UNIVERSITATEA EUROPEANĂ „DRĂGAN” DIN LUGOJ

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL – CONTRACTE SPECIALE

NOTE DE CURS

ANUL III - DREPT

Lector univ. dr. Georgescu Bona Speranța

2020-2021

1
 CONTRACTE CIVILE

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Secţiunea 1. Noţiune. Caractere juridice.

1 .1. Noţiune.

Cu siguranță cel mai frecvent contract utilizat în practică este contractul de

vânzare cumpărare, întrucât prin intermediul acestuia se realizează înstrăinarea şi
dobândirea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunurilor care se
găsesc în circuitul civil.
Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat prin Titlul IX al Codului
civil ,,Diferite contracte speciale”, capitolul I ,, Contractul de vânzare-cumpărare”,
care constituie dreptul comun în materie, existând totodată şi acte normative
speciale cu incidenţă în această materie. Astfel, putem aminti în acest sens , unele
varietăţi de vânzare-cumpărare, precum : vânzarea locuinţelor proprietate de stat
în condiţiile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi a Normelor
metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin Hotărârea Guvernului
nr.20/1996 şi nr. 11/1997; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 etc.
Potrivit art. 1650 alin.1 și 2 din Codul civil, ,,vânzarea este contractul prin
care vânzătorul transmite sau , după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească”; Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al
dreptului de proprietate sau orice alt drept”.
Prin urmare, Codul civil, reglementează atât transmiterea dreptului de
proprietate asupra unui bun , cât şi asupra unui dezmembrământ al dreptului de
proprietate sau al unui alt drept real. Astfel, pentru a putea face obiectul
strămutării de la vânzător la cumpărător dreptul trebuie să fie transmisibil, adică să
nu fie vorba despre un drept personal nepatrimonial , care este indisolubil legat de
o anumită persoană. De asemenea, pe lângă drepturile personale nepatrimoniale ,
nu se pot transmite prin vânzare nici drepturile cu caracter intuitu personae.

1.2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare rezultă cu evidență

din definiţia contractului cuprinsă în art. 1650 din Codul civil. Astfel, contractul de
vânzare-cumpărare se particularizează prin următoarele caractere specifice:

- vânzarea este un contract consensual Acest caracter rezultă din cuprinsul

dispozițiilor art. 1174 alin. 2 şi art.1178 Cod civil, care statuează: ,,contractul
care se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor este consensual, dacă legea
nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”. După cum rezultă
2
din conţinutul acestui text legal, vânzarea este numai în principiu consensuală,
întrucât , de la acest principiu există excepţii , când legea impune încheierea
contractului de vânzare-cumpărare într-o anumită formă, sub sancţiunea nulităţii
absolute a contractului. În aceste cazuri , contractul este solemn, deoarece
validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege (art. 1174
alin. 3 Cod civil).
Potrivit art. 1244 din noul Cod civil, în afara altor cazuri expres prevăzute de
lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute,
convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară. Astfel, încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra
imobilelor în formă autentică , constituie o condiţie pentru înscrierea dreptului în
cartea funciară, întrucât , potrivit art. 885 şi art. 888 din noul Cod civil, sub
rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse
în cartea funciară se dobândesc , atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin
înscrierea în cartea funciară, în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii
judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt
act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
b. - vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât potrivit art. 1171
din Cod civil, contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din
contract sunt reciproce şi interdependente, în caz contrar, contractul este unilateral
chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi. Astfel,
vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul, respectiv , de a transmite proprietatea
asupra lucrului, şi de garantare a cumpărătorului pentru evicţiune sau vicii
ascunse,iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul.
După cum rezultă din conţinutul art. 1171 din Codul civil, caracterul sinalagmatic
al contractului presupune interdependenţa obligaţiilor, respectiv prestaţia uneia
dintre părţi reprezintă cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte.
c. - vânzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros. Acest caracter
semnifică faptul că, potrivit art. 1172 alin.1 Cod civil, fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate. Astfel, prin încheierea
contractului, vânzătorul urmăreşte ca în schimbul transmiterii proprietăţii asupra
lucrului să primească preţul de la cumpărător , iar , la rândul său cumpărătorul, în
schimbul preţului plătit , să primească bunul vândut.
d.- vânzarea este un contract comutativ. La momentul încheierii sale , părţile
cunosc existenţa drepturilor şi obligaţiilor care sunt certe, iar întinderea drepturilor
şi obligaţiilor este determinată sau determinabilă (art. 1173 alin. 1 Cod civil). În
acest context, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor nu depinde de un
eveniment viitor şi incert care este specific caracterului aleatoriu al contractelor.
e. - contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de
proprietate.În acest sens, dispoziţiile art. 1674 Cod civil, prevede că: ,, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă”.
3
 Rezultă astfel că , în principiu, transferul dreptului de proprietate de la
vânzător la cumpărător operează din momentul încheierii contractului, însă , în
cazurile exceptate de lege , transferul dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător nu operează de la momentul încheierii contractului. Astfel, în cazul
bunurilor imobile , după cum am precizat , transferul dreptului de proprietate de la
vânzător la cumpărător , nu operează de la data încheierii contractului de vânzare-
cumpărare, ci , de la momentul înscrierii dreptului care face obiectul contractului
în cartea funciară,deoarece conform Codului civil, dreptul de proprietate se
dobândeşte , atât între părţi , cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lui în cartea
funciară , pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
Transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător operează de
drept de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare doar în cazul
bunurilor mobile determinate individual.

Secţiunea 2.1 Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-

cumpărare

Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt enumerate în

cuprinsul art. 1179 din Codul civil, respectiv: capacitatea de a contracta;
consimţământul părţilor; un obiect determinat şi licit; o cauză licită şi morală.

2.1.1. Capacitatea de a contracta-regula. Incapacităţile de a contracta-

excepţia

Potrivit art.1180 din Codul civil, poate contracta orice persoană care nu
este declarată incapabilă de lege, iar în materia vânzării , dispoziţiile art. 1652
din Codul civil, statuează că pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este
interzis prin lege.
Conform acestor texte legale rezultă că regula în materia vânzării este
capacitatea, iar incapacitatea este excepţia , care , la fel ca şi în cazul tuturor
excepţiilor , trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege , ele neputând fi
prezumate şi fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Pornind de la aceste dispoziţii cu caracter general, întrucât , contractul de
vânzare cumpărare reprezintă un act de dispoziţie, atât pentru vânzător , cât şi
pentru cumpărător, părţile trebuie să aibă la momentul încheierii contractului
capacitate deplină de exerciţiu. Se impune de asemenea precizarea că, după cum s-
a remarcat în literatura de specialitate, vânzarea cumpărarea este întotdeauna act de
dispoziţie, numai raportat la lucrul vândut şi preţul care face obiectul contractului,
aceasta întrucât , raportat la patrimoniul părţii contractante, vânzarea cumpărarea
mijloceşte şi efectuarea de acte de conservare sau de administrare a patrimoniului
(de exemplu, cumpărarea de materiale pentru repararea casei, înstrăinarea
bunurilor supuse pieirii sau stricăciuni sau a celor de mică valoare devenite
nefolositoare). În aceste cazuri, va fi suficient ca partea să aibăcapacitatea de a face

4
acte de conservare şi administrare şi, respectiv, să aibă încuviinţarea necesară
încheierii unor astfel de acte.
În privinţa persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, respectiv , minorii
care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, aceste persoane pot
încheiacontracte prin reprezentanţii lor legali, care , evident , încheie acte
contracte în numele acestora, în timp ce, persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorii cu vârsta între 14 ani şi 18 ani), pot încheia contracte cu
încuviinţarea părinţilor sau , după caz , a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de
lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Referitor la persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, deşi prevederile art.43
alin. 2 Cod civil, stabilesc că aceste persoane nu poate încheia singure anumite
acte juridice, dispoziţiile art. 43 alin. 3 din Codul civil statuează că persoana
lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute
de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. De asemenea ,
aceste acte pe care minorul lipsit de capacitate de exerciţiu le poate încheia singur ,
pot fi încheiate şi de către reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar
dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.

2.1.2. Incapacităţile de a contracta-excepţia

Instituirea incapacităţilor are drept scop ocrotirea celor puşi sub aceste
interdicţii, a unor terţi sau ocrotirea unor interese publice. Aceste incapacităţi
speciale de a vinde şi de a cumpăra , fiind excepţii de la regula capacităţii , sunt
reglementate expres şi limitativ de lege şi sunt de strictă interpretare.
După cum s-a remarcat în literatura de specialitate şi , după cum rezultă şi din
modul de reglementare a incapacităţilor de a vinde şi de a cumpăra, interdicţiile
de a vinde şi de a cumpăra (sau numai de a cumpăra) poartă asupra unei persoane
sau a unui lucru, context în care , interdicţiile sunt de două feluri: incapacităţi-
instituite în consideraţia unor persoane (intuitu personae) şi inalienabilităţi-stabilite
de lege în considerarea bunului (intuitu rei).
În acest context, interdicţiile de a vinde şi de a cumpăra, se împart în două :
incapacităţi de a cumpăra, care sunt instituite în consideraţia unor persoane, şi
incapacităţi de a vinde , adică inalienabilitatea , instituită numai în materia vânzării
, întrucât sunt stabilite de lege în funcţie de natura bunurilor , şi nu în consideraţia
persoanei(intuitu personae).

2.1.2.1. Incapacităţi de a cumpăra instituite de Codul civil

Incapacităţile de a cumpăra sunt reglementate prin dispoziţiile art. 1653 din

Codul civil, în materia drepturilor litigioase, după care , prin art. 1654 sunt
reglementate alte incapacităţi de a cumpăra. Evident că, pe lângă aceste
incapacităţi de a cumpăra instituite prin Codul civil, incapacităţile de a cumpăra
sunt instituite şi prin alte acte normative speciale .

5
 Astfel, referitor la incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase, dispoziţiile
art. 1653 alin. 1 din Codul civil, statuează că: ,, sub sancţiunea nulităţii absolute,
judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii , notarii publici, consilierii
juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a
cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea”.Dreptul litigios este definit prin
art. 1653 alin. 3 din Codul civil ca fiind acel drept în privinţa căruia există un
proces început şi neterminat cu privire la existenţa şi întinderea sa.
Analizând posibilitatea vânzării dreptului litigios prin raportare la definiţia
consacrată dreptului litigios prin art. 1653 alin. 3 din Codul civil, se poate
desprinde concluzia că pentru a se putea vinde un drept litigios , este necesar ca în
momentul vânzării trebuie să fie un proces început pe rolul instanţei judecătoreşti,
proces care este neterminat , adică nesoluţionat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, căci în caz contrar , nu ar mai fi vorba despre un drept litigios. De
asemenea, din conţinutul aceluiaşi text legal, rezultă că procesul trebuie să poarte
asupra fondului dreptului, adică să vizeze existenţa şi întinderea dreptului.
Toate interdicţiile reglementate de art. 1653 din noul Cod civil, fiind de
ordine publică, sunt interdicţii care atrag nulitatea absolută a actelor încheiate cu
încălcarea acestor dispoziţii legale.
Prin art. 1654 Cod civil sunt instituite alte incapacităţi de a cumpăra cum ar fi:
- părinţii , tutorii, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă. Această interdicţie are menirea de a proteja
interesele celui reprezentat sau ocrotit prin una din modalităţile enumerate în textul
legal. Această ipoteză are în vedere faptul că reprezentanţii au puteri determinate
prin lege, astfel că, aceste puteri nu pot fi limitate de către aceşti reprezentanţi.
Încălcarea acestor dispoziţii legale se sancționează cu nulitatea relativă.
- funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,
precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării
făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează. Întrucât această
interdicţie vizează activitatea unor persoane investite cu atribuţii de putere publică,
sancţiunea nerespectării acestei interdicţii este , potrivit art. 1654 alin. 2 din Codul
civil, nulitatea absolută.

2.1.2.2. Incapacităţi de a cumpără instituite prin Constituţia republicată

Dar , pe lângă aceste interdicţii de a cumpăra instituite prin Codul civil, o

incapacitate specială de a cumpăra este cea instituită în privinţa cetăţenilor străini
şi apatrizilor prin norma constituţională instituită prin art. 44 alin. 2 fraza a doua
din Constituţia republicată.
Astfel, prevederile art. 44 alin. 2 teza a doua din Constituţia republicată,
statuează că: ,, cetăţeni străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate la care România este parte, pe bază de reciprocitate,
6
în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. Din
conţinutul textului constituţional rezultă că dobândirea dreptului de proprietatea
asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, poate avea loc , în condiţiile
acestui text, doar prin acte între vii, printre care se numără şi donaţia.
Sancţiunea nerespectării interdicţiei cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a
dobândi terenuri în România cu nerespectarea textului constituţional, se
sancţionează cu nulitatea absolută, fiind vorba despre o interdicţie consacrată la
nivel constituţional.

2.2. Consimţământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea , ca şi orice alt contract , se încheie prin acordul de voinţă a

părţilor. În acest context, existenţa consimţământului este o condiţie indispensabilă
pentru perfectarea contractului. Întrucât, consimţământul, drept condiţie de
validitate a contractului este analizată la disciplina teoria generală a obligaţiilor,
apreciem oportună analiza doar a câtorva aspecte referitoare la consimţământ
raportate la vânzare.
Astfel, potrivit art. 1182 din Codul civil, contractul se încheie prin negocierea
lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Din
conţinutul acestei dispoziţii legale rezultă că în accepţiunea Codului civil,
formarea contractului se realizează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea acesteia.
Consimţământul părţilor trebuie să fie serios , liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză și neviciat.Sancţiunea aplicabilă pentru ipoteza în care
consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat prin eroare, dol, violenţă şi leziune,
prevăzută de dispoziţiile art. 1251 din Codul civil este anulabilitatea contractului,
adică nulitatea relativă.

2.3. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare

Cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Prin

urmare, obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel
cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale, în timp ce
obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul. Sub sancţiunea
nulităţii absolute, obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, iar,
obiectul obligaţiei, sub aceeaşi sancţiune a nulităţii absolute, trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil.Prin urmare, obiectul contractului de
vânzare-cumpărare urmeaza a fi analizat raportându-ne la cele două obligaţii ale
vânzătorului şi cumpărătorului și anume lucrul vândut și prețul.

7
 2.3.1. Lucrul vândut

Conform dispozițiilor art. 1657 din Codul civil, orice bun poate fi vândut
în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege , prin
convenţie sau testament. De asemenea, dispozițiile art. 1228 şi art. 1658 din Codul
civil statuează că, în lipsa unei prevederi contrare , contractul de vânzare-
cumpărare poate avea ca obiect şi un bun viitor. Din conţinutul acestor dispoziţii
legale se pot desprinde următoarele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
lucrul vândut pentru a putea face obiectul unui contract de vânzare cumpărare,
după cum urmează.

2.3.1.1.a.Lucrul vândut trebuie să fie posibil. Această condiție este impusă

de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil, căci
imposibilitatea obiectului contractului echivalează practic cu lipsa obiectului,
având drept consecință nulitatea absolută a contractului. În acest context, în
materia contractului de vânzare-cumpărare, dacă în momentul vânzării unui bun
individual determinat acesta a pierit în întregime, contractul nu produce nici un
efect. Dacă bunul a pierit doar în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în
momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării , fie reducerea corespunzătoare
a preţului.

2.3.1.2. b.Lucrul vândut trebuie să existe. Această condiţie necesită existența

actuală sau viitoare a bunului. Astfel, bunul care face obiectul vânzării poate să
existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor.
Referitor la vânzarea unui bun viitor , dacă obiectul vânzării îl constituie
un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul
s-a realizat, adică la data la care acesta devine apt de a fi folosit potrivit
destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul. În cazul vânzării unor
bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul individualizării de către
vânzător a bunurilor vândute.
2.3.1.3. c.Lucrul vândut să fie în circuitul civil. Această condiţie are în
vedere principiul liberei circulaţii a bunurilor susceptibile de apropriere, apte de a
face obiectul dreptului de proprietate, precum şi a principiului potrivit căruia
numai lucrurile aflate în circuitul civil pot face obiectul unui contract.
Lucrurile care nu se află în circuitul civil nu pot fi vândute. În acest context
bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale nu
pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu sunt în circuitul
civil, fiind declarate prin dispoziții legale inalienabile. Aşadar în cazul bunurilor
proprietate publică aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ,
interdicția ca aceste bunuri să fie înstrăinate este una absolută.

8
 Dacă în privinţa bunurilor proprietate publică prohibiţia de a încheia
contracte de vânzare - cumpărare este una absolută, în privinţa bunurilor
proprietate privată, există posibilitatea ca prin voinţa părţilor aceste bunuri să fie
scoase temporar din circuitul civil.
Sub acest aspect, în afară de limitele legale ale exercitării dreptului de
proprietate privată, Codul civil, permite cu caracter temporar şi în considerarea
unui interes legitim şi serios , precum şi a respectării ordinii publice şi a bunelor
moravuri, limitări ale exerciţiului dreptului de proprietate privată prin act juridic de
către proprietar, respectiv , aceste limitări pot fi instituite , potrivit art.1657 din
Codul civil prin convenţie şi testament. Având în vedere că dreptul de proprietate
conferă titularului său cele trei atribute: posesia , folosinţa şi dispoziţia, se poate
constata că în cele mai multe situaţii problema limitării exerciţiului dreptului de
proprietate se pune în legătură atributul de dispoziţie a proprietarului bunului.
Proprietarul poate consimţi la constituirea asupra bunului său a unor
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată - dreptul de uz, uzufruct ,
abitaţie, servitute sau superficie situație în care , ne găsim în prezenţa limitării
dreptului de proprietate prin voinţa proprietarului.
Este pentru prima dată când în legislaţia noastră, prin dispoziţiile art. 626
din Codul civil, i se conferă proprietarului posibilitatea de a consimți la
limitarea dreptului său prin acte juridice, cu condiția să nu încalce ordinea
publică şi bunele moravuri. Clauza de inalienabilitate poate fi însă doar
temporară, şi nu definitivă, ea neputând avea nu poate caracter perpetuu.
Pentru a fi opozabilă terţilor, potrivit, în cazul actelor translative de proprietate,
clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate
imobiliară în condiţiile prevederilor Codului civil privitoare la cartea funciară,
precum și ale legii cadastrului și publicității imobiliare.

2.3.1.4.d.Lucrul vândut trebuie să fie determinat sau determinabil.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, obiectul obligaţiei trebuie să fie determinat

sau cel puţin determinabil. Prin urmare, vânzarea care are un obiect nedeterminat
sau imprecis, echivalează cu lipsa obiectului şi , ca atare , este nulă absolut pentru
lipsa obiectului.
Operațiunea determinării bunurilor care fac obiectul contractului, se face
prin individualitatea lor. Astfel, în cazul bunurilor certe,acestea se determină prin
caracterele lor individuale, adică prin indicarea naturii lor (teren , construcţie,
autoturism,etc), sau alte elemente de identificare, iar, în cazul bunurilor
determinate generic, bunurile sunt determinate prin stabilirea precisă a cantităţii,
calităţii, sau valorii acestora , precum şi prin luarea în considerare a altor criterii de
determinare.

9
 2.3.1.5. e.Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut.

Prin natura sa, contractul de vânzare-cumpărare fiind un contract translativ de

proprietate. Pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate, vânzătorul
trebuie să fie proprietarul lucrului vândut, căci, conform principiului de drept ,
nimeni nu poate transmite bunul altuia. În acelaşi sens , dispoziţiile art. 17 din
Codul civil statuează că ,,nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe
drepturi decât are el însuşi”.
În acest context se pune problema ce se întâmplă dacă vânzătorul înstrăinează un
bun individual determinat care aparţine altuia. Este problema des întâlnită în
practică, sub denumirea de ,, vânzarea lucrului altuia”.
Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare , socotind că lucrul
vândut aparţine vânzătorului, se admite că vânzarea este anulabilă pentru eroare
asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietar
al lucrului. Această nulitate relativă poate fi invocată pe cale de acţiune(când preţul
s-a plătit) sau pe cale de excepţie(când preţul nu s-a plătit), numai de către
cumpărător şi succesorii lui nu de către vânzător, chiar dacă a fost de bună
credinţă.
Dacă părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul
vândut se află în proprietatea unei alte persoane, soluţia este controversată. Într-o
ipoteză se apreciază că vânzarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză,
reprezentând o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi deci este nulă absolut,
iar , dacă contractul s-a încheiat în frauda dreptului proprietarului, constituie un caz
tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului adagiu clasic , fraus omnia
corrumpit, adică frauda corupe totul.
Codul civil, reglementează la art.1683 alin. 1 problema vânzării bunului
altuia, statuând că: ,, dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual
determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar
vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la
titularul său către cumpărător”, operaţiune care se realizează fie prin dobândirea de
către vânzător a bunului de la adevăratul proprietar , fie prin ratificarea de către
adevăratul proprietar a vânzării. Sub acest aspect, s-a apreciat că trebuie să
distingem între două situaţii:
a. - proprietatea se strămută imediat, la încheierea contractului, ipoteză
în care, dacă vânzătorul nu are calitatea de proprietar, contractul de vânzare-
cumpărare este sancţionat cu nulitatea pentru neîndeplinirea cerinţei privind
lucrul vândut;
b. - dacă transferul dreptului de proprietate este amânat la un moment
ulterior încheierii contractului, și vânzătorul nu a devenit proprietarul bunului,
contractul de vânzare-cumpărare este sancţionat cu rezoluţiunea, pentru
neîndeplinirea obligaţiei de a dobândi lucrul şi a asigura transferul dreptului de
proprietate către cumpărător, potrivit art. 1683 alin. 4 din Codul civil .

10
 O situaţie asemănătoare vânzării lucrului altuia o reprezintă vânzarea unui
bun aflat în indiviziune, care , are însă un regim juridic diferit , în sensul că nu se
aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile privitoare la starea
de indiviziune.
Se poate aşadar concluziona că , în cazul vânzării bunurilor aflate în
indiviziune de către un singur proprietar, fără acordul celorlalţi coproprietari,
soarta contractului de vânzare-cumpărare va depinde de soarta partajului , atât
în cadrul vânzării de drept comun , cât şi în cazul vânzării silite , în condiţiile
Codului de procedură civilă.
Este evident că, fiecare dintre coproprietari poate să înstrăineze liber, fără
nicio restricţie şi fără acordul celorlalţi coproprietari, cota sa parte ideală din
bunul aflat în coproprietate, şi nu întreg bunul comun aflat în proprietate comună.
Codul civil reglementează ipoteza în care un coproprietar a înstrăinat bunul
proprietate comună, la fel ca şi în cazul vânzării bunului altuia care nu se află în
coproprietate, respectiv şi în această ipoteză, coproprietarul care a vândut bunul
proprietate comună , fără acordul celorlalţi coproprietari, este obligat să asigure
transferul proprietăţii întregului bun către cumpărător, urmând ca în situația în care
vânzătorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, cumpărătorul să poată solicita pe
lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota
parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi
cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
Conform dispozițiilor Codului civil orice acte juridice de dispoziţie cu privire
la bunul comun, nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Astfel,
vânzarea asupra unui bun comun aflat în proprietate comună este valabilă dacă
vânzătorul asigură transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului comun
către cumpărător , fie prin dobândirea de către vânzător a întregului bun comun ,
fie prin ratificarea vânzării de către ceilalţi coproprietari.

2.3.2. Preţul.

Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului şi constă într-o sumă de bani

pe care cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului în schimbul lucrului
vândut.
Preţul în contractul de vânzare-cumpărare trebuie analizat prin raportare la
dispoziţiile Codului civil care reglementează preţul ca obiect al contractului în
general, dispoziţii care se aplică în completarea normelor cu caracter special
instituite prin Codul civil în materia preţului din contractul de vânzare-cumpărare.

2.3.2.1.Condiţiile preţului.

Condiţiile preţului sunt determinate prin dispoziţiile Codului civil.

11
 2.3.2.1.1. a.Preţul trebuie să fie determinat în bani.

În acest sens , dispoziţiile art. 1660 din Codul civil statuează expres faptul că
preţul constă într-o sumă de bani.
Dacă înstrăinarea unui bun nu se face în schimbul unei sume de bani, atunci
el nu este valabil şi nu poate fi considerat contract de vânzare, iar , dacă este
încheiat în schimbul proprietăţii unui lucru, atunci contractul este valabil, dar
reprezintă un schimb şi nu o vânzare.
De asemenea, dacă în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui bun ,
părţile stabilesc plata unei prestaţii periodice în bani pe tot timpul vieţii
înstrăinătorului, contractul nu va fi de vânzare , ci este vorba despre un contract de
rentă viageră.

2.3.2.1.2. b.Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Potrivit dispozițiilor Codului civil, preţul trebuie să fie determinat sau cel
puţin determinabil. Prin dispoziţiile art. 1661 şi art. 1662 din Codul civil, sunt
stabilite condiţiile în care se consideră că preţul nu este determinat şi condiţiile în
care preţul poate fi determinat de către un terţ.
Astfel, în ceea ce priveşte preţul determinat, dispoziţiile art. 1661 din Codul
civil, prevăd că dacă vânzarea este făcută pe un preţ care nu a fost determinat în
contract , aceasta este valabilă, dacă părţile au convenit asupra modalităţii prin
care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care
nu necesită un nou acord de voinţă.
De asemenea, în condiţiile art. 1661 din Codul civil, prin acordul părţilor
preţul poate fi determinat de către un terţ, adică de către mai multe persoane.
Astfel, în condiţiile acestui text legal , părţile pot stabili în sarcina terţelor
persoane un termen pentru stabilirea preţului, iar , în ipoteza în care părţile
desemnate nu determină preţul în acest termen, sau , în lipsă , în termen de 6 luni
de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei
de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu,
prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului. Într-o atare
ipoteză, dispoziţiile cu caracter general instituite prin art.1232 din Codul civil,
instituie obligaţia terţului de a acţiona în mod corect, diligent şi echidistant.
O altă modalitate de stabilire a preţului este cea care se raportează la un
factor de referinţă. În acest sens, dispoziţiile art. 1234 din Codul civil statuează că
atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de
referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil,
el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai
apropiat.

12
 2.3.2.1.3. c. Preţul trebuie să fie serios.

Această condiţie rezultă expres din dispozițiile art. 1660 alin. 2 din Codul
civil, în care se stabileşte drept prima condiţie pe care trebuie să o îndeplinească
preţul , aceea ca acesta să fie serios, adică să nu fie derizoriu. Această condiţie
impune ca preţul să reprezinte intenţia reală a părţilor, adică echivalentul valoric al
lucrului cumpărat.
Vânzarea este anulabilă (lovită de nulitate relativă) când preţul este într-
atât de disproporţionat faţă de valoarea lui, încât este evident că părţile nu au
dorit să consimtă la o vânzare. Și în cazul preţului derizoriu, contractul este nul
ca vânzare cumpărare, dar poate subzista ca donaţie, dacă s-a făcut cu intenţia de a
face o liberalitate şi cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru
donaţii.
Este posibil însă ca preţul să fie serios , dar să fie totuşi inferior valorii sale,
situaţie în care, în principiu, vânzarea este valabilă, în temeiul libertăţii părţilor de
a stabili preţul sub sau peste valoarea lucrului.

2. 3.2.1.4. d. Preţul vânzării trebuie să fie sincer.

Această condiţie impune ca preţul să fie real , stabilit efectiv şi cu scopul de

a fi plătit în realitate, deci să nu fie stabilit în mod fictiv.
Sub acest aspect, dispoziţiile art. 1665 alin. 1 din Codul civil, sancţionează cu
anulabilitatea contractul care este încheiat fără ca preţul să fie sincer. Astfel,
vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a plăti.
Această condiţie are semnificaţia unei condiţii potestative, condiţie prin care
debitorul nu se obligă juridiceşte.

2.4. Cauza în contractul de vânzare-cumpărare.

Printre condiţiile de validitate ale oricărui contract, art. 1179 din Codul civil
enumeră cauza care trebuie să fie licită şi morală , după care art. 1235 din Codul
civil defineşte cauza drept motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul.
Prin urmare, în structura unui contract intră două elemente: scopul imediat
(causa proxima) care este determinat pe categorii de acte juridice şi scopul mediat
(causa remota). Scopul imediat este constant şi invariabil pentru aceeaşi specie
de acte juridice, iar , în cazul vânzării cumpărării el constă în reprezentarea
contraprestaţiei celeilalte părţi. Astfel, în cazul contractului de vânzare cumpărare
transmiterea proprietăţii de către vânzător are drept cauză plata preţului de către
cumpărător. Ca atare scopul imediat urmărit de către vânzător, respectiv acela de a
obţine preţul, este un element obiectiv deoarece este acelaşi pentru toate vânzările.
Spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat este subiectiv şi variabil ,
constând în mobilul determinat al consimţământului fiecăruia dintre părţile
contractului. Ca atare, scopul mediat se determină pentru fiecare caz în parte,
13
chiar şi în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice. El se referă , de exemplu la
însuşirile unei prestaţii , calităţile unei persoane, etc.

2.4.1.Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cauza în contractul de

vânzarecumpărare

Indiferent de obiectul convenţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

2.4.1.2. a. Cauza trebuie să existe. Această condiţie derivă din faptul că

orice obligaţie fără cauză valabilă nu poate avea nici un efect. Nu trebuie de
asemenea confundată existenţa cauzei cu faptul de a fi expresă. În acest context,
dispoziţiile 1239 alin. 2 din Codul civil prevede că existenţa cauzei se prezumă
până la proba contrară, motiv pentru care lipsa cauzei trebuie dovedită.
În ceea ce priveşte cauza expresă, art. 129 alin. 1 din Codul civil, statuează că
un contract este valabil chiar şi atunci când cauza nu este expres prevăzută.
2.4.1.3. b.Cauza trebuie să fie licită. Această condiţie este prevăzută expres
prin art.1236 alin. 2 din Codul civil, care stipulează că o cauză este ilicită atunci
când ea este contrară legii şi ordinii publice. De asemenea, potrivit art. 127 din
Codul civil cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a
eluda aplicarea unei norme legale imperative.
În ipoteza în care, spre exemplu , vânzătorul şi cumpărătorul încheie un act
fictiv în scopul de a sustrage din dreptul de gaj general al creditorului un bun
urmăribil creând prin aceasta o stare de insolvabilitate sau agravând starea de
insolvabilitate a debitorului, actul încheiat este fraudulos.
În practica judiciară s-a considerat , de exemplu, că este vorba de o cauză ilicită în
ipoteza în care părţile care au încheiat un contract de vânzare-cumpărare al unui
imobil au ştiut că acesta aparţine altuia şi, fiind de rea-credinţă ,au urmărit să
fraudeze pe adevăratul proprietar.
De asemenea, dacă lucrul vândut este un bun scos din circuitul civil,
vânzarea este nulă absolut pentru ilicitatea obiectului prestaţiei din partea
vânzătorului, dar, în acelaşi timp, nulă absolut şi pentru ilicitatea cauzei din
cauza cumpărătorului, care, prinipoteză, ar fi de rea credinţă, cunoscând
caracterul ilicit al prestaţiei vânzătorului, de vreme ce cauza prestaţiei acestuia
(preţul) se sprijină pe o contraprestaţie (lucrul vândut) ilicită.
2.4.1.4. c. Cauza trebuie să fie morală. Această condiţie este prevăzută de
dispoziţiile art. 1236 alin.3 din Codul civil, care statuează că o cauză este imorală
atunci când este contrară bunelor moravuri. Scopul actului juridic este moral
atunci când este în concordanţă cu regulile de convieţuire socială, după cum prevăd
şi dispoziţiile art. 11 din Codul civil, în sensul cărora , nu se poate deroga prin
convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică
sau de la bunurile moravuri.
Astfel, s-a decis că vânzarea între concubini este valabilă, în afară de cazul
în care ar avea o cauză imorală, cum ar fi ipoteza în care încheierea
14
contractului de vânzare-cumpărare ar avea loc pentru menţinerea unor relaţii de
concubinaj.
Deasemeni, preţul în contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie serios,
adică să constituie o cauză suficientă a obligaţiei corelative a vânzătorului de a
transmite proprietatea asupra lucrului vândut. El nu trebuie să fie disproporţionat
faţă de valoarea reală a lucrului vândut. În cazul în care disproporţia rezultă din
faptul că un contractant a profitat de lipsa de experienţă sau de nevoia celuilalt
contractant, sau de starea de constrângere a celuilalt, este vorba despre leziune, dar
nu despre una obişnuită, care , în dreptul nostru atrage nulitatea relativă a
convenţiei numai în cazul în care aceasta a fost încheiată de minorul cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, ci , de o leziune care s-ar analiza într-o cauză imorală, ce
atrage nulitatea absolută a convenţiei.

2.2. Condiţiile de validitate extrinseci ale contractului de vânzare-

cumpărare

Pe lângă condiţiile de validitate intrinseci ale contractului de vânzare-

cumpărare mai sus analizate, mai este necesară, în unele cazuri, pentru
transmiterea dreptului de proprietate şi întrunirea unor condiţii extrinseci pentru
validitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, după cum am precizat , legislaţia noastră impune şi alte condiţii de
care atârnă validitatea contractului de vânzare-cumpărare. Este vorba despre
necesitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilelor în formă
autentică, a autorizării prealabile în cazurile prevăzute de lege, precum şi de
necesitatea respectării dreptului de preempţiune în cazurile prevăzute de lege.
Dreptul de preempţiune va face obiectul unei analize distincte în cadrul lucrării.
Sub aspectul respectării unor condiţii de formă , drept condiţii de validitate
ale contractului, Codul civil consacră dispoziţii privitoare la forma contractului
prin art. 1240-1245. Potrivit acestor dispoziţii voinţa de a contracta poate fi
exprimată verbal sau în scris. Voinţa de a contracta prin exprimare verbală
reprezintă expresia consensualismului în perfectarea convenţiilor, dar , în marea
majoritate a contractelor, exprimarea consimţământului pentru încheierea
contractului se exprimă în formă scrisă. În ceea ce priveşte exprimarea voinţei de a
contracta în scris, înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub
semnătură privată sau autentică, având forţa probantă prevăzută de lege.
În cazul în care legea impune drept condiţie de validitate a convenţiei
încheierea contractului în formă autentică, această formă este considerată un
element intrinsec al actului juridic, astfel că, este lovit de nulitate absolută
contractul încheiat în lipsa formei pe care legea o impune pentru încheierea sa
valabilă. De asemenea,în cazul în care forma contractului se stabileşte prin
convenţia părţilor, formă pe care legea nu o cere, Codul civil, statuează în
art.1241 alin. 2 că în această ipoteză contractul este valabil chiar dacă forma nu a
fost respectată de părţi.

15
 Codul civil, prin art. 1244 impune obligativitatea formei autentice, sub
sancţiunea nulităţii absolute , în cazul convenţiilor care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează să fie înscrise în cartea funciară.
Actele juridice între vii încheiate pentru înstrăinarea prin vânzare a unui
bun, precum şi vânzarea unei moşteniri, pentru a putea fi înscrise în cartea
funciară trebuie încheiate în formă autentică.
Această condiţie de validitate pentru înscrierea drepturilor reale şi a
dezmembrămintelor acestuia în cartea funciară, drept condiţie pentru dobândirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor , ca şi de altfel, a oricăror imobile, este
reglementată prin art. 1244 din Codul civil, care dispune că: ,, în afara cazurilor
prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează să fie înscrise în cartea funciară”.
Rezultă aşadar că , în materia actelor juridice prin care se transmite sau se
constituie dreptul de proprietate asupra imobilelor, forma autentică a acestor acte
juridice fiind un element intrinsec al actului de înstrăinare încheiat este o
condiţie ad validitatem , de care depinde validitatea actului juridic respectiv,
nerespectarea acestei forme atrăgând nulitatea absolută a actului juridic
respectiv.
Deşi , în principiu, dispoziţiile art. 1273 alin. 1 din Codul civil , statuează că
drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor,trebuie
să avem în vedere obligativitatea înscrierii drepturilor reale asupra imobilelor prin
vânzare în cartea funciară, ca o condiţie pentru dobândirea dreptului de proprietate
asupra acestora.

Secţiunea 3. Contracte premergătoare vânzării-cumpărării

3. 1. Consideraţii generale.

Încheierea contractului de vânzare cumpărare şi nu numai, este adesea

precedată de încheierea unor acorduri premergătoare, în care una dintre părţi
sau ambele părţi îşi manifestă voinţa care anticipează consimţământul de a
vinde şi de a cumpăra, sau îşi asumă obligaţia de a aduce consimţământul sau
ratificarea contractului din partea adevăratului proprietar.
Prin urmare, realitatea economică şi juridică impune ca , în multe situaţii,
anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părţile să apeleze la
numeroase acorduri premergătoare prin care părţile se leagă totuşi juridic în sensul
că stabilesc încheierea contractului în viitor , situaţie în care certitudinea cu privire
la încheierea contractului nu este una absolută, ci una relativă.
Această realitate juridică a necesitat intervenţia legiuitorului pentru a
reglementa aceste contracte premergătoare, care, nu sunt incompatibile , cu
principiul consensualismului, aspect realizat în cuprinsul dispozițiilor Codului
civil, care au reglementat expres aceste contracte premergătoare.
Astfel, în materia vânzării - cumpărării, Codul civil reglementează:

16
 - pactul de opţiune privind contractul de vânzare (art.1668);\

- promisiunea unilaterală şi bilaterală de vânzare sau de cumpărare(art.1669) ş

- dreptul de preempţiune(art. 1730-1740).

3.2.Pactul de opţiune privind contractul de vânzare

Codul civil reglementează expres pactul de opţiune în materia generală a

obligaţiilor contractuale în cuprinsul art. 1278 , iar , în materia vânzării , pactul de
opţiune este reglementat în art. 1668.
Conform dispozițiilor art. 1278 din Codul civil, pactul de opţiune este o
convenţie prin care părţile stabilesc ca una dintre ele să rămână legată de
propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, ipoteză în
care acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi producând efecte.
Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi
stabilit de instanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.Deci
contractul de se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către
beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact.
Pentru a produce efecte juridice contractul valabil încheiat prin acceptarea de
către beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, este necesar, pe de o parte,
atât pactul de opţiune , cât şi declaraţia de acceptare , să îmbrace forma
autentică, iar pe de altă parte, este obligatorie înscrierea dreptului în cartea
funciară, în lipsa căreia , acesta nu poate fi dobândit .
Practic, prin această convenţie , numită pact de opţiune, promitentul îşi dă
consimţământul deplin şi definitiv la încheierea unui contract, iar beneficiarul
consimte sau nu la acea ofertă într-un termen convenţional sau stabilit de instanţă,
pe durata eficacităţii contractului, oferta promitentului fiind irevocabilă.
Codul civil prevede că în cazul pactului de opţiune privind un contract de
vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi
exercitarea opţiunii sau , după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se
poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.
Pornind de la constatarea că pactul de opţiune prezintă elementele unei
promisiuni de vânzare, dar şi ale unui contract de vânzare cumpărare , s-a pus
problema dacă pactul de opţiune are caracteristicile unei varietăţi ale promisiunii
unilaterale de vânzare.
Sub acest aspect , pornind de la faptul că , o promisiune de vânzare este unilaterală
atunci când o singură parte contractantă se obligă să vândă, sau să cumpere un
lucru, cealaltă parte rezervându-şi numai facultatea de a-şi manifesta, ulterior, de
obicei înăuntrul unui termen consimţământul de a încheia contractul de vânzare-
cumpărare şi , în contextul în care, prin pactul de opţiune, numai una dintre părţi
(promitentul ) se angajează ferm să vândă şi că este posibil ca vânzarea să fie
perfectată sau nu, s-a apreciat că pactul de opţiune prezintă caracteristicile unei
varietăţi a promisiunii unilaterale de vânzare. Dar, deşi pactul de opţiune are

17
caracter unilateral, născând obligaţii doar în sarcina emitentului propunerii, acesta
este un act bilateral.
În acest caz, avem de a face cu un contract unilateral care presupune un
acord de voinţe, fiind aşadar de formaţie bilaterală, pe când, în cazul
angajamentului unilateral, avem de a face cu o singură voinţă juridică deocamdată
neîntâlnită cu acceptarea din partea destinatarului. Dar, evident că şi promisiunea
unilaterală poate face obiectul unei convenţii, cum este cazul promisiunii
unilaterale de vinde sau de a cumpăra , care poate îmbrăca forma unei convenţii.
În literatura de specialitate s-a afirmat ca acest drept este un drept potestativ,
care dă naştere unui contract de vânzare prin exprimarea opţiunii de cumpărare
într-un pact de opţiune şi care, trebuie în mod evident comunicat promitentului-
vânzător pentru ca acesta să producă efecte juridice şi poate fi revocat liber până se
consideră comunicat.

3.3.Promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare.

Promisiunea de a contracta este reglementată prin norme cu caracter general

în materia tuturor contractelor , prin art. 1279 din Codul civil, iar în materia
vânzării prin normele speciale instituite prin dispoziţiile art. 1669.
Art. 1669 din Codul civil, nu consacră expres instituţia promisiunii unilaterale
de vânzare sau de cumpărare, iar în cuprinsul art. 1669 alin. (3) din Codul civil, se
face doar precizarea că dispoziţiile privitoare la promisiunea bilaterală de vânzare
se aplică în mod corespunzător şi în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de
cumpărare.
În lipsa unei reglementări exprese a promisiunii unilaterale de vânzare sau de
cumpărare, această instituţie recunoscută de doctrină şi jurisprudenţă este definită
ca fiind un contract prin care o parte (promitent) se obligă să vândă un bun, la
un preţ determinat, celeilalte părţi (beneficiar), care acceptă promisiune,
rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior acordul său la cumpărarea
bunului. De exemplu: dacă locatorul-proprietar se obligă faţă de locatar să-i
vândă, la un preţ stabil, lucrul dat în locaţiune, dacă locatarul îşi va manifesta
voinţa de a-l cumpăra.
O promisiune unilaterală de vânzare , constituie un contract unilateral,
întrucât creează obligaţii numai în sarcina uneia din părţi (promitentul), însă acesta
nu reprezintă o vânzare-cumpărare, fiind de fapt un antecontract, care dă naştere
la un drept de creanţă una din părţi fiind obligată (obligaţie de a face) faţă de
cealaltă să vândă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în
sensul de a-l cumpăra ori nu. Ca atare, promisiunea unilaterală de vânzare este un
contract unilateral care dă naştere unei singure obligaţii în sarcina
promitentului, fiindcalificat ca un antecontract, care nu transferă dreptul de
proprietate asupra lucrului de la promitent la beneficiar.
Dacă beneficiarul acceptă promisiunea, se va încheia contractul de
vânzare-cumpărare, cu efectul translativ de proprietate din momentul încheierii
şi numai pentru viitor. Evident că dacă promisiunea de vânzare a constat într-un
18
bun imobil, atunci contractul de vânzare-cumpărare încheiat ca efect al acceptării
promisiunii va trebui încheiat în formă autentică , iar dreptul de proprietate se va
dobândi numai prin înscrierea acestuia în cartea funciară.
Promisiunea unilaterală de vânzare nu se poate confunda cu simpla ofertă
de vânzare, întrucât dacă oferta de vânzare reprezintă un act juridic unilateral, o
manifestare de voinţă unilaterală a unei sigure părţi, care, prin definiţie încă nu
s-a întâlnit cu o altă manifestarea de voinţă pentru a forma un contract,
promisiunea unilaterală de vânzare este un contract unilateral care presupune
acordul a două voinţe.
Prin urmare, promisiunea unilaterală de vânzare nu poate fi retrasă în mod
unilateral până când beneficiarul nu-şi manifestă opţiunea în interiorul termenului
fixat în acest scop, în timp ce oferta poate fi oricând retrasă înainte de acceptarea ei
de către persoana căreia a fost adresată.

3.4. Antecontractul de vânzare-cumpărare.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare şi promisiunea unilaterală de

cumpărare sau de vânzare şi-au găsit consacrarea legislativă, ea fiind expresia unei
schimbări radicale de concepţie în ceea ce priveşte executarea în natură a
promisiunilor de vânzare care au ca obiect terenuri. Astfel, potrivit art. 1.669
Codului civil: „când una dintre părţile care au încheiat promisiunea bilaterală
de vânzare sau promisiune unilaterală de vânzare sau de cumpărare refuză,
nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de
validitate sunt îndeplinite; dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la
data la care contractul trebuia încheiat; în cazul promisiunii unilaterale de
cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi
fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra
acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă”. Ca atare, în ipoteza prevăzută
de art. 1.669 alin. (4) C. civ., instanţa, la cererea beneficiarului promisiunii nu mai
poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare. Promisiunea
bilaterală de vânzare, nu este un contract de vânzare-cumpărare propriu-zis, ci o
convenţie premergătoare contractului de vânzare-cumpărare, netranslativă de
proprietate, care are ca obiect nu o obligaţie de a da, ci una de a face, respectiv
de a încheia în viitor contractul translativ de proprietate. De asemenea , după
cum s-a statuat în practica judecătorească, acţiunea în constatare prin care instanţă
constată existenţa antecontractului de vânzare-cumpărare este inadmisibilă,
întrucât, după încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, părţile au
posibilitatea să ceară realizarea dreptului , fie prin autentificarea unui act de
înstrăinare, la notarul public , fie în justiţie dacă vânzătoarea refuză să se prezinte
la notarul public, adică pe calea executării silite a antecontractului prin care
instanţa pronunţă a hotărâre care ţine loc de autentic de vânzare cumpărare.
În ceea ce priveşte publicitatea antecontractului de vânzare-cumpărare,
potrivit art. 902 alin. 2 , pct. 12 din Codul civil, acesta se notează în cartea
19
funciară pentru opozabilitate faţă de terţi. În completarea acestei dispoziţii
legale , prin art. 904 din Codul civil se prevede că proprietarul unui imobil poate
cere ca intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca în folosul unei anumite persoane să
fie notată, arătând în acest din urmă caz şi suma ce corespunde obligaţiei garantate.
Cu referire la forma în care trebuie încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare și
în conformitate cu actuala reglementare este posibilă pronunţarea unei hotărâri care
să ţină loc de act autentic, chiar dacă promisiunea de vânzare a unui imobil a fost
încheiată în forma înscrisului sub semnătură privată. Cerinţa expresă a încheierii
antecontractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a fost reglementată
prin art. 5 alin. (1) din Legea nr.17/2014 privind unele măsuri de reglementare a
vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a
Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în
administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie
agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului.
După cum se poate observa, dispoziţiile art. 5 alin.(1) din Legea nr.17/2014
trebuie raportate la obiectul de reglementare a Legii nr.17/2014,care vizează
vânzarea-cumpărarea de terenuri agricole din extravilan. Pe cale de consecinţă, s-ar
putea concluziona faptul că cerinţa înscrisului sub semnătură privată în care trebuie
încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare a unui teren, vizează doar terenurile
agricole din extravilan. Apreciem faptul că în privinţa formei pe care trebuie să o
îmbrace antecontractul de vânzare-cumpărare a unui teren agricol sau neagricol din
intravilanul localităţilor, potrivit principiului simetriei , intenţia legiuitorului este
aceea ca toate antecontractele de vânzare cumpărare , indiferent dacă vizează
terenuri din intravilan sau extravilan , şi indiferent de categoria de folosinţă , să fie
încheiate sub forma unui înscris sub semnătură privată, drept condiţie de validitate
a antecontractului.
Având în vedere aceste considerente , principiul simetriei actelor juridice nu
poate permite ca pentru înscrierea în cartea funciară a antecontractului de vânzare-
cumpărare să fie suficientă, forma înscrisului sub semnătură privată, în timp ce
radierea din cartea funciară, chiar pentru situaţia în care înscrierea s-a făcut în baza
unui act juridic ce conţine un pact comisoriu şi se solicită radierea ca urmare a
rezoluţiunii sau rezilierii, să îmbrace forma unui înscris autentic. Totodată, trebuie
precizat faptul că orice antecontract de vânzare a unui imobil sau având ca obiect
transmisiunea unui alt drept real asupra acestuia care nu respectă forma autentică
este şi rămâne lovit de nulitate absolută.
Considerăm că una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca
instanța judecătorească să pronunţe hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de
act autentic de vânzare, deci să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, este
aceea ca însăşi promisiunea de vânzare să îndeplinească condiţiile de validitate
ale contractului promis, adică să fie încheiată în formă autentică. Acest fapt se
justifică întrucât , dacă contractul de vânzare-cumpărare a unui teren poate fi
încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai în formă autentică, atunci şi
promisiunea de vânzare-cumpărare a unui teren , pentru a putea fi executată
silit prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic
20
de vânzare, trebuie să fie încheiată tot în formă autentică. O astfel de promisiune
bilaterală de vânzare a unui teren care nu a fost încheiată în formă autentică, ci sub
forma unui înscris sub semnătură privată, nu ar putea fi executată silit prin
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, beneficiarul
unei astfel de promisiuni de vânzare , în cazul neîndeplinirii obligaţiile din
antecontract , de către cealaltă parte, putând beneficia doar de daune-interese, în
temeiul art. 1279 alin. 2 din Codul civil.
Prin urmare, condiţia formei autentice pentru încheierea unui antecontract de
vânzare - cumpărare a unui teren este impusă doar pentru a se putea executa silit
antecontractul respectiv prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc
de act autentic de vânzare-cumpărare. Aceste antecontracte în ipoteza în care
părţile îşi îndeplinesc de bună voie obligaţiile contractuale fiind pe deplin valabile
şi având forţă obligatorie între părţi , la fel ca şi în cazul oricărui contract.

Secţiunea 4. Dreptul de preempţiune.

4. 1. Noţiune. Reglementare.

Până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, era folosită denumirea de

,,drept de preempţiune” , având aplicabilitate cu precădere în materia înstrăinării
terenurilor , fiind folosită pentru a defini dreptul prioritar conferit de lege anumitor
persoane la dobândirea unor categorii de terenuri. Ca atare, până la intrarea în
vigoare a Codului civil, denumirea drept de preempţiune viza doar dreptul de
prioritate la cumpărare conferit de lege. În situaţia în care dreptul prioritar era
rezultatul voinţei părţilor , se utiliza denumirea ,, pact de preferinţă”.
Rezultă aşadar că, ori de către ori dreptul prioritar la cumpărare era conferit
de lege, se folosea denumirea ,, drept de preempţiune”, iar atunci când acest drept
prioritar era rezultatul acordului de voinţă al părţilor se folosea denumirea de ,,
pact de preferinţă”. Actualul Cod civil, utilizează o altă terminologie în cazul
dreptul de prioritate la cumpărare derivat din acordul părţilor , denumirea utilizată
de Codul civil fiind aceea de ,, drept convenţional de preempţiune”.
În acest context , din analiza dispoziţiilor Codului civil, constatăm că în
materia vânzării , dreptul de dreptul de preempţiune este reglementat cu caracter
general prin dispoziţiile art. 1730-1740 care reglementează atât dreptul de
preempţiune reglementat prin lege, cât şi situaţia în care dreptul prioritar la
cumpărare este rezultatul voinţei părţilor materializată prin contract. Obiectul
dreptului de preempţiune poate fi atât un bun mobil, cât şi un bun imobil.
În acelaşi timp, Codul civil reglementează expres şi două drepturi de
preempţiune care trebuie respectate în cazul înstrăinării prin vânzare a unor
terenuri: dreptul de preemţiune la cumpărarea terenurilor din fondul forestier
proprietate privată, reglementat prin art. 1746 şi care se coroborează cu art. 45 din
Legea nr. 46/2008-Codul silvic şi , respectiv , în cadrul contractului de locaţiune ,
dreptul de preempţiune al arendaşului la cumpărarea bunurilor agricole arendate

21
(art. 1849), acest drept urmând a se exercita potrivit art.1730-1739, care
reglementează dreptul de preempţiune în materia vânzării.

4.2. Reglementări cu caracter general ale dreptului de preempţiune

instituite prin actualul Cod civil , și Codul de procedură civilă şi prin unele
acte normative speciale în materia vânzări de imobile.

Aşa după cum rezultă din conţinutul art. 1730 din Codul civil, dreptul de
preempţiune poate fi instituit prin lege sau prin convenţie, în oricare din aceste
modalităţi titularul său având dreptul să cumpere cu prioritate un teren.

În ceea ce priveşte caracterele juridice ale dreptului de preempţiune, acestea

sunt menţionate prin art. 1739 din actualul Cod civil, respectiv acest drept este
indivizibil, ceea ce înseamnă că preemptorul este obligat să cumpere întregul bun
scos la vânzare de către proprietar, iar nu o fracţiune din acest bun. De asemenea,
potrivit aceluiaşi text de lege , dreptul de preempţiune nu poate fi cedat prin acte
juridice altor persoane. În cazul unui concurs de preemptori, potrivit art. 1734 din
Codul civil , contractul de vânzare se putea încheia numai cu unul dintre aceştia,
respectiv:

a.-cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se află în concurs

cu titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;

b.- cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzător, atunci când se

află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune;

c.-dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune

care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs
cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;

d.- dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune

având dată certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari
ai unor drepturi convenţionale de preemţiune.

De asemenea, art. 1740 din Codul civil, instituie două caractere ale dreptului
de preempţiune, respectiv , caracterul temporal şi caracterul transmisibil , dar
acestea , după cum rezultă din textul legal , sunt incidente doar în cazul dreptului
de preempţiune convenţional. Astfel, potrivit art. 1740 din Codul civil, dreptul
convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepţia
situaţiei în care a fost constituit pe un anumit termen. În ipoteza în care dreptul
convenţional de preempţiune a fost constituit pe un termen, acest termen se reduce
la 5 ani de la data constituirii, dacă nu a fost stipulat un termen mai lung. Dacă a
fost stabilit un termen şi preemptorul a decedat înainte de împlinirea acestuia,
22
dreptul se transmite moştenitorilor săi, ceea ce reliefează caracterul transmisibil al
dreptului convenţional de preempţiune.
În vederea exercitării dreptului de preempţiune, prima etapă constă în
notificarea adresată de către promitent , titularului dreptului de preferinţă, adică
preemptor. Astfel, din coroborarea art. 1730 alin. 3 cu art. 1732 alin. 1 şi alin. 2
din Codul civil, rezultă că informarea preemptorului despre intenţia de vânzare se
poate face în condiţiile art. 1730 alin. 3 prin ofertă de vânzare adresată de către
promitent , sau , în condiţiile art. 1732 alin. 1 şi alin. 2 prin notificarea conţinutului
contractului încheiat de către promitent cu un terţ. În acest context, potrivit art.
1730 alin. 3 din Codul civil, după primirea ofertei preemptorul poate să accepte sau
să respingă oferta de vânzare. În cazul bunurilor imobile, preemptorul trebuie să
accepte oferta de vânzare în cel mult 30 de zile de la comunicarea ofertei, în caz
contrar , titularul dreptului de prempţiune care a respins oferta nu îşi mai poate
exercita acest drept cu privire la contractul ce i s-a propus. În ipoteza exercitării
dreptului convenţional de preemţiune de către preemptor în urma notificării către
acesta a conţinutului contractului de vânzare încheiat cu terţul, preemptorul trebuie
să îşi exercite dreptul de preempţiune în cazul bunurilor imobile în teremen de 30
de zile care curge de la data comunicării către preemptor a notificării.
Codul civil, consacră de asemenea , în art. 1731 , posibilitatea vânzării către
un terţ a bunurilor cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau
convenţional, dar , o astfel de vânzare se poate face numai sub condiţia suspensivă
a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor, iar , potrivit
dispoziţiilor art. 1733 alin. 2 din Codul civil, clauzele contractului încheiat cu terţul
având drept scop să împiedice exercitarea dreptului de preempţiune nu produc
efecte faţă de preemptor. Rezultă aşadar că în cazul vânzării către un terţ a
bunurilor cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional,
contractul de vânzare-cumpărare este afectat de o condiţie suspensivă , care constă
în aceea că acest contract se va încheia doar în ipoteza în care preemptorul nu îşi
va exercita dreptul de preempţiune. Coroborând dispozițiile art.1731 cu
dispoziţiile art. 1733 din Codul civil , rezultă că , în ipoteza vânzării bunului cu cu
privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional către un terţ,
supusă condiţiei suspensive a neexercitării dreptului de preempţiune de către
preemptor, vânzătorul prefigurează conţinutul contractului încheiat cu terţul, dar ,
în cuprinsul contractului se va însera o clauză având semnificaţia unei condiţii
suspensive , potrivit căreia perfectarea vânzării se va face doar în ipoteza
neîndeplinirii condiţiei suspensive prin care preemptorul nu îşi exercită dreptul de
preempţiune. Prefigurarea conţinutului contractului încheiat cu un terţ sub condiţie
suspensivă , rezultă din conţinutul art. 1733 , care face referire expresă , în această
ipoteză, la notificarea de îndată de către vânzător a conţinutului contractului
încheiat cu un terţ către preemptor.
În ipoteza în care după notificarea promitentului către preemptor a conţinutului
contractului încheiat cu un terţ, preemtorul îşi exercită dreptul de preempţiune prin
comunicarea către vânzător a acordului său de a încheia contractul de vânzare, ,
însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului, potrivit art. 1733 din
23
Codul civil, prin exercitarea preempţiunii, contractul de vânzare se consideră
încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu
terţul, iar contractul încheiat cu terţul se desfiinţează retroactiv. Sub acest aspect, o
precizare importantă este adusă prin art. 1736 din Codul civil, respectiv atunci
când în contractul încheiat cu terţul s-au acordat termene de plată a preţului,
preemptorul nu se poate prevala de aceste termene.
Unul dintre cazurile instituite prin acte normative speciale în materia
dreptului de preempţiune este cel stabilit prin art. 123 alin. 3 din Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale , vizând ipoteza în care consiliile locale
sau judeţene hotărăsc vânzarea unui teren aflat în proprietatea privată a unităţii
administrativ teritoriale pe care sunt ridicate construcţii. Într-o atare ipoteză se
conferă un drept de preempţiune la cumpărarea acestor terenuri aferente
construcţiilor constructorilor de bună-credinţă. În acest sens, proprietarii
construcţiilor vor fi notificaţi în termen de 15 zile asupra hotărârii consiliului local
sau judeţean şi îşi pot exprima opţiunea de cumpărare în termen de 15 zile de la
primirea notificării. Preţul de vânzare se stabileşte pe baza unui raport de evaluare,
aprobat de consiliul local sau judeţean , după caz.

4.3. Publicitatea dreptului de preempţiune

În privinţa publicităţii dreptului de preempţiune asupra unui imobil,

dispoziţiile art. 1733 din Codul civil stipulează că dreptul convenţional de
preempţiune în legătură cu un imobil se notează în cartea funciară. Dacă o
asemenea notare a fost făcută, acordul preemptorului nu este necesar pentru acela
care a cumpărat sub condiţie suspensivă să îşi poată înscrie dreptul în cartea
funciară, în baza contractului de vânzare încheiat cu proprietarul. Înscrierea se face
sub condiţia suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii
prin care s-a dispus înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de carte funciară
dovada consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului. Din conţinutul acestei
dispoziţii legale, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate , rezultă că
notarea dreptului de preempţiune nu indisponibilizează bunul care poate fi vândut
unui terţ, dar numai sub condiţie suspensivă, urmând ca ,cumpărătorul (terţul) să îşi
înscrie provizoriu dreptul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu
proprietarul de carte funciară, fără a fi necesar acordul preemptorului. Dacă
preemptorul îşi manifestă voinţa de cumpăra imobilul, la cererea acestuia,
înscrierea provizorie se radiază prin notificarea preemptorului adresată biroului
de carte funciară prin care acesta face dovada consemnării preţului către vânzător
în termen de 30 de zile de la data comunicării încheierii prin care s-a dispus
înscrierea provizorie.

24
 4.4.Dreptul de preempţiune în cazul vânzării-cumpărării de terenuri
agricole situate în extravilan,în contextul Legii nr.17/2014 privind unele
măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în
extravilan şi de modificare a Legii nr.268/2001 privind privatizarea
societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi
privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţare a Agenţiei Domeniilor
Statului.

Potrivit noii reglementări, respectiv prevederile capitolului III din Legea

nr.17/2014 (art.4-8) înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în
extravilan în favoarea cetăţenilor şi persoanelor juridice aparţinând unui stat
membru al Uniunii europene sau statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul
Economic European sau Confederaţiei Elveţiene, precum şi în favoarea cetăţenilor
unui stat terţ , apatridului cu domiciliul într-un stat terţ şi persoanelor juridice
având naţionalitatea unui stat terţ, se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de
formă prevăzute de Codul civil şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor,
arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al Statului român , prin Agenţia
Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale. În ceea ce
priveşte arendaşi ,prevederile art. 11 din lege statuează căpentru a putea beneficia
de dreptul de preempţiune la cumpărarea terenului situat în extravilan , aceştia
trebuie să deţină această calitate pentru terenul respectiv, stabilită printr-un
contract de arendă valabil încheiat şi înregistrat potrivit dispoziţiilor legale, la
momentul afişării ofertei de vânzare la sediul primăriei.
Ca atare, se poate constata că, potrivit noii reglementări se extinde dreptul de
preempţiune, introducându-se , în calitate de preemptor statul , pentru ca acesta să
poată interveni în cazurile prevăzute de lege, precum şi coproprietari şi proprietari
vecinii , în scopul de a extinde suprafeţele unor ferme agricole.
Astfel, în contextul noii reglementări , prin care se simplifică procesul de
vânzarecumpărare şi în privinţa exercitării dreptului de preempţiune, vânzătorul
înregistrează la primăria din raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află
terenul, o cerere prin care solicită afişarea ofertei de vânzare a terenului agricol
situat în extravilan, în vederea aducerii acesteia la cunoştiinţa preemptorilor.
Cererea este însoţită de oferta de vânzare a terenului agricol, care cuprinde pe
lângă preţul cerut pentru terenul ce urmează să fie vândut, numele şi prenumele
vânzătorului, adresa sa completă unde are domiciliul vânzătorul, amplasamentul
terenului,suprafaţa , categoria de folosinţă şi clasa de calitate, documentele
cadastrale necesare vânzării-cumpărării, precum şi copia documentului care atestă
calitatea de proprietar. În termen de o zi lucrătoare de la înregistrarea cererii,
primăria are obligaţia să afişeze timp de 30 de zile oferta de vânzare la sediul său
sau pe pagina de internet. Primăria are de asemenea obligaţia de a transmite
structurii din cadrul aparatului central al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale, respectiv structurilor teritoriale ale acestuia,după caz, un dosar care să
cuprindă lista preemptorilor, respectiv copiile cererii de afişare ale ofertei de
25
vânzare şi ale documentelor doveditoare în termen de 3 zile. Titularul dreptului de
preempţiune trebuie ca în termen de 30 de zile să îşi manifeste în scris intenţia de
cumpărare, să comunice acceptarea ofertei vânzătorului şi să o înregistreze la
sediul primăriei unde acestea a fost afişată. Netransmiterea acceptării ofertei în
acest termen atrage pierderea dreptului de preempţiune. Primăria va afişa în termen
de 24 de ore de la înregistrarea acceptării ofertei de vânzare, datele din oferta de
vânzare, respectiv le va transmite pentru afişare pe site către structura centrală,
respectiv structurile teritoriale. În cazul în care, în termenul de 30 de zile mai mulţi
preemptori de rang diferit îşi manifestă în scris intenţia de cumpărare, la acelaşi
preţ şi în aceleaşi condiţii, vânzătorul va alege preemptorul, potenţial cumpărător,
şi va comunica numele acestuia primăriei. În cazul în care, în termenul de 30 de
zile mai mulţi preemptori de de acelaşi grad îşi manifestă în scris intenţia de
cumpărare şi nici un alt preemptor de rang superior nu a acceptat oferta, la acelaşi
preţ şi în aceleaşi condiţii, vânzătorul va alege dintre aceştia şi va comunica
numele acestuia primăriei. Dacă un preemptor de rang inferior oferă un preţ
superior celui din oferta de vânzare sau celui oferit de ceilalţi preemptori de rang
superior lui care acceptă oferta, vânzătorul poate relua procedura, cu înregistrarea
ofertei de vânzare cu acest preţ, cu preemptorii de rang superior. Procedura se va
desfăşura o singură dată, în termen de 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de
zile. La expirarea celor 10 zile, vânzătorul va comunica primăriei numele
preemptorului. Dacă niciunul dintre titularii dreptului de preempţiune nu îşi
manifestă intenţia de a cumpăra terenul, vânzarea terenului este liberă, urmând ca
vânzătorul să înştiinţeze primăria despre aceasta. Vânzarea terenului la un preţ mai
mic decât cel cerut în oferta de vânzare ori în condiţii mai avantajoase decât cele
arătate atrage nulitatea absolută a vânzării.
Se impune de asemenea precizarea că, în vederea exercitării dreptului de
preempţiune, vânzătorul nu are de plată nicio taxă, toate costurile ocazionate de
procedura de exercitare a dreptului de preempţiune, revenind în sarcina primăriilor.
De asemenea , în contextul noii reglementării , prin simplificarea procesului de
vânzare, vânzătorul are doar obligaţia de a depune oferta de vânzare la sediul
primăriei, urmând ca primăria să îi comunice, prin poştă vânzătorului, avizul
pentru vânzare sau alte probleme referitoare la oferta de vânzare.
În ceea ce priveşte încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în
condiţiile Legii nr.17/2014, cu nerespectarea dreptului de preempţiune, sancţiunea
instituită prin 16 din lege modificat prin Legea nr.68/2014 este aceea a nulităţii
relative a contractului de vânzare - cumpărare.

5. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

5. 1. Consideraţii generale

Efectele contractului de vânzare-cumpărare reprezintă tocmai conţinutul

acestuia, adică drepturile şi obligaţiile părţilor care rezultă din conventia lor din
convenţia lor. Există trei principii care guvernează efectele contractului.

26
 Astfel, în privinţa forţei obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare,
exprimat prin binecunoscutul adagiu latin , pacta sunt servanda, dispoziţiile art.
1270 alin. 1 din Codul civil, statuează că ,, contractul valabil încheiat are putere
de lege între părţile contractante”, sau ,, contractul este legea părţilor”.
Principiul irevocabilităţii contractului este consacrat prin art. 1270 alin. 2
, care statuează că: ,, contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Din conţinutul acestui principiu , rezultă
faptul că, un contract de vânzare-cumpărare , valabil încheiat nu poate înceta decât
prin voinţa uneia dintre părţile contractante sau din cauze autorizate de lege,
revocarea unilaterală, nefiind posibilă.
În sfârşit, principiul relativităţii efectelor actului juridic , exprimat prin
adagiul latin res inter alios acta, impune ca un contract de vânzare-cumpărare să
producă efecte juridice numai între părţile contractante, nu şi faţă de persoane
străine de contract, neputând nici să profite şi nici să dăuneze acestor persoane.
Acest principiu este consacrat expres prin art. 1280 din Codul civil , care prevede
că : ,, contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel”.
Deşi contractul de vânzare-cumpărare produce efecte juridice numai între
părţile contractante , după cum prevăd şi dispoziţiile art. 1281 din Codul civil,
contractul este opozabil terţelor persoane , străine de contract, care nu pot aduce
atingere drepturilor şi obligaţiilor părţilor , dar terţii se pot prevala de efectele
contractului, fără a avea însă dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.

5. 2. Obligaţiile vânzătorului

Pornind de la dispoziţiile art. 1672 din Codul civil, obligaţiile vânzătorului

în contractul de vânzare-cumpărare sunt:

a. să transmită proprietatea bunului sau , după caz, dreptul vândut;

b. să predea bunul;

c. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.

5.2. 1.Transmiterea proprietăţii bunului sau , după caz, a dreptului vândut

5.2.1.1.Obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea asupra bunului

vândut , potrivit C. civ.

Conform art. 1650 din Codul civi, vânzarea este contractul prin care
vânzătorul transmite sau , după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun, a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau a
oricărui alt drept, în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl
27
plătească. Odată cu proprietatea cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi
acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului.
Art. 1.674 din Codul civil, statuează că: „ cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a
fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.

5.2.2.Obligaţia de predarea a lucrului vândut

5.2.2.1.Noţiune

Conform dispozițiilor art. 1.685 din Codul civil, prin predarea lucrului se
înţelege operaţiunea de punere a bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului,
împreună cu tot ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi
neîngrădită a posesiei.
Deoarece proprietatea se strămută de regulă din momentul încheierii
contractului, predarea nu are semnificaţia transmiterii dreptului de proprietate şi
nici chiar a posesiei, ci numai a detenţiei, cumpărătorul posedând din momentul în
care a devenit proprietar - corpore alieno, aceasta întrucât , posesia fiind un atribut
al dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândeşte atributul posesiei odată cu
dobândirea dreptului de proprietate.
Referirea la exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei, vizează doar
exercitarea posesiei ca efect al predării lucrului vândut, şi nu transmiterea dreptului
de proprietate, care, operează ope legis în momentul încheierii contractului,
indiferent dacă bunul a fost sau predat la momentul încheierii contractului.
Dacă, însă predarea lucrului vândut are loc în momentul încheierii
contractului şi a plăţii preţului, momentul predării bunului vândut coincide cu
momentul transmiterii dreptului de proprietate a bunului vândut. O astfel de
ipoteză rezultă şi din prevederile art. 1693 din Codul civil , care reglementează
momentul predării şi care prevede că în lipsa unui termen, cumpărătorul poate
cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a
unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea
bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt
prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Rezultă aşadar din conţinutul acestor dispoziţii legale , faptul că, momentul
predării bunului vândut coincide cu momentul transferului dreptului de proprietate,
dacă în momentul încheierii contractului are loc şi predarea bunului vândut.
Dar , în ipoteza în care odată cu încheierea contractului are loc şi predarea
bunului, iar , în privinţa plăţii preţului , contractul este supus unui termen pur şi
simplu potrivit căruia preţul va fi plătit la o dată ulterioară încheierii contractului,
transmiterea dreptului de proprietate asupra locului vândut operează la momentul
predării bunului, întrucât , după cum am afirmat, transferului dreptului de
proprietate poate avea loc la data plăţii, numai în ipoteza în care părţile printr-o
clauză expresă în contract au stabilit că transferul dreptului de proprietate operează

28
la termenul stabilit pentru plata preţului, în lipsa căreia, stabilirea unui termen pur
şi simplu pentru plată preţului are ca efect doar amânarea executării obligaţiei de
predare a bunului, dacă acesta nu a fost predat la data încheierii contractului.

5.2.2.2. Locul predării bunului vândut

Conform dispozițiilor art. 1689 din Codul civil, predarea trebuie făcută la
locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă
altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe.
Această regulă se aplică în ipoteza în care bunul vândut poate fi localizat în
momentul încheierii contractului( este individualizat). Per a contrario, în ipoteza
în care bunul vândut nu poate fi localizat în momentul încheierii contractului,
predarea bunurilor se face la domiciliului sau , după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.

5.2.2. 3. Momentul predării bunului vândut

Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea

acestuia în starea în care se găseşte în momentul plăţii, afară de cazul în care
deteriorările pe care bunul le-a suferit sunt imputabile debitorului ori au
survenit în timp ce acesta se află în întârziere.
Dispoziţiile art. 1693 din Codul civil stabilesc precizări suplimentare în
privinţa termenului de predare a bunului vândut, în sensul că, în lipsa unui termen,
cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă,
urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării,
predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt
prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
De asemenea, în lipsa unor dispoziţii legale exprese în Codul civil, în cazul
în care cumpărătorul nu respectă obligaţia de plată a preţului la termenul convenit
în contract, vânzătorul poate sa refuze predarea bunului vândut până la data plăţii,
reţinând bunul în proprietatea sa, fiind vorba aşadar despre o aplicaţie a dreptului
de retenţia în materia vânzării.

5.2.2.4. Starea bunului vândut

Potrivit art. 1690 din Codul civil, bunul trebuie predat în starea în care se
află în momentul încheierii contractului, cumpărătorul având obligaţia ca
imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanţelor. Dacă în urma
verificării se constată existenţa unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să îl
informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării se
consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia. Din conţinutul acestei dispoziţii
legale rezultă că aceasta se referă la viciile aparente, iar nu cele ascunse. Rezultă că
verificarea stării lucrului vândut poate fi făcută şi ulterior predării sau luării în
primire.

29
 Totodată, conform art. 1691 din Codul civil, cumpărătorul îşi poate exprima
dezacordul asupra calităţii bunului vândut, situaţie în care, la cererea oricăreia
dintre părţi, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea
obligaţiei de predare, va desemna de îndată un expert în vederea constatării. Prin
aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului, iar dacă
păstrarea bunului ar putea aduce pagube mari sau ar ocaziona cheltuieli însemnate,
se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile
stabilite de instanţă.

5.2.2.5. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de predare a bunului vândut de

către vânzător.

În lipsa unor dispoziţii legale exprese în Codul civil privitoare la

nerespectarea acestei obligaţii, vom recurge la dispoziţiile din Codul civil
referitoare la nerespectarea obligaţiilor, în general.
Astfel, în ipoteza neexecutării totale sau parţiale a acestei obligaţii de
predare din culpa vânzătorului, cumpărătorul poate invoca excepţia de
neexecutare a contractului ( exceptio non adimpleti contractus) , în sensul că
poate refuza executarea propriei sale obligaţii (plata preţului) deoarece
vânzătorul nu şi-a executat propria sa obligaţie de predare a bunului vândut, cu
excepţia cazului prevăzut la art. 1556 alin. 1 din Codul civil, respectiv , în situaţia
în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este
obligată să îşi execute obligaţia mai întâi. Invocarea de către cumpărător a
excepţiei de neexecutare a contractului se fondeză pe caracterul sinalagmatic al
contractului de vânzare-cumpărare, în virtutea căruia obligaţiile părţilor sunt
reciproce şi interdependente.
O altă posibilitate aflată la îndemâna cumpărătorului este aceea prin care
acesta poate solicita rezoluţiunea contractului. În acest sens dispoziţiile art. 1549
alin. 1 din Codul civil , prevede că în ipoteza în care creditorul ( cumpărătorul)
nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale , poate solicita rezoluţiunea
contractului, precum şi daune interese, dacă i se cuvin. Art. 1530 din Codul civil,
prevede că , creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului
pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării fără justificare sau , după caz, culpabile a obligaţiei.
Totodată, cumpărătorul poate cere executarea în natură a contractului.
Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia
în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.
În ipoteza executării cu întârziere a obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul
la daune-interese, doar dacă vânzătorul este pus în întârziere.Creditorul pus în
întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este
ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.

30
5.3.3. Garantarea cumpărătorului contra evicţiunii şi a viciilor lucrului
5.3.3.1 Garantarea contra evicţiunii

Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din faptul că vânzătorul

trebuie să depună toate diligenţele pentru ca bunul să ajungă în stăpânirea de
fapt şi de drept a cumpărătorului. Rezultă astfel că vânzătorul trebuie să îl
garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a bunului vândut, adică de
evicţiune, şi de utila folosinţă a bunului, adică contra viciilor.
Evicţiunea este definită ca fiind pierderea proprietăţii lucrului sau
tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. În acest
context , art. 1695 din Codul civil, dispune că vânzătorul este de drept obligat să îl
garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în
stăpânirea netulburată a bunului vândut.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului fiind o obligaţie patrimonială, există
nu numai faţă de cumpărător, ci şi faţă de subdobânditori, chiar dacă aceştia sunt
succesori în drepturi cu titlu particular şi cu titlu gratuit. Soluţia se justifică prin
faptul că, odată cu transmiterea proprietăţii, potrivit Codului civil, se transmit
subdobânditorilor şi toate drepturile legate de acest lucru, aflate în strânsă
conexiune cu bunul care face obiectul vânzării. În acest sens , dispoziţiile art. 1706
din Codul civil , statuează că: ,, vânzătorul este obligat să garanteze contra
evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum
dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit”.
Rezultă aşadar că prin dispoziţiile art. 1706 din Codul civil, se conferă
posibilitatea subdobânditorilor de a formula o acţiune directă în evicţiune
împotriva vânzătorului, chiar dacă, cumpărătorul nu răspunde, la rândul său, de
evicţiune faţă de subdobânditor, o astfel de acţiune directă de natură contractuală ,
după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, scutind ultimul subdobânditor
de inconvenientele acţiunii pe temei delictual.

5.3.3.1. a. Cazurile în care poate se poate invoca obligaţia de garanţie a

lucrului vândut.

Potrivit art. 1695 alin. 2 şi alin. 3 din Codul civil, garanţia este datorată
împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ , precum şi împotriva
evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit
ulterior vânzării.
Rezultă aşadar din conţinutul acestei dispoziţii legale faptul că garanţia de
evicţiune este datorată de vânzător împotriva pretenţiilor unui terţ dacă acestea
sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării, precum şi atunci când
evicţiunea rezultă din fapte imputabile vânzătorului.
A.Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte imputabile vânzătorului
Codul civil, reglementează evicţiunea rezultând dintr-o faptă imputabilă
vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării. Prin faptă imputabilă
vânzătorului, se înţelege orice fapt sau act anterior vânzării, dar tăinuit faţă de
31
cumpărător, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract săvârşit de către
vânzător sau succesorii săi universali ori cu titlu universal de natură a-l tulbura
pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului, indiferent că este vorba de o
tulburare de fapt ( de ex. deposedarea cumpărătorului de o parte din terenul
vândut) sau o tulburare de drept ( de ex. vânzătorul invocă un drept de uzufruct
sau de abitaţie-nerezervat prin contract asupra lucrului vândut).
În cazul tulburărilor provenite dintr-o faptă imputabilă vânzătorului,
cumpărătorul se poate apăra prin invocarea unei excepţii personale , numită
„excepţia de garanţie”.
Rezultă că în acest caz vânzătorul nu poate să evingă, deoarece cine trebuie
să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă, ceea ce rezultă expres din
conţinutul art. 1696 din Codul civil, care statuează că ,, acela care este obligat să
garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă”. Această obligaţie negativă a
vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului este de
esenţa vânzării, orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii vizează atât
tulburarea directă a cumpărătorului, cât şi evicţiunea indirectă, rezultată prin
intermediul unui terţ. Astfel, în cazul bunurilor mobile transmise succesiv , dacă
al doilea cumpărător a intrat cu bună credinţă în posesia efectivă a bunului
mobil înaintea primului cumpărător, vânzătorul va răspunde pentru evicţiune
fată de primul cumpărător, cauza evicţiunii fiind în acest caz ulterioară vânzării
şi provenind din faptul personal al vânzătorului.
B. Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ.
Dacă tulburarea provine din fapta unui terţ, vânzătorul este obligat să îl
garanteze pe cumpărător şi să îl apere , iar dacă nu reuşeşte , va suporta
consecinţele evicţiunii.
În acest context ,Codul civil, nu defineşte evicţiunea rezultând din fapta unui
terţ, ci prin art. 1695 alin. 2, stabileşte doar condiţiile în care poate interveni acest
tip de evicţiune. Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din
pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior
datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată.
Din conţinutul acestei dispoziţii legale se pot desprinde condiţiile în care este
angajată răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea provenind de la un terţ.

a. să fie vorba despre o tulburare de drept provenind de la un terţ

Această condiţie se impune în considerarea faptului că vânzătorul trebuie să
asigure liniştita posesiune a lucrului. În acest caz, vânzătorul nu răspunde
pentru simpla tulburare de fapt , care nu are temei juridic, în acest caz ,
cumpărătorul putându-se apăra singur, prin mijloace legale, precum acţiunile
posesorii sau pe calea unei acţiuni în revendicare.
Dreptul invocat de către terţul evingător poate fi un drept real, cum este
dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate

32
privată, sau , poate fi un drept de creanţă, cum este cazul unui bun dat în
locaţiune care apoi este înstrăinat de către locator.

b.Vânzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului are o cauză
anterioară vânzării.
Vânzătorul nu poate să răspundă de împrejurări ivite după încheierea
contractului şi transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului, deoarece
după vânzarea lucrului, cumpărătorul este proprietar şi suportă riscurile
lucrului cumpărat, cu excepţia cazului în care vânzătorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia de predare a bunului, când riscul cade în sarcina vânzătorului.
Deoarece cauza evicţiunii trebuie să fie anterioară vânzării, pentru
uzucapiunea începută de către un terţ înaintea vânzării, dar desăvârşită ulterior,
vânzătorul nu răspunde pentru evicţiune, deoarece , în această ipoteză, cauza este
posterioară vânzării şi nu este imputabilă vânzătorului , cumpărătorul având
posibilitatea să întrerupă prescripţia achizitivă.

c.Cumpărătorul nu trebuie să cunoască cauza evicţiunii la momentul încheierii

contractului.

Într-o atare ipoteză, dacă cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii la

momentul încheierii contractului, înseamnă că el a acceptat riscul şi, ca atare,
răspunderea vânzătorului este înlăturată. În acest caz , contractul este aleatoriu,
iar sarcina probei privind cunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător revine
vânzătorului.

5.3.3. 1. c. Modificări convenţionale ale garanţiei pentru evicţiune.

Regimul legal al garanţiei pentru evicţiune , denumită ,,garanţie de drept”,

nu este stabilită cu caracter imperativ, ea putând fi agravată, micşorată sau
înlăturată prin voinţa părţilor , situaţie în care avem de a face cu o garanţie pentru
evicţiune convenţională.
O astfel de garanţie convenţională este consacrată şi prin art. 1698 din Codul
civil care statuează că părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de
garanţie. Acestea pot conveni chiar să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie
contra evicţiunii.

5.3.3. 1. d. Efectele obligaţiei de garanţie în caz de evicţiune.

Dacă cumpărătorul a fost evins, drepturile lui asupra vânzătorului sunt

stabilite după cum evicţiunea a fost totală sau parţială.
a. evicţiunea totală.
În cazul evicţiunii totale, cumpărătorul are dreptul de a cere:
- rezoluţiunea contractului, posibilitate conferită prin art. 1700 din Codul civil,
potrivit căruia, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins
33
de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar
fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul;
- restituirea preţului, posibilitate conferită prin art. 1701 din Codul civil, în sensul
căruia, vânzătorul este ţinut să înapoieze preţul în întregime chiar dacă,, la data
evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări
însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie prin forţă majoră. În situaţia în
care cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului,
vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui beneficiu.
Dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză,
vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul
de valoare acumulat până la data evicţiunii;
- daune interese. Se impune precizarea că, potrivit art. 1700 din Codul civil,
restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit de cumpărător pot fi
solicitate de către acesta odată cu rezoluţiunea contractului.
b. evicţiunea parţială.
Dacă evicţiunea este numai parţială, adică are ca obiect o fracţiune de
lucru sau o cotă ideală din dreptul de proprietate şi dacă evicţiunea parţială nu
atrage rezoluţiunea contractului, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului
o parte din preţ proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi dacă este
cazul să plătească daune-interese.
Cu siguranță că şi în ipoteza evicţiunii parţiale devin incidente prevederile
art. 1700 din Codul civil, din al cărui conţinut rezultă că în cazul evicţiunii parţiale
, cumpărătorul are posibilitatea de a opta între rezoluţiunea contractului dacă
cumpărătorul a fost de o parte din bun îndeajuns de însemnată, încât dacă ar fi
cunoscut evicţiunea, el nu ar fi încheiat contractul, sau a menţine contractul
încheiat pentru pierderea suferită.
În ipoteza în care cumpărătorul nu cere rezoluţiunea contractului, întrucât
evicţiunea parţială nu atrage rezoluţiunea contractului, potrivit art. 1703 din Codul
civil, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului o parte din preţ proporţională
cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească daune-
interese, a căror întindere se stabileşte potrivit prevederilor art. 1702.

5.3.3.1.e.Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în evicţiune a

cumpărătorului împotriva vânzătorului.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a
cumpărătorului împotriva vânzătorului pentru evicţiune, în lipsa unei dispoziţii
exprese în dispoziţiile Codului civil privitoare la contractul de vânzare-cumpărare,
se va aplica termenul general de prescripţie, care potrivit art. 2517 din Codul civil,
este termenul de 3 ani , care va începe să curgă de la data producerii evicţiunii.
Până la acel moment , obligaţia vânzătorului este condiţională şi cumpărătorul nu
poate să acţioneze deoarece prescripţia nu curge împotriva celui care este
împiedicat să acţioneze.

34
5.3.3.2. Garanţia cumpărătorului contra viciilor lucrului vândut.
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului nu numai liniştita folosinţă
a bunului vândut, dar posesia utilă a acestuia, ceea ce rezultă expres din
conţinutul art.1672 pct. 3 din Codul civil. Aşa fiind , vânzătorul răspunde de viciile
ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor lucrul este impropriu întrebuinţării sale
după destinaţie sau dacă viciile micşorează valoarea de întrebuinţare a bunului
vândut, încât dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un
preţ mai mic.
Sub acest aspect, în materia garanţiei contra viciilor bunului vândut,
dispozițiile art. 1707 din Codul civil, prevăd că : ,,vânzătorul garantează
cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu
întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură
întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi
cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic”.
5.3.3.2.b. Condiţiile în care operează garanţia contra viciilor bunului vândut.
Conform dispoziţiilor art. 1707 Cod civil,vânzătorul îl garantează pe
cumpărător împotriva viciilor bunului vândut, astfel:
a. viciul trebuie să fie ascuns Această condiţie rezultă expres din conţinutul art.
1707 alin. 1 Cod civil, astfel că, vânzătorul nu datorează garanţie contra viciilor
pe care cumpărătorul le cunoştea la momentul încheierii contractului, adică a
viciilor aparente, ceea ce , rezultă de asemenea din conţinutul art. 1707 alin. 4 Cod
civil. Viciile aparente sunt acelea despre care cumpărătorul a putut singur să se
convingă, cerând la nevoie sprijinul unui specialist, deoarece cumpărătorul nu
ar putea invoca lipsa cunoştinţelor sau a experienţei în materie. Deosebirea
dintre viciile ascunse şi cele aparente este esenţială , întrucât dacă în cazul viciilor
ascunse , cumpărătorul are posibilitatea opţiunii între acţiunea în rezoluţiunea
contractului şi acţiunea în micşorarea preţului, dispoziţiile art. 1208 din Codul
civil, definind noţiunea de eroare scuzabilă, instituie o normă legală asemănătoare
cu viciul aparent sens în care , contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra
căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
Este ascuns acel viciu care la data contractării nu putea fi descoperit de către un
cumpărător prudent şi diligent fără a fi nevoie de asistenţa de specialitate.
Când lucrul vândut este afectat unui viciu ascuns , ne aflăm în prezența
unei asemănări cu viciul de consimţământ al erorii asupra substanţei obiectului
contractului, dar între aceste situaţii există deosebiri de substanţă. Astfel, în
cazul erorii asupra substanţei obiectului contractului, cumpărătorul nu a putut
cumpăra bunul în substanţa sa, pe când în cazul viciilor ascunse, cumpărătorul
a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este impropriu întrebuinţării după
destinaţie sau din cauza viciilor se micşorează valoarea de întrebuinţare, deci
eroarea se referă numai la calitatea lucrului şi cumpărătorul nu poate cere
anularea contractului, ci are o acţiune în garanţie ( redhibitorie sau estimatorie)
contra vânzătorului.

35
 De asemenea este necesar să precizăm că, potrivit art. 1714 din Codul civil,
dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când
bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi.
b. viciul trebuie să existe la data contractării.
În accepţiunea dispozițiilor Codului civil, nu este necesar ca viciul să existe
anterior predării, ci doar la data predării bunului vândut. Viciile intervenite
ulterior predării vor fi suportate de către cumpărător , în calitate de proprietar,
însă vânzătorul datorează garanţie şi pentru viciul care apare ulterior predării
lucrului, dacă viciul îşi are cauza producerii anterior acestui eveniment.
Se poate concluziona că, în accepţiunea Codului civil, faptul că viciul ascuns
a intervenit ulterior datei încheierii contractului sau ulterior momentului
transferului dreptului de proprietate, nu îl poate exonera pe vânzător de obligaţia
de garanţie, atât timp cât la momentul predării viciul sau cauza viciului existau.
c. trebuie ca viciul să fie grav.
Din conţinutul art. 1707 Cod civil, rezultă faptul că nu orice viciu atrage
răspunderea vânzătorului pentru vicii, ci doar acele vicii grave , din a căror
cauză bunul nu este întrebuinţat după destinaţia sa ori dacă valoarea bunului
este atât de micşorată , încât se poate presupune că dacă cumpărătorul le-ar fi
cunoscut , nu ar fi încheiat contractul sau ar fi plătit mai puţin.
În opoziţie cu viciile grave , viciile uşoare, sunt acelea care nu micşorează în
mod serios valoarea de întrebuinţare a lucrului vândut. Un defect de mică
însemnătate nu va fi luat în considerare.
5.3.3.2.c. Denunţarea viciilor
Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să
le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu
împrejurările, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere rezoluţiunea
contractului. În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut
este mobil, termenul prevăzut este de două zile lucrătoare. Atunci când viciul
apare în mod gradual, termenele încep să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă
seama de gravitatea şi întinderea viciului. Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate
invoca prevederile Codului civil.
5.3.3.2. d. Efectele garanţiei pentru vicii.
Potrivit art. 1710 din Codul civil, în temeiul obligaţiei vânzătorului de
garanţie contra viciilor , cumpărătorul poate obţine, după caz:
a. înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b. înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c. reducerea corespunzătoare a preţului;
d. rezoluţiunea vânzării.
Pe lângă aceste măsuri, la cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de
gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de
alte împrejurări, poate dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.
În ceea ce priveşte întinderea garanţiei , dispoziţiile art. 1712 reglementează
două ipoteze, respectiv aceea în care vânzătorul cunoştea la data încheierii

36
contractului viciile bunului vândut, şi respectiv ipoteza în care vânzătorul nu
cunoştea viciile bunului vândut.
Astfel, în prima ipoteză, dacă la data încheierii contractului, vânzătorul
cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă măsurile prevăzute la art. 1710,
vânzătorul va fi obligat la plata de daune interese , pentru repararea întregului
prejudiciu cauzat, dacă este cazul.
În ceea de a doua ipoteză, când vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a
dispus una dintre măsurile prevăzute la art. 1710 alin. 1 lit. c ( reducerea
corespunzătoare a preţului) şi d ( rezoluţiunea vânzării), el este obligat să restituie
cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în
parte, după caz.
Din conţinutul acestor dispoziţii legale instituite prin noul Cod civil,
rezultă un drept de opţiune al cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi
acţiunea estimatorie.
Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării se numeşte
redhibitorie, iar , în caz de admitere a acestei acţiuni, vânzătorul este obligat ca
reprimind bunul, să restituie preţul şi cheltuielile vânzării suportate de către
cumpărător.
În loc de rezoluţiune, cumpărătorul poate cere o reducere de preţ
proporţională cu reducerea valorii bunului vândut datorită viciului. Acţiunea
specială de reducere se numeşte estimatorie, deoarece deprecierea valorii
lucrului se estimează prin expertiză.
În ceea ce priveşte acordarea de daune interese, în cazul viciilor ascunse,
spre deosebire de evicţiune, prin care şi vânzătorul de bună credinţă este obligat să
plătească daune interese, vânzătorul este obligat să plătească daune interese numai
dacă cumpărătorul dovedeşte prin orice mijloace de probă că vânzătorul a fost de
rea credinţă.
5.3.3. 2. e. Termenul de intentare a acţiunilor.
În privinţa termenului de prescripţie a dreptului la acţiune pentru viciile
ascunse , devin incidente prevederile art. 2531 din Codul civil, potrivit cărora, dacă
prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii ascunse
începe să curgă:
a. în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie,
de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a
lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia
va începe să curgă de la data descoperirii;
b. în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei
finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când
prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.
5.3.3. 2. f. Modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei.
Dispoziţiile analizate privind existenţa , condiţiile , efectele şi întinderea
obligaţiei de garanţie au caracter supletiv , astfel că , părţile pot să limiteze sau să
chiar să înlăture, ori să agraveze prin convenţia lor această obligaţie a vânzătorului.

37
 În ceea ce priveşte clauza de limitare sau înlăturare a răspunderii
vânzătorului pentru vicii, dispoziţiile din Codul civil , prevăd că, o astfel de clauză
este nulă în privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le
cunoască la data încheierii contractului.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor Codului civil, rezultă că vânzătorul
răspunde pentru vicii, atât în ipoteza în care a cunoscut la data încheierii
contractului existenţa viciilor ascunse, cât şi în ipoteza în care vânzătorul nu a
cunoscut existenţa acestor vicii.
5. 4. Obligaţiile cumpărătorului.
Potrivit art. 1719 din Codul civil, cumpărătorul are următoarele obligaţii
principale:
- plata prețului vânzării;
- preluarea bunului vândut.
Dar , pe lângă aceste obligaţii , părţile pot stipula şi alte obligaţii pentru
cumpărător, cum ar fi: obligaţia de a asigura pentru vânzător sau pentru alte
persoane folosinţa lucrului în condiţiile prevăzute prin contract.
5.4.1 Plata preţului.
5.4.1.a.Locul plăţii preţului.
Potrivit art. 1720 din Codul civil, în lipsa unei stipulaţii contrare,
cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în
momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii
contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora,
la locul destinaţiei.
Prin urmare:
1. Plata preţului se poate face la locul în care bunul se afla în momentul
încheierii contractului.Coroborând această cerinţă cu dispoziţiile generale din
materia executării obligaţiilor prevăzute în Codul civil în privinţa locului plăţii,
dispoziţiile art. 1494 statuează că, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul
plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între părţi ori a uzanţelor :
a. obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau , după caz, sediul
creditorului de la data plăţii.
b. obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul
în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c. celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau , după caz, sediul debitorului la
data încheierii contractului.
2. În dreptul comun, în lipsă de termen, plata se poate cere imediat, dar Codul
civil condiţionează plata preţului de momentul transmiterii dreptului de
proprietate şi nu de momentul predării lucrului vândut. Astfel, rezultă faptul că
dacă transmiterea proprietăţii are loc în baza principiului consensualismului la
data încheierii contractului, fără ca bunul să fie predat, cumpărătorul va fi
obligat să plătească preţul vânzării.

38
5.4.1.b. Dobânzi asupra preţului.
În materia vânzării stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este
de esenţa vânzării, întrucât dacă înstrăinarea unui lucru nu se face pentru bani,
ci , în schimbul unui alt lucru sau pentru stingerea unei obligaţii, contractul nu
poate fi considerat de vânzare-cumpărare, ci , un contract de schimb, o dare de
plată sau un alt tip de contract. Stabilirea preţului vânzării într-o sumă de bani
este o condiţie imperativă a validităţii preţului stabilită de dispozițiile Codului
civil.
Dispoziţiile art. 1489 din Codul civil, în materia generală a obligaţiilor,
prevăd că dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
Dobânzile scadente produc ele înşele dobânzi numai atunci când legea sau
contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt
cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg de la data cererii de
chemare în judecată.
În materia vânzării, dispoziţiile art. 1721 din Codul civil, statuează că ,,în
cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi
asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile
sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte
foloase.
5.4.1.c. Sancţiunea neplăţii preţului.
Potrivit art. 1724 din Codul civil, în caz de neexecutare totală sau parţială
a obligaţiei de plată de către cumpărător, vânzătorul este îndreptăţit să obţină fie
executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi în
ambele situaţii, daune – interese, dacă este cazul. Este necesară precizarea că
acţiunea în plata preţului are un caracter personal şi , ca atare, se prescrie în
termenul general de prescripţie de 3 ani , prevăzut de art. 2517 din Codul civil. De
asemenea, deşi potrivit art. 1724 din Codul civil, vânzătorul este îndreptăţit să
obţină executarea silită a obligaţiei de plată a preţului, el poate să renunţe la
această posibilitate şi să invoce , fie excepţia de neexecutare a contractului, dacă
lucrul vândut nu a fost predat, ceea ce rezultă din conţinutul art. 1720 din Codul
civil, în sensul căruia preţul se plăteşte de îndată ce proprietatea este transmisă(
deci în urma predării), fie să solicite rezoluţiunea contractului, cu daune interese,
dacă este cazul.
5.4.2. Luarea în primire a lucrului vândut.
Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat
să ia în primire lucrul vândut. În privinţa locului unde bunul trebuie să fie luat
în primire de către cumpărător, acesta se preia de către cumpărător la locul şi la
termenul la care vânzătorul este obligat să predea bunul, respectiv potrivit art.
1689 din Codul civil, predarea se face la locul unde bunul se află în momentul
încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa
acesteia, din uzanţe.
În cazul în care cumpărătorul , după ce este de drept pus în întârziere, nu
îşi execută obligaţia de preluare a bunului vândut, dispoziţiile art. 1726 din

39
Codul civil, instituie posibilitatea vânzătorului de a depune lucrul vândut într-
un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.
Dar, pe lângă această posibilitate a vânzătorului de a solicita executarea
silită directă a cumpărătorului pentru neexecutarea obligaţiei de preluare a
bunului vândut, vânzătorul are posibilitatea , în condiţiile art. 1549 din Codul
civil de a solicita rezoluţiunea contractului, precum şi daune interese , dacă i se
cuvin.
În ipoteza în care cumpărătorul este pus în întârziere pentru neexecutarea
obligaţiei de preluare a bunului vândut, potrivit art. 1511 din Codul civil, acesta
suportă riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să
restituie fructele culese după punerea în întârziere. De asemenea , în această
ipoteză a punerii în întârziere, el este ţinut şi la repararea prejudiciilor cauzate prin
întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat, aceasta
întrucât, până la data predării, vânzătorul trebuie să asigure conservarea lucrului
vândut, efectuând cheltuieli în acest sens.
În cazul în care vânzătorul depune lucrul vândut într-un depozit la dispoziţia
şi pe cheltuiala cumpărătorului, vânzătorul este liberat de obligaţia sa de predare a
bunului vândut către cumpărător. În privinţa rezoluţiunii contractului în cazul
neexecutării obligaţiei cumpărătorului de preluare a bunului vândut, rezoluţiunea
poate fi judiciară, dispusă la cerere de către instanţa de judecată, sau poate fi
declarată unilateral de către partea îndreptăţită.

40
 CONTRACTUL DE DONAȚIE

SECȚIUNEA1

NOȚIUNEA ȘI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE

DONAȚIE

1.1.NOȚIUNE
Donația este contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte
numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun, în favoarea celeilalte
parți, numită donatar (articolul 985 Cod Civil).
Dat fiind faptul că, donația nu este reglementată în Codul Civil în
capitolul dedicat contractelor speciale, ci alături de legat, ca fiind o liberalitate, în
Cartea a IV-a, Titlul III, intitulat „Liberalitățile”, unde la Capitolul II găsim
„Donația” iar la Capitolul III, „Testamentul”, trebuie clarificat dacă donația este un
contract sau o liberalitate.
Articolul 984, aliniatul 1 Cod Civil, spune că ”liberalitatea este actul
juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în
parte, în favoarea unei alte persoane”, iar aliniatul 2 al aceluiași articol, spune că
”nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament”.
Prin acte între vii, liberalitățile se pot face doar prin donații ce sunt
liberalități inter vivos, deoarece se încheie și produc efecte, de regulă, în timpul
vieții donatorului, în timp ce legatul este o liberalitate mortis causa, adică
produce efecte la moartea dispunătorului și doar atunci apar modificări în
patrimoniul testatorului și al legatarului.
Prin donație se transmit drepturi ut singuli, imediat și definitiv, în timp
ce prin legat se poate transmite și o universalitate sau o fracțiune de
universalitate.
Testamentul este un act unilateral, legatul cuprins în acesta reprezentând
voința unilaterală a testatorului; deși legatul trebuie acceptat de legatar pentru a
produce efecte, testamentul nu se transformă într-un act bilateral, deci nu are
natură contractuală.
Ceea ce caracterizează donația este elementul animus donandi, adică
faptul că transmiterea de către donator a dreptului asupra bunului către donatar
se face cu intenția de a-l gratifica pe donatar, deci fără a primi ceva în schimb.
Donația rămâne însă un contract, deoarece ea nu se poate încheia decât
printr-un acord de voințe și, deși determinantă în formarea contractului este voința
donatorului, în absența voinței donatarului, consensus duorumin idem placitum,
donația nu există. Dacă donatarul ar refuza primirea bunului, donația nu s-ar mai
finaliza, rămânând în stadiul de ofertă.
Din această perspectivă, actualul Cod Civil a făcut pași importanți față de
vechiul Cod Civil, deoarece donația este definită ca fiind un contract și nu un act
de liberalitate ca și în vechea reglementare.

41
 1.2.CARACTERE JURIDICE
1. Este un contract cu titlu gratuit - deoarece prin intermediul său,
donatorul transmite un drept real sau de creanță donatarului, fără a urmări
obținerea unei contraprestații echivalente, cum se întâmplă în cazul contractelor
cu titlu oneros, în care fiecare parte urmează să obțină un folos echivalent cu
obligația asumată.
Pe cale de excepție, în cazul donației cu sarcină, în care donatorul impune
unele obligații donatarului, contractul de donație are în parte caracter oneros, în
limita valorii sarcinii impuse.
Acest caracter gratuit al contractului de donație, presupune reunirea unui
element subiectiv materializat în intenția de a gratifica, și a unui element obiectiv
ce presupune micșorarea patrimoniului donatorului, corelativ cu mărirea
patrimoniului donatarului care nu se obligă la o contraprestație echivalentă valoric.
2. Este o liberalitate - deoarece prin donație donatorul își micșorează
patrimoniul urmărind îmbogățirea corelativă a beneficiarului.
Donația are la bază intenția liberală animus donandi care motivează
donatorul, intenție ce nu stă la baza formării celorlalte contracte cu titlu gratuit
cum ar fi comodatul, depozitul, mandatul, etc., în cazul cărora se creează un folos
patrimonial beneficiarului fără a i se cere un contraechivalent, însă patrimoniul
dispunătorului nu este știrbit.
3. Este un contract unilateral - conform articolului 1171 Cod Civil,
„ contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt
reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă
executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”.
Contractele, indiferent dacă sunt unilaterale sau sinalagmatice, sunt acte
juridice bilaterale sau multilaterale, adică, presupun exprimarea voinței a două sau
mai multe părți.
În cazul donației suntem în prezența unui act juridic bilateral, întrucât
se încheie prin acordul de voință al părților, spre deosebire de testament care
este un act juridic unilateral, ce exprimă voința unei singure părți, adică a
testatorului.
Donația este un contract unilateral, deoarece dă naștere la obligații
numai în sarcina donatorului, obligații în executarea cărora el va răspunde
numai pentru dol și culpă gravă, iar donatarul nu are de regulă nici o obligație
față de donator.
Donatarului îi revine doar obligația morală de recunoștință față de
donator. Dacă lipsa de recunoștință îmbracă forma ingratitudinii, donația va
putea fi revocată.
În cazul donației cu sarcină, contractul devine sinalagmatic în limita
valorii sarcinii, limită în care dacă una dintre părți nu-și execută obligația, cealaltă
parte poate cere executarea silită a sarcinii sau rezoluția contractului. De asemenea,
în cazul donației cu sarcină apare caracterul comutativ al acestui contract, existența
42
și întinderea obligațiilor, fiind cunoscute de către părți chiar din momentul
încheierii contractului.
4. Este un contract solemn - articolul 1011, aliniatul 1 Cod Civil,
prevede expres că ”donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea
nulității absolute”, iar potrivit articolului 1014, aliniatul 1 Cod Civil, chiar și
promisiunea de donație trebuie realizată în formă autentică. De asemenea, în cazul
donației între persoane absente cerința formei autentice trebuie respectată atât în
privința ofertei de donație, cât și a acceptării acesteia.
Întrucât forma autentică este cerută ad validitatem, contractul de
donație este un contract solemn.
Un contract de donație încheiat cu nerespectarea formei autentice nu poate
fi ulterior confirmat ori validat de către părți, actul în forma respectivă fiind lipsit
de efecte juridice. În cel mai bun caz, părțile pot să încheie o nouă donație cu
respectarea formei autentice, dar care va produce efecte juridice de la data
încheierii ei valabile, și nu de la data încheierii contractului de donație inițial, lovit
de nulitate pentru nerespectarea solemnității și considerat astfel că nu a fost
niciodată încheiat.
De la această regulă a formei autentice, fac excepție următoarele tipuri de
donații: donațiile indirecte, donațiile deghizate și darurile manuale.
5. Este un contract irevocabil - ceea ce înseamnă că, după încheierea
contractului, donatorul nu mai poate reveni asupra deciziei sale, decât în
cazurile prevăzute de lege, micșorarea patrimoniului său fiind definitivă și
irevocabilă.
Acest caracter ține de esența contractului de donație, irevocabilitatea fiind
o condiție esențială de validitate pentru formarea lui, consacrată în articolul 1015,
aliniatul 1 Cod Civil care prevede că ”donația nu este valabilă atunci când cuprinde
clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa.”
Irevocabilitatea nu înseamnă că transmisiunea dreptului ce face obiectul
donației nu poate fi supusă unui termen sau unei condiții, ci numai că dreptul, fie
chiar cu termen sau condițional, trebuie transmis.
Acest caracter al contractului de donație se impune în considerarea
faptului că a permite ca revocarea să aibă loc oricând la inițiativa exclusivă a
donatorului înseamnă a-l determina pe donatar să se afle într-o permanentă
incertitudine.
6. Este un contract translativ de proprietate - de regulă transferul
dreptului de proprietate din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului
are loc în momentul încheierii contractului. Prin acordul părților transferul
proprietății asupra bunului donat, poate fi amânat la un alt moment, dar acest lucru
nu este posibil în cazul darului manual, care fiind un contract real, impune pentru
încheierea sa valabilă, pe lângă acordul de voință, și tradițiunea bunului la
momentul încheierii contractului.
Acest caracter este de natura donației și nu de esența ei, întrucât
donatorul poate transmite dreptul de proprietate deplin sau doar nuda

43
proprietate, la fel cum pot fi transmise și alte drepturi reale sau de creanță, cu
condiția ca donatorul să fie proprietarul bunului donat.
Articolul 885 Cod Civil, statuează că drepturile reale supuse înscrierii în
cartea funciară, se dobândesc atât între părți cât și față de terți, numai prin
înscrierea lor în cartea funciară pe baza actului care a justificat înscrierea.
Deoarece aceste dispoziții se vor aplica numai după finalizarea lucrărilor de
cadastru pentru fiecare unitate administrativ teritorială, înscrierea în cartea funciară
a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, se face doar în scop de
opozabilitate față de terți.
7. Este un contract intuitu personae - deoarece se încheie în
considerarea persoanei donatarului.
8. Este un contract numit - deoarece este reglementat ca figură
juridică distinctă în legislație.

SECȚIUNEA 2

Condițiile de validitate ale contractului de donație

2.1 Condiții de fond ale contractului de donație

2.1.1. Capacitatea

2.1.1.1. Reguli generale

Regulile generale privind capacitatea în materia liberalităților, în consecință

și în materia donațiilor, sunt statuate prin articolul 987 Cod Civil, care prevede la
alin.1 că: „orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor
privind capacitatea; în cuprinsul alin. 2 „ condiția capacității de a dispune prin
liberalități trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă
consimțământul”; iar la alin. 3 „condiția capacității de a primi o donație trebuie
îndeplinită la data la care donatarul acceptă donația.”
În ceea ce privește persoanele juridice, acestea pot primi donații de la data
actului de înființare, iar persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar
acele drepturi și obligații civile, care sunt necesare pentru realizarea scopului
stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
Din prevederile Codului Civil rezultă că regula este capacitatea, iar
incapacitatea este excepția. Capacitatea poate fi activă, adică cea de a dispune prin
acte cu titlu gratuit, sau pasivă, adică cea de a primi donații. În același timp
incapacitatea poate fi absolută, atunci când o persoană nu poate dona niciunei
persoane și nu poate primi donații de la nicio persoană, sau relativă, caz în care o
persoană nu poate dona în favoarea anumitor persoane sau nu poate primi donații
de la anumite persoane.
44
 Deoarece în articolul 987, aliniatul 2 și aliniatul 3 Cod Civil, capacitatea de
folosință în materie de liberalități, se raportează la momentul ofertei de a contracta
și la momentul acceptării ofertei de donație, se ajunge la concluzia că ”părțile
viitorului contract de donație trebuie să aibă capacitate de a dispune și respectiv de
a primi, din momentul exprimării voințelor până la momentul când se intersectează
cele două voințe și se produc efectele lor juridice”.
Întrucât contractul de donație este în principiu un contract irevocabil și
pentru donator reprezintă un act de dispoziție, în vederea ocrotirii intereselor
patrimoniale ale anumitor categorii de persoane, legiuitorul a instituit unele
incapacități de a dispune prin donație (articolul 988 Cod Civil) cât și unele
incapacități speciale (articolul 990 Cod Civil).

2.1.1.2. Incapacități de a dispune prin donații

Articolul 988, aliniatul 1 Cod Civil, prevede că „cel lipsit de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile
sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.
Așadar, minorii și interzișii judecătorești, nu pot dispune prin donații,
nici personal cu încuviințarea ocrotitorului legal și nici prin reprezentanții lor
legali.
Acestora le este permis a încheia singuri donații de mică valoare, cu
caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor, dacă sunt potrivite
cu posibilitățile celui care dăruiește.
Nerespectarea incapacității minorilor și a interzișilor judecătorești de a
dispune prin donații, este sancționată cu nulitatea absolută.
Prin prevederile aliniatului 2 al aceluiași articol, se arată că ”nici chiar
după dobândirea capacității depline de exercițiu, persoana nu poate dispune prin
liberalități, în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor
legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare
pentru gestiunea sa”, sub sancțiunea nulității relative, fiind exceptate situațiile
în care reprezentantul ori ocrotitorul legal al donatorului este ascendentul
acestuia din urmă.
În cazul în care minorul se căsătorește și dobândește capacitate de
exercițiu deplină, sau dacă minorul care a împlinit 16 ani dobândește capacitate
de exercițiu anticipată, acordată de instanța de tutelă pentru motive temeinice,
acesta va putea să încheie valabil contracte de donație.
Cât privește interzisul judecătoresc, acesta neavând discernământ din
cauza alienației ori debilității mintale de care suferă, el este incapabil de a
dispune prin donații, incapacitate ce se întinde pe toată perioada când acesta
este pus sub interdicție, lipsa discernământului fiind prezumată în mod absolut și
nu poate fi răsturnată prin proba contrară.
Alienatul sau debilul mintal nepus sub interdicție, este prezumat a fi
normal, până la data la care hotărârea judecătorească de punere sub interdicție
rămâne definitivă. Astfel, actele încheiate până la această dată rămân valabile,
45
putând fi anulate în condițiile dreptului comun, prin dovedirea faptului că în
momentul încheierii donației, în cazul nostru, donatorul era lipsit de discernământ.
În cazul donației făcute de interzisul judecătoresc după rămânerea
definitivă a hotărârii de punere sub interdicție și până la data îndeplinirii
formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedura civilă, când lipsa de
capacitate a persoanei interzise poate fi opusă unei terțe persoane, dacă donatarul a
cunoscut pe altă cale punerea sub interdicție, se va putea cere anularea donației
pentru lipsa capacității de exercițiu, dacă se demonstrează că donatarul a fost de
rea-credință. În același timp, dacă donatarul nu a cunoscut faptul că donatorul a
fost pus sub interdicție, donația nu se va putea anula decât în condițiile dreptului
comun, prin dovedirea lipsei de discernământ a donatorului, în momentul încheierii
donației.
O altă categorie de persoane ce nu pot dispune prin donații sunt
persoanele insolvabile, atât persoane fizice cât și juridice.
Această incapacitate este reglementată expres în articolul 12, aliniatul 2
Cod Civil, care spune că „nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este
insolvabil”, pentru a tutela interesele creditorilor, lezate prin actele făcute în dauna
lor.
Nerespectarea interdicției de a dona a persoanelor insolvabile este
sancționată cu nulitatea absolută, datorită prezumției de fraudă care afectează
actele făcute cu titlu gratuit de aceste persoane.
Actele cu titlu gratuit făcute de persoanele insolvabile în cei doi ani
anteriori deschiderii procedurii insolvenței, pot fi anulate prin hotărâre a
judecătorului-sindic, iar cele făcute după deschiderea procedurii insolvenței, între
data confirmării planului de reorganizare și intrarea în faliment, sunt nule de drept
fără a fi necesară o hotărâre a judecătorului-sindic, deoarece sunt prezumate a fi în
frauda creditorilor, cu excepția cazului în care cocontractantul demonstrează că a
fost de bună credință în momentul încheierii actului.

2.1.1.3. Incapacități de a primi donații

Întrucât efectul principal al donației îl reprezintă transmiterea dreptului
care face obiectul liberalității din patrimoniul donatorului în cel al donatarului,
rezultă indubitabil că donatarul trebuie să existe sau să aibă personalitate
juridică și să nu fie lovit de o incapacitate de a primi donații.
Persoanele care la data încheierii contractului au capacitate de
folosință, pot primi donații.
Capacitatea de folosință a persoanei se dobândește la naștere și
încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la
data concepțiunii, însă numai dacă el se naște viu. Copilul conceput este
considerat că există din momentul concepțiunii ori de câte ori aceasta este în
interesul lui, cu condiția ca el să se nască viu, chiar neviabil, în timp ce copilul
născut mort, este considerat că nu a existat.

46
 În cazul persoanelor fizice care nu există la data întocmirii liberalității,
adică neconcepute, potrivit articolului 989, aliniatul 2 Cod Civil, acestea pot fi
gratificate indirect, printr-o donație cu sarcini, făcută unei terțe persoane
capabile, care are sarcina de a transmite beneficiarului obiectul liberalității,
îndată ce va fi posibil.
Sintagma ”îndată”, folosită de legiuitor, ne arată faptul că persoana
capabilă căreia i s-a făcut donația cu sarcini, trebuie să transmită beneficiarului
obiectul donației, după nașterea acestuia.
În ceea ce privește persoanele juridice, acestea pot primi prin donație
orice drept, afară de acela care prin natura lui sau potrivit legii, nu poate
aparține decât persoanei fizice.
Articolul 208 Cod Civil, prevede că orice persoană juridică poate primi
liberalități de la data actului de înființare, chiar și în cazul în care liberalitățile nu îi
sunt necesare pentru a lua ființă în mod valabil.
Potrivit articolului 206 Cod Civil, persoanele juridice fără scop lucrativ,
pot primi prin donație, numai acele drepturi sau bunuri necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.
Nerespectarea acestei interdicții este sancționată cu nulitatea absolută.
Persoanele juridice de drept public, regiile autonome și societățile cu
capital de stat, nu pot face donații, ci doar primi donații, dacă dreptul care face
obiectul donației corespunde scopului stabilit prin lege sau prin actul de
înființare al persoanei juridice, spre deosebire de celelalte persoane juridice, care
nu sunt înființate prin acte de autoritate ale statului sau ale unităților administrativ-
teritoriale, care pot dispune și pot primi donații.
Interdicția de a face donații, a persoanelor juridice de drept public, nu
este consacrată expres în Codul civil, ci ea rezultă din actele normative în
materie.
Acceptarea donațiilor făcute unor instituții bugetare, unor organe ale
statului, unităților administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăților
comerciale cu capital majoritar de stat, se realizează prin autorizații sau avize
prealabile. Acestea sunt emise fie de conducătorul organului ori instituției centrale
de stat, fie de consiliul județean, local sau al Municipiului București, fie de
conducătorii regiilor autonome sau ai societăților comerciale cu capital majoritar
de stat.
Donația încheiată fără autorizația prealabilă cerută de lege este sancționată
cu nulitatea absolută.
Potrivit articolului 990 Cod Civil, sunt anulabile donațiile făcute
medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct
sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care
este cauză a decesului. Această interdicție de a primi prin donații se aplică și în
privința preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă în
timpul bolii care este cauză a decesului. Sancțiunea respectării acestei interdicții
este nulitatea relativă.

47
 Această interdicție se fondează pe o prezumție absolută de captație și
sugestie, deoarece o persoană care este în preajma morții este mult mai
influențabilă și manoperele ce se fac asupra sa de către persoanele ce o asistă
sau îngrijesc pot cu ușurință să o convingă să facă o donație în favoarea
acestora.
Pentru ca această interdicție să opereze, trebuie să fie întrunite unele
condiții: donatorul să fie diagnosticat cu o boală gravă care poate conduce la
deces, în timpul acestei boli donatorul să beneficieze de îngrijiri medicale cu
caracter repetat sau continuu, sau de asistență religioasă periodică și constantă,
donația să fie făcută în perioada în care a fost tratat sau asistat de către
persoanele prevăzute în articolul 990 Cod Civil, și în favoarea acestora.
Sancțiunea nulității relative se aplică și în cazul donațiilor deghizate
sau a donațiilor făcute unei persoane interpuse. Conform articolului 992 Cod
Civil, sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse,
ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități,
precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane. Acest articol în
comparație cu articolul 812, aliniatul 2 din Vechiul Cod Civil, include ca persoane
interpuse și ascendenții și descendenții soțului persoanei incapabile de a primi prin
donație.
Conform articolului 990, aliniatul 2 din Codul Civil, sunt exceptate de la
această incapacitate specială de a primi donații, când au calitatea de medici,
farmaciști sau preoți care acordă asistență medicală sau religioasă
dispunătorului, soțul, rudele în linie dreaptă și colateralii privilegiați, sau dacă
dispunătorul nu are nici soț, nici rude în linie dreaptă și nici colaterali
privilegiați, rudele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv.
În temeiul articolului 990, aliniatele 4 și 5 Cod Civil, dacă donatorul a
decedat din cauza bolii, termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în anulare
de 3 ani, curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența
contractului de donație, iar dacă donatorul nu a decedat, termenul de 3 ani curge de
la data la care s-a restabilit.
Codul Civil reglementează de asemenea și situația specială a minorilor și
a interzișilor judecătorești care deși au capacitatea de folosință de a primi donații,
neavând capacitatea de exercițiu deplină nu le pot accepta singuri. Astfel, donațiile
făcute persoanelor puse sub interdicție judecătorească sau minorilor fără
capacitate deplină de exercițiu, se acceptă de către reprezentantul legal, iar acele
făcute minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, se acceptă de către acesta
cu încuviințarea ocrotitorului legal.
Donațiile făcute reprezentantului și ocrotitorului legal al donatorului
chiar dacă au fost făcute după ce acesta a dobândit capacitatea deplină de
exercițiu, dar înainte ca instanța de tutelă să fi dat donatarului descărcare
pentru gestiunea sa, sunt anulabile în afară de situația în care reprezentantul
sau ocrotitorul legal este ascendentul donatorului (articolul 988, aliniatul 2 Cod
Civil).

48
 2.1.2. Consimțământul
Fiind un contract, donația are la bază acordul de voințe al părților, iar
consimțământul ca element de validitate al oricărui contract trebuie să
îndeplinească cerințele stabilite de lege în articolul 1204 Cod Civil, mai exact,
trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția
de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat și să nu fie alterat de vicii de
consimțământ.
Pentru încheierea valabilă a contractului de donație, consimțământul
trebuie exprimat, de regulă, expres, în scris, și cel mai important în formă
autentică. Sub sancțiunea nulității absolute atât contractul de donație cât și
promisiunea de donație trebuie încheiate în formă autentică.
Consimțământul părților trebuie luat de notar în momentul
autentificării actului de donație, nefiind suficient consimțământul luat anterior
autentificării, deoarece valabilitatea autentificării actului este condiționată de
existența chiar în acel moment, al consimțământului părților, până la autentificare
donatorul putând reveni oricând asupra donației.
Cerința formei autentice trebuie îndeplinită și în cazul în care acordul
de voință nu se realizează simultan, ci prin ofertă de donație și acceptare
succesivă a acesteia. De asemenea și în cazul în care contractul se încheie prin
mandatari, acesta trebuie să respecte cerința formei autentice, la fel ca și mandatul
acestora.
Întrucât donația este și o liberalitate, acordul părților trebuie să exprime
voința animus donandi a donatorului, care este un element subiectiv greu de
apreciat, și acceptarea acesteia de către donatar, iar consimțământul părților
trebuie să fie valabil, neviciat. Preocupări în acest sens au existat deja în doctrina
de specialitate timpurie, celebrul gânditor și jurist francez, Antoine Loysel (1536-
1617), spunând că: ”cine dăruiește în timpul vieții, precis o să regrete mai târziu”.
Codul Civil prevede în articolul 1206, situațiile în care consimțământul
este viciat, și anume atunci când este dat prin eroare, surprins prin dol sau smuls
prin violență.

2.1.3. Obiectul donației

Codul civil face distincție între obiectul contractului care din articolul
1225, aliniatul 1, reiese că este reprezentat de operațiunea juridică, precum
vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, adică în cazul contractului
de donație obiectul contractului îl reprezintă donația, și obiectul obligației care,
în accepțiunea articolului 1226, este prestația la care se angajează debitorul.
Pot forma obiectul material al donației, așa cum rezultă expres din
prevederile Codului Civil, bunurile mobile (corporale și incorporale) și bunurile
imobile care, trebuie să îndeplinească o serie de condiții, dintre care una este aceea
ce derivă din dreptul comun privind obiectul actului juridic civil și anume că bunul
care face obiectul contractului trebuie să fie în circuitul civil, să fie determinat
sau determinabil, posibil, licit și moral, și să existe sau să poată exista în viitor.
49
 Fac excepție de la aceste condiții darurile manuale care nu pot avea ca
obiect bunuri viitoare întrucât acestea nu sunt susceptibile de tradițiune.
Bunurile viitoare pot forma obiectul doar al unui contract de donație autentic.
Bunul este determinat atunci când în baza prevederilor contractului de
donație se poate stabili că acesta face obiectul donației chiar la momentul
încheierii contractului. Bunul este determinabil, când nu poate fi recunoscut la
data încheierii donației, dar, în baza clauzelor contractuale prevăzute de părți,
poate fi precizat la data când urmează să se execute obligația, de a-l transfera în
patrimoniul donatarului. În ipoteza în care clauzele contractului de donație nu
îngăduie să se determine bunul ce face obiectul donației, atunci aceasta este lovită
de nulitate absolută.
În ceea ce privește liceitatea obiectului contractului aceasta a fost definită
în Codul Civil, prin contrariul ei, astfel, în conformitate cu prevederile articolului
1225, aliniatul 3 Cod Civil, obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege
sau contravine ordinii publice și bunelor moravuri.
Sub sancțiunea nulității absolute, bunurile mobile ce fac obiectul
donației, trebuie enumerate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură
privată numit act estimativ, cerință ce nu trebuie îndeplinită în cazul darurilor
manuale sau al donațiilor indirecte. Bunurile mobile incorporale nu pot forma
obiect al unor daruri manuale, ci numai al donațiilor în formă autentică.
De asemenea sub sancțiunea nulității absolute, nu pot forma obiectul
donației, moștenirile nedeschise, care nu pot fi înstrăinate, doar după
deschiderea succesiunii; succesorul poate înstrăina cota sa din moștenire cu titlu
gratuit prin donație.
O altă condiție este aceea că, în situația în care bunul donat este un bun
individual determinat, donatorul trebuie să fie chiar și sub condiție, proprietarul
bunului donat. Chiar dacă în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul
contractului poate fi și bunul altuia, situație reglementată de articolul 1683 Cod
Civil, în cazul donației acest lucru nu este posibil, donația având ca obiect bunul
altei persoane, este nulă absolut, întrucât contravine principiului irevocabilității.
Legea permite deasemenea ca obiectul donației să-l constituie, sângele și
componentele sanguine, precum și țesuturile și organele de origine umană și
reglementează expres condițiile acestor donații. Prin articolul 66 Cod Civil, este
reglementată nulitatea absolută a oricăror acte care au ca obiect conferirea unei
valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, iar Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cuprinde dispoziții referitoare la
situația donatorilor persoane ”în viață” sau ”decedați”, în acest caz făcând
distincție între ”donator decedat fără activitate cardiacă” și ”cu activitate cardiacă”.

2.1.4. Cauza donației

Cauza este alături de consimțământ, o parte a voinței juridice și potrivit
articolului 1235 Cod Civil, este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul.
50
 Cauza donației este reglementată în articolul 1236 Cod Civil, care spune
că, scopul pentru care donatorul transferă, cu titlu gratuit proprietatea sau un
alt drept patrimonial altei persoane trebuie să existe, să fie licit și moral. În caz
contrar, donația nu poate fi valabil încheiată.
Cauza donației cuprinde două elemente, unul obiectiv, comun tuturor
donațiilor și anume intenția de a gratifica care trebuie să existe, și unul
subiectiv, motivul determinant, care este concret și variabil pentru fiecare
contract de donație în parte, și care trebuie să fie licit și moral.
Cauza trebuie să existe deoarece lipsa cauzei atrage nulitatea relativă,
cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte
efecte juridice (articolul 1238 Cod Civil).
Conform articolului 1237 Cod Civil, cauza este ilicită când este contrară
legii și ordinii publice, precum și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a
eluda aplicarea unei norme legale imperative.
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri (articolul 1236
Cod Civil).
Cauza ilicită sau imorală dacă este vorba despre o cauză comună,
atrage nulitatea absolută a contractului.
Dovada cauzei ilicite sau imorale incumbă persoanei care o invocă și
întrucât este o chestiune de fapt, poate fi făcută prin orice mijloc de probă, legea
prezumând cauza până la proba contrară.

2.2. Condiții de formă ale contractului de donație

2.2.1. Promisiunea de donație

Promisiunea de donație este reglementată, cu caracter de noutate, în mod
expres în articolul 1014 din Codul Civil, și sub sancțiunea nulității absolute ea este
supusă formei autentice, la fel ca și donația, iar potrivit articolului 1279, aliniatul 1
Cod Civil, trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa
cărora părțile nu ar putea accepta promisiunea.
Mai exact prin promisiunea de donație promitentul și beneficiarul își
asumă în formă autentică, obligația reciprocă de a încheia în formă autentică la
o dată ulterioară, contractul de donație.
Promisiunea de donație poate fi unilaterală, când promitentul se
angajează că va dona în viitor un bun beneficiarului sau bilaterală, caz în care,
promisiunea de a dona un bun făcută în formă autentică, este acceptată în
aceeași formă de către beneficiar.
În cazul promisiunii de donație, instanța nu poate pronunța o hotărâre
care să țină loc de contract, ca în cazul promisiunii de vânzare, deoarece
executarea silită a obligației de a contracta din cadrul promisiunii, ar intra în
contradicție cu intenția de a gratifica ce constituie elementul obiectiv al cauzei
donației.

51
 Neexecutarea promisiunii conferă beneficiarului dreptul de a cere
daune interese promitentului, echivalente cu cheltuielile efectuate de beneficiar
și avantajele acordate de acesta terților în considerarea donației ce ar fi trebuit
să se încheie pe baza promisiunii. Cuantumul daunelor interese va fi stabilit de
către instanța de judecată.
Potrivit articolului 1022 Cod Civil, promisiunea de donație se revocă de
drept dacă anterior executării sale se ivește unul dintre cazurile de revocare pentru
ingratitudine prevăzute la articolul 1023 Cod Civil, și atunci când anterior
executării sale, situația materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea
măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta,
ori promitentul a devenit insolvabil.

2.2.2. Încheierea contractului de donație între persoane prezente

Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității
absolute (articolul 1011, aliniatul 1 Cod Civil); astfel, în manieră imperativă, legea
statuează solemnitatea contractului de donație, condiție ad validitatem și ad
probationem, deci chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă, nu se va
putea face cu martori, dovada existenței donației.
În cazul în care donația nu se încheie personal de către părți și procura
mandatarului prin care se încheie contractul trebuie să fie specială și făcută în
formă autentică.
Dacă în contractul de donație sunt stabilite sarcini sau condiții și acestea
trebuie să fie prevăzute în formă autentică.
Legiuitorul a instituit imperativ această condiție a formei autentice a
contractului de donație pentru a-l proteja pe donator, care prin donație dispune
în mod definitiv și irevocabil în favoarea unei persoane, fără a primi în schimb
un echivalent. Așadar notarul după examinarea voinței dispunătorului poate să
refuze încheierea contractului.
Această formă solemnă ocrotește, în același timp și familia dispunătorului
de eventualele excese de gratuități ale acestuia, și nu în ultimul rând, în cazul
donației cu sarcini, mai ales, este ocrotit și consimțământul donatarului, deoarece
în limita sarcinii donația cu sarcini este un contract sinalagmatic.
Nulitatea donației pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de către
părți, de procuror, de instanță din oficiu, precum și de orice persoană interesată.
Dacă actul juridic inițial este nul absolut pentru lipsa formei autentice, nulitatea nu
poate fi înlăturată prin confirmare sau validare, ci pentru ca o astfel de donație să
producă efecte juridice ea trebuie să fie refăcută în întregime cu respectarea formei
autentice cerute de lege.
Pe cale de excepție nulitatea absolută a donației, pentru vicii de formă
poate fi acoperită după moartea donatorului, prin confirmare, de succesorii
universali sau cu titlu universal ai acestuia, cu condiția de a nu prejudicia drepturile
terților. Potrivit articolului 1010 Cod Civil, această confirmare atrage renunțarea
moștenitorilor la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de
52
nulitate, așadar confirmarea operează pentru contract în întregul său, ca și cum s-ar
prezuma că au fost cunoscute, de către cel care face confirmarea, toate cauzele de
nulitate existente. Confirmarea produce efecte doar față de moștenitorii care au
exercitat-o, ceilalți moștenitori având față de actul confirmării calitatea de terți.
Pentru opozabilitatea donațiilor, în scop de informare a persoanelor
care justifică existența unui interes legitim, legiuitorul a instituit, tot cu caracter
de noutate, obligația notarilor de a înregistra donațiile autentice în registrul
național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii (articolul 1012 Cod
Civil).
2.2.3. Încheierea contractului de donație între persoane absente
Contractul de donație poate fi încheiat și între persoane care nu se află
față în față, adică absente, dar dată fiind solemnitatea contractului de donație în
general, în acest caz particular, oferta de donație făcută de ofertant și acceptarea
ei de către beneficiar, pentru a produce efecte juridice și deci a nu fi nule
absolut, trebuie să îmbrace forma autentică.
Dacă oferta de donație nu este făcută în formă autentică, dar
acceptarea ei a fost făcută în considerarea principiului solemnității, aceasta nu
acoperă lipsa formei autentice a ofertei.
Contractul de donație între absenți, se încheie în momentul în care
ofertantul ia cunoștință de acceptarea ofertei de donație de către beneficiar și
până la acest moment ofertantul poate revoca oferta de donație. Revocarea poate
fi expresă sau tacită și nu trebuie notificată donatarului.
Potrivit articolului 1013 Cod Civil, dacă până la momentul în care
acceptarea ofertei urmează să ajungă la cunoștința ofertantului, acesta moare sau
devine incapabil, acceptarea ofertei devine caducă, deoarece contractul de donație
care prezintă această formă se încheie, cum spuneam, în momentul cunoașterii de
către ofertant, a acceptării. Din acest moment donația are efecte juridice.
Donatarul trebuie să fie și el în viață la momentul acceptării, care este
momentul realizării acordului de voință. Potrivit articolului 1013, aliniatul 2 Cod
Civil, oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moștenitorii
destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de acesta.
De asemenea, nici creditorii destinatarului nu pot să accepte oferta pe
calea acțiunii oblice ori să atace refuzul acceptării ofertei pe calea acțiunii
pauliene, întrucât destinatarul nu-și micșorează patrimoniul în dauna intereselor
lor, ci doar respinge ocazia de a-l mări.
Dacă destinatarul ofertei este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu
sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, oferta va putea fi acceptată de către
reprezentantul legal al destinatarului, respectiv de către destinatar personal dar cu
încuviințarea ocrotitorului legal, iar în cazul donației cu sarcină și cu autorizarea
instanței de tutelă.

53
 2.2.4. Înscrisul estimativ

În cuprinsul articolului 1011alin.3 din Codul civil, prevede că bunurile

mobile care formează obiectul donației, trebuie enumerate și evaluate într-un
înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiune nulității absolute a donației.
Există, în această materie, unele diferențe față de Codul Civil de la 1864,
care în articolul 827, prevedea că orice act de donație de bunuri mobile era valabil
numai pentru obiectele trecute într-un act estimativ, semnat de donator și donatar,
care să fi cuprins descrierea și evaluarea, cel puțin globală, a bunurilor mobile
donate.
În vechiul Cod Civil era folosită noțiunea de act estimativ, act care era
doar o cerință ad probationem și trebuia să cuprindă „descrierea și evaluarea, cel
puțin globală, a bunurilor mobile donate”, în timp ce astăzi, bunurile mobile
donate, ”trebuie enumerate și evaluate într-un înscris”, care poate fi chiar și sub
semnătură privată, dar care reprezintă o cerință ad validitatem a donației de bunuri
mobile, deoarece lipsa sa atrage nulitatea absolută a donației. Înscrisul estimativ
trebuie să cuprindă descrierea fiecărui bun mobil donat, precum și evaluarea
fiecăruia dintre ele.
Dacă bunurile mobile donate fac parte dintr-o universalitate de fapt atunci
descrierea se face pentru fiecare obiect component, însă evaluarea poate fi globală.
Înscrisul estimativ poate să facă parte intrinsecă din conținutul
contractului de donație, dar părțile pot opta și pentru varianta redactării unui
înscris estimativ de sine stătător, sub semnătură privată, semnat de ambele părți.
Rolul și necesitatea înscrisului estimativ sunt de a garanta
irevocabilitatea donației deoarece în lipsa lui, donatorul ar putea să ascundă sau
să înlocuiască unele bunuri și în același timp pentru a putea stabili cuantumul
taxelor datorate pentru autentificarea donației și pentru a face proba dreptului
de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul donației. De asemenea în caz
de reducțiune, de raport sau de revocare a donației, servește pentru a putea fi
determinate cu precizie bunurile ce au făcut obiectul donației.

2.2.5. Opozabilitatea faţă de terţi a contractului de donaţie

Ca şi în materia vânzării-cumpărării, şi contractul de donaţie, fiind un

contract translativ de proprietate, pentru a deveni opozabil terţilor, trebuie supus
condiţiilor de publicitate prevăzute de lege. Întrucât , obiectul contractului de
donaţie îl constituie atât bunuri mobile , cât şi bunuri imobile, opozabilitatea
pentru terţi trebuie analizată atât prin raportare la dispoziţiile legale care
reglementează opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice având ca obiect
bunuri mobile, cât şi a actelor juridice având ca obiect bunuri imobile. Astfel, în
cazul bunurilor mobile, dispoziţiile art. 935 din Codul civil, statuează că oricine se
află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de
dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului, iar , prin art. 936 din Codul
civil, se consacră principiul potrivit căruia, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege,
54
posesia de bună credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a
actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
În privinţa transferului gratuit al unui drept de creanţă (bun mobil
incorporal) opozabilitatea este supusă condiţiei notificării cesiunii de creanţă sub
forma unei donaţii către debitorul cedat sau acceptarea cesiunii de către terţ
(debitorul cedat).
Când donaţia transferă un drept real imobiliar, pentru a deveni opozabilă
terţilor ea trebuie înscrisă în cartea funciară în condiţiile Codului civil şi a Legii nr.
7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, context în care opozabilitatea faţă de
terţi coincide cu momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului
donat.
În acest context, dispoziţiile art. 888 din Codul civil statuează că înscrierea
în cartea funciară se face în baza înscrisului autentic notarial, al hotărârii
judecătoreşti rămase definitive, a certificatului de moştenitor sau în baza unui
alt act emis de autorităţile administrative, în cazul în care legea prevede aceasta.
Sub acest aspect, în materia donaţiilor, dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a actualului Cod civil şi art. 1012 din Codul
civil, statuează că notarul public care a întocmit un act prin care se transmite, se
modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar, cum este şi
contractul de donaţie, are obligaţia să înscrie de îndată contractul de donaţie în
registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii şi să ceară din
oficiu, înscrierea în cartea funciară a contractului de donaţie, sens în care va
transmite cererea de înscriere a actului respectiv, în ziua întocmirii lui sau cel
mai târziu a doua zi la biroul notarial în a cărei rază de activitate se află
imobilul.
De asemenea, din conţinutul art. 1012 din Codul civil, care instituie
obligativitatea notarului de a înscrie contractul de donaţie registrul naţional
notarial ţinut în format electronic, potrivit legii şi de a cere din oficiu, înscrierea în
cartea funciară a contractului de donaţie, în scopul informării persoanelor care
justifică existenţa unui interes legitim, se poate concluziona faptul că,
inopozabilitatea din cauza neînscrierii în cartea funciară a dreptului real imobiliar
dobândit prin donaţie, poate fi invocată de către orice persoană care are un interes
legitim.
După cum am mai precizat în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, şi
în materia contractului de donaţie , care este un contract translativ de proprietate,se
impune precizarea că, prin art.56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare
a actualului Cod civil, se instituie unele dispoziţii tranzitorii şi în privinţa
opozabilităţii faţă de terţi a actelor juridice prin care s-au transmis drepturile de
proprietate sau alte drepturi reale care se înscriu în cartea funciară. Astfel, prin
art.56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil , se
precizează faptul că ,, dispoziţiile art. 557 alin. 4, art. 565, art. 885 alin. 1şi art. 886
din Codul civil se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru
fiecare unitate administrativ – teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii
55
cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, urmând ca, până la data prevăzută la alin. 1, înscrierea în
cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor
prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în
scop de opozabilitate faţă de terţi.
Rezultă aşadar că şi ipoteza donării de imobile , transferul proprietăţii este
amânat după încheierea contractului până la înscrierea dreptului său în registrele de
publicitate imobiliară prin intabulare, operaţiune care marchează momentul
transferului proprietăţii imobiliare şi care coincide cu momentul realizării
opozabilităţii faţă de terţi a vânzării.

56
 SECȚIUNEA 3

Tipuri de donații

3.1 Donațiile deghizate sau simulate

Donațiile deghizate (simulate) reprezintă alături de donațiile indirecte și
de darul manual, tipuri de donații care sunt exceptate de la principiul
solemnității donațiilor.
Donațiile simulate reprezintă manifestarea procedeului civil al
simulației în materie de liberalități.
Simulația se întâlnește în materia donațiilor sub forma donației
deghizate și sub forma donației prin interpunere de persoane.
Donația deghizată se realizează prin încheierea între părți a două
contracte: unul real, secret, cu titlu gratuit, în care se exprimă voința reală a
părților, și unul public, aparent, cu titlu oneros, simulat pentru a ascunde terților
operațiunea juridică reală dintre părți.
Contractul secret poate fi încheiat anterior sau concomitent cu
contractul aparent. Donațiile deghizate sunt în general valabile, simulația
nefiind, în principiu, sancționată cu nulitatea, decât dacă deghizarea este
frauduloasă.
Pentru a produce efecte contractul secret trebuie să îndeplinească
condițiile de fond cerute de lege pentru valabilitatea contractului de donație.
Contractul care deghizează donația trebuie să îndeplinească atât condițiile de
validitate proprii, cât și condițiile de fond pentru validitatea donației.
În ceea ce privește condițiile de formă pentru validitatea acestor donații,
în articolul 1011, aliniatul 2 Cod Civil, se arată expres că donația deghizată nu este
supusă cerinței formei autentice. Trebuie respectată, însă, forma prevăzută de lege
pentru contractul care deghizează donația.
În cazul în care nu sunt respectate aceste cerințe, sancțiunea este nulitatea
relativă a donației deghizate.
Proba deghizării se face de către părțile contractante și de succesorii lor
universali sau cu titlu universal, cu un contraînscris, adică cu contractul secret sau
cu un început de dovadă scrisă, completat cu martori, iar de către terți, prin orice
mijloc de probă, prin intermediul acțiunii în simulație, efectul principal al acestei
acțiuni fiind acela că odată cu admiterea acțiunii, contractul secret devine public.
Părțile pot dovedi și ele simulația prin orice mijloc de probă, atunci când pretind că
aceasta are caracter ilicit.
Donația prin interpunere de persoane este asemănătoare cu donația
deghizată, realizându-se tot pe baza simulației, doar că în acest caz simulația nu
privește natura gratuită a contractului, ci persoana donatarului.
Așadar în cazul în care se dorește gratificarea unei persoane incapabile
de a primi donația, se recurge la simulație, contractul aparent încheindu-se cu o
persoană interpusă, iar contractul secret va preciza adevăratul donatar.
57
Contractul secret se întocmește concomitent sau anterior actului aparent și este
un înscris sub semnătură privată.
Sunt prevăzute a fi persoane interpuse, potrivit articolului 992, aliniatul 2
Cod Civil, ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi
liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane. Aceasta
este o regulă cu caracter general, o prezumție relativă, aplicabilă în materia
liberalităților, până la proba contrară.
În articolul 1033, aliniatul 2, Codul Civil instituie o regulă specială în
materia donațiilor simulate, care, bineînțeles, se aplică cu prioritate față de regula
generală și care prezumă absolut că este persoană interpusă până la proba contrară
orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul
donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
În ceea ce privește forma acestui tip de contract, fiind o donație simulată
potrivit articolului 1011, aliniatul 2 Cod Civil, nu trebuie să îmbrace forma
autentică, dar dat fiind faptul că acest contract este o donație, deoarece obiectul
simulației îl constituie persoana donatarului și nu operațiunea juridică efectuată,
acest contract ar trebui să fie încheiat în forma autentică cerută de lege pentru
donații, și să respecte condițiile de fond prevăzute pentru donații.

3.2 DONAȚIILE INDIRECTE

Donațiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenția de a gratifica,

dar înfăptuite printr-un alt act juridic, decât contractul de donație.
În cazul donațiilor indirecte, spre deosebire de donațiile simulate, actul
juridic încheiat de părți exprimă voința reală a acestora.
Acest act juridic va avea natura juridică a unei donații indirecte numai
dacă micșorarea patrimoniului dispunătorului are loc prin manifestarea intenției
liberale (animus donandi) și fără a primi o contraprestație echivalentă valoric.
Deoarece donațiile indirecte se realizează printr-un alt act decât donația,
acest act nu trebuie să îndeplinească condițiile de formă ale donației, ci trebuie să
respecte condițiile de formă și de fond necesare pentru valabilitatea sa, dar fiind
totuși vorba de o liberalitate, trebuie să respecte și condițiile de fond ale donației.
Actele prin care se realizează donațiile indirecte sunt, în principal,
următoarele: renunțarea la un drept, remiterea de datorie și stipulația pentru
altul, dar pe lângă posibilitatea încheierii unor donații indirecte, valabile, prin
unele dispoziții legale se instituie interdicția ca unele contracte să fie încheiate în
scopul realizării unei liberalități indirecte în favoarea beneficiarului. De exemplu,
potrivit articolului 775 Cod Civil, contractul de fiducie, este lovit de nulitate
absolută dacă prin el se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului.
Renunțarea la un drept nu este prin ea însăși o liberalitate deoarece
poate fi și cu titlu oneros. În același timp dacă nu există intenția de a gratifica,
renunțarea la un drept este un act juridic neutru.
Alături de intenția liberală, element de natură subiectivă, pentru ca
renunțarea la un drept să constituie o donație indirectă, trebuie să cuprindă și
58
un element de natură obiectivă, o diminuare a patrimoniului renunțătorului
paralel cu o creștere corespunzătoare a patrimoniului beneficiarului.
Așadar, renunțarea la un drept constituie o donație indirectă doar dacă
se face cu intenția de a gratifica, și trebuie să fie pur abdicativă, pentru că în
cazul moștenirii, de exemplu, dacă renunțarea ar fi in favorem, am avea de-a
face cu o acceptare a moștenirii și o transmitere cu titlu gratuit unei alte
persoane, caz în care actul trebuie să îmbrace forma autentică prevăzută de lege
pentru donații.
În cazul donației indirecte sub forma renunțării la un drept, donația este în
fapt un accesoriu al operației principale care este renunțarea și de care va profita
persoana chemată în puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv.
Donația indirectă realizată prin renunțarea la un drept poate fi universală,
cu titlu universal și cu titlu particular, iar dovada intenției de a gratifica se poate
face cu orice mijloc de probă.
Remiterea de datorie reprezintă un mod de stingere a obligației și
potrivit articolului 1629, aliniatul 1 Cod Civil, are loc atunci când creditorul îl
liberează pe debitor de obligația sa, iar articolul 1630, aliniatul 2 Cod Civil, arată
că remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit
naturii actului prin care se realizează.
În cazul donației indirecte, remiterea de datorie este un contract sau un
act juridic cu titlu gratuit, prin care creditorul renunță la valorificarea creanței
pe care o are față de debitor, cu intenția de a-l gratifica, efectul principal al
iertării fiind stingerea raportului de obligație.
Stingerea obligației are loc voluntar, intenția creditorului fiind aceea de
a-l ierta pe debitor de datorie, sporindu-i acestuia patrimoniul cu valoarea
datoriei, dar cu toate acestea pentru a îndeplini finalitatea de donație indirectă,
remiterea trebuie să fie acceptată de debitor.
Când se realizează prin acte între vii, conform articolului 1630 din Codul
Civil, remiterea de datorie, poate fi expresă sau tacită; ea poate fi scrisă sau
verbală, deci nu este cerută forma autentică, pentru acest tip de donație, dar trebuie
respectate celelalte condiții de valabilitate ale donației, cât și regulile referitoare la
revocare, raport și reducțiune.
Dacă remiterea de datorie este făcută pentru cauză de moarte, printr-un
legat, atunci trebuie să îmbrace formele cerute de lege pentru testamente.
Remiterea de datorie poate fi totală sau parțială, în raport cu valoarea
obligației la care se renunță, și poate fi probată cu orice mijloc de probă.
Donația indirectă sub forma remiterii de datorie profită tuturor
persoanelor ținute pentru debitorul principal, dar remiterea de datorie făcută în
favoarea fideiusorului nu îl eliberează pe debitorul principal, conform articolului
1633, aliniatul 2 Cod Civil; deasemenea articolul 1633, aliniatul 4 Cod Civil,
reglementează situația în care creditorul îl liberează pe fideiusorul de la care a
primit o prestație. În acest caz avem de-a face cu o remitere de datorie cu titlu
oneros, prestația fideiusorului imputându-se asupra datoriei și profită atât

59
debitorului principal, cât și celorlalți fideiusori, care rămân în continuare garanții
părții rămase din garanție.
Stipulația pentru altul, este reglementată de articolul 1284 Cod Civil și
reprezintă un contract sau o clauză dintr-un contract, prin care o parte, numită
stipulant dispune ca cealaltă parte, numită promitent să execute o prestație în
folosul unei terțe persoane, numită beneficiar.
Promitentul se obligă față de stipulant să ducă la îndeplinire obligația
față de beneficiar.
La încheierea stipulației, terțul beneficiar, trebuie să fie determinat sau
cel puțin determinabil și trebuie să existe în momentul în care promitentul
trebuie să își execute obligația. În caz contrar, stipulația profită stipulantului fără a
agrava însă, sarcina promitentului (articolul 1285 Cod Civil).
Dacă stipulația pentru altul are la bază, intenția de a gratifica a
stipulantului față de beneficiar, atunci avem de a face cu o donație indirectă
care nu trebuie să respecte condițiile de formă impuse de lege pentru donații, ci
doar condițiile de fond ale donației și condițiile necesare pentru încheierea
valabilă a contractului care îi servește drept suport.
Deoarece stipulația pentru altul se poate realiza prin donația cu sarcină,
contractul de asigurare sau contractul de rentă viageră, în cazul când se regăsește în
cadrul donației cu sarcină, trebuie să respecte și cerințele de formă ale donației.
Donația indirectă realizată prin intermediul stipulației pentru altul,
prezintă unele particularități față de regulile generale ale donației.
Astfel, dreptul terțului beneficiar se naște direct și nemijlocit în
patrimoniul acestuia din momentul încheierii contractului între stipulant și
promitent, independent de acceptarea donației de către terțul beneficiar și de
notificarea către stipulant a acceptării. Acceptarea donației are doar rolul de a
consolida dreptul, în patrimoniul terțului beneficiar și deci nu are caracter
constitutiv de drepturi.
Dat fiind faptul că dreptul se naște în patrimoniul terțului beneficiar în
momentul încheierii contractului între stipulant și promitent, acceptarea donației
poate fi făcută și după moartea donatarului de către moștenitorii săi și nu numai în
timpul vieții donatorului, ci și după moartea acestuia sau după ce a devenit
incapabil.
Dar, în același timp, potrivit articolului 1286, aliniatul 1 Cod Civil,
neacceptarea stipulației de către terțul beneficiar are drept rezultat inexistența
dreptului în patrimoniul său, așadar, dacă beneficiarul nu acceptă stipulația, se
consideră că dreptul său nu a existat niciodată.
În articolul 1286, aliniatul 2 Cod Civil este reglementată revocarea
stipulației, care se poate face atât timp cât acceptarea beneficiarului, care are ca
efect consolidarea dreptului, nu a fost comunicată stipulantului sau
promitentului, și, potrivit articolului 1287, aliniatul 2 Cod Civil, produce efecte de
la data la care ajunge la promitent.
Stipulantul este singurul care poate revoca stipulația, avându-se în vedere
intenția animus donandi, acest drept nefiind recunoscut moștenitorilor sau
60
creditorilor săi. Revocarea nu poate însă opera, fără acordul promitentului, atunci
când acesta are un interes în executarea stipulației.

3.3 Darul manual

Codul Civil, în articolul 1011, reglementează darul manual, prevăzând că,
bunurile mobile corporale, cu o valoare de până la 25 000 lei pot face obiectul
unui dar manual, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se
încheie valabil prin acordul de voință al părților, însoțit de tradițiunea bunului.
Deasemenea, se reglementează faptul că darul manual nu trebuie să
respecte regulile de formă ale contractului de donație, ci numai cele de fond, căci
deși este o donație, deoarece se face cu intenția de a gratifica, de esența acestui tip
de donație este tradițiunea bunului, astfel că, darul manual este un contract real.
Dacă se realizează acordul de voință dintre părți, dar nu se realizează
tradițiunea, iar donatorul moare, donația nu poate fi validată ca dar manual,
acordul de voință devenind caduc.
Pot fi transmise prin dar manual doar bunurile susceptibile de
tradițiune, așadar pot forma obiectul darului manual bunurile mobile corporale
și bunurile asimilate bunurilor mobile corporale. Bunurile imobile sau mobile
incorporale nu pot forma obiectul acestei donații, deoarece nu sunt susceptibile
de tradițiune, și nici bunurile viitoare, deoarece nu există în materialitatea lor la
momentul acordului de voință al părților, pentru a se putea realiza predarea și
primirea lor.
În privința bunurilor mobile corporale, legiuitorul stabilește valoarea
maximă, de 25 000 lei, pe care acestea o pot avea, pentru a face obiectul unui dar
manual.
Acordul de voințe al părților ce conține intenția de a gratifica însoțit de
tradițiunea bunului mobil cu o valoare mai mare de 25 000 lei este nul ca
donație pentru nerespectarea formei autentice.
Această valoare este stabilită pentru bunurile mobile corporale, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege, cum ar fi de exemplu cazul armelor, care deși
nu ar depăși limita valorică legală, ele nu pot face obiectul darului manual ci
transmiterea lor trebuie să respecte legea specială în materie.
Deasemenea, ar trebui să fie pusă de legiuitor problema persoanei care
stabilește valoarea acestor bunuri, care, deși legea nu prevede acest fapt, ar trebui
stabilită de un expert, pe baza unor criterii obiective și nu de către donator care este
subiectiv.
Condiția tradițiunii bunurilor este îndeplinită, fiind deci în prezența
unui dar manual, și atunci când donatarul se află deja în posesia bunurilor, însă
în temeiul unui alt titlu, iar donatorul își manifestă voința de a-l gratifica pe
donatar cu aceste bunuri și donatarul acceptă.
Deasemenea, tradițiunea bunului se poate realiza și prin mandatar al
donatorului sau al donatarului, sau în cazul darurilor manuale făcute persoanelor
fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, predarea-
61
primirea se face prin reprezentanții legali ai acestor persoane. Mandatarul, întrucât
darul manual nu este un contract solemn ci unul real, nu are nevoie de procură
autentică.
Fiind o chestiune de fapt, dovada tradițiunii poate fi făcută prin orice
mijloc de probă, iar donatarul posesor nu are nevoie de o dovadă scrisă, deoarece
este prezumat proprietar în baza articolului 935 Cod Civil.
În doctrină s-a subliniat faptul că, dacă odată cu acordul de voințe al
părților și cu tradițiunea bunului, părțile ar încheia în această privință un act sub
semnătură privată, atunci nu am mai avea de a face cu un dar manual, ci cu o
donație nulă pentru lipsa formei autentice.
Considerăm această opinie ca fiind corectă, întrucât condițiile pentru ca
darul manual să fie valabil sunt, acordul de voințe al părților bazat pe intenția
liberală animus donandi, a donatorului și acceptarea gratificării de către
donatar și tradițiunea bunurilor dăruite, nicidecum încheierea unui înscris.
În privința valorii darului manual și a probei acestui tip de donație,
Vechiul Cod Civil prevedea reglementări diferite față de cele ce se regăsesc în
actualul Cod Civil. Astfel, dacă astăzi, valoarea darului manual nu trebuie să
depășească 25 000 lei, în economia Vechiului Cod, valoarea darului manual nu
avea nici o relevanță în privința validității sale, ci în funcție de valoare erau folosite
mijloace de probă diverse.
Așadar, în doctrina anterioară actualului Cod Civil, se preciza că, în ce
privește proba darului manual, aceasta diferă după cum incumbă donatorului sau
donatarului. Astfel, atunci când incumbă donatorului se admite îndeobște că acesta
trebuie să facă proba în condițiile dreptului comun, respectiv, dacă valoarea darului
este mai mare de 250 de lei, trebuie dovedit cu înscrisuri, martorii și prezumțiile
nefiind admise decât în cazul în care există un început de probă scrisă, iar dacă
proba incumbă donatarului, fiind vorba de bunuri mobile, acesta, ca posesor, se
poate prevala de prezumția de proprietate care decurge din art. 1909 Cod Civil.

3.3.1.Darurile de nuntă. Donațiile făcute viitorilor soți în vederea

căsătoriei. Donația între soți
Aceste donații reprezintă o categorie aparte a darului manual.
În legătură cu darurile de nuntă, în practica judiciară anterioară intrării în
vigoare aactualului Cod civil s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri
comune ale soților în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinții unuia dintre
soți, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei și pentru că se presupune intenția
dispunătorului ca ele să devină comune. Numai dacă donația se face de către
părinții unuia dintre soți, nu cu ocazia serbării nunții, ci ulterior bunul se consideră
ca fiind propriu.
După intrarea în vigoare a actualului Cod civil, potrivit articolului 340,
litera a: „ nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț, bunurile
dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune”. Doar darurile
62
obișnuite devin, de la data dobândirii lor, de către oricare dintre soți, bunuri
comune în devălmășie ale soților, potrivit articolului 339 Cod Civil.
Codul Civil, reglementează deasemenea, în articolul 1030 și donațiile
făcute viitorilor soți în vederea căsătoriei, ca fiind donații sub condiție, în ipoteza
în care căsătoria nu se mai încheie, devinind caduce. Pentru a ne afla în prezența
unei astfel de donații, donatarul sau donatarii trebuie să aibă calitatea de viitori
soți, condiția suspensivă a încheierii căsătoriei trebuie să fie expres stipulată în
actul de donație, și donația trebuie să se încheie înainte de data stabilită pentru
încheierea căsătoriei.
În cazul logodnei, reglementată ca instituție juridică în Codul Civil, în
articolele 266-270, pot apărea consecințe juridice în plan patrimonial, așadar
în articolul 268, Codul Civil statuează că, în cazul ruperii logodnei, sunt supuse
restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei, sau
pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite.
Această obligație subzistă indiferent dacă ruperea logodnei are loc din
inițiativa unui logodnic sau prin înțelegerea dintre ei și indiferent dacă darurile au
fost primite de la terți sau și le-au făcut unul celuilalt, și nu există dacă logodna a
încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
Chiar dacă aceste liberalități au fost făcute în vederea căsătoriei,
nașterea dreptului la restituirea darurilor, nu este condiționată de neîncheierea
căsătoriei, ci de ruperea logodnei care este o condiție rezolutorie. Dacă donația
nu a fost făcută în vederea căsătoriei, atunci poate supraviețui chiar dacă a
intervenit ruperea logodnei.
Prin articolul 270 Cod Civil, se instituie un termen special de prescripție
de un an de la ruperea logodnei, în care se poate formula acțiunea în restituirea
darurilor oferite logodnicilor, și întrucât reprezintă o chestiune de fapt, oferirea
de daruri în timpul logodnei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Donația între soți este donația prin care unul dintre soți donează în
timpul căsătoriei un bun propriu celuilalt soț. Această donație trebuie să respecte
condițiile de fond și formă prevăzute de lege pentru donații.
Obiectul acestei donații îl poate constitui doar bunurile proprii ale
soțului donator, fiind lovit de nulitate actul juridic prin care s-ar dona un bun
comun.
Bunurile primite de un soț prin acest tip de donație, vor deveni bunuri
proprii ale acestuia, înafară de cazul în care s-a stipulat de către soțul donator,
că aceste bunuri vor deveni bunuri comune.
În privința acestor donații, Codul Civil cuprinde unele prevederi care
derogă de la principiul irevocabilității donațiilor, astfel, articolul 1031 Cod Civil
spune că ”orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul
căsătoriei”. După încetarea căsătoriei, prin decesul sau declararea
judecătorească a unuia dintre soți sau prin desfacerea căsătoriei, donațiile
făcute între soți, în timpul căsătoriei, devin irevocabile.

63
 Este totuși posibilă revocarea acestor donații după regulile revocării
donațiilor, în general, adică pentru neexecutarea sarcinii sau pentru
ingratitudine.
Revocabilitatea donației între soți este singura excepție autentică de la
principiul irevocabilității speciale a donației, cât și de la principiul forței
obligatorii a contractelor, întrucât soțul donator poate prin voința sa unilaterală
să revoce donația făcută celuilalt soț, indiferent de forma în care s-a efectuat
donația, deoarece dreptul de revocare a donației de către soțul donator, ține de
esența donației între soți.
Întrucât revocabilitatea donației între soți este de ordine publică, soțul
donator nu poate să renunțe la dreptul de revocare, nici printr-o clauză cuprinsă
în contractul de donație și nici printr-o convenție ulterioară, dar nici nu poate fi
obligat să-l exercite.
Revocarea donației între soți nu trebuie făcută printr-o acțiune în
justiție deoarece e suficientă simpla manifestare de voință a soțului donator,
voință pe care acesta nu e obligat să o motiveze și care poate fi expresă sau
tacită. Revocarea se face printr-un act ulterior al donatorului, din care să rezulte
în mod clar, fără echivoc, voința acestuia de a revoca donația.
În vechiul Cod Civil, reglementarea revocării donației între soți era
diferită față de actualele prevederi legale. Astfel articolul 937 din Vechiul Cod
Civil, spunea că, orice donație făcută între soți în timpul căsătoriei este revocabilă.
Spre deosebire de celelalte donații, donațiile între soți erau esențialmente
revocabile, revocarea putând fi făcută oricând, atât în timpul căsătoriei, cât și după
desfacerea acesteia, și chiar după decesul soțului donatar, caz în care se exercită
împotriva succesorilor acestuia.
Nulitatea donației între soți a fost reglementată pentru prima oară în Cod
civil în vigoare, care în articolul 1032, prevede că nulitatea căsătoriei atrage
nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință, iar dacă soțul donatar
este de bună-credință, donația rămâne valabilă. Prin această normă legală se dă
posibilitatea donatorului de a anula donația sau de a o confirma, deoarece potrivit
articolului 1248, aliniatul 4 Cod Civil, contractul anulabil este susceptibil de
confirmare.
Articolul 1033 Cod Civil, reglementează simulația în cazul donațiilor între
soți, și chiar dacă în dreptul român, în general, simulația nu este sancționată cu
nulitatea, prin acest articol precizează că este lovită de nulitate orice simulație în
care donația reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea
donațiilor între soți.
3.4 Donația cu sarcină
Donația cu sarcină, sub modo, adică sub un oarecare mod, este acea
donație prin care donatarul se obligă față de donator la o prestație determinată,
numită sarcină, ce poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului, fie în favoarea
donatarului, fie în favoarea unui terț.

64
 Dat fiind faptul că donația cu sarcină este un tip de donație, pentru a
produce efecte, ea trebuie acceptată de către donatar. În cazul în care acesta o
acceptă, el este obligat să execute sarcina, deoarece în limita sarcinii acest
contract are caracter sinalagmatic.
În cazul neexecutării sarcinii se poate cere fie executarea silită a
acesteia, fără ca donatarul să se poată elibera de sarcină, prin abandonarea
bunurilor dăruite, fie revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii, iar
articolul 1027, aliniatul 3 Cod Civil, prevede că, dreptul la acțiunea prin care se
solicită executarea sarcinii sau revocarea donației se prescrie în termen de 3 ani
de la data la care sarcina trebuia executată.
Acțiunea în executare sau în revocare poate fi intentată atât de donator, cât
și de succesorii săi în drepturi, iar dacă donatorul moare înainte de executarea
sarcinii, donatarul nu va putea fi obligat să restituie bunul donat, căci rezoluțiunea
se poate cere doar în cazul culpei debitorului, dar în această situație neexecutarea
nu îi este imputabilă.
Dacă sarcina constă în obligația de întreținere, acțiunea aparține numai
donatorului iar moștenitorii lui vor putea numai să o continue.
Dacă sarcina a fost stipulată în favoarea unui terț, nefiind parte în
contractul de donație el va putea cere doar executarea sarcini și nu revocarea
donației.
În cazul în care donatorul renunță la dreptul de a cere revocarea donației
pentru neîndeplinirea sarcinii donația se va putea revoca doar pentru alte cauze
prevăzute de lege.
În articolul 1006, Codul Civil prevede că, dacă din cauza unor situații
imprevizibile și neimputabile beneficiarului, îndeplinirea condițiilor sau executarea
sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de
oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condițiilor,
iar dacă ulterior, motivele care au determinat revizuirea, nu mai subzistă, persoana
interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii.
Prin articolul 1009, Codul Civil interzice clauzele prin care, sub
sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul
este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu
solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor.

65
 SECȚIUNEA 4

Efectele contractului de donație

4.1 Efectele față de părți

4.1.1 Efectul translativ al contractului de donație

Principalul efect al contractului de donație este transmiterea dreptului
de proprietate, sau a altui drept real sau de creanță, din patrimoniul donatorului
în patrimoniul donatarului, dar donația poate avea ca efect și stingerea unei
obligații, în cazul remiterii de datorie.
Transferul dreptului (real sau de creanță) din patrimoniul donatorului în
cel al donatarului este un efect al contractului de donație, și nicidecum o obligație
care ar izvorî din contract, efect care nu este susceptibil de neexecutare.
Dacă obiectul donației îl reprezintă un drept real, transmiterea dreptului
operează prin efectul realizării acordului de voință în formă autentică, în cazul
bunurilor imobile, sau sub forma unui act sub semnătură privată, în cazul
donațiilor indirecte, donațiilor deghizate sau al darului manual, deci chiar la
momentul încheierii donației, ca și la contractul de vânzare.
Dacă donația are ca obiect un drept de creanță, ea constituie o cesiune
de creanță cu titlu gratuit, și este supusă și regulilor specifice acestei instituții,
prevăzute de articolul 1566 și următoarele din Codul Civil.
În cazul transmiterii proprietății asupra bunurilor de gen, donatarul
devine proprietar mai târziu, în momentul individualizării bunurilor, și nu
imediat ca urmare a acordului de voință.

4.1.2 Obligațiile donatorului

Fiind un contract unilateral, donația naște obligații doar în sarcina
donatorului și prin excepție, în cazul donației cu sarcini, când contractul devine
în parte sinalagmatic, și în sarcina donatarului.
Donația este un contract translativ de proprietate și în privința obligațiilor
donatorului i se aplică dispozițiile articolul 1651 Cod Civil, care prevede că,
obligațiile vânzătorului se aplică în mod corespunzător, obligațiilor
înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui
drept, dar donația fiind o liberalitate, obligațiile donatorului sunt mult atenuate
față de cele ale vânzătorului.
Așadar, donatorul are obligația de predare a lucrului și obligația de
garanție.
Principala obligație a donatorului este cea de predare a bunului donat,
donatarului, conform clauzelor stabilite prin contract. Dacă din clauzele
contractului reiese că predarea va avea loc la un moment ulterior încheierii
contractului, donatorul are și obligația de păstrare a bunului donat, până la predare.

66
 Bunul trebuie predat în starea în care se afla la momentul încheierii
contractului, și până la predare donatorul răspunde pentru pieirea sau deteriorarea
bunului din culpa sa și dacă este cazul va plăti despăgubiri.
În cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligației de predare,
îndeplinirea acestei obligații poate fi cerută atât de donatar cât și de moștenitorii și
creditorii acestuia, iar donatorul poate fi obligat la plata de daune-interese, cu
excepția cazului când dovedește că neîndeplinirea obligației s-a datorat cazului
fortuit sau forței majore.
Aceste reguli nu sunt aplicabile în cazul darului manual, deoarece
predarea bunului e de esența acestei donații, și se face deci, chiar în momentul
încheierii contractului, moment din care donatarul va suporta riscul pieirii bunului
în calitate de proprietar.
Datorită caracterului gratuit al contractului, conform articolelor 1018 și
1019 din Codul Civil, în principiu donatorul nu are și obligația de a-l garanta pe
donatar pentru evicțiune sau pentru viciile ascunse, ci va răspunde conform
articolului 1017 Cod Civil, doar pentru dol și culpă gravă.
Prin excepție de la această regulă, donatorul va răspunde pentru evicțiune,
dacă s-a obligat expres la garanție prin contract, dacă evicțiunea provine din faptul
său personal sau dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care el a
cunoscut-o și nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului, fiind astfel
de rea-credință, iar în cazul donației cu sarcini, va răspunde pentru evicțiune în
limita sarcinii oneroase la fel ca și vânzătorul.
Donatorul are obligația de garanție contra evicțiunii provenită de la un
terț. Dar, donatarul evins, în calitate de având cauză al donatorului poate să
exercite o acțiune în garanție pe care donatorul însuși ar fi putut să o îndrepte
împotriva autorilor săi, dacă ar fi fost evins. Rațiunea acestei posibilități juridice
decurge din împrejurarea că, odată cu lucrul, se transmit asupra donatarului toate
drepturile accesorii legate de acel bun.
Tot ca excepție, donatorul are obligația de garanție pentru viciile ascunse
ale bunului donat, dacă le-a cunoscut și nu le-a adus la cunoștință donatarului la
încheierea contractului, el fiind obligat în acest caz să repare și prejudiciul cauzat
donatarului prin aceste vicii; prejudiciul cauzat antrenează răspunderea sa
delictuală și nu contractuală.
Deasemenea, în cazul donației cu sarcini, în limita valorii sarcinii
donației, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat.

4.1.3 Obligațiile donatarului

În cazul în care donația este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligație
față de donator, ci numai obligația morală de recunoștință. Această obligație are
totuși și natură juridică, nu numai morală, deoarece potrivit articolului 1023 Cod
Civil, încălcarea ei este sancționată cu posibilitatea revocării donației pentru
ingratitudine.

67
 În cazul donației cu sarcini, care în limita sarcinilor ce pot fi impuse
donatarului, fie în favoarea donatorului, fie în favoarea unui terț, fie în favoarea
donatarului însuși, are caracter sinalagmatic, odată cu acceptarea donației,
donatarul este obligat să execute sarcina.
În caz de neexecutare a obligației de a executa sarcina, donatorul poate
cere fie executarea sarcinii cu daune-interese, fie revocarea donației pentru
neexecutarea sarcinii.
Conform articolului 1021 Cod Civil, revocarea pentru ingratitudine și
pentru neexecutarea sarcinii nu operează de drept, ci printr-o acțiune în justiție.
Revocarea produce efecte retroactive, atât împotriva donatarului și
succesorilor lui în drepturi, cât și împotriva terților, căci potrivit articolului 1554
Cod Civil, contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată
încheiat.

4.2 Efectele donației față de terți

Fiind un contract translativ de proprietate, donația produce efecte
directe doar între părțile contractante.
Pentru ca donația să producă efecte și față de terți, deci pentru ca
dreptul donat să fie opozabil terților, contractul de donație trebuie să fie supus
formalităților de publicitate prevăzute de lege.
Codul Civil, introduce cu caracter de noutate, prin articolul 1012,
formalitatea înscrierii contractului de donație, autentificat la notar într-un
Registru Național Notarial, ținut în format electronic, cu scopul informării
persoanelor care justifică existența unui interes legitim.
Din această prevedere legală se înțelege că acest tip de formalitate, se
referă doar la drepturile transmise prin donație încheiată în formă autentică și
nu la donațiile exceptate de la cerința solemnității.
Deasemenea formalitățile de publicitate diferă în funcție de natura bunului
donat.
Astfel dacă se donează un bun mobil corporal, opozabilitatea față de terți
se realizează prin transmiterea posesiei bunului respectiv, după cum rezultă din
prevederile articolului 916 și articolului 919 din Codul Civil, deci când donatarul
intră în posesia bunului, se realizează și opozabilitatea față de terți.
Dacă obiectul donației este un drept de creanță conform articolului 1578
Cod Civil, opozabilitatea față de terți are loc prin notificarea cesiunii către
debitorul cedat sau prin acceptarea ei printr-un act autentic de către acesta din
urmă, iar potrivit articolului 1579 Cod Civil, cesiunea unei universalități de
creanțe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terților decât prin înscrierea cesiunii
în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât în
momentul comunicării ei.
În cazul în care, obiectul donației este un bun imobil, contractul devine
opozabil terților conform articolului 885 Cod Civil, odată cu înscrierea dreptului
tabular în cartea funciară.
68
 Înscrierea în cartea funciară poate fi cerută de către donatar, care este cel
mai interesat, dar și de către mandatarul său, tutorele, ascendenții minorului
donatar sau chiar de către donator.

SECȚIUNEA 5

Principiul irevocabilității donației

Pornind de la regula irevocabilității generale a contractelor, bazată pe

principiul forței obligatorii a contractelor, numită și irevocabilitate de gradul I,
potrivit căreia un contract valabil încheiat este și irevocabil, donația fiind un
contract dar în același timp și o liberalitate, actualul Cod Civil, la fel ca și
Vechiul Cod Civil, instituie în materia donației și o irevocabilitate specială,
numită irevocabilitate de gradul II.
Această irevocabilitate este specială deoarece constituie o condiție
esențială pentru formarea contractului și vizează atât efectele convenției cât și
natura intrinsecă a acesteia.
Acest principiu al irevocabilității speciale a donației este consacrat în
Codul Civil, în articolul 1015, potrivit căruia dacă un contract de donație conține
clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa, este lovit de nulitate
absolută.
Sancțiunea nulității absolute lovește donația în întregime, și nu numai
clauza incompatibilă cu principiul irevocabilității. Totuși dacă donația este
divizibilă și clauza o afectează numai în parte, pentru restul contractului efectele se
mențin.
5.1 Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donației
Dacă în alineatul 1 al articolului 1015 Cod Civil, legiuitorul precizează
faptul că donația nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului
să o revoce prin voința sa, în alineatul 2 al aceluiași articol, enumeră cu titlu
exemplificativ, nu limitativ, unele clauze care încalcă principiul irevocabilității
donației, ducând la nulitatea absolută a acesteia.
Prima clauză de acest tip, prevăzută de legiuitor este condiția
potestativă.
Condiția potestativă este acea condiție a cărei realizare depinde de
voința uneia dintre părți și poate fi pură, atunci când îndeplinirea ei depinde
exclusiv de voința uneia dintre părți, sau simplă, când realizarea ei nu depinde
doar de voința uneia dintre părți ci și de un element exterior a acestei voințe.
Întrucât nu este permis ca transmisiunea gratuită să depindă de un
eveniment a cărui îndeplinire este lăsată la dispoziția donatorului, spre deosebire
de celelalte contracte în care este interzisă numai condiția pur potestativă, în
cazul donației este interzisă și condiția potestativă simplă.

69
 Este de asemenea lovită de nulitate absolută donația care impune
donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea
maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație.
Poate fi însă pusă în sarcina donatarului plata datoriilor prezente ale
donatorului în cadrul donației cu sarcină, de la îndeplinirea căreia donatarul nu se
poate eschiva. Pentru a fi valabilă sarcina plății datoriilor prezente ale donatorului
este necesar ca aceste datorii să rezulte dintr-un titlu cu dată certă, dată anterioară
încheierii contractului de donație, și să fie consemnate în actul de donație.
Clauza potrivit căreia donatarul trebuie să plătească datoriile viitoare
ale donatorului este valabilă doar dacă cuantumul acestora este precizat în
cuprinsul contractului de donație, în așa fel încât donatorul să nu poată pune în
sarcina donatarului și alte datorii viitoare, despre care donatarul nu avea
cunoștință la momentul încheierii contractului.
Următoarea clauză interzisă de legiuitor, este cea care conferă
donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul. Această clauză dublează
în cazul donațiilor, principiul forței obligatorie a contractelor, consacrat în articolul
1270 Cod Civil, potrivit căruia, contractul valabil încheiat are putere de lege între
părțile contractante și nu poate fi modificat ori nu poate înceta decât prin
acordul părților sau din cauze autorizate de lege. Dacă, în cazul altor contracte
poate fi inserată o astfel de clauză, în cazul donației, atrage nulitatea absolută a
contractului.
Contractul de donație nu poate cuprinde nici clauza prin care donatorul își
rezervă dreptul de a dispune în viitor de bunul donat, chiar dacă acest drept nu se
exercită până la moartea sa. Această clauză este o condiție rezolutorie pur
potestativă, care duce la nulitatea absolută a contractului de donație. Dacă dreptul
de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în
privința acestei părți.
În afară de aceste clauze, legiuitorul mai prevede prin dispoziții ale
Codului Civil alte două clauze ce nu sunt permise, și anume, clauza prin care
donatorul îl obligă pe donatar să conserve bunul liberalității și să-l transmită unui
terț desemnat tot de donator, și clauza prin care donatarul este obligat să nu
conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea
condițiilor sau a sarcinilor impuse în contract.

5.2 Clauze compatibile cu principiul irevocabilității donației

Donația poate fi afectată de un termen, deoarece termenul ca modalitate
a actului juridic civil, nu afectează valabilitatea dreptului transmis, ci numai
momentul începerii sau stingerii exercițiului dreptului respectiv. Transmisiunea
irevocabilă a dreptului nu presupune predarea imediată a bunului donat.
Fără a fi influențată validitatea contractului de donație, pot fi stipulate
clauze precum plata datoriilor prezente și viitoare ale donatorului de către donatar,
dacă cuantumul acestora este specificat în contract la momentul încheierii acestuia.

70
 Pot fi de asemenea introduse clauze prin care donația este afectată de o
condiție care poate fi cauzală, în sensul că depinde de hazard sau mixtă, în
sensul că depinde de hazard și de voința altei persoane decât donatorul.
Clauza prin care se prevede întoarcerea bunurilor dăruite este
compatibilă cu principiul irevocabilității donației, atât în cazul în care donatarul
decedează înaintea donatorului, cât și în cazul în care donatarul și descendenții
săi ar predeceda donatorului, deoarece nu este o condiție potestativă ci cauzală.
Această situație este prevăzută în articolul 1016, aliniatul 1 Cod Civil iar
potrivit aliniatului 2 al acestui articol, dacă donația are ca obiect bunuri supuse
unor formalități de publicitate, atât dreptul donatarului, cât și dreptul de întoarcere
sunt supuse acestor formalități.
Această clauză are efectul unei condiții rezolutorii, și trebuie stipulată
expres, neputând fi prezumată sau dedusă din anumite împrejurări; ea operează de
plin drept, donația desființându-se retroactiv.
Efectele acestei condiții rezolutorii sunt diferite în funcție de momentul
îndeplinirii ei. Astfel, înainte de împlinirea condiției, donatarul este proprietar al
bunurilor donate sub condiție rezolutorie, iar donatorul este proprietar sub condiție
suspensivă.
Dacă condiția nu se poate îndeplini, pentru că donatorul a decedat înaintea
donatarului, dreptul donatarului se consolidează retroactiv, de la data încheierii
contractului. După îndeplinirea condiției, donația va fi revocată cu efecte
retroactive, iar bunurile ce au făcut obiectul donației se întorc în patrimoniul
donatorului.
Dacă clauza a fost stipulată în cazul predecesului donatarului și
descendenților săi față de donator, bunurile se întorc în patrimoniul donatorului
după decesul ultimului descendent al donatarului dacă donatorul este încă în viață.
De asemenea e permisă donația cu rezerva uzufructului sau a dreptului
de abitație în favoarea donatorului sau a unui terț, deoarece în acest caz,
obiectul donației îl constituie nuda proprietate care este donată în mod
irevocabil.
Poate forma obiect al donației și dreptul de uzufruct, iar donatorul
păstrează nuda proprietate sau o înstrăinează cu titlu oneros sau gratuit unei alte
persoane.
În aceste cazuri vor fi aplicate și regulile ce guvernează uzufructul
prevăzute în Codul Civil de articolul 703 și următoarele.
Codul Civil reglementează și substituțiile fideicomisare și liberalitățile
reziduale, acestea producând efecte numai dacă sunt permise de lege.

71
 SECȚIUNEA 6

Revocarea donațiilor

6.1. Cauzele de revocare a donațiilor

Articolul 1020 Cod Civil, prevede că donația poate fi revocată pentru
ingratitudine și pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a
obligat donatarul.
Neexecutarea sarcinii cât și ingratitudinea, datorită faptului că nu
depind exclusiv de voința donatorului, nu reprezintă excepții de la principiul
irevocabilității donațiilor, motiv pentru care au fost numite în doctrină, cauze
legale de revocare a donațiilor.
Atât revocarea pentru neexecutarea sarcinii cât și revocarea pentru
ingratitudine nu operează de drept, ci trebuie constatate de instanța de judecată
(articolul 1021 Cod Civil), revocarea fiind deci judiciară.
Revocarea va opera de drept în cazul promisiunii de donație (articolul
1022 Cod Civil), dacă anterior executării acesteia se ivește unul dintre cazurile
de revocare pentru ingratitudine prevăzute de lege, sau atunci când situația
materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât
executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori
promitentul a devenit insolvabil.
Revocarea de drept a promisiunii de donație operează de la momentul
când a intervenit cauza revocării, care, în mod obligatoriu, trebuie să se producă
anterior încheierii contractului de donație.
Singura excepție veritabilă de la principiul irevocabilității donațiilor
este revocarea donației între soți, care va putea opera doar în timpul
căsătoriei, și indiferent de tipul de donație.
În cazul donațiilor între soți, nu funcționează cauzele legale de
revocare, deoarece donatorul poate revoca oricând donația după bunul său plac.
După încetarea sau desfacerea căsătoriei, donațiile între soți dobândesc
caracterul irevocabil, și vor putea fi revocate doar pentru cauzele legale de
revocare, ingratitudine și neîndeplinirea sarcinilor.
Articolul 1020 din Codul Civil nu mai prevede între cazurile de revocare
legală și revocarea pentru naștere de copii în urma donațiunii, spre deosebire de
Vechiul Cod Civil, care o menționa în articolul 829, alături de celelalte două cazuri
care au fost menținute în noua reglementare.
Cele trei cazuri de revocare erau aplicabile tuturor donațiilor, dar prin
excepție de la regula irevocabilității, erau reglementate și donații care erau
revocabile prin ele însele. Acestea erau donațiile dintre soți, reglementate în
articolul 937 din vechiul Cod Civil, care prevedea că orice donație făcută între soți
în timpul căsătoriei este revocabilă, și donațiile de bunuri viitoare, reglementate în

72
articolul 821 din vechiul Cod Civil, care declară revocabile donațiile de bunuri
viitoare, adică bunurile pe care le va lăsa donatorul la moartea sa.
Revocarea pentru surveniență de copil opera de drept și nu putea fi
înlăturată prin voința părților. Această revocare producea efecte retroactive, de la
data încheierii donației.
Conform articolului 96 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare
a Codului Civil, dacă copilul s-a născut după intrarea în vigoare a actualului Cod
Civil, nu se vor aplica prevederile articolului 829 din Codul Civil anterior.

6.2.Revocarea donației pentru ingratitudine

Donațiile au devenit revocabile pentru ingratitudine încă din dreptul
roman.
Ingratitudinea este opusul recunoștinței pe care donatarul trebuie să o
aibă față de donator; aceasta nu este o obligație juridică căci contractul de
donație este un contract unilateral, ci o obligație morală pe care donatarul o are,
în considerarea faptului că a fost gratificat de donator.
Revocarea donației pentru ingratitudine are caracterul unei pedepse
civile, este o sancțiune legală ce se aplică donatarului ingrat, așadar, sunt de
strictă interpretare, normele ce reglementează această materie și nu pot fi
aplicate prin analogie la alte cazuri.
Codul Civil, cuprinde în privința instituției ingratitudinii, prevederi
asemănătoare celor din vechea reglementare, astfel că, pot fi revocate pentru
ingratitudine toate donațiile, cu excepția donațiilor între soți în timpul căsătoriei,
care pot fi revocate până la încetarea sau desfacerea căsătoriei fără a fi nevoie de o
acțiune în justiție și fără a invoca și dovedi unul dintre cazurile de revocare, doar
după acest moment dobândind caracterul irevocabil, spre deosebire de vechea
reglementare potrivit căreia această donație putea fi revocată oricând, chiar și după
divorț sau deces, prin simpla voință a soțului donator, fără să fie pronunțată de
justiție.
De asemenea, în reglementarea Codului Civil anterior, nu erau revocabile
pentru ingratitudine donațiile pe care terții le făceau viitorilor soți înaintea
căsătoriei. Astfel, conform articolului 835 Cod Civil anterior, ”donațiunile făcute
în favoarea maritagiului nu sunt revocabile pentru ingratitudine”. Textul legal își
găsea justificarea în aceea că donația nu profita doar soțului donatar, ci și copiilor
rezultați din căsătorie, care ar fi trebuit să suporte consecințele faptelor de
ingratitudine ale părintelui lor, deși nu aveau nici o culpă față de donator.
Pentru a nu lăsa la discreția donatorului, soarta donației și pentru ca
acesta să nu o poată revoca după bunul său plac, Codul civil a stabilit, expres și
limitativ, în articolul 1023, cauzele de revocare a donației pentru ingratitudine.
Prima cauză de revocare a donației pentru ingratitudine prevăzută de
articolul 1023 Cod Civil, este situația în care donatarul a atentat la viața
donatorului, a unei persoane apropiate lui, sau știind că alții intenționează să
atenteze, nu l-a înștiințat.
73
 Actualul Cod Civil, spre deosebire de vechea reglementare care prevedea
doar situația în care donatarul a atentat la viața donatorului, completează textul cu
ipoteza în care donatarul a atentat la viața unei persoane apropiate donatorului
și cea în care dacă a știut că cineva vrea să atenteze la viața donatorului sau a
unei persoane apropiate lui, nu l-a înștiințat.
Codul Civil nu definește noțiunea de „persoană apropiată”, astfel că
instanța sesizată, va trebui să aprecieze de la caz la caz, în funcție de relația
concretă dintre donator și acea persoană, dacă se va aplica sau nu acest caz de
revocare.
Pentru ca donația să fie revocată în temeiul acestui caz de ingratitudine,
nu este necesar ca donatarul să fi fost condamnat penal, ci este suficient să se
stabilească de către instanța civilă învestită cu acțiunea în revocarea donației pentru
ingratitudine, că fapta a fost săvârșită cu intenție de către donatar.
Donația nu poate fi revocată dacă se dovedește că donatarul a acționat
cu neglijență ori din imprudență, fără a avea discernământ sau în stare de
legitimă apărare.
Fapta omisivă a donatarului de a nu aduce la cunoștința donatorului
intenția unui atentat din partea altor persoane asupra lui sau a unei persoane
apropiate lui, duce la revocarea donației pentru ingratitudine dacă această intenție
s-a materializat și atentatul a avut loc.
O altă cauză de revocare pentru ingratitudine stabilită de articolul
1023 Cod Civil, este cazul când donatarul se face vinovat de fapte penale,
cruzimi sau injurii grave față de donator.
Dacă intervine această cauză de revocare, nu are relevanță prejudiciul
care s-a produs donatorului, pentru că ingratitudinea privește moralitatea faptei,
care poate fi săvârșită atât personal de către donatar, cât și de un terț, la ordinul
donatarului.
Nu are importanță dacă aceste fapte au fost săvârșite în public sau într-
un cerc restrâns, ori dacă atingerea adusă onoarei sau reputației donatorului s-a
făcut verbal sau în scris, ci doar săvârșirea cu intenție a acestor fapte.
Ultima situație prevăzută de articolul 1023 Cod Civil, ca fiind cauză de
revocare a donației pentru ingratitudine, este cea în care donatarul a refuzat în
mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie.
Așadar, există ingratitudine în această formă dacă, donatorul s-a aflat
în nevoie, a cerut alimente donatarului care deși avea posibilitate a refuzat în
mod nejustificat, iar alimentele cerute nu depășesc limita valorii actuale a
bunului donat, ținându-se seama și de starea în care se află bunul la momentul
donației.
Dacă donatarul refuză acordarea alimentelor, donatorul nu are
posibilitatea unei acțiuni în justiție pentru a cere întreținere de la donatar, ci
doar posibilitatea revocării donației.
Această sancțiune nu intervine dacă existau alte persoane care aveau
obligația de a asigura întreținere donatorului, dacă pretențiile donatorului sunt

74
exagerate în raport cu nevoile sale, atunci când donatarul este lipsit el însuși de
mijloace de subzistență sau când donatorul refuză alimentele oferite de donatar.
Deasemenea în cazul în care bunul piere fortuit, donatarul poate să refuze
alimentele cerute, deoarece acestea sunt datorate propter rem, adică în
considerarea lucrului.
Obligația pe care o are donatarul de a asigura alimente donatorului
aflat în nevoie, încetează atunci când acesta a dobândit mijloacele pentru a se
întreține singur, ori în caz contrar, la moartea acestuia.
În cazul donației cu sarcina întreținerii donatorului, nu se va putea cere
revocarea pentru ingratitudine pe motivul refuzului de a asigura alimente
donatorului, deoarece se vor aplica regulile revocării donației pentru neîndeplinirea
sarcinii.
Revocarea donației pentru ingratitudine nu operează de drept, ci trebuie
să fie pronunțată de instanța de judecată, prin intermediul acțiunii în revocare
pentru ingratitudine, fiind deci judiciară.
Acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine, constituie o
pedeapsă civilă, și este strict personală, putând fi intentată, în principiu, doar de
donator, ce nu poate renunța la aceasta, în mod anticipat, în cuprinsul
contractului de donație.
O astfel de clauză se sancționează cu nulitatea absolută, chiar dacă
donatarul nu ar săvârși nici o faptă de ingratitudine.
Donatorul poate însă să-l ierte pe donatar înainte de expirarea
termenului prevăzut de lege pentru introducerea acțiunii, sau chiar după ce a
introdus acțiunea, prin renunțarea la judecată, până la rămânerea definitivă a
hotărârii sau după rămânerea definitivă a hotărârii, în ultimele două situații
iertarea echivalând cu încheierea unei noi donații.
Această acțiune nu poate fi exercitată de creditorii donatorului, pe calea
acțiunii oblice și nici de către moștenitorii donatorului. Pe cale de excepție,
moștenitorii donatorului devin titularii acțiunii în revocare pentru ingratitudine în
trei cazuri, prevăzute de articolul 1024, alineatul 3 Cod Civil, și anume: dacă
acțiunea a fost intentată de donator, dar acesta a decedat înainte de terminarea
procesului, dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului în care putea
intenta acțiunea și nu l-a iertat pe donatar, dacă donatorul a decedat fără să fi
cunoscut cauza de revocare a donației, caz în care moștenitorii donatorului pot
introduce acțiunea în revocare în termen de un an de la data morții acestuia.
Potrivit articolului 1024, alineatul 1 Cod Civil, dreptul la acțiunea prin
care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an, care
curge din ziua în care donatorul a știut că donatarul a săvârșit fapta de
ingratitudine.
Acțiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi intentată doar
împotriva donatarului vinovat de ingratitudine, iar dacă acesta moare înainte de
introducerea acțiunii, aceasta nu poate fi îndreptată împotriva moștenitorilor săi.
Dar în situația în care donatarul moare după introducerea acțiunii, aceasta
poate fi continuată împotriva moștenitorilor săi.
75
 În cazul admiterii acțiunii în revocare, potrivit articolului 1025 Cod
Civil, donatarul este obligat să restituie în natură bunul donat iar prin excepție,
dacă acest lucru nu e posibil, va trebui să plătească bunul donat, la valoarea din
momentul pronunțării hotărârii.
Codul Civil anterior, prevedea însă în articolul 834, că în caz de revocare
donatarul era obligat să restituie valoarea obiectelor înstrăinate, după estimația ce li
s-ar în timpul cererii. În privința fructelor culese, în urma revocării donației,
donatarul trebuie să le restituie pe cele culese începând cu data introducerii cererii
de revocare.
Potrivit articolului 1026 Cod Civil, revocarea pentru ingratitudine nu are
niciun efect în privința drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la
donatar, cu titlu oneros, de către terții de bună credință și nici asupra garanțiilor
constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalități de
publicitate, dreptul terțului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de
revocare în registrele de publicitate aferente.
Acest text de lege se referă expres la dobânditorii cu titlu oneros, de bună-
credință, deci se înțelege implicit că dobânditorii cu titlu gratuit și cei cu titlu
oneros, de rea-credință, vor fi obligați la restituire.

6.3.Revocarea donației pentru neândeplinirea sarcinii

Donația cu sarcini, în limita sarcinii este un contract sinalagmatic și din
acest motiv, în cazul neexecutării sarcinii donatorul sau succesorii săi în
drepturi pot alege între revocarea donației sau executarea silită a sarcinii,
potrivit articolului 1027, alineatul 1 Cod Civil.
În cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terț, și nu este
dusă la îndeplinire, terțul are doar posibilitatea de a cere executarea sarcinii,
deoarece el nu este parte în contractul încheiat, ci este terț beneficiar.
Potrivit articolului 1028 Cod Civil, donatarul este ținut să îndeplinească
sarcina, numai în limita valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina
trebuia îndeplinită.
În raport cu dispozițiile articolului 1021 Cod Civil, revocarea donației
pentru neexecutarea sarcinii, nu operează de drept, ci este judiciară, adică
intervine numai pe cale judecătorească, cererea de revocare pentru neexecutarea
sarcinii putând fi admisă dacă sunt îndeplinite următoarele cerințe: există o
neexecutare, chiar și parțială, dar importantă, neexecutarea este fără justificare
și debitorul donatar a fost pus în întârziere. În același timp neexecutarea sarcinii
trebuie să fie imputabilă donatarului.
Acțiunea în revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii, având
caracter patrimonial, poate fi introdusă de donator, de moștenitorii săi sau de
creditorii donatorului, împotriva donatarului sau moștenitorilor acestuia.
Spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine, când dreptul
la acțiune se prescrie într-un an de la momentul la care donatorul a cunoscut
fapta de ingratitudine, în cazul neexecutării sarcinii, dreptul la acțiune se
76
prescrie într-un termen de trei ani, de la data la care sarcina trebuia executată,
potrivit articolului 1027, alineatul 3 Cod Civil.
Admiterea acțiunii în revocare are ca efect principal, întoarcerea
bunului ce a făcut obiectul donației, în patrimoniul donatorului, liber de orice
drepturi constituite între timp asupra lui.
În situația în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în
restituire poate fi îndreptată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva
regulilor de carte funciară, a dobândirii cu bună-credință sau a regulilor privind
uzucapiunea.
Prin urmare, revocarea donației pentru neexecutarea sarcinii, produce
efectul său imediat, atât împotriva donatarului, cât și a terților, și deci repune
părțile în situația anterioară încheierii donației, desființând retroactiv donația.
Fructele dobândite de donatar nu trebuie restituite, cu excepția celor
culese după introducerea acțiunii în revocare.
În cazul în care donatarul a adus îmbunătățiri bunului, el poate cere
despăgubiri de la donator, în timp ce donatorul poate cere despăgubiri de la
donatar, pentru degradarea bunului donat, ca urmare a conduitei culpabile a
donatarului.
Deasemenea, dacă a executat în parte sarcina, donatarul are dreptul la
restituirea prestațiilor de la donator.
Potrivit articolului 1006 Cod Civil, dacă după încheierea donației, din
cauza unor situații imprevizibile și neimputabile beneficiarului, îndeplinirea
condițiilor sau executarea sarcinilor, a devenit extrem de dificilă sau excesiv de
oneroasă pentru beneficiar, donatarul poate cere instanței revizuirea sarcinilor sau a
condițiilor.
Instanța sesizată cu cererea de revizuire, ținând cont de voința donatorului
și în conformitate cu articolul 1007 Cod Civil, poate să dispună modificări
cantitative sau calitative ale condițiilor sau ale sarcinilor ce afectează contractul.
Deasemenea poate să autorizeze și înstrăinarea parțială sau totală a obiectului
donației, stabilind ca prețul să fie folosit în scopuri conforme cu voința
dispunătorului.
Aceste reguli ce privesc revocarea donației pentru neexecutarea sarcinilor
sunt aplicabile tuturor formelor de donație, inclusiv darului manual afectat de
sarcini.

77
 CONTRACTUL DE ÎNTREȚINERE

1. Noțiune. Caractere juridice

Anterior intrării în vigoare a Codului civil, contractul de întreţinere nu s-a

bucurat de o reglementare legislativă proprie, nici în Codul civil de la 1864 şi nici
în vreo lege specială fiind considerat un contract nenumit. Cu toate acestea, a fost
frecvent întâlnit în viaţa socială, fiind creat de practica judiciară şi a literaturii de
specialitate, care i-au aplicat regulile din teoria generală a obligaţiilor civile, dacă
părţile nu au prevăzut alte reguli.
Reglementarea actuală, expresă a contractului de întreţinere este o
consecinţă firească a evoluţiei ştiinţei dreptului civil, fiind chemată să răspundă
unor nevoi concrete şi actuale ale oamenilor. Prin urmare, Codul civil a răspuns
acestor obiective sociale, legiferând contractul de întreţinere în Titlul IX (Diferite
contracte speciale), Capitolul XVIII, la art. 2254-2263. Astfel, în conformitate cu
dispoziţiile art. 2254 alin.1 C.civ., contractul de întreţinere este convenţia prin
care o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţisau al unui terţ
prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată. Partea care
se obligă să efectueze prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii se numeşte
întreţinător, iar partea în folosul căreia se efectuează aceste prestaţii se numeşte
întreţinut. Atunci când întreţinerea se efectuează în favoarea unui terţ, acesta se
numeşte terţ beneficiar. Contractul de întreţinere este o convenţie intuitu
personae, întrucât se încheie în considerarea calităţilor personale ale părţilor care,
de multe ori, trebuie să convieţuiască şi să stabilească între ele relaţii asemănătoare
cu cele din cadrul unei familii.
Caracterele juridice ale contractului de întreținere sunt următoarele:
a.- este un contract solemn, care se încheie în formă autentică.
Nerespectarea formei autentice cerute de lege pentru validitate se sancționează cu
nulitatea absolută a contractului;
b.- este, în principiu, un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părți
urmăresc să obțină un folos patrimonial în schimbul prestației la care se obligă.
Contractul însă, este oneros doar prin natura sa, nu și prin esența sa, întrucât poate
fi valabil încheiat și cu titlu gratuit;
c.- întreținerea este, în principiu, un contract bilateral (sinalagmatic),
deoarece ambele părți își asumă obligații, care sunt reciproce și interdependente.
Astfel, întreținătorul se obligă să asigure întreținerea, iar creditorul obligației de
întreținere să predea bunul. Când întreținerea este cu titlu gratuit, contractul este
unilateral, deoarece creează obligații în sarcina unei singure părți (a debitorului-
întreținător);
d.- este un contract, de regulă, aleatoriu, deoarece prin caracterul viager
există șanse de câștig sau risc de pierdere pentru fiecare dintre părțile contractante
(care depind de un termen, respectiv durata vieții persoanei întreținute);
e.- este un contract intuitu personae, deoarece contractul este încheiat în
considerația debitorului-întreținător, dar și a creditorului. Caracterul intuitu
78
personae determină și caracterul incesibil și insesizabil al întreținerii. Astfel,
drepturile creditorului nu pot fi cedate sau supuse urmăririi;
f.- întreținerea este un contract cu executare succesivă, cel puțin în ceea ce
privește obligația de întreținere (obligație de a face), care fiind de regulă viageră,
determină, de fapt, principalele particularități ale contractului.

2. Constituirea şi durata întreţinerii

Cu privire la modurile de constituire a întreţinerii, regulile de la renta

viageră se aplică şi contractului de întreţinere. Astfel, întreţinerea poate fi
constituită cu titlu oneros (când întreţinutul dă în schimbul întreţinerii sale un
bun sau o sumă de bani) sau cu titlu gratuit (când întreţinutul nu dă nimic în
schimbul întreţinerii sale, întreţinătorul asumându-şi obligaţia întreţinerii cu
intenţia de a face o liberalitate; întreţinerea cu titlu gratuit se constituie prin
donaţie ori prin testament). Întreţinerea poate fi constituită şi în favoarea unui
terţ beneficiar, fie pe calea unei stipulaţii pentru altul, fie pe calea unui
testament. În cazul în care constituirea întreţinerii se face printr-o stipulaţie pentru
altul, şi persoana ce constituie întreţinerea este stipulant, cel care o va efectua
(întreţinătorul) este promitent, iar cel în folosul căruia se va efectua întreţinerea
este terţ beneficiar. Stipulantul transmite un bun determinat sau o sumă globală de
bani promitentului, iar în schimb promitentul îşi asumă obligaţia întreţinerii terţului
beneficiar, desemnat de stipulant. Atunci când stipulantul o face cu intenţia de a-l
gratifica pe terţul beneficiar, se realizează o donaţie indirectă. Constituirea prin
testament a întreținerii are la bază un legat cu sarcină, când testatorul îi impune
legatarului obligaţia de a-l întreţine pe terţul beneficiar. Contractul de întreţinere
poate fi încheiat pentru o anumită durată determinată (situaţie neîntâlnită în
practică, părţile putândsă încheie un astfel de contract pe 1an, trei ani, 10 ani
etc.) sau pentru toată durata vieţii întreţinutului. Dacă prin contract nu s-a
prevăzut durata întreţinerii, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata
vieţii creditorului întreținerii.
Contractul de întreţinere încheiat pe durata vieţii întreţinutului este
aleatoriu, întrucât întinderea în timp a obligaţiei întreţinătorului depinde de un
eveniment viitor şi nesigur (moartea întreţinutului), fapt pentru care fiecare
dintre părţi are şansa unui câştig, dar este expusă totodată şi la riscul unei
pierderi.
Asemănător rentei viagere, întreţinerea poate fi înfiinţată şi pe durata
vieţii mai multor întreţinuţi. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia
de a efectua întreţinerea încetează la data la care decedează ultima dintre aceste
persoane (art.2244 C.civ.). De exempl:, întreţinerea s-a constituit în favoarea
soţilor. La decesul unuia dintre soţi, întreţinerea se va executa în continuare în
favoarea celui supravieţuitor, obligaţia de întreţinere încetând doar atunci când
decedează şi acesta.

79
 Dacă contractul de întreţinere are mai mulţi creditori şi debitori
(pluralitate de părţi), în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de întreţinere este
indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor.
Obligaţia de întreţinere nu se divide între creditori, între debitori şi nici
între moştenitorii acestora. Consecinţa este aceea că fiecare dintre creditori sau
dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală a obligaţiei de
întreţinere, iar fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi
constrâns separat la executarea întregii obligaţii. Neexecutarea faţă de unul dintre
creditori poate atrage rezoluţiunea întregului contract. Când există mai mulţi
debitori, fiecare dintre ei poate fi obligat separat să execute în întregime
obligaţia de întreţinere, iar prestarea întreţinerii de către oricare dintre ei este
liberatorie pentru toţi. Dacă întreţinerea a fost prestată integral de un singur
debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi
debitori.

3. Condiţiile de validitate ale contractului de întreținere

Contractul de întreţinere este supus condiţiilor generale pentru validitatea

oricărui contract şi anume:
- capacitatea de a contracta; ambele părți ale contractului trebuie să
aibe capacitatea de a face acte de dispoziție, respectiv să aibă capacitate deplină
de exercițiu. Aceasta se întâmplă deoarece întreținutul transmite proprietatea
asupra unui bun sau a unei sume de bani, iar întrețănătorul, în caz de neexecutare a
obligației asumate (obligației de a face), poate fi obligat la daune-interese.
Dacă întreținerea este prestată în favoarea unui terț, atunci beneficiarul
întreținerii, fiind străin de contract, nu poate cere desființarea contractului, ci
numai executarea acestuia.
- consimţământul valabil al părţilor; se vor aplica regulile generale
prevăzute de dreptul comun, acesta trebuind să fie liber exprimat și neviciat.
Deși dreptul la întreținere este un drept personal netransmisibil, acțiunea în
anulare a unui contract de întreținere pentru lipsa consimțământului este
patrimonială, putând fi exercitată și de moștenitorii părților contractante.
- un obiect determinat şi licit;
- obiectul prestației întreținutului îl constituie bunul transmis sau
suma de bani plătită de întreținut în schimbul întreținerii. Pot fi transmise prin
contract atât bunuri mobile, cât și imobile, cu condiția ca bunurile respective să fie
în circuitul civil.
- obiectul prestației întreținătorului: îl reprezintă întreținerea.
Debitorul este obligat să asigure hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte,
menaj, medicamente, precum și folosința unei locuințe corespunzătoare.
Întrucât întreținerea se acordă în natură, de cele mai multe ori părțile locuiesc
împreună, în același imobil, dar pot conveni și în sensul de a avea locuințe
separate.

80
 - o cauză licită şi morală,vor fi aplicate regulile generale prevăzute de
dreptul comun în materie. Spre exemplu, dacă se dovedește că întreținutul nu avea
nevoie de întreținere, iar scopul încheierii contractului a fost doar menținerea stării
de concubinaj, contractul are caracter imoral, fiind lovit de nulitate absolută.
Contractului de întreținere i se aplică dispoziţiile art. 1179 Codului civil,iar pe de
altă parte, unele dispoziţii de la contractul de rentă viageră (art.2256 alin.1 Cod
civil). Astfel, este lovit de nulitate absolută contractul care constituie o întreţinere
pe durata vieţii întreţinutului, dacă acestaera decedat la data încheierii contractului
De asemenea, nu produce efecte contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o
întreţinere pe durata vieţii întreţinutului care, la data încheierii contractului, suferea
de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această
dată. Prin urmare, asemănător rentei viagere, contractul de întreţinere este lovit de
nulitate absolută în astfel de cazuri pentru că nu există şanse de câştig şinici risc de
pierdere pentru ambele părţi, ceea ce lipseşte contractul de cauză juridică. Faptul
că părţile au avut cunoştinţă despre decesul sau boala creditorului întreţinerii nu
înlătură nulitatea absolută.

4. Forma contractului de întreţinere

Conform art.2255 Cod civil, contractul de întreţinere se încheie în formă

autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Rezultă că în concepţia Codului civil,
contractul de întreţinere este un contract solemn. În literatura de specialitate s-a
arătat că, deşi forma prevăzută de legiuitor implică anumite costuri şi timp pentru
derularea procedurii autentificării, totuşi câştigurile sunt mai mari căci părţile
beneficiază de sprijinul unor specialişti ai dreptului, care le vor ajuta să-şi exprime
intenţiile lor reale într-un limbaj juridic adecvat, lipsit de exprimări neclare şi
susceptibilede mai multe înţelesuri. În cazul în care întreţinerea se constituie în
favoarea unui terţ, actul de constituire nu este supus formei autentice,
aplicându-se dispoziţiile art.2243 alin.2 Cod civil de la renta viageră.

5. Delimitarea contractului de întreţinere de contractul de rentă

viageră

Atât contractul de rentă viageră, cât şi contractul de întreţinere sunt

contracte translative de proprietate, aleatorii şi cu executare succesivă în timp.
Totuşi ele se deosebesc net, fiind contracte speciale distincte. Principalele
deosebiri sunt următoarele:
- contractul de rentă viageră este, în principiu, consensual, în timp ce
contractul de întreţinere este solemn;
- obligaţia debirentierului este o obligaţie de a da, în timp ce obligaţia
întreţinătorului de a efectua întreţinerea este o obligaţie de a face;
- obligaţia de plată a rentei viagere este indivizibilă în privinţa creditorilor, în
timp ce obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în
privinţa debitorilor, dacă părţile nu au convenit altfel;
81
 - renta viageră este transmisibilă (poate face obiectul unei cesiuni), în timp ce
creanţa de întreţinere este strict personală, motiv pentru care nu poate fi cedată
altei persoane (este incesibilă);
- renta încasată poate fi urmărită de către creditorii credirentierului (în toate
cazurile când a fost constituită cu titlu oneros), în timp ce întreţinerea prestată este
insesizabilă (neurmăribilă).

6. Efectele contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere valabil încheiat dă naştere unor drepturi şi obligaţii

specifice în sarcina fiecăreia dintre părţi.

6.1. Drepturile şi obligaţiile întreţinutului

Dreptul la întreţinere al creditorului este un drept strict personal, motiv

pentru care se stinge la moartea sa (nu se poate transmite moştenitorilor prin
succesiune). De asemenea, conform art. 2258 C.civ., drepturile creditorului
întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi (adică sunt incesibile şi
insesizabile). Atunci când întreţinerea a fost constituită cu titlu oneros,
întreţinutul are obligaţii identice cu ale vânzătorului și anume:
- de a transmite întreţinătorului dreptul de proprietate asupra bunurilor promise
(mobile sau imobile);
- de a preda bunurile şi de a le conserva până la predare;
- de a-l garanta pe dobânditor contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse. În
schimb, creditorul întreţinerii nu poate fi obligat la prestarea unor servicii
deoarece, potrivit art. 2257 alin.5 Cod civil, clauza prin care creditorul întreţinerii
se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă.

6.2. Drepturile şi obligaţiile întreţinătorului

Drepturile întreţinătorului sunt corelative obligaţiilor asumate de întreţinut.

În sarcina întreţinătorului se naşte obligaţia de a presta întreţinere în natură, în
conformitate cu cele stipulate în contract sau, în lipsa unor stipulaţii speciale,
potrivit dispoziţiilor art. 2257 Cod civil. Prin urmare, în temeiul principiului
libertăţii contractuale, părţile au posibilitatea să determine expres în contract
prestaţiile în natură la care debitorul întreţinerii se obligă. În acest caz,
executarea obligaţiei de întreţinere se va face potrivit stipulaţiilor contractuale.
Dacă contractul de întreţinere nu cuprinde stipulaţii speciale cu privire la
conţinutul şi întinderea obligaţiei de întreţinere sau cuprinde formulări prea
generale (cum ar fi: debitorul se obligă să-l întreţină pe creditor cu tot ce este
nevoie), atunci se vor aplica dispoziţiile art.2257 Cod civil conform cărora
debitorul întreţinerii datorează prestaţii stabilite în mod echitabil, ţinându-se seama
de valoarea celor transmise şi de condiţia socială anterioară a creditorului.

82
 Suntem de părere că „prestaţiile echitabile” se referă la faptul că întinderea
şi conţinutul concret al prestaţiilor în natură, în lipsa unor specificaţii
contractuale, nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în funcţie de persoana şi
nevoile întreţinutului. De obicei, aşa cum precizează debitorul este obligat în
special să asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj,
îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală, precum şi folosinţa unei
locuinţe corespunzătoare. Însă, debitorul poate datora şi alte prestaţii în natură,
în funcţie de nevoile şi preocupările întreţinutului, (de exemplu, creditorul are
obiceiul de a face anumite treburi gospodăreşti ori de a merge la teatru,
cinematograf, concert etc., scop în care are nevoie de ajutor sau însoţitor.
Prestaţiile în natură ale debitorului, ca să fie echitabile, trebuie să fie
corespunzătoare nevoilor materiale şi spirituale ale creditorului întreţinerii, să-i
asigure acestuia un nivel de trai obişnuit, decent cel puţin egal cu cel avut
anterior încheierii contractului. De asemenea, în cazul unei pluralităţi de
creditori, conţinutul creanţei de întreţinere trebuie stabilit pentru fiecare creditor în
parte, pentru că necesităţile fizice şi spirituale ale acestora pot fi foarte diferite.
Pe parcursul executării contractului de întreţinere, prestaţiile în natură
trebuie adaptate şi actualizate în funcţie de vârsta şi evoluţia stării de sănătate a
întreţinutului, a nevoilor sale concrete şi a costului vieţii. Astfel, conţinutul
concret şi întinderea obligaţiei de întreţinere se poate schimba în timp.În caz de
litigiu între părţi pe această temă, instanţa de judecată va stabili dacă prestaţiile în
natură efectuate de debitor au fost sau nu echitabile, în funcţie de cele două
criterii: valoarea celor transmise întreţinătorului (adică valoarea bunurilor
transmise) şi condiţia socială anterioară a acestuia (care include: nivelul de trai,
ocupaţia, funcţia, preocupările, nivelul de pregătire şi de cultură, precum şi
orice alte criterii relevante). Printre criteriile în raport de care prestaţiile se
stabilesc în mod echitabil, Codul civil nu a menţionat şi posibilităţile materiale ale
debitorului întreţinerii, deşi acestea nu pot să nu fi fost avute în vedere de
creditorul întreţinerii la data încheierii contractului. În cazul în care părţile nu au
stipulat expres în contract un anumit standard sau nivel al întreţinerii, posibilităţile
materiale ale debitorului, cunoscute creditorului în momentul încheierii
contractului,trebuie avute în vedere la stabilirea noţiunii de „prestaţii echitabile”.
Debitorul întreţinerii are obligaţia de a efectua prestaţiile necesare întreţinerii şi
îngrijirii chiar dacă întreţinutul are mijloace materiale suficiente. În cazul în
care întreţinerea este datorată pe toată perioada vieții întreţinutului sau atunci când
acesta decedează în cursul duratei contractului, debitorul are obligaţia să îl
înmormânteze (art.2257 alin.3 Codcivil).Obligaţia debitorului întreţinerii de a
acorda celeilalte părţi întreţinere în natură este o obligaţie de a face, care trebuie
executată zi de zi, permanent nu periodic, până la încetarea din viaţă a
creditorului (sau până la data stabilită în contract, în cazul în care întreţinerea a
fost constituită pe durată determinată). Întreţinerea continuă să fie datorată în
aceeaşi măsură chiar dacă, în cursul executării contractului, bunul care a
constituit obiectul contractului a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat
valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să
83
răspundă (art.2257 alin.4 Cod civil). La fel ca în cazul rentei viagere, în lipsa
acordului creditorului, întreţinătorul nu se poate libera de executarea obligaţiei de
întreţinere, oricât de oneroasă ar deveni pentru el, chiar dacă ar fi dispus să
restituie capitalul primit şi să renunţe la restituirea prestaţiilor deja efectuate. Pe
cale Întrucât obligaţia de întreţinere are un caracter preponderent alimentar,
trebuind să fie executată permanent, zi de zi, debitorul este de drept în întârziere
atunci când refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat. Pe cale
de consecinţă, creditorul poate cere, în această situaţie, rezoluţiunea
contractului fără prealabila punere în întârziere a debitorului, termenul de
executare a obligaţiei fiind considerat essential.
Cu privire la locul executării obligaţiei de întreţinere, acesta este cel
stabilit, de comun acord, de către părţi. În cazul în care părţile contractante
locuiesc împreună, nu există nici un fel de dificultăţi în această privinţă.
Dacă părţile au locuinţe separate şi nu au convenit altfel se admite că
obligaţia de întreţinere urmează să se execute la domiciliul întreţinutului , având
în vedere natura specifică a acestei obligaţii. Obligaţia debitorului de a efectua
întreţinerea, deşi personală (întrucât acesta trebuie să execute personal
întreţinerea), totuşi, în mod excepţional, ea ar putea fi executată de către
altcineva şi anume de:
- moştenitorii debitorului, în cazul în care debitorul a decedat pe parcursul
executării contractului, dar numai dacă se obţine consimţământul întreţinutului;
dacă întreţinutul nu este de acord, atunci fie contractul se desfiinţează, din
cauza imposibilităţii obiective de executare a obligaţiei de întreţinere, fie instanţa
de judecată dispune înlocuirea întreţinerii în natură cu o sumă de bani
corespunzătoare (art.2261 alin.1 Cod civil);
- un mandatar, în cazul în care debitorul întreţinerii este împiedicat temporar,
din motive fortuite, să îşi îndeplinească obligaţia de întreţinere (de exemplu: este
bolnav şi internat în spital ori este arestat pe o anumită durată de timp etc).

7. Înlocuirea întreţinerii prin rentă

Conform dispozițiilor art. 2261 alin.1 Cod civil, dacă prestarea sau primirea
în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă
debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa
judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi
numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare. Prin
urmare, părţile contractante pot conveni înlocuirea întreţinerii cu plata unei
sume de bani periodice. Totodată, nimic nu împiedică părţile să convină
desfiinţarea contractului de întreţinere, cu repunerea lor în situaţia anterioară.
Însă, atunci când părţile nu ajung la o înţelegere (una doreşte desfiinţarea, iar
cealaltă doreşte înlocuirea întreţinerii cu plata unei sume de bani), textul de lege
indicat mai sus oferă posibilitatea salvării contractului, cel puţin pentru o anumită
perioadă de timp. Astfel, instanţa de judecată, la cererea părţii interesate, poate
să înlocuiască întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare, chiar
84
dacă cealaltă parte (fie şi creditorul întreţinerii) se opune şi solicită desfiinţarea
contractului.
Suma de bani periodică stabilită de către instanţa de judecată fiind o
despăgubire pentru neexecutarea întreţinerii în natură este susceptibilă de
modificare (actualizare), dacă nu acoperă nevoile creditorului întreţinerii; s-a
apreciat că suma de bani, ca şi întreţinerea în natură, este variabilă în funcţie de
nevoile creditorului, costul vieţii, ceea ce este valabil şi în prezent. Rezoluţiunea
contractului de întreţinere nu se poate obţine pentru motivele prevăzute la art.2261
alin.1 Cod civil, deoarece, prin ipoteză, nu există culpă. Atunci când prestarea sau
primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre
părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care
înlocuieşte prestaţia de întreţinere (art.2261 alin.2 Cod civil). Credem că textul de
lege este neclar deoarece nu se ştie precis cum şi când instanţa va majora sau
diminua cuantumul sumei de bani. În aplicarea dispozițiilor art.2261 alin.2 Cod
civil, apreciem că numai parteanevinovată este îndreptăţită să solicite înlocuirea
întreţinerii în natură cu plata unei sume de bani periodice, dacă nu preferă să
solicite rezoluţiunea contractului. În toate cazurile în care întreţinerea a fost
înlocuită cu o sumă de bani devin aplicabile dispoziţiile care reglementează
contractul de rentă viageră.

8. Încetarea contractului de întreţinere

Atunci când s-a încheiat pe durată determinată, contractul de întreţinere

încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul
întreţinerii decedează mai devreme. De asemenea, contractul de întreţinere
încetează prin pronunţarea rezoluţiunii de către instanţa de judecată, la cererea
uneia dintre părţi, atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă
executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri. De exemplu:
una dintre părţi exercită acte de violenţă asupra celeilalte. Rezoluţiunea se
poate întemeia evident şi pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de
întreţinere din partea debitorului. Întrucât obligaţia de întreţinere are caracter
preponderent alimentar, ea nu poate fi executată în mod util decât zi de zi,
permanent, iar nu sporadic (termenul de executare fiind esenţial). De aceea,
rezoluţiunea poate fi cerută fără a fi necesară prealabila punere în întârziere a
debitorului (care este de drept în întârziere) şi fără ca judecătorul să poată acorda
debitorului termen de graţie. Deci, nu numai că debitorului întreţinerii nu i se poate
acorda termen de graţie pentru executarea obligaţiei, ceea ce se aplica şi în doctrina
şi jurisprudenţa formată sub vechiul Cod civil de la 1864, dar nici chiar oferta de
întreţinere, făcută după introducerea acţiunii, nu mai poate stopa rezoluţiunea
contractului. Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor
(conform art.2263 alin.6 Cod civil). Aceasta înseamnă că moştenitorii părţilor pot
nu numai continua acţiunea în rezoluţiune, pornită de antecesorii lor, dar pot şi
să o exercite. Este adevărat că dreptul la întreţinere este un drept strict personal,
motiv pentru care moştenitorii întreţinutului nu pot pretinde ca întreţinerea să
85
continue în persoana lor sau ca prestaţia neefectuată în timpul vieţii
beneficiarului să fie executată în persoana lor. Însă, aşa cum s-a arătat,
caracterul personal al creanţei de întreţinere nu influenţează caracterul
patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea contractului. Chiar dacă obligaţia are ca
obiect o prestaţie contractată intuitu personae, acţiunea în rezoluţiunea contractului
de întreţinere are caracter patrimonial. Prin urmare, dreptul la acţiune se
transmite moştenitorilor. În situaţiile în care întreţinerea a fost constituită în
favoarea unui terţ beneficiar, acesta poate cere doar efectuarea întreţinerii, nu şi
rezoluţiunea contractului încheiat între stipulant şi promitent. Prin excepţie,
dacă terţul beneficiar este moştenitorul proprietarului-contractant (stipulant), în
această calitate poate cere şi rezoluţiunea contractului.

9. Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere

În principiu, ca efect al rezoluţiunii, prestaţiile reciproce ale părţilor ar

urmasă fie restituite. Însă, se admite că efectele rezoluţiunii trebuie să fie stabilite
ţinându-se seama şi de unele caractere specifice acestui contract, cum ar fi
caracterul aleatoriu şi acela de contract cu prestaţii succesive. Astfel, în cazul în
care rezoluţiunea se pronunţă pentru motivele prevăzute la art. 2263 alin.2 şi 3 Cod
civil, debitorul în culpă nu poate obţine restituirea prestaţiilor de întreţinere deja
executate. Dacă întreţinutul ar fi obligat să restituie valoarea prestaţiilor primite
s-ar nesocoti caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere. Aceasta
deoarece ar permite dobânditorului de rea-credinţă să înlăture, în ceea ce îl
priveşte, efectele aleatorii ale contractului de întreţinere, prin faptul că ar putea
să înceteze plata întreţinerii când suma ratelor capitalizate egalează sau
depăşeşte valoarea bunului transmis, ceea ce l-ar pune pe transmiţător în
situaţia de a nu mai avea interes să obţină rezoluţiunea, rămânând astfel la
discreţia debitorului, care şi-ar face prin acest mod un drept din propria culpă,
ceea ce nu trebuie admis. Prin refuzul restituirii valorii prestaţiilor efectuate nu
se creează o îmbogăţire fără justă cauză a celui ce a primit întreţinerea, întrucât
foloasele realizate au temei legitim în convenţia părţilor.
Debitorul în culpă nu este îndreptăţit la restituire nici în situaţia în care n-
a avut un folos de pe urma bunului până la data rezoluţiunii (de exemplu,
întreţinutul îşi rezervase uzufructul viager asupra bunului înstrăinat), deoarece
problema nu trebuie rezolvată după cum operează sau nu o compensare de
foloase, ci în raport de caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere.
În situaţia în care creditorul întreţinerii se află în culpă, refuzând fără
justificare primirea întreţinerii, atunci el nu va putea obţine rezoluţiunea
contractului de întreţinere. Cu toate acestea, dacă debitorul întreţinerii este de
acord cu cererea creditorului întreţinerii de a se desfiinţa contractul, atunci el
este îndreptăţit să obţină restituirea valorii întreţinerii prestate. De asemenea,
debitorul întreţinerii are dreptul să-i fie restituite impozitele plătite în legătură cu
bunul restituit întreţinutului, indiferent dacă are sau nu culpă în legătură cu
desfiinţarea contractului, deoarece impozitele sunt sarcini ale proprietăţii1. Tot la
86
fel, debitorul are dreptul să i se restituie suma plătită întreţinutului cu titlu de preţ,
în cazul în care, pe lângă obligaţia întreţinerii, a achitat o sumă de bani, sub acest
aspect contractul neavând caracter aleatoriu. În schimb, debitorul întreţinerii
suportă cheltuielile aferente încheierii contractului de întreţinere, care nu sunt
supuse restituirii dacă rezoluţiunea se pronunţă din culpa lui. Cu privirela efectele
rezoluţiunii contractului de întreţinerefaţă de terţise aplică dreptul comun. Astfel
fiind, odată cu desfiinţarea contractului de întreţinere, drepturile dobândite de terţi
rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect retroactiv (resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis).

87
 CONTRACTUL DE MANDAT

Secţiunea 1. Noţiune. Reglementare

Actul juridic se încheie de regulă pentru a produce efecte juridice pe

seama persoanelor care au luat parte la încheierea lui, celelalte persoane având
calitatea de terţi faţă de actul juridic respectiv şi, ca atare nu produce efecte
juridice pe seama lor.
Pornind de la aceste considerente un contract încheiat pe seama altei
persoane are caracter de excepţie întrucât dă naştere la efecte juridice în
favoarea unei persoane care nu a participat la încheierea respectivului contract.
Pe cale de consecinţă, şi în cazul acestor contracte încheiate pe seama altuia se
pune în discuţie efectul translativ de proprietate şi forţa obligatorie a acestui
contract, care, de această dată privesc o persoană care nu şi-a exprimat
consimţământul la încheierea lui. Prin urmare, în această operațiune sunt implicate
trei persoane: contractantul, cocontractantul, care joacă rolul de intermediar şi un
terţ care a încheiat contractul cu intermediarul.
În sistemul nostru de drept, contractul încheiat pe seama altuia, poartă
din punct de vedere juridic denumirea de contract de mandat şi poate îmbrăca
forma unui contract de mandat cu reprezentare (denumit şi contract de
intermediere cu reprezentare) sau a unui contract de mandat fără reprezentare
cu varietăţile sale, comisionul, consignaţia şi expediţia (denumit şi contract de
intermediere fără reprezentare).
Codul civil cuprinde dispoziţii referitoare la mandat în Cartea a V-a, ,, Despre
obligaţii” Titlul IX, intitulat ,, Diferite contracte speciale”, capitolul IX,, Contractul
de mandat” art. 2009- 2071, din care ,, Contractul de comision art. 2043-2053;
,,contractul de consignaţie” art. 2054-2063; ,,contractul de expediţie” art. 2064-
2071.Totodată, contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil pentru care părţile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în
vigoare la data încheierii lor. În practica judiciară, mandatul comportă diverse
forme, cele mai cunoscute fiind:
- actul cu sine însuşi, reprezentând mandatul încheiat între mandatar ca
reprezentant al mandantului şi persoana sa, de această dată în nume propriu;
- dubla reprezentare, cunoscută şi sub denumirea de ,,autocontract”, aceasta fiind
actul încheiat între mandatar, ca reprezentant al mandantului cu el însuşi, ca
reprezentant al terţului;
- mandatul în interes comun, în care mandatarul contractează cu un terţ, atât în
interesul mandantului, cât şi în interesul său, pentru că au aceleaşi interese; de
exemplu bunul care urmează a se vinde este coproprietate: mandant, mandatar.
Codul civil, defineşte contractul de mandat la art.2009 ca fiind contractul prin care
o parte , numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe
seama celeilalte părţi, numită mandant.

88
Secţiunea 2. Caracterele juridice ale contractului de mandat

Contractul de mandat prezintă următoarele caractere juridice:

a. – conform dispozițiilor Codului civil, care statuează că, contractul de mandat
poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau
verbală, rezultă faptul că, contractul de mandat este un contract consensual,
adică ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară
îndeplinirea vreunor formalităţi. Ca excepţie, potrivit art. 2013 alin. 2 din Codul
civil, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei
anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului
însuşi. Prevederea nu se aplică atunci când forma este cerută doar pentru
opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
b.- poate fi un contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros . Mandatul dintre două
persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit, situaţie în care mandatarul nu este
remunerat pentru serviciile prestate mandantului. Cu toate acestea, mandatul pentru
acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros
(exemplu mandatul dat unui avocat pentru reprezentarea într-un proces). Atunci
când mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este
determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă,
după valoarea serviciilor prestate.
c.- este un contract unilateral, dacă mandatul are caracter gratuit, dând naştere la
obligaţii doar în sarcina mandatarului. Dacă mandatul are caracter oneros,atunci
contractul este bilateral (sinalagmatic) ambele părţi având drepturi şi obligaţii;
d.- este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea unei
anumite persoane, adică a mandatarului, încrederea pe care mandantul o are în
mandatar, fiind esenţială la perfectarea contractului.

Secţiunea 3. Formele mandatului

a. Formele mandatului

Conform dispozițiilorart. 2011 din Codul civil, mandatul poate fi cu sau fără
reprezentare. În acest sens Codul civil consacră un capitol separat destinat
contractului de mandat, fiind reglementat atât mandatul cu reprezentare, cât şi
mandatul fără reprezentare. De asemenea, sunt reglementate distinct contractul de
comision, ca formă a mandatului fără reprezentare, precum şi varietăţile
contractului de comision , respectiv contractul de consignaţie şi contractul de
expediţie.
b. Delimitarea mandatul cu reprezentare de mandatul fără reprezentare
De regulă, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor
juridice pentru care a fost împuternicit. Astfel, dacă din împrejurări nu rezultă
altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a
fost împuternicit, iar împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul,
înscrisul care o constată se numeşte procură. Prin acest text legal se consacră
89
prezumţia de reprezentare a mandantului, dacă din împrejurări nu rezultă altfel,
urmând ca dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte să fie aplicată în
mod corespunzător.
În lipsa unei definiţii legale a reprezentării, în literatura de specialitate,
reprezentarea este definită ca fiind procedeul prin care o persoană
(reprezentant) încheie un contract pe seama altei persoane (reprezentat) în
contul căreia se nasc drepturile şi obligaţiile din acel contract. Particularitatea
reprezentării este de a transfera efectele actului juridic încheiat direct şi imediat
asupra persoanei reprezentatului, în timp ce reprezentantul dispare odată cu
îndeplinirea misiunii sale.
Dificultăţile înţelegerii noţiunii reprezentării constau în a explica cum un act
juridic, rezultat al acordului de voinţă al reprezentantului (mandatarului) şi al
terţului contractant, produce efecte față de reprezentat (mandant), ca şi cum acesta
ar fi parte în contract, fără a produce efecte faţă de reprezentant (mandatar), deşi
acesta a participat la încheierea contractului context în care este necesar a face o
comparaţie între contractul de mandat cu reprezentare şi contractul de mandat fără
reprezentare.
Prin urmare, în cazul mandatului cu reprezentare, o persoană
(mandatarul) se obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama unei alte
personae (mandant), care îi dă această împuternicire. Rezultă aşadar că, în cazul
mandatului cu reprezentare, reprezentarea are două caracteristici importante:
- mandatarul intervine în numele mandantului, deci exercită dreptului
mandantului;
- mandatarul acţionează pe seama mandantului, deci mandatarul îl angajează
direct pe mandant.
În ipoteza mandatului fără reprezentare, astfel cum acesta este definit
prin art. 2039 din Codul civil, mandatarul încheie acte juridice în nume propriu,
dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi
obligaţiile ce rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă de
mandat.
Rezultă aşadar că, în cazul mandatului fără reprezentare:
- mandatarul acţionează în numele său propriu, se angajează personal faţă de
terţii contractanţi, ceea ce rezultă expres din conţinutul art. 2039 din Codul civil;
- mandatarul acţionând pe seama mandantului, exercită drepturile altuia, adică
ale mandantului. Deci, în cazul mandatului fără reprezentare, deşi mandatarul
acţionează pe seama mandantului, spre deosebire de mandatul cu reprezentare,
când mandatarul îl angajează direct pe mandant, acesta (mandatarul doar exercită
drepturile mandantului, dar nu îl angajează direct pe mandant, pentru că în cazul
mandatului fără reprezentare, mandatarul acţionează în nume propriu, deci, el se
angajează personal faţă de terţii contractanţi.
În ceea ce privește efectele pe care le produce reprezentarea, efectul
principal al acesteia în privinţa mandantului este acela că acesta devine parte în
contract din momentul în care mandatarul a încheiat acel contract cu terţul, ca
şi cum l-ar fi încheiat chiar el însuşi. Fiind parte în contract, mandantul devine
90
beneficiar al efectelor acelui contract (spre ex: el dobândeşte proprietatea
mărfurilor cumpărate prin mandatar, pierde imediat proprietatea bunurilor
vândute prin intermediul mandatarului şi devine direct creditor sau debitor al
terţului contractant). Mandatarul rămâne strain de efectele contractului pe care
l-a încheiat pentru mandant, astfel că nicio legătură contractuală nu s-a stabilit
între mandatar şi terţul contractant. Situaţia se prezintă diferit în cazul
mandatului fără reprezentare, când mandatarul acţionează în nume propriu, dar, în
acelaşi timp pe seama mandantului, fiind vorba despre o reprezentare imperfectă
sau indirectă.

Secţiunea 4. Mandatul cu reprezentare

4.1. Definiţie

Art. 2009 din Codul civil definește în general contractul de mandat, și nu

mai consacră în mod expres o definiție pentru mandatul cu reprezentare, dar din
definiţia generală se pot desprinde şi elementele mandatului cu reprezentare. În
acest context, mandatul cu reprezentare se defineşte ca fiind acel contract prin
care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe
acte juridice în numele şi pe seama unei alte persoane, numită mandant, care
îi dă această împuternicire.

4.2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat cu reprezentare

În cadrul acestei secțiuni facem referire la condiţiile de validitate atât

pentru cazul mandatului cu reprezentare, cât şi pentru cazul mandatului fără
reprezentare, întrucât, dispoziţiile art. 2039 alin. 2 din Codul civil care
reglementează mandatul fără reprezentare stipulează că dispoziţiile secţiunii
privitoare la mandatul fără reprezentare se completează cu regulile aplicabile
mandatului cu reprezentare.
A. Capacitatea
1. Aspecte de ordin general privitoare la capacitate în materia contractului de
mandat.
Ca regulă, în cazul reprezentării contractuale, atât mandantul cât şi
mandatarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care a fost dată
reprezentarea. Astfel, dispoziţiile art. 1298 din Codul civil, dispun ca în cazul
reprezentării convenţionale, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să
aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată. De
asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art.1307 alin. 1-3 din Codul civil,
potrivit cărora incapacitatea mandantului sau a mandatarului duce la încetarea
puterii de a reprezenta.
Referitor la capacitatea mandantului aceasta se apreciază în funcţie de
natura actului pe care urmează să îl încheie prin mandatar (act de administrare,
act de conservare sau act de dispoziţie), el trebuind să fie capabil de a contracta
el însuşi actul pentru încheierea căruia îl mandatează pe mandatar, întrucât
91
efectele actului se produc în persoana lui. Astfel, dacă se are în vedere un act de
dispoziţie, mandantul trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu, iar dacă
actul este unul de administrare, mandatul va putea fi dat şi de un minor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. De asemenea dacă mandatul este cu titlu
oneros, întotdeauna mandantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Cu privire la mandatar, acesta trebuie să aibă capacitatea de a încheia
actul pentru care i s-a dat reprezentarea, deoarece în actele pe care le încheie în
numele mandantului trebuie să îşi exprime un consimţământ valabil. Totodată în
cazul mandatului cu reprezentare, capacitatea sa de a reprezenta implică puterea sa
de a reprezenta mandantul, deoarece încheierea unui contract prin reprezentare nu
poate fi făcut decât de către o persoană care puterea de a se angaja în mod valabil.
O altă condiţie impusă mandatarului este aceea care privește intenţia
mandatarului de a-l reprezenta pe mandant şi de a dezvălui calitatea sa terţilor
cu care contractează pentru ca aceştia să cunoască că el tratează pe seama
altuia. Este esenţial ca terţul contractant şi mandatarul să acţioneze având o
intenţie comună, aceea de a fi încheiat în interesul altei persoane şi al cărui rezultat
să profite direct acesteia.
Totodată trebuie să existe voința proprie a mandatarului de a încheia acte
cu terţii, întrucât acesta nu este un simplu instrument pasiv al mandantului,
având o anumită libertate de iniţiativă în modul în care îşi îndeplineşte
mandatul. În cazul mandatului fără reprezentare nu se poate contesta realitatea
unei voinţe proprii a mandatarului şi a mandantului, întrucât, mandatarul prin
acordul încheiat cu terţii stabileşte raportul juridic comandat de către mandant, însă
lipseşte voinţa terţului de a trata cu mandantul, acesta rămânând străin de
încheierea contractului dintre mandatar şi terţ.
B. Consimțământul În privinţa consimţământului, acesta nu trebuie să
îmbrace o formă specială, întrucât mandatul are un caracter consensual. Codul
civil conţine câteva prevederi speciale în materia viciilor de consimţământ , prin
art. 1299 , care statuează că, contractul este anulabil atunci când consimţământul
mandatarului este viciat. Dacă însă viciul de consimţământ priveşte elemente
stabilite de mandant, contractul este anulabil numai dacă voinţa mandantului a fost
viciată.
O altă dispoziţie specială cu privire la consimţământ în materia mandatului
este cea instituită în art. 1303 din Codul civil, prin care este reglementat conflictul
de interese statuându-se că un contract încheiat de un reprezentant (mandatar)
aflat în conflict de interese cu reprezentatul (mandantul) poate fi anulat la
cererea reprezentatului (mandantului) atunci când conflictul era cunoscut sau
trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului. În această
situaţie, mandatarul va avea dreptul la acţiunea în nulitate relativă a contractului
încheiat între mandatar şi terţul contractant, însă numai dacă terţul este de rea
credinţă, adică a cunoscut sau trebuia să fi cunoscut conflictul de interese dintre
mandatar şi mandant.
Se impun de asemenea unele precizări referitoare la contractul cu sine însuşi,
dubla reprezentare şi mandatul în interes comun. Actul cu sine însuşi este definit
92
ca acel act se încheie de către mandatar cu sine însuşi şi nu cu un terţ. În acest
caz rolul terţului este luat de către mandatar. În cazul dublei reprezentări
contractul este încheiat numai de către mandatar, în numele şi pe seama altor
două persoane, pe care tot el le reprezintă.
Codul civil, reglementează contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare
(denumite , în literatura de specialitate,, autocontract”) prin art. 1304, în sensul
căruia , contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este
anulabil numai la cererea reprezentatului (mandantului), cu excepţia cazului în care
reprezentantul (mandatarul ) a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau
cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă
posibilitatea unui conflict de interese. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul dublei
reprezentări.
În ipoteza menţionată de art. 1304 din Codul civil, care face referire la
anulabilitatea contractului, regula va fi aceea că un contract cu sine însuşi sau prin
dublă reprezentare va fi lovit de nulitate relativă, cu excepţia situaţiilor când
mandatarul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul
contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui
conflict de interese.
C. Obiectul şi durata contractului de mandat
Obiectul contractului de mandat trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute de lege pentru orice convenţie. Mandatul poate avea ca obiect numai
încheierea de acte juridice , şi nu fapte juridice sau fapte materiale de către
mandatar. Actele juridice cu caracter personal nu pot fi încheiate prin mandatar
(testamentul, mărturia într-un proces, răspunsul la interogatoriu, consimţământul la
încheierea căsătoriei, etc).
În ceea ce priveşte durata mandatului din conţinutul dispoziţiilor art. 2015
din Codul civil rezultă că mandatul poate fi încheiat pe durată determinată sau
nedeterminată, dar, în cazul în care părţile nu au stabilit un termen, contractul
de mandat încetează la 3 ani de la încheierea lui.
Referitor la întinderea mandatului, Codul civil prevede că mandatul poate fi
general sau special. Astfel, mandatul general îl autorizează pe mandatar să
efectueze numai acte de conservare şi acte de administrare.
Mandatul este special în ipoteza în care mandatarul trebuie să încheie
acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii, pentru a intenta acţiuni în justiţie,
precum şi pentru a încheia orice acte de dispoziţie. De asemenea mandatul se
întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate
în mod expres.
Indiferent de întinderea mandatului, mandatarul nu poate depăşi limitele
împuternicirii date de mandat, urmând ca, pentru actele efectuate de mandatar
peste limitele împuternicirii date, să răspundă personal atât faţă de mandant, cât
şi faţă de terţul cu care a contractat. Dacă însă, prin comportamentul său,
reprezentatul (mandantul) l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod
rezonabil că reprezentantul (mandatarul) are puterea de a-l reprezenta şi că

93
acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul (mandantul) nu se poate
prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de reprezenta.
Totodată, în ipoteza în care mandatarul acţionează peste limitele
împuternicirii acordate, mandantul are posibilitatea de a ratifica contractul
încheiat în numele său de către mandatar, respectând formele cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă. În acest caz, terţul contractant poate, printr-o
notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui
îndeplinire contractul nu mai poate fi ratificat. Dacă a operat ratificarea ,
aceasta are efect retroactiv , fără a afecta însă drepturile dobândite de terţi între
timp.

4.3. Forma şi dovada mandatului

În privinţa formei mandatului, contractul de mandat este un contract

consensual, ceea ce rezultă din conţinutul art. 2013 alin. 1 din Codul civil. În
practică mandatul este constatat, de regulă, printr-un înscris, numit procură
(împuternicire, delegaţie), o atare denumire fiind consacrată, de altfel, legislativ şi
prin dispoziţiile art. 2012 alin. 2 din Codul civil. Acest script este necesar a fi
întocmit pentru ca terţii să poată verifica puterea de reprezentare a
mandatarului , precum şi limitele în care acesta poate contracta în numele
mandantului.
Deşi, în principiu contractul de mandat este un contract consensual,
Codul civil, prevede că mandatul dat pentru încheierea unui act juridic, supus
potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea
aplicabilă actului însuşi. Din conţinutul acestei dispoziţii legale rezultă că atunci
când legea prevede că actul juridic pe care urmează să îl încheie mandatarul
trebuie încheiat în formă autentică (ex : un contract de vânzare-cumpărare a
unui teren), atunci şi procura trebuie întocmită tot în formă autentică, deoarece
mandatul constituie un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat.
Din conţinutul art. 2013 alin. 1 din Codul civil rezultă că mandatul poate fi
expres şi tacit. Sub acest aspect, după cum s-a remarcat, mandatul tacit nu se
confundă cu mandatul aparent, deoarece în cazul mandatului aparent terţii
încheie contractul cu convingerea că mandatarul are puterea de a reprezenta,
fără ca, în realitate, mandatarul să aibă această putere (ex: mandatul a fost
revocat sau mandatarul a depăşit limitele împuternicirii date de către mandant).
În cee ce privește dovada mandatului, trebuie să deosebim între mandatul
expres şi mandatul tacit. Astfel, dacă mandatul este expres, dovada acestuia se
face prin înscris autentic sau sub semnătură privată. Dacă mandatul este tacit,
atunci dovada acestuia se poate face, atât de către părţi, cât şi de către terţul care
contractează cu mandatarul prin orice mijloc de probă.

94
4.4. Obligaţiile mandatarului

Din conţinutul art. 2012-2024 din Codul civil, se desprind următoarele

obligaţii ale mandatarului.
- să execute mandatul Această constituie principala obligaţie a
mandatarului, el trebuind să încheie actul juridic pentru care a primit mandatul
în limitele stabilite prin mandat şi fără a depăşi aceste limite. Cu toate acestea, el
se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în
prealabil pe mandant şi se prezumă că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi
cunoscut împrejurarea ce o justifică. În acest caz mandatarul este obligat să îl
înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării
mandatului. De asemenea, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant
despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot
determina revocarea sau modificarea acestuia.
În executarea mandatului, mandatarul trebuie să depună toate diligenţele
pentru a încheia actul pentru care a primit mandatul. Sub acest aspect, Codul
civil distinge în acest sens , în cuprinsul art. 2018 între diligenţa de care trebuie să
dea dovadă mandatarul atunci când mandatul este cu titlu oneros, situaţie în care
mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar, şi,
diligenţa pe care trebuie să o manifeste mandatarul atunci când mandatul este cu
titlu gratuit, situaţie în care mandatarul este obligat să îndeplinească mandatul cu
diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri. Rezultă aşadar că în ipoteza
mandatului cu titlu oneros, sub aspectul diligenţei , răspunderea mandatarului
se apreciază după tipul omului prudent şi diligent, pe când în cazul mandatului
cu titlu gratuit, culpa mandatarului se apreciază în concret.Codul civil
reglementează de asemenea situaţia pluralităţii de mandatari, stipulând prin art.
2022 că în absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor persoane
pentru a lucra împreună nu are efect decât dacă a fost acceptat de către toate aceste
persoane. Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligă
pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de către una dintre ele, afară de
cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună. În cazul pluralităţii de mandatari ,
aceştia răspund solidar faţă mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună.
- obligaţia de a socoteală Astfel, potrivit art. 2019 din Codul civil, orice
mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită
mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea
ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. În perioada în care bunurile primite
cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deţinerea
mandatarului , acesta este obligat să le conserve .
O altă dispoziţie instituită prin Codul civil este cea prin care se
reglementează situaţiile în care mandatarul nu răspunde, respectiv , potrivit art.
2021 din Codul civil, în lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a
îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea
obligaţiilor asumate de către persoanele cu care a contractat,cu excepţia cazului

95
în care insolvabilitatea lor i-a fost cunoscută sau ar fi trebuit să îi fi fost
cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.
În executarea mandatului există situaţii în care mandatarul a folosit în
interes propriu sumele primite spre a fi înmânate mandantului, situaţie în care,
potrivit art. 2020, mandatarul datorează pe lângă plata acestor sume şi dobânzi
începând din ziua întrebuinţării, iar, în situaţia în care mandatarul a încasat,
fără a le folosi, sume de bani în contul mandatarului, deci în privinţa cărora
este dator faţă de mandant , el va fi obligat pe lângă plata acestei datorii faţă de
mandant şi la dobânzi care curg din ziua în care a fost pus în întârziere.
- de a răspunde pentru substituirea cu o terţă persoană Această obligaţie
decurge din caracterul intuitu personae al contractului de mandat. Astfel, deşi
prin art. 2023 din Codul civil se precizează că regula este aceea ca mandatarul să
îşi îndeplinească personal mandatul, dar se prevede şi excepţia de la această
regulă, când mandatarul prin autorizarea expresă a mandantului îşi substituie o altă
persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
Codul civil pervede expres situaţiile în care , chiar în absenţa unei autorizări
exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ, fiind obligat să îl înştiinţeze de
îndată pe mandant despre substituire,dacă:
a. - împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b.- îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor
împrejurări ;
c. - se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut
împrejurările ce o justifică;
În privinţa răspunderii mandatarului faţă de faptele substituitului, din
cuprinsul dispoziţiilor art. 2023 din Codul civil rezultă două situaţii în care
mandatarul răspunde pentru faptele substituitului:
1. - dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, situaţie în care mandatarul
răspunde pentru actele pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi
(art. 2023 alin. 4);
2. - dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul răspunde pentru diligenţa cu
care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea
mandatului (art. 2023 alin. 5).
În toate cazurile , mandantul are o acţiune directă împotriva substituitului.

4.5. Obligaţiile mandantului

Mandantul are două obligaţii principale , prevăzute în cuprinsul articolelor

2025-2027 din Codul civil:
- de a-l dezdăuna pe mandatar pentru sumele necesare executării
contractului, mandantul fiind obligat, în lipsa unei convenţii contrare, să pună la
dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării contractului(art. 2025 alin.
1). De asemenea, potrivit art. 2025 alin. 2 din Codul civil, mandantul va trebui să
restituie mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta pentru
executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la
96
data efectuării cheltuielilor. Rezultă aşadar că, mandantul va trebui să plătească şi
dobânzi la sumele avansate de mandatar, aceste dobânzi urmând să curgă de la data
la care mandatarul a făcut plata, fără punere în întârziere. Totodată, dacă
mandatarul nu are nicio culpă, se deduce că mandantul nu poate refuza restituirea
acestor cheltuieli, chiar dacă operaţiunea juridică pentru care i s-a dat mandatul nu
a putut fi efectuată, aceasta, în considerarea faptului că, obligaţia de a executa
mandatul este o obligaţie de diligenţă, şi nu una de rezultat.
Mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de mandatar în
executarea contractului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa
mandatarului.
- în cazul mandatului cu titlu oneros, potrivit art. 2027 din Codul
civil, mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia, chiar şi
în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat.
Soluţia legală şi în acest caz are la baza natura juridică a obligaţiei
mandatarului , respectiv obligaţia de diligenţă, şi nu obligaţia de rezultat.
În ipoteza unei pluralităţi de mandanţi care au numit un singur mandatar
pentru o operaţie comună, potrivit art. 2028 din Codul civil, fiecare dintre
mandanţi este responsabil solidar faţă de mandatar pentru toate efectele
mandatului, fiind vorba în această ipoteză despre o solidaritate legală.
O ultimă dispoziţie legală în materia obligaţiilor mandantului, deși se referă
la un drept, consacră dreptul de retenţie al mandatarului asupra bunurilor
primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia,
pentru garantarea tuturor creanţelor sale izvorâte din mandat (adică cheltuielile
făcute pentru îndeplinirea mandatului sau achitarea remuneraţiei stipulate).

4.6. Raporturile juridice între mandant şi terţi

Contractul încheiat de reprezentant (mandatar), în limitele împuternicirii,

în numele reprezentatului (mandantului) produce efecte direct între
reprezentant (mandant) şi cealaltă parte (terţul contractant), iar mandatarul nu
poate depăşi limitele stabilite prin mandat.
În acest context , se poate trace concluzia că, mandatarul are doar rol de
intermediar, considerându-se că actul s-a încheiat între mandant şi terţ.
Urmare a actelor încheiate de mandatar cu terţul, între mandant şi terţ se
creează raporturi juridice directe, mandantul suportând toate efectele actului
încheiat de mandatar cu terţul. Spre exemplu: dacă mandatarul a încheiat un
contract de vânzare-cumpărare a unui teren aparţinând mandantului, dreptul de
proprietate asupra acelui teren se transmite direct din patrimoniul mandantului
în patrimoniul terţului-cumpărător.
Se impune a face precizarea că, efectele juridice ale actului încheiat de
mandatar cu terţul se produc direct între mandant şi terţ, numai dacă mandatarul a
acţionat în limitele împuternicirii date, per a contrario, actele juridice încheiate de
mandatar cu depăşirea limitelor încredinţate, nu îl obligă pe mandant , dacă nu le-a
ratificat, expres sau tacit.
97
4.7. Raporturile dintre mandatar şi terţ

Datorită faptului că mandatarul contractează în numele şi pe seama

mandantului, nu se creează raporturi juridice între mandatar şi terţul
contractant. Pentru actele care depăşesc limita mandatului, mandatarul va
răspunde direct faţă de terţ, în sensul că este dator să le garanteze validitatea
actelor, cu excepţia cazului în care terţii au putut lua cunoştinţă de puterile
mandatarului, situaţie în care se presupune că terţii şi-au asumat riscurile
contractului.

4.8. Încetarea contractului de mandat

Alături de cauzele generale de încetare a contractului, art. 2030 din Codul

civil, prevede şi unele cazuri de încetare care se aplică în cazul contractului de
mandat, respectiv:
a.- revocarea mandatului de către mandant. Revocarea mandatului de către
mandant duce la încetarea contractului de mandat, deoarece mandatul se încheie în
interesul mandantului.
Mandantul poate revoca oricând mandatul, expres sau tacit, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat
irevocabil. Facultatea de revocare unilaterală de către mandant există atât în
cazul în care mandatul este cu titlu gratuit, cât şi în cazul mandatul este cu titlu
oneros, întrucât legea nu distinge sub acest aspect. Evident că, mandatarul
poate cere o indemnizaţie atunci când revocarea mandatului este intempestivă
sau abuzivă, dacă mandatul este cu titlu oneros, iar în cazul mandatului în
interes comun, dacă mandantul nu şi-a rezervat facultatea de revocare
unilaterală, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză străină
exoneratoare sau culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul.
După revocarea mandatului, mandantul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile
faţă de mandatar, fiind, de asemenea obligat să repare prejudiciile suferite de
mandatar din cauza revocării nejustificate sau intempestive.
De asemenea revocarea poate fi şi indirectă, respectiv împuternicirea dată
unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial.
În ceea ce priveşte formele revocării, aceasta poate fi expresă , care nu
este supusă vreunei forme , dar manifestarea de voinţă trebuie să fie
neîndoielnică. Spre exemplu: mandatul pentru vânzarea unui imobil aflat în
indiviziune unui coindivizar se consideră revocat prin introducerea de către
mandant a unei acţiuni în partaj. Dar , în acest caz , revocarea nu este expresă ci
tacită.
Revocarea expresă nu este opozabilă terţilor decât , decât după ce a fost
adusă la cunoştiinţa acestora, până la data aducerii la cunoştiinţa terţilor de
către mandant a revocării mandatului, acesta răspunde în baza mandatului
aparent faţă de terţii de bună credinţă. Modificarea şi revocarea împuternicirii
98
trebuie aduse la cunoştiinţa terţilor prin mijloacele corespunzătoare. În caz contrar,
acestea nu sunt opozabile terţilor decât dacă se dovedeşte că aceştia le cunoşteau
ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului.
Dacă procura a fost dată în formă autentică notarială, în vederea
informării terţilor, notarul public căruia i se solicită să autentifice revocarea
unei asemenea procuri este obligat să transmită , de îndată, revocarea către
Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Notarul public
care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost dată procura are obligaţia să
verifice în Registrul naţional notarial dacă acea procură nu a fost revocată. Dacă
revocarea este tacită, ea trebuie să rezulte din orice împrejurări care fac
neîndoielnică intenţia părţilor.
În ceea ce priveşte efectele revocării mandatului, revocarea produce efecte
numai pentru viitor. Tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte
de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit
valabil făcut în executarea acestuia.
În cazul pluralităţii de mandanţi, revocarea mandatului nu poate avea loc decât cu
acordul tuturor mandanţilor. În schimb, în cazul pluralităţii de mandatari obligaţi să
lucreze împreună, mandatul încetează chiar şi atunci când cauza încetării îl priveşte
numai pe unui dintre mandatari.
b.-renunţarea mandatarului la mandat Renunţarea mandatarului la mandat
constituie o cauză de încetare a contractului de mandat, în sensul căreia puterea de
a reprezenta încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire.
Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului
renunţarea sa. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde
remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la
data renunţării; mandatarul, la rândul său este obligat să îl despăgubească pe
mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului
când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o
pagubă însemnată , care nu putea fi prevăzută la data încheierii mandatului.
c.-moartea uneia dintre părţi. Deoarece mandatul este un contract intuitu
personae, contractul încetează la moartea uneia dintre părţi. În caz de deces al
uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acestea au obligaţia de a
informa cealaltă parte.
În caz de deces al mandantului, sau al mandatarului, mandatarul sau
moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului
dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale
moştenitorilor săi.
Dacă mandantul sau mandatarul este o persoană juridică, puterea de a reprezenta
încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa
d.-alte cauze de încetare a mandatului. Mandatul încetează prin incapacitatea
sau falimentul mandantului sau mandatarului. În cazul incapacităţii sau
falimentului uneia dintre părţi, cealaltă parte trebuie să înştiinţeze de îndată
cealaltă parte.

99
Secţiunea 5. Mandatul fără reprezentare

Până la adoptarea Codul civil, mandatul fără reprezentare nu a fost

reglementat în mod expres, însă existenţa sa a fost acceptată atât în literatura de
specialitate, cât şi în practica judiciară. Conform dispozițiilor art. 2039 din Codul
civil, mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte,
numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte
părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din
aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat. Dispoziţiile
privitoare la mandatul fără reprezentare se completează cu regulile aplicabile
mandatului cu reprezentare. Rezultă că, în acest caz, deşi îi lipseşte
reprezentarea, contractul încheiat este mandat, întrucât reprezentarea este
numai de natura , nu şi de esenţa mandatului.
Spre deosebire de contractul de mandat cu reprezentare, unde mandatarul
acţionează în numele şi pe seama mandantului, în cazul mandatului fără
reprezentare, mandatarul acţionează în nume propriu, dar pe seama
mandantului. În consecinţă terţii nu au nici un raport juridic cu mandantul. Cu
toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de
creanţă din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de
mandatar.
De asemenea, potrivit art. 2041 din Codul civil, mandantul poate revendica
bunurile mobile dobândite pe seama sa de mandatarul care a acţionat în nume
propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin efectul posesiei de bună
credinţă. În practică se recurge la această formă de mandat când o persoană
(mandant) doreşte să încheie un contract, astfel încât persoana sa să nu fie
cunoscută de către de terţi. În acest scop, mandantul dă un mandat unei alte
persoane, care însă contractează în nume propriu, şi nu în calitate de mandatar.
Această persoană căreia i s-a dat mandatul, dar care nu acţionează în calitate de
mandatar, ci în nume propriu se numeşte mandatar ocult. Contractul de mandat
fără reprezentare mai este numit şi contract de interpunere, acesta având natura
juridică a unui mandat simulat prin interpunere de persoane, o astfel de
convenţie fiind valabilă, dacă nu a fost încheiată pentru eludarea sau încălcarea
legii. Aatfel, convenţia de pret-nom, este o simulaţie prin interpunere de
persoane, indiferent că persoana cu care contractează mandatarul ocult este sau
nu părtaşă la simulaţie. În această ipoteză, simulaţia presupune două acte
juridice:
- actul public între mandatarul ocult (cel căruia i s-a dat mandatul pentru
încheierea actului juridic , dar care nu acţionează ca şi mandatar) şi terţul
cocontractant, act care consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare
realităţii;
- contractul încheiat între mandant şi mandatarul ocult, adică contractul secret
care exprimă adevărata voinţă a părţilor şi care produce efecte doar între aceste
părţi, urmând ca faţă de terţi să producă efecte actul public (nereal) deoarece terţii
pot lua cunoştiinţa doar despre acest act public.
100
 CONTRACTUL DE TRANZACȚIE

Secțiunea I. Noțiune, caractere și reglementare

Conform dispozițiilor art. 2267 alin. 1 Cod civil, tranzacția este un contract
prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin
concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de
la una la cealaltă. Prin tranzacție se pot naşte, modifica sau stinge raporturi
juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi.
Prin contract, părțile au obligația fie de a preveni, de a nu face (a nu se
adresa justiției), fie de a stinge, de a nu continua un proces deja început.
Astfel tranzacția presupune existența a trei elemente distincte:
a.existența unui drept litigios sau îndoielnic;
b.intenția părților de a pune capăt unui litigiu sau de a preveni un litigiu;
c.existența unor concesii reciproce.
Tranzacția este de două feluri:
- convențională, când se încheie fără intervenția instanței și
- judiciară, când se încheie în fața instanței de judecată, caz în care va
constitui dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate, numită hotărâre de
expedient.

Caracterele juridiceale contractului de tranzacție

a. Tranzacția este un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă

fiind necesar și suficient simplul acord de voință al părților.
Astfel, în cazul unei tranzacții ce produce doar efecte declarative, forma
autentică nu este necesară, deoarece recunoașterea unui drept preexistent nu are
semnificația unei înstrăinări.
În schimb, atunci când tranzacția are ca efect înstrăinarea unui imobil,
forma autentică este cerută ad validitatem.
Conform art. 2272 C.civ., ad probationem, orice tranzacție trebuie să fie
constatată în scris.
b.Tranzacția este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece ambele părți
contractante își asumă obligații reciproce și interdependente, fiecare dintre ele fiind
ținută la executarea unei prestații în schimbul renunțărilor sau promisiunilor
celeilalte părți.
c. Tranzacția este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea sa, în
toate cazurile, părțile contractante urmăresc un avantaj de natură patrimonială.
d.Tranzacția este un contract comutativ, deoarece ambele părți contractante
își cunosc existența și întinderea obligațiilor încă de la momentul încheierii
contractului.

101
 e. Tranzacția este, de regulă, un contract încheiat intuitu personae, calitățile
persoanei cu care se contractează având un rol determinant în perfectarea
contractului.
f.Tranzacția este indivizibilă, în ceea ce privește obiectul său. Conform art.
2269 C.civ. în lipsa unei stipulații contrare, tranzacția nu poate fi desființată în
parte.
Contractul de tranzacție este reglementat de Codul civil la art. 2267-2278,
iar Codul de procedură civilă reglementează doar tranzacția încheiată pentru
stingerea procesului la art. 438-441.

Secțiunea a II-a. Formarea contractului de tranzacție

În principiu, tranzacția trebuie să îndeplinească aceleași condiții de validitate

ca și celelalte contracte, în caz contrar, contractul se sancționează cu nulitatea (care
are drept efect desființarea sa, fiind considerat a nu fi fost niciodată încheiat,
conform art. 1254 alin. 1 C.civ.).

1. Condiții de validitate ale contractului de tranzacție

Particularitățile formării tranzacției se manifestă, mai ales, în materie de

capacitatea părților, obiectul și cauza contractului.
a. Pentru valabilitatea tranzacției, în principiu, părțile trebuie să aibă deplină
capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului.
Cu titlu de excepție: Cei care nu au această capacitate pot tranzacţiona
numai în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii care au
împlinit vârsta de 14 ani) pot tranzacționa doar cu încuviințarea părinților, sau
după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței
de tutelă.
Pentru cei lipsiți de capacitate de exercițiu (minorii care nu au împlinit 14
ani și interzișii judecătorești), tranzacția se încheie, în numele acestora, de
reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege.
Când tranzacția se încheie prin mandatar, acesta are nevoie de procură
specială.
b. Obiectul tranzacției trebuie să fie în circuitul civil. Per a contrario
bunurile scoase din circuitul civil nu pot face obiectul unei tranzacții.
Se poate tranzacționa asupra oricărui drept patrimonial pur și simplu, sub
condiție, cu termen, eventual. Inclusiv bunurile viitoare pot forma obiectul
tranzacției.
Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi
nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii, iar ca
excepție, se poate însă tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din săvârşirea
unei infracţiuni. (art. 2268 C.civ.)
c. Tranzacția nu poate avea o cauză ilicită și imorală.
102
 2. Nulitatea contractului de tranzacție

În principiu, tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca

orice alt contract (art. 2273 alin. 1 C.civ.)
Ca excepție, tranzacția nu poate fi anulată pentru eroare de drept
referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor şi nici
pentru leziune.
Este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de
nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra
nulităţii.
În cazul în care tranzacţia s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil,
anularea tranzacţiei poate fi cerută doar de partea care la data încheierii tranzacţiei
nu cunoştea cauza de anulabilitate.
Este, de asemenea, nulă tranzacţia încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite
ulterior ca fiind false.
De precizat că în principiu, descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute
părţilor şi care ar fi putut influenţa conţinutul tranzacţiei nu reprezintă o cauză de
nulitate a acesteia, cu excepţia cazului în care înscrisurile au fost ascunse de către
una dintre părţi sau, cu ştiinţa ei, de către un terţ.
Tranzacţia este nulă dacă din înscrisurile descoperite rezultă că părţile sau
numai una dintre ele nu aveau niciun drept asupra căruia să poată tranzacţiona.
Tranzacţia asupra unui proces este anulabilă la cererea părţii care nu a
cunoscut că litigiul fusese soluţionat printr-o hotărâre judecătorească intrată în
puterea lucrului judecat.
Între tranzacție și hotărârile judecătorești (ce se bucură de autoritate de lucru
judecat) există importante deosebiri, atât în planul obiectului, cât și raportat la
efectele pe care le produc.
De exemplu, în timp ce o hotărâre judecătorească nu poate avea ca obiect
decât un litigiu existent pe rolul instanței, tranzacția poate avea loc și în legătură cu
un proces ce se află pe punctul de a fi declanșat. De asemenea, o hotărâre
judecătorească poate fi desființată și parțial, în schimb, datorită caracterului său
indivizibil, tranzacția nu poate fi anulată decât în întregime, în lipsa unei stipulații
contrare.
În consecință, tranzacția își păstrează caracterul contractual, indiferent de
forma pe care o îmbracă, fiind supusă, de principiu, acelorași cauze de nulitate ca
orice alt contract, precum și principiului relativității efectelor contractului.

103
 Secțiunea a III-a. Efectele contractului de tranzacție

1.Efecte declarative

Trazacția produce, în principiu, efecte declarative, deoarece are ca scop

recunoașterea unor drepturi preexistente și nu conferirea unor drepturi noi, ca
în cazul contractelor translative de proprietate.
Caracterul declarativ al contractului determină următoarele consecințe:
- tranzacția nu poate constitui un just titlu, pentru a face operantă
uzucapiunea de 10 ani realizată în condițiile art. 930 C.civ.;
- părțile nu sunt obligate să-și garanteze, reciproc, drepturile respective;
- contractul prin care sunt recunoacute drepturi preexistente produce
efecte retroactive, de la data constituirii drepturilor.

2.Efecte extinctive

După perfectarea contractului părțile nu mai pot să formuleze pretenții legale

legate de drepturile care au format obiectul tranzacției.
Astfel, o eventuală acțiune introdusă de una dintre părți, în legătură cu
drepturile care au format obiectul tranzacției, va fi respinsă pe excepție, tranzacția
operând cu puterea unei hotărâri judecătorești definitive (asimilarea nu este însă
completă, deoarece tranzacția nu constituie titlu executoriu).

3.Efecte constitutive sau translative

Ca excepție, tranzacția poate produce efecte constitutive sau translative de

drepturi.
De exemplu: în vederea stingerii unui litigiu, părțile pot să promită
anumite prestații noi în schimbul renunțării de cealaltă parte la pretențiile sale
(cum ar fi recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat
contra unei sume de bani).
Potrivit art. 2267 alin. 1 C.civ., prin tranzacție, părțile previn sau sting un
litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la
drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.
De precizat că tranzacția prin care se transferă drepturi între părți va
produce efecte numai pentru viitor (ex nunc). În acest caz, părțile vor fi ținute de
obligația de garanție pentru vicii ascunse și pentru evicțiune.

104
 4.Efecte relative

Deoarece prin tranzacție, de regulă, se recunosc drepturi preexistente (și

nu conferirea unor drepturi noi), contractul produce efecte, în principiu, numai
față de părți.
În contextul de mai sus, deși tranzacția produce efecte retroactive, ea este
inopozabilă față de terții care au dobândit, înainte de tranzacție, drepturi asupra
bunului litigios.
Sub aspectul întinderii ei, tranzacția se mărginește la obiectul ei. Astfel,
renunțarea făcută la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se întinde decât
asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacția.
Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie
că părțile și-au manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că
intenția lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul
tranzacției (art. 2270 alin. 2 C.civ.).

105