2021-10-26-ciprian-traian-negreanu-despre-ps-vasile-some-anul-nt-lnirea-online-495

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Suntem marți, 26 octombrie, ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie 2021. Întâlnirea
online 495. Mai avem 5 întâlniri pînă la a 500-a.

Legat de ce vom vorbi în seara aceasta în cele 50 de minute care ne-au mai rămas, m-am
gândit să fie tot legat de Preasfințitul Vasile pentru că nu mă lasă sufletul să părăsesc această
temă cu atâta ușurință pentru că este un Părinte filocalic, un Părinte la măsuri patericale care a
trăit între noi. Adică, poate că mulți dintre voi nu l-ați cunoscut, dar noi cei care l-am cunoscut
știam că avem în mijlocul nostru un om cum n-a mai fost și nici nu credem că vom găsi prea
curând, un om care a luat în serios cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În general noi
ceilalți suferim de această boală de a lua cuvintele Mântuitorului cu o anumită doză de vicleșug,
de prefăcătorie, de ipocrizie, transformandu-le, înțelegându-se după capul nostru, încercând să ne
explicăm nouă înșine și altora că în situația asta, în cazul acesta, la noi nu se aplică cuvântul
acesta al Mântuitorului. La Preasfințitul Vasile nu exista așa ceva. La el se potrivește perfect
cuvântul spus de Mântuitorul lui Natanael: „Iată evreu fără de vicleșug. Iată iudeu fără de
vicleșug”. El n-a avut vicleșug. El n-a căutat tot felul de fante și de spărturi posibile ale
cuvântului sau locuri mai întunecate ale cuvântului lui Dumnezeu, adică de neînțeles pentru noi,
prin care să punem la îndoială cuvântul lui Dumnezeu, sa nu-l facem lucrător. Preasfințitul a fost
ca un miel la junghiere. Pentru că oricine urmează cuvântul Mântuitorului devine ca și
Mântuitorul. Dacă Mântuitorul a fost ca un miel spre junghiere, cum zicem la Proscomidie: „ca
un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a
deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?”, asta
zicem despre Mântuitorul. Ei, toți cei ce-L urmează pe Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru,
sunt de fapt ca niște miei spre junghiere aduși în fața multor lupi răpitori, unii pe față, iar alții
îmbrăcați în piei de oaie, mimând credința și care tot lupi răpitori sunt și care sfâșie aceste oi. De
fapt cu fiecare generație, ucenicii adevărați ai lui Hristos sunt sfâșiați cum a fost sfâșiat și
Hristos, sunt luați în râs, sunt luați în batjocură, sunt trecuți cu vederea, sunt dați la o parte, sunt
ironizați. Așa a fost și cu Preasfințitul Vasile.

1
 Dar, întorcându-mă, am avut în mijlocul nostru, un Părinte la măsuri filocalice, un părinte
paterical, cum este în Pateric, și ne-a depășit pe toți cu un cap, ne-a depășit pe toți. Fața lui este
strălucitoare ca a soarelui, în fața noastră. Ne este Părinte duhovnicesc și nădejde pentru noi
ceilalți care venim în urma lui. Dar exact cum de Sfântul Siluan, ucenicii săi, și mai cu seamă
Sfântul Sofronie Saharov, ucenicul său, îl numea un uriaș as duhului, așa a fost Preasfințitul
Vasile, un uriaș al duhului. Și n-aș zice numai un uriaș al duhului. În ultimii ani din viață el a fost
un adevărat Iov. Și aș zice mai mult decât un Iov, deși pare foarte îndrăzneț să zic, dar zic și
îndrăznesc: a fost un Iov și mai mult decât un Iov pentru că a pierdut toate darurile pe care
Dumnezeu i le dăduse, toata puterea de acțiune, de lucrare între oameni, tot binele pe care îl
făcea a trebuit să îl lepede și să îl piardă într-o clipă, așa cum a pierdut Iov într-o clipă toate.
Măcar Iov a ajuns să blesteme ziua în care s-a născut și s-a certat cu Dumnezeu, dar la
Preasfințitul Vasile n-am cunoscut această ceartă, n-am cunoscut acest blestem al zilei în care s-a
născut, deși ușoară n-a fost familia din care a venit, ușoară nu i-a fost situația materială, ușoară
nu i-a fost viața. Dar și când a căzut în această boală cumplită care l-a imobilizat pur și simplu,
nu numai pe el ca trup, dar și vorba, cuvântul și mâna cu care scria, toate au fost cumva
imobilizate, strânse, prinse, legate. Și totuși, cu toată această închidere, cu toată această pătură
pedeapsă exterioară, dată de la Dumnezeu părea, Preasfințitul Vasile, ca un alt Iov pe gunoi, pe
durerea propriului trup, pe neputințele proprii, n-a ridicat cuvânt împotriva lui Dumnezeu, ci a
zis precum Iov: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; fie numele Domnului binecuvântat! Precum
a voit Dumnezeu așa a făcut! Dacă am primit cele bune de la Dumnezeu, oare nu le voi primi pe
cele rele?”. Și a dat Slavă lui Dumnezeu și Slava Lui S-a văzut pe chipul său. Mulțumirea pe care
o aducea lui Dumnezeu era strălucitoare. Bucuria cu care primea toate aceste neputințe și
slăbiciuni era extraordinară. Boala pe care a dus-o a fost ca pe un martiriu, ca pe o mărturisire pe
care a purtat-o până la sfârșit.

Dar mi-aș aduce aminte anumite aspecte, anumite întâmplări, din viața Preasfințitului, din
cele ce le-am văzut la dânsul ca să vă folosesc și pe voi.

În seara aceasta am aflat de la Părintele Ioan Cojan, ucenic al său, starețul Mănăstirii
„Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, cel care a stat multe, multe nopți și l-a îngrijit în
spitalul din Cluj, în ultimele săptămâni ale vieții Preasfințitului, ne-a transmis că îi făcea plăcere
Preasfințitului să răsfoiască împreună cu Părintele Ioan Cojan albumul cu poze lansat de noi la

2
Sfințirea Bisericii. Asta m-a bucurat foarte mult. Și că stăruiau îndelung asupra pozelor. Și-l
răsfoiau, și Preasfințitul se oprea asupra fiecărei poze și că asta i-a adus multă bucurie. M-am
gândit că toată osteneala voastră a celor care v-ați străduit pentru cărțile acestea care au apărut
atunci, și cartea de mărturii, dar și albumul cu poze al Bisericuței, voi cei care v-ați străduit
atunci nici nu știați că i-ați făcut un ultim bine, o ultimă lumină de gând, un ultim zâmbet pe
chipul Preasfințitului, o ultimă bucurie. Iată în ultimele lui nopți albe pe care le-a petrecut în
boală, i-a plăcut să răsfoiască acest album și să se uite peste el și să vadă toate locurile și pozele
cu bisericuța noastră și cu studenții pe care i-a iubit atât de mult. Pe tineri, pe studenți, i-a iubit
foarte mult. Cred că acest inters al lui, această dragoste a lui, nu se stinge nici dincolo de moarte
și că duce cu el amintirea acestor, în căldura inimii sale strânse, în căldura sufletului său strânse
aceste imagini pe care le-a văzut, aceste chipuri pe că le-a cercetat în nopțile de chin și de
suferință ale bolii sale, le duce dincolo și că se va ruga pentru noi și ne va rămâne ca un ocrotitor
al Bisericii noastre. El a fost și când s-a pus Crucea de temelie, în 2003, Crucea de pe locul unde
urma să se ridice biserica, el a sfințit locul, el a fost și când au început săpăturile, să vadă cum se
sapă, după aceea când s-a făcut demisolul, el a fost a fost și a sfințit biserica de la demisol. El
singur. El, de asemenea, a fost de zeci de ori în acest demisol când slujeam acolo la atâtea
boteze, zeci de boteze, zeci de nunți. Și demisolul era atât de smerit, ca o catacombă creștină,
curgeau apele pe pereți de pe tavan picura, se condensa apa. Sus pe plafon era rece. Am început
într-o zi de 30 ianuarie și deasupra era zăpadă pe plafonul acela al demisolului și ținea rece, nu
aveam o bună izolare. Ne-am învățat după aceea și în vară am făcut o izolare mai bună deasupra,
până urma să facem Biserica. Asta era în 2005. Dar până atunci, toată iarna aceea și toată
primăvara, apa se condensa. Țin minte că cu mopurile strângeau apa de pe tavan. Apa se
condensa pe tavan și cobora pe zidurile laterale interioare, dar picura în capul oamenilor, pur și
simplu, și Preasfințitul nu s-a socotit deloc jignit de asta. A venit el ca arhiereu de zeci de ori în
acea Biserică în care din 15 în 15 minute oamenii mergeau și strângeau apa de pe tavan, cu
teurile, cu mopurile, cu cârpele în varful unor bețe. Asta a fost dragostea lui pentru noi. Și n-a
fost dată când să-l chemăm la vreo slujbă, la vreun botez, la vreo nuntă a unor studenți simpli, a
unor oameni simpli. Vă dați seama că nu se bucurau prea mult părinții studenților că își doresc
copii lor să facă nunta sau botezul într-un spațiu așa de rușinos și simplu, ca o catacombă, cu
ziduri de beton și ferestre mici, aer închis, pereți umezi. Nu se bucurau. Dar atât de mult iubeau
studenții acest spațiu încât reușeau să-i convingă. Dar în toată această atmosferă, aș zice smerită

3
a Bisericii, apărea Preasfințitul. Chemat și nechemat, la nunți, la boteze, la Liturghii, Preasfințitul
nostru venea și era alături de noi. Sunt zeci și zeci și zeci de nunți la care a fost în demisol, și
boteze, și Liturghii. Ne-a fost alături totdeauna, totdeauna. Și prin ajutor și prin bani și prin
donații, prin tot, prin tot, prin găzduirea tuturor și hrănirea tuturor invitaților noștri. Iar apoi, când
în 2009, s-a făcut Biserica de deasupra, el a fost cel care a Sfințit-o de lucru. Adică până la
Sfințirea cea mare, până se termină tot interiorul, catapeteasma, se face un fel de Sfințire de
lucru, ca să se poată sluji în Biserică. El a Sfințit-o într-o zi de 17 decembrie 2009. Și tot el a
venit de atâtea ori după aceea în Biserica de sus. Ne-a vorbit de atâtea ori, cu cuvintele sale
simple, cu dragostea sa, a venit de atâtea ori să stea alături de noi la diferiți invitați, cu multă
smerenie, fără să zică nimic. M-a bucurat foarte mult în seara asta faptul că Părintele Ioan Cojan
ne-a spus că în ultimele sale săptămâni de viață îi plăcea foarte mult să se uite prin acest album.
În zilele și nopțile acelea de chin el se uita la Biserica Studenților și la voi studenții și la foștii
studenți.

(min 15:15) În primul rând aș zice, mi-aș aminti de poziția și locul și rolul pe care îl
dădea Preasfințitul Vasile femeii. Dacă în lumea monahală în general și de multe ori chiar și între
ierarhi există un fel de separare, de răceală față de femeie, sau chiar de o anumită punere
deoparte, sau chiar o anumită poziție superioară, în mai puține cazuri, dar sunt și asemenea
situații superioară a bărbatului, a monahului, a ierarhului față de femeie, nu a fost cazul la
Preasfințitul Vasile care cinstea și pe bărbat și pe femeie la fel de mult. Cu atât de multă atenție
asculta orice cuvânt a oricărei doamne, domnișoare, femei în vârstă, bătrâne și pe care o cinstea.
Se pare că faptul că el a rămas de mic, de tânăr orfan de tată și a crescut cu mama sa, pe care a
iubit-o enorm, l-a făcut să înțeleagă și mai bine toată purtarea de Cruce a femeii în decursul
veacurilor, toată consecvența ei, toată atenția ei, toată dragostea ei, să prețuiască și mai mult
femeia. Nu să o disprețuiască, nu să o trateze cu superioritate și cu nepăsare. Trebuia să amintesc
de această poziție atât de frumoasă a Preasfințitului față de femeie. Dar nici nu le trata ca pe niște
egale cu bărbatul, în sensul prost al cuvântului, în sensul că se le pună la aceeași muncă și la
același chin, ca și pe bărbat la muncile grele, ci totdeauna știa sau înțelegea că totuși femeia este
mai sensibilă, n-o putem pune la muncile cele mai grele, n-o putem chinui, n-o putem necăzji. Că
pe femeie nu trebuie să o necăjești, nu trebuie să o superi, nu trebuie să o faci să plângă. Rare au

4
fost femeile pe care să le fi întâlnit el să nu le fi dat flori, când a putut, cum a putut, în ce condiții
a putut, sau pe care să nu le mângâie sufletește cu cuvinte de foarte mare mângâiere și ocrotire.

(min 18:00) După aceea, mi-aș aduce aminte de poziția lui față de presa răutăcioasă, de
cei care se opun bisericii sau o vorbesc de rău. În presă apăruseră la un moment dat, țin minte,
niște articole foarte răutăcioase la adresa bisericii, a ierarhiei și mai cu seamă la adresa lui. Și
noi, ASCOR-ul de atunci, ne-am dus foarte supărați acolo la dânsul și am cerut voie
Preasfințitului să ne lase să scriem articole cu dreptul la replică în revistele respective, să luăm o
poziție. Și Preasfințitul nu ne-a lăsat. Ne-a transmis să nu răspundem cu răul la rău. Și mi se pare
o poziție pe care după aceea eu m-am străduit să o păstrez și pe care v-o dezvălui și vouă. El
spunea că acești oameni abia așteaptă să li se ridice mingea la fileu. De fapt, ei devin importanți,
acești câini de pază, ar vrea ei să fie, ai adevărului și ai dreptății, dar de fapt sunt câini răutăcioși
căutând să muște și să-și dea importanță, și că acești oameni caută de fapt să fie băgați în seamă
și că ei de fapt, n-o zicea Preasfințitul, o zic eu, mulți dintre ei sunt niște nulități din punct de
vedere al valorii morale, al valorii intelectuale, al valorii de gândire, de înțelegere asupra
lucrurilor, sunt niște nulități și că poziția bisericii sau o poziție foarte clară și foarte răspicată a
bisericii și în general a ierarhilor, a preoților față de acești oameni nu face decât să le dea
importanță, decât să îi scoată în evidență. Altfel hămăitul lătratului lor va fi uitat în scurt timp.
Articolele lor răutăcioase și bârfitoare vor fi trecute cu vederea încetul cu încetul sau nici măcar
băgate în seamă. Pe când dacă îi băgăm în seamă și le cântăm în strună opunându-ne lor și
vorbind împotriva lor atragem atenția întregii societăți, a societății active asupra acestui subiect
și acestei probleme și le dăm importanță acestor oameni care capătă dintr-o dată o poziție
importantă, încep să fie cunoscuți, să fie băgați în seamă. De fapt este ceea ce-și doresc acești
oameni. Și își mai doresc nesfârșitele certuri și dialoguri ale surzilor de acuze și în care ei
totdeauna vor fi învingători pentru că acuzele lor, batjocurile lor, vorbele urâte la adresa bisericii,
ale oamenilor bisericii, sunt fără sfârșit și n-au nicio măsură a dreptății și a adevărului, ci calcă în
picioare totul și că doar li se deschide calea să spurce și să murdărească și să otrăvească totul în
jur. Exact cum Lenin le spunea începătorilor pe calea bolșevismului și a comunismului:
„Murdăriți, murdăriți, murdăriți că ceva tot rămâne!”. Adică să tot spui la nesfârșit niște
neadevăruri, niște minciuni, niște lucruri absolut aberante care până la urmă încep să fie crezute.
Și opunându-te unor asemenea oameni, care de-abia așteaptă de fapt să între într-un dialog al

5
surzilor cu tine, o să ajungă să fie mai repede și mai ușor cunoscute părerile lor și să pară
argumentate chiar dacă nu sunt pentru că ei strigă mai tare, pentru că insistă, pentru că sunt plini
de persuasiune, pentru că mint mai cu naturalețe. Asta ne-a învățat Preasfințitul Vasile, ne-a spus
să nu ne opunem răului cu rău, că cuvântul Mântuitorului de a nu ne opune răului cu răul și
împotriva răului să răspundem cu binele, cu frumosul, că această poruncă nu se potrivea doar în
vremea Mântuitorului și numai în anumite cazuri de relații între oameni, persoane individuale, ci
că aceasta este și poziția pe care trebuie să o aibă chiar comunități întregi, comunități parohiale,
biserica întreagă și că răspunsul acesta cu bine la rău ar trebui să fie răspunsul neîncetat al
bisericii. Iar începutul răspunsului cu bine la rău este măcar tăcerea și așteptarea tăcută ca
oamenii și ca cei care au scris să-și retragă, să-și pună iarăși în ordine gândurile și să și le retragă
sau să recunoască exagerarea sau greșeala pe care au făcut-o, dacă nu acum măcar mai târziu.
Asta e una dintre învățăturile pe care le-am luat de la el. Și după aceea încercând să țin această
poziție a Preasfințitului, care mi s-a părut foarte înțeleaptă, mulți oameni s-au supărat pe mine
din cauza asta, mulți au vrut să ieșim în stradă, să demonstrăm, să facem proteste, să scriem, să
tragem clopotele, să facem, să dregem, iar eu am urmat învățătura aceasta a Preasfințitului care
ne-a spus că nu merită pentru că le dăm doar importanță și luăm putere, și le asigurăm
oportunitatea de a se adresa unui număr mult mai mare oameni, de a înșela pe câți mai mulți și de
a-și găsi motiv de a striga și mai tare. E ca și cum tu vrei să ajuți pe cineva împingându-l din
spate ca să poată urca un deal și el strigă că vrei de fapt să îl răstorni și să îl joci în picioare. Cam
așa fac mulți. De exemplu cei care caută să vă prindă în discuții și despre vaccinuri și despre ne-
vaccinuri, și despre spre ce se îndreaptă lumea de astăzi, și despre păcatele ierarhilor și preoților,
și care par binevoitori sau par plini de dorința de a discuta și de a lămuri niște lucruri, să vă feriți
în general pentru că sunt foarte rari oamenii care cu adevărat sincer caută adevărul. În general
aceștia care caută cu foarte mult interes aceste discuții de-abia așteaptă să găsească un opozant
pentru ca după aceea să poată arunca mai multă otravă, să spună mai multe gunoaie, să își
dezvăluie toată ura pe care o au față de Hristos, față de biserică, față de orice. Așa încât, cel mai
bine ar fi să răspundeți măcar prin tăcere dacă nu cu bine la rău. Asta este ceea ce ne-a învățat
Preasfințitul. Știu că am fost odată și un grup de tineri pregătiți să scriem articole, să dăm drept la
replică, să facem, să dregem și Preasfințitul ne-a spus: „Nu, nu, nu...”. Tot atuncea, în condițiile
acestea ne-a spus: „Mai binele este dușmanul binelui!”. Că noi crezând că așa făcând și mai bine,
rezolvând treburile, lămurindu-le facem cumva mai bine. Și el zicea că bine este destul să tăcem,

6
este destul să trecem mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și să-i lăsăm. De fapt
cuvântul acesta, ideea aceasta, felul acesta de a privi lucrurile îl avea și Înaltul Bartolomeu. Când
după ce m-am hirotonit preot, după ce m-am întors înapoi în Cluj, într-un din discuțiile cu Înaltul
Bartolomeu mi-a spus: „Te văd râvnitor, vrei să mergi în față. Ai grijă sunt două lucruri de care o
să te izbești. Unu: că diavolul când nu te poate ține din față, te va împinge din spate adică să faci
lucruri în exces, să exagerezi, să întreci măsura, și atunci o să ajungi să cazi în tot felul de
lucruri, ori în boli, ori în mândrie, ori în alte lucruri. Iar al doilea lucru de care te vei izbi va fi că
tocmai oameni din biserică, tocmai oameni apropiați te vor invidia și-ți vor găsi nod în papură,
tot cel care nu face nimic va striga cum ar trebui să se facă, că nu faci bine, tot cel care face ceva
va fi învățat de toți din jur, va fi îndreptat de toți din jur, dar în general sfaturile lor, vorbele lor
vor fiind din invidie, din ciudă. Caravana trece, câinii latră. Deci tu să mergi înainte să îți vezi de
treabă, câinii din jurul tău vor lătra, oamenii se vor repezi fiecare să îți dea indicații să te certe, să
te judece, să îți spună că e bine că nu-i bine. Nu te opri! Nu sta de vorba! Nu! Lasă-i în pace!
Nici nu te certa cu ei! Nici nu te uita urât la ei! Nici nu-i vorbi de rău! Nici nu-i judeca! Lasă-i în
pace!”. Deci aceeași poziție o avea și Înaltpreasfințitul și eu cred că știa, știa el ce știa,
Înaltpreasfințitul Bartolomeu. Ei, într-un gând, într-o inimă, într-un mod asemănător era și
Preasfințitul Vasile care ne-a spus: „Nu, nu, nu, nu faceți nimic! Lăsați-i! Le dați mai multă
importanță, îi faceți să pară importanți, le dați imagine, le dați chip în fața oamenilor și le dați
prilejul de a spune și mai multe gunoaie, și mai multe grozăvii.”. Și ne-a învățat până la urmă că
mai binele e dușmanul binelui. Binele ar fi să tăcem și să mergem mai departe, iar mai binele ar
fi să lămurim lucrurile, să le despicăm, să le explicăm, să discutăm. Ajungem până la urmă să
cădem din tot înaltul și să nu mai fie niciun bine și să ajungem să facem răul până la urmă.

(min 29:00) După aceea, îmi aduc aminte că m-am dus odată la dânsul cu o femeie foarte
revoltată pe autorități, pe autoritățile locale, pe autoritățile centrale de la București, pe oameni
foarte supărată, pe anumite nedreptăți pe care le-au trăit în familie, și m-am dus cu această
femeie la Preasfințitul și i-a spus toate în disperarea ei a vorbit vreo juma’ de oră, câte necazuri i-
au făcut ei oamenii și cât de răi sunt oamenii, cât de rele sunt autoritățile. Atunci chiar mă
gândeam ce o să spună Preasfințitul Vasile. Și Preasfințitul Vasile a început să povestească din
viața lui, din familia lui, și nu numai, și ar trebui să vorbesc mult, nici nu mai rețin exact, câte
necazuri i-au făcut oamenii cei mai apropiați, câte necazuri, câte ispite au venit de la oamenii

7
care păreau că trebuie să îl sprijine, trebuie să îl ajute, de la cei care se lăudau că îi sunt rude și
prieteni, câte necazuri a avut, câte ispite a avut, câte încercări, câte vorbe rele, câte bârfe, câte
informații la securitate pe vremea securității. Și după aceea când a murit tatăl său, când fratele
său mai mare se sinucisese, se aruncase sub roțile trenului, după aceea a murit tatăl său și a rămas
el cu mama sa, și statul român l-a și deposedat de căsuța sa de pe Strada Lingurarilor și le-a dat
un apartament în loc. Pământurile care rămăseseră ale lor și care erau acolo în Mănăștur și
pământurile din Someșul Cald, de unde era tatăl său, adică ei erau o familie lovită și de moartea
fratelui, și de moarte tatălui, iar rudeniile care până atunci se socoteau că vor fi ocrotitoare și vor
fi îndatoritoare și ajutătoare pentru cei doi rămași, adică Preasfințitul și mama sa, Rozalia, au
deschis imediat procese și au cerut în instanță cu tot felul de mărturii mincinoase, cu martori
mincinoși, toate pământurile, toate locurile, tot ceea ce primiseră de la stat cereau și ei, deși nu
aveau niciun drept asupra acestora. Și după ce a povestit el cu lux de amănunte câte rele i-au
făcut acești oameni, Preasfințitul povestește că el n-a vrut judecata, ca de la început el a vrut să le
dea tot și cum le-a dat tot, tot. Fără să ceară nimic, fără să mai oprească nimic pentru mama sa,
pentru el, toate pământurile, toate le-a dat gratuit. A renunțat la ele în favoarea acestor rudenii
mai îndepărtate. Și cu toate că le-a dat toate și n-a cerut nimic îi purtau și acum pică și el și acum
le trimitea ajutor, și acum îi vorbea de bine, iar aceia și acum îl vorbeau de rău, și acum îl
bârfeau și se certau între ei pe pământurile lui. Nu se înțelegeau între ei și fiecare credea că pe
celălalt l-a privilegiat mai mult Preasfințitul Vasile, că i-a lăsat prea mult pământ la celălalt și lui
nu i-a lăsat destul. Toate acestea l-a povestit Preasfințitul ca să înțeleagă acea femeie că așa cum
el a răbdat toate, și erau de zece ori mai grave lucrurile pe care le răbdase el, și a povestit acolo,
că și eu am rămas cu gura căscată, ce necazuri avea, ce ispite avea, ce încercări avea, ce procese
ridicaseră oamenii împotriva lui, ce vorbe, ce batjocuri, ce minciuni și că el nu s-a apărat în
niciun fel și că a lăsat totul, a lăsat totate. Și acum, și așa îl vorbesc de rău, dar el îi ajută și de
multe ori îi ajută în taină ca să nu știe, pentru că dacă ar știi nu voiau să primească nimic de la el.
Când am auzit aceasta am fost foarte mirat, nu mai auzisem de așa ceva, nu mai auzisem de așa
ceva. Și totuși acea femeie, poate că după aceea au rodit în inima ei cuvintele lui, dar aunci pe
moment, după ce am ieșit afară, ea a zis: „Nu m-a înțeles Preasfințitul. Cât de neîndreptățită sunt
eu, cât de necăjită și el nu mă înțelege. El îmi spune poveștile lui.” Așa a înțeles această femeie.
După vreo trei, patru ani ea a și murit. Dar pot să cred totuși că poate că în lunga suferință pe

8
care a avut-o până la moarte s-a gândit bine la cuvintele Preasfințitului și poate că a iertat și ea
toate rudeniilor sale și celor pe care îi socotea dușmanii săi.

(min 34:48) Un alt lucru pe care l-am observat sau l-am înțeles la Preasfințitul: adică el
era blând ca porumbeii, dar și înțelept ca șerpii. Și cu oamenii dificili, cu oamenii complicați, nu
îndemna să ai treabă cu acești oameni. Nu te îndemna. Țin minte și acum, m-am dus la el și i-am
zis: „Ce ziceți Preasfinția voastră să facem cu nu știu cine, ne propune nu știu cine, un om
important, dar foarte dificil, foarte dificil. Ne propune nu știu cine să facem împreună noi,
biserica studenților, ASCOR-ul cu acel om niște prezentări, niște expoziții?” „Nu, nu, nu, nu, nu,
nu, nu...” Adică el înțelegea. Și știam și noi că e un om dificil. Dar era acea prostie a copiilor. Îl
știam de 20 de ani pe acel om dificil și complicat, nu se înțelesese cu nimeni, cu oricine avusese
relații se stricaseră până la urmă pentru că era dificil. Dar știți, în general mergem pe ideea
aceasta că poate omul s-a schimbat, că poate omul gata nu mai e dificil. Preasfințitul nu era un
om blând, bun și atât. Și restul era un fel de prostie, ci înțelegea că omul este dificil, este special,
dar așa rămâne, și sunt rare cazurile când oamenii se schimbă. Și nu se arunca în relații cu acești
oameni, nu făcea afaceri cu acești oameni, nu făcea legături cu acești oameni, nu se implica cu
acești oameni pentru că numai necazuri ieșeau și numai tulburare și mulți alți oameni sufereau în
jur pentru asta. Și când eu am propus un asemenea om dificil, chiar mirat, am mers și i-am spus:
„Preasfinția voastră, poate s-a schimbat acel om.” „Nu, nu, nu, nu... Cu el să nu faci, e un om
special, un om deosebit, dar nu face cu el. Nu!” Înțelegeți? Exact acest lucru l-am observat de
multe ori la cei care se căsătoresc, ori bărbatul, ori femeia este specială, este deosebită dar dificil,
oameni dificili, oameni complicați, dar de care ești interesat să te căsătorești, că e frumos, că e
frumoasă, că are avere, că e poziționată bine, că ține la tine, dar tu vezi foarte bine că acel om,
acel bărbat sau acea femeie sunt foarte, foarte dificili, oameni complicați. Dar exact cum atunci
când omul e îndrăgostit, și măgarul devine poet, așa și acel om dificil, acel om special, acea
femeie specială, poate că în perioada cât se leagă de tine și se îndrăgostește de tine ca femeie sau
ca bărbat, pare că s-a schimbat, pare că se va schimba, pare că se va înnoi, dar să nu vă faceți
iluzia asta. Asta e o învățătură care cumva ne vine de la Preasfințitul. E o mare greșeală. Să nu vă
faceți iluzii. Acel om dificil se va întoarce la dificultatea sa, la felul său dificil de a fi și te va
chinui o viață întreagă și te vei chinui cu acel om o viață întreagă. El tot dificil va rămâne.

9
 Țin minte, am avut odata, împreuna cu el, o adevărată luptă cu o pereche. Fata era foarte
credincioasă, foarte credincioasă, chiar vrusese să intre în monahism și băiatul era un om aproape
necredincios, foarte lumesc, iute la mânie, iute la vorbă, aspru în faptă, aplecat spre desfrânare,
aplecat spre băutură, aplecat spre zgârcenie, dar bineînțeles că fiind îndrăgostit și el începea să
scrie poezii, să-i declare iubire eternă acestei fete și să spună că se va schimba. Și eu și
Preasfințitul, spovedind-o pe acea fata, fata prima data s-a spovedit la Preasfințitul și
Preasfințitul n-a îndemnat-o să se căsătorească cu acel băiat, i-a spus să aibă grijă, să nu se
căsătorească cu el, că oamenii nu se schimbă așa ușor și ea n-a crezut, s-a supărat pe
Preasfințitul. A venit la mine, s-a spovedit la mine, i-am spus același lucru. S-a supărat și pe
mine. S-a căsătorit cu acel băiat. La căsătorie nici nu l-a mai chemat pe Preasfințitul tocmai
pentru că i-a spus că nu-i bine să se căsătorească cu el. Eu am venit aproape nechemat la nuntă.
Și ea era super încântată și credea că o să-l schimbe și o să facă și o să dreagă. Au apărut doi sau
trei copii, dar omul nu s-a schimbat. În patru, cinci ani s-au despărțit și cu rușine a venit să-i
recunoască în genunchi Preasfințitului că a greșit și că trebuia să îl asculte, și mie să-mi spună că
„da, am greșit, ați încercat și dumneavoastră și Preasfințitul să mă opriți, dar nu se poate.”
Înțelegeți? În toată bunătatea asta a lui eternă, fără limită am putea noi zice, a Preasfințitului.
Bunătatea de care Înaltpreasfințitul Bartolomeu spunea la hirotonirea sa ca ierarh, spunea: „Nu
puteți voi greși cât vă poate el ierta, câtă dragoste și bunătate are el.”, le spunea oamenilor: „Nu
poate Episcopia și oamenii din Cluj să greșească cât poate el ierta”. Și așa este! Și așa este!
Credeți-mă! Și Înaltpreasfințitul Bartolomeu nu aruncă cuvinte așa ușor, și cu toate acestea era
destul de înțelept, trecuse prin atâtea experiențe, cunoscuse atâția oameni încât să știe că oamenii
dificili, oamenii complicați care nu sunt foarte apropiați de credință și care nu au o temelie
puternică în credință nu se vor schimba, nu se vor schimba. Că nu putem face egal între omul
îndrăgostit înainte de căsătorie care pare că promite orice și va face orice, cu ceea ce se va
întâmpla după căsătorie, după ce omului îi trece. Exact cum Tolstoi spune: „Eram ca într-un vis,
m-am îndrăgostit de viitoarea mea soție, am fost ca într-un vis și m-am trezit după patru ani de la
nuntă și aveam deja trei copii.” Și după ce s-a trezit a redevenit Tolstoi care se scârbea, se
plictisea, se obosea de viața de familie, nu avea chef și care s-a întors la vechile lui metehne și
vechile lui feluri de a fi. Așa a fost și la această familie de care v-am povestit. Și nu îndemna să
te atașezi de oameni dificili nu, nu cu oameni dificili faci afaceri, nu cu oameni dificili faci
proiecte, nu cu oameni dificili ??? (min 42:19) oameni, nu cu oameni dificili îți programezi

10
viața. Îi respecți, îi ajuți, le ești alături, dar nu te băga în lucruri care te depășesc, care sunt mai
presus de tine. De-abia, de-abia poate Dumnezeu. De fapt, Sfântul Ioan Evanghelistul spune
lucrul acesta într-una dintre epistolele sale. La cei care au păcate mari, și când zice păcate mari e
vorba de feluri de a fi ale firii, nu vă îndemn să dați mâna, nu vă îndemn să proptiți ca să-i
ajutați, și de multe ori ajutorul este prin căsătorie, nu vă îndemn pentru că mai degrabă veți cădea
voi împreună cu ei decât să-i scoateți pe ei din groapă. Așa se întâmplă în foarte multe căsătorii.
Multe femei care au crezul că le vor schimba ele pe soți au ajuns nu numai ele să nu-i întoarcă pe
soți și să nu-i întoarcă la credință ci chiar ele s-au îndepărtat pentru mult timp dacă nu chiar
pentru totdeauna de credință. Acesta e un adevăr pe care Preasfințitul îl înțelegea și îl cunoștea
foarte bine.

(min 43:35) După aceea, țin minte o istorie a unei familii pe care am cunoscut-o, în care
femeia era de o dragoste bolnăvicioasă față de milostenie și față de săraci, adică cheltuia tot ce
avea, numai că avea și copii, avea și soț, și anapoda și haotic cheltuia enorm de mult. Și
Preasfințitul Vasile spunea: „Vezi, despre această femeie se adeverește cuvântul: acestei femei
să-i dai câtă milostenie vrei, câți bani și câtă avere vrei, și ea o va cheltui într-o noapte pe toată”.
Așa se spune în Filocalii, că unii oameni exagerează în partea aceasta a milosteniei și că dacă ar
avea bogățiile Nilului le-ar cheltui într-o noapte pe toate și ar rămâne ei săraci și le-ar da și acele
bogății sau acele daruri l-ar da cu ușurință săracilor care le-ar cheltui și ei. Adică nu le-ar da casă,
nu le-ar da pâine ci, cine știe, bani. Și știți săracii ce fac de obicei cu banii, îi cheltuiesc, îi pierd,
îi joacă, îi beau. Și zice: și dacă ar avea bogățiile Nilului, ale Egiptului acești oameni, dau cu
nemiluita și cu neatenție milostenia și după o zi ei pierd totul dând și săracii rămân tot săraci.
Deci e o milostenie greșită. Ei, așa țin minte la această femeie care dădea enorm de mult și
aproape că rămâneau copii ei nemâncați, nu se îngrijea de ei, se preocupa numai de cei săraci și
de cei bolnavi, nu se îngrijea de soțul ei, i-a indicat soțului ei să nu-i mai dea bani pe mână. Să
nu-i mai dea bani. Banii familiei să fie la el. Și să n-o lase pe ea să arunce în afaceri și în idei,
părerile ei. Iată o gândire de om lucid. Am fi putut zice că nu, domnule, un om adevărat, un om a
lui Dumnezeu ar fi trebuit să zică: „Iată femeie înțeleaptă, dați-i ei toți banii pe mână și restul se
va îngriji Dumnezeu.” Nu! Ci el zicea: „Banii ei, sau ce are ea, sau cum îi obține să facă ce vrea,
dar banii familiei, ai casei, obținuți de tine, de soț, ține-i tu, chivernisește-i cu atenție să aibă

11
copiii ce să mănânce și să aveți unde sta și toate cele de trebuință”. Și până acum rezistă familia
aceea pentru cuvântul acesta.

(min 46:10) Un alt lucru de care vreau să vă aduc aminte este că Preasfințitul în
cumințenia lui, în dragostea lui participa la nenumărate Masluri, la diferite Mănăstiri, în tot
arealul episcopiei Clujului. Și bineînțeles că oamenii și monahii îi cereau, de la Mănăstirea de la
Rușeni, până la Mănăstirea de la Nicula, de la Mănăstirea de la Florești, până la Mănăstirea de la
Rebra-Parva, până la oricare dintre mănăstiri, și nu numai, erau și în bisericile din Cluj și în alte
părți, îi cereau la sfârșit, ca oricărui ierarh, profitau cumva de el, profitau de el și îi cereau ca să
facă și rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare. Și totdeauna, în toate locurile unde mergea el făcea
rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare. Bine, oamenilor li se părea interesant, spuneau că dacă el
e Vasile, Preasfințitul Vasile, dacă el e Sfânt, dacă el e omul lui Dumnezeu de el nu se atinge
diavolul. Și el a zis rugăciunile împotriva duhurilor necurate în toate locurile timp de ani mulți și
cred că o parte din durerile și neputințele pe care le-a purtat a fost și această povară a luptei sale
cu diavolul pe care a făcut-o pentru noi. Pentru noi a făcut-o. De dragul nostru. Cumințenia aceea
a omului care se lasă să se supună. Acceptă Crucea pe care i-o pun oamenii pe umeri. Exact cum
Hristos a acceptat Crucea pe care i-au pus-o oamenii pe umeri și a cărat-o și S-a lăsat răstignit,
așa și el a acceptat această Cruce. Sunt înfricoșătoare aceste rugăciuni, sunt foarte puternice, sunt
luptă aproape umăr la umăr, piept la piept cu diavolul și puțini oameni îndrăznesc să le facă,
puțini oameni. Chiar Patriarhia a reglementat și a spus că numai în cazuri excepționale, cu o
pregătire deosebită, să se facă aceste rugăciuni, să nu se mai facă așa ușor. Dar până să se
reglementeze aceste lucruri de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, aceste rugăciuni au fost
spune pretutindeni, mai ales la mănăstiri, după fiecare Sfânt Maslu. Obișnuia să facă și tatăl meu
asta și numai necazuri se nășteau în familia noastră. Diavolul venea cu o putere incredibilă să
lovească în familiile preoților care făceau asta. Mai ales când aceste rugăciuni se făceau doar pur
și simplu. Când faci această rugăciune și nu sunt oameni demonizați, când faci aceste rugăciuni
și de fapt e vorba de boli, e vorba de necazuri, e vorba de ispite normale, de neputințe normale
ale oamenilor, și când le faci e ca și cum ai da cele mai puternice medicamente, ca și cum ai ce
se dă la cei bolnavi de cancer, medicamentul acela care le sâmpără, le liniștește durerile, ai da
acel medicament pentru durerile de gât sau pentru o mică durere de cap. La fel de grave pot fi
urmările la nivel spiritual. Și Preasfințitul de dragul oamenilor, pentru că ei cereau, pentru că își

12
doreau, și de multe ori, păcat că spun și asta, de multe ori aceste rugăciuni se făceau pentru că
atrăgeau oamenii, pentru că oamenii în copilăria lor, în inocența lor, ei credeau că cu cât sunt mai
tari și interpretează orice neputință, orice păcat al lor, orice faptă rea, orice pornire a inimii lor, în
loc să o interpreteze clar ca o neputință a firii lor, luptă cu diavolul, diavolul, prezența diavolului.
Și de dragul oamenilor care îi cereau în mod deosebit, Preasfințitul a zis de multe ori Rugăciunile
Sfântului Vasile cel Mare și cred că diavolul mult l-a urât și mult a venit asupra lui și multe din
bolile care au venit peste el și necazuri sunt rodul acestei ascultări a dânsului de a citi aceste
rugăciuni la atâția oameni. Binele a venit peste oameni, dar răul a venit peste Preasfințitul Vasile.

Țin minte și acum un părinte povestea cum a făcut aceste rugăciuni, la fel, în parohia să
undeva în zona Blajului, pentru niște lucruri de nimic și când le-a făcut la un moment dat asupra
unui demonizat la propriu, nepregătit fiind, pentru că de obicei aceste rugăciuni se fac mai ales
de monahi și numai chiar în cazurile excepționale. Dar făcându-le odată, după ce le-a făcut când
s-a întors acasă pur și simplu a simțit duhurile necurate cum îi muncesc familia, casa, copiii,
soția. El zicea: „Se suiau pe pereți de durere oamenii, de suferință, de ceartă, de necaz.” Adică
copiii și familia lui. Și zice: „În noaptea aceea am și luat trenul și m-am dus la Drăgănescu la
Părintele Arsenie Boca. Și Părintele Arsenie Boca m-a așteptat la ieșirea din Biserica Drăgănescu
și înainte de a zice eu ceva a zis: «Ce-ai făcut, mă? De ce ai făcut rugăciunile Sfântului Vasile cel
Mare? Nu le mai fă, mă! Aceste care le-ai făcut și toată lupta aceasta cu diavolul o iau eu asupra
mea», o ia Arsenie asupra sa, a zis Părintele Arsenie Boca, «Du-te acasă, dar nu le mai fă! ».” Și
s-a dus acasă și se liniștiseră lucrurile, duhul necurat ieșise din casă. Este unul dintre principalele
motive pentru care n-am vrut să mai stau la Lupeni și a început o dispută între mine și tatăl meu.
El obișnuia să facă aceste rugăciuni în fiecare vineri după Sfântul Maslu și eu n-am mai vrut să le
fac, am refuzat să le fac, iar asta a născut între noi o ceartă, o supărare, o neînțelegere, o ruptură.
Lui i se părea, ca și protos, că nu-l ascult. Dar am refuzat pentru că vedeam efectul înfricoșător
asupra tuturor celor din jurul meu.

Ei, cred că Preasfințitul Vasile a purtat această povară înfricoșătoare pe care noi am
aruncat-o pe umerii săi. (min 52:50)

Să răspund la întrebări acum.

13
 (min 58:25) Î: Dacă așa a hotărât Sfântul Sinod pentru Rugăciunile Sfântului Vasile cel
Mare, din păcate, Preasfințitul Teodosie face neascultare? Am fost la Mănăstirea din Florești, de
curând, și în timpul Liturghiei, înainte de împărtășanie le-a rostit din cap, pe toate, iar din când în
când cineva scotea sunete ciudate.

R: Da, nu e bine asta! Sfântul Sinod a hotărât să nu se mai citească nici măcar în ziua
Sfântului Vasile cel Mare, ci doar în cazuri excepționale când e vorba de oameni demonizați și și
atunci cu pregătire și cu atenție și numai de către unii preoți sau monahi sau ieromonahi sau
ierarhi. (min 59:05)

14