturii rectale;
● midriază.

Discuţii
8
 Efectul depresiv depinde de dozele administrate și de reactivitatea
animalului.

INTOXICAȚIA EXPERIMENTALĂ ACUTĂ CU NEOSTIGMINĂ

Organofosforicele (PO) sunt substanțe chimice produse prin reacția

alcoolilor cu acidul fosforic. Ele inhibă colinesteraza, având efecte
parasimpatomimetice. Prima substanţă organofosforică a fost sintetizată în
1850. Fizostigmina a fost utilizată pentru a trata glaucomul în anii 1870. Prin
anii 1930, inhibitorii sintetici de colinesterază au fost folosiţi pentru tulburările
musculaturii scheletice şi tulburările vegetative. Unele organofosforice au fost
utilizate în tratamentul parkinsonismului.
Apoi OP au fost folosite ca insecticide, dar în al doilea război mondial
armata germană a dezvoltat aceste substanțe ca neurotoxine.
În 1986, a început testarea pentru tacrină, primul inhibitor de
colinesterază folosit pentru boala Alzheimer și a fost lansat pentru utilizarea
clinică în 1993. Bariera hemato-encefalică a fost factorul limită în dezvoltarea
unui inhibitor de colinesterază pentru demenţă. Acum disponibil un nou
medicament, rivastigmina. ,
Insecticidele organofosforice includ malation, paration, diclorvos și
diayinon. Acestea sunt substanțe foarte toxice deoarece:
- Au efecte parasimpatomimetice;
- Pot fi absorbite prin piele, plămâni şi tractul gastrointestinal;
-Sunt larg distribuite în țesuturi și sunt eliminate lent prin metabolizare
hepatică.

Metode
Intoxicaţia acută experimentală cu neostigmină (MIOSTIN) este indusă
prin injectarea s.c. de 1 ml/100g greutate corporală neostigmină 0,01% la
șobolanii masculi și mimează intoxicația cu insecticide organofosforice. Înainte
și după 5-10min de la administrare trebuie să fie evaluate: frecvența
respiratorie, ritmul cardiac, temperatura rectală, tonusul muscular, diametrul
pupilei şi reflexul pupilar. La nevoie se va injecta 1ml/100g greutate corporală
de atropină 0,1 0/00, pentru a preveni moartea animalului.

Rezultate
După 5-10min se poate observa:
● mioză
● crampe
● dispnee
● salivaţie şi lacrimaţie
● bradicardie

9
 ● cianoză.
După administrarea de atropină putem observa:
● tahicardia
● midriaza
● hiposalivaţia.

Discuţii
Acetilcolinesteraza este o proteină hepatică de fază acută care adesea
este scăzută la disfuncții hepatice, malnutriție, boli neoplazice, sarcină și
procesele infecțioase, precum și în utilizarea de narcotice sau cocaină. Ea
catalizează catabolismul acetilcolinei. Scăderea valorilor colinesterazei
plasmatice se reflectă printr-o scădere a activității ei în la nivelul sinapselor
colinergice. Activitatea AChE este mai intensă în neuronii motori decât în cei
senzoriali. AChE mai poate fi identificată și pe membrana hematiilor.
Mecanismul de acțiune al miostinului este inhibarea reversibilă a
acetilcolinesterazei (AChE) și rezultă acumularea acetilcolinei.

Efectele muscarinice
M1 receptori stimulatori – musculatura netedă viscerală ⇒ greaţă, vărsături,
crampe abdominale, incontinenţă fecale și urină, creșterea secreției bronșice,
tuse, dispnee şi mioză.
M2 receptori inhibitori - inima ⇒ bradicardie, blocuri de conducere cardiacă,
hipotensiune arterială.
M3 receptori stimulatori - glande cu secreție externă ⇒ transpirație, salivație,
lăcrimare.

Efectele nicotinice
N receptori - ganglioni autonomi ⇒ hipertensiune, tahicardie, hipoventilație cu
insuficienţă respiratorie.
Unitate motorie ⇒ spasme, fasciculații, slăbiciune.
Efecte SNC - anxietate, agitație, tremor, convulsii, confuzie, slăbiciune și comă.

10