Sunteți pe pagina 1din 291

GYTHA LODGE

Seria: DCI Jonah Sheens


Volumul 1

PIERDUTĂ ÎN AȘTEPTARE
Original: She Lies in Wait (2019)

Traducere din limba engleză de:


OANA PASCU

virtual-project.eu

2020

VP - 2
Prolog

O luase la sănătoasa, alunecând, pe malul râului. Adidașii loviră pământul


pe marginea apei, iar ea se clătină, dar se redresă.
— Jessie!
Își auzi numele și, drept răspuns, simți un imbold dat de adrenalină. Se
opri pentru o clipă, apoi o luă iar la fugă. Era doar fratele ei, nu Tata. Fugi în
sus pe pantă. Fratele ei n-avea să o certe pentru că hoinărise.
Era liniște. Mult mai liniște decât în apropierea aragazului de camping
unde ordinele date de Tata erau nesfârșite. Nu auzea decât foșnetul
frunzelor și trilurile păsărilor.
Părăsi umbra copacilor. Soarele îi lăsa urme puternice pe pielea deja
fierbinte de la efort. Își puse mâna streașină la ochi pentru a bloca reflexia
luminii în apă. Ar fi trebuit să-și aducă ochelarii de soare și, pentru o clipă,
se gândi să se întoarcă după ei. Dar nu voia să riște să fie văzută, deoarece
acest lucru ar fi însemnat să fie verificată de murdărie și să i se ceară să se
spele, să pună masa și să facă ordine.
Lumina o orbi și se trase la umbra malului. Nu mai vedea decât pete
albăstrui oriunde se uita. Un fag se lungea deasupra ei, iar rădăcinile îi
ieșeau din pământ asemenea unor porți de crochet 1. Își prinse piciorul într-
una dintre rădăcini și se împiedică. Tresări la gândul că ar putea cădea în
apă. Râul se vedea murdar la umbra copacului și părea rău prevestitor. Dar
nu era suficient de aproape pentru a cădea în apă și, oricum, își recăpătă
echilibrul.
În fața ei se afla o scobitură în pământ, ca un hamac, care o făcea să-și
dorească să se cuibărească în ea.
— Jessie!
Minunat, de data aceasta era tatăl ei care o striga de undeva din
apropiere. Folosea tonul acela care cerea un răspuns. Dar ea avea în față
pământul răcoros și un ascunziș grozav.
Își întinse mai întâi un picior în groapă și apoi și pe al doilea. Instantaneu
simți răcoare și se așeză în fund pe pământul ușor sfărâmicios. Își imagină
că era o femeie de pe vremuri, din sat, care se ascundea în pădure, în timp ce
vikingii îi prădau casa. Dar nu era la fel de moale pe cât își imaginase.
Rădăcinile ridicate o înghionteau în șold și în spate. Se foi la stânga și la

1N. trad.: Crochetul este un joc sportiv în aer liber cu bile de lemn, care, lovite cu niște ciocănașe cu
coadă lungă, trebuie să treacă, după anumite reguli, printr-o serie de porți instalate pe terenul de joc.
VP - 3
dreapta, în încercarea de a găsi o poziție confortabilă. Își agăță pantalonii
scurți și simți o împunsătură în picior.
Întinse mâna pentru a elibera țesătura și simți cum rădăcina copacului i
se sfărâmă în mână. Își ridică mâna, dar, în loc de lemn vechi, văzu fulgi
maronii și formele albite de timp ale unui os proaspăt expus.
Nu avea nevoie de tatăl ei, care era medic de familie, să-i confirme că
ținea în mână un deget uman.

VP - 4
1

Jonah ajunsese la jumătatea Dealului Blissford, când își simți telefonul


vibrând în buzunarul cu fermoar de la spatele pantalonilor de ciclism. Stătea
ridicat pe pedale și înainta cu greu la deal. Se gândi să ignore telefonul, dar
apoi și-o imagină pe mama lui în spital. După o clipă îi trecu un alt gând prin
minte, unul care-i întorcea stomacul pe dos, și anume că ar putea fi Michelle.
Acest gând era complet irațional, la fel cum fusese și în ultimele opt luni, dar
tot îi trecu prin minte.
Frână cu dinții încleștați și se opri din urcarea chinuitoare. Când se dădu
jos de pe bicicletă își lovi fluierul piciorului într-o pedală și, până reuși să-și
scoată telefonul și să vadă numărul Sergentului Lightman afișat pe ecran,
deja era extenuat.
— Ben? zise el și își îndepărtă telefonul de gură pentru a-și ascunde
gâfâitul.
— Șefu’, îmi pare rău. Lightman nu părea deloc sincer. De fapt, niciodată
nu părea sincer. Michelle obișnuia să-i spună Barbie. Incredibil de frumos și
impasibil. Cu toate acestea, mult mai deștept decât Barbie, Jonah era
conștient de asta. A sunat Comisarul Șef Wilkinson. Vrea să vă amânați zilele
de concediu pentru a investiga o posibilă omucidere.
Jonah îl lăsă pe Sergent să aștepte în tăcere. Privi în sus spre vârful
dealului care era umbrit de copaci. Mai avea de depus ceva efort, dar acest
lucru îl încânta. Picioarele lui râvneau să continue. Strânse mânerele
bicicletei cu mâna liberă și simți transpirația în palmă. În ultima vreme nu-și
mai petrecuse prea mult timp făcând asta.
— Domnule?
— Unde? a întrebat, fără nicio încercare de a-și ascunde iritarea.
— Brinken Wood2.
Se așternu iar tăcerea, dar, de această dată, neintenționat. Simți că se
clatină.
— Rămășițe recente? întrebă în cele din urmă, deși credea că știe deja
răspunsul.
— Nu, Inspectorul Șef spune că nu, zise Sergentul, care era mult prea
tânăr pentru a înțelege.
Ziua lui de ciclism se terminase, dar, dintr-odată, Jonah se simți oricum

2N. trad.: Brinken Wood este o pădure care face parte din Parcul Național New Forest, situat în
Comitatul Hampshire din Sudul Angliei.
VP - 5
prea bătrân pentru asta. Nu-și amintea să se mai fi simțit bătrân până atunci.
— Trimite o mașină să mă ia din Godhill. Și adu-mi geanta de sport din
spatele biroului. Și roagă pe cineva să-mi împrumute un deodorant.
— Da, domnule, răspunse Lightman, pe tonul său obișnuit.
Jonah își vârî telefonul înapoi în buzunar. Transpirația i se răcea deja pe
corp și simțea că-l ia frigul. Era cazul să revină la pedalat, mai ales că Godhill
se afla la câțiva kilometri distanță.
Rămase nemișcat timp de un minut, după care se dădu iar jos de pe
bicicleta Cannondale și începu să urce dealul încet, pe jos.
Hanson se grăbea atât de tare să coboare din mașină, încât își agăță
mâneca costumului nou și scump într-o proeminență a ușii și îi scoase o ață.
I se făcu ușor rău, dat fiind faptul că nici nu și-l prea permitea. Își cumpărase
încă trei costume în primele două săptămâni de când devenise ofițer de
poliție, deoarece nu deținea decât blugi, bluze scurte, pulovere și câteva
rochii de ieșit în oraș. Costumele erau al naibii de scumpe și nu suporta
ideea să dea banii pe așa ceva, când i-ar fi putut investi în mașina ei, pe care
nu se putea baza niciodată sau poate chiar pe o viață socială adevărată,
despre care aparent uitase complet la un moment dat.
Încercă să-și netezească mâneca agățată, în timp ce intra. Se întreba dacă
ar putea-o convinge pe mama ei să se uite puțin la costum, asta în cazul în
care avea să ajungă s-o viziteze în viitorul apropiat. O potențială omucidere
însemna că exista posibilitatea să lucreze în weekend, să aibă parte de nopți
nedormite și să supraviețuiască din cafeină până aveau să prindă criminalul.
Acest gând o făcu să zâmbească.
Intră în Departamentul de Investigații Criminale și-l văzu pe Lightman
aplecat spre ecranul calculatorului. Se întrebă de cât timp lucra acolo, dacă-
și mai ocupa timpul și cu altceva și dacă existau o soție și copii Lightman pe
care să nu-i fi menționat niciodată. Cumva, părea genul de soț infidel. Era
prea frumușel și prea închis în sine… dacă nu cumva propriile ei experiențe
recente îi denaturau așteptările.
Lightman o văzu și schiță un zâmbet.
— Am reușit să dau de șefu’. Cineva trebuie să meargă să-l ia și să-l ducă
la locul crimei.
— Mă ocup eu, răspunse repede Hanson. Unde este?
— Godshill, spuse el. Este cu bicicleta.
Hanson dădu din cap. Se prefăcu că știe bine locul și că nu avea să-l
introducă în GPS. Lucra acolo de două săptămâni, timp în care reușise să
rețină doar cum să ajungă de acasă la secție și la supermarket și de acolo
până la zona docurilor, unde investigaseră o potențială fraudă. Îi era dor de
familiaritatea orașului Birmingham în care copilărise și unde lucrase ca
VP - 6
ofițer de poliție timp de doi ani. Dar nu putea nega faptul că New Forest era
mult mai frumos.
— Vei avea nevoie de asta, spuse Lightman și ridică o geantă de sport gri
închis de pe podea. Și, deși suntem presați de timp, în locul tău i-aș duce și o
cafea. Nu va fi prea fericit că i-am întrerupt ziua liberă.
— Ok. Doar cafea simplă la filtru? Nu un latte sau ceva?
Lightman râse.
— În niciun caz. Încă n-ai asistat la vreuna dintre pledoariile lui despre
tipurile de cafele?
— Nu, dar sunt convinsă că va fi grozav. Își puse geanta de sport pe umăr.
Ok, altceva? Ai idee despre ce e vorba?
Lightman clătină din cap.
— Sergentul local îi va preda cazul șefului la locul crimei. Vi se va face un
rezumat, deși, dacă nu este o crimă recentă, nu vor exista prea multe
informații.
Hanson dădu din cap și se abținu să nu zâmbească. N-ar trebui să
zâmbești când afli despre o crimă, chiar dacă s-a întâmplat cu o sută de ani
în urmă. Dar în realitate era cu adevărat încântată.
Hanson era atât de agitată încât ai fi zis că era ziua în care se afișau
rezultatele de la examen. Îi vorbi lui Jonah pe nerăsuflate despre geanta de
sport și cafea și apoi, fără a face nicio pauză, întrebă despre rămășițe. Pentru
Jonah, toate acestea se aflau undeva la limita între drăguț și iritant.
— Ben spunea că este posibil să nu fie recente, zise ea.
— Eu aș zice să așteptăm să vedem ce spune medicul legist, răspunse el,
luând o gură de cafea. Majoritatea oamenilor, și mă includ și pe mine în
această categorie, n-au nici cea mai vagă idee ce vârstă au oasele.
Având în vedere că transpirase și se răcorise, acum îi era frig chiar și în
costumul pe care îl îmbrăcase în toaleta publică din Godhill. Îi era frig și
gândul îi zbura la amintirile din urmă cu treizeci de ani. Fu nevoit s-o
întrerupă pentru a o ruga să dea drumul la căldură. Fiatul își schimbă ușor
direcția cât timp ea întoarse butonul, iar apoi se redresă.
— Scuze, zise ea.
— Eu mă bucur că nu trebuie să conduc, spuse el, schițând un zâmbet.
Apropo, ai avut o idee bună cu cafeaua. Mi-ai oferit un răgaz de cel puțin
două ore în care să nu fiu extrem de prost dispus.
— Hm, două ore. Deci fie găsesc un Starbucks până atunci, fie mă dau din
calea ta?
— Cam așa, aprobă Jonah.
Dintr-odată văzură Brinken Wood. În singura parcare disponibilă se
adunaseră o mulțime de mașini de poliție și ofițeri. Îi era imposibil să nu-și
VP - 7
amintească cum arăta locul acela în trecut. Parcarea era plină de scoarță de
copac și noroi, dar era la fel de multă poliție. Frizurile erau diferite, dar
fețele familiare.
Imediat ce parcară, Jonah se dădu jos din mașină, luându-și cafeaua cu el.
Se simțea de parcă s-ar fi întors în timp. Își petrecuse atât de multe luni în
acel loc, căutând în continuu. Se apropie de Sergent.
— Sunt Inspector Șef Sheens, iar aceasta este Ofițer Hanson.
Cu două săptămâni în urmă, Hanson avusese același rang precum
sergentul din fața ei. Dar, pentru a deveni detectiv, trebuia mai întâi să treci
printr-un fel de retrogradare și să devii ofițer. Jonah își aminti că, atunci
când fusese el în acea situație, nu era niciodată sigur care rang era mai
important și se întrebă dacă și Hanson simțea același lucru. Sergentul era
transpirat, avea ochii mari cât cepele și un zâmbet scurt și agitat. Ofițerul
care îl însoțea, un tânăr îndesat, de douăzeci și ceva de ani, părea mai calm
decât el.
Jonah își direcționă întrebările undeva între cei doi.
— Cine a găsit rămășițele?
Îi răspunse sergentul.
— Un medic de familie care campa acolo cu familia lui. De fapt, fiica lui,
dar el a fost cel care a anunțat autoritățile.
— Câți ani are fiica?
— Nouă, zise sergentul. Dar ea pare să fie bine. Tatăl este cel mai afectat.
— Sunt încă aici?
— I-am rugat să aștepte la locul de campare. De acolo nu se pot vedea
rămășițele.
Jonah dădu din cap și îl lăsă pe sergent să-i conducă, deși știa în ce
direcție se îndrepta. Era locul unde, cu treizeci de ani în urmă, șapte copii se
culcaseră, dar doar șase se treziseră de dimineață.
*
Dr. Marin Miller stătea așezat la o oarecare distanță de familia lui. Soția
acestuia îl urmărea pe băiat jucându-se pe un iPad. Fetița lovea pământul de
la marginea taberei, ridicând praful.
Jonah o abordă mai întâi pe mamă.
— Sunt Inspector Șef Sheen. Îi zâmbi. Fusese nevoit să învețe să
zâmbească atunci când mintea lui era plină de gânduri complicate și
întunecate, asemenea unei sticle crăpate care îl despărțea de restul lumii. Aș
putea să vorbesc puțin cu fiica dumneavoastră?
— Jessie! Tatăl fu cel care o strigă. Vocea lui era pițigăiată și enervantă.
Nu mai da cu piciorul! Faci praf!
Fetița părea pe jumătate supărată și pe jumătate rebelă, își târșâi
VP - 8
picioarele până ajunse lângă mama ei și Jonah, se așeză repede, își ridică
genunchii sub bărbie și îl privi.
Mama își puse o mână în jurul ei, într-o îmbrățișare scurtă.
— Nu te deranjează să vorbești cu poliția, nu-i așa Jessie? își întrebă ea
fiica.
Jessie clătină din cap.
— Nu prea multe întrebări, zise Jonah. Avem nevoie doar de câteva detalii
despre ce ai găsit.
— Sigur.
— Ea nu știe nimic, îi întrerupse tăios fratele ei puțin mai mare. Disprețul
fraților mai mari i se păruse întotdeauna foarte intens lui Jonah.
Îi aruncă o privire băiatului, care acum îi urmărea pe amândoi ușor
îmbufnat. Vru să-i ceară să plece de acolo, dar se decise să-l lase în pace.
Se ghemui aproape de Jessie.
— Deci, am câteva întrebări pentru tine. Fata îi aruncă o privire
circumspectă, după care își întoarse privirea și luă de pe jos o pietricică pe
care o aruncă într-o parte, după care repetă acțiunea cu o alta.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie! Din nou vocea tatălui, de această
dată, mult mai aproape. Încetează cu aruncatul și privește-l pe domnul
polițist când vorbește cu tine. Este vorba despre ceva important.
Jonah încercă să-i zâmbească doctorului.
— Este în regulă, nu vă faceți griji.
— Jessie!
Era ca și când Jonah n-ar fi spus nimic.
Fetița îi aruncă o privire ostilă tatălui ei și apoi făcu tot posibilul să-l
privească pe Jonah de sub bretonul ei drept, șaten. Jonah încercă să nu se
enerveze din cauza întreruperilor tatălui, care nu aveau nimic de-a face cu
susținerea poliției, ci cu controlul pe care-l exercita asupra familiei.
— Sunteți inspector? întrebă încet Jessie.
Jonah rânji.
— Da. De fapt sunt inspector șef.
Privirea lui Jessie era încă sceptică.
— Deci dumneavoastră vă ocupați de caz?
— Da.
Fetița păru mulțumită de răspuns, așa că el continuă.
— Ai putea să-mi spui ce făceai când ai găsit oasele?
Jessie îi aruncă o privire fugitivă tatălui ei și apoi răspunse încet:
— Mă ascundeam.
Jonah observă grimasa mamei, dar aceasta nu încercă să nege afirmația.
— Poate fi distractiv să te ascunzi, zise el. Acea groapă de sub copac era
VP - 9
deja acolo? Nu a trebuit să o sapi, nu?
Jessie clătină din cap.
— Pur și simplu am intrat în ea și m-am așezat. Mă împungea ceva, așa că
l-am tras afară.
Jonah dădu din cap.
— Desigur. Și a ieșit ușor?
— Da. Am crezut că este o rădăcină și apoi o plantă, pentru că am prins
mai multe. Dar apoi mi-am dat seama că este un deget.
— Foarte bine, zise el, dând din cap. Nu oricine și-ar fi dat seama că este
un deget.
Jessie dădu din cap, zâmbi ușor și se ridică. Mama ei o îmbrățișă scurt.
— Dacă se poate, aș vrea să nu discute cu colegii de la școală despre acest
eveniment timp de câteva zile, îi spuse Jonah doamnei Miller, după ce
aceasta își eliberă fiica din îmbrățișare.
— Nicio problemă, oricum nu se vor vedea cu ei câteva săptămâni. Ne-am
gândit să ne continuăm vacanța, dar în altă parte.
Jonah realiză că erau înscriși la o școală privată, deoarece intraseră în
vacanță cu o lună înaintea școlilor de stat.
— Bine. Ar fi indicat să nu se vorbească despre acest eveniment
deocamdată.
— Desigur.
Auzi pașii domnului Miller.
— Am terminat? Nu de alta, dar este o zi frumoasă și nu cred că mai avem
altceva de adăugat.
— Da, am terminat. Vă mulțumesc pentru răbdare.
În timp ce Jonah stătea acolo, doctorul începuse deja să le dea ordine
copiilor să-și facă bagajele.
Îi adună repede în jurul cortului, iar Jonah rămase acolo și-i privi până
când doamna Miller se ridică și începu să strângă câteva pungi cu stafide pe
jumătate mâncate și o cană.
— Îmi pare rău că vacanța dumneavoastră a fost întreruptă, zise el.
— Nu-i nicio problemă, spuse ea, fluturând din mână și îi aruncă o privire
soțului ei. Martin este doar… Nu-i prea bine pentru el, zise ea în șoaptă.
Acesta trebuia să fie un concediu în care să uite de… este foarte bolnav. I-au
spus că nu există decât 50% șanse să supraviețuiască până după Crăciun.
Jonah dădu din cap, întrebându-se dacă era ceva obișnuit pentru ea să-și
ceară scuze pentru soțul ei. Dar înțelese că era vorba despre cancer și că
oasele descoperite reprezentau pentru el un memento brutal al morții. Simți
o umbră de compătimire pentru el.

VP - 10
După o oră și jumătate de excavație, zeci de fotografii, amplasarea unui
cort și etichetarea cu atenție a opt pungi cu fragmente osoase, toată lumea
era încinsă și irascibilă. Jonah începea să simtă un gust asemănător celui de
cafea acră, veche de câteva ore. Era incapabil să stea într-un loc și simțea o
foame vlăguitoare, motiv pentru care îi era greu să se concentreze.
— Avem ceva? întrebă Hanson după ce făcu câteva drumuri până în
parcare și înapoi.
Entuziasmul se transformase în plictiseală, singura constantă în
varietatea emoțională simțită de detectivi.
— Cred că va mai dura ceva, zise Jonah. Este vorba despre un cadavru
vechi… este o muncă de durată.
— Am putea face ceva…?
— Am putea fi aici când vor avea ceva să ne spună, răspunse el, schițând
un zâmbet.
După încă douăzeci de minute, Linda McCullough, ofițerul responsabil cu
locul crimei, ieși cu grijă din groapă și se apropie de Jonah. El se bucură că
era McCullough. Ai nevoie de o persoană obsesiv de atentă într-un astfel de
caz, deoarece rămân foarte puține probe.
— Deci, Linda, cum merge treaba?
— O să mai avem mult de muncă. Își ridică masca și și-o puse peste gluga
albă. Fața ei arsă de soare era acoperită de broboane de transpirație, ceea ce
era normal, dat fiind faptul că era nevoită să poarte un combinezon pe
căldura aceea. Dar pe McCullough nu părea s-o deranjeze. Dar analizele
preliminare indică faptul că este vorba despre o persoană de sex feminin,
aflată la pubertate, într-o stare avansată de descompunere.
— Cât de avansată?
— Nu este decât o estimare, dar mai mult de zece ani și mai puțin de
cincizeci.
Treizeci de ani, se gândi el. Treizeci.
Pentru moment îi era greu să creadă că trecuse atât de mult timp. Se simți
asemenea lui Rip van Winkle3, care își dormise aproape toată viața. Rip van
Winkle trebuie să fi simțit aceeași combinație de furie și vinovăție pe care o
simțea Jonah în acel moment.
— Linda!
McCullough se întoarse, ferindu-și ochii de soare. Din cort ieșise un alt
combinezon alb, care o striga.
— Am mai găsit niște materiale. Poți veni să-mi spui ce părere ai?

3N. trad.: Rip van Winkle este personajul unei povești scrise de Washington Irving, care adoarme într-
o zi și se trezește douăzeci de ani mai târziu.
VP - 11
— Sigur.
Linda își schimbă masca și coborî cu grijă, dispărând în cort.
— Deci, dacă este vorba despre o crimă, este una veche, zise Hanson, iar
Jonah fu aproape orbit de albul hârtiei când își deschise carnețelul pentru a
nota în el. Părea dezamăgită. Nu era conștientă de implicațiile acestui lucru.
Și era adolescentă.
— Este o crimă veche de treizeci de ani, zise el, și este vorba despre
Aurora Jackson.

VP - 12
2. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 17:30

Luminos, întunecos, luminos, întunecos.


Fiecare copac era asemenea unui puls umbros pe măsură ce treceau pe
lângă ei. Ritmul era liniștitor. Își sprijini capul de portieră, urmărind
mișcările părului tras afară pe geam de curent. Se imagină purtată de vântul
cald, departe de acel loc, undeva unde lumina era portocaliu aurie toată ziua.
— Unde ai fost azi-noapte? Am încercat să te sun acasă de câteva ori. Era
Topaz, care se aplecă de pe bancheta din spate, cu ochelarii de soare
împingându-i părul brunet spre spate. Desigur că nu se referea la Aurora.
Aurora și-ar fi dorit ca Brett să nu fi fost atât de drăguț încât s-o lase să
stea pe scaunul din față. Își dădea seama că Topaz și-ar fi dorit acel loc. Sora
ei era supărată că fusese retrogradată; era supărată pe Aurora. Și Connor
fusese supărat. Nu-i convenea că Brett se oferise să le ducă cu mașina și că el
fusese nevoit să meargă cu bicicleta, împreună cu ceilalți.
— Ce? Ah, am fost la cinema. Brett schimbă viteza în timp ce vorbea.
Mâna lui atinse fusta subțire a Aurorei. Scuze, mormăi el.
Aurora se îndepărtă ușor, ridicând din umeri.
— E vina mea. Te încurc.
— Ce film? Ceva înfricoșător? întrebă Topaz, care aproape că se urcase
peste Aurora.
— Blue Thunder.
— Iar? Topaz râse și îl îmbrânci ușor. Cred că l-ai văzut de vreo douăzeci
de ori.
— Doar de trei, răspunse Brett. E un film grozav. Mai bun decât multe din
filmele apărute anul acesta. Făcu o scurtă pauză pentru a depăși o rulotă.
Aurora, ție ce fel de filme îți plac?
— Ce?
Fu un răspuns pripit. Se prefăcea că se gândește la altceva. Făcea asta atât
de des încât, deși asculta conversația, nu se putea abține. O auzi pe Topaz
mormăind:
— Aeriană.
Îl privi pe Brett, care-i zâmbea destul de călduros.
— La ce fel de filme te uiți?
— Nu știu. Orice… presupun că cele în care pot vedea o altă lume. Cele în
VP - 13
care acțiunea se petrece în țări ciudate, sau în spațiu, sau în lumi fantastice.
Și îmi mai plac și filmele de dragoste.
O auzi pe Coralie pufnind și se întrebă dacă oare nu ar fi trebuit să mintă
și să-i spună că-i plac filmele de acțiune. Topaz se prefăcea întotdeauna că-i
plac și își dădea ochii peste cap când venea vorba despre fetele cărora le
plăceau numai filmele siropoase. Aurora o lăsase mereu în pace pe Topaz,
deși știa că filmele ei preferate erau dramele istorice și comediile romantice.
— În acest caz, sigur îți place Star Wars, nu? întrebă Brett. Le conține pe
toate. Ai văzut Întoarcerea lui Jedi?
Aurora clătină din cap.
— Voiam să aștept să apară pe casetă video. Părinților mei nu le-a plăcut
ultimul…
— Ah, trebuie să-l vezi la cinema, zise el, clătinând din cap. Toate efectele
speciale, navele Star Destroyer, zgomotele pe care le auzi în difuzoare… plus
că va dura o eternitate până să iasă pe casetă video. Topaz, va trebui să
rezolvăm această problemă. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Ar
trebui să mergem în grup.
— Sună bine, spuse Topaz și Aurora își dădu seama după grimasa ei că nu
era fericită.
N-ar fi trebuit să-i aduc în discuție pe părinții noștri. Îmi spusese să nu
vorbesc despre ei.
Aurora simți că i se strânge stomacul din cauza tensiuni. Nu știa niciodată
ce să spună în preajma prietenilor lui Topaz. Indiferent ce spunea, era greșit,
iar faptul că nu spunea ce trebuie fix de față cu Brett era și mai rău. El era
băiatul mai mare pe care îl plăceau toate fetele. Era genul de sportiv popular
care putea atrage zeci de fete fără a face nimic altceva decât să se antreneze
în piscina școlii.
Faptul că se afla acolo o făcea să simtă o combinație de recunoștință și
anxietate. Toți colegii de vârsta ei, de fapt toți colegii din școală, ar fi dat
orice să se afle în locul ei. Brett Parker se afla chiar lângă ea, suficient de
aproape pentru a-l atinge. Și mai mult decât atât, se afla acolo cu gașca,
banda lui Benner de prieteni ciudați, anarhiști, geniali și frumoși.
Nu se potrivea deloc în acel grup. Fusese acceptată doar datorită surorii
ei și, în mod ironic, Topaz nici nu-și dorea ca ea să fie acolo.
Își întoarse privirea spre copaci și lumina soarelui, imaginându-și că ar
putea fi luată pe sus de briză și plasată ușor în brațele puternice ale unui
bărbat brunet.
Își imagină cum acesta îi spune: Nu am mai întâlnit o persoană ca tine
până acum. Ești lumea mea.
— Hei! Coralie se aplecă în față. Acolo trebuie să parchezi. Râse straniu.
VP - 14
Era ceva obișnuit pentru ea și o făcea să pară și mai copilăroasă. Asta pe
lângă îmbrăcămintea roz, ochii mari și confuzia cultivată asupra lumii.
Mașina încetini și Aurora văzu, cu tristețe, cum ritmul pâlpâitului încetini,
până se transformă în simpla umbră a copacilor de deasupra. Nu ar fi vrut să
renunțe la acel sentiment de a fi legănată și liniștită, dar Coralie deschidea
deja ușa și Brett scotea cheile din contact.
Se dădu jos din mașină fără nicio tragere de inimă și o urmări pe Topaz
cum se dă jos și înconjoară mașina pentru a ajunge lângă Brett, care scotea
niște saci de dormit și rucsacuri. Topaz își ridică brațele și se întinse, iar
tricoul i se ridică, lăsând să se întrevadă abdomenul bronzat. Apoi se
întoarse cu spatele la el și se aplecă, atingându-și degetele de la picioare.
Aurora văzu privirea lui Brett îndreptându-se spre fundul lui Topaz,
căreia i se vedeau fesele și dantela din partea inferioară a chiloților.
— Am înțepenit atââât de tare, zise Topaz. Se îndreptă încet și îi aruncă o
privire lui Brett peste umăr. Vii?
— Ahhh… sigur. Coralie înconjură repede mașina și o luă de mână pe
Topaz. Apoi cele două se îndreptară, legănându-se, spre poteca din pădure.

VP - 15
3

Jonah o luă pe Hanson cu el la casa familiei Jackson, care se afla la ieșirea


din Lyndhurst. Ar fi putut lăsa niște simpli polițiști comunitari să anunțe
rudele, dar simțea că trebuie să fie prezent, poate pentru a consola familia
sau poate pentru că așteptase treizeci de ani să afle ce se întâmplase.
Familia Jackson nu părăsise niciodată New Forest. Așa se întâmpla de cele
mai multe ori în cazurile de dispariție. Spre deosebire de cazurile de crimă,
când, în general, familia se muta, un caz nerezolvat de persoană dispărută
ținea familia în locul din care victima dispăruse. Exista mereu speranța că,
într-o bună zi, acea persoană avea să se întoarcă acasă.
În prezent, drumul era aproape inaccesibil. Suprafața acoperită cu nisip
se dezintegrase, transformându-se într-un câmp minat de gropi. Hanson
scoase o înjurătură când roata din stânga față intră suficient de adânc într-
una dintre gropi încât partea inferioară a mașinii să se hârșâie de noroiul
întărit. Trase tare de volan pentru a evita o altă groapă, iar Jonah se sprijini
cu mâinile de bord pentru a-și menține echilibrul.
— Consiliul nu repară drumul acesta? întrebă ea.
— Drum privat, răspunse Jonah. Familia Jackson nu a fost niciodată
adepta asfaltului. Sunt puțin diferiți, deși nu știu dacă este din dragoste
pentru natură sau pur și simplu din lene.
— N-am nicio problemă cu natura, dacă își ține labele departe de mașina
mea, bombăni Hanson.
Parcă într-o zonă cu ceva mai puține gropi, în fața unei case cu un singur
etaj. Jonah deschise ușa mașinii deasupra unui crater de noroi întărit. Când
călcă, simți o muchie de piatră care-i intra în picior prin talpa pantofului.
Nici nu apucase să se dea jos din mașină, când ușa uzată de la intrare se
deschise. O femeie cu o siluetă rotundă, incertă, îmbrăcată cu un cardigan
tricotat și o rochie vopsită în casă ieși în cadrul ușii, clipind în soare.
— Bună dimineața, doamnă Jackson. Ne cerem scuze pentru deranj, dar
am putea intra? zise el, pe un ton cât mai neutru posibil.
— Eu… Da. Da, presupun. Ieși mai mult din umbra glicinei arse de soare.
Apoi se opri. Nu este vorba despre Topaz, nu?
Jonah clătină din cap, dar Hanson răspunse în locul lui.
— Fiica dumneavoastră este bine, doamnă Jackson. Rosti cuvintele cu un
zâmbet călduros, iar Jonah se bucură că o adusese cu el.
— Ne întrebam dacă am putea vorbi puțin despre niște informații noi

VP - 16
apărute în cazul dispariției Aurorei, adăugă el.
Joy Jackson își întoarse scurt capul spre casă și își băgă mâinile în
buzunarele cardiganului.
— Da. Da, desigur. De ce nu…
Se legănă de pe un picior pe altul cât timp Jonah și Hanson navigară
printre pietrele ieșite din alee. Două se mișcară sub picioarele lui Jonah.
De aproape, Joy era mai rumenă în obraji și mai ridată decât și-o amintea.
Obrajii ei rotunzi erau brăzdați de firicele roșii, iar ochii îi alergau dintr-o
parte în alta sub arcadele pline de pliuri.
Când se întoarse, hainele ei emanară miros de levănțică.
— Intrați. Mă duc să-l caut pe Tom. Tom!
Aproape că nu puteai păși pe podeaua din hol. Aceasta era acoperită
aproape în totalitate de haine, încălțăminte, cutii și diverse obiecte de
grădină. Joy înaintă fără a se uita deloc în jos, fiind probabil deja obișnuită cu
aranjamentul acesta.
— Haideți în bucătărie. Voi pregăti un ceai. Tom!
Bucătăria era la fel de aglomerată ca holul. Era o bucățică de spațiu gol la
capătul mesei imense din stejar și munți de ziare, scrisori și șrapnel pe
restul suprafeței.
— Nu vă deranjați cu ceaiul, decât dacă vreți și dumneavoastră, zise
Jonah, în timp ce Joy deschise trei dulapuri la rând înainte de a găsi o cutie
de ceai. Se întoarse și se opri din nou.
Se plimbă pe lângă marginea mesei și analiză bucătăria. Suprafețele de
gătit se aflau toate sub un strat vizibil de murdărie, iar vesela murdară era
împrăștiată asemenea unor ornamente. Ici colo, printre vase se regăseau și
alte obiecte mari, precum o bucată veche de țeavă, o rachetă de tenis, un
ciocan.
Silueta aplecată care intră pe ușă îl lăsă pe Jonah fără cuvinte. Dacă n-ar fi
fost barba și părul grizonant, nu l-ar fi recunoscut pe arogantul, educatul,
excentricul Tom Jackson, care în mod sigur avea Sindromul Asperger.
Aproape că nu mai rămăsese nimic din bărbatul certăreț care odinioară
făcea ture dus-întors în Lyndhurst, în Volvo-ul lui vechi și care avea mereu
conflicte cu consiliul și oficiul poștal. Nu mai rămăsese decât o fărâmă din
acel om.
— Poliția?
Și vocea îi era lipsită de vlagă. Jonah își amintea furia bărbatului după
dispariția Aurorei și degetul arătător ridicat în aer când le spunea ce nu
făceau bine și de ce nu reușeau s-o găsească. Probabil că treizeci de ani de
furie vlăguiesc orice om.
— Da, Tom. Joy începuse iar să se miște, umplând cu apă un ibric antic
VP - 17
aflat în chiuvetă. Ai putea să…? Eu voi pregăti un ceai.
Tom își trase un scaun de lemn și se așeză greoi în el. Se uită mai întâi la
Hanson, apoi la Jonah. Părea a-și pierde interesul și își întoarse privirea spre
o pictură ștearsă, agățată pe peretele inegal, care înfățișa marea.
Liniștea care se așternu cât a fiert apa în ibric deveni stranie. Jonah își
pierdu răbdarea înainte de a fi fiert apa.
— Voiam să aflați de la noi că în această dimineață s-a făcut o
descoperire.
Joy deveni extrem de agitată. Trânti niște căni și se întoarse, vârându-și
mâinile în buzunare pentru a căuta ceva, fără a găsi nimic.
— Tom, au vești despre Aurora, zise Joy.
— Da, am bănuit.
Jonah îi întâlni privirea profund dezinteresată a lui Tom. Jonah își
întoarse privirea.
— Deși încă nu s-a făcut identificarea oficială, zise Jonah, am găsit niște
rămășițe umane în apropierea locului de campare de unde a dispărut
Aurora. Vârsta și sexul se potrivesc și rămășițele par a fi vechi de treizeci de
ani.
Așteptă o reacție. Tom nu făcu altceva decât să-și îndepărteze un fir de
păr din ochi, în timp ce Joy aștepta, privind-o, din Dumnezeu știe ce motiv,
pe Hanson.
— Credem că este fiica dumneavoastră, Jonah concluzionă pe un ton
grijuliu.
Joy se holbă cu gura deschisă pentru o clipă, apoi se întinse să așeze
stângaci o cană.
— Ea… Ah, Tom. Inspiră adânc și apoi izbucni în plâns. Se întoarse cu
spatele, încercând să-și ascundă fața. Tom. Ah, Tom. Este…
Hanson se grăbi să o consoleze, punându-și o mână în jurul ei. Tom
Jackson rămase impasibil, aruncând o privire goală spre soția sa.
— Doar nu credeai că mai este în viață, nu? zise el pe un ton aspru.
Treizeci de ani fără niciun cuvânt. Normal că este moartă.

Era ora opt patruzeci într-o dimineață de duminică. Connor Dooley ar fi
trebuit să-și ia weekendul liber, dar tot ar fi trebuit să ajungă devreme
pentru a acorda note și pentru a se pregăti pentru ședința
interdepartamentală. Se întâmpla tot mai des; zilele de sărbătoare și
weekendurile erau absorbite treptat de ședințe, hârțogărie și soluționarea
conflictelor. Până și biroul lui începea să fie absorbit. Ce fusese cândva
mahon imaculat era acum ascuns sub dosare și plicuri, iar colțurile care mai
ieșeau ocazional la iveală erau prăfuite și tocite.
VP - 18
În acea zi de duminică, Connor se pregătea de luptă. Era un conflict
frustrant, care nu-și avea rostul, bazat pe inflexibilitatea totală a
trezorierului. Cu un an în urmă se crease un nou post, din nevoia de
personal. Colegii din Departamentul de Istorie nu mai făceau față la numărul
tot mai mare de doctoranzi și masteranzi. Chiar și cu noul post creat, tot mai
aveau de recuperat 8% din timpul țintă de contact cu studenții. Cu toate
acestea, crezuse că avea să câștige lupta, cel puțin parțial, până când Lopez a
acceptat un post de profesor la Glasgow și trezorierul a anunțat că nu
intenționa să numească un nou profesor. Îi spusese lui Connor direct în față
că acel profesor suplimentar fusese un lux pe care nu și-l mai permiteau și
că cei trei profesori existenți erau capabili să acopere munca suplimentară.
Drept urmare, Connor se afla acolo, în acea dimineață de duminică,
înainte de deschiderea cafenelelor de pe strada West Thicholson, pregătit să
imprime tabele și grafice cu angajamentele facultății sale privind timpul
acordat studenților. Era pregătit să-l înfrângă pe trezorier cu ajutorul
datelor. În cazul în care acea tactică nu avea să funcționeze, putea oricând
să-l invite pe trezorier să ia cina la el acasă. Uneori conflictele nu erau deloc
necesare atunci când soția sa se apropia de unul dintre colegii săi îmbrăcată
într-una dintre rochițele ei negre. Sunetul telefonului său era aproape
binevenit, deoarece îi oferea o scuză să amâne căutarea de date și un motiv
pentru care să nu se mai gândească la cum l-ar putea strânge de gât pe
trezorierul fălcos.
Topaz. Oare îl suna să-l anunțe că nu putea ajunge să ia prânzul cu el? Își
amintea vag cum se afla în pat în acea dimineață, la naiba știe ce oră, când ea
îl sărutase de plecare, cu părul prins la spate și îmbrăcată în hainele de
sport.
Încercă să-și amintească programul ei. Se antrena mai devreme decât de
obicei, evident. După, mergea la o cafea sau ceva de genul – una dintre acele
întâlniri aflate undeva la limita dintre o întâlnire de afaceri și una de
socializare.
— Bună T, zise el. E totul bine?
— Au găsit-o.
Era un moment ciudat. Putea simți emoția din vocea ei, dar nu-și putea da
seama ce anume simțea. Își dădu seama la ce se referea fără a fi nevoie să-i
spună. Se clătină și își imagină că Topaz avea să-i spună că era în viață și că
se ascunsese în tot acel timp.
— Este… Nu a părăsit niciodată locul de campare.
Îi auzea asprimea din voce.
— Au găsit rămășițe în apropiere de râu. Este ea. Este…
Făcu o pauză lungă, groaznică. N-avea cum s-o consoleze. Dar cu toate
VP - 19
acestea, încercă.
— Of, Topaz, zise el. Vin să te iau.
Se auzi un suspin.
— Scuze… Da, te rog. Ar trebui să mergem acolo. Vor fi zboruri…
Connor ezită, gândindu-se la trezorier și la lupta pe care avea s-o piardă,
în mod inevitabil, dacă pleca în acel moment. Apoi, alungându-și din minte
acel gând, își aminti de o vară fierbinte și neclară și de o fată cu un nimb de
păr blond.
— Desigur. Îmi voi anula ședințele de mâine. Ar trebui să mergem acolo.
Închise telefonul și rămase nemișcat o vreme.
Deci era lângă râu…
Se gândi la ce însemna acel lucru. Apoi își opri laptopul și începu să-și
strângă lucrurile.

VP - 20
4. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 18:15

— L-am găsit vara trecută, când am venit aici de ziua lui Benners. Topaz
se îndrepta spre malul sfărâmicios al râului. Coralie se afla în locul ei
obișnuit, chiar în spatele lui Topaz, împiedicându-se cu picioarele ei subțiri
ca de mânz, mereu pe punctul de a cădea, dar fără a face asta cu adevărat.
Benners, Connor și Jojo nu ajunseseră încă, dar Topaz părea nerăbdătoare
să-i arate lui Brett locul.
Brett părea încântat de faptul că i se oferea un tur. Se afla suficient de
aproape de ele pentru a le atinge, dacă-și dorea. Aurora se gândi că probabil
își dorea. Cu toții își doreau.
Aurora rămase mai în urmă, îmbătată de căldură și soare. Îi urma doar de
dragul de a-i urma. Se împiedică de ceva aflat la buza râului.
Brett se întoarse, amintindu-și de ea.
— Ai mai fost aici până acum?
— Nu.
— Aurora, percepu asprimea din vocea surorii ei.
Coralie o privi și îi șopti:
— Grozav, a venit copilul din flori…
Topaz se întoarse către ei, corpul ei blocând cu incertitudine calea. În
spatele ei se vedea un fag ale cărui rădăcini plonjau în râu.
— N-ai să scoți un cuvânt despre asta de față cu Mama și Tata, da? zise
Topaz.
— De ce le-aș spune ceva? Aurora privi în sus spre copac și zâmbi. Este
frumos.
— Vorbesc serios.
Se uită în ochii albaștri și severi ai surorii sale. În clipa aceea semăna cu o
piatră ascuțită, cu ceva sculptat dintr-o piatră nemiloasă, cizelată, cioplită și
erodată.
— Normal că nu le voi spune nimic.
— Haideți atunci. Brett păși în față și își puse o mână pe umărul bronzat
al lui Topaz. Ea cedă și se întoarse.
— Pe aici.
Își aplecă capul sub o crenguță cu frunze lucioase și dispăru în umbră.
Aurora îi lăsă pe Coralie și Brett să o ia înainte și se întinse să atingă
VP - 21
frunzișul verde și lucios.
— Este cald aici. Se aplecă pentru a-i șopti copacului. Ți-e sete?
Își aplecă și ea capul. În umbra copacului, pământul era gol, afânat și de
un maro deschis. Nu era nimic altceva acolo decât pământ, rădăcini netede și
o singură ramură asemănătoare unui tufiș la baza copacului.
— Aici.
Topaz despărți două ramuri ale vlăstarului. În spatele lor se afla un spațiu
întunecos, unde malul de sub rădăcini se surpase.
— Mișto! zise Brett, făcând un pas în față.
— Privește, spuse Topaz. Nu este loc decât pentru o persoană.
Aurora urmări umerii lați ai lui Brett înclinându-se într-o parte și în alta
pentru a se strecura prin deschidere.
— Ce-i acolo? întrebă Aurora. Părea să fi fost ceva făcut de animale. De
bursuci sau iepuri. Poate de o vidră.
— Chestii personale, îi răspunse repede Topaz. Lucruri despre care
trebuie să-ți ții gura. Ne-am înțeles?
Aurora ridică din umeri.
— În regulă.
Apoi Brett reapăru în peisaj cu fața aprinsă și plină de noroi.
— Iisuse, asta da rezervă. De unde a apărut? rânji Topaz spre el.
— Un prieten de-al fratelui lui Jojo. Urma să facă o tranzacție care a picat
și avea datorii la furnizor. Benners a cumpărat toată marfa la preț de cost.
— Cu ce bani?
— Le-a cerut părinților lui. Ei habar n-aveau la ce-i trebuiau.
— Le-a spus că voia să-și ia o mașină nouă, interveni Coralie. Așa că a
cumpărat o rablă cu cincizeci de lire și restul i-a cheltuit pe asta.
— Să fiu al naibii! râse Brett și își frecă fața. Asta înseamnă o grămadă de
petreceri. Ochii i se îndreptară spre Aurora. Trebuie să arunci un ochi.
— Nu, nu trebuie, răspunse Topaz. Avea brațele încrucișate la piept în
timp ce-și privea sora.
— Ei haide, nu le va spune părinților tăi. Dacă le-ar spune, ar da și ea de
belea. Este aici cu noi, nu-i așa?
Aurora se uita când la unul, când la celălalt. În cele din urmă o văzu pe
Topaz fluturându-și mâna în aer.
Îngenunche pe pământ și se târî înăuntru, umplându-se de pământ pe
fustă. Când ajunse în întuneric simți puțină umezeală în aer. Simțea sub
mâini pământul moale, afânat, asemenea unui mormânt.
Era un spațiu mic. Nu putea să stea decât în fund sau în genunchi. În fața
ei se afla ceva care strălucea în întuneric. Își miji ochii, întinse mâna și pipăi
peretele de un argintiu stins. Realiză că acelea erau mormane peste
VP - 22
mormane de pachețele învelite cu grijă în folie, aflate în zeci de pungi
transparente din plastic.
Nu trebuia să i se spună ce se afla în pachețele. Droguri, cel mai probabil.
Nu voia să știe nimic despre asta.
Îi părea rău că umpluseră atât de mult din spațiul acela. Mirosea puțin a
animal și Aurora bănui că animalul care săpase acea groapă se speriase și
fugise. Își imagină că era o creatură și că trăia acolo, că dormea acolo pe
durata iernii, având grijă de pui și simțindu-se în siguranță, departe de
animalele de pradă.
Merse încet cu spatele și se ridică, scuturând pământul de pe fustă. Încă
mai avea niște pământ agățat de volănașul de voal și iarbă în dreptul
genunchilor.
— Ce părere ai? o întrebă Brett.
Ea schiță un zâmbet.
— E plăcut acolo.
O auzi pe Topaz scoțând un sunet de dezgust pe fundalul hohotelor de râs
ale lui Brett.

VP - 23
5

McCullough făcu semn din cap spre el.


— Aici.
Se aflau la Departamentul de Medicină Legală din cadrul secției de poliție.
McCullough îl sunase la o oră după ce se întorsese la casa familiei Jackson.
Lucraseră mai repede decât se așteptase. Identificarea unui cadavru putea
dura câteva zile.
Se aplecă, recunoscător pentru vârsta cadavrului și masca pe care o purta.
McCullough își folosi un deget pentru a examina mandibula.
— Acolo este plomba. Privește interiorul celui de-al doilea premolar.
— Și…
— Și cel de-al doilea incisiv este ciobit. Este o identificare sigură. Nu
există niciun dubiu.
Jonah dădu din cap. Nu avusese nevoie de o confirmare, dar acum era
oficial. Era Aurora.
— Dosarul ei indică faptul că avea paisprezece ani când a murit, adăugă
Linda.
— Vreo idee despre cauza decesului?
— Deocamdată nu. Puse mandibula înapoi pe țesătură, acoperind măsuța
cu rotile. La analiza vizuală inițială a scheletului nu am identificat nicio
leziune cauzată de un cuțit sau glonț, dar trebuie să așteptăm analiza
digitală de la Departamentul de Antropologie Medico-Legală. Vom primi
raportul în următoarele zile. Scoase un sunet de frustrare. Mi-ar fi plăcut să
am suficiente probe pentru a realiza o analiză toxicologică, dar, din păcate,
descompunerea este aproape completă.
— O analiză toxicologică? Vreun motiv anume pentru care ai vrea să faci
asta?
— Da, suficiente indicii pentru un motiv.
Se îndreptă spre o masă de lucru acoperită și îndepărtă materialul. Pe
masă se afla o pulbere de pământ și înăuntru se putea vedea conturul unor
obiecte învelite în folie.
— Dextroamfetamină4. Folosind mănuși, Linda deschise un pachet învelit
în plastic. Îndepărtă unul dintre pachețelele învelite în folie care fusese
deschis. Înăuntru era o pudră albă cu aspect spongios, asemenea tencuielii

4 N. trad.: Dextroamfetamina este un stimulent al sistemului nervos central prescris pentru


tratamentul tulburării de hiperactivitate cu deficit de atenție și narcolepsie.
VP - 24
sfărâmicioase. Am găsit mai multe pachețele învelite în folie și acoperite cu o
bucată de pânză în apropierea cadavrului. Chimistul a prelevat probe, dar
spune că pare a fi dextroamfetamină farmaceutică. Pământul prezintă indicii
că ar fi existat o cantitate mai mare și o parte din pământul din apropiere
pare să fi fost săpat. Este posibil ca o parte să fi fost îndepărtată, dar este
greu de spus dacă animalele sunt responsabile pentru asta sau nu.
Jonah își băgă degetul înmănușat în pudră, încercând să-și amintească de
anii ’80, care fuseseră marcați de consumul de amfetamină. Să fi fost
dextroamfetamina cea care cauzase toate acele decese costisitoare din
apartamentele terasă? Sau Speed? Sau metamfetamina cristalină? Era greu
să le deosebești pe cele vechi de cele mai recente. Atât de multe decese, atât
de multă pudră, metamfetamină cristalină și prostii.
— Poți încerca să găsești niște țesut pe care să-l testezi? Dacă a fost
îngropată împreună cu toate astea, este foarte posibil ca cele două lucruri să
aibă legătură.
— Îți mulțumesc, zise McCullough sec. Nici nu-mi trecuse prin minte așa
ceva.
Jonah schiță un zâmbet.
— Ai mai găsit și altceva?
— Ei bine…
Își șterse degetul de combinezonul din plastic și apoi o urmă spre masă.
— Nimic revelator. Cadavrul a fost scufundat la un moment dat, dar aș
spune că acest lucru s-a întâmplat la mult timp după deces.
Jonah își aminti de inundația despre care vorbea sergentul de la locul
crimei.
— Deci nu s-a înecat, zise el.
McCullough îl privi intens.
— Este posibil să se fi înecat, zise ea.
— În regulă. El îi zâmbi sfios. Dar, a fost și scufundată, cu altă ocazie și nu
ai găsit probe care să indice că s-ar fi înecat.
— Nu, dar nu exclude această posibilitate până nu sunt sigură.
— Am înțeles. Altceva la locul crimei?
— Diverse articole îngropate pe care le analizăm. Este posibil ca locul
crimei să fi fost contaminat anterior și sunt anumite articole care este
posibil să fi fost transportate de apă în timpul inundației. Deocamdată nu am
găsit nimic interesant. Ambalaje de chipsuri, o doză de bere turtită, o minge
din cauciuc, câteva rămășițe de plastic pe care nu am reușit să le identificăm.
Nu am găsit nicio armă, deci nimic care să te entuziasmeze foarte tare. Îmi
pare rău.
Jonah clătină din cap, îi mulțumi și părăsi morga. Pe de o parte, simți o
VP - 25
ușurare când îl întâmpină lumina naturală de afară, pe de altă parte, simți
disconfort din cauza căldurii lipicioase. Pe scări se întâlni cu Hanson, care
ținea mai multe dosare la piept ușor jenată. Părea că încă mai lucrează la
investigația de pe docuri, ceea ce o făcea să pară foarte dedicată, având în
vedere că apăruse o crimă care îi entuziasma pe toți.
Ea se întoarse pentru a urca scările împreună cu el și îi spuse:
— Comisarul Șef vrea o actualizare.
— Mă duc acum.
Hanson dădu din cap, așteptă puțin, apoi spuse:
— Este cu siguranță vorba despre o crimă?
— Cel mai probabil.
— A fost împușcată?
Jonah o privi ușor surprins de întrebare.
— Posibil, dar încă nu s-au găsit indicii în acest sens. Dar cel mai
important este faptul că a fost găsită lângă ceea ce rămăsese din niște
pachețele de dextroamfetamină ascunse. Deci există posibilitatea să fi luat o
supradoză sau să fi descoperit ceva ce n-ar fi trebuit să descopere.
Observă zâmbetul lui Hanson și pupilele dilatate.
— Deci este posibil ca ceilalți copii să o fi omorât sau să fi ascuns moartea
ei.
— Este cu siguranță o posibilitate.

— Fir ar al dracului!
Aceea fu reacția nemulțumită a Sergentului O’Malley, cel mai vechi
membru al echipei lui Jonah, când doi ofițeri de la Serviciul de Informații al
Poliției au plasat patru cutii cu dosare ale cazului pe masa din dreptul sălii
de ședințe. Pe fața lui ușor roșie se citea uimirea.
— Nu-ți epuiza încă toate înjurăturile, zise Jonah, pe un ton sec. Acestea
sunt doar dosarele arhivate la nivel local.
— Nu, aceasta este doar prima tranșă din dosarele arhivate la nivel local,
spuse Amir, unul dintre ofițerii ușor stângaci de la Serviciul de Informații, în
timp ce-și trăgea de cravată. Acestea sunt din 1983. Apoi mai sunt încă cinci
care acoperă perioada ’84 – ’98, când a fost declarat oficial drept caz
nerezolvat. Cele mai recente informații, care, din evidențele noastre par a fi
în mare parte observații argumentate și telefoane de la părinți, se află în
baza de date.
Lightman ridică mâna.
— Scuze, dar… ’83?
— Aurora Jackson, Ben. Persoană dispărută. Probabil că Domnall este
singurul suficient de bătrân pentru a ști despre ea.
VP - 26
Amir se scuză și Jonah aruncă o privire spre echipa lui. Lightman era
complet calm, ca întotdeauna; Hanson era atât de înflăcărată, încât nici nu
putea sta locului pe scaun, iar O’Malley era gânditor.
Jonah scoase un dosar de plastic dintr-una dintre cutii și îl deschise.
Fotografia lucioasă din partea de sus părea suspect de nouă. Aurora zâmbea
ușor strâmb spre cameră în fotografia făcută la școală. Era izbitor de
frumoasă în acea poză, deși Jonah încă își amintea cum arăta când era mică.
Își amintea de fata ușor dolofană, cu păr creț, ale cărei haine nu erau
niciodată bine aranjate. Sora mai mică și mai urâtă a fetei pe care o adorau
toți.
Prinse poza de tabla albă.
— Serios? O’Malley îi privi pe Lightman și pe Hanson. Hanson înfățișa o
expresie ușor încrezută. Știa deja poanta. Acesta… este cel mai mare caz de
persoană dispărută pe care-l știu.
— Nu mai este vorba despre o persoană dispărută.
Jonah prinse o poză cu rămășițele dezgropate de McCullough lângă poza
de la școală.
— Cadavrul Aurorei a fost găsit îngropat sub un copac, lângă râu, la nici
jumătate de metru de locul de campare. Împreună cu ea erau îngropate niște
pachete care conțineau dextroamfetamină și probele indică faptul că au
existat mai multe pachete.
Îl văzu pe Lightman luându-și notițe pe un carnet A4. Era atât de
impasibil încât ar fi putut scrie și o felicitare de Crăciun că nimeni n-ar fi
sesizat diferența. O’Malley se lăsă pe spate, uitându-se ba spre Jonah, ba spre
imagini, iar fruntea lui brăzdată se încreți și mai tare. Jonah recunoscu
expresia. Sugera dificultatea de a pune cap la cap fragmente din memorie cu
realitatea descoperirii. O legendă înviată, cu excepția faptului că ea nu era
deloc vie.
— Vreau să ne familiarizăm complet cu ancheta originală. Vreau notițe și
un rezumat al interogărilor, precum și orice persoană sau orice aspect care
considerați că a fost omis. În cazul în care credeți că există dovezi care nu au
fost analizate, notați-le. Dacă aveți impresia că au făcut o muncă de
mântuială, notați și acest lucru.
Lightman fu singurul care reuși să-și ascundă aversiunea față de acest
plan. Sau poate că nici nu-i displăcea. Era pasionat de date și cifre.
— În plus, continuă Jonah, vom desfășura o anchetă completă, de la zero.
Vom relua fiecare interogatoriu și de această dată ne vom concentra pe
droguri, pe cine le-a mutat și cum de nu a fost găsită, deși se afla atât de
aproape de locul de campare.
Îl observă pe O’Malley zâmbind. Asta era pe gustul lui. îi plăceau
VP - 27
interogatoriile, la fel ca fostului Căpitan O’Malley.
— Azi va veni Juliette cu mine pentru interogatorii. Vreau să mă întâlnesc
cu grupul care a campat acolo, în acea zi. Juliette, te rog să faci o listă cu
adresele lor, cât timp arunc o privire peste raportul general al
Departamentului de Informații. Domnall și Ben, aș vrea ca voi să începeți să
treceți în revistă însemnările originale ale cazului.
O’Malley oftă zgomotos.
— Mersi, șefu’ pentru asta. Simțeam de ceva vreme că ce-mi lipsește în
viață este mai multă hârțogărie.
Jonah îi zâmbi drept răspuns, dar nu se scuză.
— Ați fost implicat în investigația originală? întrebă Hanson cu privirea
ațintită undeva între Jonah și tablă.
— Doar puțin, răspunse Jonah. Pe atunci nu eram decât un proaspăt
ofițer. Dar voiam să mă implic, pentru că fusese în aceeași școală cu mine,
chiar dacă nu am cunoscut-o cu adevărat.
Aruncă o privire spre fotografie. Privind frumusețea dezolantă a Aurorei,
își aminti de un sentiment neplăcut. Ea îi amintea de o anumită noapte și de
o serie de acțiuni confuze pe care încercase să le uite timp de treizeci de ani.
Își întoarse privirea. Amintirea aceea nu avea să-l ajute nici pe el, nici pe
ceilalți.
Lightman își vârî pixul în buzunare și dădu să se ridice.
— Deci acest caz are prioritate în fața anchetei de la docuri.
— Pentru următoarele 48 de ore va avea prioritate, răspunse Jonah. Apoi,
te voi ține la curent. Căută mențiuni privitoare la abuzul de substanțe sau
ceva asemănător, îi spuse lui Lightman. Vreau să știu dacă vreunul dintre ei
știa despre drogurile ascunse. Și apoi, vreau să-i iau iar la întrebări despre
tot ce au văzut și au auzit, deoarece, dacă a murit la o sută de metri de ei,
toate acele apeluri publice pe care le-au făcut și toate căutările par a fi fost o
șaradă care a ținut treizeci de ani.

VP - 28
6. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 18:35

Benners, Jojo și Connor se întâlniră cu ei când se întorceau dinspre fag.


Păreau încinși și irascibili, o stare care se înteți când își dădură seama unde-i
dusese Topaz pe ceilalți.
Benners era cel mai nervos, spre surprinderea Aurorei. Nu-l mai văzuse
niciodată nervos până atunci. Topaz era întotdeauna irascibilă, iar Connor
era adesea agresiv. Dar Benners fusese crescut într-un mediu calm al
delăsării benigne, înstărite. Era un fel de Titus Groan5 sau Sebastian Flyte6,
dar cu o imagine despre sine puțin mai accentuată.
El îi trimise pe Jojo și Brett să caute lemne de foc și apoi se luă de Topaz.
— Nu trebuia să-i spui, zise el pe un ton care era ba jos, ba răstit. Sunt mai
multe lucruri în joc decât a-ți impresiona noua pasiune.
— Nu despre asta-i vorba. Obrajii lui Topaz se înroșiră.
Benners îi ignoră răspunsul. O privi de sus, de la înălțimea lui de 1,90 m.
— Topaz, nu-l cunoaștem. Nu la fel de bine cum cunoaștem restul
persoanelor de aici.
— Îl știu de ani buni! ripostă Topaz. Am încredere în el.
— Aici nu este vorba despre persoanele în care ai tu încredere! spuse
Benners și apoi făcu un efort să nu se mai răstească. Stocul ăsta nu este
secretul tău, deci nu tu decizi cui să-l împărtășești. Este secretul meu și eu
sunt cel care va da de dracu’ dacă se află.
— Nu se va afla.
Connor își ridică capul, cu mâinile aflate încă în buzunare și cu o privire
severă.
— I-aș rupe brațul dacă ar spune ceva. Și poți să-i spui asta. Spune-i că i-
aș rupe brațul și că mi-ar face o deosebită plăcere.
Topaz își dădu ochii peste cap.
— Pentru numele lui Dumnezeu…
Benners oftă.
— Bine. Era încă nervos și supărat, dar încerca să se calmeze. Nu trebuie

5 N. trad.: Titus Groan este copilul născut într-o familie înstărită din romanul care-i poartă numele,
scris de Mervyn Peake.
6 N. trad.: Sebastian Flyte este fiul cel mai mic al unei familii de aristocrați din romanul „Întoarcere la

Brideshead” de Evelyn Waugh.


VP - 29
amenințat. Doar să-i spui că suntem toți împreună în asta. Ne-am înțeles?
— Bine.
Topaz se întoarse și se îndepărtă, cu Coralie pe urmele ei. Era umbra ei
copilăroasă și atotprezentă. Aurora știa că sora ei avea să înceapă o critică
înverșunată. O auzise de suficiente ori în livada de acasă, deși, în general,
când se întâmpla, nu era vorba despre Benners sau Connor. În weekendurile
călduroase, Aurora putea auzi din camera ei turuielile mânioase ale lui
Topaz la adresa cuiva care o jignise și pe Coralie care-i cânta în strună.
Connor nu-și dădea prea mult silința să rămână calm.
— Brett are mult tupeu dacă își bagă nasul în lucruri care nu-l privesc.
Dădu cu piciorul în pământ. Avea pumnii atât de încleștați, încât i se vedeau
tendoanele, mușchii și venele pe brațe.
— Nu vrea decât să se distreze, zise Benners. Își trecu mâna prin părul
asudat care i se ridică la loc, numai țepi. Sunt sigur că nu va scoate o vorbă
despre asta. Nu este idiot.
— Ba este idiot.
Benners râse.
— Nu mă refeream la educație. Vreau să spun… nu se va băga în bucluc,
dacă are de ales.
Connor mormăi ceva.
Benners îi aruncă o privire Aurorei, apoi privi în altă direcție. O făcu să se
simtă ciudat de jenată.
— Doar știi… Știi că nici eu nu voi spune nimic nimănui, nu? zise ea.
Benners se încruntă la ea.
— Normal că știu. Nu de tine îmi fac griji.
Acele vorbe, acea încredere pe care o avea în ea îi dădură un sentiment
plăcut.
— Bine, îngână ea.
— Ar trebui să descărcăm restul lucrurilor. Benners redeveni practic.
Fratele mai mare și mai calm. Liderul cercetașilor. Atâta doar că el fusese
întotdeauna prea cool pentru cercetași. Putem lăsa mâncarea pe mai târziu,
atâta timp cât avem cortul instalat și ustensilele de gătit pregătite.
— În regulă. Mai bine așa decât să ne prostim prin întuneric, încercând să
facem toate astea când suntem beți, aprobă Connor.
Benners porni spre mașină. Connor îi făcu semn Aurorei să o ia înainte.
Încă era nervos, dar semăna mai degrabă cu un bătrân țâfnos. Nici măcar nu
era atât de intimidant pe cât credea.
— Ar trebui să facem o baie, strigă el, câteva momente mai târziu. Aurora,
ai adus chestii pentru înot?
— Nu… dar am câte ceva… pot încropi ceva.
VP - 30
— Nu poți să nu faci baie. Asta este partea cea mai faină: lumina lunii și
apa rece. O privi pe sub sprâncene când se întoarse. Ea zâmbi la auzul
cuvintelor sale poetice, la modul în care accentul lui se transformă într-un
accent pur de pe Coasta de Vest a Irlandei. Connor se rușină. Sunt sigur că
una dintre fete îți poate împrumuta ceva. Dar nu Jojo, pentru că ea nu poartă
haine de fete.
Goliră mașina lui Brett și coșul bicicletei lui Benners în două ture. În total,
aveau trei corturi pentru a se adăposti, în caz că se schimba brusc vremea,
șapte saci de dormit și saltele izoprene groase, pături, un radio cu baterie,
plase de cumpărături pline cu mâncare și apă, lăzi peste lăzi de bere la sticlă
și la doză, perne, două aragaze de camping și patru lanterne, pentru că
părinții lui Benners aveau depozite întregi de astfel de lucruri.
Instalară un singur cort pentru a avea un adăpost rapid în caz de ploaie și
deja era cald ca în saună când Jojo și Brett se întoarseră din expediția lor în
căutare de lemne de foc. Legaseră lemnele împreună și le trăgeau după ei cu
ajutorul unor frânghii. Aurora suspecta că fusese ideea lui Jojo – Jojo care
trăia efectiv în aer liber și era mai bronzată decât oricare dintre băieți, în
ciuda părului ei blond.
— Să nu mergeți la stânga de-a lungul malului, anunță Brett. Este un
animal mort acolo și pute ca naiba. Vreau să zic că pute ca și când ai fi
deschis un mormânt.
— Mort de curând? întrebă Aurora.
— Cred că de trei sau patru zile, îi răspunse Jojo, îndreptându-se de spate
și ștergându-și transpirația de pe frunte cu brațul. Trei sau patru zile
caniculare. Este chiar impresionant cât de tare miroase. Rânji brusc. Hei,
poate ar trebui să-l punem în sacul de dormit al lui Topaz.
— Nu cred că este momentul potrivit, răspunse Benners, în timp ce stătea
aplecat pentru a lega o coardă de cort. V-ați întâlnit și cu fetele?
— Nu. Au mers în aceeași direcție cu noi? Brett miji ochii în direcția din
care veniseră.
— Teoretic da, dar Topaz nu prea are simțul orientării.
— Dar cunosc locul, nu-i așa? Brett începu să-și dea jos tricoul, fără a se
jena de faptul că avea public. Tricoul era ud leoarcă, iar trupul său bine
lucrat strălucea de la transpirație. Se vor descurca?
— Cu siguranță, zise Benners.
Dintr-odată, Aurora se simți agitată privind pielea goală a lui Brett. Voia
să-l privească, dar îi era teamă că cineva o va vedea. Își întoarse privirea și
văzu expresia furioasă de pe fața lui Connor. Preț de o clipă, simți milă
pentru el.
— Ah, zise Jojo, în timp ce se ridica după ce dezlegă lemnele de foc și văzu
VP - 31
pieptul lui Brett. Să faci așa ceva fără a întreba înainte este ca un fel de
agresiune vizuală.
Connor râse grohăind, dar Brett nu făcu nimic altceva decât să rânjească
la Jojo.
— Dar este genul de agresiune la care chiar nu spui „nu”, zise el, făcându-
și tricoul ghemotoc și aruncându-l spre unul dintre corturi. Trebuie să beau
ceva. Unde să caut?
— Aici, spuse Aurora, împingând cu piciorul spre el unul dintre baxurile
izolate de bere Kestrel.
El se ghemui deasupra baxului.
— Ah, nu vreau bere. Unde sunt chestiile mai tari?
Cotrobăi prin celelalte plase și scoase o sticlă de un litru de votcă și două
pahare din plastic. Aurora îl urmări turnând o anumită cantitate în ambele
pahare și apoi adăugând suc de portocale până sus.
— Glumești? întrebă Connor, râzând excesiv de tare. Votcă și suc de
portocale?
— Doar sunt sportiv, zise Brett. Nu pot avea burtă de bere.
— Deci ai grijă de silueta ta, spuse Connor cu un rânjet pe față.
Brett nu-i răspunse. Îi întinse un pahar Aurorei.
Ea clătină repede din cap.
— Ah, scuze, eu nu… nu vreau. Mulțumesc.
— Pe bune? Pe fața lui se citea confuzia. Nu ți-e sete?
— Ba da. Voi bea doar niște suc de portocale.
Îi luă plasa din mână, găsi un pahar curat și întinse mâna după cutia de
suc.
— Dacă ți-e teamă de gust, zise el cu voce scăzută, în timp ce-i dădea
sucul, este destul de dulce. Este genul de băutură pe care o poți bea chiar
dacă nu-ți place să bei. Știi ce zic?
— Are paisprezece ani, îl auzi pe Connor zicând din spatele ei. Vocea lui
suna mult mai mânioasă decât era cazul. Și ea nu bea.
Se lăsă un moment de liniște, apoi Brett zise, cu același rânjet adresat lui
Connor:
— Trăiam cu impresia că familiei tale îi place băutura. Ție, tatălui tău…
Urmă un moment lung de liniște apăsătoare, după care Connor se repezi
la Brett. Benners se mișcă la fel de rapid. Se poziționă între ei, în timp ce
Brett se ridică încet, continuând să rânjească.
— Ce ai spus, nenorocitule? urlă Connor.
— Haide, haide, zise Benners pe un ton ridicat. Nu-l băga în seamă. Treci
peste.
Brațele lui Benners îl înconjuraseră pe Connor, ținându-l strâns de piept
VP - 32
și umăr, dar, deși era mai înalt, Connor începea să-i scape din strânsoare,
picioarele alunecându-i pe pământul uscat.
Brett clătina din cap.
— Băiete, nu vrei să te iei la bătaie cu mine. Nici măcar nu fusese o
amenințare, dar modul în care o spusese exprima o realitate.
— Serios, zise Benners și apoi se întoarse și i se adresă lui Brett. Las-o
mai moale. Am venit aici să ne simțim bine, nu să…
Brett fu cel care renunță.
— Bine, bine, a fost… În regulă, îmi pare rău. Sunt un idiot. Hai să bem
ceva ca să ne simțim mai bine. Ia!
Scoase o doză de Kestrel și i-o întinse lui Connor, care era clar încă pus pe
harță.
— Haide, Connor, mormăi Benners. Nu pune la suflet.
Aurora se apropie de Connor. Inima îi bătea puternic.
— E vina mea. Eu… ar fi trebuit pur și simplu să o beau. Scuze, Connor.
Connor o privi și expresia lui se relaxă puțin.
— Ba nu, nu ar trebui să bei.
Se lăsă încă un moment de liniște apăsătoare, iar Aurora simți broboane
de transpirație pe spate. Apoi Connor își ridică mâinile în aer și se dădu un
pas înapoi, clătinând din cap.
— Prea bine.
Luă berea din mâna lui Brett. Aurora privi condensul de pe doză, care
părea să oglindească transpirația de pe piele.
— Scuze, zise Brett, și își ridică paharul în semn de salut.

VP - 33
7

Se simțea ciudat să facă însemnări despre acest caz pe baza informațiilor


deținute de poliție, când el știa deja toate acele lucruri. Jonah cunoștea și
persoanele despre care scria, dar nu le cunoștea suficient de bine pentru a
putea rezolva cazul.
Deși acel grup și, ocazional, și altele folosiseră acel loc pentru campare,
nu era un camping oficial și putea fi accesat doar prin intermediul unei
poteci întortocheate și greu vizibile din pădure.
Nu era nevoie să citească însemnările pentru a afla cum arăta acel loc. Nu
era nevoie nici să vadă locul încă o dată. Își amintea cum luase la picior acele
poteci de nenumărate ori, într-o căutare care nu dăduse aproape niciun
rezultat. De asemenea, își amintea de optimismul naiv care îl făcuse să
creadă că avea să găsească un loc nou în care nu căutase nimeni. Totul se
transformase într-un fel de dârzenie disperată, care îl determinase să
continue căutările și în zilele de concediu, precum și în toiul nopții după
terminarea turelor.
Rezumatul întâmplărilor era simplu, dar straniu.
Șapte adolescenți plecaseră cu cortul imediat după încheierea
semestrului școlar. Trei dintre ei aveau cincisprezece ani, doi aveau
șaisprezece ani, unul avea optsprezece ani, iar Aurora avea doar paisprezece
ani. Niciunul dintre ei nu se culcase înainte de miezul nopții, iar Aurora
mersese prima la culcare. Își dusese salteaua de dormit puțin mai departe de
locul de campare pentru a nu fi deranjată de ceilalți, care băuseră și vorbeau
și râdeau tare. Se afla în afara zonei iluminate de foc, drept pentru care ei nu
o puteau vedea.
Ceilalți adolescenți merseseră la culcare pe rând, ceva mai târziu. Aveau
impresia că o văzuseră pe Aurora în sacul ei de dormit, dar niciunul dintre ei
nu era sigur. Nu auziseră nimic care să indice că ar fi avut loc un act de
violență.
Dis-de-dimineață, Connor Dooley, cincisprezece ani, s-a trezit însetat și s-
a dus să bea niște apă. A găsit sacul de dormit al Aurorei gol și a bănuit că se
dusese să caute un loc liniștit unde să-și facă nevoile. Dar după o vreme, a
început să se îngrijoreze și a analizat sacul de dormit, care era rece și umezit
de rouă pe interior.
Connor o trezi pe sora fetei dispărute, Topaz Jackson, cincisprezece ani.
Începu o căutare în care, treptat, s-au implicat toți cei șase adolescenți. După

VP - 34
o jumătate de oră, Daniel Benham, șaisprezece ani, i-a anunțat pe ceilalți că
avea să meargă cu bicicleta până în Lyndhurst pentru a trage semnalul de
alarmă. Singurul șofer, Brett Parker, optsprezece ani, era încă beat. El,
împreună cu ceilalți cinci adolescenți au continuat căutările, cât timp Daniel
a mers cu bicicleta până în Lyndhurst.
Poliția locală a înregistrat un apel de la Daniel Benham la ora 07:09, după
ce acesta descoperise că secția de poliție din Lyndhurst era închisă și bătuse
într-o ușă alăturată pentru a cere să folosească telefonul. O mașină de poliție
a ajuns la ora 07:48. La ora 09:17, o întreagă echipă de căutare a sosit la
locație și comunitatea din zonă a fost anunțată la scurt timp după aceea.
Căutarea a continuat vreme de două săptămâni, timp în care și restul
națiunii a fost alertată.
Asemenea multor cazuri de fete frumoase și tinere care sunt răpite, și
acest caz se transformase într-o mobilizare de mari dimensiuni și devenise
subiectul multor speculații. Ore întregi de emisiuni televizate și o mulțime
de ziare îi fuseseră dedicate Aurorei.
Dar apoi, treptat, povestea devenise veche și neinteresantă.
Trecuseră treizeci de ani, timp în care Aurora nu fusese găsită.

La ora patru primi un e-mail scurt de la Comisarul Șef, care voia o
actualizare. Jonah se simți ușurat. Se așteptase să primească o vizită de la
Comisarul Șef în timpul căreia acesta să se asigure că ancheta avansa și, deși
Wilkinson nu era un om dificil, lui Jonah îi era mai ușor să-i scrie pe scurt ce
avea de gând să facă, decât să-i spună totul în persoană.
Zece minute mai târziu primi un răspuns la e-mailul său.

În regulă. Ocupă-te mai întâi de conferința de presă și vorbim după aceea.


Nu trebuie să vii la ședința conducerii de mâine.

Jonah prefera acel tip de mesaje și le considera ca fiind una dintre


calitățile lui Wilkinson. Acesta din urmă considera că oamenii lui cei mai
capabili trebuiau să se implice direct în anchete, drept pentru care, făcea tot
ce-i stătea în putință pentru a-i scăpa de ședințele la care trebuia să
participe majoritatea inspectorilor șefi.
Imediat după 18:30, Jonah se furișă din secția de poliție pentru a merge
să mănânce. După o zi întreagă în care consumase alimente preambalate,
pline de zahăr și după toată agitația, deja se simțea puțin rău și avea nevoie
să mănânce ceva gustos.
O invitase și pe Hanson, dar ea îl refuzase zâmbind. Pe de o parte,
probabil că nu dorea să fie nevoită să ia cina cu șeful, pe de altă parte,
VP - 35
probabil că voia să-l impresioneze cu cât de multă muncă era dispusă să
depună în acea anchetă.
Jonah îi spusese să se pregătească pentru primele vizite la domiciliu,
după ce avea să se întoarcă de la masă. Planul pe care îl împărtășise cu
Comisarul Șef era de a vizita cât mai multe dintre persoanele care aveau
legătură cu cazul, înainte ca toată povestea să iasă la iveală și suspecții să fie
avertizați. Elementul surpriză era foarte important și voia să-i tulbure pe
toți cei implicați.
Pe Southern Road, aerul era în continuare sufocant din cauza căldurii.
Traficul devenise lent datorită cumpărătorilor care părăseau zonele de
activități comerciale, fapt care îi permisese să traverseze strada fără niciun
fel de dificultate. O luă pe scurtătura de lângă Hotelul Novotel și se îndreptă
spre TGI Fridays7, unde îl aștepta un cheeseburger gras pe care avea să-l
devoreze. Acela era singurul lui viciu constant. Ar fi putut să-și ia oricând o
lipie sau o felie de plăcintă englezească Cottage Pie de la cantina secției de
poliție, dar îi plăcea să se recompenseze după o zi de muncă grea la birou.
Nu-i făcuse niciodată plăcere să stea la birou și să analizeze însemnări.
Acest lucru îl irita, iar ideea de a sta închis înăuntru timp de mai multe ore îi
crea un sentiment de claustrofobie. Se gândea adesea că era din cauza
sângelui lui de nomad. Dar la urma urmei, cui i-ar fi plăcut să fie nevoit să
stea la birou?
Îl rugă pe ospătar să se grăbească și bău o Cola Zero cât așteptă. Se pierdu
în amintirile de pe vremea când intrase în poliție și fu trezit la realitate de
zgomotul din jur. În mare parte, era bântuit de cei șapte adolescenți, pe care
toți elevii din școală îi știau și care reprezentau, într-o anumită măsură, un
model de urmat pentru ei.
Daniel Benham – pe care toată lumea îl cunoștea drept Benners la acea
vreme – reprezenta centrul acelui grup. Era genul de mare filosof, cu gândire
liberă, tipul de elev pe care profesorii îl iubeau sau îl urau, în funcție de cât
de amenințați se simțeau de el. În plus, era foarte atrăgător, înstărit și un
chitarist și cântăreț talentat. Îi fusese extrem de ușor să devină popular.
Topaz și Benners deveniseră un cuplu încă de la începutul liceului,
probabil datorită faptului că erau amândoi foarte atrăgători și le plăcea la
nebunie să încalce regulile. Relația lor nu a durat mult, dar au rămas buni
prieteni. Coralie, prietena cea mai bună a lui Topaz, care era drăguță, dar
ușor prostuță, participa voluntar la toate activitățile lor și era un adept
devotat al celor doi.
Connor și Jojo fuseseră atrași în grup la scurt timp după aceea; fapt care

7 N. trad.: TGI Fridays este un lanț de restaurante american.


VP - 36
nu era deloc surprinzător. Connor era cel puțin la fel de deștept ca Benners,
dacă nu chiar mai inteligent, și era chiar și mai împotriva sistemului. Jojo
avea gura la fel de mare și mintea la fel de sprintenă ca a celor doi, ba chiar
era ceva mai sălbatică.
Rezultatul final a fost un grup de cinci persoane care atrăgeau în
permanență atenția asupra lor. Fuseseră implicați în numeroase conflicte cu
conducerea școlii dar, în același timp, erau elevii strălucitori ai școlii când
venea vorba de concursuri de dezbatere, muzică, artă și științe. Își
mențineau popularitatea organizând petreceri care deveniseră legendare, în
mare parte datorită sprijinului financiar oferit de părinții lui Benners și ai
lui Coralie.
Și apoi mai era vorba și despre viețile lor sexuale. Benners se cuplase cu
majoritatea fetelor de liceu înainte ca el să împlinească cincisprezece ani și
se știa faptul că își petrecuse și noaptea cu o parte dintre ele. Jojo fusese
combinată cu o parte dintre prietenii fratelui ei mai mare și apoi mai erau
Topaz și Coralie, care se aflau într-o ligă proprie.
Cele două fete fuseseră principala atracție încă de când au început să-și
etaleze fustele rulate la brâu, pentru a le face să pară mai scurte. Arătau
mereu perfect și erau conștiente de puterea pe care o dețineau. Se zvonea că
făcuseră niște treburi sordide cu niște băieți foarte norocoși.
După dispariția Aurorei Jackson, cei cinci deveniră și mai fascinanți.
Grupul lor se extinse și îl cuprinse și pe Brett, al cărui corp atletic și față
atrăgătoare se potriveau perfect în grupul lor.
Dar el fu singura persoană din afară care fu acceptată în grup. După cele
întâmplate cu Aurora, grupul lor se izolă complet. Nu mai țineau petreceri și
nu mai făceau conversație cu nimeni altcineva din școală. Dacă până atunci
se bucuraseră de atenția primită, din acel moment începură s-o evite. Jonah
își amintea că, după evenimentul cu Aurora, nu-i mai văzuse stând decât la
distanță de restul, cu capetele aplecate, purtând conversații secrete și având
un limbaj corporal ostil.
Jonah oftă, conștient că trebuia să-i dezbine pentru a obține răspunsuri.
Deși trecuseră treizeci de ani, bănuia că cei cinci aveau să formeze și în
prezent un front unit.

Îi găsi pe O’Malley și Lightman citind în continuare la birourile lor.
Dosarele lui Lightman erau frumos ordonate în teancuri drepte, bine
aliniate, în timp ce dosarele lui O’Malley păreau a fi o serie de romane
respinse. Sergentul irlandez era înconjurat de vreo douăsprezece dosare
deschise și aruncate în diverse direcții, avea capul plecat și o expresie
pierdută pe față.
VP - 37
— Ați găsit ceva până acum?
O’Malley își ridică privirea.
— Nimic semnificativ, zise el. Doar un sentiment general de dubiu cu
privire la declarațiile copiilor. Nu tu droguri, nu tu sex, puțină bere… Aveam
așteptări mai mari de la întrunirea unei secte.
— Nu ești convins?
— Vorbim despre niște adolescenți care țineau o petrecere, răspunse
O’Malley. Dumneavoastră ce părere aveți?
Jonah dădu din cap. Existau multe motive pentru a ascunde așa ceva. De
exemplu, faptul că nu voiau să intre în bucluc și se simțeau vinovați că ei se
distrau, în timp ce Aurora dispăruse. Dar mai existau și alte motive, precum
faptul că știau prea bine ce se întâmplase și încercau să ascundă adevărul.
— Ben, tu ce părere ai? îl întrebă pe celălalt sergent.
— Ah, mai dați-i puțin răgaz. Bietul băiat a trebuit să-și organizeze
pixurile mai întâi, zise O’Malley rânjind. Lightman își ridică privirea și
clătină din cap, după care își continuă lectura.
Jonah făcu o grimasă. Era adevărat că O’Malley lucra mai rapid, deoarece
renunțase complet la organizare și alegea să se axeze pe instinctul și
abilitatea lui de a face conexiuni. Era greu de imaginat cum reușise acest
bărbat impertinent, indisciplinat, extrem de inteligent, care se lupta
constant cu tentația de a se îneca în alcool, să supraviețuiască în armată.
Hanson se materializă lângă cotul lui, ținând în mână un pahar de unică
folosință cu ceva de băut. El îi afișă un zâmbet forțat.
— Juliette, ești pregătită de plecare?
Hanson dădu din cap și își luă geanta de pe spătarul scaunului.
— Vă las pe voi doi responsabili aici, le spuse sergenților.
— Ce drăguț din partea dumitale, zise O’Malley, plin de sarcasm,
bineînțeles.
— Nu trebuie să rămâneți după ora zece, decât dacă apare ceva
important.

— Tom Jackson a sunat cât erați la masă, îi spuse Hanson odată aflați în
mașină. Mi-au făcut mie legătura. Voia să știe dacă presa avea să fie
implicată în curând. I-am spus că numai dumneavoastră îi puteți răspunde la
această întrebare.
Jonah dădu din cap. Părăseau Southampton și se îndreptau spre New
Forest. Soarele le bătea în față, inconfortabil de puternic.
— Îl voi suna diseară, spuse Jonah.
— De asemenea, voia să ne anunțe că fiica lui mai mare se întorsese din
Edinburgh și că era și Connor Dooley cu ea. S-a căsătorit cu el. Știați? Deși și-
VP - 38
a păstrat numele de Jackson.
Jonah dădu din cap. Știa. Într-o anumită măsură urmărise viețile celor
cinci de-a lungul anilor. Era imposibil să nu o facă.
— Este mai convenabil pentru noi că au venit aici, nu-i așa?
Jonah zâmbi.
— Este. Dar este păcat că am ratat o călătorie în Edinburgh. Ador acele
moteluri groaznice pe care ni le găsește poliția.
Sperase că el avea să fie cel care îi dă vestea fiicei supraviețuitoare a
familiei Jackson, dar era conștient că fusese mult prea optimist. Oricum,
avea să vorbească cu ei a doua zi, după conferința de presă. Programul din
acea seară îi includea pe Brett Parker, Daniel Benham și Jojo Magos. Coralie
Ribbans se afla în Londra, deci trebuia să mai aștepte.
Se întrebă dacă Topaz încă mai era apropiată de Coralie. Știa că relația lor
se schimbase în timp. Legătura lor claustrofobă și ușor manipulatoare
avusese de suferit când Topaz și Connor deveniseră un cuplu.
Jonah fusese surprins când Topaz și Connor se cuplaseră. În liceu, Connor
fusese întotdeauna admiratorul tăcut și plin de resentimente, iar Topaz
fusese conștientă de acest lucru, bineînțeles. Se juca constant cu
sentimentele lui. Îi plăcea să aibă un admirator care să-i facă toate poftele și
care să-i ușureze viața.
Lui Jonah îi fusese greu s-o placă pe Topaz la cincisprezece ani. Dar pe
parcursul anului, după dispariția Aurorei, ceva se schimbase. Pierderea unei
persoane are efecte ciudate asupra oamenilor, sau poate că Topaz începea
să se maturizeze.
— Deci ați fost la aceeași școală cu ei, Topaz Jackson, Daniel Benham…?
— Da, aprobă Jonah.
— Erați prieteni?
Lui Jonah îi displăcu în mod instinctiv întrebarea. Nu era pregătit să
vorbească despre propriile lui experiențe. Mai ales despre o anumită
experiență.
În plus, ei i s-ar fi părut ciudat dacă i-ar fi spus adevărul, și anume că
fusese fascinat de acel grup, de misterul și senzualitatea care-i învăluia, de
poveștile despre Topaz și Coralie și de Jojo, care reprezenta capătul opus al
adolescenței în rândul fetelor, cea pe care o urmărise dându-se cu
skateboardul în parc, îmbrăcată într-un top scurt, fără sutien, cu abdomenul
gol și cu o pereche de boxeri Calvin Klein, care-i ieșeau din blugii cu talie
joasă.
Și mai era și Aurora, care, după ce împlinise treisprezece ani, se
transformase dintr-o fetiță stângace într-o frumusețe delicată, pe care
nimeni nu mai știa cum s-o abordeze.
VP - 39
Dar nimic din toate acele informații nu era util.
— Nu eram cu adevărat prieteni, zise el în cele din urmă. Eu eram cu
câțiva ani mai mare decât Topaz, Benners și Connor. Aurora de-abia începea
liceul când eu aproape îl terminam și eu devenisem ofițer de poliție când ea
a murit. Aveam câțiva prieteni care îi știau mai bine, pentru că aveau frați de
vârstă cu Topaz sau Aurora. Și care tânjeau după Topaz și erau fascinați de
Aurora, își spuse în gând.
— Dumneavoastră ați avut frați? întrebă Hanson.
— Nu.
Jonah făcu clar faptul că acea conversație nu avea să se concentreze
asupra lui. Nu era dispus să vorbească despre familia lui. Nu avea nevoie de
simpatia ei sau de curiozitatea ei morbidă.
Hanson pricepu și rămase tăcută, urmând indicațiile GPS-ului prin
Lyndhurst și apoi spre sud. La aproximativ un kilometru depărtare de
Brockenhurst, intrară pe un drum privat, pe care Jonah încercase
dintotdeauna să găsească un motiv să intre. Și nu era singurul. Și membrilor
din presă le plăcea să meargă acolo, indiferent dacă erau invitați sau nu.
Brett Parker fusese celebru timp de aproape un deceniu.
Văzură o poartă și o gheretă veche care părea a fi ocupată, dar nimeni nu
veni să-i întrebe cine erau și ce căutau acolo. O plăcuță gravată indica faptul
că trebuiau să apese pe butonul interfonului, drept pentru care, Hanson se
apropie cât mai mult cu mașina, coborî geamul și apăsă pe buton.
Urmă un moment de liniște, urmat de un pârâit.
— Cu ce vă pot ajuta? Era vocea unei femei. Lui Jonah îi părea ușor
agitată.
— Sunt Ofițer Hanson și sunt aici cu Inspectorul Șef. Trebuie să vorbim cu
domnul Parker.
— Sunteți de la… Ah. Făcu o pauză. Desigur, vă deschid acum.
Porțile se deschiseră extrem de încet, iar Hanson bătu cu unghiile ei
scurte în volan.
— Este cam pretențios, nu-i așa? Porțile și interfonul.
— Bănuiesc că sunt obișnuiți să primească musafiri nepoftiți.
— Ce a fost Brett Parker? Scriitor?
— Atlet, răspunse Jonah. Timpul trecea. Jonah crezuse că toată țara știa
numele lui Brett.
Hanson tură ușor motorul înainte ca porțile să se deschidă complet și
trecu cu aproximativ 50 km/h pe lângă semnele cu limita de viteză de 15
km/h. De o parte și de alta a aleii erau copaci bătrâni. Drumul urma o pantă
ușoară până a ajunge la o creastă de vreo jumătate de kilometru lungime.
— Să fiu a naibii, zise Hanson, odată ce casa imensă, solidă, din piatră, dar
VP - 40
categoric elegantă li se arătă în fața ochilor. Privirea flămândă pe care o
aruncă acelei case îl făcu pe Jonah să zâmbească. În mod evident, nu i se mai
părea atât de pretențioasă.
Brett Parker fu cel care le deschise și nu femeia neidentificată care
răspunsese la interfon. Pentru Jonah, acea întâlnire era stranie. Cumva, se
așteptase ca Brett, sportivul ușor placid, să fi devenit și mai plin de sine. De
asemenea, se așteptase ca un fost atlet să fie puțin supraponderal,
permițându-și să mănânce ceva mai mult.
În schimb, Brett era subțire, grațios și autocritic. Era îmbrăcat într-un
costum frumos, albastru și o cămașă descheiată în partea de sus. Părea
bronzat și în formă și cu zece ani mai tânăr decât Jonah.
— Intrați, intrați, zise el, dându-se un pas în spate. Este mult prea cald
pentru a sta afară. Mă bucur că nu vă obligă să purtați uniforme. Spuse toate
acele lucruri cu un zâmbet cald pe față. Dacă vreți să povestim puțin, putem
merge pe terasă. Este umbră acolo la ora aceasta. O s-o rog pe Anna să ne
aducă ceva de băut.
— Mulțumim, spuse Jonah, zâmbind ușor. Privi părul lui Brett, care era
șaten auriu și ciufulit într-un fel elegant, își dădu seama că era vopsit și se
simți ceva mai bine.
Terasa era luminoasă și câteva modele se reflectau în apa piscinei perfect
dreptunghiulare care se afla câțiva pași mai jos. Și mai jos se afla o peluză
străbătută de un pârâu. De asemenea, se vedeau plante în ghivece și două
straturi semicirculare de flori, care nu aveau nici măcar o frunză sau o petală
căzute, nimic care să le strice frumusețea.
Jonah se întrebă dacă grădina reprezenta spațiul lui Brett sau al soției lui.
— Este foarte frumos, zise el, arătând spre teren. Ați angajat un arhitect
peisajist?
Brett își afișă dinții albi printr-un zâmbet larg.
— Mă tem că da. Dar totul a fost proiectat de un prieten de-al meu. Pot să
vă dau cartea lui de vizită, dacă sunteți interesat.
Jonah râse ușor în timp ce se așeză.
— Din păcate, grădina mea este formată dintr-o mică terasă și câteva
recipiente. Nu merită efortul. Privi piscina cu o fărâmă de invidie. Încă mai
înotați distanțe de triatlon?
— Da, dar nu în această piscină. Zâmbi ușor ironic. Este prea mică. Nu
suport să trebuiască să fac cincizeci de ture odată. Iar pentru triatlon trebuie
să te antrenezi în sălbăticie, altfel ai un șoc când te scufunzi pe întuneric. În
general, fac câteva ture de pârâu. Îi aruncă lui Jonah o privire specifică
iubitorilor de sport. O privire care evalua corpul și condiția fizică.
Dumneavoastră concurați?
VP - 41
Jonah clătină din cap.
— Eu prefer ciclismul și alergarea, într-o anumită măsură, dar, asemenea
multora, nu am fost niciodată bun la înot și nici nu sunt dispus să încerc prea
tare. Cu toate acestea, înțeleg atracția pentru triatlon. Îmi plac sporturile
care te scot undeva.
— Sunt perfect de acord. Am urât întotdeauna campionatele sportive
organizate înăuntru. De ce naiba ai vrea să alergi fără să fii înconjurat de aer
curat?
Jonah observă că Brett începea să se simtă în elementul lui. Era greu să
crezi că ai intrat în bucluc, când erai confruntat cu o conversație
prietenoasă.
Jonah era pregătit să-l perturbe, dar mai așteptă puțin.
— Cum merge afacerea?
— Merge bine, din câte știu eu, zise Brett, zâmbind. Anna este femeia de
afaceri. Eu nu fac altceva decât să mă prezint și să vorbesc frumos.
Jonah dădu din cap. Își dădea seama că replica aceea fusese bine
pregătită.
Auzi un clinchet ușor de gheață pe sticlă și se întoarse. O văzu pe Anna,
care avea părul blond, prins lejer la spate, purta o rochie înflorată, perle și
sandale albe cu toc și avea picioare bronzate și musculoase.
— Mulțumesc, draga mea. Brett se ridică pentru a o ajuta să golească
tava. Aceasta este soția mea. Anna, aceștia sunt… îmi cer scuze, nu cred că
am…
— Inspector Șef Sheen, zise Jonah, întinzând mâna. Degetele ei subțiri
erau reci ca gheața și ude de la pahare. Și le șterse ușor de rochie, zâmbind
jenată. Și aceasta este Ofițer Hanson.
— Este ceva legat de afacere? întrebă Anna. Pentru că în acest caz, ar
trebui să fiu prezentă și eu.
Semăna cu un fluture ursuz. Se așeză în spatele soțului ei și își trecu
degetele peste umărul lui, după care se mută în dreptul unui scaun, dar
rămase în picioare.
— Nu, nu, n-are nicio legătură cu afacerea, spuse Jonah zâmbind. Dar
puteți să rămâneți. Nu este nimic secret sau jenant.
Anna zâmbi și se așeză pe scaun. Își puse mâna pe piciorul soțului ei.
Brett se lăsă liniștit pe spate.
— Astăzi, mai devreme, s-a descoperit un cadavru în Brinken Wood, zise
Jonah. Avem motive să credem că este vorba despre Aurora Jackson. Îl
privea direct pe Brett. Observă cu vederea periferică faptul că Anna își
întoarse capul spre soțul ei, dar Jonah se concentra pe bărbatul care o
dusese pe Aurora cu mașina la locul de campare.
VP - 42
Văzu cum expresia lui Brett se schimbă și apoi simți tensiunea crescând.
Jonah știa să identifice șocul. Indiferent ce crezuse, Brett nu se așteptase la
asta.
— Aurora? Serios? Mereu am… Se opri și își frecă fruntea cu degetul
mare.
— Ce anume?
— Eu, eu am crezut întotdeauna că va fi găsită undeva în viață. Clătină din
cap, cu o privire gânditoare. Dumnezeule, era în pădure? Cum de n-am găsit-
o? Am căutat peste tot.
— Era sub pământ, zise Jonah, pe un ton complet neutru. Era îngropată
împreună cu un stoc de dextroamfetamină într-o scobitură de sub un copac.
Brett se lăsă în față, mișcare care se asemănă mai mult cu un colaps al
abdomenului său decât cu o întindere.
— La naiba, zise el, înconjurându-și corpul cu brațul, într-un gest
defensiv, instinctiv.
Jonah zâmbi ușor. Indiferent cât de mult îl surprinsese pe Brett găsirea
Aurorei, era clar că știuse despre droguri.

VP - 43
8. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 19:20

Aurora fu copleșită de neliniște în timp ce ceilalți începură să prăjească


hotdogi, să taie chifle și să desfacă doze de bere. Se simți departe de ei și
simți cum timpul se scurge. Soarele începea să apună și ea voia să iasă din
umbra copacilor pentru a se scălda în lumina lui.
Topaz și Coralie nu se întorseseră încă. Păreau că lipsesc intenționat.
Aurora se simțea tensionată de perspectiva întoarcerii surorii ei, dar, în
același timp, nu-și găsea locul fără ea. Toți prietenii lui Topaz erau amabili
cu ea, dar nu erau prietenii ei.
Jojo o strigă. Stătea ghemuită deasupra gropii pentru foc pe care o săpase
și peste care aranja un cadru din crengi. Aurora observase expresia de pe
fața ei la vederea aragazelor cu butelie de gaz, strălucitoare și noi și o văzu
întorcându-și spatele la ele.
Aurora se apropie de ea, așteptându-se să i se dea o sarcină. În schimb, o
auzi pe Jojo mormăind o scuză.
— Nu se întâmplă nimic prea interesant aici. Poți merge să te scalzi dacă
vrei. Dacă mergi drept spre râu pe acolo, vei găsi un banc de nisip și acolo
poți vedea fundul râului. Le aruncă o privire băieților, care băuseră deja
câteva doze de bere. Am un costum de baie în geanta de acolo. Dacă mergi
acum și nu le spui, vei reuși să scapi fără ca ei să te vadă „din greșeală”
schimbându-te.
Aurora râse ușor. Nu era sigură dacă Jojo glumea.
— Mersi! Mi-ar plăcea să fac o baie.
Jojo dădu din cap și schiță un zâmbet.
— Mâine vom merge toți să sărim din copaci și să ne dăm pe leagănele
din sfoară, dar uneori este mai plăcut când este liniște.
Aurora se ridică și luă rucsacul negru, zdrențuros al lui Jojo și se
îndepărtă de locul de campare cât de repede putu, fără a atrage atenția.
Benners vorbea – de fapt ținea o prelegere – despre situația din Pakistan.
Niciunul dintre ei nu păru s-o observe plecând.
Copacii aflați între ea și bancul de nisip păreau arși de soare. La baza lor
erau frunze maro, uscate. Erau fagi, stejari, frasini și sicomori. Deasupra, era
suficient verde pentru a crea umbră, dar avea și zone uscate. Vara fără de
sfârșit își lăsa amprenta asupra naturii.
VP - 44
Coborând spre râu, reuși în cele din urmă să găsească lumina soarelui; o
lumină galben-portocalie care încă mai avea intensitatea necesară să-i
încălzească pielea. Malul râului era abrupt, dar puțin mai sus era o plajă
mică, ușor înnoroiată. Își croi drum spre ea, înainte de a-și da drumul pe
pantă spre râu.
Își puse mâna streașină la ochi și privi în jur. Malul opus al râului era
învăluit în umbră. Umbra copacilor făcea apa să pară neagră și de rău augur.
Dar în apropierea ei, stratul de nisip era galben și strălucea în lumina
soarelui, iar apa de deasupra era aproape perfect limpede.
Dădu drumul rucsacului lui Jojo pe nisip. Deschizându-l, descoperi nu un
costum de baie, ci un tricou de înot și un șort de înot. O combinație
nepotrivită de turcoaz și alb.
Își dădu repede jos chiloții și îi ascunse în rucsac. Își trase șortul pe sub
fustă, gândindu-se la ce-i spusese Jojo despre băieți.
Își dădu seama că nu avea cum să-și schimbe topul fără a rămâne goală și
decise să o facă foarte rapid. Când își trase tricoul de înot peste cap observă
că pădurea și malul râului erau în continuare pustii și scufundate în liniște.
În cele din urmă, se descălță și îndesă totul în rucsacul pe care îl mută
puțin mai sus de-a lungul malului, încercând să evite nisipul și ghindele de
fag țepoase căzute ici colo. Fu și mai rău la întoarcerea spre apă, deoarece
călcă pe o piatră ascuțită.
Dar pe fundul râului, nisipul era moale. Pe măsură ce înainta în apă,
răcoarea pe care o simți la tălpi și apoi până la glezne era divină. Făcu câțiva
pași și apoi plonjă în apă, intrând până la gât.
Era mult mai rece decât aerul de afară. Înotă cu sufletul la gură spre
marginea de nisip și apoi de-a lungul ei. Începu să se relaxeze în apa rece.
După ce făcu câteva ture, apa i se păru aproape caldă.
Se întoarse pe spate pentru a privi cerul azuriu în timp ce făcea pluta,
până când văzu din nou copacii deasupra ei și apa deveni brusc mult mai
rece.
Aurora se îndreptă în apă, realizând că plutise în aval și că rucsacul cu
hainele și papucii dispăruse din câmpul ei vizual.
Era pe punctul de a se întoarce, când auzi voci pe mal. Era un râs leneș, de
flirt, pe care îl cunoștea prea bine. O voce mai groasă îi răspundea; o voce
care o făcu pe Aurora să se blocheze, aproape incapabilă să mai bată apa.
Dumnezeule, nu el.

VP - 45
9

Jonah îl lăsă pe Brett în fărâma de liniște pe care o putea găsi în acea


seară. Îi ceruseră să se prezinte la secția de poliție la ora 9, în dimineața zilei
următoare.
Jonah se simțea cumva tulburat de aspectul întunecat al bărbatului. Văzu
în ochii lui cum își imagina potențială distrugere a reputației sale.
— Vom anunța pe toată lumea care a fost prezentă în acea seară la locul
de campare. Cu toate acestea, vă rog să păstrați anumite informații
confidențiale.
— Înțeleg.
Brett devenise ușor patetic în încercarea lui de a le face pe plac.
Dezvăluise toate informațiile din prima clipă. Îi spusese lui Jonah cât de mult
regreta faptul că luase și el puțină dextroamfetamină ca să vadă cum este.
— Nu știu ce a fost în capul meu, zise el, cu privirea ațintită spre
limonadă, dar cu ochii goi. Eram un idiot de optsprezece ani care voia să
pară cel mai șmecher din cartier. Droguri ascunse? Grozav! Pe bune, iau
droguri tot timpul, deși am foarte mare grijă ce mănânc și mă culc devreme
ca să mă pot antrena. Se lăsă nervos pe spate. Ce naiba a fost în mintea mea?
Anna își strecură mâna într-a lui și Brett i-o strânse, fără a o privi.
— Ați putea să-mi spuneți care era sursa drogurilor? întrebă Jonah cu
voce scăzută.
— Da. Ei bine, nu. Nu sursa. Apoi îi aruncă o privire îndurerată lui Jonah.
Inspectorul Șef Sheen avusese parte de multe astfel de priviri de-a lungul
carierei sale. Era expresia unei persoane care se gândea dacă să dea în gât
pe cineva sau nu.
— Ancheta mea se concentrează pe Aurora, îi spuse Jonah. Proprietarul
drogurilor nu are de ce să se teamă de mine. S-a întâmplat acum treizeci de
ani, deci chiar dacă aș vrea, n-aș avea cum să identific cumpărătorii de la
acea vreme.
Fusese suficient pentru a-l convinge. În general, nu era nevoie de prea
multă muncă de convingere.
— Uitați cum stă treaba, zise el pe un ton implorator, după ce spusese
totul. Știu că pare că… Știu că era o cantitate mare, dar Benners nu
intenționa să vândă nimic. Nu este genul acela de om. Nu voia decât să se
distreze și să-i ajute și pe prietenii lui să se simtă bine. Nu a scos niciun
profit din asta. Și singurul motiv pentru care ajunsese să dețină o cantitate

VP - 46
atât de mare era faptul că o cunoștință de-a lui avea probleme cu furnizorul.
— Deci ați luat cu toții decizia de a nu spune nimic despre asta?
— Da, zise Brett. Nu credeam că avem de ales.
Lui Hanson îi sclipeau ochii și afișa un zâmbet când se urcară în mașină.
— Acesta pare a fi un motiv suficient de bun pentru ca Daniel Benham să
fi comis crima, nu-i așa? Faptul că era furnizorul de droguri al prietenilor
săi?
— Este, răspunse Jonah, puțin mai reticent. Este un motiv, dar există
multe alte posibile motive.
— Dar se interesase despre durata de încarcerare a delincvenților tineri,
insistă Hanson, în timp ce vira în jurul unui mic rond cu iarbă din mijlocul
aleii și se îndrepta spre porțile de la intrare. Și dacă își dorea cu adevărat să
intre în politică, trebuia să știe că acel lucru i-ar fi putut distruge cariera de
la bun început. El este următorul pe listă?
— Da, zise Jonah, cu gândul la acea văgăună din pământ și la drogurile
ascunse în ea. Trebuie să vorbim cu Benham. Brett a spus că era o cantitate
mare. Trebuie să verific cu McCullough. În orice caz, drogurile reprezintă
mai mult decât un simplu motiv.
— Cum așa?
— Reprezintă și o oportunitate, spuse Jonah. Câte persoane știau de
existența acelui loc? După calculele mele, doar șase.
— Ei bine, nu putem fi siguri. Hanson ezita. Este posibil ca și alte
persoane să fi descoperit locul, întâmplător.
— Înainte de crimă? întrebă Jonah. Dacă Brett spune adevărul, drogurile
se aflau acolo doar de trei săptămâni. Sunt destul de sigur că acel loc
reprezenta un secret bine păstrat. Și astfel, lista de suspecți care ar fi putut
ascunde cadavrul acolo este foarte scurtă: Topaz Jackson, Brett Parker,
Daniel Benham, Coralie Ribbans, Connor Dooley și Jojo Magos.
Hanson dădu din cap și Jonah văzu cum îi merge mintea. O lăsă să-și
urmeze propriul șir de idei. Gândul lui se îndreptă spre Benners, liberalul
sentimentalist, care se transformase în conservator. Nu era pentru prima
dată când Jonah se întreba cum ajunsese socialistul de Benners să se
transforme într-un parlamentar conservator pentru Meon Valley Daniel
Benham. Din câte își dădea seama, nu mai rămăsese nimic din fiul liberal,
umanitar, anarhist și extrem de inteligent al unui milionar din industria
tehnologiei. Cel puțin așa reieșea din articolele pe care le găsise Hanson
despre acest parlamentar. Se întreba dacă avea să recunoască vreo fărâmă
din băiatul de odinioară când aveau să vorbească pentru prima dată după
ani de zile.

VP - 47
Jonah vizitase orașul Bishop’s Waltham doar de câteva ori. Casa lui Daniel
Benham era o veche casă parohială aflată în capătul opus al drumului plin de
căsuțe frumoase, asemenea celor din vederi, și se afla la o distanță
surprinzător de mare față de biserică.
Porțile erau deschise, iar pe o jumătate crescuse glicină, fapt care sugera
că probabil nu se mai închideau. Drumul era acoperit cu pietriș și era greu
să distingi linia dintre peluză, stratul de flori și aleea de acces. Pe verandă
erau flori sălbatice în ghivece, iar la ferestre erau panseluțe în jardiniere. Era
o grădină tipică de casă mică la țară.
— Credeți că a plătit pentru toate acestea cu banii făcuți din droguri?
mormăi Hanson. Încă o casă îngrozitor de frumoasă.
Parcară lângă un Range Rover negru strălucitor, care îl făcu pe Jonah mai
gelos decât orice altceva. O mașină de aproape o sută de mii de lire, pe care
Jonah nu avea să și-o permită niciodată.
Cel puțin, când deschise ușa, Daniel Benham îi păru să semene ceva mai
bine cu un bărbat de vârstă mijlocie decât Brett Parker. Corpul lui lung și
subțire dădea semnele unui început de burtă, iar părul său era subțire și
grizonant. Purta haine scumpe: cizme de vânătoare peste niște pantaloni
crem, o cămașă albastru deschis și o jachetă de tweed.
Doi labradori de culoarea ciocolatei ieșiră pe ușă împreună cu el, iar
Jonah încercă să nu rânjească când o văzu pe Hanson tresărind. Unul dintre
ei chiar sări pe ea.
— Monty! Monty! Dă-te jos! Pentru numele lui Dumnezeu, Monty! Daniel
îl îmbrânci pe câine și acesta se dădu la o parte, după care sări din nou. Treci
înapoi în casă, animal inutil ce ești!
Îi prinse pe câini de zgardă și îi băgă în casă, după care trase ușa în urma
lui.
— Îmi cer scuze, sunt niște creaturi demente. Ah, am crezut că sunteți
avangarda întoarsă de la cor, dar nu sunteți, nu-i așa? Îi aruncă lui Jonah o
privire gânditoare. Haideți, dați-mi un indiciu.
— Inspector Șef Sheen, zise Jonah și Ofițer Hanson. Putem intra?
— Ah, da. Plănuiam să-mi prepar un gin tonic și să urmăresc Countryfile8,
dar presupun că…
Nu părea să-l recunoască. Purtaseră mai multe conversații la țigară pe
vremea când erau în liceu și chiar discutaseră despre dorința lui Jonah de a
intra în poliție. Dar aparent Parlamentarul uitase complet de el în cele trei
decenii.

8 N. trad.: Countryfile este un program de televiziune britanic care difuzează săptămânal pe BBC One
și raportează problemele rurale, agricole și de mediu din Regatul Unit.
VP - 48
Benham crăpă ușa și strigă prin deschizătură.
— Polly! Polly, poți, te rog, să duci câinii în grădină?
— De ce? Vocea care se auzea din casă părea a fi a unei fete, nu a unei
femei. Jonah bănui că era fiica.
— Musafiri! Haide, Polly! Poți să te grăbești puțin, te rog?
Se auzi mișcare înăuntru. Daniel se lăsa de pe un picior pe altul, în
cizmele lui de vânătoare, fără a face conversație. Jonah era imun la genul
acesta de nervozitate a unui suspect constrâns. Stătea acolo și privea florile.
Soarele apunea, iar culorile lor erau aprinse în lumina albăstruie.
În cele din urmă, se auzi un strigăt din spatele casei și Benham îi invită să
intre în holul scăldat în lumină galbenă, își dădu jos jacheta și o agăță într-un
cuier supra-încărcat.
— Tocmai am fost să-mi plimb câinii, zise el. De obicei le dau niște șuncă
după plimbare. Vor fi furioși. Dar presupun că le poate da și Polly.
Își scoase cizmele de vânătoare și își luă în picioare o pereche de papuci
de casă din piele de oaie, după care îi conduse într-o sufragerie încărcată cu
mobilă.
— Mary este în vizită la mama ei, deci puteți să vă luați gândul de la a
vorbi cu ea. Se așeză pe un scaun din piele și făcu semn nerăbdător înspre
cei doi să se așeze pe canapea. Avea atâtea perne încât era dificil să te așezi
pe margine.
— Este în regulă, domnule Benham, spuse Jonah, zâmbind. Momentan nu
trebuie să discutăm cu ea și n-o să vă răpim prea mult timp nici
dumneavoastră.
— Ce frumos din partea dumneavoastră. Benham le aruncă o privire plină
de sarcasm.
Jonah se înveseli puțin, observând că încă mai simțea acel dispreț
înnăscut față de autorități. Cu toate acestea, băiatul pe care și-l amintea vag
din școală nu era atât de important, exceptând cazul în care acel băiat
omorâse o fată de paisprezece ani și îi ascunsese cadavrul printre noroi și
folii de aluminiu.
— Deci, despre ce este vorba?
— Aurora Jackson, zise Jonah. Rămășițele ei au fost găsite nu departe de
locul de campare.
Jonah se întreba dacă Benham avea să afișeze neîncredere și chiar
anticipase un moment lung de tăcere. Dar nu se așteptase ca acea tăcere să
fie întreruptă de un suspin greoi și nici ca Parlamentarul să izbucnească
brusc în lacrimi.
— Ah, Doamne. Biata fată. Dumnezeule, biata fată. Își ștergea fața cu
dosul palmei, dar lacrimile reușeau să-și croiască drum de-a lungul liniilor
VP - 49
de pe pielea sa.
Hanson scoase o batistă curată și împăturită de undeva din interiorul
jachetei sale reiate și Benham o luă fără să scoată vreun cuvânt. Își șterse
fața cu ea.
Se auziră niște pași apăsați de după ușa din spate a camerei și o fată de
douăzeci și ceva de ani, cu păr brunet prins într-o coadă împletită, îmbrăcată
într-un tricou polo albastru deschis apăru în cameră. Jonah bănui că era
Polly.
— Tati, pot să iau mașina?
— Da. Jena pe care o simțea Benham se intensifică vizibil. Se întoarse cu
spatele la fiica lui și ridică mâna într-o încercare de a o face să plece. Da,
nicio problemă. Mergi să te întâlnești cu Pippa?
— Merg să văd un film cu Greg.
— Bine. Bine.
Polly se opri înainte de a ieși din cameră.
— Te simți bine, tati?
— Da, Polly, sunt bine. Să ai o seară frumoasă!
Polly rămase pe loc pentru o secundă. Îi privi cu îngrijorare pe Jonah și
Hanson.
— În regulă, zise Polly. Ne vedem mai târziu.
Fata plecă. Jonah o auzi tropăind în hol câteva clipe, înainte ca ușa de la
intrare să se trântească.
— Domnule Benham, îmi cer scuze că vă necăjesc, zise Jonah, aplecându-
se în față și lăsându-și brațele pe lângă corp. Îi era greu să ia o postură
profesionistă, căci se temea că avea să alunece de pe canapea. Dar trebuie să
vă punem câteva întrebări.
— Nu sunt… Da. Spuneți. Bănuiesc că ați redeschis cazul, nu-i așa? Dădu
din cap, își încrucișă brațele, dar avea privirea ațintită în jos. Cel puțin Tom
va fi mulțumit.
— Domnul Jackson? întrebă Jonah. Ați păstrat legătura cu el?
— Puțin. Ca să fiu sincer, în ultima vreme, nu prea mult. Tatăl meu a
murit acum doi ani și acum trebuie să ne îngrijim de mama lui Mary. Dar
înainte de toate acestea, pe când aveam mai mult timp și energie, țineam
legătura cu ei. Tom era mereu furios cu privire la felul în care au decurs
lucrurile. Benham oftă. Bănuiesc că n-ai cum să nu fii furios dacă îți pierzi
fiica. Dar el se simțea dezamăgit de poliție.
Jonah își amintea prea bine. Se aflase la secția din Totton de mai multe ori
când Tom dăduse buzna, cu fața roșie de furie și supărare și cu părul și
barba zburlite.
— În momentul de față investigăm niște piste noi, spuse Jonah și îi aruncă
VP - 50
o privire lui Hanson. Locul în care s-au găsit rămășițele a ridicat anumite
semne de întrebare. Aurora a fost îngropată lângă râu, împreună cu un
număr de pachete de dextroamfetamină. Avem motive să credem că acele
droguri vă aparțineau.
Jonah îl urmări pe Benham și observă un gol în locul unei reacții. Stătea
complet nemișcat și, preț de câteva secunde, nu-și mișcă decât ochii. Tăcerea
fu întreruptă de un singur sunet:
— Ah.
Jonah privi cutele de pe fața bărbatului, dar rămase tăcut.
— Ne puteți confirma faptul că drogurile vă aparțineau? întrebă Jonah în
cele din urmă.
Expresia de pe fața lui Benham părea îndurerată.
— Nu știu dacă am… Ce relevanță au drogurile? Nu au nicio legătură cu
ancheta, nu? Eu nu… Aurora este cea care contează. Asta vă interesează,
Aurora, nu-i așa?
Hanson îl privi nesigură pe Jonah.
— Drogurile sunt foarte relevante și sunt strâns legate de ancheta privind
moartea ei, spuse Jonah pe un ton neutru. Complet opusul a ceea ce-i
spusese lui Brett cu o oră în urmă. O simțea pe Hanson privindu-l.
— Înțeleg. Benham se ridică puțin și își strânse brațele în jurul corpului,
ca și când i-ar fi fost frig. În acest caz, cred că ar fi indicat să aștept să fie și
avocatul meu prezent. Nu credeți?
Vocea lui indica regret, dar și hotărâre.
— Aceasta este decizia dumneavoastră, zise Jonah, ridicându-se. Vă rog să
vă prezentați mâine dimineață, la ora 09:30, la Secția de Poliție din Centrul
Southampton. Nu sunteți plasat în arest, dar, în cazul în care nu vă
prezentați la secție, se va emite un mandat de arestare pe numele
dumneavoastră.

Stând pe locul din stânga șoferului, Jonah simți cum oboseala îl
copleșește. Era conștient că în stadiul acela devenea neglijent. Încercă să
pună în balanță avantajele de a vizita toți suspecții în acea seară versus
capacitatea sa de a fi eficient.
— Îl voi ruga pe O’Malley să telefoneze și să pună familia Jackson la
curent cu noutățile, zise el. Nu este nevoie să mergem acolo în seara asta.
Connor și Topaz sigur au aflat deja cum stau lucrurile. O’Malley le poate
transmite să se prezinte la secție și pot vorbi cu ei mâine.
— În regulă, spuse Hanson și Jonah auzi ușurarea din vocea ei. Probabil
că și ei îi era gândul la casă și la canapea. Coralie nu mi-a răspuns când am
încercat să dau de ea și se află la sute de kilometri distanță, deci mai rămâne
VP - 51
doar… Jojo Magos de vizitat în seara asta.
Jonah dădu din cap și înainte de a-l suna pe O’Malley, spuse:
— Și vreau să te ocupi tu de acest interviu, de la cap la coadă. În regulă?
Hanson zâmbi, afișându-și scurt dinții.
— În regulă. Vă mulțumesc!

VP - 52
10. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 20:00

Se mișcă încet prin apă, imaginându-și că era un șarpe sau poate un tipar.
Se ascundea în umbră și spera că era la fel de invizibilă pe cât se simțea.
Încă-i mai putea auzi vocea și aproape reușea să înțeleagă ce spunea.
— … să te văd aici.
Aurora văzu o curbă largă, care ducea spre o fâșie de mai lângă un fag.
Malul era gol, cu excepția a doua siluete.
Aurora simți cum i se strânge stomacul văzându-l acolo cu Topaz. Nu mai
era îmbrăcat în costum sau în echipament de sport. În schimb, purta o
cămașă în carouri albastru deschis, care-l făcea să pară și mai bronzat, blugi,
ghete de drumeție și ochelari de soare pe cap. În spate avea un rucsac de
dimensiuni medii. Stătea acolo în toată splendoarea lui de bărbat frumos
ieșit în natură.
Topaz râdea. Avea brațele încrucișate și o geantă albă de plajă pe umăr.
Își lăsase greutatea pe un picior, ceea ce făcea să pară că pe celălalt îl târăște.
Era o postură aproape batjocoritoare.
Aurora se prinse de una dintre rădăcinile fagului și se ancoră de ea
pentru a nu fi purtată de curent. Se simțea lipsită de suflu și amețită.
— Campăm. Facem asta des. Vrei să-mi vezi cortul?
— Foarte drăguț din partea ta, Topaz, dar am propriul meu cort.
Aurora se întrebă dacă auzea o notă de sarcasm în glasul lui sau dacă de
fapt lăsa mai multe de înțeles. Să fi fost o invitație? Nu-i putea vedea bine
fața. Nu îndrăzni să se apropie sau să dea drumul rădăcinii, deoarece simțea
că avea să fie luată de apă.
— Unde campezi? În apropiere?
El ridică din umeri.
— Câțiva kilometri mai încolo. Știu câteva locuri.
— Se va înnopta în curând, zise Topaz. Ai putea să te rătăcești.
Aurora era convinsă că el zâmbea când spuse:
— Știu unde mă duc, nu-ți face griji.
Se apropie de ea, o ocoli, iar Topaz aproape că nu se clinti.
— Ar trebui să vii să bei o bere cu noi mai târziu, după ce te instalezi,
spuse ea. Nu suntem departe.
— Voi ține cont de asta.
VP - 53
— La revedere, domnule Mackenzie!
El ridică o mână, dar nu se întoarse. Continuă să avanseze și se aplecă pe
sub crengile fagului. În acel moment, Aurora realiză despre care fag era
vorba. Dinspre râu arăta diferit, iar crengile lăsate mascau complet trunchiul
și ascunzătoarea. Își ținu respirația pentru o clipă, așteptându-se ca el să se
oprească și să spună ceva. Se aștepta ca stocul de droguri să fie descoperit.
Dar el reapăru în câmpul ei vizual, pe partea cealaltă a copacului și continuă
să înainteze de-a lungul malului, pe sub alt copac cu crengi lăsate.
Topaz nu se mișcă decât după plecarea lui. Își descrucișă brațele și aruncă
o privire scurtă în geantă. Apoi ridică geanta pe umăr și porni încet spre
locul de campare.
Aurora o privi îndepărtându-se și bătu apa timp de încă un minut înainte
de a-și relua înotul în direcția opusă hainelor sale și a bancului de nisip,
înspre silueta cu cămașă în carouri care se îndepărta.

VP - 54
11

Se întunecase complet până parcurseră drumul de 56 de km de la


Bishop’s Waltham până la căsuța frumos colorată a lui Jojo din Fritham.
Jonah își aminti de versiunea mult mai tânără a lui Jojo Magos și de el, la
nouăsprezece ani, în uniformă.
Își aminti de două siluete care apăruseră în fața farurilor mașinii sale de
poliție și de secera și ciocanul și inscripțiile realizate cu spray-ul cu vopsea
de pe peretele lateral al Cooperativei. Își aminti de modul în care cele două
capete luminate priviseră în jur speriate și cum unul dintre ele își ridicase
mâna pentru a-și feri fața. Johan revedea acum în minte episodul:
Sergentul oprise brusc mașina, iar Jonah se dădea jos din mașină când cei
doi își aruncară toate lucrurile și o luară la sănătoasa.
— Eu îl urmăresc pe cel mare! îi strigase Sergentul. Jonah aprobase. Îl
încânta provocarea de a urmări silueta sprintenă.
Aproape că se împiedică de puloverul abandonat pe jos când își începu
urmărirea. Șovăi când recunoscu articolul de îmbrăcăminte cu portretul
negru pe alb al lui Che Guevara. Sergentul lui se afla mai în față, iar el se
ghemui pentru a ridica puloverul. Apoi își fixă privirea asupra siluetei
micuțe și alergă după ea.
— Poliția! strigă Sergentul. Woodman? Oare așa-l chema? Jonah nu mai
era sigur. Opriți-vă!
Niciunul dintre cei doi nu se opri. Cel mare coti pe Romsey Road, iar
Sergentul aproape că-l depăși. Nu era prea agil. Jonah continuă să alerge
înainte, urmărind acea formă rapidă. Silueta se întoarse și-i aruncă o privire.
Urmează să cotească, gândi el și zâmbi când o văzu făcând dreapta pe o
stradă de care el știa că se înfunda.
Jonah se afla în spatele ei, la o distanță de doar jumătate de metru. Nu era
atât de naiv încât să creadă că avea s-o încolțească, iar ea nu-l dezamăgi.
Silueta sări peste gardul grădinii, aflat în capătul străzii, ridicându-și brațele
pentru a se prinde și patinând pe lemnul gardului până reuși să-l sară.
Fu de-a dreptul impresionat de ușurința cu care se mișca și de viteza cu
care dispăruse. Era conștient că el avea să fie mai lent, dar asta nu-l opri. Se
antrenase din greu pentru urmăriri, dar nu prea avea ocazia să pună în
practică acele abilități. Zâmbi în sinea lui când își aruncă puloverul pe umăr
și se aruncă peste gard. Își trecuse un picior peste gard, după care sări într-o
grădină plină de frunze.

VP - 55
Auzi pași alergând după casă și îi urmă în sprint, printr-un pasaj mic de
lângă casă. I se oferi puțină lumină când ajunse în grădina din față, unde se
aprinse un bec.
Silueta ieșise într-o stradă lăturalnică, pe care el o recunoștea vag, dar nu
ar fi putut-o numi. Cu toate acestea, era convins că acea stradă se intersecta
cu o alta puțin mai încolo. Își menținu ritmul alert, urmărind silueta care
luase puțin avans.
Nu rămaseră prea mult pe stradă. După vreo 100 m, silueta coti din nou,
de data aceasta sări cu ușurință peste o poartă și apoi se strecură printr-o
deschizătură din lateralul unei case. Jonah pierduse deja șirul gardurilor
sărite și al grădinilor prin care alergaseră și nu mai era sigur unde se aflau.
Bănuia că la un moment dat ajunseseră să alerge în cerc.
Începu să obosească. Sprintul și cățăratul îi omorau plămânii. Transpira
din abundență în uniformă și se simțea inconfortabil și încins. Cu toate
acestea, se simțea asemenea unui câine de vânătoare și nu avea de gând să
renunțe.
În cele din urmă, silueta făcu o greșeală: coti pe lângă Hotelul Stag și dădu
de un zid. Jonah fu nevoit să încetinească pentru a nu intra în ea.
Nu era nevoie ca ea să se întoarcă spre el, cu acea față rebelă și lucioasă
de la transpirație pentru ca el să-i afle identitatea. Știuse cine era încă de
când văzuse puloverul abandonat, iar mișcările și viteza ei îi confirmaseră
identitatea.
Jonah trase puloverul de pe umăr și spuse:
— Puteai să mă iei mai ușor.
Îi aruncă puloverul, în timp ce ea stătea acolo tensionată. Bluza îi căzu la
picioare. Ea se uită în jos și apoi la el, suspicioasă și pregătită să o ia din nou
la fugă. El dădu din cap și începu să se îndepărteze, gâfâind în continuare.
— Mersi pentru antrenament, Jojo, zise el. Pe curând.
Ea nu spuse nimic până când el nu se întoarse cu spatele și începu să
alerge ușor înapoi de unde venise.
— Ești destul de rapid pentru un copoi, Polițai Sheens!
Sergentul îl aștepta singur și nerăbdător la mașină.
— L-am pierdut, zise el, în timp ce Jonah încetini. A intrat pe furiș într-
una dintre acele case sociale, dar n-aș putea să-ți spun în care dintre ele.
Jonah clătină din cap.
— Și eu l-am pierdut pe al meu. Al naibii maniac, l-am fugărit peste
jumătate dintre gardurile din sat și apoi a dispărut.
Sergentul clătină din cap și deschise portiera.
— Măcar nu trebuie să redactăm un raport de arestare.
— Da, zise Jonah și privi sloganul inscripționat cu roșu pe perete:
VP - 56
LIBERTATEA NU ȚINE CONT DE BANI SAU Jonah bănui că ar fi urmat
cuvântul „clasă”. Aproape că era păcat să lase sloganul neterminat, dar
oricum avea să dispară în câteva zile. Peretele avea să fie vopsit.

Jonah ațipise la un moment dat, legănat de șofatul sedativ al lui Hanson și
de întunericul care se lăsa. Se trezi cu gura uscată și dezorientat, când
ofițerul spuse:
— Domnule!
— Scuze. Își aminti unde se aflau. Se îndreptau spre casa albastru deschis
a lui Jojo. Se aflau pe o bucată de drum întortocheată și de nerecunoscut. Își
întinse mâna în spate după geanta de sport și cotrobăi în ea până găsi sticla
de apă și bău cu poftă din ea. Sper că n-am sforăit.
— Nu, sunteți în regulă, spuse Hanson, zâmbind ușor. Și dacă cumva ați
salivat, ați făcut-o din celălalt colț al gurii.
Jonah clătină din cap, dar se șterse totuși la gură pentru a fi sigur.
— Deci, Jojo Magos, zise Hanson, iar Johan suspectă pentru o clipă că ea
ar ști despre acea noapte din Lyndhurst, despre urmărire și despre pulover.
Dar bineînțeles că ea nu dorea decât să afle mai multe informații, deoarece
el o rugase să preia realizarea interviului.
— Spre deosebire de Brett Parker, ea era un membru cheie al grupului,
spuse Jonah. Pe atunci era destul de băiețoasă. De fapt, din câte știu, cred că
este în continuare destul de băiețoasă. În prezent este arhitect peisagist.
— V-ați interesat despre ea? Știm ce a făcut în acea noapte? întrebă
Hanson. Adică, știu că așteptăm ca O’Malley și Lightman să termine de citit
toate însemnările, dar…
— În raportul general nu există decât o mențiune scurtă despre ea. S-a
dus la culcare cu puțin înainte de ora unu și a adormit buștean direct pe sol,
acoperită cu o jumătate de sac de dormit. Spune că a dormit acolo până când
a zgâlțâit-o Connor să o trezească, cândva după ora cinci. El a rugat-o să-l
ajute să o caute pe Aurora și, aparent, asta a și făcut.
Hanson dădu din cap. Încetinise atât de mult încât părea că mașina se
târăște. Fie era pierdută în gânduri, fie încerca să tragă puțin de timp pentru
a rumega informațiile. GPS-ul îi anunță că mai aveau de parcurs 1,5 km până
la destinație.
— V-ați numărat printre ofițerii care au investigat cazul la acea vreme?
întrebă ea dintr-odată.
— În modul cel mai elementar. Jonah îi aruncă o privire. Eram proaspăt
ieșit de pe băncile școlii și eram un simplu ofițer în uniformă. Am fost trimis
să bat la uși, la fel ca restul membrilor poliției locale și mi-am petrecut
nenumărate ore căutând prin pădure. La două zile după dispariție, zona de
VP - 57
pădure în care căutam fusese mărită la 30 km². Căutarea a atins proporții
uriașe. Nu am mai văzut în viața mea așa ceva. Cred că nimeni n-a prea
dormit în primele două săptămâni. Și mi se pare de-a dreptul incredibil că
nu am găsit-o.
— Presupun că au făcut tot ce facem și noi acum, nu-i așa? Au chestionat
adolescenții?
— De nenumărate ori, aprobă Jonah, luni la rând. Deja eram obișnuit să-l
văd pe câte unul dintre ei în secția de poliție. Mai ales pe Connor Dooley.
— De ce el? Frână și mașina se opri complet. Hanson se întoarse spre el și
îl privi cu interes. În lumina chioară, ochii ei păreau și mari duri decât de
obicei.
— Pentru că îl considerau un alb jegos, răspunse Jonah, și pentru că este
de descendență irlandeză. La acea vreme ne confruntam cu Problema
Irlandeză9 și toată lumea era suspicioasă cu privire la persoanele cu accent.
În plus, era plin de tatuaje și era mereu implicat în bătăi. Drept urmare, era
alegerea perfectă.
— Și n-au găsit nimic împotriva lui?
— Nu. Jonah aruncă o privire în spate și văzu o pereche de faruri
apropiindu-se. Hanson băgă mașina în viteza întâi și porni din nou la drum,
puțin mai grăbită de data aceasta. Nu, din câte știu eu, n-au găsit nimic, dar
asta nu înseamnă că nu exista ceva de găsit. De asemenea, poate însemna că
nu au căutat unde trebuie.
Casa lui Jojo se ivi din întuneric, chiar în fața lor. Noaptea părea mai
degrabă albă, decât albastru pal, iar plantele curgătoare din grădina din față
care se întindeau peste aproape jumătate din casă păreau mai degrabă
lipsite de culoare, decât vesele.
Jonah cunoștea destul de bine casa. Un vechi prieten din școală i-o arătase
și de atunci trecuse de multe ori cu mașina pe acolo, încetinind pentru a
admira culorile. O văzuse și pe Jojo o dată, lucrând în grădina din față,
îmbrăcată cu o vestă și plină de noroi și sudoare pe față. Ea nu-l văzuse, iar
el a continuat să conducă, simțindu-se ușor inconfortabil, asemenea unui
voyeur.
— Deci după o vreme au renunțat la anchetă? întrebă Hanson, în timp ce
semnaliză și viră pe aleea din fața casei.
— Au apărut alte lucruri de actualitate, mai importante, răspunse Jonah.

9 N. trad.: Problema Irlandeză a fost un conflict etnonaționalist între loialiștii protestanți care doreau
ca Irlanda de Nord să facă parte din Regatul Unit și republicanii catolici care doreau separarea
Irlandei de Nord de Regatul Unit. Conflictul a început spre sfârșitul anilor ’60 și s-a încheiat în 1998.
VP - 58
De exemplu, un grup IRA10 a complotat să arunce în aer Primăria
Southampton la începutul lui ’84. Lumea se alarmase de cât de aproape
fuseseră de a-și îndeplini obiectivul. Astfel am ajuns să ne concentrăm mai
mult pe găsirea membrilor acelui grup, decât pe găsirea fetei dispărute. Cu
toate acestea, cazul Aurorei a rămas deschis și o dată la ceva vreme, stârnea
din nou interesul.
Jonah omise să menționeze faptul că el se oferise voluntar de fiecare dată
când ancheta fusese redeschisă și că nu încetase niciodată să o caute pe
Aurora.
Hanson opri motorul îngândurată.
— Și a trecut foarte multă vreme de atunci. Apoi adăugă: Dar cel puțin,
acum avem un cadavru și o listă clară a suspecților.
— Rămâne de văzut cât de mult ne va ajuta acest lucru, spuse el,
coborând din mașină.
Era cam târziu pentru o vizită. Trecuse de ora zece seara. Era o oră cam
antisocială. El spera ca Jojo să nu se fi culcat, pentru că altfel ar fi trebuit să
bată în retragere și să încerce a doua zi, deși probabil că atunci ar fi fost ceva
mai puțin buimac și i-ar fi fost mai ușor să facă diferența între persoana care
fusese odinioară și persoana care era ea în prezent.
Trecu pe lângă un Jeep Wrangler roșu închis și vechi, care avea capota
coborâtă și în spatele căruia crescuseră niște bambuși. În ciuda plantelor,
care păreau aproape sălbatice și care dominau aproape toată aleea, pavajul
era imaculat, cu rosturi curate din ciment între dalele crem.
Pentru a ajunge la ușă, se aplecară pe sub un spalier pe care se întindea o
clematită viguroasă. Ușa era deja întredeschisă, iar în spatele ei se putea
vedea o siluetă slabă și bronzată, care purta o pereche de pantaloni largi și o
vestă.
— Vă pot ajuta cu ceva?
Deborda de neîncredere. Jonah observă că femeii i se încordaseră mușchii
antebrațului și că aceasta avea degetele înfipte în ușă, pregătită să o închidă
în orice moment. Postura ei era atât de asemănătoare cu cea pe care o
avusese în acea noapte în Totton, încât îl derută.
— Suntem de la Poliția din Southampton, zise Hanson. Eu sunt Ofițer
Hanson, iar acesta este Inspector Șef Sheens. Putem intra?
Jonah era sigur că nu-și imaginase reacția femeii la auzul numelui său.
Aceasta se relaxă ușor și schiță un zâmbet. Spre deosebire de prietenii ei,
Jojo îl recunoscuse.

10N. trad.: IRA este Armata Republicană Irlandeză; o organizație ilegală, care dorește ca Irlanda de
Nord să devină independentă de Regatul Unit și să se unească cu Republica Irlanda.
VP - 59
— În regulă, spuse ea, dacă promiteți că nu am dat de bucluc, adăugă ea
cu viclenie.
Hanson zâmbi, iar Jonah ridică din umeri. Zâmbetul i se estompă, dar se
îndepărtă de ușă pentru a le face loc să intre.
Hanson îi făcu semn lui Jonah să intre primul și acesta o urmă pe Jojo,
păstrând o oarecare distanță. Încă mai mergea ca o persoană care era
obișnuită să facă multă mișcare. Avea un pas ușor și întins, care acoperea o
suprafață mare.
Casa era mai ordonată și mai spațioasă decât se așteptase. Lui îi dăduse
impresia unei case de păpuși, dar holul se deschidea într-o bucătărie mare,
care fusese extinsă într-o parte pentru a crea o seră, iar în partea cealaltă
dădea spre sufragerie. Culorile erau vesele, specifice litoralului: nuanțe de
albastru și de galben aprins și lemn decolorat. Pe o măsuță mică de cafea din
stejar se aflau o cană de ceai cu model albastru cu alb și o carte pusă cu fața
în jos. Nu exista niciun indiciu că ar mai fi locuit cu cineva, ceea ce nu-l
surprinse pe Jonah. Din câte știa, din lanțul de bârfe locale, Jojo nu mai
avusese o relație de ani buni, mai exact de când iubitul ei murise într-un
accident de alpinism.
— Vă deranjează dacă ne așezăm? întrebă Hanson.
Jojo clătină din cap și se cuibări într-un fotoliu aflat de partea cealaltă a
canapelei, de unde îi urmărea întrebătoare.
— Deci, despre ce este vorba?
Venise rândul lui Hanson să exprime în cuvinte faptul că o fată care
dispăruse cu mult timp în urmă era moartă.
— Niște rămășițe umane au fost descoperite în Brinken Wood și îi aparțin
Aurorei Jackson.
Jojo rămase nemișcată și apoi dădu ușor din cap. Își întinse mâna, care-i
tremura ușor, spre cana de ceai.
— Presupun că era de așteptat să fie moartă, nu-i așa? spuse ea și luă o
gură mare de ceai. Dar nu-i deloc plăcut să știi asta cu siguranță. Ce credeți
că s-a întâmplat? A fost omorâtă?
— Încercăm să stabilim ce s-a întâmplat, zise Hanson, fiind cât mai
evazivă posibil, ca un bun interogator. Voiam să vă întrebăm dacă știți ceva
despre locul în care a fost găsită. Este vorba despre o văgăună de sub un
copac.
— Ce?
Rosti acel cuvânt într-un mod extrem de tăios, părea aproape furioasă.
— Rămășițele umane au fost găsite aproape de râu, într-o groapă de sub
un fag. Știți ceva despre acest lucru?
Jojo râse într-un mod straniu și aspru.
VP - 60
— Bineînțeles că știu acel loc. Era ascunzătoarea noastră secretă,
depozitul nostru de droguri… aveam mai multe decât am fi putut lua într-o
viață. Își întoarse privirea spre Jonah, imploratoare. Vreți să știți de unde am
făcut rost de ele?
Jonah se aplecă ușor în față, spunându-i lui Hanson că avea să răspundă el
la acea întrebare.
— Avem un alt martor care ne-a furnizat această informație, dar ar fi util
să aflăm ce știți dumneavoastră despre asta.
— Este atât de… atât de straniu, zise Jojo și Jonah observă cum privirea ei
se muta de la stânga la dreapta, amintindu-și ceva, după care se fixă iar
asupra lui. A fost pusă acolo? Intenționat? Pentru că asta ar însemna că… a
fost unul dintre noi.
Jonah o privi fix, la rândul lui, observând că îi dispăruse culoarea din
obraji.
— Este o posibilitate, zise el.
Se lăsă un moment scurt de tăcere, timp în care Jonah simți privirea ei
pătrunzătoare.
— Încă nu știm ce s-a întâmplat, spuse Hanson în final, urmărind
schimbul lor de priviri. Drept urmare, vrem să știm dacă dețineți informații
care ne-ar putea ajuta.
Jojo se foi în fotoliu. O privi pe Hanson și dădu din cap.
— Ceea ce urmează să vă spun nu mă va pune într-o lumină prea bună.
Un prieten de-al fratelui meu se afla într-o încurcătură. Cumpărase o
cantitate mare de dextroamfetamină pentru un bogătaș cretin din
Southampton, după care acel bogătaș idiot a fost arestat pentru posesie de
cocaină chiar înainte de finalizarea tranzacției și se afla în mare rahat. I-am
povestit lui Benners ce se întâmplase și l-am întrebat dacă ar vrea să
cumpere drogurile. I-am spus că avea să le cumpere la un preț de nimic…
Jojo ridică din umeri. Nu știu dacă asta se pune ca trafic de droguri sau ceva,
dar eu am fost cea care a pus totul la cale. Eu le-am făcut legătura. Părinții lui
Benners erau plini de bani și părea a fi o oportunitate bună. Ne-am gândit că
aveam să păstrăm drogurile și să folosim treptat cantități mici. Pe atunci
eram mari fani ai dextroamfetaminei. Era drogul nostru preferat, care ne
ținea treji la petreceri și Benners îl folosea uneori și pentru a-și termina
eseurile la timp.
— Despre ce cantitate vorbim? întrebă Jonah, amintindu-și de spusele lui
Brett Parker.
— Cincisprezece kilograme, răspunse Jojo și făcu o grimasă. O cantitate
dementă. Ne-ar fi ajuns ani de zile.
Jonah se abținu de la orice reacție. Își aminti de grămăjoara de pachețele.
VP - 61
Nu erau nici pe departe cincisprezece kilograme acolo, nici măcar un
kilogram.
— Deci, cu cât timp înainte de acea noapte au fost achiziționate
drogurile? continuă Jonah. Simțea tensiunea lui Hanson. Nu o lăsa să preia
conducerea interviului, așa cum îi sugerase inițial.
— Cu câteva săptămâni înainte, nu cu mult, zise Jojo. Încă eram
entuziasmați de asta.
— Deci presupun că nu apucaserăți să folosiți mai mult de câteva grame.
— Poate nici atât, zise Jojo. Niciunul dintre noi nu era mare consumator.
— Și după dispariția Aurorei, spuse Jonah, ați decis să lăsați drogurile
acolo?
Jojo afișă un zâmbet gol. Își puse cana la loc pe masă, producând un sunet
înfundat.
— Trebuia să demarăm o căutare și eram conștienți că acel loc avea să fie
plin de polițai. Așa că am convenit să lăsăm drogurile acolo. Ulterior,
dispariția Aurorei a aruncat ca un fel de umbră asupra lucrurilor. Și niciunul
dintre noi n-a mai vrut să se atingă de acele droguri. Sau cel puțin, așa
credeam eu. După noaptea aceea, n-am mai vorbit despre drogurile ascunse.
— Niciunul dintre voi n-a mai vorbit despre asta? întrebă Hanson cu
curiozitate. Deloc?
Jojo ezită.
— Nu, nu… Cred că Benners era foarte hotărât să ne țină departe de acel
loc. La urma urmei, el era cel care ar fi intrat în rahat dacă s-ar fi găsit
drogurile.
— V-a spus în mod specific să stați departe de acel loc?
— Nu chiar. Jojo ridică din umeri. A spus doar că ar trebui să ne prefacem
că acel loc nu există, cel puțin o vreme.
— Nu a specificat pentru cât timp? insistă Hanson. Nu a spus dacă
intenționa să se întoarcă acolo la un moment dat?
— După cum v-am spus, nu a fost atât de precis. Eu una nu-mi amintesc
să fi spus nimic în genul acesta. Și am presupus că toată lumea simțea același
lucru pe care îl simțeam și eu. Simțeam că acele droguri sunt pătate de
dispariția ei. Oftă. Dumnezeule, era acolo în tot acest timp, așteptând ca unul
dintre noi să se întoarcă și niciunul n-a făcut-o.
Doar că este posibil ca unul dintre voi să se fi întors, gândi Jonah.
Se lăsă un moment de tăcere, după care Hanson întrebă grijulie:
— Aurora știa de droguri?
— Ah, da, știa, zise Jojo. Toți știam, până și Brett. Topaz se dădea mare în
fața lui și din cauză că a vrut să-i arate lui Brett, a trebuit să-i arate și
Aurorei.
VP - 62
— Deci Topaz era interesată de Brett Parker?
Jojo schiță un zâmbet.
— Da. Connor n-o interesa deloc la acea vreme. Bietul Connor. Era nevoit
să o privească cum se dă la Brett, care era un îngâmfat la vârsta aceea.
Presupun că așa se întâmplă când ești adorat de toată lumea. Cred că
dispariția Aurorei l-a forțat să se maturizeze puțin.
— Și Brett era interesat la rândul lui de Topaz?
— Nu, nu cu adevărat. Cred că pe Topaz o frustra acest lucru. Nu existau
prea mulți oameni care să o refuze.
Jonah se ridică în picioare, lăsând-o pe Hanson să pună întrebările. O
simțea pe Jojo urmărindu-l cum se plimba prin cameră, căutând indicii
despre ultimele decenii.
— Cât de apropiați sunteți în prezent? întrebă Hanson.
— Destul de apropiați. După acea noapte am fost nevoiți să ne sprijinim
reciproc. Brett a fost primul care s-a mutat, pentru că era cu un an mai mare.
S-a mutat în Loughborough, dar de îndată ce a strâns suficienți bani, și-a
cumpărat o casă aici care, treptat, a devenit centrul tuturor activităților.
— Ați mai vorbit despre Aurora?
— Da, evident. Dar vorbeam și despre multe alte lucruri. Eram prieteni.
Hoinăreala lui Jonah îl aduse în locul unde camera dădea spre seră.
Descoperi o bibliotecă cu șase fotografii înrămate. Îl recunoscu pe fratele
mai mic al lui Jojo, Kenny, care locuia în continuare în Lyndhurst și lucra la
magazinul pentru amatori de activități în aer liber.
— Și acum, sunteți la fel de apropiați? întrebă Hanson.
— Ne-am distanțat puțin după mutarea lui Topaz și Connor, răspunse
Jojo. Adică, cu Daniel și Brett încă mă mai întâlnesc, dar Coralie a plecat la
Londra și oricum nu a fost niciodată prea interesată să-și petreacă timpul cu
mine, iar sentimentul este reciproc.
În timp ce asculta, Jonah privi și restul fotografiilor. Erau două poze cu
copii, care bănuia că erau fii și fiicele fratelui mai mare, Anton. O altă poză îl
înfățișa pe tatăl ei în tinerețe, cu pielea măslinie, îmbrăcat într-o salopetă,
reparând un acoperiș.
Jonah luă în mâna una dintre cele două fotografii rămase. Aceasta o
înfățișa pe Jojo mai în tinerețe, probabil pe la treizeci de ani, udă leoarcă
într-o zi cu burniță, cu fața lipită de a unui bărbat. El avea un maxilar
puternic, pe care se ivea un început de barbă. În spatele lor, prin perdeaua
de ploaie, se vedeau marea și stâncile și amândoi rânjeau, în ciuda vremii
îngrozitoare.
O auzi pe Jojo ridicându-se și venind lângă umărul lui. Își lăsa greutatea
de pe un picior pe altul, agitată.
VP - 63
— Acela este Aleksy, zise ea. A fost iubitul meu.
Jonah dădu din cap. Îl recunoscuse pe Aleksy Nowak, renumitul alpinist
liber11, care fusese adoptat de comunitatea din New Forest, din fotografia pe
care o văzuse în ziar. În aceeași ediție era și un panegiric scris de Jojo despre
el.
— Am auzit că a murit. Îmi pare rău.
Jojo clătină din cap și își frecă antebrațul.
— El n-a cunoscut-o pe Aurora. L-am cunoscut la mult timp după.
— Îmi pare rău, zise Jonah și puse fotografia la loc. N-ar trebui să… Nu am
venit aici ca să-mi bag nasul în viața dumneavoastră personală.
— În regulă.
Hanson se ridică, înainte ca ei să apuce să se așeze.
— Cred că este suficient pentru această seară, zise, aruncându-i o privire
întrebătoare lui Jonah.
El dădu din cap și i se adresă lui Jojo.
— Ne vedem mâine dimineață la ora 11.
— În regulă. Urma să merg la cățărat, dar oricum se pare că va ploua.
Jonah o privi curios.
— Încă mai faceți alpinism?
Jojo dădu din cap. Ridică din umeri, ușor defensiv.
— Ori asta, ori pierdeam încă un lucru pe care îl iubeam.
Îi conduse până la ușă și îi urmări cu privirea până ajunseră la mașină.
Închise ușa doar după ce-i văzu urcând în mașină.
Jonah ar fi trebuit să meargă să-și recupereze bicicleta din Godshill și să
pedaleze cei 20 km până acasă, în Ashurst. Nu-i plăcea să o lase
nesupravegheată, chiar dacă se afla într-o zonă cu o rată mică a
criminalității, precum Godshill. Dar se făcuse aproape unsprezece noaptea și
mai avea de recitit și raportul general pentru a se pregăti pentru conferința
de presă de a doua zi.
— Poți să mă lași acasă, îi spuse lui Hanson. Voi rezolva mâine cu
bicicleta.
— Desigur, zise ea. Unde locuiți? întrebă ea, după un scurt moment de
tăcere.
Jonah oftă.
— Scuze, locuiesc în Ashurst.
— Ați putea să…? Gesticulă spre GPS și Jonah își introduse codul poștal.

11N. trad.: Alpinismul liber (în engleză free climbing) se mai numește și cățărare în solo integral și
este o formă de cățărare liberă în care alpinistul renunță la orice sistem de asigurare (tehnică), atât
solo cât și de grup, cum ar fi corzi, hamuri sau alte echipamente de protecție în timpul ascensiunii și
nu urmează trasee prestabilite.
VP - 64
— Deci, drogurile… începu Hanson, odată ajunși pe drumul principal.
— Reprezintă un punct de interes, aprobă Jonah.
— Ce cantitate s-a găsit la locul crimei?
— Foarte puțin, răspunse el.
— Deci, se pare că Daniel Benham s-a întors acolo, zise Hanson. Și dacă a
văzut-o și nu a denunțat acest lucru, este foarte posibil ca el s-o fi omorât.
— La un moment dat, cineva a înlăturat o cantitate mare de
dextroamfetamină din jurul cadavrului Aurorei Jackson, o corectă Jonah. Și
nu a raportat acest lucru. Nu avem certitudinea că a fost unul dintre ei, cu
atât mai puțin că a fost Daniel Benham.
— Dar aceasta este concluzia cea mai probabilă, nu-i așa? insistă Hanson.
— Nu este suficient să ai o concluzie probabilă, zise Jonah.
O auzi pe Hanson oftând, deși nu mai spuse nimic. În timp ce mașina
avansa, se lăsă tăcerea, iar Jonah reveni în mintea lui asupra interviului cu
Jojo. Conversația despre iubitul ei îi revenea constant în minte. Îi luă o
vreme până își dădu seama că Hanson îl privea pe ascuns, ori de câte ori
avea ocazia.
— Ați fost prieteni, nu-i așa? zise ea. Din acest motiv ați vrut să preiau eu
conducerea interviului.
— Nu tocmai, răspunse el. De fapt, am fost prieten cu fratele ei mai mare.
Mergeam uneori la ei acasă sau îmi petreceam timpul cu amândoi în spațiul
de recreere. Cam asta făceam în copilărie.
— Deci nu sunteți îngrijorat de faptul că ar putea exista un conflict de
interese? Nu sunteți apropiați?
— Nu, nu am fost niciodată apropiați, zise Jonah, simțindu-se ușor
defensiv. Începuse să-și dea seama că Hanson nu lăsa lucrurile baltă. Cred că
m-am întâlnit cu ea întâmplător de vreo patru sau cinci ori în tot acest timp
și nu am făcut nimic altceva decât să ne salutăm. Și oricum, nu m-am întâlnit
cu ea recent. Și nu mi-am mai petrecut timpul cu fratele ei după ce am
început pregătirea pentru poliție. A fost o decizie conștientă, într-o anumită
măsură. Avea mulți prieteni care încălcau legea și știu că și el o făcea, deși
cred că a renunțat la toate astea acum.
Hanson dădu din cap.
— Și eu am renunțat la câțiva prieteni de genul acela, zise ea.
Jonah fu surprins. Îi citise CV-ul și o crezuse o inocentă, provenită dintr-
un mediu total diferit de al lui. Deși era conștient că CV-ul nu furniza toate
informațiile.
— În orice caz, este bine, adăugă ea, zâmbind. Faptul că sunteți doar
cunoștințe nu va complica lucrurile.
— Așa este, aprobă Jonah.
VP - 65
Și încercă să nu se gândească la toate lucrurile pe care omisese să i le
spună.

VP - 66
12. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 21:25

Tremura de frig când se întoarse spre locul de campare. Se întunecase


aproape complet și părul ei era încă ud. Apa începu să i se prelingă pe bluză
de îndată ce o îmbrăcă, creând urme transparente. Își menținu privirea
ațintită asupra luminii roșiatice a focului, care se ivea printre copaci. Spera
că focul avea s-o încălzească.
Topaz, Benners și Brett stăteau unul lângă altul lângă foc. Înainte să iasă
dintre copaci, auzi vocea stridentă și agresivă a lui Topaz.
— Ei bine, n-ar fi trebuit să-i spună să facă asta! Pentru numele lui
Dumnezeu! Probabil că s-a pierdut înotând în râu.
Aurora simți din nou dorința de a se ascunde. De cele mai multe ori, când
sora ei era mânioasă, Aurora se retrăgea în sinea ei. Dar apoi, într-un
moment de rebeliune, se întrebă ce drept avea Topaz să fie furioasă. Topaz
fusese cea care plecase și o lăsase cu niște oameni pe care de-abia dacă-i
cunoștea. Topaz fusese cea care o invitase și apoi tot ea se comporta de
parcă Aurora n-avea ce căuta acolo.
— Ai verificat dacă și-a lăsat hainele pe mal? strigă Jojo, care stătea
aplecată lângă Connor, încercând să fixeze mai bine unul dintre corturi.
— Nu, zise Topaz.
— Ar trebui să încercăm să o găsim, spuse Brett, aruncând o privire spre
poteca ce ducea la râu. Poate a pățit ceva în apă.
Aurora nu era pregătită să iasă la iveală, dar nici nu voia ca ei să plece în
căutarea ei.
— Este în regulă. Sunt aici. Aurora ieși în luminiș.
Topaz se repezi la ea. În lumina focului părea aprinsă de furie.
— Unde naiba ai fost?
Aurora se apropie de foc și se ghemui lângă el, lăsând rucsacul lui Jojo să
cadă lângă ea.
— Am fost să înot, zise ea și simți iar acel sentiment de rebeliune. Nu mai
era dispusă să-și ceară scuze și să o împace pe sora ei. Nu voia decât să se
cuibărească lângă foc și să privească flăcările.
— Timp de o oră și jumătate? întrebă Topaz. Ai petrecut o oră și jumătate
înotând?
— Da, spuse Aurora. La fel cum tu ai căutat lemne pentru foc timp de o
VP - 67
oră și jumătate.
Se lăsă tăcerea. Nu se auzea decât trosnetul focului. Era extrem de
fierbinte de la distanța aceea. Aurora se delecta. Inhală căldură și își lăsă fața
să se încălzească până deveni aproape dureros.
În cele din urmă, o auzi pe Topaz mormăind:
— Este ridicol.
După care se îndepărtă. Aurora îi distingea silueta printre flăcări. Topaz
se așeză țâfnoasă lângă Coralie, care o luă în brațe și începu să o mângâie pe
cap.
— Trebuie să mănânci, zise Benners, întrerupând momentul de liniște. Se
îndreptă spre aragazele de camping, care fuseseră stinse. Îți voi încălzi ceva.
Îl simți pe Brett dându-i târcoale, dar continuă să privească focul, mai
exact o secțiune dintr-un buștean care tocmai se aprindea.
— Ți s-a întâmplat ceva cât înotai? întrebă el pe un ton jos.
— Nu, a fost bine. Realiză că răspunsul ei fusese foarte succint, așa că-i
zâmbi. Am înotat mult în amonte și apoi a trebuit să înot înapoi, atâta tot.
— Bine. Eu am fost… Noi am fost îngrijorați. Deci este bine că nu ai pățit
nimic.
Își puse mâna pe umărul ei și îl strânse ușor, înainte de a merge să i se
alăture lui Benners.
Aurora îl urmări, incertă. Întotdeauna asociase popularitatea lui lipsită de
efort cu egoismul, cu indiferența. Fu surprinsă să constate că fusese
îngrijorat în privința ei, dat fiind faptul că avea paisprezece ani și se afla în
capătul opus al spectrului popularității.
Odată ce își întoarse privirea de la el, își dădu seama că Topaz se uita fix
la ea, cu o postură rigidă și cu maxilarul încleștat. Aurora o irita adesea pe
Topaz, dar de data aceasta era vorba despre mai mult decât simplă iritare.
Privirea ei era plină de ură, ceea ce o făcu pe Aurora să simtă iarăși că îi este
frig.

VP - 68
13

Jonah s-ar fi bucurat să meargă în tăcere până acasă, dar Hanson era
vioaie și vorbăreață.
— De cât timp lucrează ceilalți doi pentru dumneavoastră? îl întrebă ea
după câțiva kilometri.
— De cinci ani. Mai exact, Ben de cinci ani, iar Domnall a venit la un an
după. El a fost recrutat mai târziu, pentru că a fost în armată.
Hanson rânji încântată.
— Serios? Nu pare… genul militar.
— Așa este. N-am mai întâlnit în viața mea un bărbat care să urască atât
de mult să i se spună cum să facă anumite lucruri.
— Poate că acesta este motivul pentru care a părăsit armata, zise ea.
— Posibil.
Jonah știa adevăratul motiv; știa despre alcool, despre avertismentele
primite și despre bețiile care conduseseră la eliberarea lui Domnall din
serviciul militar. De asemenea, știa prin ce trecuse Domnall, ce îl adusese în
acea stare și câtă muncă depusese pentru a-și reveni. După părerea lui
Jonah, aceea era povestea lui Domnall și numai el putea decide dacă avea s-o
împărtășească cu noul ofițer. Jonah nu avea de gând să-i dezvăluie secretul.
— Și Ben? întrebă ea. El de unde a venit?
— El era cel mai tipic candidat al Academiei, răspunse Jonah. El și-a dorit
dintotdeauna să facă parte din Departamentul de Investigații Criminale și și-
a luat licența în sociologie pentru că a considerat că avea să-i fie utilă. L-am
angajat de îndată ce a devenit ofițer, la fel cum am făcut și în cazul tău.
— Și unde a făcut pregătirea?
— La Poliția Metropolitană, dacă îți vine să crezi. Nu a fost calea obișnuită
aleasă de majoritatea ofițerilor care își fac pregătirea la Poliția
Metropolitană și, care ulterior, aleg să rămână acolo.
— Uau! Un băiat de oraș.
— Un băiat de oraș adoptat, zise el. A crescut în Morestead, motiv pentru
care s-a și întors aici pentru familie, frați și nepoți.
— Soție? întrebă Hanson.
Jonah încercă să-și ascundă zâmbetul. Femeile tinere mereu întrebau
asta, uneori și bărbații tineri. Nu conta faptul că Lightman era mai degrabă
rezervat și politicos, decât cald. Aspectul lui fizic era suficient pentru a le
trezi interesul.

VP - 69
— Nu, nu are soție și nici iubită, din câte știu eu. Ben este dedicat jobului
său.
Își dădu seama că Hanson analiza informația. Se întrebă dacă era
interesată de Ben. Nu părea visătoare ca restul. În orice caz, avea să-și
piardă interesul odată ce avea să realizeze că acel caracter distant al
sergentului cel frumușel era impenetrabil, în ciuda flirtului, privirilor cu
subînțeles și a machiajului perfect.
Telefonul lui Hanson începu să vibreze din suportul de pahare în care îl
pusese. Văzu cum i se întoarse privirea și nu fu deloc surprins când ea opri
mașina la următoarea intersecție pentru a răspunde.
— Îmi cer scuze, spuse ea, și deblocă telefonul.
— Nicio problemă, răspunse el, întrebându-se dacă nu cumva din cauza
lui ea se afla acum departe de vreun iubit. Indiferent cine era, ea nu
răspunse. Vârî telefonul la locul lui, iar Jonah observă o tensiune pe care nu
o simțise anterior.

Rămase treaz până la ora două noaptea, recitind raportul primit de la
Serviciul de Informații. Se băgă în pat, iritat de faptul că avea să doarmă
doar cinci ore și visă toată noaptea apă fierbinte și o fată necunoscută aflată
în pericol.
Cu puțin înainte de ora 7:00, telefonul sună în mod inoportun. Mintea lui
adormită se îndreptă spre fosta lui iubită. Pentru o clipă, ochii îi jucară feste
și citi numele lui Michelle pe ecran, până să realizeze că de fapt era mama
lui. Oare când avea să înceteze cu presupunerile instinctive că totul avea
legătură Michelle? Poate când avea să se arunce în următoarea relație
sortită eșecului? Sau poate că Michelle avea să fie persoana la care nu va
putea renunța niciodată, regretul care îl va urmări tot restul vieții?
Răspunse răgușit.
— S-a întâmplat ceva?
— Este cineva… îi recunosc. Avea vocea gâtuită și incoerentă, ceea ce-l
făcu pe Jonah să simtă iar acel sentiment familiar de depresie. Au stat afară
toată noaptea. Sunt prieteni de-ai lui. Vor să mă omoare.
— Mamă, zise el, pe cât de răbdător putu. Nimeni nu vrea să te omoare.
Trebuie să respiri și să te liniștești. A trecut foarte mult timp de atunci. Nu le
mai pasă de tine sau de noi.
— Încetează! Mereu încerci să spui… Scoase un sunet gâtuit. De ce nu ești
aici? Ar trebui să mă protejezi!
Fu năpădită de acea furie care conducea întotdeauna la un șiroi de
lacrimi.
— Jonah, unde ești? întrebă ea, în timp ce plângea. Mă simt atât de
VP - 70
singură. Au trecut zile de când n-am mai văzut pe nimeni.
— Voi veni să te vizitez în seara asta sau mâine, zise el. În ultimii ani
reușise să dobândească abilitatea de a o liniști. Ea plângea aproape de
fiecare dată când vorbeau. Nu ești singură. O ai pe Deborah care trece pe la
tine la prânz. Poți vorbi cu ea.
— Nu pot.
Vorbea asemenea unui copil mic, irascibil și cu ochii în lacrimi.
— Dar îți place de ea.
— Nu stă niciodată prea mult. Îmi pregătește prânzul și apoi pleacă.
Jonah vru s-o contrazică, dar apoi își dădu seama că exista posibilitatea să
fie adevărat. Situația finanțării se schimbase, fapt care ar fi putut însemna
vizite mai scurte. Trebuia să sune la societatea care îi acorda îngrijire mamei
sale pentru a afla mai multe.
— În regulă. Voi trece eu pe la tine mai târziu. Și o voi ruga și pe Barb să
vină în vizită. Bine? Ei îi face plăcere să te viziteze. O vom invita să ia prânzul
cu noi sau ceva.
Era mereu atent când vorbea despre Barb. Încerca mereu să o facă să
pară o prietenă și nu o femeie pe care o plătise, pentru a păstra aparența că
mama lui încă mai avea prieteni și o viață normală.
— Ar fi trebuit să vină ieri. Mi-ar fi plăcut să o văd.
Jonah rămase blocat pentru o clipă.
— I-ai spus să vină? Ai sunat-o?
— Nu. Credeam că o vei suna tu. Era bosumflată și își plângea de milă. Era
greu să nu te enervezi. N-am mai rămas decât noi doi și am nevoie de tine ca
să ai grijă de mine.
Jonah oftă. O îngrijea de zeci de ani, mai exact de când fugise de Tommy
Sheens și începuse o viață nouă în Lyndhurst.
Deși avea doar zece ani la acea vreme, se simțise extrem de ușurat când
se mutară în Lyndhurst. Tommy nu era violent fizic, decât foarte rar și
probabil că, tocmai de aceea, mamei lui îi fusese atât de greu să-l părăsească.
Abuzul lui era mai mult verbal și emoțional. Îi controlase și îi manipulase
până când mama lui începuse să se îndoiască de propriile ei gânduri, iar
Jonah ajunsese să nu mai aibă pic de încredere în sine și să-l creadă pe tatăl
său atunci când acesta îi zicea că a face tot ce ți se spune este definiția unei
familii iubitoare.
— Mamă, îmi pare rău, dar ieri am lucrat toată ziua, zise Jonah, calm. Dar
o voi suna.
— Poate că nici n-ar trebui să o suni. Poate că nici nu mă mai place.
— Bineînțeles că te place, spuse el. O sun puțin mai târziu. Ne vedem
diseară, bine?
VP - 71
Închise telefonul și rămase întins pentru o clipă, simțind frustrare în toți
mușchii capului și ai brațelor. Și-ar fi dorit să arunce telefonul pe geam. În
schimb, se ridică și căută numărul lui Barb. În loc să o sune, îi trimise un
mesaj. Nu voia să o trezească cu noaptea în cap, dar dacă aștepta până mai
târziu, avea să uite cu desăvârșire.
Luă un prosop de pe calorifer și intră în baie. Stătu în duș mai mult decât
era cazul, fiind consumat de aceleași gânduri despre mama lui, pe care le
avea mereu. Se gândea că era de datoria lui să o salveze de ea însăși, dar nu
știa cum. Se gândea la faptul că nu din cauza lui ajunsese ea în acea stare, ci
din cauza lui Tommy Sheens, care o abuzase încă din ziua nunții.
Până se îmbrăcă în costumul gri închis și își puse cravata albastru
deschis, care reprezenta ținuta lui standard pentru întâlnirile cu presa,
reușise să-și alunge din minte gândurile despre familie. Avea 45 minute la
dispoziție să se pregătească pentru conferința de presă.
Deschise ușa pentru a se confrunta cu ceața și burnița de afară, ceea ce
părea nedrept, dată fiind ziua anterioară, își verifică telefonul înainte de a se
urca în mașina lui, un Mondeo. Nu primise niciun mesaj sau e-mail de la
McCullough. Avea să vorbească la conferința de presă fără a avea raportul
toxicologic, ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, nu era un lucru tocmai
rău. Măcar așa nu avea nimic de ascuns. Nu trebuia decât să le spună că este
vorba despre Aurora și că investigau piste noi.
Spera ca, până la finalul acelei zile, să aibă cu adevărat noi piste de
investigat.
*
Topaz ura ideea de a se afla în casa părinților ei. Ura dezordinea și faptul
că nu se schimbase nimic acolo. Simțea că viața se scurge pe lângă ei, în timp
ce ei stau în bucătăria aceea veche și își beau ceaiul din cănile pătate. Mai
mult decât atât, ura faptul că întoarcerea acasă o făcea să simtă iar copil, o
făcea să-și amintească de persoana care fusese odinioară.
Și apoi mai era și camera Aurorei, care rămăsese camera surorii ei mai
mici. Acum era plină de praf și avea un aspect vechi, dar rămăsese în
continuare decorată cu fluturi și flori, de la cuvertura de pat, până la tavan.
Connor era deja îmbrăcat în echipamentul de alergare și nu părea deloc
deranjat de ploaia constantă și de bălțile noroioase care deveneau tot mai
mari. El își bea cafeaua cu înghițituri mici, iar ea-l privea, în timp ce mama ei
se agita pregătind micul dejun.
Aproape că nu vorbiseră deloc despre Aurora de când plecaseră din
Edinburgh. Pe parcursul zborului au vorbit doar despre lucruri
neînsemnate: despre faptul că trebuiau să se oprească să le cumpere ceva
părinților ei și despre decizia de a dormi sau nu la un hotel în noaptea
VP - 72
următoare.
N-au vorbit nici despre Daniel, Brett, Coralie sau Jojo, deși Topaz murea
de curiozitate să afle ce făceau ceilalți și cum făceau față situației. În plus, și
ea voia să vorbească cu ei. Cu Daniel, care avea să fie înțelegător, cu Brett,
care avea s-o asculte fără a o judeca și chiar și cu Jojo, care probabil că avea
s-o facă să râdă, în ciuda situației.
Connor își termină cafeaua și îi făcu un semn din cap înainte de a pleca. În
general, o săruta înainte de a pleca, dar, dintr-un oarecare motiv, nici măcar
nu era sigură că voia să fie sărutată. Nu se putea abține să nu se gândească la
Aurora și la propriile ei frânturi de amintiri legate de noaptea aceea.
Se simți aproape ușurată când Connor plecă, dar în clipa în care rămase
singură cu mama ei, regretă acel lucru. O înfuria faptul că trebuia să se
prefacă interesată de noul câine al prietenei mamei ei sau de parcarea
magazinului. Se simțea extrem de frustrată de tot.
În cele din urmă, se scuză de la masă sub pretextul unui telefon în interes
de serviciu, deși era încă devreme și anunțase că avea să-și ia concediu. Urcă
scările prost luminate și se îndreptă spre palier. Observă ușa de la camera
Aurorei mișcându-se ușor în adierea creată de geamul deschis.
Șovăi, amintindu-și brusc de o dimineață, foarte devreme, când se
strecurase în casă după o noapte de petrecere cu Coralie și câțiva băieți din
clasele mai mari. Fusese o dimineață mohorâtă, asemenea celei de acum, și
Topaz se simțise dintr-odată lipsită de valoare și folosită. În timp ce urca
scările simțise cum se adunau lacrimi de rușine în interiorul ei.
Apoi ușa Aurorei se deschisese și Topaz tresărise. Sora ei stătea în cadrul
ușii, în cămașa ei de noapte semitransparentă, vaporoasă, din dantelă mov,
care devenise prea scurtă pentru ea odată ce crescuse. Dar pentru o clipă, în
acea lumină slabă, îi păruse diafană și frumoasă, cu ochi mari și luminoși.
— Mă bucur că ești bine, îi șoptise Aurora. N-am putut închide un ochi.
Vrei un ceai? Pot să-l pregătesc într-un vas, pe plită. Așa nu voi trezi pe
nimeni.
Topaz îi analizase expresia feței, așteptându-se să detecteze o urmă de
judecată la adresa ei, dar nu o găsi. Nu fusese decât o ofertă călduroasă.
Întreaga ființă a surorii ei și acea ofertă de confort pur și călduros avură
un efect straniu asupra lui Topaz. Simți că ar putea renunța la acel sentiment
de rușine și că ar putea să fie asemenea Aurorei, cumva.
Nu-și mai dorise niciodată să semene cu sora ei.
— Mersi, răspunsese ea, încercând să-și ascundă emoția din voce. Mi-ar
plăcea să beau un ceai.
În cele din urmă, stătuseră așezate de un capăt și de celălalt al mesei din
bucătărie și vorbiseră despre câțiva dintre profesorii de la școală și își
VP - 73
dăduseră ochii peste cap când veni vorba despre părinții lor.
Topaz nu-și amintea dacă-i mulțumise vreodată Aurorei pentru acea zi,
dar bănui că nu o făcuse. Până se trezise, dorința de a fi plăcută dispăruse,
iar sora ei mai mică își reluase rolul de a reprezenta o rușine pentru Topaz.
Era ciudat să realizeze chiar în acel moment că sora ei nu mai era. Doar
știuse acest lucru de ani buni, dar văzând palierul gol, lipsit de prezența
Aurorei și știind că nu era Aurora cea care deschidea ușa, o făcu să
conștientizeze adevărul.
Se apropie încet de ușa camerei și o deschise. Fluturii, florile și culorile
sălbatice nu-i mai creau o senzație de claustrofobie. Păreau mai degrabă
magnifice. Se plimbă prin cameră, trecându-și degetele peste aripile din voal
și modelele pictate pe pereți.
Apoi se urcă în patul Aurorei și se făcu ghem în jurul pernei a cărei husă
nu mai fusese schimbată.

Presa fusese neobișnuit de pașnică în acea dimineață. Cea mai dificilă
întrebare primită fusese dacă acel caz era tratat drept omucidere. Jonah
avea răspunsul pregătit.
— Nu putem exclude nicio posibilitate în acest stadiu al anchetei, zise el
calm. Mai aveți alte întrebări?
Nu i se mai adresară alte întrebări. Reporterii erau mult prea tineri, nici
nu știau cine fusese Aurora. Coborî calm de pe micul podium și observă cum
unii dintre jurnaliști își scoseseră telefoanele pentru a o căuta pe Aurora
Jackson pe Google, încercând să-și dea seama de proporțiile cazului.
Wilkinson aștepta în spatele încăperii. Era mic și îndesat, îmbrăcat în
haine obișnuite, care-l făceau foarte discret. Îi făcu semn din cap lui Jonah
să-l urmeze.
Jonah se conformă. În general, era bine să ții cont de părerea Comisarului
Șef, chiar dacă acesta nu era implicat direct în anchetă.
Wilkinson își folosi cartela pentru a deschide ușa Departamentului de
Investigații Criminale și îl așteptă.
— Cum se descurcă noul ofițer? întrebă el încet.
— Bine, cred, răspunse Jonah. Aștept să văd cum se descurcă într-un caz
de crimă.
Wilkinson continuă să avanseze prin biroul pe jumătate plin, salutând din
cap câțiva ofițeri. Ocazional, le mai oferea și câte un sumbru „Bună
dimineața”. Se opri în fața biroului său, cu mâna pe ușa din sticlă și îl privi pe
Jonah cu o ușoară compasiune.
— La cât încep interviurile?
— La nouă.
VP - 74
Wilkinson se uită la ceasul de la mână și ridică din umeri.
— Lightman și noul ofițer sunt aici. Se pot ocupa ei de asta. Haide să-mi
dai mai multe detalii despre ce se întâmplă.
Jonah se lăsă condus înăuntru.
— Este surprinzător, nu-i așa, zise Wilkinson, cum se întorc împotriva
noastră niște lucruri care s-au petrecut cu treizeci de ani în urmă!?
— Da, spuse Jonah, întrebându-se dacă trecutul avea același efect asupra
Comisarului Șef pe care îl avea asupra lui. Câți ani să fi avut la acea vreme?
Oare era inspector pe atunci? Jonah nu-l cunoștea chiar atât de bine. Durase
destul de mult până ca cei doi să devină colegi și apoi prieteni. Fusese o
prietenie neobișnuită între fiul unui nomad și băiatul de la școala de stat.
Wilkinson își întoarse scaunul și privi magazinul care se vedea de pe
geamul lui.
— Deci vorbim despre un grup de copii și un stoc de dextroamfetamină.
Credem că fata și drogurile au fost îngropate împreună?
Jonah se mai confruntase cu această întrebare, dar nu putea decât să
speculeze. Modul în care reacționaseră fiecare dintre ei dădea multe de
înțeles. Poate că unul s-ar fi putut arăta șocat, dar nu toți.
— Momentan nu vă pot oferi un răspuns sigur la această întrebare, zise
el. Vreau să obțin raportul toxicologic înainte de a forma o ipoteză. De
asemenea, aș vrea să văd evidențele telefonice pentru membrii grupului.
— Copiii ăștia au fost foarte uniți, continuă Wilkinson pe un ton grav. Au
reprezentat un front unit, ceea ce poate fi considerat destul de incriminator.
Jonah nu-l contrazise, dar se gândi că puteau exista și alte lucruri, în afară
de crimă, pe care acel grup voia să le ascundă. Lucruri care le-ar putea cauza
probleme chiar și treizeci de ani mai târziu. Acest gând îl făcu să simtă o
ușoară anxietate.
Aproape că-l putea auzi pe Comisarul Șef gândindu-se la accesarea
evidențelor telefonice. Era de datoria lui să se asigure că departamentul
acționa în mod legal și corect și să țină piept controlului extern. Făcea tot ce-
i stătea în putință să-și ajute anchetatorii, dar era foarte strict în ceea ce
privea acțiunile pe care el le considera necorespunzătoare.
— În regulă. Cred că accesul la evidențele telefonice este justificat. Nu vei
obține nimic din trecut, dar cel puțin, dacă există complicitate în prezent, vei
ști despre asta.
— Vă mulțumesc, zise Jonah.
— Instinctul ce-ți spune? întrebă Comisarul Șef.
— Că este posibil să dureze o vreme până să reușim să elucidăm misterul,
zise Jonah, schițând un zâmbet. Momentan nu pot fi mai exact.
— Încerci să rămâi neutru, înțeleg, zise Wilkinson. Ar fi indicat să
VP - 75
suspenzi momentan ancheta din Portul Portsmouth International. Dacă nu
mai apare ceva, cazul Aurorei va reprezenta o prioritate în viitorul apropiat.
— Da, domnule, răspunse el, gândindu-se la toate săptămânile în care
echipa lui lucrase la acel caz. Dar deja nu mai era interesat de ancheta aceea.
Fusese atras înapoi în misterul dispariției Aurorei. Ieși din birou, în agitația
Departamentului de Investigații Criminale.

Telefonul lui Topaz sună cât ea se afla încă în patul Aurorei. Văzu că o
suna Coralie și se gândi să ignore apelul. Dar Coralie era genul insistent,
drept pentru care, de cele mai multe ori, era mai bine să adreseze problema
pe moment.
Topaz răspunse.
— Bună, drăguțo, zise Topaz pe un ton cât mai obișnuit.
— Mi-am rezervat bilet de tren spre Southampton, spuse Coralie, în loc de
salut. Vocea ei era mai încordată decât de obicei și părea nefericită.
— Serios?
— Voi sta la Hotel Regent. Tati stă adesea în apartamentul de acolo.
Evident că avea să stea acolo. Coralie era genul care voia tot: tot ce era
mai scump, mai extravagant și care-i aducea cel mai înalt statut. Și tatăl ei,
care rămăsese tot Tati deși avea 85 ani, îi oferea tot.
— La ce oră ajungi? Eu și Connor am putea veni pe la tine mai târziu să
bem ceva, dacă vrei, se oferi ea. Cel puțin ar fi avut o scuză să iasă din casă.
— De ce nu mi-ai spus? întrebă Coralie, ignorând propunerea.
— Ce anume, drăguțo?
— Că au găsit-o pe Aurora. Vocea lui Coralie trăda o notă de durere.
— Îmi pare rău, răspunse Topaz. Nu era capabilă să pară sinceră. Nu am
putut să mă gândesc la asta…
— Dar aș fi putut veni aseară, zise Coralie. Aș fi putut fi acolo să-ți ofer
sprijin.
— Da, știu. Mi-ar fi plăcut să fii aici. Se lăsă un moment de tăcere. Ai
vorbit cu ceilalți?
— Da, l-am sunat pe Benners. Coralie oftă. Tot spunea că nu poate vorbi
despre asta. Părea stresat. Cred că poliția îl agasează.
— Dumnezeule, nu iar, spuse Topaz. Probabil că în orice clipă vor începe
iar să-l agaseze și pe Connor.
— Acum este un profesor cu renume. Se vor purta frumos cu el.
— Dar îl vor judeca pentru persoana care era atunci, nu pentru persoana
care este acum, o contrazise Topaz.
— Ei bine, ar fi trebuit să fie mai puțin agresiv.
— Coralie! o repezi Topaz.
VP - 76
— Ai impresia că sunt răutăcioasă, zise ea, agitată. Dar știi prea bine cum
era la acea vreme. Știi foarte bine. Și era obsedat de tine.
— Nu, mă iubea, spuse Topaz ferm.
— Cu toții te iubeam! replică Coralie. Și pe vremuri eram și noi importanți
pentru tine. Acum nu mai există decât el.
— Sunteți în continuare importanți pentru mine, răspunse Topaz. Dacă v-
am dezamăgit, îmi pare rău. Dar nu este o idee prea bună să vorbim despre
asta acum.
Amorțeala începea să dispară, fiind înlocuită de furie. De ce spunea
Coralie toate acele lucruri fix în acel moment? Parcă ar fi avut un senzor
pentru momentele în care Topaz se simțea vulnerabilă și alegea să atace
tocmai atunci.
— Cu ce te are la mână? întrebă Coralie, ignorându-i răspunsul. De ce s-a
schimbat totul în acea noapte? S-a întâmplat ceva după ce am mers la
culcare?
— Du-te dracului, Coralie, zise Topaz, tremurând de furie. Cum îți
permiți? Tocmai tu! Nu! Știi ceva? Mi-a ajuns.
Încheie convorbirea și aruncă telefonul de perete. Acesta ricoșă și ateriza
pe covorul pastel, aparent intact.
— Du-te dracului! repetă ea, după care izbucni în hohote de plâns care-i
zguduiră tot corpul, simțindu-se plină de furie și mâhnire.
Auzi pe cineva urcând scările și trecând pe palier spre camera ei. Sperase
că aveau s-o lase în pace.
Dar apoi auzi pași îndreptându-se spre ușă și vocea tatălui ei.
— Topaz, ești acolo?
Probabil că știa că era acolo, dat fiind faptul că plânsul ei era destul de
perceptibil.
Ea nu scoase niciun cuvânt și ușa se deschise încet.
— Pleacă, zise ea și se întoarse cu spatele la el.
— Îmi pare rău, spuse Tom, dar nu plecă imediat. Făcu câțiva pași și își
puse mâna pe umărul ei. Sunt aici pentru tine, dacă… dacă vrei să vorbești
cu cineva. În regulă?
Topaz nu se întoarse, dar dădu din cap.
Tom plecă după câteva clipe. Îl auzi închizând ușa în urma lui și doar
după aceea își înfundă iar fața în pernă.
Telefonul ei mai vibră o dată, puțin mai târziu. Știa că era un mesaj de la
Coralie. Topaz regreta că nu fusese mai aspră cu fosta ei prietenă, că nu o
rănise mai tare. Cel mai probabil, Coralie își cerea scuze, așa cum făcea
mereu. Momentele ei de anxietate nu durau niciodată prea mult.
Topaz ridică telefonul pentru a citi mesajul, dar nu era o scuză din partea
VP - 77
lui Coralie.
Când ajung, voi merge să vorbesc cu poliția. Cred că sunt o grămadă de
lucruri care li s-ar părea interesante.
Vru să arunce iar telefonul, dar se abținu. Scrise un mesaj cu mâinile
tremurânde.
N-ai decât să le spui ce vrei. Mă doare în cur. Nu va crede nimeni poveștile
tale de psihopată.
Cuvintele erau curajoase și probabil stupide, dar și-ar fi dorit să fie
adevărate.

Înainte ca Jonah să apuce să închidă ușa biroului lui Wilkinson, se trezi cu
Lightman lângă el. Jonah observă carnețelul și pixul și se întrebă de la ce oră
se afla Lightman la birou. Arăta imaculat, ca întotdeauna.
— Brett Parker a ajuns deja. L-am rugat să aștepte în Camera de
Interogatoriu nr. 4, zise Lightman.
— Mulțumesc!
— Înainte de a intra, am luat câteva notițe din rapoartele cazului. Am citit
interviurile inițiale luate în primele trei zile de la deschiderea cazului de
persoană dispărută. Și am descoperit câteva lucruri interesante, care au fost
scoase în evidență de anchetatorii de la acea vreme.
— Spune-mi.
— Atât Connor Dooley cât și Jojo Magos au menționat faptul că Aurora s-a
dus să înoate la un moment dat, pe parcursul serii. Din declarația lui Jojo
reiese faptul că fusese ceva obișnuit, dar ulterior, Connor a declarat că sora
Aurorei era „încă furioasă pe ea pentru că se dusese singură să înoate”.
Ceilalți nu au menționat acest lucru, dar Daniel Benham a declarat că toți își
făceau griji pentru ea și că încercau să o protejeze. Citez: „ne agitam și dacă
nu o mai vedeam. Nu înțeleg cum am putut permite să se întâmple așa ceva”.
Jonah zâmbi. Era tipic pentru Lightman să analizeze totul în mod riguros,
cu grijă, verificând toate informațiile. Niciunul dintre colegii lui nu avea nici
pe aproape o astfel de capacitate de analiză detaliată.
— Deci, rezumă el, îndreptându-se spre camera de interogatoriu, a plecat
singură o vreme, ceea ce i-a făcut pe toți să se îngrijoreze. Nu știm ce a făcut
în acel timp sau dacă vreunul dintre ei a urmărit-o. Și nu s-au făcut prea
multe demersuri pentru a investiga această pistă în ’83.
— Cred că merită să-i întrebăm despre asta, spuse Lightman.
— Altceva?
— Ar mai fi câteva chestiuni, precum faptul că Topaz Jackson și Coralie
Ribbans au părăsit locul de campare în urma unui conflict cu Daniel Benham
și Connor Dooley.
VP - 78
— În ce sens?
— Au plecat în pădure o vreme.
Jonah dădu din cap.
— De ce s-au certat? Cunoaștem detaliile?
— Da. Amândouă i-au acuzat pe Connor și Daniel că nu erau de acord cu
prezența lui Brett. Dar în declarația lui, Daniel Benham a spus că nu fusese
mare scofală și că nici măcar nu fusese cu adevărat o ceartă. Eu unul aș fi
interesat să aflu mai multe despre acea dispută. În plus, Topaz Jackson a
rămas singură. Conform spuselor lui Coralie, aceasta a lăsat-o singură pe
Topaz pentru „a-i oferi puțin spațiu”. Aparent, aceste evenimente coincid cu
perioada de timp în care Aurora înota. Aș vrea să știu dacă nu cumva s-a
întâlnit și s-a certat cu sora ei.
Lightman se opri în dreptul biroului său și Jonah se opri și el. Încerca să-și
organizeze aceste informații în minte. Se întreba ce ar fi putut păți o fată de
paisprezece ani în pădure care să conducă la moartea ei.
Geanta lui Hanson atârna de spătar, deși scaunul în sine era gol. O’Malley
se afla la biroul următor, înconjurat de hârtiile lui dezordonate. Își ridică
privirea, dădu din cap spre Jonah și se întoarse la citit cu preocuparea unui
om care construia ceva.
— Mulțumesc, îi spuse Jonah lui Lightman, luând o hârtie din mâna lui.
Cine merge să ia cafea?
Lightman dădu din cap și se întoarse, în timp ce O’Malley strigă:
— Eu vreau cu zahăr azi, cel puțin două pliculețe.
— N-ai voie zahăr, strigă Lightman spre el, iar O’Malley clătină din cap.
— Mersi, Mami!
Hanson reapăru în peisaj, entuziasmată.
— Juliette, zise Jonah, mă duc să vorbesc cu Brett Parker. Domnall mă va
asista și vreau ca tu să vii și să urmărești de afară. Observă ce se întâmplă și
spune-mi părerea ta după aceea.
Nu se putu abține să nu zâmbească când îi văzu expresia nerăbdătoare.
— Da, domnule.
Jonah se învârti o clipă în jurul lui O’Malley.
— Ce faci acolo?
O’Malley îl privi.
— Ah, încă nu sunt sigur dacă este ceva important. Dar pot veni să-l
interogăm pe Brett Parker, desigur.
— În regulă, Ben. Aș vrea să fii și tu prezent în camera de observație.
Hanson reveni după câteva momente și Jonah îi conduse pe toți trei
înspre camera de interogatoriu. Era conștient de faptul că Wilkinson ura
modul acela de utilizare a resurselor – patru polițiști pentru un singur
VP - 79
interviu. Dar nemulțumirile comisarului șef nu aveau prea multă
însemnătate. La urma urmei, Wilkinson voia rezultate. În general, îl lăsa pe
Jonah să-și vadă de treabă așa cum considera de cuviință.
— Ești pregătit? îl întrebă Jonah pe O’Malley, aruncând o privire spre
locul în care aștepta Brett Parker. Purta un costum gri deschis și o cămașă
albă, fără cravată. Era suficient de bronzat pentru a părea sănătos chiar și în
lumina artificială din secție. Expresia lui era plictisită, dar lovea ritmic cu
călcâiul în podea.
— V-ați gândit la ce ați vrea să-l întreb? zise Sergentul.
— Orice îți vine în minte, spuse Jonah. Dar haide să nu-l speriem încă. Îi
aruncă o privire lui Hanson. Juliette, vreau să aștepți zece minute și apoi să
intri și să spui că sunt chemat.
Hanson îl privi întrebătoare.
— În regulă, zise ea și dădu din cap. Zece minute.
Jonah deschise ușa și intră, lăsându-l pe O’Malley să-l urmeze.
Brett Parker păru ușurat să-l vadă. Dădu din cap în semn de salut și zâmbi
ușor.
— Suntem pregătiți, domnule Parker, spuse Jonah. Vă mulțumesc că ați
venit.
Jonah se așeză pe scaunul cel mai apropiat de ușă și îl lăsă pe O’Malley să
se așeze pe celălalt.
— Nu este nicio problemă. Mă bucur să fiu de ajutor.
Jonah îl privi. Observă o urmă de transpirație pe fruntea lui, iar ochii îi
păreau uscați și obosiți.
— Vă deranjează dacă înregistrăm acest interviu? întrebă Jonah.
— Nu, nu. Este în regulă.
Jonah introduse o casetă nouă și apăsă butonul reportofonului.
— Aici Inspector Șef Jonah Sheens, asistat de Sergent Domnall O’Malley,
iar persoana chestionată este domnul Brett Parker. Domnule Parker, vreau
să parcurgem câteva detalii.
— Desigur. Brett se aplecă în față și își puse mâinile pe masă.
— Conform declarațiilor inițiale date de Connor Dooley și Jojo Magos,
Aurora nu a stat toată seara la locul de campare. Cât timp s-au făcut
pregătirile și s-a gătit cina, ea a mers să înoate.
Brett privi în gol, încercând să-și amintească evenimentele petrecute cu
treizeci de ani în urmă.
— Da, nu… nu sunt sigur când a plecat, dar într-adevăr s-a dus să înoate.
Vorbisem despre asta mai devreme în acea zi și cred că ea începuse să se
plictisească.
— Dumneavoastră nu ați mers cu ea? întrebă Jonah.
VP - 80
— Nu. Nu, nici nu am văzut-o când a plecat. A mers singură.
Jonah dădu din cap.
— Vă amintiți cât timp a lipsit?
Se lăsă un moment de tăcere, apoi Brett clătină ușor din cap.
— Chiar nu știu… Este posibil ca atunci să fi știut. Poate ar trebui să
verificați declarația mea originală.
— Nu ați menționat acest lucru în declarația originală.
Jonah așteptă, cu o expresie neutră, în timp ce Brett se gândea.
— Ah… Eu… nu știu de ce nu am spus nimic despre asta. Nu-mi amintesc.
Îmi pare rău.
— Este în regulă, vă mulțumesc. Jonah se uită prin cameră și apoi reveni
asupra lui Brett. Vă amintiți dacă restul membrilor din grup au fost
îngrijorați în privința ei? Dacă era cineva supărat din cauza dispariției ei?
— Cred… cred că da. Nu-mi amintesc exact, dar… da. Cred că Topaz era
puțin îngrijorată. Da, era. Pentru că îmi amintesc că a certat-o puțin pe
Aurora când s-a întors.
— Și sunteți sigur că se dusese să înoate? întrebă O’Malley.
— Da.
— Dacă nu vă supărați că întreb, cum de sunteți atât de sigur?
— Ei bine, avea părul ud, răspunse Brett. Și tremura.
— Vă amintiți dacă a plecat cineva în căutarea ei?
Brett clătină din cap.
— Nu. Nu cred. Bănuiesc că toți credeam că avea să se întoarcă în orice
clipă. Și apoi, când ești puțin băut, este… greu să-ți dai seama cât de repede
trece timpul.
— Cam cât de beat erați? întrebă Jonah.
— Dumnezeule, zise Brett, râzând agitat. Asta-i una dintre cele mai grele
întrebări… Nu cred că eram chiar mort de beat, pentru că vorbeam, dansam
și râdeam și nu am căzut din picioare.
— Ce ați băut?
— În mare parte, votcă.
— Goală?
— Dumnezeule, nu, zise Brett, făcând o grimasă. Combinată cu apă tonică
și suc de portocale.
— Doar atât? întrebă Jonah, aruncând o privire spre notițele
indescifrabile ale lui O’Malley.
— Cred că da, spuse Brett. Cineva adusese rom și cred că am băut și un
pahar de rom cu Cola. Dar este mult prea dulce, nu-i pe gustul meu.
— Și nu beți bere?
— Nu. Mi se pare că are un gust oribil și mai are și o grămadă de calorii,
VP - 81
zise Brett. Faptul că nu beau bere a reprezentat mereu o problemă, din
punct de vedere social.
O’Malley râse.
— Dumnezeule, dacă ați fi crescut în Kilkenny, ați fi fost ars pe rug pentru
asta.
— Dar ceilalți au băut în mare parte bere, nu-i așa? continuă Jonah.
— Da, așa este, aprobă Brett. Până și Aurora a băut puțină bere, dar ceva
mai târziu. S-a dus ceva muncă de convingere cu ea.
— Cine a convins-o? întrebă O’Malley.
— Toți, într-o anumită măsură, zise Brett, ușor jenat. Este… În general,
când ești relaxat și te distrezi, dacă vezi că o persoană din grup nu se simte
bine, acest lucru te irită. Cred că am împins-o cu toții de la spate. Eram
adolescenți, deci consideram că nu avea cum să se distreze fără să bea
alcool.
— Și vi s-a părut că după ce a băut s-a distrat?
— Da, eu așa cred, răspunse Brett. După ce s-a întors de la înot era mai
tăcută. Probabil că îi era frig, dar făcuserăm un foc mare și cred că s-a
încălzit.
— Și apoi ați convins-o cu toții să bea câteva beri, zise O’Malley, ceea ce a
ajutat.
— Da, eu așa cred, răspunse Brett. Se încruntă ușor. Nu cred că-i era ușor
să se simtă în largul ei. Unii erau cu băutura, alții cu drogurile.
— Dar nu și dumneavoastră? întrebă O’Malley.
— Nu, eu nu. Am… am încercat puțin. Mi s-a părut că mă face să arăt ca un
idiot. Dar oricum, am luat foarte puțin, spre deosebire de ceilalți, și nu am
tras tot pe nas. Eram mult prea preocupat de sănătatea mea. Și dacă s-ar fi
aflat că luasem droguri… cariera mea s-ar fi încheiat înainte de a începe.
— Deci Aurora ieșea în evidență, continuă Jonah.
— Da. Era clar că nu mai băuse alcool niciodată. Și, instinctiv, simțea că
nu face parte din grup.
— Dar v-ați străduit cu toții să o faceți să se simtă binevenită? întrebă
O’Malley.
— Da. Da, eu așa consider. Brett dădu din cap. Poate cu excepția lui
Coralie, care nu se prea înțelegea cu lumea, în general. Și Topaz, pe care sora
ei o cam enerva. Dar în rest, toți am vorbit cu Aurora. Nu a fost lăsată
singură. Nu a fost… Nu a plecat pentru că am ignorat-o. Grupul acela nu era
deloc răutăcios sau crud. Toți sunt niște oameni de treabă. Avea ochii ușor
strălucitori și Jonah dădu din cap.
— Am discutat ceva mai devreme despre drogurile, care știm din mai
multe surse că îi aparțineau lui Daniel Benham, zise Jonah, schimbând
VP - 82
subiectul. Nu ați discutat niciodată despre posibilitatea de a merge înapoi
după ele, pentru a le recupera?
— Ei bine, nu erau ale noastre, zise Brett. Daniel a spus că avea să rezolve
problema la momentul potrivit, dar bănuiesc că nu a făcut-o. Ridică ușor din
umeri.
Se auzi un ciocănit la ușă și Hanson intră în încăpere.
— Domnule?
Jonah se ridică.
— Vă rog să mă scuzați un minut.
Părăsi încăperea și închise ușa în urma lui. Hanson era încruntată, dar
Lightman era concentrat pe Camera de Interogatoriu.
— Suntem de acord cu ce a declarat până acum? întrebă Jonah.
— Există câteva variațiuni, răspunse Lightman. Topaz, Benners și Coralie
au spus în repetate rânduri că Aurora nu a băut deloc. Iar Jojo a declarat, la
un moment dat, că Aurora s-a dus la culcare mai repede, pentru că se simțea
singură.
— Deci în versiunea lui Brett, toată lumea era foarte drăguță, dar el își
amintește ceva diferit în ceea ce privește alcoolul. Își întoarse privirea spre
Hanson, care urmărise schimbul de replici cu o ușoară îngrijorare. Juliette,
tu ce părere ai?
— Mă întreb… Ei bine, eu nu cred că răspunsurile lui legate de partea cu
înotul sunt foarte convingătoare. Își amintește că avea părul ud și că
tremura, dar nu-și amintește cât timp a fost plecată. După părerea mea,
limbajul corpului lui spune altceva. Eu cred că știe exact cât a lipsit. Și nu ne-
a confirmat că s-a aflat la locul de campare în acel interval de timp,
indiferent dacă a fost plecat cu ea sau nu. Suntem siguri că s-a aflat la locul
de campare, împreună cu restul grupului, în tot acel timp? Sau poate că a
urmărit-o și au avut un fel de altercație?
— Bune întrebări, aprobă Jonah. Le vom adresa la momentul potrivit.
— Nu-l veți lua la întrebări acum? întrebă Hanson, uitându-se ba la el, ba
la Lightman.
— Nu, spuse Jonah. Trebuie să ne întâlnim cu Daniel Benham peste cinci
minute. Îi voi acorda lui Brett niște timp de gândire. Nu pleacă nicăieri.
Hanson dădu din cap și schiță un zâmbet.
— În regulă.
Jonah se întoarse în Camera de Interogatoriu.
— Din păcate va dura o vreme, spuse el cu regret. Îmi cer scuze că trebuie
să așteptați. Vă putem oferi o cafea sau un ceai?
121

VP - 83
— Da, zise Brett, zâmbind ușor. Da, aș aprecia enorm dacă mi-ați putea
aduce un ceai.
— Sergent, faci dumneata onorurile? Și apoi, voi avea nevoie de tine
câteva minute.

VP - 84
14. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 22:45

La 22:45, Benners deja trăgea o liniuță pe nas. Topaz se aplecă deasupra


lui, cu o mână pe umărul lui și-i spuse:
— Haide, pregătește-mi și mie una.
Aurora stătea mai departe, lângă o grămăjoară de frunze din apropierea
focului. Se simți ușor dezamăgită de el, deși știuse că drogurile îi aparțineau.
Îi venea greu să creadă că acolo se ajunsese.
Dintr-odată, se auzi un bum din casetofonul portabil al lui Connor. Era un
sunet neclar de bas, pe care Aurora nu-l recunoscu. Peste acesta, se auzea un
sunet electronic și o voce schimbătoare, răgușită.
Apoi auzi un zgomot lângă ea, un foșnet în grămăjoara de frunze. Aurora
rămase fără aer și se dădu înapoi.
Jojo se ghemui lângă ea, cu sticla de bere în mână.
— Ce s-a întâmplat?
— Este… Aurora arătă cu degetul spre frunzele care se mișcau și Jojo se
apropie de ele. Luă unul dintre bețele folosite pentru a ațâța focul și ridică
cu grijă câteva frunze, apoi rânji.
— Este un arici, zise ea. Uite!
Forma ciudată, cu spate butucănos ieși la iveală, în timp ce încerca să se
îndepărteze de focul de tabără. Aurora îl urmări dispărând în întuneric.
Inima îi bătea puternic.
— Ești bine? întrebă Jojo.
— Da, scuze, spuse Aurora, încercând să râdă în timp ce își relua încet
locul. Era extrem de recunoscătoare pentru faptul că muzica și drogurile
mascaseră momentul ei penibil. Ce prostuță sunt.
— Nu-i adevărat. Frica este o reacție normală. Uneori, chiar ai nevoie de
ea pentru a fi pregătită atunci când se întâmplă ceva rău și este cazul să-ți fie
frică. Dacă ar fi fost o viperă, în loc de un arici? Dacă nu te-ai fi mișcat
repede, te-ar fi putut mușca. Jojo se lăsă pe vine lângă ea. Pentru asta este
bună frica.
Nu se mai uita la Aurora. Părea să vorbească despre cu totul altceva.
— Jojo! strigă Benners. Haide!
Jojo se ridică și înaintă pe lângă foc spre Benners. Se aplecă peste aragaz
și trase din țigara de foi a lui Benners. Brett se afla fix în spatele ei, râzând în
VP - 85
timp ce-i ștergea lui Topaz urmele de praf de la nas.
Aurora simți un fior de frică. Toți aveau să se drogheze și aveau să devină
persoane complet diferite în următoarele ore. Nu doar beți, dar și drogați.
Diferiți.
Muzica se schimbă, devenind mai alertă și antrenantă.
Benners se ridică, strigând:
— Mișto piesă!
Se lăsă pe călcâie și îi întinse o mână lui Topaz. Aurora o văzu pe sora ei
clătinând din cap, zâmbind cu șiretenie și luând-o pe Coralie de mână.
Corpurile lor erau lipite și se mișcau în tandem, într-un număr bine exersat.
Topaz se întoarse cu spatele și începu să-și miște șoldurile dintr-o parte în
alta. Își îndoi genunchii pentru a se lăsa mai jos cu fiecare mișcare și apoi se
ridică treptat. Parcă ar fi ascultat altă muzică; o melodie mai lentă și mai
senzuală.
Aurora observă expresia de pe fața lui Brett. Îl privea, în timp ce el le
urmărea pe Topaz și pe Coralie. Își dădu seama că și Connor rămăsese
nemișcat. Deși spectacolul nu îi era dedicat lui, reacția era aceeași. În cele
din urmă, Aurora se sătura de acele priviri flămânde și merse să cotrobăie
după bezele în plasele cu mâncare.

VP - 86
15

Hanson nu se afla pe coridor când Jonah reveni.


— Domnișoara ofițer s-a plictisit deja de tehnicile mele de interogare?
întrebă el.
— Au ajuns Topaz Jackson și Connor Dooley, îi răspunse Lightman. A
mers să vorbească cu ei. În curând s-ar putea să întâmpinați o problemă de
coordonare. Conform spuselor sergentului de serviciu, Topaz Jackson vrea
să afle ce se întâmplă.
Jonah aruncă o privire spre ceas. Mai erau trei minute până la ora
programată pentru următorul interviu.
— Daniel Benham a ajuns?
— Încă nu.
Jonah ezită înainte de a hotărî să continue interviurile cu persoanele
prezente.
— Mă voi duce să vorbesc cu Topaz și Connor, zise Jonah. S-ar putea să
trebuiască să-i separăm dacă se vor arăta indignați, dar momentan n-am de
gând să-i tratez ca pe niște suspecți. Ai putea să-l întâmpini tu pe Benham,
când ajunge? Eventual oferă-i o cafea.
— Da, domnule.
— Apoi vino iar în camera de observație pentru a urmări interviul cu
Topaz și Connor. Îi voi băga în Camera de Interogatoriu nr. 1 dacă este
liberă.
Fu cuprins de curiozitate când văzu trei siluete prin peretele din sticlă al
biroului. Nu-i mai văzuse pe Topaz sau Connor de mai bine de cincisprezece
ani. Din câte auzise Jonah, Connor devenise foarte respectabil, ascunzându-
și tatuajele sub cămăși și robe academice. De asemenea, aflase că Topaz își
șocase profesorii cei frustrați, devenind extrem de dedicată învățăturii. În
cele din urmă, se concentrase pe management și excela în domeniu. Jonah
realiză că toți deveniseră oameni de succes. În cazul lui Brett era de așteptat,
dar și ceilalți reușiseră să devină ceva în viață. Cu excepția lui Jojo, toți
dețineau titluri importante: olimpic, profesor universitar, politician… Oare
Coralie cu ce se ocupa în prezent? Mass-media? Probabil ceva legat de modă,
se gândi el.
Jonah nu era sigur de ce i se părea atât de surprinzător succesul lor. Poate
pentru că pierderea lăsa un fel de amprentă pe care o purtai cu tine toată
viața și cu toate acestea, Topaz și Benners se transformaseră din elevi leneși

VP - 87
în studenți dedicați, din adolescenți anti-sistem în adulți pro sistem. Acest
lucru îl făcea pe Jonah să se întrebe dacă dorința de a avea un statut
important reprezenta un semn de sănătate sau, mai degrabă, chiar amprenta
pe care o căuta.

— Ce părere ai despre el? întrebă O’Malley.
Hanson îi aruncă o privire lui Brett, care se juca cu telefonul.
— Greu de spus, momentan. Cred că nu ne spune adevărul său, cel puțin,
nu tot adevărul… Dar, la urma urmei, nimeni nu spune tot adevărul.
O’Malley râse.
— Mă refeream la șeful nostru.
— Ah! Hanson simți cum roșește ușor. Pare grozav. Și deștept. Sper că las
o impresie bună.
— Ah, te descurci bine. O’Malley dădu din cap. Continuă să fii atentă și nu
vei avea probleme.
Hanson îi zâmbi jenată și se întoarse în birou. Oftă și își porni
calculatorul. Nimeni nu-i dăduse ceva specific de făcut. Drept urmare, se
gândi că era cazul să-și îndrepte atenția spre hârțogărie.

Lui Jonah îi era greu să-și ia ochii de la Topaz. Pe de o parte, era un joc de
memorie. Jonah nu observa decât niște mici schimbări față de fata
amețitoare de cincisprezece ani care odinioară juca pe degete jumătate
dintre băieții din școală. Părul ei negru, lung și lucios, ochii mari, albastru
deschis, fără aproape niciun rid și buzele proeminente arătau aproape la fel.
În plus, avea o siluetă de școlăriță. Picioarele ei goale erau în continuare
bronzate și netede și avea abdomenul plat sub rochia albă, mulată. Doar
expresia i se schimbase. Își pierduse privirea aceea sigură de ea, care flirta
constant. Părea mai nestatornică și nesigură.
În schimb, pe Connor aproape că nu-l recunoscu. Silueta lui firavă
devenise musculoasă, părul tuns zero fusese lăsat să crească într-o coamă cu
cărare pe o parte, iar onduleurile ușoare erau în mare parte grizonante. În
plus, își lăsase o barbă tunsă scurt și purta un sacou bleumarin. Tot aspectul
lui sugera privilegiu și educație. Nu mai exista nicio urmă a băiatului volatil
și furios, al cărui tată îl bătea ocazional.
Jonah se făcu comod în camera de interogatorii. O clipă mai târziu intră și
O’Malley și își trase un scaun.
— Îmi pare rău pentru veștile triste despre Aurora, începu Jonah. Ne-am
fi dorit ca această poveste să aibă un alt deznodământ.
— Am putea să încetăm cu părerile de rău? întrebă Topaz cu vocea
gâtuită. Am avut parte de cincisprezece minute de păreri de rău. Vreau să
VP - 88
știu ce se întâmplă. Ați aflat cum a murit? A fost ucisă?
Jonah clătină ușor din cap și încercă s-o liniștească.
— Încă nu știm răspunsul la această întrebare. Speram ca voi doi să ne
puteți ajuta în această privință.
Topaz făcu o grimasă.
— Mai mult decât v-am ajutat acum treizeci de ani, când am fost târâți
aici pentru nenumărate interviuri și tot nimic?
— În prezent, deținem ceva mai multe informații, îi spuse Jonah încet.
Aruncă o privire spre reportofon. Vă deranjează dacă înregistrez acest
interviu?
Topaz se încruntă.
— Nu sunt sigură că îmi place ce sugerați.
Connor se aplecă și își puse mâna peste a ei.
— Eu nu am nicio problemă cu asta, zise Connor. Vocea lui reprezenta cea
mai mare surpriză pentru Jonah. Nu mai avea urmă de accent irlandez din
Southampton. Acum avea tonul și pronunția specifică elitei societății din
Edinburgh.
Buzele lui Topaz se mișcară în timp ce se gândea. Își mușcă buza de jos și
oftă ușor.
— În regulă. Puteți înregistra.
Stătu încordată până fu pregătită caseta și se făcură prezentările. Apoi
spuse repede:
— Spuneți-mi ce se întâmplă.
Jonah își privi mâinile și apoi dădu din cap. Hotărî că șocul s-ar putea să-i
ajute.
— Aurora a fost găsită îngropată în ascunzătoarea de droguri despre care
știați cu toții. Cauza decesului nu a fost încă confirmată.
Se lăsă un moment de tăcere, după care Topaz vorbi tăios.
— Ce căuta acolo? Ce i s-a întâmplat?
Jonah își îndreptă privirea spre Connor. Acest bărbat complet schimbat îl
punea pe gânduri. În timpul școlii, Jonah fusese precaut în ceea ce-l privea
pe Connor din cauza crizelor violente ale acestuia, dar, în același timp, era
conștient de faptul că băiatul proteja întotdeauna fetele din grup. Aproape
că era de modă veche în privința sistemului de valori. Apăra virtutea,
onoarea și fragilitatea fetelor. Într-un fel și tatăl nenorocit al lui Jonah
împărtășea aceleași principii.
— Încercăm să aflăm ce i s-a întâmplat, spuse Jonah. Dar avem nevoie de
ajutorul vostru. Vreau să știu cum a ajuns Aurora să-și petreacă timpul cu
prietenii dumneavoastră. O invitase cineva anume? Poate chiar
dumneavoastră?
VP - 89
Preț de o clipă, Topaz rămase tăcută. Jonah observă privirea scurtă pe
care i-o aruncă lui Connor și ușoara mișcare a gurii.
— Cu toții am invitat-o, zise Connor.
Topaz oftă ușor.
— Mai mult ceilalți. Eu nu voiam să vină. Știu că… nu-i frumos. Era sora
mea. Dar la acea vreme, consideram că mă făcea de rușine. Consideram că
toată familia mea mă făcea de rușine. Erau un grup de hipioți care n-aveau
habar despre lumea modernă.
Jonah dădu din cap.
— Faptul că nu o voiați pe sora dumneavoastră acolo nu reprezintă o
crimă.
— Știu asta, spuse Topaz, privind fix masa. Dar nu am căutat-o. Nu m-am
asigurat că este bine. Eram prea preocupată să mă distrez…
Jonah tăcu, apoi întrebă:
— Vă amintiți care a fost prima persoană care a venit cu propunerea? Era
vreunul dintre voi foarte dornic să vină și Aurora?
Topaz clătină din cap.
— Cred că toți o compătimeau. La școală era destul de singuratică.
Jonah îl lăsă pe O’Malley să-și noteze ceva și întrebă:
— Nu considerați că vreunul dintre băieți era interesat de ea în mod
special, că pusese ochii pe ea? Îmi cer scuze că vă întreb acest lucru de față
cu soțul dumneavoastră, dar îl includ și pe el în întrebare.
Expresia lui Topaz se schimbă imediat într-una de revoltă.
— Nu, nu cred asta. Era atât de… atât de caraghioasă și copilăroasă. N-
aveau cum să fie interesați de ea.
Jonah era conștient că Connor o urmărea pe Topaz și nu pe el.
— Dar sora dumneavoastră era o fată frumoasă, insistă Jonah. Pentru
unii, naivitatea ei n-ar fi reprezentat un impediment. Ba chiar este posibil să-
i fi atras.
— Cum puteți spune așa ceva? Este oribil, zise Topaz.
— Atunci ce părere aveți despre Daniel Benham? continuă Jonah. El era
doar cu doi ani mai mare.
Topaz clătină din cap și râse aspru.
— Uitați cum stă treaba, ea nu era deloc atractivă sau interesată de sex.
Nu avusese niciodată un iubit și nici măcar nu fusese la o întâlnire. Nu făcea
altceva decât să piardă vremea privind plantele și florile. Asta până pe la
începutul anului acela, când devenise ceva mai puțin stângace și începuse să
devină mai drăguță. Dar nu se afla pe radarul nimănui. Nici măcar puțin. Și
oricum, nici atunci nu ai fi putut spune că era sexy. Era drăguță și aeriană,
copilul tipic al unui cuplu de hipioți. Era sora mea mai mică și nu era vânată
VP - 90
de nimeni.
Jonah nu răspunse imediat. Își coborî privirea spre notițe, simțind o
dorință ciudată de a o contrazice, de a-i spune că de fapt băieții erau
fascinați de Aurora, chiar dacă nu știau ce să facă în acea privință.
Acel moment de tăcere fu suficient pentru a-i distruge certitudinea lui
Topaz.
— Ați găsit ceva? întrebă ea. A fost… a fost…?
Jonah scoase un sunet neutru și atenția i se îndreptă spre Connor, care își
puse brusc mâna în cap. Connor părea să se simtă complet inconfortabil.
— Încă nu s-a confirmat nimic. Nu am primit încă rezultatele analizelor
realizate asupra locului. Vă mai aduc niște cafea? întrebă Jonah, uitându-se
la cei doi.
— Cred că suntem bine, zise Connor cu vocea sugrumată.
Jonah dădu ușor din cap și îi lăsă puțin singuri. Simți privirile lor ațintite
asupra lui în timp ce părăsea încăperea.
*
Benham părea agitat. Mai agitat decât restul, cel puțin aceasta era
impresia pe care i-o lăsa lui Jonah. Era palid și ochii îi fugeau dintr-o parte în
alta a camerei. În plus, era transpirat și părea bolnav.
Avocata stătea calmă lângă el. Avea maxilarul ridicat și părea ușor
agresivă. Avea în jur de 40 ani, era îndesată și purta un costum făcut la
comandă, o brățară Pandora și un ceas cu diamante. Părea genul de avocat
pe care majoritatea persoanelor interogate de Jonah nu și l-ar fi permis.
După ce făcu prezentările, Jonah rămase tăcut. Nu se auzea decât foșnetul
foilor pe care O’Malley le răsfoia ocazional.
— Voiați să aflați mai multe informații despre droguri, zise Benham, în
cele din urmă, iar avocata îi aruncă o privire din colțul ochiului.
Jonah interpretă acea privire drept dezaprobatoare.
— Da, spuse Jonah, printre altele. Credem că vă aparțineau. Avem câțiva
martori care au confirmat că le-ați cumpărat de la o persoană de contact cu
care mai făcuserăți tranzacții în trecut.
Benham deschisese gura să răspundă, când avocata lui zise:
— Acest lucru este relevant pentru ancheta dumneavoastră curentă?
— Posibil, spuse Jonah. La urma urmei, dacă drogurile erau vândute,
proprietarul lor ar fi avut mult de pierdut în cazul în care erau descoperite.
Chiar dacă era minor la acea vreme, ar fi putut fi închis într-un centru de
corecție, ar fi fost exmatriculat și ar fi avut cazierul pătat.
Benham clătină din cap.
— Asta nu înseamnă că aș fi fost capabil să fac rău cuiva.
— Domnul Benham s-a prezentat azi aici, în mod voluntar, pentru a vă
VP - 91
furniza informații în calitate de martor, zise avocata, repede și tăios. Dacă
doriți să-l interogați în calitate de suspect, atunci va trebui să faceți acest
lucru în cadrul unui alt interviu.
Jonah schiță un zâmbet, dădu din cap și continuă.
— În momentul de față, nu vă acuz că ați făcut ceva pentru a vă proteja,
dar sunt interesat de acele droguri. Amenințarea că ați fi putut fi prinși
reprezenta un motiv bun pentru toți membrii grupului. Drept urmare, vă rog
să-mi confirmați că drogurile vă aparțineau și să-mi spuneți de unde le
achiziționaserăți și de ce.
Avocata se aplecă să-i șoptească ceva la ureche, iar Benham dădu din cap.
— Erau ale mele, dar nu voi dezvălui mai mult, spuse el. Le-am cumpărat
de la o persoană care nu avea absolut nicio legătură cu Aurora.
— Voiați să le vindeți? insistă Jonah.
Se lăsă un moment de liniște, timp în care avocata clătină din cap.
— Nu am intenționat niciodată să vând droguri. Erau strict pentru uz
personal și pentru persoanele din jurul meu.
— Ce s-a întâmplat cu dextroamfetamina ulterior?
— Din câte știu eu, nu s-a întâmplat nimic, răspunse Benham.
— Deci ați abandonat ditamai stocul de droguri sub pământ? întrebă
Jonah. Nu v-ați gândit nicio clipă la banii pe care i-ați fi putut face sau la
faptul că ascunzătoarea ar fi putut fi descoperită și dumneavoastră ați fi
intrat în bucluc?
— Iar încercați să-l tratați pe clientul meu ca pe un suspect? interveni
avocata.
— Momentan nu, spuse Jonah calm. Dar vreau să știu dacă ați încercat
vreodată să vă întoarceți acolo?
— Cred că și această întrebare implică același lucru.
— Este în regulă, zise Daniel, ridicând mâna spre ea. Aș prefera să… Da,
intenționam să mă întorc. Își ridică privirea spre Jonah. Le-am spus celorlalți
că aveam să aștept până când Aurora avea să fie găsită. Nu credeam că va
dura prea mult. Apoi, odată cu trecerea vremii, am decis că ar fi mai bine să
aștept până când lucrurile se mai liniștesc. Dar lucrurile nu s-au liniștit și pe
măsură ce trecea timpul… am început să simt că nu mă puteam întoarce
acolo. Cum să-mi fac griji pentru niște nenorocite de droguri, când Aurora
dispăruse? Și apoi, era o parte din mine care se învinovățea pentru
dispariția ei. Simțeam că am dezamăgit-o. Dacă aș fi mers să mă asigur că
este bine, dacă aș fi dormit mai aproape…
Jonah tăcu în continuare, dar părea că Benham terminase ce avea de spus.
— Deci nu v-ați întors niciodată acolo?
— Nu. Benham făcu o grimasă. Nu, nu cred. Le-am spus să lase totul în
VP - 92
grija mea și, odată cu trecerea timpului, mi-a fost rușine să le spun că am
lăsat drogurile acolo. Așa că nu m-am întors acolo, motiv pentru care nu am
găsit-o. Ironic, nu-i așa? Mă gândeam mereu la ea și ar fi putut fi găsită cu
mult timp în urmă dacă aș fi făcut ce-mi propusesem.
Jonah dădu încet din cap. Nu se putea gândi decât la faptul că drogurile
fuseseră ridicate de acolo, indiferent de spusele lui Benham. Ori o făcuse
chiar Benham și acum suspecta că poliția nu cunoaște cantitatea inițială, ori
nu avea nici cea mai vagă idee că drogurile dispăruseră.
Jonah decise să nu dezvăluie acea informație deocamdată. Se lăsă pe
spate, gânditor.
— Ați putea să-mi spuneți câte ceva despre prietenia dumneavoastră cu
Aurora? Cât de bine o cunoșteați?
— Nu prea bine, zise Benham. Nu la fel de bine pe cât o cunoșteam pe
sora ei. Iar grupul nostru era format din Topaz, Connor, Coralie, Jojo și eu.
Dar uneori mai mergeam pe la ele pe acasă și, în general, Topaz și Aurora
mergeau cu autobuzul până în Lyndhurst, la fel ca mine. Vorbisem suficient
de mult cu ea pentru a-mi da seama că era o fată drăguță.
— Hm, deci nu ați avut o relație cu ea?
Benham îl privi șocat. Se uită la avocata lui și apoi spuse:
— Nu, nu am avut. Cred că n-a avut niciodată un iubit. Deși nu-mi spunea
totul despre ea.
— Deci nu s-a întâmplat nimic între voi? întrebă Jonah. Nici măcar în acea
noapte? Adică alcoolul curgea și cu toții luați droguri. În situații de genul
acesta, se pot întâmpla lucruri.
— Nu, chiar nu s-a întâmplat nimic, zise Daniel ferm. N-am fost niciodată
interesat de ea în sensul acela. O plăceam, dar atât.
— Și nu vă făceați griji că avea să afle de dextroamfetamină? întrebă
O’Malley, oprindu-se din luat notițe. Acest lucru trebuie să fi reprezentat o
problemă.
— Nu-mi făceam griji în privința ei. Benham își îndreptă spatele și îl privi
țintă pe O’Malley. Îmi făceam griji doar în privința lui Brett, căruia îi plăcea
la nebunie să pretindă că este un băiat mai rău decât era. Aurora chiar nu
reprezenta o problemă.
O’Malley își înclină capul.
— Deci aveați motive să credeți că Aurora putea ține un secret?
Se lăsă un moment lung de tăcere, timp în care, avocata îl privi, pregătită
să-l întrerupă. Apoi Benham spuse:
— Da, aveam motive întemeiate. Știa destul de multe despre mine. Nu
pentru că-i spusesem eu, ci pentru că văzuse… nu sunt 100% sigur… Vocea
și expresia lui erau tensionate. Am avut câteva relații cu băieți. Unul dintre
VP - 93
ei era mai mare decât noi și era toboșar în formația de jazz a școlii. Aurora…
a dat peste noi, din greșeală, când hoinărea, așteptând ca Topaz să termine
cursul de dans și ca părinții lor să vină să le ia. Ne aflam în spatele terenului
de sport. În general nu mergea nimeni acolo…
Jonah fu complet surprins de această confesiune. Și-l imaginase mereu pe
Benham drept chitaristul fustangiu, mai ales că avusese de-a face cu un
număr mare de fete.
— Și ați discutat despre asta?
— Da. Ei bine, nu chiar. Făcu o grimasă. Ea a dat din cap și a plecat și nu
am mai văzut-o până a doua zi în autobuz. N-am închis un ochi în noaptea
aceea. Tatăl meu… era complet împotriva acestor lucruri. Îl dezgustau. Îmi
spusese odată că, dacă aveam să recunosc vreodată că sunt homosexual,
avea să mă dea afară din casă și cu asta basta. Și evident că mama mea nu i
se împotrivea.
Se aplecă, luă paharul de apă de pe masă și luă o înghițitură mare.
— Și Aurora v-a susținut când ați vorbit despre asta? întrebă O’Malley. V-
a confirmat că avea să țină secretul?
— Da, zise Benham și dădu din cap. În acea dimineață, m-am așezat lângă
ea în autobuz. În general, stătea singură, drept urmare… era foarte încântată
că alesesem să mă așez lângă ea, ceea ce m-a făcut să mă simt groaznic.
Adică, nu vreau să-mi dau aere, dar până în acel moment nu mă gândisem
niciodată la cum ar fi să nu fii… popular. După acea zi, m-am mai așezat
lângă ea de câteva ori. În orice caz, când am întrebat-o, ea a fost surprinsă.
Nici nu-i trecuse prin cap să spună cuiva sau că altcineva ar spune ceva
despre asta. Și chiar a ținut secretul. Lumea nu a aflat nici după ce m-am
despărțit de toboșar. Aurora era o persoană bună la suflet.
Ochii îi lăcrimau. Luă paharul de apă și îl bău pe tot. Jonah așteptă ca ochii
martorului să se usuce puțin.
— Îmi pare rău că vă fac să retrăiți multe amintiri neplăcute, dar aceste
întrebări sunt importante.
— Înțeleg.
— Credeți că vreunul dintre ceilalți membri ai grupului era interesat de
Aurora? Sau poate că vreunul dintre ei s-a combinat cu ea în acea noapte?
— Eu… Daniel clătină din cap, nu cred. Adică, nu prea ar fi avut când. Am
stat împreună și apoi am mers la culcare. Și Aurora s-a culcat și ea la scurt
timp după.
Jonah simți tensiunea care-l cuprinse pe O’Malley.
— Conform celor șase declarații date în ziua dispariției, spuse Sergentul,
Aurora a mers prima la culcare, înaintea celorlalți.
— Scuze, presupun că… Da, corect. Ei bine, eu… De fapt, nu au mers la
VP - 94
culcare. Mai degrabă… au plecat câte doi.
Jonah îl privi fix.
— Deci au avut loc activități sexuale între membrii grupului înainte de
dispariție.
— Nu știu exact dacă au făcut sex, zise el repede. Trebuie să-i întrebați pe
ei. Din câte am văzut eu, doar se sărutau. Și apoi s-au retras spre pădure.
— Ați putea vă rog să clarificați la cine vă referiți? insistă Jonah.
— Ei bine, toți ceilalți. Adică, Topaz, Brett… Connor și Jojo se țineau în
brațe. Sincer să fiu, nu cred că au făcut mai mult de atât.
Deci jurnaliștii avuseseră dreptate, în mare parte: droguri, alcool, sex și
copii de doar cincisprezece ani. Aceste lucruri îl făcură pe Jonah să se simtă
inconfortabil, deși își amintea prea bine de vârsta aceea, de petrecerile la
care cuplurile dispăreau și apoi reapăreau cu hainele vraiște și privirile
încețoșate.
— Deci, să clarificăm, zise Jonah pe un ton neutru, Topaz a plecat cu Brett
Parker și Jojo cu Connor.
— Da. Da, așa cred.
— Și dumneavoastră ați rămas acolo cu Aurora și Coralie, spuse O’Malley.
— Nu, Coralie… Coralie a mers la culcare în același timp cu Topaz. Nu era
prea interesată să vorbească cu restul lumii. Iar Aurora a decis să se culce și
ea când a realizat ce făceau ceilalți. Nu era tocmai genul ei. Și probabil, cu
atât mai puțin, dat fiind faptul că era implicată și sora ei…
— Deci, de fapt ați rămas singur, spuse O’Malley. Ați rămas singur lângă
focul de tabără, împreună cu Aurora. N-a mai văzut-o nimeni după aceea.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care fruntea lui Benham se încreți,
apoi zise:
— Și totuși, cineva a văzut-o, nu-i așa? Cineva a omorât-o și a pus-o în
acea nenorocită de gaură în pământ.

Lightman își găsise o poziție confortabilă în camera de observație; își
lăsase greutatea pe călcâie și își ținea brațele încrucișate. Se obișnuise cu
acea poziție și nu-l deranja nici ideea de a fi ochii, urechile și memoria
Inspectorului Șef.
În camera de interogatorii se lăsase liniștea, cât timp Topaz se lăsă pe
spate și se așeză picior peste picior. Mai întâi, Connor o mângâie pe umăr,
apoi se ridică în picioare și se întinse.
— Dacă a fost violată? zise Topaz, întrerupând brusc momentul de liniște.
Cum vor trece părinții mei peste asta?
— Poate că ar fi mai bine să nu afle, răspunse Connor, stând cu mâinile în
buzunare și întorcându-și capul pentru a o privi.
VP - 95
— Trebuie să afle, zise Topaz scurt. Eu nu… Dar nu se poate să fi fost
violată, nu-i așa? întrebă și se întoarse spre el. Nu văd cum s-ar fi putut
întâmpla. Care sunt șansele ca un străin să fi trecut pe acolo și să fi făcut așa
ceva? În plus… a stat cu noi. Și nu eram decât noi acolo. Și Benners și Brett n-
ar fi făcut niciodată așa ceva.
Connor clătină din cap.
— Nu știu. Nu cred.
— Ei haide, zise ea pe un ton mai aspru, Benners n-ar răni nicio muscă,
iar Brett era mort.
Connor se întoarse brusc cu spatele la ea și își ridică o mână în dreptul
gurii.
— Și Benners a fost cel care a condus-o la culcare, nu-i așa? continuă
Topaz. Chiar tu ai spus-o. Și ai zis că nu a durat mult.
— Nu, răspunse Connor scurt.
— Și după, tu și Jojo doar ați povestit? întrebă ea, privindu-l țintă. Asta ai
spus, nu-i așa? Nu ai încercat să mergi după ea…
— Topaz! zise el pe un ton tăios și aruncă o privire spre oglinda din
spatele căruia îi urmărea Lightman.
Pentru o clipă, Lightman simți că este privit direct în ochi, deși era
conștient că nu putea fi văzut. Apoi Connor se întoarse cu spatele și începu
să se plimbe nerăbdător prin încăpere.
Topaz îl urmări o vreme, apoi își îndreptă privirea spre mâinile ei și
începu să se joace cu degetele.

— Îi verifica povestea soțului ei, zise Lightman, odată ce Jonah reveni în
camera de observație. Este clar că are niște dubii cu privire la povestea lui.
Nu este convinsă că nu s-a întâmplat nimic între Connor și Aurora sau că
acesta nu a urmărit-o după ce a părăsit focul de tabără.
— Voi vorbi iar cu ei. Haide și tu cu mine, spuse Jonah.
— Cum vreți să mă comport?
— Fii rece!
Connor, care încă se plimba încoace și încolo, se întoarse spre ușă când
intrară. Jonah fu întâmpinat de o privire săgetătoare și fu conștient de faptul
că bărbatul căuta semne care să sugereze că fuseseră urmăriți. Topaz îi privi
neutră.
Jonah se așeză repede.
— Îmi cer scuze că v-am făcut să așteptați, spuse el repede. A fost o
dimineață aglomerată.
— Aveți vreun suspect? întrebă Topaz imediat.
— Avem piste. Asta este tot ce pot să vă dezvălui momentan.
VP - 96
Jonah se lăsă pe spate și o privi pentru o clipă pe Topaz. Apoi, fără să-și
întoarcă capul, spuse pe un ton ușor tăios:
— Domnule Dooley, vă rog să luați loc.
Connor se apropie ranchiunos. Își aranjă scaunul un timp destul de
îndelungat până își găsi o poziție confortabilă.
— Aparent, anumite părți din declarațiile dumneavoastră originale nu au
fost tocmai adevărate, zise Jonah, odată ce Connor se așeză. Amândoi ați
declarat că nu au existat niciun fel de activități de natură sexuală în acea
seară. Dar în momentul de față, deținem dovezi care sugerează că au existat
multiple astfel de situații.
Jonah observă contracția obrazului lui Topaz. Connor îi aruncă o privire
scurtă soției sale, apoi îl privi fix pe Jonah. Niciunul dintre ei nu vorbi.
— Aparent, în acea noapte, dumneavoastră și Brett Parker v-ați retras
împreună, părăsind focul de tabără, i se adresă Jonah lui Topaz.
Topaz se înroși. Jonah era conștient de faptul că ea încerca să evite
privirea lui Connor.
— Da. Ce importanță are?
— Cel puțin, zise Jonah, fără menajamente, acest lucru ne spune unde vă
aflați și cu cine. Aceste informații sunt esențiale într-o investigație privind o
persoană dispărută. De ce ați mințit cu privire la acest lucru în repetate
rânduri la acea vreme?
Topaz îi aruncă o privire ușor suspicioasă.
— Trăim într-o comunitate mică și bârfitoare. Credeți că voiam ca părinții
mei să afle ce făceam? Era suficient de rău faptul că nu avusesem grijă de
Aurora. Cum credeți că ar fi reacționat dacă ar fi știut că eu făceam sex cu
atletul școlii, în timp ce ea a dispărut?
Jonah îl privi pe Connor.
— Și se pare că dumneavoastră v-ați culcat cu Jojo Magos în acea noapte.
Connor își ridică mâna.
— Nici pe departe. Jojo m-a consolat, pentru că eram beat și emoțional.
M-a ținut în brațe cât am dormit, pentru că are un suflet bun, dar nu a fost
vorba despre nimic sexual.
— În legătură cu ce ați devenit emoțional? întrebă Jonah.
— Topaz, zise Connor scurt. Și Brett.
Jonah tăcu o vreme. Connor continua să se uite fix la el, cu bărbia ușor
ridicată și maxilarul încleștat.
— Puteți s-o întrebați pe Jojo, spuse Connor în cele din urmă. Vă va spune
exact același lucru.
Jonah ridică ușor din umeri și se foi pe scaun.
— Deci nu ați întreținut relații sexuale cu nimeni în acea noapte? Nici cu
VP - 97
Coralie? Nici cu Aurora?
— Bineînțeles că nu am făcut sex cu Aurora! zise Connor pe un ton
agresiv. Iar eu și Coralie aproape că ne uram.
— Și nu s-a schimbat nimic de atunci, nu-i așa? îl întrerupse Topaz pe un
ton ascuțit și ranchiunos. Ne-am întors exact de unde am plecat. Noi doi
suntem iar făcuți bucăți și poliția nu caută alte piste. Cum de nimic din toate
acestea nu li s-a întâmplat adulților din viața ei? De exemplu, profesorului ei
ciudat de engleză? Le-am spus tuturor că ar trebui să-l ia la întrebări. Era
chiar acolo!
Pentru moment, Jonah fu complet șocat.
— Ce vreți să spuneți prin „chiar acolo”?
— Pe bune? răspunse Topaz, ridicându-și brațele în aer. Ați citit totul
despre viețile noastre sexuale, dar ați omis singurul lucru important pe care
l-am văzut? Se aplecă și vorbi tare, ca și când i s-ar fi adresat unui idiot.
Domnul Mackenzie. Profesorul ei de engleză, cel care obișnuia să facă ore
suplimentare cu ea. Și el campa în pădure în acea zi. M-am întâlnit și am
vorbit cu el pe malul râului și mi-a spus că mai avea de mers vreo 3 km. Și
apoi a luat-o pe o cărare care trecea fix pe lângă ascunzătoarea în care
pusesem noi drogurile.
Pentru moment, Jonah rămase fără cuvinte. Recunoscu numele și avea
impresia că își amintea și cum arăta bărbatul, dar asta era tot.
— Dumnezeule, zise Topaz, lăsându-se pe spate. V-ați obosit măcar să
citiți ce am spus la acea vreme?
— Încercăm să parcurgem toate informațiile, spuse Jonah, schițând un
zâmbet.
— Ar fi putut descoperi foarte ușor unde se aflau drogurile. Extrem de
ușor.
— Această informație ne este de mare ajutor, zise Jonah, ridicându-se. Vă
mulțumesc. Puteți pleca.
După ce părăsi încăperea, se opri pentru a se consulta cu Lightman.
— Au existat multe mențiuni despre profesor în declarații? întrebă Jonah
peste umăr. Despre domnul Mackenzie, profesorul ei de engleză?
— Cred că Topaz i-a întrebat pe polițiști dacă au vorbit cu el, zise
Lightman. Dar nu apărea nimic concret în primele interviuri?
Jonah dădu din cap și își aminti de unde știa numele Mackenzie. Topaz
dăduse buzna, aproape isterică, în secția de poliție, spunând:
— Deja mi-ați pus toate întrebările. Aproape că urla la ofițerul care o
conducea spre Departamentul de Investigații Criminale. M-ați întrebat
aceleași lucruri de nenumărate ori. De ce nu-l luați la întrebări și pe
nenorocitul de Mackenzie, hm? De ce trebuie să suferim numai noi, în timp
VP - 98
ce el își predă liniștit în continuare lecțiile?
Jonah se gândi că ar fi trebuit să-și amintească de acel incident, pentru că
mersese să-l întrebe și pe Inspectorul Șef despre acel lucru.
— Uite cum stă treaba, îi spusese el, eu nu sunt implicat. Toate
informațiile pe care le primesc sunt de fapt actualizările pe scurt pe care mi
le oferă Comisarul. Aparent, Mackenzie nu reprezintă o persoană de interes,
pentru că are un alibi bun pentru toată seara.
Cu toate acestea, Topaz fusese de părere că ar fi trebuit considerat
suspect. Trebuie să fi existat un motiv, indiferent cât de neîntemeiat,
exceptând cazul în care voia să-l prezinte drept suspect alternativ pentru a
îndepărta suspiciunea sub care se aflau prietenii ei.
Jonah intră în birou și privi în jur până dădu cu ochii peste Hanson, care
stătea lângă imprimanta cea mare, care printa cu viteză niște foi.
— Ai putea să verifici ceva pentru mine, te rog? o întrebă.
— Desigur, zise ea, aruncând o privire spre ecranul imprimantei, după
care se uită iar la el, zâmbitoare.
— Aurora a avut un profesor pe nume Andrew Mackenzie. Vreau să știu
dacă există mențiuni despre el în rapoartele originale și ce linii de anchetă a
urmat poliția în privința lui.
Hanson dădu din cap.
— Mai am zece pagini de imprimat și apoi mă ocup.

VP - 99
16. Aurora

Vineri, 22 iulie 1983, 23:30

În ciuda muzicii, a râsetelor și a lingușirilor ocazionale, Aurora se simțea


mai singură ca niciodată. Ei încercau s-o convingă să danseze, să bea și să se
distreze, iar ea știa de ce. Reprezenta o sursă constantă de iritare, le dădea
sentimentul că nu se implică, că nu se distrează. Dar cu cât o presau mai
tare, cu atât simțea cum se închide mai mult în sine, cum devine mai rigidă și
mai izolată.
Nici la petrecerile organizate de școală nu prea avea cu cine vorbi.
Prietena ei cea mai bună, Becky, nu avea niciodată voie să meargă la acele
petreceri. Mama ei, care o creștea singură și care, în general, părea să
confunde iubirea cu îndoparea, voia ca Becky să meargă acasă imediat după
ore, în ciuda dorinței disperate a fiicei sale de a participa la activitățile
extrașcolare.
La începutul anului părea că problema singurătății Aurorei fusese
soluționată. Zofia cea bună și adorabilă apăruse în viața Aurorei asemenea
unei raze de soare. O acompania pe Aurora oriunde era abandonată
împreună cu Topaz și vorbea cu ea, în engleza ei ciudată, făcând-o să se
simtă plăcută.
Dar la puțin timp după aceea, Zofia îi fu răpită, din cauza unei nopți
stupide.
Acele amintiri erau încă proaspete și dureroase. Aurora își închise ochii
pentru a încerca să-și alunge acele amintiri din minte și pentru a încerca să
nu se mai simtă atât de singură și departe de prietenii lui Topaz.
Dar când își deschise ochii, totul era la fel. Se afla în continuare acolo.
Începu s-o urmărească pe Jojo, simțindu-se oarecum liniștită de diferența
dintre aceasta și restul fetelor din grup. Jojo dansa singură, lăsându-se
purtată de ritm, fără a-i păsa pentru o secundă de părerea celorlalți. Pentru
câteva clipe, Aurora simți un strop de invidie față de ea. Se întrebă dacă ar fi
putut fi vreodată ca Jojo: capabilă și sălbatică. Sălbăticia ei i se părea chiar
frumoasă.
Poate că era singura soluție, având în vedere că nu avea să fie niciodată ca
sora ei și nu avea să emane niciodată acea sexualitate.
Până și Benners dansa, cu capul lăsat pe spate, balansându-se pe călcâie,
cu o mână la piept în care ținea plosca. Încetase să mai semene cu Benners
VP - 100
cel pe care-l știa ea.
Dar Benners fu cel care renunță, în cele din urmă, la dans și veni să-i țină
companie. Se prăbuși greoi lângă ea și își folosi mâna pentru a se stabiliza.
Râse și luă o dușcă din ploscă.
Duhnea a alcool. Aurora se întrebă dacă ea mirosea a limonada pe care o
bea.
— Am avut și eu momente în care m-am simțit așa, spuse el, rânjind.
— Așa cum?
— Că nu aparțin, că sunt complet singur, că nimeni nu mă vede. Și cu cât
mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai singur mă simțeam. De fapt, mi se
întâmplă destul de des. El dădu din cap când îi văzu uimirea evidentă.
Gândești prea mult. Dacă te gândești și te tot gândești numai la asta, acest
lucru se transformă într-o barieră între tine și restul lumii. Nu te mai poți
bucura de nimic și te concentrezi numai pe cât de groaznic te simți și pe cât
de mult ți-ai dori să fii altundeva.
— Presupun că ai dreptate, zise Aurora și dădu din cap.
— Dar o să-ți spun un secret, continuă Benners, aplecându-se spre ea
pentru a-i vorbi sincer, pufăind din țigară în fața ei. Și este important, pentru
că ești o fată deșteaptă, care are multe de oferit, mult mai multe decât restul.
Benners făcu o pauză, așteptând, iar Aurora se conformă și întrebă:
— Ce anume?
— N-ar trebui să-ți dorești niciodată să fii altundeva, zise el, luând-o de
mână pentru a accentua ce avea de spus. Niciodată. Indiferent ce faci,
trebuie să accepți acel lucru și să te bucuri de el. Uneori este important să te
ascunzi în lumea ta, în mintea ta, dar în același timp, este important să și
trăiești. Trebuie să permiți vieții reale să se strecoare în experiențele tale.
Trebuie să simți totul și să te lași prinsă în acele experiențe. Și pentru a face
acest lucru, trebuie să iei o decizie, și anume decizia de a te bucura de tot.
Aurora clătină ușor din cap.
— Eu nu sunt așa.
— N-ar trebui să spui asta, zise el pe un ton aproape agresiv. N-ar trebui
să spui asta niciodată, pentru că nici nu ai încercat. Cum naiba să știi că nu
ești așa, dacă nici n-ai încercat? Trebuie să te convingi că merită să încerci
orice. Și dacă vrei să te bucuri de viață, atunci trebuie să iei parte la tot ce se
întâmplă în jurul tău. Dacă faci asta și… te angajezi să faci asta și să accepți
orice, totul va deveni genul tău. Nu va exista nimic pe lume care să nu fie
potrivit pentru tine. Nu trebuie decât să acorzi lumii o șansă.
Aurora îi studie expresia fermă. Avea senzația stranie că se află pe
marginea unei prăpăstii și că riscă să se prăbușească. Se întrebă dacă
Benners avea dreptate, dacă într-adevăr totul ținea de alegerea ei, dacă ar fi
VP - 101
putut fi mai mult decât își închipuia și dacă într-adevăr pierdea ceva.
Benners mai luă o dușcă din plosca lui argintie și strălucitoare, apoi tăcu.
Privi plosca și apoi i-o întinse Aurorei.
— Este alegerea ta, zise el, cu o privire neutră.
Aurora luă o gură de aer și își întinse paharul de plastic.
Îl lăsă să-i umple paharul cu ce bea el. Lichidul se scurse în limonadă,
asemenea uleiului în apă.
Benners îi zâmbi călduros și ridică plosca în aer.
— Pentru a acorda o șansă la orice, toastă el și Aurora bău, apreciind
gustul puternic și arzător pe care-l simțea după tot acel dulce grețos
dinainte.

VP - 102
17

Până ca Jonah să se întoarcă la biroul lui, aprobarea pentru accesarea


evidențelor telefonice fusese acordată de Comisarul Șef. Jonah o trimise de
îndată Departamentului de Informații pentru a se lua măsurile necesare, mai
exact pentru a trimite o solicitare online fiecărui furnizor de telefonie.
De fapt, era chiar amuzant de ușor să soliciți evidențe telefonice, pentru
că nu existau decât câteva companii de telefonie care solicitau autorizații
oficiale, fapt care îl neliniștise întotdeauna pe Jonah. Ar fi trebuit să existe
mai multe formalități, nu doar o simplă solicitare online, care să-ți permită
accesul la toate telefoanele și mesajele unei persoane din ultimele câteva
luni.
Lightman îi bătu la ușă înainte ca Jonah să fi apucat să citească notițele
înregistrate de echipa lui în sistem.
— Coralie Ribbans este la intrare, zise el. Spune că trebuie să vorbească
cu dumneavoastră.
Jonah se simți pe cât curios, pe atât de exasperat. Îi lăsase numeroase
mesaje lui Coralie prin care o ruga să-i contacteze, în schimb, ea se prezenta
acolo, în persoană, fără niciun avertisment. Cu toate acestea, nu nimerise
chiar prost, având în vedere că Jojo Magos era programată mai târziu și ar fi
putut să-i decaleze puțin interviul.
— Dacă poți, te rog să o conduci într-una dintre camerele de
interogatoriu și să o primești pe Jojo Magos mai pe după-masă. Eu voi merge
să vorbesc cu Coralie Ribbans, zise el și căută declarațiile date de Coralie în
1983. Cele câteva paragrafe pe care apucă să le citească erau asemănătoare
declarațiilor date de ceilalți. Declarase vehement că nu se băuse mult alcool,
că nu avuseseră loc certuri, că nu se făcuse sex și că nu se consumaseră
droguri. În concluzie, mințise la fel de mult ca ceilalți.
Dar aparent, Coralie avea ceva să le spună și Jonah era de părere că ea ar
fi putut reprezenta o sursă utilă de informații în anchetă. Viața ei fusese
diferită de cea a prietenilor ei și nu rămăsese apropiată de ei. De fapt,
nimeni nu o descrisese pe Coralie drept o prietenă bună, iar Jojo chiar
declarase că nu se înțelegeau.
Deci exista posibilitatea ca această Coralie, singura londoneză din grup, să
fi fost exclusă din acesta. Drept urmare, poate că nu mai era atât de loială
prietenilor ei pe cât fusese odinioară.
Câteva minute mai târziu, Jonah zări o femeie blondă trecând prin birou

VP - 103
împreună cu Lightman. Jonah o recunoscu imediat. Poate că n-ar fi
recunoscut-o în mulțime, dar când o văzu înaintând în fața lui Lightman, nu
avu niciun dubiu că aceea era umbra de odinioară a lui Topaz.
Deși Topaz arăta la fel ca în adolescență, Coralie părea să-și dorească să
arate ca o prințesă. Purta diamante strălucitoare, avea părul prins în coc și
era îmbrăcată cu o fustă scurtă, largă, cu mai multe straturi de plasă
combinate cu un material alb, iar în partea de sus purta un top roz, mulat,
fără mâneci.
O urmări până când Lightman o conduse într-una dintre camerele de
interogatoriu, după care se uită la Hanson, care revenise la biroul ei.
Deschise ușa și strigă:
— Ai vrea să mă asiști la un interviu?
Hanson își ridică privirea, entuziasmată.
— Desigur, zise ea și își închise imediat monitorul.
În clipa în care intră în încăpere, Jonah simți parfumul dulce ca
bomboanele al lui Coralie și i se făcu ușor greață.
— Domnișoară Ribbans, zise el, așezându-se, sunt Inspector Șef Sheens,
iar aceasta este Ofițer Hanson. Vă mulțumesc că ați venit.
— Vreau să fac tot ce-mi stă în putere pentru a vă ajuta.
Jonah încercă să-și dea seama dacă sâsâitul ei ascuțit era nou sau așa
vorbise întotdeauna. Era ciudat pentru o persoană de 40 ani care avea riduri
cauzate de râs, ascunse sub machiaj.
Jonah își dădu seama că ea nu-l recunoștea. Jojo fusese singura care
realizase că urmase aceeași școală cu el. Pentru ceilalți, probabil că era total
lipsit de importanță și inferior.
— Dacă se poate, vă rugăm să ne povestiți din nou ce s-a întâmplat în
noaptea în care a dispărut Aurora, zise el. Având în vedere că redeschidem
cazul, suntem nevoiți să o luăm de la capăt. Speranța mea este că dețineți
informații care au fost omise prima dată.
— Da, eu… am spus multe la acea vreme, dar cred că există totuși câteva
lucruri mici. Lucruri pe care nu voiam să le afle lumea pentru a nu intra în
bucluc.
Exprimarea și comportamentul ei, care erau asemănătoare unui copil
sfios, nu unei femei mature, îl făcură pe Jonah să se simtă ușor inconfortabil.
— Am aflat câteva lucruri despre asta, spuse Jonah, precaut. Vreau să
recapitulăm ce s-a întâmplat în noaptea aceea și să clarificăm câteva
aspecte.
Trecu repede peste sosirea lor la locul de campare și îndreptă discuția
spre cearta dintre Topaz și Benners.
— Din câte am înțeles, dumneavoastră ați mers cu Topaz, nu-i așa?
VP - 104
întrebă el.
— Da, așa este. Am liniștit-o, după care ea a spus că vrea să fie lăsată
puțin singură lângă râu, așa că m-am întors la locul de campare.
— L-ați văzut cumva pe Andrew Mackenzie, unul dintre profesorii de
engleză care preda la școala dumneavoastră, lângă râu?
Expresia ei deveni confuză.
— Domnul Mackenzie? Tipul tânăr? Nu era acolo.
— Vreți să spuneți că nu campa cu voi?
— Nu, vreau să spun că n-avea cum să fie prin zonă sau, cel puțin, noi nu
l-am văzut. Ulterior, am vorbit mult pe această temă și nimeni nu-l văzuse.
Jonah dădu din cap, aruncând o privire spre notițele sale, ca și când ar fi
trecut la punctul următor, dar, de fapt, se gândea la Topaz. Ea îl văzuse pe
Mackenzie și chiar îl acuzase. Cu toate acestea, alesese să nu împărtășească
acest lucru cu prietenii ei. Și niciun alt membru al grupului nu-l menționase
pe Mackenzie, ceea ce implica faptul că Topaz nu vorbise decât cu poliția
despre el. Acea omisiune era foarte interesantă.
— Haideți să discutăm despre ce s-a întâmplat mai târziu, spuse el. În
ciuda declarațiilor inițiale, am aflat că Topaz și Brett Parker s-au retras
împreună în acea seară și că au întreținut relații sexuale. Așa este?
Expresia lui Coralie se transformă într-un tip straniu de amuzament.
— Asta v-a spus Topaz?
— Mai mulți membri din grup au făcut referire la acest lucru, răspunse el.
— Foarte interesant, nu de alta, dar nu este tocmai adevărat. De fapt, toți
trei am făcut sex, pentru că așa îi plăcea lui Topaz.
Hanson inspiră puternic, dar când o privi, nu observă nicio reacție și fu
mulțumit.
— Scopul era de a-l seduce pe Brett, continuă Coralie. Își dădu părul după
ureche și se foi, privind oglinda de pe perete. Oare credea că avea audiență?
Topaz era obsedată de el. Era atractiv, atletic și practic toate fetele din
școală îl doreau. Topaz era obișnuită să fie centrul atenției, așa că se
decisese să-l seducă. Doar că Brett se dovedi a fi destul de greu de prins în
plasă. Era… interesat de altcineva.
— De cineva din grup? întrebă Jonah, surprins de cât de ciudată îi părea
Coralie acum. Se întrebă dacă existase ceva mai mult între Coralie și Brett.
— Nu, nu, zise ea repede. Cineva de la școală. Fusesem cu toții la o
petrecere cu vreo săptămână și ceva înainte și Brett… se sărutase cu
altcineva, chiar dacă Topaz era acolo și arăta bestial. Dar el era interesat de
o blondă cu un an mai mică decât noi.
— Cu un an mai mică decât el?
— Nu, cu un an mai mică decât noi, zise Coralie pe un ton jos.
VP - 105
Jonah o privi gânditor.
— Deci era interesat de o fată care avea cât? Cel mult 14 ani?
— Da. Dar nu părea de 14 ani, spuse Coralie. Era înaltă și slabă și arăta ca
un model pentru lenjerie intimă sau așa ceva. Nu era nici pe departe la fel de
sexy ca Topaz, dar tot arăta bine.
— Și credeți că Brett nu știa câți ani are? întrebă el.
— Presupun că nu, zise Coralie. Oricum, următoarea dată când Topaz a
vorbit cu el, Brett nu părea deloc interesat de ea. Probabil că încă tânjea
după blondă.
Jonah se gândi că, dacă la optsprezece ani, Brett Parker era interesat de
fete mai tinere, exista posibilitatea să se fi dat la Aurora în acea noapte, în
ciuda spuselor celorlalți.
— Deci ce s-a întâmplat în acea noapte? întrebă el, continuând discuția.
Coralie își strânse buzele și își roase o bucățică de unghie.
— Topaz voia ca Brett s-o dorească așa că am făcut ce făceam de obicei:
ea m-a sărutat în fața lui și, după ce a devenit excitat, ni s-a alăturat și el.
Jonah se întrebă de ce Daniel Benham nu menționase nimic despre asta.
Poate considera că nu era locul lui să dezvăluie acel secret sau poate că
această femeie nu era decât o fantezistă. În orice caz, îi dădea impresia că nu
voia decât să spună povești despre prietenii ei, poate drept răzbunare
pentru o jignire pe care i-o cauzaseră.
— Și Aurora știa? întrebă el.
— Ne-a văzut plecând împreună. Coralie dădu din cap.
Lui Jonah îi veni o nouă idee în minte și anume cât de îngrijorată fusese
Topaz de faptul că părinții ei ar fi putut afla despre ce făcea. Ar fi putut fi
suficient de îngrijorată pentru a-și omorî sora? Ar fi fost o reacție cam
exagerată.
— Și Aurora nu a fost deloc implicată? Nu a devenit un al patrulea
membru la activitatea voastră?
Grimasa pe care o făcu Coralie fu aproape comică.
— Vorbiți serios? Topaz ar fi fugit în lume. Iar Aurora nici nu s-ar fi
apropiat de așa ceva. Oricum părea că mai avea puțin și vomita. Mironosița
naibii!
Jonah se forță să-și ascundă zâmbetul. I se părea reconfortant să audă pe
cineva vorbind atât de deschis despre viața ei sexuală exotică. În general,
interviurile cu poliția îi făceau pe oameni să se abțină de la a da prea multe
detalii.
— Aurora mai era acolo când v-ați întors?
— Nu ne-am întors la locul de campare, zise Coralie, clătinând din cap.
Eram beți toți și am adormit acolo. După aceea nu am mai văzut-o.
VP - 106
— Deci ați dormit acolo până dimineață?
Maxilarul lui Coralie se încleștă. După un moment de tăcere, zise:
— Nu. Eu nu am dormit toată noaptea. M-am trezit la un moment dat.
Jonah privi în jos, prefăcându-se că verifică declarația originală.
— Acest lucru contrazice declarația dumneavoastră inițială, spuse el pe
un ton neutru.
— Știu, zise ea. Toți m-au sfătuit să nu spun nimic despre asta. Erau de
părere că… erau de părere că poliția va interpreta greșit, mai ales că puneau
deja presiune pe el. Și cred că îl compătimeam…
Jonah o auzi pe Hanson foindu-se în scaun și își dădu seama că amândoi
știau la cine făcea referire Coralie. Dar de dragul înregistrării, Coralie
trebuia să spună totul cu voce tare.
— Puteți să-mi spuneți la cine vă referiți?
— Connor, zise ea și intensitatea din vocea ei era evidentă. Jonah îi putea
simți antipatia. Connor Dooley. El a declarat că a dormit lângă Jojo toată
noaptea, dar nu este adevărat. S-a trezit la un moment dat, iar eu l-am găsit
stând lângă foc.
— L-ați văzut acolo? întrebă Jonah încet.
— Da. Trebuia să fac pipi. Se foi ușor și privi în jos, făcându-l pe Jonah să
se întrebe dacă spunea adevărul. Oare se trezise să mai ia niște droguri sau
îi era rău?
— Pe la ce oră se întâmpla asta?
— Ah… nu știu sigur. Ridică din umeri. Era târziu. Dormisem ceva până să
mă trezesc.
— Brett și Topaz erau încă acolo când v-ați trezit?
— Da, zise ea ferm. M-am furișat de lângă ei și m-am îndreptat spre focul
de tabără.
— Nu v-ați dus pur și simplu să căutați un tufiș din apropiere? întrebă
Jonah.
— Eu nu… Bănuiesc că eram puțin dezorientată. Nu pot să… Presupun că
focul era luminos și din cauza asta m-am îndreptat spre el.
— Credeți că focul era încă vizibil la ora aceea?
— Da, așa cred.
— Și ați putea să ne spuneți ce ați văzut în timp ce vă apropiați de foc?
— L-am văzut pe Connor Dooley, spuse ea, cu ceva mai multă certitudine.
Stătea lângă foc cu o doză de bere în mână.
— Și el v-a văzut pe dumneavoastră?
— Nu, răspunse Coralie repede. M-am dat în spate. Părea… nervos.
Jonah o urmări foindu-se în scaun și bătând ușor cu unghia în masă.
— De ce credeți că era nervos?
VP - 107
Coralie îl privi fix.
— Topaz plecase cu mine și cu Brett și el ura acest lucru. Era obsedat de
ea.
— Credeți că atitudinea lui față de Topaz era nesănătoasă?
— Categoric, zise Coralie. Ea nici nu voia să audă de așa ceva și îi
explicase acest lucru de nenumărate ori. Dar el continua să alunge băieții
interesați de ea și o privea cu așa o… posesivitate.
— Dar, cu toate acestea, au ajuns să se căsătorească. Deci Topaz trebuie
să fi fost măcar puțin interesată de el.
— Eu nu am înțeles niciodată acest lucru, spuse Coralie, brusc
emoționată. Avea ochii umezi, dar se forța să nu plângă, deși trecuseră
treizeci de ani. Totul s-a schimbat în acea noapte și, dintr-odată, Topaz nu a
mai avut ochi decât pentru Connor. M-a scos complet din viața ei…
— Aveți vreo bănuială cu privire la cauza acelei schimbări? întrebă el.
— Mi-aș dori să știu, spuse Coralie.
Jonah tăcu, așteptând ca ea să continue, dar aparent, Coralie încheiase ce
avea de spus. Jonah părăsi încăperea, cu imaginea lui Connor, singur și
nervos, întipărită în minte.

VP - 108
18. Aurora

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 00:15

Se simțea de parcă cineva ar fi apăsat un întrerupător în capul ei. Nu era


nevoie să depună niciun fel de efort. Bea și vorbea lângă focul de tabără, mai
întâi cu Benners, apoi cu Jojo și Connor, pe măsură ce veneau să facă câte o
pauză de la mișcările maniacale de dans. Topaz și Coralie șușoteau cu Brett,
iar Topaz avea mâna în jurul umerilor lui Coralie. Aurorei nu-i mai păsa ce
credea Topaz. Avea s-o lase pe sora ei să facă ce voia, iar ea avea să facă la
fel.
— Ar trebui să mergem undeva cu bicicletele săptămâna viitoare, zise
Jojo și Aurora realiză că pierduse o parte din conversația anterioară.
Connor clătină din cap.
— Tocmai ce am venit cu bicicletele până aici.
— Nu, mă refer într-un loc mișto. Să facem un drum mai lung, apoi să ne
oprim să campăm și apoi să mergem mai departe. Și chiar să avem o
destinație. Aurora, tu ai bicicletă?
— Mda, zise ea, gândindu-se la bicicleta ei de oraș, de doi bani, mov
deschis, cu coș de cumpărături. Dar sinceră să fiu, este cam varză.
— Nu trebuie să pedalăm cu viteză, spuse Jojo, rânjind. Și, oricum,
Benners nu se pricepe deloc când vine vorba de biciclete.
— Deci propui să stăm mai multe nopți? întrebă Connor, încruntat.
— Da. Să fie ca o vacanță.
Expresia lui Connor părea ușor furioasă.
— Jojo, eu nu pot pleca în vacanță.
— Nu o să te coste nimic, îl contrazise ea.
— N-are importanță. Taică-meu ar lua-o razna. Se așteaptă să lucrez.
— Dar nu vom lipsi decât câteva zile, spuse Benners. Sunt sigur că l-ai
putea convinge să te lase să pleci câteva zile.
— Tu n-ai nici cea mai vagă idee, nu-i așa? Dintr-odată, Connor deveni
sălbatic. Nici cea mai vagă idee. Niciunul dintre voi. În marea majoritate a
timpului, trebuie să mă cert cu el doar ca să mă lase să merg la școală,
pentru că este de părere că mi-aș putea petrece timpul făcând ceva util. De
exemplu, să fac bani pentru el din piese de schimb, care, în general, sunt
furate, sau să ascund diverse lucruri pentru el, fiindcă a auzit că poliția face
razii. Și, deși el mă bagă în toate căcaturile, tot eu sunt cel care își ia bătaie
VP - 109
dacă ceva merge prost. Cum naiba credeți voi că îl voi convinge să mă lase să
plec într-o vacanță?
— Hei, hei, zise Jojo, îmi pare rău. Este vina mea. Nu a fost corect din
partea mea. Vom găsi altceva de făcut.
Jojo îl mângâie pe umăr. Connor tremura de furie și mai avea puțin și
izbucnea în lacrimi.
— Vom găsi altceva de făcut, repetă ea și își lipi capul de al lui.
— Nu vreau decât să plec, zise el. Vreau să mă mut, dar atunci aș fi nevoit
să-mi găsesc un job undeva și nu aș mai putea merge la școală.
— Nu fi pămpălău! spuse Benners. Chiar crezi că familia mea va sta cu
mâinile în sân și te va lăsa să te angajezi, când tu ești cel mai deștept tip din
țară? Gândește-te mai bine. Taică-meu te place mai mult decât mă place pe
mine. Nu ești singur.
— Nu pot face asta, spuse Connor încet. Nu pot accepta banii altcuiva.
— Ba poți, dacă ei sunt dispuși să ți-i ofere, zise Benners.
— Și dacă nu vrei să te muți în lumea bogătașilor, spuse Jojo, camera
fratelui meu se va elibera din luna septembrie. Poți sta acolo. Îl strânse pe
Connor de mână. Aurora observă cum compasiunea lor scădea furia lui
Connor și aducea lacrimile la suprafață.
— Haide, mai trage o linie cu mine și gândește-te la lucruri amuzante,
adăugă Jojo.
Benners se ridică nesigur.
— Vreau să dansez. Aurora, este rândul tău. Este momentul să te bucuri
de încă un lucru în viață.
Aurora ezită pentru o clipă, apoi îl luă de mână. Îl lăsă să o ducă puțin mai
departe de focul roșu-portocaliu. El o luă de după gât, iar ea se simți jenată.
Muzica devenise ceva mai furioasă. Încă o melodie pe care nu o știa.
După ce ascultă mai atent, începu să zâmbească. Îi amintea de Connor,
care începea brusc să urle și apoi se liniștea. Ritmul nu se potrivea cu modul
în care o ținea și o învârtea Benners, asemenea unui dansator de societate
inapt, izbucni în râs.
— Ce este? întrebă el, în timp ce încerca s-o învârtească și se împiedică de
un băț. Rânjea către ea.
— Parcă nu ai avea brațele și picioarele atașate de corp, zise ea.
— Nu apreciezi deloc arta mea.
Treptat, Aurora nu se mai simți jenată, ci lipsită de griji și ușoară ca un
fulg.
El o luă de ambele mâini și se învârtiră atât de repede, încât ea se lăsă
spate. Apoi țipă, râzând, când se apropie de foc. Benners își îndoi brațele și o
trase spre el. Aproape că se izbi de el și râse în hohote.
VP - 110
— Scuze, zise Benners, ținând-o în continuare de mâna stângă.
— Benners, pe bune. Connor se afla în spatele ei, vorbind peste umărul ei.
Ești o rușine.
Aurora se întoarse spre el. Lui Connor îi sticleau ochii. Se întrebă dacă
acela era efectul drogurilor. Jojo stătea ghemuită în spatele lui și-și freca
nasul. Oare cât consumaseră?
Connor o luă pe Aurora de cealaltă mână și o trase într-un altfel de
îmbrățișare, una mai apropiată, mai puternică. Fu surprinsă de cât de
puternic era Connor. Nu se așteptase.
Benners îi dădu drumul la mână și ea și-o puse pe umărul lui Connor. Nu
era sigură dacă gestul era menit să o apropie de el sau să-l țină la o ușoară
distanță.
— Încearcă un dans adevărat, zise el.
Connor începu să dea din cap pe ritm, în timp ce se lăsa purtat de muzică.
Pe măsură ce se mișca, o mișca și pe ea și ea îl urma.
Lipsa de griji îi dădu un puseu de adrenalină. Deveni brusc conștientă de
fiecare parte a corpului ei, de modul în care o vedea el, de părul ei
dezordonat și de fusta ieftină din nailon, precum și de el, de cum arăta el, de
faptul că era suficient de aproape pentru a-i mirosi aftershave-ul cel ieftin și
transpirația și de faptul că băiatul care o dorise dintotdeauna pe sora ei îi
zâmbea acum cu căldură.
Topaz o urmărea, dar, pentru prima dată în viața ei, Aurorei nu-i pasă. N-
avea decât s-o privească. Aurora avea să acorde o șansă acelei experiențe,
așa cum îi sugerase Benners și n-avea s-o lase pe sora ei s-o oprească.

VP - 111
19

Connor îi urmări nervos și tăcut pe Jonah și O’Malley, cât timp aceștia se


așezară de partea cealaltă a mesei.
— Vi s-a oferit ceai? întrebă Jonah, hotărându-se să-l lase câteva minute
înainte de a începe interogatoriul.
— Este în regulă, vă mulțumesc, zise Connor calm.
Jonah aproape că zâmbi. Bănuia că profesorul Dooley era obișnuit să
obțină ce vrea atunci când era nervos. Dar pe Jonah nu-l impresiona.
— Deci, spuse Jonah, odată ce porni reportofonul, pe parcursul anchetei
am descoperit câteva lucruri și am avea nevoie de ajutorul dumneavoastră
în această privință.
— Sunt convins, răspunse Connor, privindu-i aspru din spatele
ochelarilor.
— Conform declarației dumneavoastră, zise Jonah, ați mers la culcare
după ce Topaz a plecat cu Brett Parker. Cu toate acestea, ni s-a adus la
cunoștință faptul că Topaz a plecat împreună cu Brett și Coralie, nu doar cu
Brett.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, apoi Connor ridică din umeri.
— Nu-mi amintesc prea bine. Știu că se folosise de Coralie pentru a-l
atrage pe Brett. Ce s-a întâmplat după… nu m-a mai interesat.
— Nu i-ați văzut plecând împreună?
— Nu-mi amintesc exact, zise Connor încet.
— În regulă. Să continuăm, spuse Jonah. Ne-ați confirmat deja că ați mers
la culcare cu Jojo Magos și că ea v-a consolat cu privire la Topaz și Brett, dar
nu ați menționat faptul că v-ați trezit la un moment dat.
— Pentru că nu m-am trezit, zise Connor pe un ton neutru.
— Din păcate, avem motive să credem că nu este așa, spuse O’Malley
foarte relaxat.
Se lăsă un nou moment de tăcere, timp în care Connor păru pierdut.
— Sunt sigur… Sunt sigur că nu m-am trezit.
— Atunci cum de ați fost văzut stând singur, lângă foc, după ce toată
lumea se culcase? întrebă Jonah.
Connor clătină din cap, apoi se aplecă în față, devenind mai hotărât.
— Uitați cum stau lucrurile, nimeni nu mi-a spus că m-ar fi văzut. În ’83
ne-am petrecut mult timp discutând despre ce s-a întâmplat, încercând să
punem lucrurile cap la cap. De ce ar spune cineva asta de-abia acum?

VP - 112
— Martorul a declarat că se punea multă presiune pentru a nu informa
poliția.
Ochii lui Connor se mișcau, fie într-o încercare de a-și aminti, fie într-o
încercare de a găsi un mijloc de apărare.
— Nu, zise el. Chiar nu m-am trezit. Oi fi fost eu beat, dar nici chiar atât de
beat. Mi-aș fi amintit dacă m-aș fi trezit. Nu am aflat de dispariția Aurorei
decât a doua zi de dimineață și, chiar și atunci, mi-a fost greu să înțeleg ce se
petrecea.
— Și nu s-a întâmplat nimic cu Aurora în acea seară, mai devreme, înainte
de a merge la culcare, poate înainte ca Jojo să vă consoleze? întrebă
O’Malley.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Connor, lăsându-și capul în jos și
frecându-și fruntea. De câte ori trebuie să vă repet? Nu s-a întâmplat nimic
cu Aurora. Nici cu mine, nici cu restul, din câte știu.
— În acest caz, zise Jonah pe un ton rece, de ce era soția dumneavoastră
îngrijorată că a-ți fi putut-o urmări pe Aurora după plecarea ei?
Connor vru să spună ceva, apoi îl privi pe Jonah cu incertitudine.
— Eu nu… Topaz nu era nesigură…
— A simțit nevoia să vă întrebe ce s-a întâmplat, zise Jonah. După treizeci
de ani, tot a simțit nevoia să vă întrebe ce s-a întâmplat cu adevărat. După
părerea mea, acest lucru dă dovadă de nesiguranță.
Connor clătină din cap.
— Dumneavoastră… ați înțeles greșit conversația.
— Cum altfel ați interpreta-o? V-aș fi recunoscător dacă mi-ați putea
explica.
Connor își coborî privirea spre masă și rămase tăcut.
— Deci, ați putea să-mi spuneți ce anume a cauzat îngrijorarea lui Topaz?
întrebă Jonah.
— În regulă, spuse Connor. Nu este mare scofală, dar se poate interpreta
greșit. Am încercat… să o sărut.
— Pe Aurora?
— Da, pe Aurora.
Jonah ridică din sprâncene.
— Ați încercat să sărutați acea fată de 14 ani, care era, aparent, total
neatractivă?
— Uitați, nu am… Connor oftă și își ridică iar privirea, de această dată cu o
expresie imploratoare. Nu conta dacă era atractivă sau nu. Eu voiam să o fac
pe Topaz geloasă. M-am gândit că, dacă dansez cu Aurora, acest lucru o va
scoate din sărite pe Topaz. Și chiar așa a fost, dar din păcate, reacția ei a fost
să se dea și mai mult la Brett. Și, când i-a ieșit și l-a sărutat… eu… ei bine, am
VP - 113
încercat și eu să o sărut pe Aurora.
— Dar ea nu era interesată?
— Ce fată ar fi interesată de un tip care este foarte clar că se folosește de
ea? întrebă el, clătinând din cap. Nu, nu era interesată. Și mi-a zis să-i dau
drumul și așa am făcut. După care a părăsit locul de campare, iar eu m-am
dus și am plâns în brațele lui Jojo.
— Ați spune că erați furios? întrebă Jonah pe un ton intenționat aspru.
Acest lucru trebuie să vă fi rănit orgoliul.
— A fost umilitor, zise Connor pe un ton neutru. M-am simțit ca un idiot și
ca un nenorocit, pentru că o supărasem și pe Aurora. Dar nu eram furios
decât pe mine.
— Nu pe Brett Parker? întrebă Jonah. La urma urmei, plecase să și-o tragă
cu viitoarea dumneavoastră soție.
— Nu.
— Și nici pe cea de-a doua fată care vă refuza în acea seară? insistă el.
— Bineînțeles că nu, protestă Connor. Nu era vina ei.
— Eu mi vă pot imagina furios din cauza aceasta, continuă Jonah. Mi vă
pot imagina trezindu-vă, clocotind de furie, mergând la focul de tabără,
cugetând și hotărând că Aurora avea să plătească.
— Dumnezeule, zise Connor. N-am făcut așa ceva.
— Adică ați încercat să o sărutați de față cu toată lumea. Poate că v-ați
excitat puțin în timp ce dansați cu ea, spuse Jonah, ca și când nu vorbise
până atunci. Erați o persoană extrem de volatilă și orgoliul reprezenta un
lucru important pentru dumneavoastră. Probabil că vă simțeați îndreptățit
să vă alegeți cu ceva, după cât avuseserăți de suferit din cauza lui Topaz.
— Încetați! strigă Connor și Jonah observă că tremura ușor. Inspiră
adânc. Tot ceea ce spuneți este oribil. Nu m-am mai atins de biata copilă
după acea tentativă de sărut. Am lăsat-o să doarmă. Și apoi, de dimineață
dispăruse.
Jonah tăcu o vreme, după care opri reportofonul și sugeră o scurtă pauză.
Când ajunseseră în dreptul ușii, Connor încă tremura.

După o jumătate de oră de citit, Hanson se forță să-și ia ochii de la
dosarele lui Connor Dooley. Bărbatul se afla deja de zece minute în camera
de interogatorii și ea simțea că, dacă s-ar fi concentrat pe orice altceva, nu ar
fi făcut decât să irosească timpul.
Dar trebuia să-și facă treaba, chiar dacă asta implica umplerea timpului
cu lucruri inutile. Ieși din fișierul despre Connor și se hotărî să-l caute pe
Andrew Mackenzie, așa cum o rugase Inspectorul Șef. Acesta din urmă
insistase ferm că, deși Connor reprezenta o prioritate, aveau motive
VP - 114
întemeiate să investigheze și alte persoane, precum profesorul.
Evidențele poliției cu privire la Mackenzie conțineau foarte puține
informații. Nu i se luase decât un interviu, în care declarase că își petrecuse
toată noaptea cu iubita lui, campând la câțiva kilometri distanță. Dar din
câte observă Hanson, alibiul nu-i fusese verificat, fapt care se clasă pe primul
loc în lista ei de activități care nu se desfășuraseră în mod corespunzător pe
durata anchetei originale.
După ce citi raportul, se hotărî să-l caute pe Google, deși, cu un nume ca al
lui, nu avea să fie deloc ușor de găsit. Se gândi să adauge „profesor
Southampton” la căutare și găsi o persoană care se potrivea descrierii.
Existau câteva articole pentru care fusese intervievat cu privire la elevii
eminenți. Poza înfățișa un bărbat îndesat, cu față lată, care părea foarte
rafinat în pantalonii lui kaki cu buzunare mari și cămașă. Mai exista un
articol despre o drumeție în scop caritabil, în Corsica, și o pagină de internet
creată de Mackenzie, care era dedicată lecturii poeziilor lui Yeats în locații
dramatice, care o făcu să chicotească.
Apoi mai exista și un articol despre petrecerea de pensionare a unui
anume Roald Mackenzie, care fusese Comisar-șef în cadrul Poliției
Metropolitane. Curioasă, Hanson dădu clic pe articol pentru a căuta referințe
la Andrew. Identifică un scurt interviu cu nepotul lui Roald, profesor
Andrew Mackenzie.
— Dumnezeule, zise ea în șoaptă. Deci Mackenzie avusese o legătură
strânsă cu poliția. Nici nu era de mirare că fusese omis în mod voit din
anchetă.
Hanson se abținu cu greu să nu sară de pe scaun și să-i spună de îndată
lui Lightman ce descoperise, dar observă că acesta era foarte concentrat și
se uita încruntat la ecran. În plus, Sheens era cel căruia trebuia de fapt să-i
împărtășească informația. Așa că rămase pe scaun și reciti articolul, dând
nerăbdătoare din picior, așteptând întoarcerea șefului ei.

Jonah părăsi camera de interogatoriu simțindu-se plin de acea exaltare
inconfortabilă care îl cuprindea când punea întrebările dificile. Era un
sentiment asemănător excesului de cafea, o agitație iritabilă precum
căutarea următoarei ținte.
În acele momente – și doar în acele momente – simțea că-l putea înțelege
pe tatăl său. Se simțea plin de o furie îndreptățită față de minciunile
suspecților și simțea nevoia să-i rupă în bătaie până spuneau adevărul.
Ceea ce-i spusese lui Connor nici nu fusese atât de rău, ar fi putut merge
mult mai departe, dar nu-i plăcea persoana care devenea în acele momente,
ceea ce era dificil, dat fiind faptul că era unul dintre lucrurile care-l făceau
VP - 115
atât de bun la meseria lui.
Aproape că-i fusese de ajutor faptul că bărbatul nu-și amintea cu
exactitate ce făcuse. Era ca un ecou inconfortabil din trecutul lui Jonah.
Probabil că voia să-l atace pe Connor, pentru că nu mai era capabil să se
atace pe sine.
— Nu sunt sigur dacă să-l cred, zise O’Malley, prinzându-l din urmă. O
parte din mine spune că și eu aș reacționa la fel în locul lui, dar o altă parte
din mine spune că așa ar reacționa un om vinovat.
— Este greu de spus, aprobă Jonah. Vreau să-l las în pace o vreme, ca să-i
dau motive de îngrijorare. În plus, trebuie să mai găsim dovezi. Aceasta este
prioritatea. Dacă s-a trezit și a violat-o, trebuie să existe o modalitate prin
care să dovedim acest lucru, pe lângă declarația lui Coralie.
Observă mișcarea rapidă din cap și încercarea de a se ridica ale lui
Hanson, când intră din nou în birou.
— Ce ai găsit? o întrebă.
— Andrew Mackenzie, zise ea, aproape zâmbind. I s-a luat un singur
interviu în cadrul căruia a furnizat un alibi. Le-a explicat polițiștilor că a
campat peste noapte împreună cu iubita lui și că nu a plecat nicio clipă de
lângă ea.
— Și ea a confirmat povestea?
— Poliția nu a verificat niciodată alibiul lui, zise Hanson triumfătoare.
Acest lucru poate indica o anchetă delăsătoare dar, de fapt, este posibil să fie
chiar mai rău de atât. Unchiul lui Mackenzie era Comisar-șef la Poliția
Metropolitană la acea vreme.
— Vorbești serios?
— Da. Hanson zâmbi cu gura până la urechi. Noroc că a acordat un
interviu la petrecerea de pensionare a Comisarului Șef, altfel s-ar fi putut să
nu descopăr această legătură.
Jonah nu-i putea împărtăși entuziasmul. Pe lângă furia care încă-i mai
pulsa în vene, văzuse suficientă corupție în anchete cât să-i ajungă pentru
tot restul vieții. Corupția distrusese nu doar ofițeri de sine stătători, ci și
reputația poliției. Dacă se dovedea că poliția fusese responsabilă pentru
faptul că un criminal rămăsese în libertate timp de 30 de ani, Jonah nu voia
să fie implicat.
Dar, din nefericire, dorințele lui nu contau. Era clar că trebuiau să-l
interogheze pe Mackenzie.
— Ai aflat și unde se află în prezent?
— Da, este șef de departament la o școală privată din Bristol.
— Sună la școală și informează-i că trebuie să discutăm cu el azi, spuse
Jonah.
VP - 116
Aruncă o privire la ceas și văzu că era aproape ora 14:00. Ora prânzului
dispăruse undeva în ciclul nesfârșit al interviurilor.
— Și roag-o pe Jojo Magos să ne scuze. Întreab-o dacă aș putea discuta cu
ea în seara aceasta sau mâine? Ben poate să mă acompanieze pentru a vorbi
cu acest profesor.
Lightman își ridică privirea și dădu din cap.
— În acest caz, amânăm ședința? Sergentul își deconectă tableta de la
calculator și se ridică.
— Mda, o mutăm mai târziu. Dat fiind faptul că trebuie să ajungem în
Bristol, aș prefera să plecăm acum. Vă voi pune la curent cu câteva aspecte
descoperite în această dimineață, iar pe ceilalți îi voi informa mai târziu. Ah,
și trebuie să-l anunțăm pe Connor Dooley că poate pleca.
— Mă ocup eu, se oferi O’Malley.
— Bine.
— De ce doriți să mă ocup după ce vorbesc cu școala? întrebă Hanson.
Jonah îi simți dezamăgirea din voce. Era nerăbdătoare să interogheze un
nou suspect, dar în general, când venea vorba de școlile de copii bogați,
Jonah prefera să se folosească de rang.
— Ia legătura cu McCullough și vezi dacă au descoperit probe noi și
informează-ne de îndată ce afli. Vreau dovezi împotriva lui Connor Dooley,
dacă există. Vom vorbi cu Mackenzie. Sunt curios dacă va fugi.
Hanson rămase tăcută la biroul ei.
— Ai făcut treabă bună descoperind conexiunea dintre el și Comisarul
Șef, spuse Jonah. Fusese o încercare ușor stângace de a o consola.
Hanson dădu din cap și se concentră la ecran.

Începu să plouă de îndată ce părăsiră secția de poliție și, până să ajungă
pe șoseaua M3, ploaia se transformă într-o adevărată furtună, un perete de
apă care lovea plafonul mașinii. Jonah își luase un sandviș de la cantină,
pentru a-l mânca în mașină, dar îi era greu să conducă și să mănânce în
același timp, așa că renunță și-l lăsă pe mai târziu.
Se gândi să discute cu Lightman despre stadiul actual al anchetei, dar își
dădu seama că lucrurile erau foarte încurcate. Existau atât de multe
contradicții între declarații, încât nici nu știa de unde să înceapă.
Nu știau cu certitudine decât că aveau de a face cu un grup de adolescenți
drogați și beți, cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani și o fată inocentă de 14
ani, care mersese la culcare mai departe de restul grupului. În plus, mai era
profesorul, care campase împreună cu iubita lui la câțiva kilometri distanță
și cantitatea mare de dextroamfetamină.
Nu știau sigur dacă Aurora fusese beată sau nu. Exista posibilitatea ca toți
VP - 117
să fi fost drogați, iar drogurile fuseseră înlăturate ulterior, fie de comun
acord, fie individual.
De asemenea, suspecții spuneau multe minciuni, aparent inocente, într-o
încercare de a se apăra reciproc. Dar în același timp, exista posibilitatea ca
aceste minciuni să mascheze adevărul. În primul rând, era foarte posibil să
nu fi aflat tot ce era de aflat despre Connor. Coralie așteptase treizeci de ani
pentru a spune poliției că îl văzuse lângă foc. Trebuiau să demonteze toate
aceste minciuni, una câte una.
Își aminti de faptul că Topaz își ascunsese întâlnirea cu Mackenzie și de
eșecul anchetei originale în ceea ce-l privea pe acesta din urmă, lucruri care
constituiau motive întemeiate pentru a-l ancheta pe bărbat.
— Ce știi despre acest profesor? îl întrebă pe Lightman.
— Ofițer Hanson mi-a trimis declarația originală a lui Topaz. Ea a
menționat faptul că l-a văzut pe Andrew Mackenzie, zise Lightman,
privindu-și tableta. Dar a făcut doar o mențiune scurtă privind acest lucru și
a subliniat faptul că se întâlnise cu el mult mai devreme în acea zi. Cu toate
acestea, Topaz considera că merita anchetat. Apoi nu a mai făcut nicio
referire la el în următoarele zile.
Jonah încercă să-și scotocească prin minte în căutarea propriilor sale
amintiri legate de Mackenzie. Profesorul de engleză începuse să predea doar
cu un semestru înainte ca Jonah să termine școala. Își amintea că era foarte
tânăr, că nu părea mai în vârstă decât băieții din anii terminali, că avea fața
lată și un corp atletic, dar ușor îndesat. Părea mai degrabă genul de
alergător de sprint, decât de maraton.
Dintr-odată se întrebă dacă oare Mackenzie era cel după care erau
înnebunite toate fetele de vârsta lui? Sau oare să fi fost profesorul de sport?
În orice caz, era unul dintre ei. Și dacă toate colegele lui fuseseră înnebunite
după el, poate că și Aurora fusese fermecată de el.
Intersecția cu șoseaua M4 apăru la stânga. Jonah realiză că oprise sonorul
GPS-ului, motiv pentru care, aproape ratase drumul. Semnaliză stânga și se
încadra pe prima bandă. Fu nevoit să frâneze și să vireze brusc, când o Astra
care mersese în spatele lui, acceleră dintr-odată și îl depăși prin stânga.
— Dumnezeule, zise el, frânând tare. Scuze.
— Nicio problemă, spuse Lightman, descleștându-și mâna de pe bord.
Nici nu-și ridicase privirea de la tabletă.
— Nu ți se face rău? întrebă Jonah curios.
Lightman îl privi.
— De la ce?
— De la cititul în mașină. Eu pot face asta vreo cinci minute, după care mi
se face rău.
VP - 118
— Nu, zise Lightman, gânditor. N-am avut niciodată problema asta.
Lucrurile de genul acela îi făceau adesea pe oameni să se întrebe dacă
Lightman era om sau robot.

Școala Harforth era formată dintr-o serie de clădiri din piatră gri, care
datau de la începutul secolului XX. În ciuda semnului primitor verde închis,
scris cu un font frumos, atmosfera generală era neelegantă și deprimantă,
deși poate că acest lucru se datora vremii sau griului dominant.
Pentru a ajunge la recepție, fură nevoiți să treacă cu mașina peste câteva
limitatoare de viteză micuțe, dar agresive. Terenul de sport din partea
dreaptă era acoperit cu iarbă subțire, care părea arsă de soare și avea un
mic teren de crichet în mijloc.
— Doamne, ce mă bucur că nu am învățat niciodată la o școală din asta,
zise Jonah, în timp ce urcau treptele puțin înalte care duceau spre o ușă pe
care scria „Intrare pentru Vizitatori”.
— Arată mai bine în zilele însorite, spuse Lightman pe un ton neutru.
Jonah îl privi și își aminti că citise în CV-ul lui că absolvise o școală pe
numele St. Paul sau ceva asemănător. Se întrebă dacă Lightman era un băiat
de internat. La asta nu se mai gândise până acum.
Pe culoarul pătrat de la intrare se afla recepția, care era formată dintr-un
birou înconjurat de pereți din sticlă. O femeie de vreo 30 de ani, cu o
expresie aspră și cu un ecuson pe care scria mare „Secretara Directorului”
stătea la birou. Comparativ cu funcția, numele ei era scris atât de mic
dedesubt, încât Jonah aproape că nu reuși să-l citească. Bănui că aceea era
prioritatea.
— Cu ce v-aș putea ajuta?
Jonah nu simți în tonul ei o dorință prea mare de a ajuta.
— Da, mulțumesc. Eu sunt Inspector Șef Sheens și acesta este Sergent
Lightman. Cred că ați fost contactați de subalterna mea puțin mai devreme.
Suntem aici să-l intervievăm pe Andrew Mackenzie.
— Îmi cer scuze, dar din câte am înțeles eu din acea conversație, interviul
va trebui programat în weekend, spuse secretara.
Jonah se forță să nu-i imite tonul rece și pedant.
— Din păcate, aceasta este o anchetă a poliției, zise el, zâmbind la fel de
rece ca și secretara. Dacă este nevoie, suntem dispuși să emitem un mandat
de arestare pentru a discuta cu el, dar cred că acest lucru ar afecta și mai
tare imaginea școlii.
*
Mackenzie găsi o clasă goală în apropierea celei în care predase. Școala
era învăluită într-o liniște sinistră. Era evident că școala de vară nu-și
VP - 119
folosea toate facilitățile.
Mackenzie ieșise din clasa plină de elevi americani plictisiți împreună cu
o femeie tânără, care era probabil tot profesoară. Mackenzie părea pregătit
să vorbească cu ei.
Jonah îl măsură din cap până în picioare, în timp ce Mackenzie se apropia
de ei. Juca bine rolul de profesor de școală de stat, cu pantalonii lui crem
deschis, pantofii maro lustruiți și vesta maro închis peste cămașa albastră.
Era destul de corpolent, cu antebrațe groase care-i ieșeau de sub mânecile
suflecate, dar părea puternic.
— Deci, despre ce doriți să discutați cu mine? întrebă el, în cele din urmă,
după ce ușa clasei se trânti în urma lor.
Totul părea ușor vechi în acea clădire. Tot ceea ce fusese odinioară foarte
scump, acum era uzat.
Mackenzie se așeză cu fundul pe catedră, lăsându-i pe Jonah și Lightman
să-și tragă niște scaune ceva mai joase din dreptul băncilor. Jonah se întrebă
dacă postura de profesor pe care o adoptase Mackenzie era un gest făcut din
obișnuință sau reprezenta o demonstrație intenționată a autorității sale.
Modul în care profesorul își încrucișă brațele și inspiră nu dădea deloc
dovadă de autoritate, ci de anxietate, poate chiar frică.
— Vă deranjează dacă înregistrăm această conversație? întrebă Jonah,
scoțând reportofonul portabil. Ne este mult mai ușor să verificăm
informațiile dacă înregistrăm totul.
— Nu mă deranjează. Este în regulă, zise Mackenzie.
Jonah porni reportofonul, se prezentă și apoi începu interviul.
— Este vorba despre Aurora Jackson, spuse el. Rămășițele ei au fost
găsite ieri dimineață, nu departe de locul de unde a dispărut.
Reacția lui Mackenzie se citea atât pe corp, cât și în expresia feței. Se
cocoșă și un braț îi alunecă până să reușească să-și reia poziția.
Jonah așteptă ca el să vorbească, dar Mackenzie nu spuse decât:
— Ah, da. Aurora. Inspiră greoi și expiră de câteva ori, apoi se întoarse și
privi pe geam.
— Îmi dau seama că această veste este șocantă, continuă Jonah. Dar
trebuie să vă întrebăm ce vă amintiți despre Aurora și despre acea seară.
Mackenzie ridică din umeri. Știu că ați avut mulți elevi, deci nu mă aștept să
ne puteți oferi o descriere foarte detaliată.
— Era complet diferită de ceilalți elevi, zise Mackenzie pe un ton aspru,
care îl surprinse pe Jonah. Bărbatul îl privi fix pe Jonah și pentru prima dată,
își arătă vârsta. Jonah observă ridurile și oboseala. Era complet diferită de ei.
Și nu spun asta pentru că a dispărut, ci pentru că eu eram de părere că avea
să devină următoarea Marquez sau Woolf sau Faulkner. Mare pierdere. Cea
VP - 120
mai îngrozitoare pierdere.
Jonah îl simțea pe Lightman stând lângă el complet nemișcat. Își dădea
seama că intensitatea reacției lui Mackenzie îl surprinsese și pe el.
— Deci niciunul dintre ceilalți elevi ai dumneavoastră nu au egalat-o?
Mackenzie clătină din cap, apoi ridică un umăr.
— O dată la ceva vreme mai întâlnesc câte un elev remarcant și sunt mulți
despre care am fost convins că vor deveni oameni de succes și așa a fost. Dar
am avut parte doar de câțiva scriitori, eseiști și jurnaliști de-a lungul carierei
și niciunul dintre ei… Nu știu. Niciunul nu a fost la fel de original ca ea și nu
părea să prindă ideile la fel de repede. Dar poate că am o imagine idealizată
a ei și din cauza a tot ceea ce s-a întâmplat…
Lightman îl întrebă, pe un ton neutru, dacă o cunoscuse personal pe
Aurora.
Mackenzie pufni.
— În măsura în care poți cunoaște un elev personal. Îmi era extrem de
frică de faptul că vreuna dintre fete ar putea interpreta greșit încurajările
mele. Nu avusesem decât două iubite serioase și n-aveam nici cea mai vagă
idee despre cum să resping atenția nedorită. Îmi amintesc de o fată din anii
terminali care a venit la mine în clasă într-o vineri seara, când rămăsesem
peste program să corectez lucrări și aproape că am țipat la ea să plece. Biata
fată probabil că nu voia decât să-mi ceară ajutorul cu privire la o temă, dar
eram atât de panicat de a rămâne singur cu ea în clasă, încât nici n-am
ascultat ce avea de zis.
— Deci nu ați depășit niciodată relația elev-profesor? continuă Lightman.
— Evident că nu, zise el și păru complet dezamăgit de Lightman. Devii
entuziasmat de elevi, de abilitățile lor, de ce vor face în viață și de ce ai putea
face tu ca să-i ajuți. Este posibil să-ți placă sau să-ți displacă ei ca oameni,
dar încerci să nu te lași influențat de acest lucru. Am avut parte de elevi
deștepți, pe care-i considerasem niște căcați de oameni înainte, dar tot am
făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a-i ajuta.
— Vă mulțumesc, spuse Jonah. De asemenea, ne interesează să aflăm câte
ceva despre acea noapte. Despre noaptea în care a dispărut Aurora. Credem
că v-ați întâlnit cu cel puțin o persoană din acel grup la locul de campare.
Știați că erau mai mulți acolo?
— M-am întâlnit cu Topaz, zise el, dând din cap. Sora Aurorei. Sincer să
fiu, nu mi-a trecut niciodată prin minte că Aurora ar putea fi acolo. La școală
nu prea petreceau timp împreună. Topaz era complet diferită de Aurora. Și
ea era deșteaptă, dar era de-a dreptul obsedată de propria-i imagine. Am
presupus că Topaz se afla acolo cu grupul ei obișnuit: Benners și… nu mai…
ah, da, Connor și Jojo. Și umbra lui Topaz… Oare cum o chema?
VP - 121
— Coralie? Nu era cu Topaz când v-ați întâlnit? întrebă Jonah.
— Nu, Topaz se plimba singură pe malul râului. Eu mergeam pe cărare și
cred că am speriat-o.
— Ce făcea? întrebă Lightman.
Mackenzie îi aruncă o privire goală și scoase un sunet gânditor.
— Ei bine, avea o geantă cu ea și mergea în direcția opusă. Probabil că
voia să meargă să înoate.
— Nu ați văzut de unde venea? întrebă Jonah.
— Nu, răspunse Mackenzie, clătinând din cap și privindu-i pe cei doi.
Uitați… Știu că Topaz se purta ca o vacă cu sora ei, dar nu cred că a avut
nimic de-a face cu moartea ei. A fost devastată după dispariția Aurorei.
— Această informație ne este foarte utilă. Vă mulțumesc, zise Jonah. Și n-
ați mai văzut nimic relevant în acea seară?
Mackenzie clătină din cap.
— Am campat la vreo 3 km distanță.
— Cu iubita dumneavoastră, zise Jonah, așa este?
— Da. Fosta iubită, adăugă el. Vreau să zic că au trecut treizeci de ani de
atunci… Între timp m-am însurat, dar nu cu ea.
— La ce oră v-ați întâlnit cu iubita dumneavoastră? întrebă Jonah.
— Ahhh… Sincer, nu-mi amintesc. Dar cred că am dat o declarație la acea
vreme. Își frecă fruntea cu degetul mare și se încruntă.
— Sunt sigur că putem verifica. Vă mulțumesc, zise Jonah. Și, odată ajuns
la locul de campare, nu ați mai părăsit locul? Și nu ați auzit nimic sau nu ați
văzut alți excursioniști?
Mackenzie clătină din cap.
— Nu ne aflam prea aproape de drum, spuse el. Și am făcut această
alegere în mod conștient. Locurile de campare oficiale pot fi aglomerate în
acea perioadă a anului; în plus, vremea era superbă. Cu toate acestea,
alegerea mea a enervat-o la culme pe Di, pentru că nu-i convenea să meargă
pe jos 1,5 km și să coboare jumătate din drum pe întuneric, așa că a trebuit
să merg după ea. Schiță un zâmbet. Probabil că ar fi trebuit să-mi dau seama
că acela era un semn al incompatibilității noastre.
— Ați bătut ceva în acea seară? întrebă Jonah. Am impresia că ați declarat
că ați băut vin amândoi.
— Da, cred că am băut vreo două pahare fiecare.
— Deci este posibil să nu fi fost trezit de anumite sunete, zise Jonah.
— Ah, da, este posibil. În plus, eu în general dorm neîntors. Ridică ușor
din umeri și schiță un zâmbet.
— Vă mulțumesc. Aș mai avea o singură rugăminte: ați putea să-mi
spuneți numele fostei dumneavoastră iubite?
VP - 122
— Ah. Diana… Diana Pitman. Râse scurt. Mi-a luat ceva să-mi amintesc.
— Mai dețineți vreo informație care ne-ar putea fi utilă? Vă mai amintiți
ceva?
Mackenzie rămase pe gânduri.
— Nu, nu cred. Eu… Nu sunt sigur cât de mult îmi mai amintesc de atunci
sau cât de multe lucruri mi le amintesc diferit. Probabil că am rescris în
mintea mea multe din cele întâmplate într-o încercare de a-mi aminti și
reproșându-mi că nu am campat mai aproape și că nu am auzit nimic.
Jonah dădu din cap.
— Aceasta este cartea mea de vizită. Vă rog să mă contactați dacă vă
amintiți ceva. De asemenea, ne-ar fi de mare ajutor dacă ați avea ceva
consemnări cu privire la lucrările Aurorei.
Mackenzie luă cartea de vizită, se holbă la ea și dădu din cap. Când
profesorul luă cartea de vizită, Jonah îi simți degetele ușor umede.
Mackenzie transpira.
Profesorul îi urmări în tăcere până părăsiră clasa.

VP - 123
20. Aurora

Sâmbătă, 23 iulie, 00:35

Totul devenise fragmentat și confuz. Aurora era amețită de alcool, de


contactul direct cu Connor și de mirosul lui intens.
— Mă simt puțin… ciudat.
Se îndepărtă de el. Pielea îi lucea de transpirație. Se dezechilibră și
Connor o prinse.
— Ești bine?
— Nu știu.
Auzi un hohot de râs și Connor deveni brusc rigid. Se uita peste umărul ei
la Topaz. Bineînțeles că ea era cea care râdea.
Aurora se întoarse. Topaz stătea foarte aproape de Brett și-i șoptea la
ureche. Își ținea mâna pe umărul lui, mângâindu-i brațul cu părul ei lung,
ceea ce o făcu pe Aurora să se simtă extrem de inconfortabil.
Brett zâmbea, dar privirea lui se îndreptă spre Aurora. Ea nu avu timp să
se prefacă fericită de faptul că sora ei îi făcea avansuri.
Lui Brett i se șterse zâmbetul de pe față și se îndepărtă puțin de Topaz.
— Hei, ar trebui să dansăm! strigă el și își lăsă paharul și se apropie de
Connor și Aurora. Haide! Brett începu să-și miște capul și să se legene ușor.
Topaz nu se apropie de el, în schimb se îndreptă spre Coralie și o luă de
mâini. Își trase prietena aproape de ea, își puse brațele în jurul ei și cele
două începură să danseze, lipite una de alta.
Aurora tresări când Connor începu să se miște din nou, încercând s-o facă
să danseze cu el.
— Scuze, nu mai am chef să dansez, zise ea încet.
— Nu fi prostuță, spuse Connor și o trase și mai aproape de el.
Aurora nu mai voia să fie atinsă și nu avea de gând să-l lase s-o forțeze să
danseze cu el. Nu-și mai simțea brațele, iar picioarele îi erau grele și
stângace.
O văzu pe Topaz învârtind-o pe Coralie, în timp ce îi privea pe rând pe
Brett și Connor. Ambii o urmăreau, iar Aurora nu se putu abține să nu
privească și ea spectacolul.
Topaz o întoarse pe Coralie și o trase spre ea, înclinându-și capul până li
se întâlniră buzele. Coralie nu opuse rezistență și își puse brațele în jurul lui
Topaz, trăgând-o și mai aproape, pentru a o săruta.
VP - 124
Aurora se holba. Era la fel de fascinată ca și Brett și Connor, dar din
motive complet diferite.
Se întrebă dacă lui Topaz îi plăceau cu adevărat fetele și nu băieții, și dacă
cumva îi scăpase acest lucru în comportamentul ei. Dar își amintea de prea
mulți iubiți, de prea multe întâlniri romantice pe holul sălii de sport sau în
spatele stației de autobuz, de prea mult flirt și prea multe atingeri, pentru ca
acest lucru să fie adevărat.
Brett râse.
— Uau, fetelor!
Topaz se opri pentru o clipă. Îl privi rânjind, după care o prinse pe Coralie
de păr și îi trase capul pe spate. Topaz își apropie buzele de gâtul prietenei
sale și începu s-o lingă și s-o sărute deasupra claviculei.
Brett se apropie încet de ele, ținându-și o mână pe ceafă în timp ce le
privea. Apoi se apropie și mai mult și Topaz îi făcu loc să li se alăture. Îl lăsă
să o sărute, în timp ce mâna lui se mișca pe spatele lui Coralie și ajunse în
cele din urmă sub fusta ei.
Aurorei îi era tot mai greață. Încercă să se îndepărteze de Connor, dar el
nu-i dădu drumul.
— Vreau să plec, zise ea și se smuci din prinsoarea lui.
— Nu pleca, spuse Connor. Tonul lui era ușor disperat, dar Aurora se
săturase de ei toți.
Se întoarse și părăsi locul de campare, îndreptându-se spre întunericul
pădurii.

VP - 125
21

De îndată ce se puseră iar în mișcare, Jonah îi sună pe O’Malley și Hanson


prin Bluetooth. Hanson răspunse imediat, plină de entuziasm.
— Poți să-mi faci legătura cu Domnall, te rog? întrebă Jonah.
— Nu știu unde este, răspunse Hanson. Nu l-am văzut de când ați plecat.
Acel lucru nu era deloc surprinzător. În general, dacă Sergentul avea o
pistă, acesta o urma, indiferent de direcția în care-l ducea, fără a-și pierde
vremea informând restul echipei.
— În regulă. Îl voi suna pe mobil puțin mai târziu. Spune-mi ce-ai aflat.
— Bine. Am aflat ceva de la Departamentul de Medicină Legală. Linda
McCullough vrea s-o sunați. Au analizat o doză de bere găsită în
ascunzătoare, lângă cadavru și era pe jumătate plină cu dextroamfetamină.
— Pe jumătate plină? întrebă Jonah.
— Da, conveni Hanson. Este ceva ciudat la mijloc, zise ea. Doar o cantitate
mică de pe fundul dozei era dizolvată, restul era complet uscată.
Jonah procesă informația.
— Deci praful a fost introdus în doză după ce berea a fost băută, zise el.
— Asta crede și ea.
Pentru Jonah, acest lucru era tulburător. Nu putea explica acest lucru
decât în trei moduri: fie fusese o tentativă eșuată de a pune droguri în
băutura cuiva, după ce acea persoană terminase de băut, fie cineva încercase
în grabă să se descotorosească de droguri, fie fusese o tentativă de a induce
în eroare poliția. Tindea să excludă cea de-a doua posibilitate, deoarece
existau modalități mult mai ușoare de a scăpa de droguri, decât să le torni
printr-o gaură îngustă într-o doză de bere și apoi să o îngropi. Dacă fusese
vorba despre o tentativă eșuată de a pune droguri în băutură, atunci de ce
murise Aurora? De ce fusese acea doză îngropată împreună cu ea?
Jonah avea un sentiment tulburător că era vorba despre a treia variantă și
că cineva lăsase intenționat doza acolo, în cazul în care cadavrul ar fi fost
găsit. Să fi fost Connor? Oare o violase și o omorâse și încercase să-l
incrimineze pe Daniel Benham, lăsând acolo o doză plină de droguri?
Jonah era conștient că Hanson îi vorbea.
— Domnule?
— Scuze, ce ai spus?
— Mackenzie. Am găsit-o pe iubita lui, Diana Pitman, cea cu care a campat
în acea seară.

VP - 126
— Bine lucrat, zise Jonah, amintindu-și că de-abia ce obținuse numele.
Unde se află?
— Predă la o școală din York. Doriți să o contactez?
Jonah oftă la gândul unui alt drum lung.
— Da. Vezi ce reușești s-o convingi. Dacă vom fi nevoiți să mergem până
în York, vom merge.
— În regulă, o s-o sun. De asemenea, n-am reușit să găsesc nimic
incriminator până acum în ceea ce-l privește pe Andrew Mackenzie. Nici pe
Google nu am găsit mare lucru. Dar am trimis o solicitare la Serviciul de
Informații pentru a afla mai multe.
— Ai putea începe să iei legătura cu toate școlile la care a predat pentru a
afla mai multe informații despre el, zise Jonah. Dacă are CV-ul pe Linkedin,
poți începe de acolo, dar verifică toate datele. Cea mai ușoară modalitate de
a ascunde problemele întâmpinate de-a lungul carierei este să te prefaci că
n-ai lucrat niciodată în acele locuri.
— În regulă.
— Dar mai întâi verifică-l pe Connor, adăugă el. Momentan, nu avem
motive să-l considerăm pe Mackenzie suspectul principal.
— Desigur.
Își dădu seama din tonul vocii ei că nu era prea încântată. Era evident că
fusese entuziasmată de ideea că Mackenzie ar fi putut reprezenta un suspect
omis de poliție și și-ar fi dorit să urmărească această pistă. Jonah era
conștient de faptul că, pentru a fi un polițist bun, trebuia să ai instinct, dar în
același timp, trebuia să știi când era timpul să faci munca de jos.
— Ai vorbit cu Jojo Magos? întrebă el.
— Da. A spus că va fi la Peretele de Alpinism din Southampton toată ziua
și că va putea fi contactată telefonic în jurul orei 20:00.
Jonah aruncă o privire spre ceasul de pe bord, care indica ora 16:52.
Chiar și cu traficul de la ora aceea, tot aveau să se întoarcă până atunci.
— Vreți să încerc să iau legătura cu ea? întrebă Hanson.
— Nu, zise Jonah. Poate că ar fi mai productiv să vorbească cu ea la
Peretele de Alpinism. Văd eu cum fac. Dacă iei legătura cu fosta iubită și
continui să-l cercetezi pe Mackenzie, îi vom verifica noi pe ceilalți.
Închise telefonul și se gândi la Hanson și la cum avea să se integreze în
echipa lui. Pentru el, modul în care lucraseră întotdeauna împreună contase
foarte mult. Fiecare contribuise cu propriile abilități și el se folosea de ei
atunci când era nevoie.
Juliette Hanson era foarte diferită de ofițerul impulsiv și arogant de care
reușise să scape recent. Nu părea genul care să urmeze o linie de
investigație în mod agresiv, în stilul unui polițist corupt, și nici genul care să
VP - 127
compromită complet o anchetă.
Cu toate acestea, Jonah încerca să-și dea seama ce rol urma ea să joace în
echipă. Era categoric proactivă, asemenea lui O’Malley și mai mult intuitivă,
decât logică, spre deosebire de Lightman. De asemenea, Hanson părea genul
care avea nevoie de lăudă și recunoaștere, lucru care ar fi putut fi util sau
dificil de controlat, în funcție de cum aveau să decurgă lucrurile.
Pentru moment, hotărî să nu se mai gândească la acel lucru și să se
concentreze pe interviul cu Mackenzie, cât îi era încă proaspăt în minte.
Reacția profesorului la veștile lor și mândria feroce pe care o simțea față de
Aurora reprezentaseră un semn de avertizare. Jonah nu era sigur dacă
reacția lui se datora doar regretului de a nu fi fost acolo pentru ea. La urma
urmei, nu predase ore la clasa ei decât de câteva ori pe săptămână.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care ploaia continua să se reverse
asupra parbrizului, deși se mai domolise puțin. Traficul se aglomera,
devenind un labirint de stopuri roșii.
— Odată ce luăm legătura cu fost iubită, ar trebui să vedem ce au de spus
colegii lui Mackenzie despre el, spuse Jonah după o vreme.
— Vreți să aflați dacă a avut relații neadecvate cu eleve? întrebă
Lightman.
— Vreau să aflu tot ce se poate afla despre el, zise Jonah. Dar dacă are o
problemă legată de fetele tinere, acest lucru ar spune multe.
— Vreți să mă ocup eu?
— Nu. Mai bine să se ocupe Hanson, răspunse Jonah. Las-o să se simtă
silitoare și utilă. Va deveni dependentă înainte de a realiza cât de a naibii de
plictisitoare este de fapt această muncă.

Hanson îl văzu pe Lightman intrând în Departamentul de Investigații
Criminale și își ridică privirea spre el. Zâmbetul lui călduros era ușor
stânjenitor, așa că își lăsă capul în jos, pentru a privi monitorul.
Încă nu era sigură dacă putea avea încredere în el, dar în același timp, în
mod frustrant, se surprindea încercând să se facă plăcută de el. Se simțea de
parcă versiunea ei adolescentină se afla încă în interiorul ei, încercând să-i
facă pe băieții populari să vorbească cu ea.
Lightman se îndreptă spre ea și își lăsă haina pe spătarul scaunului său. Îi
era greu să-l ignore, dat fiind faptul că avea biroul chiar în fața ei. Nu-i
despărțeau decât două monitoare subțiri.
— Cum merge treaba? întrebă el.
— Binișor, zise ea. Două dintre școlile cu care am luat legătura mi-au
vorbit despre Mackenzie și acum aștept să fiu sunată înapoi de directorul
celei de-a doua școli la care a predat în Bournemouth.
VP - 128
— Ai aflat ceva suspect? Stătea încă în picioare cu o expresie plină de
interes.
— Nimic semnificativ. Hanson ridică din umeri. La școala la care a lucrat
înainte, a participat la un protest împotriva războiului în timpul
programului școlar. L-a văzut un elev care chiulea de la ore și părinții lui au
raportat acest lucru, dar școala nu a făcut mai nimic în această privință,
deoarece elevii lui aveau note bune și el era foarte popular. Au ajuns la
concluzia că nu era treaba lor, atâta timp cât nu a lipsit de la ore.
— În concluzie, nimic relevant, comentă Lightman.
Hanson aruncă o privire spre ușă, realizând că Inspectorul Șef nu îl
urmase pe Lightman.
— Șeful este pe drum?
— Nu, a mers să o intervieveze pe Jojo Magos.
Hanson îl privi în ochi.
— La Peretele de Alpinism?
— Da.
— Nu este un loc inadecvat pentru un interviu?
— Există avantaje și dezavantaje când vine vorba de a merge la locația
suspectului, zise Lightman, schițând un zâmbet. Și, în general, sunt de părere
că Inspectorul Șef știe cum să controleze astfel de situații.
Lightman se așeză la biroul său, iar Hanson își făcu de lucru cu cea de-a
doua pagină de rezultate Google privitoare la Andrew Mackenzie. Dădu clic
pe toate linkurile plictisitoare, chiar dacă majoritatea se refereau la alți
Andrew Mackenzie și continuă să verifice și restul paginilor.
La ora 18:00 îi sună telefonul de pe birou. Spera să fie școala, nu șeful,
pentru că voia să aibă mai multe informații pe care să i le comunice.
— Ofițer Hanson, se prezentă ea.
— Ah, bună ziua! Vă sun din partea Școlii Bournemouth East. Era o voce
blândă, de femeie, cu un ușor accent nordic. Sunt unul dintre Directorii
Adjuncți de aici și, din câte am înțeles, doreați să aflați informații cu privire
la Andrew Mackenzie. Îmi cer scuze că mi-a luat atât de mult să vă sun
înapoi, dar a trebuit să discut cu mai multe persoane.
— Nicio problemă, răspunse Hanson. Apreciez că v-ați făcut timp să mă
sunați.
— Este în regulă. Nu am avut probleme cu domnul Mackenzie, dar cred că
ar trebui să știți ceva: a început o relație cu una dintre fetele din anii
terminali după ce ea a părăsit școala noastră. Nu era nimic ilegal la mijloc
dat fiind faptul că fata era deja majoră și nu mai era înscrisă la școala
noastră, dar, având în vedere că a cunoscut-o aici, în calitate de profesor,
părinții nu au fost tocmai încântați.
VP - 129
— Da, acest lucru ar putea fi de interes. Vă mulțumesc, zise Hanson, dând
jos capacul de la pix pentru a-și lua notițe pe un caiet A4. Sunteți sigură că
relația a început după ce a părăsit fata școala și că nu aveau o relație pe
ascuns cât timp ea era încă acolo?
— Din câte am înțeles de la personalul școlii, nu. Dar este greu de spus cu
certitudine. La vremea aceea, au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a afla
adevărul și pentru a căuta semne de ademenire din partea lui, dar n-au găsit
nimic. Fata a declarat cu certitudine că se întâmplase la câteva luni după
plecarea ei de la școală, când se întâlniseră întâmplător într-un bar, dar că,
până atunci, nici nu le trecuse prin minte așa ceva. Date fiind circumstanțele,
cred că școala a procedat corespunzător.
— Da, vă mulțumesc, zise Hanson. Puteți să-mi spuneți, vă rog, numele
fetei?
— Bănuiesc că aceste informații nu vor fi făcute publice, zise profesoara,
ușor îngrijorată.
— Nu, nu, spuse Hanson. Vom folosi aceste informații strict în scop
investigativ. Este posibil să nici nu fie ceva important.
— În regulă. Conform spuselor avocatului nostru, nu încalc politica de
confidențialitate dacă vă împărtășesc această informație, dat fiind faptul că
deja nu mai era eleva noastră când s-a întâmplat. Numele ei este Pria Anand.
— Grozav, zise Hanson. Vă supărați dacă vă mai contactez în cazul în care
avem nevoie de informații suplimentare?
— Desigur, nu este nicio problemă, zise directoarea adjunctă. Atâta doar
că voi pleca în concediu săptămâna viitoare. Dar vă voi da numărul meu de
mobil, în cazul în care aveți nevoie să luați legătura cu mine.
Hanson notă numărul și închise. Observă expresia curioasă de pe fața lui
Lightman.
— Relație inadecvată? întrebă el.
— Posibil, răspunse Hanson. Aparent a început doar după ce fata a
părăsit școala, dar este vorba despre o perioadă de doar câteva luni după
plecarea ei. Mie una mi se pare suspect.
O’Malley își anunță întoarcerea, trântind ușa de la intrare. Se apropie de
ei cu o expresie ușor distantă.
— Ați avut o după-amiază productivă? întrebă Hanson.
— Posibil, răspunse O’Malley. Vă voi pune la curent când ajungem la bar.

Jonah parcurse pe jos cei 1,5 km până la Peretele de Alpinism din
Southamptom într-un timp mult mai scurt decât i-ar fi luat cu mașina prin
traficul de după-amiază. Până să ajungă la destinație, avea pantalonii uzi și
grei, dar jacheta pentru activități în aer liber îi menținuse restul corpului
VP - 130
uscat. Și-ar fi dorit ca ploaia de vară să fie mai caldă, să fie fierbinte și
tropicală, nu mizerabilă, rece și gri cum era.
Biroul de recepție al centrului era complet eclipsat de peretele
proeminent de alpinism, care arăta ca o umflătură imensă de un albastru
închis, acoperită cu mânere fluorescente. Jonah îi arătă legitimația băiatului
tinerel și subțire de la intrare.
— Ah… Vreți să discutați cu managerul?
— Nu vreau decât să-i pun câteva întrebări unuia dintre membrii
dumneavoastră care a fost de acord să ne întâlnim aici, răspunse el.
Bărbatul ezită și privi în jur după o persoană căreia i-ar putea cere sfatul
în acea privință, după care ridică din umeri.
— În regulă. Dar… vă rog să nu-i deranjați prea tare pe ceilalți membri
care fac alpinism. Și nu stați sub persoanele aflate pe peretele de alpinism,
da?
Jonah îi zâmbi ușor.
— Mă voi strădui.
Lui Jonah îi luă aproape 15 minute s-o găsească pe Jojo. Locul acela era
mult mai complex decât își imaginase, cu nenumărate încăperi înșiruite una
după alta, fiecare oferind o altă provocare: cățărare la înălțimi mari cu corzi
și surplombe, pereți de alpinism înalți și joși, și chiar pereți de alpinism care
includeau doar o serie de prize de picioare.
În fiecare încăpere existau câțiva alpiniști care se cățărau, iar aceștia erau
la fel de diferiți precum încăperile. Unii dintre ei se mișcau pe perete
asemenea păianjenilor, pe când alții se chinuiau să nu cadă. Aerul era uscat
de talcul scuturat de pe zecile de perechi de mâini ale alpiniștilor, dar avea
un miros plăcut.
Jojo se afla într-una dintre încăperile cu două nivele și corzi, într-un grup
de patru persoane. Aproape ajunsese în vârf când intră Jonah. Era
înconjurată de sfori, dar avea părul scurt descoperit. El o urmări în timp ce
traversă în partea cealaltă a peretelui, mișcându-se constant, dar cu grijă,
folosindu-și brațele și picioarele subțiri. Modul în care mâinile și picioarele
ei găseau în permanență prizele mici și mov, fără a se atinge de restul era
elegant și ușor hipnotizant.
Jojo făcu o scurtă pauză, timp în care atârnă în aer, ținându-se cu o
singură mână, în timp ce își băgă cealaltă mână în săculețul cu talc.
— Cred că va trebui să sari, strigă unul dintre bărbații de la baza
peretelui. Brațele tale nu sunt suficient de lungi.
Jonah bănui de ce se oprise. Exista o ultimă priză mov, mult deasupra
mâinii ei stângi.
— Să sar? strigă Jojo, clătinând din cap. Dai vreodată sfaturi mai puțin de
VP - 131
căcat?
În schimb, ea se înclină treptat spre stânga, se balansa, aparent pe un
singur deget de la picior, centrul de greutate mutându-i-se deasupra
genunchiului, apoi își ridică piciorul drept și își sprijini degetul de la picior
pe o priză aflată undeva în dreptul taliei. Avea mâna stângă încă liberă și
toată greutatea ei se distribuia între brațul drept și piciorul stâng, până reuși
să-și fixeze bine degetul mare de la picior. Din acea poziție, se întoarse,
mutându-și greutatea de pe piciorul stâng, se întinse în sus, împingându-se
cu grijă în piciorul și brațul drept.
Cu mâna stângă apucă priza pe care ceilalți o consideraseră prea sus
pentru ea. Se legănă puțin agățată doar în brațul stâng și își dădu drumul,
strigând:
— Cobor!
Coarda se strânse și bărbatul care o asigura – Jonah își amintea suficiente
lucruri despre alpinism pentru a nimeri măcar câțiva termeni – o lăsă în jos.
— N-a fost rău deloc, zise bărbatul responsabil cu asigurarea, care avea
conformație de alpinist: înalt și sprinten, cu umeri suficient de lați pentru a-i
face corpul să pară triunghiular. Avea picioare slabe, dar cu mușchi atât de
bine definiți, încât Jonah îi putea vedea chiar și când bărbatul stătea relaxat.
— Oricum, mai bine decât să fac o săritură, zise Jojo, rânjind și începu să-
și desfacă corzile de pe ham.
Jonah înaintă și Jojo își ridică privirea spre el. Făcu o strâmbătură ciudată
când îl recunoscu, afișând o expresie între zâmbet și grimasă.
— Când am spus că merg la cățărat, strigă ea, voiam să spun că sunt
ocupată.
Jonah ridică din umeri și-i zâmbi.
— Mi s-a părut o idee mult mai bună decât să stăm într-o încăpere fără
ferestre. Ai putea să-mi acorzi doar câteva minute?
Îi simțea pe ceilalți trei membri ai grupului urmărindu-l, așteptând o
explicație.
Jojo își întoarse lent privirea spre el, zâmbind.
— În regulă. Câteva minute. Haide!
Ea îl conduse prin trei încăperi și apoi pe sub o boltă prăfuită, într-o zonă
de relaxare, slab iluminată, cu mai multe automate pentru diverse produse.
Nu era nimeni acolo.
Jojo se îndreptă spre o masă din colț, își trase un scaun din plastic și se
așeză pe el cu un picior ridicat pe marginea scaunului.
— Este cafea de căcat la automate, dacă vrei să te servești, zise ea.
— Este în regulă. Am suficientă cafea de căcat la secție.
Jonah se așeză de partea cealaltă a mesei, conștient de faptul că ea îl
VP - 132
urmărea.
— Ce vrei să știi?
— Câteva lucruri, răspunse Jonah încet. În primul rând, mi s-a părut că te
frământă ceva, nu doar moartea Aurorei. Poate ceva legat de moartea ei.
Jonah observă că privirea ei îi coborî spre mâini și că începu să-și facă de
lucru cu plasturele pe care-l avea lipit în jurul degetelor mijlocii. Jojo nu
spuse nimic.
— Voiai să ne spui ceva? Ceva despre care îți este greu să vorbești?
Știa că avea dreptate. Îi citea pe față faptul că se lupta cu dorința de a
vorbi și cu frica legată de consecințele acelui lucru.
— Eu doar… Jojo respira neregulat. V-am spus că niciunul dintre noi nu s-
a mai atins de drogurile ascunse după acea noapte. Dar, de fapt, lucrurile nu
au decurs atât de simplu. Odată ce am realizat că Aurora dispăruse și că
trebuia să chemăm poliția, am intrat în panică.
Jonah dădu din cap.
— Având în vedere că existau 15 kg de substanțe ilegale ascunse la 1,5
km de locul de campare, sunt convins că și eu m-aș fi panicat.
Jojo schiță un zâmbet, dar privea în continuare plasturele de la mână.
— Deci am… discutat despre asta și, în toată panica aceea, am realizat că
trebuie să ascundem dextroamfetamina. Așa că eu și cu Brett am mers la
ascunzătoare și am astupat intrarea. Nu ne-am uitat înăuntru… nu voiam
decât să nu se mai vadă. Am lovit pământul de deasupra, până s-a prăbușit și
nu se mai vedea nimic. În cele din urmă Jojo își ridică privirea spre el. Jonah
îi putea citi oboseala, teroarea și frica stranie din ochi. Am îngropat-o acolo
fără să știm.
— Tu și Brett Parker? întrebă Jonah încet.
— Da. Jojo dădu din cap. Brett Parker.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Jonah și-i imagină pe cei doi
chinuindu-se să ascundă drogurile. Încercă să-și imagineze adrenalina și
decizia lor de a astupa ascunzișul fără a se uita înăuntru.
— Când veți afla cum a murit? întrebă Jojo cu o voce ușor răgușită.
— Sincer să fiu, nu știu, zise Jonah.
— Mă tot întreb dacă Aurora dormea acolo sau… sau era rănită și… Dacă
am omorât-o fără să știm?
— Nu pot să-ți spun decât că vom face tot ce ne va sta în putință pentru a
afla ce i s-a întâmplat, răspunse el. Se aplecă ușor în față și realiză că era atât
de aproape de ea, încât îi putea simți mirosul de talc combinat cu cel de
transpirație. Oricum, este puțin probabil ca cineva s-o fi băgat în acea gaură
cât era încă în viață.
— Da, zise Jojo, presupun că aveți dreptate. Continuă să se joace cu
VP - 133
plasturele, trăgând de el până se dezlipi.
— Va trebui să vii să dai o declarație cu privire la astuparea intrării, spuse
Jonah, după ce Jojo renunță la plasture. Este greu de spus cu voce tare, dar
dacă nu ai știut că se afla acolo, nu ai comis nicio infracțiune.
— Oricum, am fost niște idioți, zise Jojo. Și niște lași. Ar fi trebuit să ne
asumăm răspunderea pentru ce făceam. Ar fi trebuit să ne asumăm cu toții
vina. Jojo oftă și își întinse gâtul într-o parte, masându-l.
— Dar a fost o decizie luată de comun acord?
Jojo încuviință din cap.
— Și nimeni nu s-a opus?
— Cred că ne era tuturor la fel de frică. Imaginați-vă ce ar fi zis părinții
noștri… și școala.
Jonah dădu din cap și rămase tăcut o vreme.
— Cât mai stai aici? întrebă el, făcând un semn din cap spre cealaltă
cameră, unde doi alpiniști se cățărau în apropierea ușii.
— Vreo două ore, spuse ea. Până îmi tremură corpul atât de tare, încât nu
mai merită efortul.
— De câte ori pe săptămână vii aici?
— De patru-cinci ori, deși uneori ne întâlnim la cineva acasă. Sunt multe
persoane care și-au construit pereți de alpinism în șopron.
— Dumnezeule… Jonah clătină din cap. Și pe lângă asta mai ai și un job.
Mă faci să mă simt extrem de leneș.
Jojo schiță un zâmbet.
— Asta este joacă de copii în comparație cu ce făcea Aleksy: minimum
două sesiuni pe zi și doar o zi liberă o dată la paisprezece zile.
Jonah dădu din cap gânditor, apoi spuse:
— A căzut de la o înălțime mare când a murit?
Jojo deveni brusc tensionată și își întoarse privirea.
— Îmi cer scuze, zise el repede. Nu mă prea pricep la…
— Este în regulă, spuse ea. Era un traseu pe care-l parcursese de
nenumărate ori. Era ca un fel de încălzire pentru un traseu mai greu. N-ar fi
trebuit să pățească nimic, dar asta este problema cu cățărarea liberă: nu este
nevoie decât o clipă de neatenție. Jojo făcu o scurtă pauză, apoi continuă pe
un ton jos și intens. Mare idiot!
— Îmi pare rău, spuse Jonah încet.
Jojo își frecă iar gâtul și Jonah se întrebă dacă făcuse cumva o întindere
musculară în timpul cățărării.
— Mai este ceva ce nu v-am spus când ați venit la mine acasă. Nu a fost…
Jojo făcu o pauză. Problema este că a trecut atât de mult timp de atunci, încât
nici nu sunt sigură dacă este real. De fapt este o amintire parțială și eu eram
VP - 134
beată și… drogată. Îmi amintesc că la acea vreme nici nu eram sigură dacă s-
a întâmplat sau nu.
— Poți să-mi spui, chiar dacă nu ești sigură. Prefer să am zece piste false,
decât să-mi scape cea reală, doar pentru că o persoană nu era sigură.
— În regulă. Ei bine, nu sunt sigură dacă este tocmai o pistă… Jojo zâmbi
ușor. Cred că am derulat această amintire de atâtea ori în mintea mea, încât
nu mai sunt sigură de nimic. Doar că am impresia că m-am întors acolo la un
moment dat, pentru că mi-o amintesc pe Aurora stând lângă foc și vorbind
cu cineva, doar că nu am văzut cu cine, pentru că se aflau în afara luminii
focului. Cunoști sentimentul acela când nu știi sigur dacă te-ai convins
singur de ceva sau nu? Ei bine, când a dispărut, nu am spus nimic despre
asta, pentru că nu eram deloc sigură.
— Interesant, zise Jonah. Nu-ți amintești ce spunea?
— Singura amintire vagă pe care o am este că ar fi spus că îi este sete, dar
este foarte posibil să-mi fi imaginat asta, spuse Jojo, clătinând din cap.
— Oricum, este bine de știut, zise Jonah, gândindu-se la ceea ce-i spusese
Coralie despre Connor. Dacă era adevărat faptul că se trezise la un moment
dat, atunci exista posibilitatea ca Aurora să se fi trezit și ea la un moment dat
și să fi avut vreun fel de altercație cu Connor.
— Trebuie să vin chiar acum la secția de poliție să dau declarația? întrebă
Jojo.
— Dumnezeule, nu, zise el și îi zâmbi ușor. Vreau să merg acasă. Poți veni
mâine.
Jojo îi aruncă o privire sceptică și amuzată în același timp, apoi ridică din
umeri și zâmbi.
— Cum spuneți dumneavoastră, Polițai Sheens.
— La ora 9 este bine?
Jojo ezită.
— Nu este o oră potrivită pentru tine? întrebă el.
— Sunt destul de irascibilă înainte de ora 10, zise ea, rânjind.
— În acest caz, merge și ora 10, spuse Jonah. Orice pentru a-mi face viața
mai ușoară…
— Grozav, ne vedem atunci.
Jonah își băgă mâna în buzunar și scoase o carte de vizită care era ușor
îndoită, dar ea o luă și dădu din cap solemn.
— Asta în cazul în care vrei să mai vorbești cu mine despre ceva înainte
de întâlnirea de mâine. Distracție plăcută la cățărat!
În ciuda faptului că era pierdut în gânduri, simți că este urmărit și se
întoarse brusc la dreapta. Nu întrezări decât o siluetă îmbrăcată într-o haină
largă, care purta pălărie, înainte ca aceasta să dispară după o clădire. Jonah
VP - 135
alergă în acea direcție, dar persoana respectivă dispăruse. Drumul strălucea
de la umezeală și era gol.
*
O’Malley insistase să meargă la un bar „adevărat”, în loc de barul renovat
și bine luminat de peste drum de secția de poliție.
— Dacă nu este slab iluminat și cu scaune tapițate, nu este un bar
adevărat, le explică el.
Așa că ajunseseră să meargă pe jos aproape un kilometru, până la un local
care nu arăta deloc promițător și care se numea „Hangarul pentru Bărci”. La
intrare avea o plăcuță neagră și murdară și în fața clădirii se afla o tablă pe
care era inscripționat, cu greșeli de ortografie, un citat despre băut.
Hanson fu de părere că pe interior arăta ceva mai bine decât pe exterior.
Mobilierul părea mai degrabă confortabil decât jerpelit și localul era învăluit
într-o lumină caldă. Dat fiind faptul că avea costumul ud leoarcă de la ploaie,
Hanson fu încântată și de focul care era complet neobișnuit pentru acel
sezon. Se îndreptă spre masa din fața șemineului și își atârnă geanta de
spătarul scaunului.
— Plătesc eu prima rundă, zise ea.
— Ah, nu, nu este cazul, îi răspunse O’Malley. A fost ideea mea, deci eu
plătesc. Ce vreți să beți?
— Hmm… Staropramen. Dar trebuie să conduc, deci nu voi bea decât una.
— Pentru mine un Pale Ale12, zise Lightman. Nu contează de care.
În timp ce O’Malley se îndrepta spre bar, Hanson întrebă, mai mult pentru
a face conversație:
— Cum era Mackenzie când l-ați vizitat? A spus ceva interesant?
— Șefului i s-a părut puțin ciudat, răspunse Lightman. Părea foarte
emoțional în legătură cu toate astea.
— Cine, Mackenzie sau șeful? întrebă Hanson, zâmbind.
Lightman râse.
— Mackenzie. Inspector Șef Sheens nu este genul care să aibă căderi
emoționale în timpul interviurilor.
— Și dumneavoastră? întrebă ea, curioasă. Dumneavoastră vi se întâmplă
să fiți afectat emoțional de unele cazuri?
Se lăsă un moment scurt de tăcere, apoi Lightman zise:
— Încerc din răsputeri să nu mă las afectat, dar nu cred că-mi este de
prea mult folos. Și eu nu folosesc niciodată tactica emoțională în interviuri
pentru că nu mă prea pricep la a face oamenii să se simtă apropiați de mine.
Lightman mai făcu o pauză. Dar asta nu înseamnă că nu simt nimic, mai ales

12 N. trad.: Pale Ale este un tip de bere cu fermentație înaltă, făcută în mare parte din malț pal.
VP - 136
când vine vorba de omucideri. Unele cazuri… Vreau să zic, când intervievezi
o mamă în legătură cu partenerul ei care tocmai i-a omorât fiica într-un
acces de furie, este greu să nu te lași afectat.
Hanson dădu încet din cap. Își aminti de propria ei experiență când fusese
trimisă să investigheze o casă, pentru că vecinii sunaseră poliția să
raporteze un bebeluș care plângea neîncetat de câteva ore. Pe atunci,
Hanson era un simplu ofițer și își amintea de sergentul ei, care o intervieva
pe acea mamă extenuată și în lacrimi și de modul în care el își făcea de lucru
cu articolele de bebeluș din casă. În cele din urmă, el luă copilul în brațe și se
uită în gura lui, apoi îi spuse încet mamei că trebuiau să meargă la secția de
poliție. Mama îi turna copilului apă fiartă în biberon și gura lui era plină de
bășici.
După acea experiență, Hanson nu mai putut dormi timp de o săptămână.
Nu se putea gândi decât la copilul lipsit de apărare, la modul în care mama
lui dăduse din cap, știind că a fost prinsă și la cum întrebase, plină de
speranță, dacă bebelușul avea să fie plasat în grija altcuiva. Acest lucru o
făcuse pe Hanson să se teamă de faptul că nimeni nu mai putea fi demn de
încredere dacă era împins prea departe. De asemenea, realizase că oamenii
erau capabili să descopere în permanență mijloace inovatoare de a-și face
rău unii altora.
Hanson hotărî să schimbe subiectul, înainte să se lase copleșită de acele
gânduri întunecate.
— Deci, dați-mi un pont. Cum aș putea să-l impresionez pe șef?
— În principiu, trebuie să-ți pui în evidență abilitățile, zise Lightman. Este
foarte interesat de psihologia echipelor și vrea ca echipa să funcționeze în
mod autonom. El își cunoaște punctele slabe și atunci se folosește de noi ca
să le compenseze.
— Deci… dumneavoastră sunteți mai meticulos decât el?
— Am o memorie mai bună, o corectă Lightman și sunt mai exact. Dar el
este mult mai deștept, zise el, zâmbind.
— Și Domnall? întrebă ea încet.
— El se pricepe la a scoate informații de la suspecți, îi merge mintea
repede și este intuitiv. Poate face salturi în gândire și poate acționa rapid,
ceea ce Inspectorului Șef i se pare dificil, dacă nu este pregătit pentru asta.
Șeful folosește o abordare holistică și asta îl încetinește.
Conversația o făcu pe Hanson să se întrebe ce avea ea de oferit. Era
deșteaptă și avea ochi ageri. În general, acelea erau calitățile pe care le
observau colegii ei, inclusiv inspectorul cu care lucrase anterior și care îi
umpluse evaluările cu expresii de tipul „comunicare bună” și „susținerea
echipei”, crezând că aveau să-i fie pe plac.
VP - 137
— Ține astea, zise O’Malley, apropiindu-se de ea și înmânându-i două
halbe, după care se întoarse la bar.
Se întoarse cu un pahar înalt, plin cu un lichid limpede și acidulat și o felie
de lime. Aparent O’Malley ignorase berea și alesese ginul tonic, fapt care
trăda o pasiune pentru alcool. În timp ce restul lumii se mulțumea cu câte o
halbă, el era capabil să dea pe gât de trei ori mai mult alcool.
— Deci, zise ea, în timp ce O’Malley se așeza pe un scaun mititel care-l
făcea să arate extrem de comic cu silueta lui masivă, cum v-ați petrecut
după-amiaza?
— Am vorbit cu câțiva furnizori de droguri, încercând să aflu dacă a
încercat cineva să scape de o cantitate mare de dextroamfetamină după
moartea Aurorei. Vreau să zic că mă îndoiesc că au dezgropat toate acele
droguri, doar ca să le păstreze, nu credeți?
— Și ați avut noroc?
— Posibil să fi găsit ceva interesant. Adică, nu este ca și când ar ține
evidențe oficiale, drept urmare, este greu de verificat, dar unul dintre ei a
spus că la vreun an după eveniment, piața a fost brusc împânzită de
dextroamfetamină, ceea ce i-a scăzut mult prețul dar, din păcate, el nu a
cumpărat, deci nu știe de unde a apărut.
— 15 kg sunt suficiente pentru a împânzi piața? întrebă Hanson.
— Mda, asta dacă vinzi o cantitate mare la mai mulți furnizori mici, în
același timp.
— Își mai aminteau și de alte tranzacții? întrebă ea.
— Nu prea. Unul dintre ei își amintea de o tranzacție mică cu o fată pe
care nu o mai văzuse până atunci, dar era vorba despre cinci sau zece grame
și nu era sigur dacă nu cumva se întâmplase mai înainte. Un altul își amintea
de câteva tranzacții cu un tip pe care-l văzuse doar de câteva ori dar, din
nou, era vorba de cantități mult mai mici. Niciunul dintre ei nu este de
părere că adunate, drogurile ar fi însumat 15 kg.
O’Malley dădu paharul pe gât și apoi zise:
— Dumnezeule, sunt atât de însetat. Prea multă vorbărie. Mai vrea cineva
ceva de băut?
Hanson realiză că de-abia ce-și începuse berea și clătină din cap. Bău
repede câteva guri.
— Lăsați-mă pe mine, spuse ea, dar el era deja în picioare.
— Nu, nu, stai liniștită.
— O să mă desconsidere dacă nu pot bea cot la cot cu el? îl întrebă
Hanson pe Lightman, în timp ce O’Malley se îndrepta spre bar.
— Domnall? răspunse Lightman și clătină din cap. Nu trebuie să-ți bați
capul încercând să-l impresionezi. El nu bea alcool. Are apă tonică în pahar.
VP - 138
— Vreți să punem vreun pariu timpuriu cu privire la identitatea
criminalului? strigă O’Malley de la bar.
Remarca o făcu pe Hanson să tresară ușor, dar barmanul nu păru
interesat.
— Eu aș vrea să-mi extind miza, răspunse Lightman. Aș vrea să pariez în
mod egal pe cei patru masculi.
— Nu așa funcționează pariurile, zise O’Malley. Ai tupeu și pariază pe ce-
ți spune instinctul.
O’Malley plăti și se întoarse la masă.
— Juliette, tu ce părere ai? întrebă el.
— Ah, nu știu ce să zic. Mai întâi, aș vrea să aflu ceva mai multe informații.
Lui Hanson îi vibră telefonul și îl scoase pentru a verifica cine era. Avu un
sentiment neplăcut când văzu că era tot Damian. Ura efectul pe care îl aveau
mesajele lui asupra ei.
Ori de câte ori credea că scăpase, el mai trimitea câte un mesaj.
Pe ecran era afișat primul rând al mesajului, care începea cu „Îmi pare
rău…”. Nu era primul mesaj de genul acela pe care i-l trimisese. De
asemenea, mai erau și mesajele pline de furie, în care îi spunea că este o
mare idioată, că se înșelase cu privire la tot, că îl părăsise pe baza unei
bănuieli și că ar fi trebuit să stea să-l ajute să depășească o perioadă dificilă,
nu să-l părăsească.
Și mai erau și celelalte mesaje în care o acuza că-l înșelase și că acela
fusese motivul real pentru care-l părăsise. Aceea era logica lui pervertită pe
baza căreia funcționa mintea lui.
Se simți iar stoarsă de puteri, așa cum se simțea de fiecare dată când
primea câte un mesaj de la el.
— Ești bine? întrebă O’Malley.
Hanson își ridică privirea spre el, apoi spre Lightman, care o privea cu o
expresie imposibil de descifrat.
— Da, zise ea, uitându-se la telefon și blocându-l. Este în regulă. Nu este
decât pacostea mea de fost iubit.
Hanson nu mai avea chef să stea cu ei la taclale. Își termină berea și se
ridică.
— Ar fi cazul să plec, spuse ea. Mai am de dat niște telefoane…
— Te conduc eu, zise Lightman și se ridică, după care dădu pe gât restul
de bere.
— Noroc că nu mă deranjează să beau singur, spuse O’Malley pe un ton
mucalit.
— Ah, scuze. Hanson se simți vinovată. Nici nu se gândise la el sau la
faptul că și-ar putea dori companie. Sunt sigură că pot să…
VP - 139
— Este în regulă, zise el, râzând. Oricum trebuie să mă întorc la treabă.
Mai am oameni de văzut și furnizori de droguri de găsit. Mă voi întoarce și
eu la secție în curând.
Lightman ținu ușa deschisă pentru Hanson și apoi, odată ajunși pe stradă,
în loc să încerce să facă conversație, merse împreună cu ea, în liniște. Ei îi
zbură gândul direct la Damian și la fata care-i trimisese cele două mesaje
pasionale, pe care le găsise ea pe telefonul lui.
Hanson nu o cunoștea. Aparent, fata se afla într-o relație cu unul dintre
colegii lui Damian. Oricum, nu fusese prima dată când suspectase că el o
înșela, dar el o atacase de atâtea ori și o făcuse să se simtă vinovată pentru
simplul fapt că zâmbea unui bărbat, încât el nu se aflase niciodată în centrul
atenției. Ea era prinsă mereu pe picior greșit.
Ajunsese să realizeze faptul că Damian ascunsese multe sentimente în
spatele atacurilor sale de gelozie. Ea nu avea nici cea mai vagă idee cât
durase acea aventură, iar el continuase să nege că ar fi existat ceva mai mult
între ei și că fata nu era decât o simplă fată nefericită în relația în care se
afla, asta până când Hanson descoperise pe calculatorul lui o poză cu ei doi,
făcută cu câteva săptămâni înainte.
Exista o parte din ea care încă își mai dorea să-l interogheze până avea să
recunoască adevărul. Dar era timpul să accepte faptul că nu avea să afle
niciodată ce se întâmplase de fapt și că nu putea face nimic altceva decât să
renunțe la el.
— Ar trebui să mai mergem la bar și cu altă ocazie, zise Lightman dintr-
odată. Când nu ne aflăm în stadiile frenetice ale vreunui caz și nu există alte
lucruri care să ne distragă atenția.
Ea se aștepta ca Lightman să fie zâmbitor, dar expresia lui era destul de
serioasă.
— Mda, spuse ea, fără prea multă convingere. Ar trebui.
Lightman schiță un zâmbet.
— În regulă, bănuiesc că ai și lucruri mai bune de făcut, dar eu și Domnall
nu avem. Deci, atâta timp cât ne faci pe plac o dată la ceva vreme…
Dintr-un oarecare motiv, Hanson simți nevoia să-l facă să se simtă mai
bine.
— Nu, chiar nu am, zise ea. Este plăcut să ies cu voi în afara programului
de lucru. Îmi pare rău că sunt tristă și inutilă. Jur că nu sunt așa în mod
normal.
— Ești în regulă, spuse Lightman și apoi, după o scurtă pauză, adăugă: în
comparație cu alții.
Hanson zâmbi.

VP - 140
Jonah se îndreptă încet, prin ploaie, spre secția de poliție. Încercă să se
gândească din nou la caz și nu la silueta care-l urmărise din umbră.
Principala lui ipoteză era că Aurora fusese convinsă să meargă la rezerva
de droguri împreună cu cineva și apoi, acea persoană a omorât-o, fie prin
strangulare, fie prin supradoză, fie printr-o altă metodă, încă nu era clar
cum. Dacă Jojo și Coralie aveau dreptate, acest lucru însemna că Aurora și
Connor se treziseră amândoi la un moment dat, ceea ce era foarte suspect.
Se gândi apoi la toate celelalte lucruri pe care i le împărtășise Jojo și își
aminti de ea în adolescență. Și pe atunci avea aceeași expresie sarcastică,
competitivă și sălbatică. Jonah se întrebă care erau limitele acelei sălbăticii
și ale disponibilității ei de a încerca orice.
Gândurile lui deveniră circulare. Erau atât de multe lucruri de luat în
considerare, încât nu putea rămâne blocat asupra unui singur aspect. Drept
urmare, făcu ce făcea întotdeauna, și anume, își puse gândurile deoparte,
undeva în fundal, pentru a le accesa mai târziu.
Când ajunse Jonah, Hanson se afla tot la biroul ei. El o salută din cap și
apoi se așeză pe unul dintre scaunele din apropierea ei.
— Sunt sigur că v-am spus să vă cărați, n-ați înțeles mesajul?
— Îmi cer scuze, zise Hanson, cu o umbră de zâmbet pe față. Ben a
început și am simțit nevoia să concurez cu el, dar apoi el a terminat, iar eu
am rămas ușor încurcată în…
— Ce cercetezi?
— Câteva lucruri, zise ea, apoi adăugă: este ceva ce nu-mi dă pace. De
fapt, sunt mai multe lucruri.
Jonah era pregătit să meargă acasă. Era ud, obosit și morocănos. Dar se
aflase și el în locul ei cândva, pe când lucra plin de entuziasm, la primul lui
caz de omucidere și era extrem de încântat când găsea discrepanțe în caz.
— Ia să auzim.
— Căutarea a început pe jos, zise ea. Nimeni nu a găsit drogurile, ceea ce
are noimă dacă se aflau ascunse sub rădăcinile fagului. În mod normal, nu ai
face mai mult decât să te apleci puțin, să te uiți sub ramuri și să mergi mai
departe, nu-i așa?
— Da, spuse Jonah. Sunt de acord cu asta.
— Dar la ora 17:00 au adus câini de poliție din Southampton, zise ea,
înmânându-i un raport vechi emis de ofițerul responsabil din Lyndhurst.
Câinii aceia căutau mirosul Aurorei și fuseseră dresați să recunoască
substanțe dubioase, deci cum de au ratat locul acela, în care știm că ea
fusese și mai devreme și care trebuie să fi mirosit puternic a
dextroamfetamină?
Jonah se încruntă. Luă raportul și-l citi. Nu avea decât o amintire vagă
VP - 141
legată de câini, dar în acea primă zi de anchetă fusese trimis împreună cu
sergentul său să bată din ușă în ușă. Își petrecuseră toată seara bătând la uși
și punând întrebări oamenilor.
— Ai dreptate. Eu nu…
Se gândi la confesiunea lui Jojo despre cum acoperiseră intrarea
ascunzișului.
— Jojo Magos vine mâine la secție, zise el încet. Vrea să dea o declarație
despre cum ea și Brett Parker au acoperit intrarea ascunzișului, lucru care
ar putea explica motivul pentru care câinii nu au simțit mirosul. Cu toate
acestea, dacă ea fusese acolo și mai devreme, ar fi trebuit să lase o urmă pe
care câinii să o simtă și care să-i conducă direct la ascunzătoare.
Hanson dădu din cap și se îmbujoră ușor de entuziasm.
— Dacă au acoperit intrarea, asta ar explica multe din declarațiile
contradictorii din ziua următoare. Mai exact, încercau să acopere faptul că
doi membri ai grupului ascunsesem drogurile… Da, uitați!
Hanson lipise etichete fluorescente pe câteva dintre paginile declarațiilor
și îi arătă una dintre ele.
— Topaz a spus că Brett a mers spre drumul principal să o caute pe
Aurora și că Jojo a rămas la locul de campare. Connor a declarat că Brett a
intrat în râu s-o caute și că Jojo a mers spre drumul principal, iar Brett a
confirmat acest lucru, dar în timpul interviului a fost întrebat de ce nu era
ud la sosirea poliției. Conform înregistrării, el a declarat că s-a dezbrăcat
înainte de a intra în râu. Cu toate acestea, în transcrierea interviului,
polițiștii au indicat faptul că a făcut o pauză înainte de a răspunde. Aici.
Jonah nu se putu abține să nu zâmbească, constatând cât de sârguincioasă
fusese. Era plăcut să observe acea caracteristică la un recrut nou. În general,
Lightman era singurul care aplica abordarea meticuloasă.
Jonah aruncă o privire peste declarații și dădu din cap.
— Bine lucrat, Juliette.
— Deci suntem convinși că doar atât încercau să ascundă? întrebă ea.
Oare au mers doar să ascundă drogurile sau mai era ceva? Oare unii dintre
ei au încercat în mod intenționat să deruteze câinii doar pentru a ascunde
drogurile sau pentru că știau că ea se afla acolo? Și, dacă este așa, de unde au
știut cum să facă acest lucru? Din câte mi-a spus tipul de la Brigada de
Moravuri, este extrem de dificil să induci în eroare câinii de poliție.
— Ai dreptate, zise Jonah, gânditor. Și eu am discutat cu ei pe tema
aceasta și mi-au spus că mirosul câinilor este asemenea văzului nostru: simt
toate mirosurile deodată, nu pe rând. Deci persoana responsabilă trebuie să
fi avut cunoștințe despre narcotice, aprobă Hanson.
— Dap. Benners.
VP - 142
— Sau Jojo Magos, prin intermediul fratelui ei.
Jonah dădu din cap. Se gândi iar la Jojo și la cum ascunsese rezerva de
droguri.
— Juliette, chiar ar fi cazul să mergi acasă, spuse el. Eu plec în
următoarele treizeci de secunde. Și mulțumesc, chiar ai găsit niște informații
importante. Porni spre ieșire, dar apoi se întoarse. În rest, ai mai găsit ceva?
Ceva legat de Connor?
— Ah, nu, zise Hanson, ușor agitată. Verificam informațiile despre Connor
când mi-am dat seama de treaba cu câinii…
Jonah dădu din cap.
— Atunci, te rog să te ocupi de dimineață. Și, în cazul în care te
împotmolești, poți să apelezi oricând la Facebook și Linkedin.
Hanson dădu din cap.
— Desigur. Era ușor roz la față și dădea din cap puțin prea înflăcărată.
Jonah o compătimi. Era cu adevărat încântat de munca pe care o depusese
dar, în același timp, era conștient de faptul că lucrurile mărunte erau la fel
de importante într-o anchetă precum pistele și analiza. Și voia ca și ordinele
să fie respectate, nu doar instinctele. Învățase pe propria-i piele ce putea
cauza un ofițer nesupus.

VP - 143
22. Aurora

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 00:50

Imaginile care-i rulau în minte erau la fel de confuze precum imaginea


copacilor care-i rula în fața ochilor: Topaz sărutând-o pe Coralie,
strânsoarea lui Connor și Brett urmărindu-le hipnotizat.
Și printre toate acele imagini, mai era și amintirea mult mai dureroasă de
la apus, când simțise un junghi în inimă după ce-l urmărise pe domnul
Mackenzie. Se ascunsese pe după copaci, udă leoarcă doar pentru a-l vedea
pe domnul Mackenzie, Andrew al ei, punându-și brațele în jurul unei femei
brunete și sărutând-o.
Avea atâtea întrebări pe care ar fi vrut să i le adreseze, atâtea lucruri pe
care ar fi vrut ca el să i le explice. Cum putea să-i facă așa ceva? Cum putea
să-i ascundă așa ceva? Cum putea să-și întoarcă spatele la tot ce
împărtășiseră?
O voce din mintea ei îi spunea: Poate că el nu considera că ați împărtășit
ceva adevărat. Poate că nu i-a păsat niciodată de tine. Poate că totul a fost
doar în mintea ta.
Nu reușea nicicum să-și alunge aceste gânduri din minte și asta o făcea să
se simtă rău, încinsă și amețită. Greața o luă pe nepregătite și se aplecă
pentru a vomita. Lichidul îi ieșea pe gură și nas și nu se mai oprea. Nu se mai
putea ține pe picioare și se temea că ar putea cădea în propria-i vomă, așa că
se dădu într-o parte și se prăbuși pe șold, cu picioarele printre crengi și
pietre.
Nu se mai simțise atât de singură în viața ei.

VP - 144
23

Jonah dormise foarte prost. Își petrecuse prea mult timp citind dosarele
cazului și timpul trecuse fără să-și dea seama, până când îi vibră telefonul la
00:52 și îl sperie.
Era un mesaj de un rând de la un număr pe care nu-l știa.
Joi mergem iar la peretele de alpinism. Ar trebui să-ți iei niște încălțări
adecvate și să vii cu noi.
După câteva secunde, Jonah izbucni în râs și răspunse la mesaj.
Mulțumesc pentru ofertă, dar bănuiesc că știi că nu ți-am dat cartea mea
de vizită pentru a primi invitații la activități sportive.
Bloca ecranul telefonului, dar primi imediat un nou mesaj.
Asta nu înseamnă că nu-i o idee bună, Polițai Sheens. Noapte bună.
Jonah decise să nu răspundă, deși era tentat să se implice într-un joc de
tachinare atunci când se simțea apăsat de trecut. Cu toate acestea, dacă lista
lui de apeluri și mesaje ar fi fost prezentate în cadrul unui viitor proces, nu
voia să fie acuzat că nu și-a îndeplinit sarcinile în mod corespunzător.
Odată ce se băgă în pat și adormi, avu o serie de vise tulburătoare în care
mergea să campeze cu Jojo, Benners, Topaz și Connor și uneori doar cu Jojo.
În fiecare vis realiza la un moment dat că Aurora dispăruse și că i se
întâmplase ceva îngrozitor. Dar în niciun vis nu reușea să-i facă pe ceilalți să
se îngrijoreze. Ei continuau să bea, să danseze și să râdă, în timp ce el alerga
disperat printre copaci, încercând s-o găsească. La un moment dat, ajunsese
să caute un bebeluș și era și Michelle acolo cu el. Fusese o noapte
îngrozitoare și nu reușise să se odihnească deloc.
Treaz fiind, începu să repete conversația pe care avea s-o poarte cu
Wilkinson despre Andrew Mackenzie. Nu era deloc încântat de faptul că
trebuia să-i spună Comisarului Șef despre un potențial caz de corupție în
cadrul poliției.
La ora 06:30 făcu un duș, după care plecă spre secția de poliție. Drumul
era liber, dar încă mai ploua și roțile Mondeo-ului său derapau pe asfalt.
Se așteptase să ajungă primul, dar, când Jonah intră în Departamentul de
Investigații Criminale, putu văzu frizura lui Lightman ițindu-se din spatele
monitorului.
Jonah se îndreptă spre biroul lui, gândindu-se că avea să-l lase pe
VP - 145
Lightman să-și vadă de treabă. Dar apropiindu-se, auzi niște sunete
asemănătoare unui meci de fotbal ieșind din difuzoarele calculatorului și își
dădu seama că Lightman îl urmărea pe Brett Parker în acțiune.
— Jocurile Olimpice de la Barcelona din 92, comentă Lightman. Proba de
400 m.
Vocea comentatorului se precipită și Jonah observă cum Brett își accelera
alergarea, depășindu-l pe atletul din față din trei pași și trecând linia de
sosire.
— Până acum nu realizasem că este o legendă în lumea sportului,
constată Lightman după ce înregistrarea se termină.
— Da, chiar este, aprobă Jonah. Timp de câțiva ani a fost de neegalat.
— Dar n-am mai găsit mare lucru după sfârșitul anilor ’90, comentă
Lightman, în timp ce verifica videoclipurile recomandate, deși există câțiva
fani înfocați care au postat o grămadă de filmulețe pe YouTube.
— Asta pentru că a trecut la triatlon în momentul în care a realizat că nu
mai este capabil să câștige medalii la sprint, răspunse Jonah.
— Credeți că mai face parte din vreun club sportiv? întrebă Lightman. Ei
ar trebui să-l cunoască cel mai bine.
— Merită să ne interesăm, aprobă Jonah.
— Mai putem vorbi cu prietenii lui și ai Aurorei din școală, continuă
Lightman. Mai ales ai Aurorei. Aș putea cere ajutorul familiei Jackson în
această privință.
Jonah simți cum i se strânge stomacul. Aceea era o parte inevitabilă a
anchetei, dar el sperase că nu avea să se întâmple.
— Mă voi ocupa eu de asta, zise el. Oricum trebuie să-i pun la curent cu
stadiul anchetei, dar aștept mai întâi să se facă o oră umană înainte de a-i
deranja. Vezi dacă ai cum să afli care erau prietenii lui Brett din școală, fără
a-l întreba pe el.
— În regulă. Voi vedea ce reușesc să aflu.
— Anunță-mă când ajung și restul, spuse Jonah, în timp ce se îndrepta
spre biroul lui. Vom face un raport al situației.
Jonah nu era sigur ce fusese în mintea lui când alesese să vorbească el cu
familia Jackson, dar ideea ca unul dintre membrii echipei sale să discute cu
ei îl panică. Cu toate acestea, dacă familia Jackson avea să-i dea unul dintre
numele la care se aștepta, tot nu avea ce să facă în acea privință. Nu putea
ascunde un potențial martor de restul echipei.
Se așeză la birou și apoi se ridică iar, prea neliniștit pentru a sta locului. Îl
sună pe Wilkinson la birou, sperând că acesta să fi ajuns deja acolo, dar nu fu
deloc surprins când nu-i răspunse nimeni.
Începu să se gândească la ședința pe care avea s-o țină cu echipa, dar nu
VP - 146
se putu concentra nici la acest lucru. Apoi, la 07:40, deși laboratorul
criminalistic avea program doar de la 09:00, îl sună McCullough.
— Au venit rezultatele analizei digitale, zise ea, fără a-l saluta. Avem două
oase metacarpiene fracturate și încă o fractură pe partea sacrală a
articulației sacroiliace stângi. Această articulație se află la nivelul pelvisului
și este extrem de dificil de fracturat. Analizate împreună, toate aceste
informații indică viol, deși fracturile sacrale sunt neobișnuite.
Jonah fu trecut de un fior straniu, rece. Adevărul era că descoperirea
făcută de McCullough nu era deloc surprinzătoare. Aurora avea paisprezece
ani și era frumoasă și, cel mai probabil, fusese ucisă. Cu toate acestea, Jonah
își amintea și de fetița stângace de doisprezece ani, care stătea cu capul
aplecat deasupra unei cărți și care lovea cu picioarele peretele școlii,
așteptându-și sora pentru a lua autobuzul.
— Ce sugerează acest lucru?
— Că unul din picioarele ei a fost presat extrem de tare în timpul atacului
de o persoană mult mai puternică decât ea, zise McCullough. Este posibil ca
fracturile de la nivelul mâinilor să fi fost rezultatul încercării ei de a se
apăra.
— Există șanse să puteți recupera urme de ADN?
— Șansele sunt foarte mici, spuse ea. Voi preleva țesutul pe care-l avem și
voi analiza în detaliu pământul și țesăturile colectate, dar, după 30 de ani, cu
siguranță s-au pierdut multe informații.
— În regulă. Îți mulțumesc. Poți exclude interferența animalelor în ceea
ce privește înlăturarea drogurilor? Se pare că stocul inițial de
dextroamfetamină era de fapt mult mai mare.
— Cât de mare, mai exact?
— 15 kg.
— Cu siguranță animalele nu au înlăturat 15 kg de dextroamfetamină de
sub pământ, spuse McCullough cu certitudine. Trebuie să fi fost mâna
omului la mijloc. Voi verifica dacă există urme de lopată sau alte semne care
să indice acest lucru. Locul este în continuare acoperit.
— Mersi. Ai vreo veste cu privire la raportul toxicologic?
McCullough oftă.
— Permite-mi să clarific comentariile făcute anterior. Nu avem la
dispoziție păr, unghii sau globuri oculare, drept urmare, nu avem cum să le
testăm.
Jonah își dădu seama că McCullough nu-și terminase ideea.
— Dar…?
— Nu există un „dar”. Am fost foarte meticuloasă și am trimis probe de
pământ colectate din jurul cadavrului pentru cromatografie pe coloană și de
VP - 147
gaz și, dacă vom avea extrem de mult noroc, există posibilitatea să putem
separa dextroamfetamina nemetabolizată de alți compuși din sol și să
confirmăm prezența unei cantități suficient de mari pentru a indica faptul că
victima a ingerat substanța. Dar dacă s-au înregistrat temperaturi suficient
de mari în acea groapă, șansele de a găsi ceva sunt egale cu zero și să nu
uităm că a fost o vară călduroasă.
— Evident, spuse Jonah. Este o problemă cu care ne confruntăm adesea…
— Du-te naibii, Sheens, spuse McCullough.
— Mulțumesc, răspunse Jonah, râzând. Sincer. Știu că ești foarte ocupată
în momentul de față.
— Sunt mereu ocupată, zise ea. Voi începe să spun „nu” mai des și să plec
acasă la ora 17 și voi n-aveți decât să vă plângeți robotului telefonic.
— Dar ce vei face cu atâta timp liber? întrebă Jonah.
— Poate că voi avea o viață?
— Mda, din câte am auzit eu treaba asta este supraevaluată…
Închise telefonul și încercă să se gândească la atacul violent într-un mod
cât mai detașat posibil. Din punct de vedere investigativ, acest lucru clarifica
multe.
În principiu, era improbabil ca una dintre fete să o fi omorât și chiar și
mai improbabil ca Aurora să fi fost atacată de un bărbat și apoi omorâtă de o
femeie.
Dar asta nu însemna că una dintre fete nu putea fi implicată sau că
niciunul dintre ei nu știa nimic despre cele întâmplate. Dacă unul dintre ei
încercase să-l protejeze pe unul dintre băieți, cu siguranță nu ar fi fost
pentru prima dată când se întâmplase asta.
De asemenea, acest lucru mai însemna și că Jonah avea de purtat o
conversație dificilă cu familia Jackson la un moment dat. Ca om, și-a fi dorit
să le poată împărtăși informațiile într-un mod sensibil, fără a le cauza prea
multă suferință, dar în calitate de persoană responsabilă cu aflarea
adevărului despre ce i se întâmplase Aurorei, avea șansa de a folosi
informațiile pentru a surprinde.

O’Malley se trezise cu cinci minute înainte să pornească alarma ceasului.
Se simțea optimist cu privire la ziua care începea. Făcuse treabă bună cu o zi
înainte vorbind cu furnizorii de droguri și obținuse informații care le-ar fi
putut fi de ajutor. De asemenea, îl vizitase pe fratele mai mare al lui Jojo
Magos, Anton, imediat după ce plecase de la bar.
Anton nu fusese tocmai surprins de vizită. Era un om ciudat, pe care nu-l
deranja să primească un detectiv în casă seara, deși avea privirea reticentă
și precaută specifică persoanelor care considerau toți polițiștii răi. Din
VP - 148
modul în care Anton îl analizase din cap până-n picioare, O’Malley își dăduse
seama că în trecut bărbatul nu fusese tratat cu respect de către poliție. Avea
dreaduri grizonante, prinse la spate și purta un pulover de lână uzat, care
avea un ușor miros de animale.
Dar O’Malley lăsa mereu o impresie bună, de om cumsecade, nu de
polițist și, de multe ori, accentul îl ajuta în această privință, pentru că-l făcea
să pară neamenințător. Drept urmare, Anton îl invitase înăuntru și, în cele
din urmă, recunoscuse că el fusese cel care aranjase tranzacția prin care
Daniel Benham cumpărase cele 15 kg de dextroamfetamină. Persoana lui de
contact fusese un bărbat pe nume Matt Stavely, care locuia în suburbia
Thornhill.
O’Malley oftase la auzul acelei informații. Suburbia Thornhill nu era un
loc bun în care să te plimbi după lăsarea întunericului. Dar cel puțin nu avea
o mașină scumpă și nu era îmbrăcat în uniforma de poliție.
Se urcă în Fiesta lui și se îndreptă spre suburbia Thornhill. Nu avea prea
mult de mers, dat fiind traficul redus de la acea oră. Ajunse în Spring
Terrace, unde văzu mai multe blocuri de mici dimensiuni care arătau
groaznic și un bloc-turn în capăt, cu o zonă de recreere.
Stavely locuia în ultimul bloc de mici dimensiuni, care avea o parcare
mică în față și nici urmă de copaci sau straturi de flori.
O’Malley parcă chiar sub stâlpul de iluminat stradal, deși nu-și făcea prea
mari speranțe că acel lucru avea să descurajeze pe cineva de la a-i distruge
mașina. Infracționalitatea și benzile de infractori din Thornhill crescuseră
mult în ultima vreme. Cu toate acestea, având în vedere că fusese nevoit să
meargă acolo și să discute cu numeroși locuitori de-a lungul carierei sale,
O’Malley reușise să creeze o relație rezonabilă cu o parte dintre membrii
benzilor și înțelesese că acolo era o cultură fondată mai mult pe frică, decât
pe agresiune.
Urcă pe scările exterioare ale blocului, hotărât să plece cât mai repede.
Stavely locuia la apartamentul 36, la etajul 2. Ușa nu era numerotată, dar
avea niște urme vechi, de pe vremea când cifrele 3 și 6 fuseseră prinse pe ea
și încă mai avea găurile de la șuruburi.
O’Malley auzea un televizor pornit undeva, pe care rula ceva cu
împușcături și țipete. Imediat după ce ciocăni la ușă, sunetul televizorului se
opri. I se păru că aude pași apropiindu-se. Apoi urmă un moment de liniște,
ceea ce nu era deloc surprinzător, dat fiind faptul că nimeni nu ar fi deschis
ușa în acea zonă fără a se uita mai întâi pe vizor.
Apoi se auzi un clic și ușa se deschise puțin, cu lanțul pus. Prin
deschizătură O’Malley văzu o față bărboasă și slabă.
— Matt? întrebă el, încercând să pară cât mai puțin amenințător posibil.
VP - 149
Am nevoie de ajutorul tău. Pot intra un minut?
— Ce fel de ajutor?
O’Malley privi mai întâi în jur, apoi își scoase portofelul, îl deschise și îi
arătă bărbatului câteva bancnote de 10 și 20 lire.
Stavely îl privi încruntat, apoi închise ușa pentru a îndepărta lanțul.
Deschise ușa complet și O’Malley îi văzu de această dată tot corpul. Era
extrem de slab și purta un pulover larg cu glugă gri și un fes negru peste
părul aproape complet grizonant, iar pielea lui părea să nu mai fi văzut de
mult lumina soarelui.
— Pe aici, zise Stavely, conducându-l pe un hol mic și gol, care nu avea
decât două uși. Trecură de dormitorul care era învăluit în întuneric și în care
nu se vedea decât o saltea și un dulap. Tot apartamentul mirosea a fum de
țigară, deși era mult mai curat decât se așteptase O’Malley. Nu mirosea deloc
a mâncare mucegăită și Stavely însuși era curat.
Intrară într-o cameră de tip open space, unde se aflau bucătăria și
sufrageria. Încăperea era dominată de un televizor mare și un Playstation.
Pe ecran era imaginea înghețată a unui schimb de focuri violent. După
clădirile din fundal și după arme, părea a fi Rusia. Lui O’Malley i se păru că
scena arăta tulburător de reală.
Stavely se așeză în apropierea telecomenzilor, unde-l aștepta o doză de
bere.
— Ce te interesează? întrebă Stavely pe un ton neutru.
— În niciun caz ceva pentru starea mea de spirit, răspunse O’Malley,
sprijinindu-se de blatul din bucătărie. De fapt, vreau să aflu niște informații.
Și nu este vorba despre informații care ți-ar putea crea probleme.
Stavely rămase nemișcat. Îl privi pe O’Malley și apoi se întinse să-și ia o
țigară dintr-un pachet îndesat între perna și brațul canapelei. Se lăsă pe o
parte pentru a ajunge la buzunarul în care avea bricheta și își aprinse țigara
fără a spune nimic.
— Este vorba despre niște informații vechi de 30 de ani, continuă
O’Malley, deci nu mai sunt tocmai relevante. Vreau să aflu despre o
tranzacție mare de dextroamfetamină pe care ai încheiat-o cu un băiat pe
nume Daniel Benham.
Stavely făcu o grimasă, dar rămase tăcut.
— Probabil că-ți amintești de Aurora Jackson, fata dispărută. O’Malley
așteptă o reacție și, în cele din urmă, Stavely dădu din cap. I-am găsit
rămășițele. Problema cu care ne confruntăm este că fata a fost îngropată
împreună cu o rezervă mare de dextroamfetamină și trebuie să eliminăm
posibilitatea ca acele droguri să fi avut vreo legătură cu moartea ei. Îți dau
cuvântul meu că nu suntem interesați să anchetăm pe nimeni în ceea ce
VP - 150
privește furnizarea sau distribuirea acelor droguri.
Se lăsă un nou moment de tăcere.
— Cu ce vă ajută să descoperiți sursa drogurilor?
— Dacă provin dintr-o sursă relativ obișnuită, putem dovedi că acest
lucru nu a avut nicio legătură cu uciderea Aurorei. Și da, a fost omorâtă.
O’Malley așteptă, în timp ce Stavely se gândea ce să facă. Era un om
precaut și posibil să nu fi fost nici prost. În general, O’Malley nu avea
așteptări prea mari de la furnizorii mici de droguri.
— Deci vreți să dovediți că nu era nimic periculos în a ști de existența
stocului de dextroamfetamină, spuse Stavely.
O’Malley dădu din cap.
— Eu unul nu consider că moartea ei a avut vreo legătură cu acele
droguri, dar am un Inspector Șef care este meticulos ca naiba și care nu va
renunța la pista drogurilor până nu o eliminăm, iar eu asta vreau.
Stavely trase lung din țigară, după care scrumă.
— Omule, nu știu ce să zic despre asta, spuse el rar. Mie-mi miroase a
belea.
Stavely era închis în sine, asemenea oamenilor care supraviețuiau ținând
multe secrete.
— La un moment dat tot va trebui să ne ajuți, zise O’Malley pe un ton jos.
Șeful nu va renunța la această pistă. Dacă l-ai cunoaște, ai înțelege. Îți dau
cuvântul meu de onoare că cea mai bună opțiune pentru tine este să ne ajuți
acum, cât încă mai este alegerea ta și, astfel, să-l determini să-și piardă
interesul față de tine.
Stavely își sprijini țigara pe marginea scrumierei și o urmări pentru o
vreme.
— Ce vrei să fac?
— Nu trebuie decât să răspunzi la câteva întrebări despre droguri și
Daniel Benham.
Stavely oftă din greu și clătină din cap.
— Te am invitat înăuntru pentru o tranzacție.
— Consideră că asta este o tranzacție, zise O’Malley, scoțându-și iar
portofelul.
Scoase două bancnote de 20 lire și observă instantaneu că Stavely
devenise atent.
— Poftim, spuse O’Malley și puse cele două bancnote pe masa
furnizorului de droguri.
Stavely îl urmări și își frecă ușor mâinile. O’Malley se gândi că era de
ajuns pentru a continua.
— Ai ajuns în posesia dextroamfetaminei în urma unei tranzacții eșuate.
VP - 151
Așa este?
Se lăsă un moment de tăcere, dar, spre ușurarea lui O’Malley, Stavely zise:
— Era un tip cu care mai făcusem tranzacții în trecut. Un tip exclusivist
care voia să vândă marfa mai departe. Drept urmare, am făcut rost de
droguri de la furnizorul meu.
— Și cumpărătorul s-a răzgândit?
Stavely clătină din cap.
— A fost prins. Vindea droguri la petreceri exclusiviste și o fată a murit.
Iubitul ei l-a identificat pe cumpărătorul meu.
— Și tu n-ai putut să returnezi marfa furnizorului tău?
Stavely îl privi neîncrezător.
— N-ai cum. Nu poți face așa ceva. Niciodată. Și dacă ai încerca, nu ți-ar
mai vinde nimic niciodată. Nu e ca la magazin.
— Dar tot trebuia să-i dai banii pentru droguri, spuse O’Malley, încercând
să-l liniștească.
— Mda. Eram cam îngrijorat în privința asta, dar… cineva m-a pus în
legătură cu Daniel Benham.
— Anton Magos?
Stavely tăcu, după care ridică din umeri.
— N-are importanță, spuse O’Malley imediat. Povestește-mi despre
Daniel Benham. Voia să cumpere drogurile?
— Mda. Ei bine… Nu părea foarte hotărât.
— Nu era încântat?
Stavely clătină din cap.
— Nu, el… M-a întrebat cum ajunsesem în posesia mărfii și eu i-am
explicat. Apoi m-a întrebat ce mi s-ar întâmpla dacă n-aș plăti și eu i-am spus
că mi-ar tăia naibii picioarele, ceea ce era adevărat.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Stavely își făcu de lucru cu
țigara.
— Și te-a mai întrebat și altceva?
Stavely clătină din cap.
— Nu. S-a hotărât pe loc și… ei bine, n-aș vrea să-i creez probleme. Știu că
este un politician de căcat în prezent, dar mie mi-a făcut un favor atunci. Și
sincer să fiu, cred că a cumpărat drogurile doar ca să mă ajute pe mine.
O’Malley dădu din cap și se întrebă dacă Stavely avea dreptate sau dacă
Benham nu se gândea decât la petrecerile pe care le-ar fi putut organiza și în
care ar fi putut oferi droguri tuturor.
— Ulterior, a mai cumpărat ceva de la tine?
Stavely ezită, ceea ce-l făcu pe O’Malley curios.
— Nu vrem decât să aflăm mai multe despre el ca persoană, spuse
VP - 152
O’Malley.
— Nu-mi amintesc, zise Stavely, cu o expresie încăpățânată.
— În regulă. Și pe ceilalți îi cunoșteați? întrebă O’Malley, dându-și seama
că Stavely nu avea de gând să dea mai multe detalii. Connor Dooley, Topaz
Jackson…
Stavely clătină din cap și își ridică din nou țigara pentru a mai trage un
fum.
— O știam pe Jojo, pentru că mai umblam cu fratele ei, Anton. În general,
era și ea în parc când mergeam noi acolo. Pe ceilalți nu i-am cunoscut.
O’Malley tăcu și dădu din cap.
— Îți mulțumesc. Este în regulă. S-ar putea să te chem să dai o declarație
oficială la un moment dat.
— La naiba, zise Stavely încet.
— Va fi în beneficiul tău, spuse O’Malley, fixându-l cu privirea.
Stavely îl privi în ochi și apoi ridică din umeri. Nici nu se obosi să se ridice
când O’Malley plecă. Odată ce închise ușa în urma lui, O’Malley se dădu într-
o parte, pentru a evita vizorul. Se aștepta să audă din nou sunetul jocului de
Playstation, dar, după un moment de liniște, auzi vocea lui Stavely.
Nu se auzea nicio altă voce. După o clipă, Stavely vorbi din nou, dar
O’Malley nu reuși să audă ce spunea. Era cu siguranță o conversație
telefonică și, dat fiind faptul că nu se auzise niciun telefon sunând, era clar
că Stavely sunase pe cineva ca urmare a vizitei pe care i-o făcuse O’Malley,
ceea ce era foarte interesant.

La ora 07:50, Jonah ajunse acasă la familia Jackson. Se gândise să
telefoneze pentru a evita drumul până acolo, dar era conștient că astfel de
vești trebuiau comunicate în persoană.
De data aceasta, Tom fu cel care deschise ușa. Se ștergea la gură, deci
probabil că-i întrerupsese micul dejun.
— Bună dimineața, domnule Jackson, zise Jonah. Îmi cer scuze că vă
deranjez la ora aceasta, dar voiam să vă pun la curent cu stadiul anchetei.
— După cum le-am spus de nenumărate ori polițiștilor, de-a lungul
timpului, prefer să fiu informat, indiferent de oră, spuse Tom, cu o ușoară
aroganță.
Se dădu la o parte și Jonah se strecură în spațiul mic de pe hol. I se păru
chiar mai ordine decât înainte. Existau câteva teancuri și chiar și câteva
spații libere printre toate lucrurile. Posibil să fi fost mâna lui Topaz și a lui
Connor la mijloc.
Stăteau cu toții în bucătărie. Joy se afla într-un capăt al mesei, de unde îi
aruncă o privire de bufniță, cu ochii mari și îngrijorați. Topaz, care se afla în
VP - 153
colțul mesei, se lăsă pe spate pentru a-l vedea. Connor fu singurul care
continuă să-și mănânce încet ovăzul fiert, cu capul aplecat, până când Jonah
începu să vorbească.
— Îmi cer scuze că vă întrerup micul dejun, zise el încă o dată.
— Este în regulă, spuse Topaz repede. Ce se întâmplă?
— Avem niște noutăți, zise Jonah și Joy se ridică brusc de la masă și trase
un scaun pentru el.
Tom își reluă locul, în fața unei farfurii cu ochiuri și se așeză picior peste
picior.
— Am primit rezultatele analizei digitale, care indică faptul că Aurora ar
fi fost victima unei agresiuni sexuale înainte de a muri.
Topaz tresări și Connor se opri în sfârșit din mâncat, își lăsă încet lingura
pe marginea bolului, dar nu încercă în niciun fel să-și liniștească soția. Joy și
Tom rămaseră lipsiți de reacție și neclintiți.
— Această descoperire este foarte tulburătoare, continuă Jonah, dar ne
ajută să ne formăm o imagine mai clară a vinovatului.
— Deci, pe cine căutați mai exact? întrebă Tom, pe un ton mai jos.
— Un bărbat, posibil chiar un membru al grupului cu care campa Aurora,
spuse el cu grijă. Încercăm să aflăm dacă mai existau persoane care
cunoșteau acel loc. Nu putem confirma nimic momentan, dar știm că
persoanele din grup cunoșteau bine locul acela. De asemenea, investigăm și
posibilitatea consumului de droguri la acea petrecere.
Jonah se simți vinovat că trebuia să le împărtășească atâtea informații
tulburătoare dintr-odată. Dar era conștient de faptul că era mai bine să le
spună, decât să amâne. Cu cât trecea mai mult timp și descopereau mai
multe dovezi, informațiile ar fi devenit mai greu de asimilat.
Topaz se albi la față și întinse mâna tremurândă spre un pahar cu apă.
Tom îi aruncă o privire și Jonah bănui că avea să urmeze o conversație
dificilă.
— Credeți că cele două lucruri au legătură între ele? întrebă Tom, în cele
din urmă.
— Este posibil, răspunse Jonah. Dar, pentru moment, prefer să nu fac
presupuneri. Făcu o scurtă pauză, apoi continuă. Mă întrebam dacă ne-ați
putea ajuta cu ceva.
— Cu ce?
— Am vrea să luăm legătura cu ceilalți prieteni ai Aurorei, zise Jonah. O
persoană apropiată, căreia să-i fi făcut anumite confesiuni.
— Ei bine, eu nu vă pot… Bănuiesc că Topaz și Joy v-ar putea fi de ajutor,
spuse el, făcând semn spre soția lui. Eu nu am o memorie prea bună când
vine vorba de nume.
VP - 154
— Nu, așa este, aprobă Joy, pe nerăsuflate. Ai o memorie foarte scurtă,
nu-i așa, Tom?
— Este în regulă, îl asigură Jonah. Puteți discuta despre asta și să mă
anunțați în cursul zilei de azi. În cazul în care nu voi fi disponibil, puteți
furniza numele unuia dintre membrii echipei mele.
— Echipa dumneavoastră, zise Tom, gânditor. Din câte persoane este
formată echipa dumneavoastră?
— Trei persoane, în afară de mine, răspunse el. Ați cunoscut-o deja pe
Ofițer Hanson și mai sunt doi sergenți, O’Malley și Lightman. De asemenea,
primim sprijin și din partea Comisarului Șef, al echipei de criminalistică și al
altor echipe, după caz.
— Deci sunteți patru persoane implicate direct în acest caz, spuse Tom.
Dădu din cap, aprobator, deși avea în continuare vocea neregulată. Este bine
de știut.
Jonah se ridică și plecă, regretând faptul că nu putea asista la discuția
dintre Tom și Topaz legată de acele droguri. Ar fi fost extrem de interesant.

O’Malley ajunse ultimul, la ora 09:20. Deși era devreme, lui Jonah i se
părea că deja trecuse jumătate de zi.
Jonah îi chemă într-una dintre sălile de ședință, pentru a le împărtăși
ideile lui Hanson legate de câinii de poliție care fuseseră induși în eroare și
pentru a le confirma faptul că Aurora fusese violată.
Cu toții dădură serios din cap la auzul veștilor.
— Deci, cel mai important lucru este să aflăm dacă a fost violată de
Connor Dooley, zise Jonah. Ce ați mai aflat despre el?
— Nu mare lucru, răspunse Lightman. Coralie a fost singura care l-a văzut
treaz în acea noapte și nimeni nu a mai spus nimic despre faptul că ar fi
încercat să o sărute pe Aurora.
— Va trebui să-i presăm pe ceilalți, pentru a afla mai multe detalii, spuse
Jonah.
— Am verificat declarația lui cu privire la cele întâmplate de dimineață,
după ce a realizat că Aurora dispăruse și nu există contradicții. Și-a descris
corect acțiunile și nu există decât câteva lucruri mărunte pe care fie le-a
adăugat, fie le-a omis, dar este ceva normal pentru o persoană care încearcă
să-și amintească cele întâmplate. În plus, părea dornic să o găsească.
— Sau se prefăcea bine, interveni Hanson.
— El a fost primul care s-a trezit, zise Jonah. Putea foarte ușor să-și
ascundă urmele, înainte de a-i trezi pe ceilalți. Aș vrea să verific declarațiile
în detaliu cu privire la cele întâmplate în acea dimineață. Poate că cineva a
văzut totuși ceva și a uitat ulterior.
VP - 155
Hanson și Lightman dădură din cap, iar O’Malley ridică o mână.
— Eu l-am identificat pe furnizorul de droguri care i-a vândut
dextroamfetamina lui Daniel Benham, zise Sergentul. Am purtat o discuție
cu el și este posibil să-l putem convinge să vină să dea o declarație.
Jonah clipi, ușor șocat de cât de repede se mișcase O’Malley.
— Când ai apucat să faci asta?
— Aseară, spuse O’Malley, cu o urmă de rânjet pe față. Este un tip
interesant. Mi-a confirmat faptul că a fost pus în legătură cu Benham prin
intermediul lui Jojo și al fratelui ei. Este de părere că Daniel Benham a
acceptat să cumpere drogurile mai mult pentru a-l ajuta, dar a negat orice
implicare din partea celorlalți. Voi scrie azi raportul.
— Mulțumesc, Domnall. Ai făcut… o treabă excelentă. Ați mai aflat
altceva?
— Iubita lui Mackenzie va ajunge la secție la ora 12:30, zise Hanson.
— Grozav! Înapoi la treabă.

Coralie își verifică din nou telefonul, dar nu primise niciun mesaj de la
niciunul dintre ei. Dintr-odată se simți extrem de singură și faptul că lua
micul dejun izolată, în restaurantul hotelului, nu o ajuta deloc.
Nu se așteptase ca Topaz sau Connor să o contacteze, deși se gândise că
aveau să-și verse nervii asupra ei din cauză că-i trădase și le dezvăluise
secretele. Aproape că era nerăbdătoare ca ei să o sune, în ciuda vinovăției pe
care o simțea. Și bineînțeles că Jojo nu avea să-i dea niciun mesaj, dat fiind
faptul că nu se deranjase să o contacteze niciodată în toți anii de când se
cunoșteau.
Cu toate acestea, faptul că Brett și Daniel nu dădură niciun semn fu
dureros. Le dăduse câte două mesaje fiecăruia cu o seară înainte și primise
confirmare de primire. Cu toate acestea, ei nu-i răspunseră. După toate
lucrurile prin care trecuseră împreună, era dureros. Se simțea exclusă și
înspăimântată. Oare vorbeau cu poliția despre ea? Oare se întorseseră
împotriva ei?
Brusc, se decise că așteptase suficient. Își luă telefonul și cartela de la
cameră și își lăsă micul dejun neterminat.
Până să ajungă pe hol, îl suna deja pe Brett.

Comisarul Șef apăru în ușa lui Jonah, la puțin timp după ședință, ceea ce
putea însemna că se întâmplase ceva rău. Jonah îl salută din cap și îl invită în
birou, gândindu-se că problemele aveau să se agraveze odată ce-i spunea
despre Mackenzie.
— Nu știu dacă ai citit ziarele, zise Comisarul Șef, închizând ușa în urma
VP - 156
lui, dar se fac o grămadă de speculații cu privire la o Poveste Secretă legată
de un grup de adolescenți care desfășurau activități perverse. Aș vrea să dau
o declarație azi cu privire la stadiul anchetei, pentru a calma spiritele.
— Dar este doar a treia zi de anchetă, protestă Jonah.
— Dar bănuiesc că ați făcut ceva progrese, nu-i așa?
— Da, dar deocamdată nu vreau să dezvălui presei nimic.
Wilkinson oftă greoi.
— Este de înțeles.
Jonah își dădu seama că era dezamăgit, dar îl cunoștea de suficientă
vreme pe Jonah pentru a avea încredere în el.
— Cu toate acestea, aș vrea să vă împărtășesc câteva lucruri.
— Spune-mi, zise Wilkinson și își trase scaunul din fața biroului.
Jonah îi povesti pe scurt despre faptul că poliția nu-l investigase pe
Mackenzie în mod corespunzător și despre atitudinea stranie a profesorului
față de Aurora. Apoi îi povesti despre Connor și despre faptul că, după
părerea lui, el era principalul suspect.
— Vreau să verific cu atenție toate informațiile legate de el, concluzionă
Jonah. Și, cel mai important, vreau să aflu dacă a fost chemat de atâtea ori la
secție pentru că era ceva suspect la declarațiile lui sau a fost vorba strict de
bigotism.
Wilkinson se trăgea gânditor de buză.
— Înțeleg nevoia de a-l verifica, dar trebuie să-l facem pe Mackenzie
suspectul principal.
— Nu credeți că există mai multe probe împotriva lui Connor Dooley?
protestă Jonah.
— Deocamdată, nu mi-e clar, zise Comisarul Șef. În orice caz, Mackenzie a
scăpat fără a fi investigat aproape deloc.
— Nu pare să cunoască locul în care a fost ascuns cadavrul.
— Cum putem fi siguri de acest lucru, dacă nu verificăm unde a fost?
ripostă Wilkinson. Cu toate acestea, sunt conștient de faptul că nu trebuie să
ignorăm pista legată de Connor Dooley. Drept urmare, pune-l pe unul dintre
membrii echipei să-l investigheze în continuare, iar restul se pot concentra
pe Mackenzie. Trebuie să procedăm corect de această dată, adăugă el, pe un
ton scăzut. Dacă a existat corupție acum 30 de ani, acum trebuie să avem
mâinile curate.
Jonah se simți resemnat. Știa că șeful său avea dreptate, chiar dacă i se
părea greșit planul de acțiune.
— În regulă, spuse el. Așa vom proceda.
Wilkinson se ridică și cu scopul de a ameliora lucrurile, spuse:
— Le voi transmite scuzele tale participanților de la ședința pentru
VP - 157
coeziunea comunității.
— Vă mulțumesc, domnule, zise Jonah, încercând să pretindă că nu uitase
complet de acea ședință.

VP - 158
24. Aurora

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 01:00

Aurora nu se putea gândi decât la vomă. Totul se redusese la senzația de


vomă pe care o simțea și la modul în care i se deschidea gâtul în timp ce
vomita.
Stătea în fund, cu corpul și capul întoarse într-o parte și cu o mână își
ținea părul.
Îi era teamă de acea senzație de rău, de faptul că își făcuse rău singură
bând alcool.
— Hei!
Dintr-odată simți o mână în jurul ei și o alta care o mângâia ușor pe spate,
dar nu era capabilă să se întoarcă pentru a vedea cine era. Avea convulsii și
vomita în continuare, deși lichidul începea să semene mai mult cu apa.
— Mă duc să-ți aduc niște suc de portocale.
Aurora își dădu seama că era Benners și nu voia ca el să o lase acolo
singură, chiar dacă intenționa să-i aducă ceva care i-ar fi făcut bine. Era prea
speriată și se simțea mult prea rău.
Dar începuse să nu mai vomite atât de mult și reuși să dea din cap.
De asemenea, nu voia ca el să o considere patetică.
În cele din urmă, chiar înainte ca el să se întoarcă, Aurora simți că nu-i
mai venea să vomite. Privi în sus și văzu o versiune distorsionată a lui. Ochii
ei păreau să nu se poată concentra. Cu toate acestea, distingea zâmbetul lui
înțelegător, în timp ce se așeza lângă ea și rupea cutia de suc de portocale.
— Poftim.
Îi era greu să bea din orificiul zdrențuit. Sucul îi curse pe bărbie într-un
val călduț.
Se opri din băut pentru a-și șterge bărbia.
— Dumnezeule, cred că arăt îngrozitor.
Benners râse.
— Nimeni nu arată bine în astfel de situații. Dar este în regulă. Nu te
judec. El ridică iar cutia de suc și mâna ei lipsită de putere și coordonare o
urmă. Haide, mai bea puțin. Trebuie să mai bagi și altceva în stomac.
Aurora mai încercă o dată și reuși să ia o înghițitură. Apoi încă una.
Dar în clipa următoare i se făcu iar greață. Se întoarse într-o parte și dădu
afară tot sucul.
VP - 159
Benners o lăsă să vomite, mângâind-o pe umăr și scoțând niște sunete
liniștitoare. O șuviță de păr îi scăpă și el i-o prinse.
— Este oribil, nu-i așa? Dar de descurci bine. Și mie mi se mai întâmplă o
dată la câteva luni. Mereu am impresia că sunt bine și apoi beau câteva
pahare și devin încrezut. Asta-i problema cu alcoolul. Este ca o metodă de
reproducere. Odată ce începi să bei, este ca și când ai auzi o voce care-ți
șoptește să nu te mai oprești.
De îndată ce se opri din vomitat, Benners ridică din nou cutia de suc.
— În curând, ți se va liniști stomacul și ai nevoie de apă și zahăr.
Aurora nu voia să bea, dar acceptă pentru a-i face pe plac. De această dată
reuși să bea mai mult și se simți imediat mai bine.
— N-ar fi trebuit să beau deloc, spuse ea, după ce se asigură că nu avea să
mai vomite.
— Nu-i adevărat, o contrazise Benners. Nu poți evita să faci lucruri din
cauză că se poate întâmpla așa ceva. Și aceste momente fac parte din viață.
Sunt câteva clipe de mister, urmate, în general, de o mahmureală groaznică a
doua zi. Dar această suferință pe care o simți acum, face libertatea și bucuria
simțite mai devreme mult mai intense. Cum să te poți bucura de euforie,
dacă nu suferi pentru a o obține?
Aurora tot nu-i putea distinge bine fața. Benners părea că alunecă într-o
parte.
— Dar cum poți să o numești euforie, când știi ce urmează, îl întrebă ea,
când simți un moment de fericire și apoi, dintr-odată, ajungi să te simți în
halul acesta?
— Tocmai din acest motiv se numește euforie, zise el și se apropie de ea,
spunându-și punctul de vedere atât de onest, încât era greu să-l contrazici.
Dacă nu ar fi ceva temporar, atunci s-ar considera ceva obișnuit, nu-i așa? Ar
fi ceva normal și imediat ar deveni plictisitor și dezamăgitor. Un nimic.
Brusc, Aurora deveni conștientă de faptul că ar putea mirosi a vomă și se
trase de lângă el.
— Scuze. Am ajuns să te terorizez, zise el, rânjind.
— Nu, spuse ea. Ai dreptate. Doar că… am văzut-o pe Zofia în starea asta
de câteva ori și atunci am decis că eu nu voi face niciodată asta.
— Zofia… fata blondă, cea care mergea uneori cu autobuzul?
Aurora dădu din cap.
— Părinții ei au transferat-o la o altă școală, pentru că se împrietenise cu
niște fete din anii terminali cărora le plăcea să bea și Zofia a ajuns la spital
după una dintre petreceri. Drept urmare, părinții ei au decis că școala
noastră nu este bună pentru ea.
Benners dădu din cap și ridică din umeri.
VP - 160
— Dar noi nu vom permite să ți se întâmple așa ceva, zise el. Poți să te
distrezi fără să pățești așa ceva.
— Presupun, spuse ea, și schiță un zâmbet. Cu toate acestea, aș prefera să
nu mai vomit.
— Putem să ne distrăm fără alcool pentru restul serii, zise Benners și se
chinui să se ridice. Haide! Încă este cald lângă foc și i-am lăsat singuri pe Jojo
și pe Connor, care se certau pe tema muzicii sintetice.
Benners o ajută să se ridice și să se echilibreze. Apoi o lăsă să se sprijine
de el, cât parcurseră drumul înapoi. Ocazional, el era nevoit să pășească în
lateral pentru a-i evita picioarele, dar ea tot reuși să-l calce de vreo două ori.
— Nu mă integrez aici, zise ea, oprindu-se brusc. Nu sunt de-a voastră. Nu
sunt nici ca voi și nici ca nimeni.
— Nu, nu ești ca nimeni, spuse el. Când stătea așa aproape, părea mai
înalt și feroce. Ești ca tine. Ești unică și asta este mai important decât orice
altceva.
Dintr-odată, Benners deveni distras și își întoarse repede capul. Se aflau
aproape de foc și flăcările luminau fiecare trunchi de copac. Acest lucru îi
aminti Aurorei de Noaptea Focurilor de Tabără 13 și, imediat după aceea, de
un film horror, în care se deschiseseră porțile Iadului.
Benners o luă de mână și o trase după el. Îi era în continuare greu să se
țină pe picioare, drept pentru care se izbi de un copac și își zgârie umărul.
El se opri pentru o clipă, după care o trase iar după el, până ajunseră în
luminiș, unde focul de tabără transforma totul într-un portocaliu puternic și
senzual.
Se auzi un strigăt, aparent de durere și Aurora îl depăși pe Benners
pentru a vedea ce se întâmplase, simțindu-și inima bătând cu putere și
răsuflarea tăiată.
Văzu două siluete ghemuite lângă foc și una dintre ele scotea niște sunete
ciudate. Continuă să se apropie, incapabilă să distingă cine erau cele două
persoane.
Brusc, nu mai văzu dublu ca până atunci și realiză că cel care plângea era
Connor. Întregul corp i se zbuciuma în timp ce plângea, iar Jojo îl ținea în
brațe și încerca să-l liniștească.
— Este în regulă, zise ea. Este în regulă.
— Îl urăsc, spuse Connor. Îl urăsc.
Era aproape la fel de rău ca și când i-ar fi găsit dezbrăcați, își simți obrajii
arzând în clipa în care Connor își ridică privirea și o văzu. În clipa aceea,

13N. trad.: „Noaptea Focurilor de Tabără” este numele dat mai multor sărbători anuale caracterizate
de focuri de tabără și artificii.
VP - 161
părea că o urăște și pe ea.
— Scuze, zise ea încet.
Aurora și Benners se aflau în apropierea cortului, a sacilor de dormit și a
proviziilor. Aurora se trase din strânsoarea lui Benners și se lăsă pe vine. Fu
nevoită să pună mâna jos de trei ori pentru a se echilibra, cât timp trase o
saltea din grămadă și își alese un sac de dormit.
Benners îi aruncă o privire ciudată când se ridică iar. Era o combinație de
jenă și dezamăgire.
O urmă în timp ce ea mergea înapoi spre întunericul pădurii, departe de
Connor și Jojo, departe de acel moment intim de suferință și departe de
Topaz, Coralie și Brett. Nu se opri din mers decât în clipa în care nu-i mai
putu auzi. Aruncă salteaua pe o bucățică de pământ destul de netedă.
— O să fii bine aici, așa departe? întrebă Benners.
— Da, spuse ea. Mulțumesc!
Se lăsă un moment de tăcere, cât ea se luptă cu despachetarea sacului de
dormit și apoi cu așezarea lui. Îl simțea pe Benners dând târcoale în spatele
ei.
— Vrei să mai stau cu tine, să vorbim?
Aurora clătină din cap.
— Vreau să mă culc.
Așteptă ca el să se opună sau să aprobe, dar el rămase tăcut, cât timp ea
desfăcu sacul de dormit și se băgă în el. În cele din urmă, își dădu seama că
pleca, căci îi auzi pașii îndepărtându-se, călcând încet pe frunzele și crengile
de pe jos.

VP - 162
25

Jojo repetă solemn în dreptul reportofonului tot ce-i spusese lui Jonah la
Peretele de Alpinism. Ea povesti în detaliu cum se chinuise să facă pământul
de deasupra intrării în ascunzătoare să se prăbușească, în timp ce Brett se
afla la baza intrării și cât de mult regreta faptul că nu se uitase înăuntru mai
întâi.
După ce termină, Jonah o întrebă:
— Din câte știți dumneavoastră, mai exista vreo persoană din afara
grupului care să știe de ascunzătoare, indiferent dacă a aflat de ea înainte
sau după acea noapte?
Jojo se uită la el preț de o clipă, după care își întoarse privirea.
— Nu cred.
— Nu ați mai văzut pe nimeni altcineva în apropierea locului de campare
în acea noapte? Nu a menționat nimeni faptul că ar fi văzut pe cineva în
apropiere care să fi putut urmări mișcările grupului?
Jojo clătină din cap. Jonah îi observă mușchii bine definiți ai brațelor.
— V-ați întors vreodată acolo?
Din felul în care îl privi, Jonah își dădu seama că Jojo era tulburată.
Lightman, care se afla lângă el, nu avu niciun fel de reacție, ceea ce
reprezenta una dintre principalele calități ale Sergentului.
— Eu… da. Fac alpinism de la 8 ani. Fratele meu mai mare, Anton, a fost
cel care m-a introdus în lumea asta pe când lucra în weekenduri la centrul
de activități în aer liber de lângă Ashurst. M-a lăsat să încerc. Oricum, și
înainte eram toată ziua cățărată prin copaci.
— Deci v-au plăcut dintotdeauna activitățile în aer liber? Și ați fost mereu
puternică?
— Presupun, zise ea, ezitând.
Jonah se gândi la osul fracturat de la mâna Aurorei și se întrebă dacă era
posibil ca cineva s-o fi ținut, cât timp altcineva o viola. Apoi gândul îi zbură
iar la Connor și Jojo, îmbrățișați în acea noapte.
Cu toate acestea, era convins că avea să obțină mult mai multe informații
de la Jojo, dacă părea a fi de partea ei și se purta ca și când i-ar fi prieten, așa
cum se întâmplase și la Peretele de Alpinism. Jonah îi zâmbi.
— Mă gândeam la faptul că mi se pare ciudat cum o persoană ca
dumneavoastră a ajuns să fie prietenă cu o persoană cum este Coralie. Ea nu
este tocmai… genul puternic și sportiv.

VP - 163
— Ah, zise Jojo, zâmbind ironic. Ei bine, eu și Coralie nu am fost niciodată
foarte apropiate. Ea nu era interesată decât de Topaz. Mereu am fost de
părere că simțea ceva mai mult pentru ea decât simplă prietenie și, având în
vedere că a avut și iubiți și iubite de atunci, probabil că aveam dreptate. De
fapt, îi plăcea și de Benners foarte mult. El era foarte protector cu ea, chiar
dacă o considera ușor naivă. Presupun că am fost cu toții atrași cumva în
acel grup.
— Și cum au decurs lucrurile ulterior? întrebă Jonah. Mă refer la relația
voastră de prietenie.
— Dispariția Aurorei ne-a apropiat și mai mult, pentru o vreme, spuse
Jojo. Cred că… cred că ne era greu să vorbim cu alte persoane. Nimeni nu
mai suferise o astfel de pierdere și toți ceilalți erau mereu înfiorător de
interesați să afle detalii despre dispariție… În plus, Brett a devenit o parte
importantă a grupului și, dat fiind faptul că-l consideram ușor tont, a ajuns
să-mi placă de el.
— Dar Topaz și Connor s-au mutat la un moment dat.
— Da, asta s-a întâmplat… acum vreo șapte ani, cred. N-a trecut chiar așa
de mult timp. În plus, mai vin în vizită ocazional. Atâta doar că este mai greu
să te vezi cu ei.
— Le-ai simțit lipsa? întrebă Jonah.
Jojo păru surprinsă de întrebare.
— Presupun, zise ea, în cele din urmă. La acea vreme… cred că încercam
să nu mă mai las afectată de nimic. Trecuse doar un an de la moartea lui
Aleksy.
Jonah dădu din cap.
— Și el cum s-a integrat în grup?
— Destul de ușor, răspunse ea, zâmbind ușor. Deși părea foarte cizelat și
dur, era de fapt un prostănac, îi plăcea să glumească și să joace feste
oamenilor, iar grupului nostru îi lipsea asta. A lăsat o gaură mare în urma
lui.
— Era vreo persoană din grup de care era mai apropiat?
Jojo își strânse buzele pentru o clipă, de parcă ar fi vrut să nu răspundă la
întrebare. Jonah se aștepta ca ea să-i spună că Aleksy nu avea nicio legătură
cu ancheta. Dar ulterior, păru să se răzgândească.
— Daniel, Brett… și Topaz. De Connor nu s-a simțit niciodată prea
apropiat, probabil din cauză că el este mereu extrem de serios. Iar pe Coralie
o deruta comportamentul lui, deși se lăsa tachinată.
— Ați mai discutat între voi de atunci? Jonah observă că Jojo se înroșise
puțin.
— Ei bine… Știu că mi-ați spus să nu fac asta, dar… simțeam nevoia să
VP - 164
recapitulez cele întâmplate cu cineva. Nu am… am vorbit doar cu Daniel și
Brett la telefon, separat.
— Cu Topaz nu? întrebă Jonah, interesat. Dat fiind faptul că este vorba
despre sora ei, m-aș fi gândit că…
— Nu, zise Jojo, ușor jenată. Nu mi s-ar fi părut la fel de ușor să discut cu
ea despre asta.
— Dar ați fost mereu apropiată de Connor, nu-i așa? întrebă el.
— Da… Presupun. Jojo dădu din cap. Ne-a fost întotdeauna ușor să ne
înțelegem unul pe celălalt.
— Și s-a întâmplat vreodată mai mult de atât?
Jojo făcu o grimasă nostimă.
— Doar v-am spus cât de obsedat era de Topaz.
— Deci nu s-a întâmplat nimic… fizic între voi în acea noapte?
Jojo era categoric stânjenită.
— Ei bine… sinceră să fiu, nu știu sigur. Ne-am îmbrățișat. Și eu… M-am
trezit cu impresia că exista posibilitatea să ne fi sărutat și eram extrem de
jenată de acest lucru. Adică, eram prieteni. Nu exista nimic mai mult între
noi decât sprijin reciproc și o tonă de alcool.
— Și n-ați vorbit despre asta?
— Nici nu mai conta, zise ea, pe un ton aspru. Odată ce ne-am trezit de
dimineață și nu am găsit-o… Cui naiba îi păsa dacă ne sărutasem sau nu?
Jojo se lăsă pe spate și își încrucișă brațele.
— Și nu vă amintiți dacă Connor s-a trezit pe timpul nopții? întrebă el. Nu
vă amintiți să vă fi trezit la un moment dat și el să nu fie acolo…?
— Am fost întrebată despre asta și la acea vreme, spuse ea, oftând. Nu
cred. Nu-mi amintesc să-l fi simțit mișcându-se, venind sau plecând. Dar
memoria mea era oricum încețoșată de mahmureală, iar acum, după atâta
vreme, îmi este și mai greu să-mi amintesc.
— Ați putea vă rog să repetați ce mi-ați spus anterior despre acea
amintire parțială? Și cu asta am terminat.
Jojo se conformă, deși părea și mai incertă decât fusese anterior. Termină
de vorbit și oftă. Jonah se aplecă pentru a opri reportofonul și îi zâmbi.
— Vă mulțumesc! Era important să înregistrăm aceste lucruri.
Jojo dădu din cap și îi zâmbi ușor derutată.
— Oricând, Polițai Sheens.

Odată ce o conduseră pe Jojo, Lightman îl întrebă pe Jonah despre
întrebările legate de fostul iubit al ei.
— Reprezintă o persoană de interes? întrebă el.
— Da și nu, răspunse Jonah. Nu există niciun motiv să-l considerăm o
VP - 165
persoană de interes, dar dat fiind faptul că a făcut parte din grup pentru o
vreme și este a doua persoană decedată în mod neașteptat, cred că este
indicat să punem întrebări despre asta.
Lightman dădu din cap.
— Voi verifica rapoartele cazului.
— Foarte bine.

În timp ce stătea la biroul său, Jonah se gândi iar la trecut, la frumusețea
Aurorei, la ce ar fi putut realiza ea în viață și la cum ar fi putut fi sedusă
anterior acelei nopți.
În afară de asta, se pregătea psihic pentru telefonul lui Tom, pentru
numele pe care spera să nu-l audă. Ori de câte ori se gândea la acel lucru, se
simțea de parcă s-ar fi aflat pe marginea unei prăpăstii. Nu se putea lăsa
acaparat de amintiri care l-ar fi putut distruge.
Jonah oftă și se hotărî că era timpul să citească notițele făcute de membrii
echipei sale cu privire la interviurile originale. Fu surprins de numărul
complet diferit de interviuri luate suspecților. Coralie fusese intervievată
doar de două ori, în timp ce Jojo fusese intervievată de patru ori, Brett de
cinci ori și Topaz de șapte ori.
Și apoi mai era și numărul mare de interviuri luate lui Daniel Benham,
care se apropia foarte mult de numărul lui Connor Dooley, având doar cu
trei interviuri mai puțin decât acesta.
Daniel fusese chemat de paisprezece ori pentru a i se verifica declarațiile.
Poliția era interesată să afle de ce alesese tocmai el să meargă să ceară
ajutor și nu rămăsese să o caute. De asemenea, voiau să știe la ce oră o
văzuse ultima dată, deoarece declarațiile lui erau diferite de ale celorlalți,
chiar dacă celelalte declarații se dovediseră a fi false și nu se asemănau
deloc între ele.
Cu toate acestea, poliția continuase să-l chestioneze pe Daniel, care era
fiul unui om de afaceri local bine cunoscut și bogat, genul de băiat care scăpa
basma curată din orice și care trecea prin viață fără probleme.
Jonah nu înțelegea motivul acelei neîncrederi. Nu exista nicio declarație
sau mențiune legată de Benham care să-i determine pe polițiști să se
concentreze asupra lui mai mult decât asupra celorlalți. Oare să fi fost de
vină atitudinea lui? Ceva care nu era vizibil în transcrieri? Sau oare să fi fost
vorba despre modul în care îi plăcea lui Benham să se contrazică și despre
faptul că era cunoscut drept un anarhist consumator de iarbă?
Jonah încercă să-și imagineze din nou viața lui Daniel Benham și modul în
care ar fi putut fi influențată de o crimă.
La vârsta de 15 ani, acesta era un socialist guraliv, nerăbdător să devină
VP - 166
major pentru a putea vota și pentru a putea deveni membru al Partidului
Muncitoresc. Voia să lupte împotriva Prim-ministrului pe care el îl considera
vinovat că omora oameni prin decizia sa de a-și retrage susținerea. Benham
era un filantrop și, chiar dacă fusese un socialist de tip șampanie 14, acțiunile
lui fuseseră sincere. Toată ideologia aceea îl determinase să participe la
adunări politice și să fondeze un grup socialist în cadrul școlii.
Cu toate acestea, la un moment dat, a renunțat la acele principii.
Socialismul lui s-a transformat treptat în centrism, care, odată cu înaintarea
în vârstă, s-a transformat în conservatorism. Oare schimbarea fusese
cauzată de faptul că devenise un criminal sau fusese o reacție la dispariția
fetei pe care o plăcea?
Cumva, îi venea greu să și-l imagineze pe Benham în rol de criminal și
acest lucru era valabil pentru toți membrii grupului.
Tom Jackson îl sună imediat după ora 12:00 pentru a-i comunica lista
prietenilor Aurorei.
— Nu sunt decât două persoane, zise Tom.
Acest lucru îl făcu pe Jonah să tresară de teamă și îi dădu un sentiment de
tristețe.
— Topaz spune că singura persoană cu care Aurora vorbea ceva mai mult
era Becky Morris, zise tatăl Aurorei. A fost pe la noi pe acasă de câteva ori.
Era o fată foarte tăcută.
— Topaz știe cumva unde am putea s-o găsim?
— Da, zice că a găsit-o pe Facebook și că i-a acceptat prietenia. Dacă-i
comunicați adresa dumneavoastră de e-mail, vă va trimite linkul.
— Ne-ar fi de mare ajutor, vă mulțumesc. Jonah îi comunică adresa de e-
mail și Tom i-o comunică mai departe lui Topaz, cel mai probabil.
— Și mai era Zofia Wierzbowski. Tom spuse numele rar, pe litere și Jonah
simți cum începe să transpire. Topaz zice că mergeau împreună după ore la
cursul de dramaturgie și uneori așteptau autobuzul împreună. Cred că
trebuia să vină și pe la noi pe acasă într-o zi, dar n-a mai venit. Topaz nu știe
nici dacă se mai află în țară. Părinții ei au transferat-o la o altă școală cu ceva
timp înainte… înainte de Aurora. Se împrietenise cu niște persoane
nepotrivite și îmi amintesc că Aurora începuse să se distanțeze de ea după
aceea.
Jonah se întrebă dacă Tom își dădea seama de cât de tare îi bătea inima.
— Vă mulțumesc, spuse el, și închise telefonul.
Rămase nemișcat, holbându-se la acel nume. Îi venea să distrugă bucata

14N. trad.: Socialismul de tip șampanie este o expresie englezească folosită pentru a descrie socialiștii
ale căror stiluri de viață luxoase, de clasă superioară contrazic convingerile lor politice.
VP - 167
de hârtie. Dacă ar fi notat doar numele primei persoane, exista posibilitatea
ca nimeni să nu afle de faptul că numele Zofiei fusese menționat. Tom
Jackson nu avea să verifice acest lucru, nu-i așa?
Dar cum rămânea cu Topaz? Dacă se hotăra chiar ea să ia legătura cu ele?
Dacă avea să existe un proces și decizia lui de a ascunde această informație
avea să distrugă toată ancheta?
Jonah putea să o contacteze direct, pentru a limita pagubele. Dar ar fi fost
cea mai proastă alegere posibilă, pentru că ea avea să-i recunoască numele
și avea să reacționeze, ceea ce-l va obliga să prezinte mesajele ei drept
dovezi.
Singura lui șansă era să-și lase echipa să vorbească cu ea și să se roage să
nu pomenească nimeni numele lui, inclusiv ea sau, și mai bine, să se roage ca
ea să fi uitat complet de el.
În timp ce ieșea din birou, Jonah se simți amețit. Lightman și Hanson se
aflau în spatele monitoarelor lor și erau atât de concentrați, încât nu-l
observară până nu începu să vorbească.
— Familia Jackson mi-a furnizat numele a doua dintre prietenele Aurorei,
zise el, cât putu de calm. Lightman se întinse și apucă hârtia. Lui Jonah îi luă
o fracțiune de secundă în plus să-i dea drumul, dar Lightman nu păru să
observe. Știu că amândoi aveți mult de lucru, dar am nevoie ca unul dintre
voi să o găsească pe cea de-a doua fată. Pentru Becky îmi va trimite Topaz
detaliile de pe Facebook, deci voi lua eu legătura cu ea.
— În regulă. Mă voi ocupa eu, spuse Lightman. De asemenea, fosta iubită
a lui Mackenzie ne-a sunat înapoi și a zis că ne va anunța la ce oră poate veni
la secție, după ce rezolvă cu copiii.
— Bine. Ați mai obținut vreo informație relevantă despre Mackenzie de la
Serviciul de Informații?
Lightman râse scurt.
— Aparent suntem foarte optimiști dacă avem impresia că vom obține
ceva de la ei în cursul zilei de azi. Amir spune că sunt extrem de aglomerați
în momentul de față.
Jonah oftă. Serviciul de Informații era întotdeauna extrem de aglomerat.
Aceea era starea constantă a serviciului sau cel puțin așa le plăcea lor să
spună.
— Îmi pare rău pentru ei, dar te rog să le comunici că însuși Comisarul Șef
consideră aceasta o prioritate și că ar fi bine să se conformeze.
— Așa voi face.
— Tu ai aflat ceva nou? o întrebă pe Hanson.
— Nu prea multe, zise ea. Mi-ar plăcea să am acces la unele dintre
dosarele analizate de O’Malley, dar…
VP - 168
Hanson își îndreptă privirea spre haosul de pe biroul lui O’Malley și făcu o
grimasă. Jonah izbucni în râs.
— În locul tău aș aștepta să se întoarcă.
Jonah se întoarse înapoi în biroul său și își porni laptopul. Inima încă-i
mai bătea cu putere, dar încercă să se calmeze. Trebuia să-și alunge
gândurile legate de Zofia din minte și să nu mai aștepte momentul în care
echipa lui avea să descopere ceva.
Primise e-mail de la Topaz cu linkul către profilul de Facebook al lui
Becky Morris. Poza de profil fusese făcută în cadrul unei ședințe foto
profesioniste. Era machiată și avea o postură prefăcut timidă. Părea să se
simtă inconfortabil, iar fața ei rotundă avea o expresie incertă.
Odată ce-i analiză profilul, Jonah descoperi că Becky era bijutier și că avea
propriul ei magazin online, numit Bells and Whistles, precum și un mic
magazin aflat la doar 1,5 km distanță, care era deschis la acea oră.
Jonah își luă jacheta și le zise în fugă membrilor echipei:
— Mă duc să vorbesc cu Becky, prietena Aurorei. N-ar trebui să dureze
mai mult de o oră. Sunați-mă dacă apare ceva urgent.
Se simți ușurat să iasă din secție, departe de căutarea femeii poloneze pe
care o cunoscuse odinioară. Era atât de absorbit de acel sentiment, încât își
uită propriul sfat de a fi atent, până ajunse la jumătatea scărilor și auzi
sunetul unui motor turat, care-l făcu să tresară.
Se întoarse și văzu partea din spate a unei mașini îndepărtându-se, mai
exact ceea că părea a fi o Fiesta veche. Dar din cauză că cele două benzi erau
extrem de aglomerate, nu putu să vadă nimic altceva.
Inima lui porni iar să bată nebunește în timp ce cobora atent pe scări
până la parter, unde coti spre parcarea din față, unde-l aștepta Mondeo-ul
lui. Se opri preț de o clipă înainte de a folosi telecomanda și, deși se simțea
ridicol, se aplecă pentru a vedea dacă exista vreun dispozitiv ciudat sub
mașină. Deși nu găsi nimic, sentimentul acela de pericol îl urmări până la
magazinul lui Becky.
*
Hanson se chinuia să se concentreze și nu era sigură de ce. Gândurile-i
zburau la Inspectorul Șef și la Jojo și la tensiunea pe care o observa uneori la
el atunci când vorbea despre Aurora și prietenii ei. Înainte să plece, fusese
extrem de agitat și Hanson se întreba dacă oare el o cunoștea pe acea Becky
Morris.
Lightman, care stătea în fața ei, era absorbit de fișierele de pe monitor. Pe
de o parte, Hanson simțea nevoia să vorbească cu el, pe de altă parte, îi era
teamă să spună ceva. În cele din urmă, se aplecă pe după monitorul ei și
spuse:
VP - 169
— Ce părere aveți despre faptul că șeful este implicat într-un caz în care
cunoștea victima? Nu vi se pare puțin… problematic?
Lightman o privi fix și dădu încet din cap.
— Dacă ar fi cunoscut-o bine, aș fi zis că este o idee proastă, dar faptul că
au fost la aceeași școală, unde doar a văzut-o de câteva ori… nu mi se pare
problematic.
— Și nu credeți că știa mai multe despre ea? insistă ea. Adică, cu
siguranță au vorbit de câteva ori.
— Din câte știu eu, nu.
— Și Jojo? întrebă ea, simțindu-se plină de anxietate. Este clar că pe ea a
cunoscut-o destul de bine.
Lightman rămase o clipă pe gânduri.
— Nu cred că acest lucru va împiedica în vreun fel ancheta. După cum am
mai spus, nu este genul emoțional.
Hanson dădu din cap, încercând să-i asimileze încrederea. Poate că
trebuia să ajungă să-l cunoască mai bine, înainte de a-și forma o părere. Cu
toate acestea, avea sentimentul că era ceva în neregulă cu Jonah Sheens și și-
ar fi dorit foarte mult să afle despre ce era vorba.

Magazinul Bells and Whistles se afla la parterul unei clădiri frumoase din
secolul XIX. Din nefericire, de o parte și de alta a magazinului se aflau un
magazin cu cartofi prăjiți și un magazin de pariuri sportive, ambele
dărăpănate și ponosite, ale căror firme dominau întreaga clădire.
Magazinul era învăluit în roz și sclipici, genul de loc care atrăgea toate
fetițele. Cu toate acestea, nu era nimeni înăuntru. Jonah văzu o singură
persoană care citea ziarul în spatele tejghelei.
În ciuda faptului că nu era machiată sau coafată, Jonah își dădu seama de
îndată ce intră că aceea era Becky. Avea aceeași față rotundă și același aer de
incertitudine.
— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea, ridicându-se în picioare, în timp ce el
se apropia. Avea un accent specific clasei muncitoare din Southampton și o
ușoară urmă de răgușeală în voce.
— Sunt Inspector Șef Sheens, zise el, pe cât putu de încet. Aș vrea să
vorbesc cu Becky Morris. Dumneavoastră sunteți?
— Mda, spuse ea, părând ușor intimidată. Scuze, ați spus că sunteți… de la
poliție?
— Da. Vă rog să nu vă îngrijorați. Eu conduc ancheta privind decesul
Aurorei Jackson și voiam doar să vă pun câteva întrebări.
— Aurora? întrebă ea. Da, în regulă. Vreau să zic… Nu cred că vă pot fi de
prea mare ajutor.
VP - 170
— Este în regulă, zise Jonah. Mă gândeam că poate dețineți anumite
informații care ne-ar putea fi de folos.
— Desigur. Din păcate nu are cine să-mi țină locul azi, deci va trebui să
vorbim aici. Vreți să… vă aduc un scaun?
— Nu, este în regulă, zise el, zâmbind.
Becky se cocoță înapoi pe scaunul ei înalt din spatele tejghelei.
— În regulă. Ce vreți să știți? întrebă ea.
— Aș vrea să știu dacă Aurora vi s-a părut fericită în zilele de dinaintea
dispariției ei?
— Așa cred. Vreau să zic… în măsura în care părea fericită și în restul
timpului.
— Vreți să spuneți că nu era o persoană tocmai fericită de fel?
— Nu… nu tocmai. Nu era nefericită, dar nici foarte voioasă. Amândurora
ne era greu la școală.
Era ciudat s-o urmărească. Pe măsură ce vorbea, părea să devină tot mai
mică, de parcă ar fi fost copleșită de amintirile pe care le evoca.
— A fost vreuna dintre voi hărțuită în școală? întrebă el.
— Mda, puțin.
Becky părea plină de resentimente și jenată, ceea ce era specific
victimelor care au fost hărțuite. Pe parcursul carierei sale, Jonah întâlnise
multe astfel de persoane, care, deși erau adulte și teoretic ar fi trebuit să
treacă peste și să uite de acele traume, nu reușiseră, pentru că acel tip de
traumă marca oamenii pe viață.
— Îmi pare rău să aud asta. A fost o persoană anume care v-a hărțuit?
întrebă el.
— În general, erau două dintre fetele din anii terminali, zise Becky. Lisa și
Emma. Erau gemene și se purtau oribil cu toată lumea.
— Ați spune că Aurora și-a pierdut speranța din această cauză?
— La ce vă referiți?
— Credeți că era pe cale să facă o prostie?
— Nu, nimic de genul acesta, spuse ea, și râse ușor. De fapt, lucrurile se
mai amelioraseră, după ce s-a luat Topaz de acele fete.
Jonah fu șocat. Nu-și amintea de nicio situație în care Topaz să-i fi luat
partea surorii ei.
— Ce le-a spus Topaz, mai exact? întrebă el.
— Le-a surprins îmbrâncindu-ne pe mine și pe Aurora în curtea școlii și
s-a repezit asupra lor, spuse Becky, și Jonah sesiză o urmă de devotament în
vocea ei, deși trecuseră mai mult de 30 de ani de la acel eveniment. Le-a
spus să-și ia naibii mâinile de pe noi și că, dacă aveau să se mai atingă
vreodată de noi, Connor avea să le omoare în bătaie.
VP - 171
Jonah zâmbi. Era tipic pentru Topaz să-și folosească lacheul în avantajul
său: Cu toate acestea, era surprinzător că sărise în apărarea surorii ei, la
nevoie, în ciuda faptului că se simțea jenată de sora ei cea aeriană. Jonah se
întrebă dacă Topaz ar fi procedat la fel și dacă ar fi fost beată sau drogată și
dacă persoana care-i amenința sora era cineva de care Topaz era atrasă.
— Îmi cer scuze, nu cred că este foarte… Probabil că nu dețin informații
foarte utile, spuse Becky incertă, netezindu-și fusta cu mâinile.
— Toate aceste informații mă ajută s-o cunosc mai bine pe Aurora, o
asigură Jonah. Puteți să-mi spuneți ceva despre iubiții ei?
— Cine? Aurora?
— Da.
— Nu, niciuna dintre noi nu era… nu avea pe nimeni.
Jonah observă ceva în privirea ei. Era pentru prima dată când o persoană
nu glumea pe seama ideii că Aurora ar fi putut avea un iubit.
— Dar a avut pe cineva mai înainte?
— Nu… nu tocmai. Se lăsă un moment de tăcere, după care Becky
continuă. Mă scuzați, trebuie să-mi iau inhalatorul.
Becky se lăsă pe vine, în spatele tejghelei și se ridică, ținând în mână un
inhalator Ventolin albastru.
— Suferiți de astm? întrebă Jonah. Este groaznic.
Becky inhală, își ținu respirația și dădu din cap.
— Sufăr de astm de când eram mică, zise ea, odată ce expiră. Vocea ei era
ușor lipsită de suflare. Jonah știa că trebuie să aibă răbdare, deși era
nerăbdător să afle mai multe.
— Deci a fost vorba despre o situație mai complicată? Poate o persoană
care o urmărea?
— Nu… nu era… era o persoană de care-i plăcea.
Jonah așteptă, începând să bănuiască ce urma să zică Becky.
— Era îndrăgostită până peste cap de profesorul nostru de engleză,
domnul Mackenzie. Bine, toate eram puțin îndrăgostite de el, dar Aurora
vorbea încontinuu despre el. Și mereu mergea să-l întrebe diverse lucruri și
făcea ore suplimentare cu el…
— Făcea ore suplimentare cu ea? întrebă Jonah. În afara programului
școlar?
— Mda. O ajuta să se pregătească pentru un concurs la care urma să
participe și la cartea pe care o scrisese și pe care ea îl rugase s-o citească.
— Deci, ați spune că… este posibil ca el să fi încurajat acel comportament?
Se lăsă un scurt moment de tăcere.
— Nu știu. Posibil. Aurora îmi povestea mereu cum o privea și că exista
ceva între ei. Bănuiesc că o parte din mine o credea, în timp ce cealaltă parte
VP - 172
din mine credea că este totul în mintea ei.
— Nu v-a spus niciodată că el ar fi atins-o sau ar fi sărutat-o?
— Nu. Becky părea foarte sigură. Și cred că mi-ar fi spus. Dacă era atât de
entuziasmată și îmi spunea și de cel mai mic comentariu pe care-l făcea legat
de lucrările ei, cu siguranță mi-ar fi povestit dacă s-ar fi întâmplat ceva între
ei, nu-i așa?
Jonah scoase un sunet aprobator, deși se gândea că era posibil să nu fie
adevărat, mai ales dacă profesorul o avertizase pe Aurora să nu povestească
nimănui despre ei.
— Ce-mi puteți spune legat de săptămâna de dinaintea dispariției?
continuă Jonah. Nu vă amintiți să se fi întâmplat nimic între ei nici atunci?
— Nu, zise Becky, ezitând. Dar eram cumva nervoasă pe el, pentru că
Aurora acceptase să meargă să campeze doar pentru a-l impresiona pe el.
Era genul de lucru despre care vorbea el mereu: drumeții lungi și campare
în sălbăticie… Aurorei nu-i plăceau de fapt acele lucruri. Ei îi plăcea să stea
în camera ei și să citească.
Jonah se simți ușor tulburat.
— Aurora i-a spus și lui că avea să meargă să campeze?
— Mda. Da, așa cred. Îmi amintesc că era îngrozită de faptul că se apropia
vacanța de vară și că n-avea să-l mai vadă timp de șase săptămâni. În plus,
nu se pricepea deloc să ascundă astfel de lucruri… Mda, dacă stau bine să mă
gândesc, cred că a spus-o de față cu toată clasa.
Jonah realiză că inima îi bătea foarte puternic. Încheie conversația și-i
mulțumi lui Becky pentru ajutor. Ea își ceru scuze pentru că nu-i putea
furniza mai multe informații, dar Jonah era de părere că aflase multe
informații importante de la ea.

Odată întors la secția de poliție, Jonah îi găsi pe toți membrii echipei sale
la birou. O’Malley își ridică privirea și zise imediat:
— Ooo, iată cine are ceva de spus…
Jonah nu se putu abține să nu rânjească, în ciuda senzației de rău pe care
o simțise toată ziua.
— Trebuie să-l chemăm pe Mackenzie pentru un interviu, zise el.
— Haideți șefu’, spuneți-ne și nouă detaliile picante, zise O’Malley,
învârtindu-se pe scaunul de birou și întinzându-și picioarele.
Hanson îl privea fix pe Jonah.
— Arătați de parcă ați fi pe cale să explodați, deci spuneți-ne ce ați aflat,
insistă O’Malley.
— Cea mai bună prietenă a Aurorei mi-a împărtășit faptul că Aurora era
îndrăgostită de profesorul ei de engleză. Ea susține că Aurora a decis să
VP - 173
meargă să campeze, doar pentru a-l impresiona și este aproape sigură că
Aurora i-a spus și lui și tuturor colegilor din clasă despre excursie.
Expresia lui Hanson se transformă într-un zâmbet.
— Deci știa că este acolo.
— Foarte interesant, spuse Lightman, pe un ton neutru ca întotdeauna.
Mai ales dacă analizăm această informație împreună cu faptul că a avut o
relație cu una dintre fostele lui eleve.
— Ei bine, am aflat mai multe despre acest subiect, spuse O’Malley.
Aparent, Mackenzie este căsătorit cu acea fostă elevă și au trei copii
împreună. Deci, în prezent, numele ei este Pria Mackenzie.
Jonah nu știa ce să creadă.
— Uau, în regulă. Ar trebui să discutăm cu ea puțin mai târziu, dar,
deocamdată, să-l chemăm pe Mackenzie la secție. Și pe Topaz, care sunt
convins că va avea mai multe de spus despre el.

Topaz se prezentă imediat la secție, susținând că se afla în centru la
cumpărături. Odată ce Jonah intră în încăpere, Topaz atacă direct, fără a
aștepta să i se pună vreo întrebare.
— Ați început să-l investigați pe domnul Mackenzie?
— Nu vă pot da detalii despre acest lucru, dar da, răspunse Jonah. Aceasta
este una dintre principalele noastre linii de investigație.
— Și bănuiesc că eu reprezint cea de-a doua persoană de interes, nu-i
așa? întrebă ea.
— Toți cei șase membri ai grupului, care erau prezenți când Aurora a
dispărut sunt considerați persoane de interes, răspunse Jonah. Cu toții ne
puteți furniza informații despre ce s-a întâmplat și mi-aș dori să ne ajutați în
acest sens.
— Deja vă ajut, spuse ea.
— Apreciez ajutorul furnizat în legătură cu prietenele Aurorei, zise el. Cu
toate acestea, mai avem câteva întrebări să vă punem. Să începem mai întâi
cu domnul Mackenzie.
— Dați-i drumul, spuse Topaz, ridicându-și bărbia.
— Când v-ați întâlnit cu el pe malul râului, vă aflați în apropierea locului
unde erau ascunse drogurile, nu-i așa?
— Da, v-am spus deja acest lucru.
— Dar nu le-ați spus și prietenilor dumneavoastră, zise el. Ceea ce mi se
pare ciudat, având în vedere că ați discutat în detaliu despre cele întâmplate,
de nenumărate ori.
Obrajii lui Topaz se înroșiră puțin, dar ea nu făcu mai mult decât să ridice
din umeri.
VP - 174
— Stabiliserăți împreună cu el să vă întâlniți?
— Nu! răspunse Topaz tăios. Bineînțeles că nu. N-aveam nici cea mai vagă
idee că avea să fie acolo și oricum nu eram interesată de el.
— Nu-i vindeați droguri?
— Ce? Nu fiți naiv, zise Topaz, dar se înroși și mai tare. Jonah își dădu
seama că fie nimerise la fix, fie era pe aproape.
— Nu suntem interesați de vânzarea drogurilor, doar de Aurora, spuse el,
cu grijă.
— Știu și chiar nu făceam asta. Topaz clătină repede din cap. Faptul că mă
aflam acolo a fost o simplă coincidență. Important este că el era acolo și că în
timp ce se îndepărta, ar fi putut vedea drogurile.
— În regulă, spuse Jonah, în timp ce-și nota în minte să-l preseze pe
Mackenzie în legătură cu acel subiect.
— Ce fel de psihopat nenorocit ar fi violat-o? întrebă Topaz dintr-odată.
Era doar un copil.
— Dacă nu vă supărați, ați putea să-mi spuneți dacă dumneavoastră erați
activă sexual la vârsta ei? întrebă Jonah.
Topaz își ridică privirea sclipitoare și furioasă.
— Este cu totul altceva! Eu eram complet diferită de ea. Știam ce fac.
Înțelegeam și… nu eram copilăroasă, ca ea.
— Cu toate acestea, cineva a considerat-o atractivă din punct de vedere
sexual, insistă Jonah. Dumneavoastră voiați să aruncați vina pe Andrew
Mackenzie, dar de fapt, cred că aveți dubii în legătură cu soțul
dumneavoastră, nu-i așa? V-a spus că l-am intervievat în legătură cu Aurora?
Topaz își încrucișă brațele într-o poziție aparent defensivă, dar apoi
respiră adânc și zise:
— Da, mi-a spus că v-a explicat faptul că a încercat să o sărute pentru că
era gelos și știam asta. Voia să-mi demonstreze că mai existau și alte fete
care-l plăceau, dar ea l-a refuzat și a plecat.
— A încercat… să o forțeze?
— Nu cred, spuse Topaz. Vreau să zic… cred că s-a enervat că Aurora l-a
făcut să arate prost în fața celorlalți, dar atât.
— Și nu a mers după ea?
— Din câte am văzut eu, nu, răspunse ea, încet. Eu am plecat cu Brett.
Deja devenise interesat și eu eram entuziasmată. El era tipul pe care și-l
doreau toate fetele, așa că… presupun că din cauza asta mi se părea atât de
interesant. Topaz oftă exasperată. De ce insistați să vă concentrați asupra
adolescenților, în loc de profesor?
— Îl vom interoga și pe el, o asigură Jonah. Știu că îl suspectați.
— Și dumneavoastră l-ați suspecta dacă ați fi văzut cum o privea, zise ea,
VP - 175
făcând o grimasă. Era suficient ca Aurora să deschidă gura și el deja zâmbea
și-i spunea cât de minunată era. Era foarte greșit totul.

Jonah se consultă pentru câteva clipe cu Lightman și Hanson. Se simțea
obosit și cu mintea supra-încărcată. Avea nevoie ca ei să-l mențină
concentrat și să se asigure că nu uita nimic.
Cu toate acestea, nu fu prea încântat când Hanson îi spuse veselă:
— Am găsit-o pe Zofia Wierzbowski. Are profil de Facebook și își spune
Zofia Wier. Sunt sigură că este ea. Colegiul Southampton apare în secțiunea
de educație a profilului ei.
— În regulă, spuse Jonah, încercând să nu trădeze nicio reacție. Locuiește
în apropiere?
— Nu, locuiește în Wroclaw sau cum s-o pronunța. Dar i-am trimis un
mesaj și, în cazul în care nu-mi răspunde, voi încerca să obțin numărul ei de
telefon.
— Grozav, zise el, deși simțea fix opusul. Mai aveți ceva să-mi comunicați?
— Deocamdată nu, spuse Lightman și Hanson clătină din cap.
— Hanson, este posibil să am nevoie de tine în camera de interogatoriu.
Jonah se îndreptă spre biroul lui, dar se răzgândi și merse să-și mai facă o
cafea. Băuse deja prea multă, dar spera că în cele din urmă avea să-și facă
efectul și că avea să-i scoată mintea din ceață.

Fosta iubită a lui Mackenzie ajunse la secție înaintea lui Mackenzie. Jonah
o urmări în timp ce era condusă înăuntru. Purta un cardigan moale peste un
top larg, tip tunică. Avea o siluetă rotunjoară și păr șaten gri, tuns scurt și
ușor ondulat. Când se întoarse spre Hanson, care o conducea înăuntru, îi
zâmbi călduros. Era învăluită într-o aură copleșitoare de dragoste maternă.
Brusc, Jonah simți vinovăție față de propria-i mamă, care nu avusese
niciodată acel spirit matern. Sentimentul de vinovăție se datora și faptului că
nu fusese să o viziteze cu o seară înainte și nu apucase nici să o sune. Era
cazul să facă ceva în acea privință, drept urmare luă un marker și notă
cuvântul „Mama” pe carnețelul de pe birou înainte de a se îndrepta spre
Hanson și fosta iubită a lui Mackenzie.
În timp ce se apropia de ele, realiză că uitase numele femeii. Vru să o
întrebe pe Hanson, când ea se opri în fața ușii, privindu-l întrebătoare, dar,
dat fiind faptul că ușa era deschisă, se gândi că femeia avea să-l audă.
— Participă și tu la acest interviu, îi spuse lui Hanson și intrară.
Jonah îi mulțumi femeii pentru că se prezentase și își petrecu o vreme
notându-și data și ora în carnețel, dar tot nu reuși să-și amintească numele
ei.
VP - 176
Făcu o altă notiță și înclină carnețelul spre Hanson.
Nu-mi amintesc numele ei. Poți să începi tu interviul, te rog?
Hanson clătină ușor din cap, schițând un zâmbet.
— Diana, te deranjează dacă înregistrăm acest interviu?
— Nicio problemă, zise ea, afișând din nou acel zâmbet călduros, în timp
ce ochii i se îngustau în spatele ochelarilor cu ramă groasă.
Hanson întinse mâna spre reportofon, ezitând, și Jonah îi făcu semn cu
mâna.
— Chiar te rog, zise Jonah.
— Aici Ofițer Hanson și Inspector Șef Jonah Sheens. Persoana intervievată
este Diana Pitman-Wells.
Jonah își notă numele, după care se lăsă pe spate, ascultând în timp ce
Hanson îi adresa femeii primele întrebări.
Diana vorbea deschis și era încântată să le povestească cele întâmplate în
noaptea dispariției Aurorei. Declarația ei confirma spusele lui Mackenzie și
anume faptul că au campat, că au adormit înainte de miezul nopții și că s-au
trezit la ora 07:00.
Fiind mulțumit de cele aflate, Jonah o rugă să le povestească despre
relația ei cu Andrew Mackenzie, mai exact despre cum decurseseră lucrurile
cu o lună și jumătate înainte de acea noapte și ce se întâmplase cu relația lor
ulterior.
Destrămarea treptată a relației lor reprezenta cel mai interesant aspect al
poveștii pentru Jonah.
— Practic, după acea noapte, lucrurile au început să meargă tot mai prost.
Îi dispăruse eleva. Asta am înțeles, dar restul nu. Am aflat amândoi veștile
când ne-am întors la el acasă duminică seara. Pornisem televizorul pentru a
ne uita la ceva. Nu-mi mai amintesc la ce, dar probabil la vreo dramă, pentru
că erau preferatele lui. Oricum, înainte să înceapă filmul, am prins știrile…
Cred că din clipa aceea a încetat să mai fie iubitul meu.
— Cum așa?
Femeia respiră adânc și înghiți.
— Mă scuzați. Este de-a dreptul ridicol. Am o căsnicie fericită și lucrurile
acestea s-au întâmplat acum 30 de ani, dar vorbind despre asta… Presupun
că nu uiți niciodată de orgoliul rănit. Schiță un zâmbet. Încă îmi amintesc
cum… stăteam pe canapea, aproape cățărați unul peste celălalt, obosiți și
puțin mahmuri. Și, dintr-odată, el s-a ridicat și m-a dat la o parte. Se holba
pur și simplu la televizor și nu voia să-mi spună ce se întâmplase. A trebuit
să-mi dau seama singură din reportajul care spunea că era vorba despre o
elevă de la școala lui.
— Părea supărat? întrebă Hanson.
VP - 177
— Mai mult decât supărat, zise ea. Tremura. Apoi l-a sunat pe directorul
școlii pe numărul de acasă, pentru a afla ce știa el și ce avea de gând să facă
în acea privință. Apoi l-a întrebat ce ar trebui să facă el și nu cred că a primit
un răspuns prea clar. După ce a închis telefonul, l-am întrebat ce spusese
directorul, dar nu mi-a răspuns. Stătea acolo și privea în gol. Nu părea să mă
audă. Apoi, brusc, a ieșit din casă.
Jonah așteptă ca femeia să continue, dar ea nu mai spuse nimic.
— A ieșit din casă?
— Da. Femeia păru să-și revină. Nu mi-a dat nicio explicație… până am
mers după el la mașină. Parcă aș fi vorbit cu un drogat. L-am întrebat de trei
ori unde se ducea și, în cele din urmă, păru să mă audă. Mi-a spus că avea să
se alăture echipei de căutare și că puteam să-l acompaniez dacă voiam. Dar,
sinceră să fiu, nu cred că-i păsa ce făceam.
— O reacție cam ciudată, nu credeți? întrebă Hanson.
— Așa mi s-a părut și mie, aprobă femeia. Dar presupun că… mi-am dat
seama că și eu aș fi fost supărată dacă mi-ar fi dispărut un elev. În plus, nu-i
fusese profesor de prea mult timp. Probabil că se simțea cumva responsabil.
— L-ați mai auzit menționând-o pe Aurora și înainte de acea noapte?
întrebă Jonah.
— Hm… Din câte îmi amintesc eu, nu. Diana ridică din umeri. Vorbeam
despre elevi la modul general și eram oricum mult prea preocupați să ne
plângem de conducere și de hârțogărie. Dar… după acea noapte, ajunsese să
vorbească numai despre ea.
— Vi s-a părut un comportament nesănătos? întrebă Hanson.
Jonah își notă în minte faptul că trebuia să discute cu Hanson despre
genul de întrebări care influențau răspunsul, întrebarea ei nu fusese foarte
greșită, dar nu-și permiteau să facă nicio greșeală în acea anchetă. Dacă se
dovedea faptul că Mackenzie fusese implicat în moartea Aurorei, poliția și
practicile lor aveau să fie supuse unei cercetări amănunțite.
— Nu știu, spuse Diana, tulburată.
— Ați putea să ne descrieți comportamentul lui după acea noapte?
întrebă Jonah.
Expresia femeii își pierduse acel șarm matern și părea îndurerată.
— Îmi amintesc că… a încetat să mai facă altceva, zise ea. În următoarele
săptămâni, tot ce făcea era să o caute, să citească ziarele și să lipească afișe
cu ea. Lipise o hartă pe peretele din bucătărie și prinsese bolduri de ea
pentru a marca locul în care campase Aurora și locul în care dormiserăm
noi. Îmi amintesc perfect acest lucru. Relația noastră se redusese la niște
bolduri și nici măcar nu vorbea despre noi. Nu vorbea decât despre cât de
mult regreta faptul că nu auzise nimic în acea noapte, că nu se oprise mai
VP - 178
devreme din mers pentru a fi mai aproape de ea.
— V-a lăsat impresia că voia s-o găsească? întrebă Jonah, încet.
— Da, spuse ea. Era disperat să o găsească el însuși. Se și împrietenise cu
inspectorul șef de la acea vreme. Îl suna ca să-i sugereze diverse piste și
chiar s-a oferit și să vorbească cu prietenii ei de la școală.
— Presupun că toate aceste lucruri v-au afectat relația, zise Jonah.
— Mai exact, au pus capăt relației noastre, îl corectă ea. După trei luni în
care fusesem complet invizibilă pentru el și în care îmi petreceam timpul
ascultându-l bombănind despre unde ar putea fi ea, m-am săturat. Nu mai
conta cât de mult îl compătimeam sau cât de rău îmi părea pentru acea fată.
Nu puteam accepta să fiu invizibilă pentru bărbatul pe care-l iubeam.
Jonah dădu din cap. Povestea ei era extrem de interesantă. De-a lungul
carierei sale mai întâlnise criminali care încercaseră să inițieze căutări ale
victimelor. Întâlnise iubiți, tați, soții și chiar o fiică care reprezentaseră
imaginea implicării publice în anchete, până ca poliția să descopere
adevărul. Dar în acele cazuri, comportamentul respectiv era rezervat strict
pentru aparițiile publice, pentru momentele în care puteau juca rolul de
membri îndurerați ai familiei. Ei nu fuseseră obsedați de vânătoare, fapt
care-i și dăduse de gol. În plus, obsesia lui Mackenzie de a o găsi pe Aurora îi
amintea lui Jonah de propria-i obsesie. Oare și în cazul lui Mackenzie acea
obsesie se estompase în timp, fără a dispărea vreodată complet?
— În ceea ce privește excursia cu cortul, zise el, gândindu-se la ce-i
spusese Becky Morrison. Vă amintiți cu cât timp înainte ați planificat-o?
— Ah, da, cred că… I-a luat câteva săptămâni să mă convingă, deci am
planificat-o cu mult timp înainte.
— Și stabiliserăți și locul în care aveați să mergeți?
Diana se încruntă.
— Din câte îmi amintesc, am vorbit mult despre asta. El voia să facă o
drumeție lungă, în timp ce eu voiam una scurtă pentru a avea timp să mă
văd și cu sora mea în ziua aceea. Deci nu știu sigur. Probabil că am stabilit
locația cu câteva zile înainte.
Jonah dădu din cap.
— Vă mai amintiți cumva care dintre dumneavoastră a sugerat locația?
— Îmi pare rău, dar chiar nu-mi mai amintesc, răspunse Diana. Oricum
trebuie să fi fost încântată de locație, pentru că se afla în apropiere.
Jonah dădu iar din cap, gândindu-se la posibilitatea premeditării. Oare
Mackenzie chiar intenționase să o îmbete pe iubita lui, ca apoi să se furișeze
de lângă ea? Și oare chiar își organizase tot weekendul în așa fel încât să o
vadă pe Aurora? Doar știa că avea să fie acolo cu niște prieteni, nu singură.
Sau oare să fi plănuit totul împreună cu Aurora? Să fi reprezentat oare
VP - 179
vorbele ei un mesaj codat pentru el, pe care restul clasei să nu-l fi înțeles?
— Aș putea să vă mai adresez o ultimă întrebare? continuă el, conștient
de liniștea care se lăsase în încăpere.
— Desigur.
— În opinia dumneavoastră, de persoană care l-a cunoscut bine, ați
descrie comportamentul lui drept suspect? V-ați gândit vreodată că ar fi
putut exista ceva… nepotrivit între el și eleva lui?
Jonah observă cum fața ei se înăspri.
— Nu am crezut niciodată asta. L-am considerat întotdeauna un om bun
și cred că a rămas la fel, dar presupun că… a trecut mult de atunci… Ea
clătină din cap. Este atât de greu să fii sigur de ceva! Încep să mă întreb dacă
mi-l amintesc cum era de fapt sau dacă imaginea mea despre el s-a schimbat
în timp.
— Nu puteți spune nimic sigur?
— Ce-aș putea spune? întrebă Diana, părând tristă. Nu vreau să cred că a
fost implicat în vreun fel și nici nu am crezut vreodată că ar fi fost implicat.
Nu știu mai mult de atât.
— Vă mulțumesc, zise el. Ne-ați fost de mare ajutor.
Jonah opri reportofonul și se ridică, lăsând-o pe Hanson s-o conducă pe
Diana spre ieșire, în timp ce el se retrase în biroul său.
Aproape că ajunsese în sanctuarul său, când ușa Departamentului de
Investigații Criminale se deschise și Jonah îl văzu pe O’Malley făcându-i loc
lui Andrew Mackenzie să intre.
Hanson și Diana se aflau la doar câțiva metri distanță. Fosta iubită se opri
brusc și își duse mâna la gură.
Mackenzie o observă imediat după și îi aruncă o privire speriată.

VP - 180
26. Aurora

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 02:50

Frigul o trezise pe Aurora sau poate tremuratul. Întregul ei corp era


cuprins de convulsii, de un tremurat care-i făcea dinții să-i clănțăne în gură.
Avea gura atât de uscată încât îi era greu să respire. Nu voia să iasă din
căldura sacului de dormit, nu voia să se miște, dar setea nu-i dădea pace.
După ce se ghemui și încercă s-o ignore o vreme, desfăcu fermoarul sacului
de dormit și ieși cu greu din el.
Pentru o clipă, dându-și seama că era înconjurată de întuneric, se simți
dezorientată. Lumina puternică a focului de tabără dispăruse și nu se vedea
nici luna pe cer.
Încă tremura și își ținea brațele încrucișate. Încercă să-și dea seama în ce
direcție trebuia să meargă. Încercă să-și amintească din ce direcție venise.
Își aranjase intenționat sacul de dormit în așa fel încât să nu-i vadă pe
restul, drept urmare, pentru a-i găsi, trebuia să meargă în direcția în care
dormise cu picioarele.
Aurora făcu pași mici, ezitând. Nu vedea nimic. Oare de ce lăsaseră focul
să se stingă?
În cele din urmă, începu să vadă, printre trunchiurile copacilor, o lumină
roșie, la nivelul solului, asemenea reflectoarelor de la baza unei scene.
Ieși în luminiș, dar nu găsi pe nimeni acolo. Nu mai rămăsese mai nimic
din focul de tabără, doar cenușă și tăciuni roșu-portocalii. Nu mai plângea
nimeni, nu mai era muzică și nu se mai vorbea. În afară de vântul care
susura printre frunzele copacilor, nu se auzea nimic.
Și ei îi era în continuare frig, chiar foarte frig.
Aurora se apropie de rămășițele focului și se lăsă pe vine lângă el. Încercă
să sufle, pentru a-l ațâța, după care privi în jur, căutând lemne de foc. Găsi o
legătură de crengi, nu departe de cele câteva doze de bere rămase.
Decise să deschidă o doză de bere și bău trei guri din ea, dar se simți la fel
de însetată ca înainte.
Încă mai tremura când lăsă doza jos. Încercă să desfacă legătura de
crengi, dar degetele ei erau greoaie și stângace și îi alunecară de patru ori,
până își pierdu răbdarea. Trase de o creangă lungă și groasă, până ieși din
legătură, apoi repetă acțiunea până reuși să scoată trei crengi pe care să le
pună peste tăciunii aprinși.
VP - 181
Dacă n-ar fi tremurat atât de tare, probabil că nici nu s-ar fi obosit. Ar fi
lăsat albeața luminoasă și frumoasă a focului neatinsă, pentru a o putea
privi.
Dar simțea frigul până în măduva oaselor, așa că aruncă pe rând crengile
peste tăciuni. Pe ultima o recuperă, amintindu-și că avea nevoie de ceva cu
care să ațâțe focul.
Stătea aplecată, folosindu-se de bățul lung pentru a întoarce crengile,
când auzi un sunet. Semăna cu scârțâitul unor pași pe pământul uscat.
Privi repede în spate, simțindu-și inima bătând puternic în piept.
Scrută speriată copacii, dar vedea pete albastru deschis din cauza focului
și nu putea distinge nimic. Pentru o clipă se întrebă dacă nu cumva i se
păruse, dar observă ceva mișcându-se. Cu siguranță era cineva acolo.

VP - 182
27

Jonah nu îl aborda pe profesor ca pe o persoană pe care intenționa s-o


preseze până își pierdea controlul, deoarece Mackenzie părea și așa destul
de fragil și răspundea la presiune cu disperare, în loc de furie sau panică.
Avocatul cel tânăr și rece al lui Mackenzie apăru la puțin timp după el.
Jonah îl consideră dificil, mai ales din cauza faptului că ochelarii lui cei bine
lustruiți reflectau lumina ori de câte ori își întorcea capul și făcea asta des.
Acea lumină supărătoare îl enervă pe Jonah de la bun început.
Se hotărî să menționeze comentariile făcute de Becky Morris încă de la
început, deoarece nu voia să-i permită lui Mackenzie să rămână în siguranța
stării sale de șoc.
— Una dintre prietenele Aurorei ne-a sugerat faptul că Aurora v-ar fi
spus despre excursia cu cortul din acea noapte și despre locul în care avea
să campeze, zise el. De fapt, această persoană susține că Aurora ar fi spus
aceste lucruri de față cu toți colegii ei, dar că mesajul vă era adresat
dumneavoastră.
Mackenzie păru uluit.
— Nu-mi amintesc să fi spus așa ceva, zise el. Chiar deloc. Iar eu și Diana
stabilisem cu câteva săptămâni înainte să mergem în acea excursie.
— Dar nu ați stabilit și traseul, nu-i așa?
— Noi… Ba eu cred că da. Privirea lui trecea de la Hanson la Jonah și
invers. Diana v-a spus ceva diferit? Eu nu… nu cred că aș fi lăsat acest detaliu
pentru ultima clipă. Și așa era destul de complicat, pentru că trebuia să ne
întâlnim undeva, ca ea să nu trebuiască să meargă prea mult pe jos și ca eu
să pot merge mai mult. El clătină din cap. Sunt sigur că aș fi planificat aceste
lucruri din timp.
— Nu puteți confirma acest lucru?
— Clientul. meu v-a spus deja tot ce-și amintește, interveni avocatul.
— În acest caz, zise Jonah, schițând un zâmbet spre Mackenzie, vă rog să-
mi descrieți relația dumneavoastră cu Aurora. Jonah se așeză mai bine în
scaun, pentru a semnala faptul că mai aveau multe de discutat.
— Eram profesorul ei, zise Mackenzie, ușor disperat. V-am spus și ieri cât
de mult îi admiram inteligența.
— Ce părere credeți că avea ea despre dumneavoastră?
Mackenzie ridică din umeri, ușor jenat.
— Probabil că era încântată de faptul că-mi plăceau lucrările ei. Și se

VP - 183
simțea singură. Cred că… cred că mă număram printre puținele persoane
care discutau cu ea despre literatură.
— Ce fel de literatură?
— Clasicii și autorii consacrați ai literaturii moderne americane, răspunse
el imediat.
— Pare că vă amintiți foarte bine…
— Pentru că acelea erau lucrurile care contau pentru mine, zise
Mackenzie, aplecându-se în față și vorbind precipitat și cu certitudine. Eram
profesorul ei și îmi plăcea să predau. Încă îmi place.
Acel puseu de energie păru să se evapore și Mackenzie se lăsă iar pe
spătarul scaunului.
— Cu toate acestea, aveți antecedente în ceea ce privește incapacitatea de
a impune limite clare între dumneavoastră și elevi, zise Jonah. Un părinte
îngrijorat a depus o plângere împotriva dumneavoastră, mai târziu în
cariera dumneavoastră. Ați început o relație cu o elevă, care ulterior v-a
devenit soție.
— Nu era eleva mea, spuse Mackenzie imediat. Ceea ce s-a întâmplat între
noi a avut loc doar după ce a absolvit școala. Și aveți cuvântul meu că nici nu
mi-a trecut prin cap așa ceva până să mă întâlnesc cu ea într-un bar, în
octombrie. Nu am făcut nimic greșit și acea mamă care a depus plângere nu
a făcut decât să reacționeze la faptul că fiul ei fusese suspendat.
— Deci când v-ați reîntâlnit, câți ani avea? Optsprezece sau
nouăsprezece? întrebă Jonah.
— Optsprezece, dar la scurt timp după aceea a împlinit nouăsprezece.
— Și dumneavoastră câți ani aveați?
— Douăzeci și șase.
Jonah dădu încet din cap.
— Și când v-ați întâlnit cu ea întâmplător, ați fost imediat interesat?
— Nu, nu am fost, răspunse Mackenzie. Eram doar bucuros să aflu ce
făcea. Pri era acolo cu prietenii ei de la universitate, ceea ce m-a bucurat,
mai ales că am știut întotdeauna că avea să reușească în viață. Fusese
acceptată la Oxford și acela era exact locul perfect pentru ea. Am vorbit
despre muncă și despre ce-i plăcea și ce-i displăcea ei și, în cele din urmă,
am stabilit să ne întâlnim cu o altă ocazie.
— Și nici ea nu păruse interesată mai înainte? întrebă Jonah. Nu ați simțit
că ar fi fost îndrăgostită de dumneavoastră pe vremea când vă era elevă?
Mackenzie deschise gura, dar ezită. Avea o expresie mai mult decât
îndurerată. Jonah o simți pe Hanson foindu-se în scaun.
— Posibil, zise Mackenzie. Eu eram profesorul tânăr din școală, motiv
pentru care probabil că am fost mai idolatrizat decât ar fi fost cazul.
VP - 184
— Credeți că acest lucru este valabil și în cazul Aurorei?
Mackenzie făcu o grimasă.
— Nu știu. Probabil.
— Probabil?
Mackenzie lovi masa cu degetul.
— Nu știți cum este să fii singurul bărbat tânăr pe care-l cunosc
majoritatea dintre acele fete într-o perioadă a vieții lor când romantismul
reprezintă cel mai important lucru pentru ele? În primul an, am primit opt
trandafiri de Valentine’s Day. Adică, pentru numele lui Dumnezeu, erau
înconjurate de băieți fără minte, iar eu eram puțin mai mare și nu eram
complet cretin din punct de vedere emoțional. În plus, erau nevoite să se
concentreze asupra mea timp de o oră încontinuu. Evident că toate credeau
că sunt îndrăgostite de mine.
Jonah îi aruncă o privire lui Hanson, care părea foarte îngândurată.
— Credeți că și sora Aurorei era interesată de dumneavoastră? întrebă
ea.
Mackenzie zâmbi ironic.
— Topaz era complet diferită. Ea nu voia decât să mă facă pe mine să fiu
interesat de ea. Ea voia ca toată lumea, toți bărbații, toți băieții, inclusiv
umbra ei, Coralie, să o dorească.
Hanson se încruntă.
— Credeți că exista ceva mai mult între ea și Coralie, decât simplă
prietenie?
— Nu în adevăratul sens al cuvântului, răspunse Mackenzie. Nu cred că
au format niciodată un cuplu sau ceva, dar sunt sigur că interesul lui Coralie
față de Topaz era sexual. Toate cadrele didactice din școală considerau că
este bisexuală.
Jonah consideră acea informație extrem de interesantă. Dacă Coralie o
voia pe Topaz numai pentru ea, ar fi avut un motiv întemeiat să-l urască pe
Connor și chiar să-l acuze în fața poliției.
— Deci, când ați văzut-o pe Topaz în acea noapte, lângă râu, nu s-a
întâmplat nimic între voi? întrebă Jonah.
Mackenzie râse zgomotos.
— Bineînțeles că nu. Oi fi fost eu tânăr, dar chiar și atunci eram conștient
de faptul că fetele ca ea nu creează decât probleme.
— Deci nu planificaserăți să vă întâlniți?
— Nu! zise Mackenzie. După cum am spus, nu aveam nici cea mai vagă
idee că se aflau acolo și, sincer să fiu, nici nu m-a prea încântat acest lucru.
— Nu v-ați întâlnit cu ea ca să achiziționați droguri?
Mackenzie păru cu adevărat șocat. Se lăsă un scurt moment de tăcere.
VP - 185
— De ce aș fi făcut una ca asta? Eu nu eram consumator, iar Topaz nu era
furnizor. Mackenzie tăcu câteva clipe, după care întrebă, părând curios: Era
furnizor?
— Să o spun altfel, zise Jonah. Topaz v-a văzut pe malul râului și nu le-a
zis nimic despre asta prietenilor ei, chiar dacă au discutat de nenumărate ori
despre cele întâmplate în acea noapte. Mie, acest lucru îmi sugerează că
există ceva suspect legat de acea întâlnire. Dumneavoastră nu?
Profesorul îl privi și râse ușor. În opinia lui Jonah, Mackenzie nu râdea de
amuzament, ci de absurditatea situației.
— Nu este… Mackenzie clătină din cap. Nu a fost nimic suspect sau
planificat la acea întâlnire.
— Deci nu v-a arătat niciun loc interesant când v-ați întâlnit?
— Ce loc interesant? Nu era decât un loc de campare.
Mackenzie părea confuz și Jonah decise să nu mai insiste pentru moment,
pentru a-și acorda niște timp de gândire.

Lui Jonah nu-i plăcu expresia lui O’Malley. De îndată ce intră în
Departamentul de Investigații Criminale, Sergentul se îndreptă spre el
ținând telefonul în mână. Avea aura unui mesager de vești rele.
— Tocmai s-a împuțit situația pe Twitter, anunță O’Malley și Jonah îi luă
stresat iPhone-ul din mână.
Pe ecranul telefonului apărea contul de Twitter al canalului de știri BBC
News. ȘTIRI DE ULTIMĂ ORĂ: Profesorul Aurorei Jackson a fost chemat la
secția de poliție pentru a fi interogat. Linkul atașat postării conducea la o
poză clară, făcută de peste drum, care-l înfățișa pe Andrew Mackenzie în
timp ce era condus în secția de poliție.
— La dracu’!
— Asta am spus și eu, comentă O’Malley.
— Asta este o poză făcută de jurnaliști, spuse Jonah.
— Nu sunt eu vinovatul, dar mă ofer să merg să-l întreb pe ofițerul care l-
a adus pe Mackenzie la secție dacă este complet idiot sau dacă are o altă
explicație mai bună.
— Chiar te rog, zise Jonah, supărat, mai degrabă decât furios. Acest gen de
publicitate punea presiune asupra anchetei, iar el nu era sigur în legătură cu
Mackenzie. Nu era pregătit nici să-l aresteze, nici să-l elibereze. Îl avertizase
pe profesor să se aștepte la o ședere peste noapte. Jonah avea la dispoziție
48 ore pentru a-l interoga, după care trebuia să-l aresteze sau să-l elibereze
și, aparent, era nevoit să profite la maxim de timpul rămas.
Jonah încercă să se pregătească psihic pentru conversația cu Comisarul
Șef. Mai mult ca sigur că Wilkinson avea să fie furios.
VP - 186

Wilkinson aflase deja despre furtuna iscată pe mediile de socializare. Era
clar nemulțumit, dar nu credea că vreunul dintre membrii echipei lui Jonah
ar fi putut fi responsabil, lucru care îl liniști pe Jonah, deoarece ar fi fost
foarte ușor pentru Comisarul Șef să o acuze pe Hanson, ea fiind cea mai nouă
membră a echipei, despre care nu știau încă prea multe.
— Privind partea plină a paharului, operatorii centralei m-au anunțat că a
sunat o fată care crede că a fost abuzată sexual de Mackenzie, continuă
Wilkinson. Iar mama unei alte fete a sunat să-l acuze de același lucru în
numele fiicei sale. Iată beneficiile mijloacelor de socializare, adăugă
Wilkinson sec.
— În regulă. Vom verifica aceste afirmații, răspunse Jonah.
— Așa să faceți și să faceți totul ca la carte. Și folosește cât mai multe
resurse pentru a-l investiga pe Mackenzie.
— Da, domnule.
Jonah părăsi biroul lui Wilkinson și se îndreptă gânditor spre echipa lui.
Toți trei subordonații săi erau așezați la birourile lor și își ridicară privirea
spre el, nerăbdători.
— După cum probabil că ați văzut deja, suntem în atenția mass-mediei.
Dat fiind acest lucru și faptul că avem doar 48 de ore la dispoziție să-l
interogăm pe Mackenzie fără a fi nevoiți să-l punem sub acuzare, înseamnă
că trebuie să ne concentrăm asupra lui, chiar dacă există în continuare
motive să-l suspectăm pe Connor. Ben, te rog să te ocupi de șederea peste
noapte a lui Mackenzie și să iei legătura cu soția lui pentru a stabili un
interviu cu ea. De asemenea, trebuie să contactăm din nou toate școlile la
care a profesat. Presează-i pentru a vedea dacă au omis să ne spună ceva
pentru a-și proteja imaginea.
— Desigur.
— Mi-a venit o idee în ceea ce privește toată povestea asta cu Topaz care
i-ar fi vândut droguri lui Mackenzie, zise O’Malley. Când am vorbit cu
furnizorii de droguri cu privire la vânzarea de dextroamfetamină, unul
dintre țipi a menționat o fată brunetă, pe care nu o mai văzuse până atunci și
care i-a vândut o cantitate mică. Cred că Topaz a luat niște
dextroamfetamină din stocul ascuns și acesta este motivul pentru care nu le-
a spus prietenilor ei că s-a întâlnit cu Mackenzie.
Jonah procesă informația.
— Deci ea era fata brunetă, zise el.
— Ea era fata brunetă, aprobă O’Malley.
— Genială idee. Sun-o și vezi dacă reușești să o determini să recunoască
acest lucru.
VP - 187
O’Malley rânji.
— În regulă. Sunt sigur că voi găsi o cale.
— Domnule, eu de ce ați vrea să mă ocup? întrebă Hanson.
— Momentan, te rog să contactezi familia Jackson și să-i pui la curent cu
privire la profesorul pe care îl interogăm și căruia nu-i putem dezvălui încă
numele. Explică-le că există motive întemeiate pentru care l-am adus la
secție să-l intervievăm, dar că în momentul de față nu avem nicio
certitudine, motiv pentru care nu l-am arestat încă și așa mai departe. Sunt
convins că știi ce să le spui.
— Da, domnule.
— După ce rezolvi asta, aș vrea să te concentrezi din nou pe Connor.
— Da, domnule. Urmă o mică pauză, după care Hanson întrebă:
— Vreți să vă acompaniez mâine în timpul interviului cu Mackenzie?
— Asta depinde de ce va descoperi Ben, răspunse Jonah.
Lightman se ridică, probabil pentru a merge să rezolve problema șederii
lui Mackenzie peste noapte. Jonah o privi pe Hanson, care părea tulburată.
— Crezi că ar fi trebuit să-l mai întrebăm ceva?
— Sunt de părere că el este cel mai promițător suspect. Se afla în
apropiere, știa că Aurora este acolo și are o predilecție pentru fete tinere,
altfel nu s-ar fi cuplat cu o fată de optsprezece ani.
Jonah se sprijini de biroul aflat în fața ei.
— Cu toate acestea, nu putem fi siguri, zise el, încet. Există trei
posibilități. Pe de o parte, poate fi vorba despre un profesor de 26 ani, care
este conștient de faptul că majoritatea elevelor sale din anii terminali îl plac,
dar el nu o place decât pe una dintre ele. Totuși, nu face nimic în această
privință, deoarece știe că este interzis. Ulterior, se întâlnesc din întâmplare
într-un bar și el realizează că împărtășesc aceleași sentimente și că relația
lor este posibilă acum. Și, deși știau dintotdeauna că se potrivesc, viața le
confirmă acest lucru. Și așa ajung să se căsătorească și să aibă copii.
— În regulă, spuse Hanson.
— Pe de altă parte, poate fi vorba despre un profesor de 26 ani, care, deși
este conștient că nu ar trebui să-i placă de o elevă, nu se poate abține. Cei doi
flirtează, deși el știe că este greșit. Posibil să se și sărute odată, când sunt
singuri, promițându-și reciproc să nu împărtășească nimănui despre cele
întâmplate, iar ei nu-i este permis să spună că formează un cuplu decât după
mai multe luni.
— Hm, da.
— Și apoi mai există o ultimă posibilitate… Poate fi vorba despre un
profesor care a convins mai multe fete tinere că sunt îndrăgostite de el și că
el simte același lucru pentru ele. Le-a sedus și apoi le-a manipulat să țină
VP - 188
totul secret. Și pentru că și-a ales bine victimele, tactica lui funcționează. Și
apoi, una dintre acele fete crește și, fiind în continuare interesată de el,
Mackenzie decide să o ia de nevastă, pentru că cine ar suspecta vreodată un
bărbat fericit, căsătorit cu o femeie tânără și frumoasă?
Se lăsă un scurt moment de tăcere și Hanson dădu din cap.
— Deci trebuie să aflăm care dintre aceste variante reprezintă povestea
adevărată, nu-i așa?
— Da, aprobă Jonah. Dar ține cont de faptul că o persoană poate avea mai
multe fețe. Pe atunci, Mackenzie putea fi atât bărbatul care-și dorea o familie
și o carieră de succes, cât și bărbatul desfrânat de douăzeci și ceva de ani,
care nu putea rezista tentației de a se cupla cu eleve. Circumstanțele
influențează acest lucru, deci partea cea mai dificilă este să identificăm care
dintre versiunile lui Mackenzie și ale celorlalte persoane erau prezente
acolo, în acea noapte. Oare Connor Dooley care se afla acolo era
academicianul stăpân pe sine sau adolescentul furios, care era adesea
implicat în bătăi și care era abuzat de tatăl său? Oare Brett Parker din acea
noapte era atletul conștiincios sau sportivul libidinos care își făcea de cap cu
fete foarte tinere?
Hanson începu să se joace cu buza, gânditoare.
— Într-o anumită măsură, oricare dintre ei ar fi putut fi oricine, zise ea.
Dar nu văd cum am putea afla ce s-a întâmplat cu adevărat dacă nu punem
presiune pe ei.
— Posibil să ai dreptate, spuse Jonah, dar trebuie să găsim momentul
potrivit pentru asta. În regulă. Ar fi cazul să merg să-mi iau bicicleta și să joc
rolul fiului devotat. Nu stați prea mult peste program, altfel o să mă faceți să
mă simt prost.

VP - 189
28. Connor

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 05:20

Simți mahmureala de dinainte să se trezească complet. Capul îi bubuia,


simțea că, dacă se mișcă, va vomita, și era încins.
Rămase întins pentru o vreme, simțindu-se pe moarte, dar nevoia de a
urina deveni prea puternică pentru a mai putea fi ignorată. Deschise ochii și
își întoarse capul, pentru a evita lumina. Era devreme, probabil că de-abia ce
răsărise soarele. Jojo dormea lângă el, pe o parte, cu un braț întins sub cap și
celălalt îndoit, cu încheietura peste față.
Pentru o clipă se sperie că se întâmplase ceva între ei. Din câte își
amintea, plânsese și ea îl liniștise. El pălăvrăgise și se înfuriase în legătură cu
Topaz.
Se simțea deplorabil. În el se ducea o bătălie între umilință și greață, dar
încercă să nu se gândească la asta. Nu-și dorea decât să urineze și să bea
orice altceva în afară de bere.
Privi pământul, în timp ce se îndrepta stângaci în direcția opusă focului.
Păși cu grijă peste un sac de dormit când acesta îi apăru în câmpul vizual.
Probabil că unul dintre ceilalți era treaz.
Îi luă o eternitate să se ușureze și statul în picioare îl făcu să se simtă și
mai rău și mai încins. Aproape vomită când se întoarse la foc și la rucsacul
său. Scormoni în rucsac, scoțând toate lucrurile inutile pe care le luase cu el:
o lanternă, un pachet de bomboane mentolate, o busolă. Dar unde era
aspirina?
În cele din urmă, o găsi într-unul dintre buzunarele laterale. Își aminti că
o pusese acolo tocmai pentru a avea acces ușor la ea. Luă o sticlă de apă pe
jumătate goală și se așeză pe un buștean de lângă foc. Stătu acolo, holbându-
se la singura bucățică de pământ luminată de razele soarelui, așteptând ca
pastilele să-și facă efectul.
Dintr-odată își aminti de Topaz și Brett și fu cuprins de groază. Probabil
că încă dormeau împreună, cu tot cu Coralie, toți trei îmbrățișați.
Greața și furia îl făcură să se ridice în picioare și să plece. Nu voia să se
afle în apropierea lor.
În drum spre parcare, Connor îl văzu pe Benners tolănit pe spate pe un
petic de iarbă care părea uscat. Era acoperit pe jumătate cu sacul de dormit
și dormea cu gura deschisă.
VP - 190
Aproape ajunse în dreptul bicicletelor, când își aminti de sacul său de
dormit, care rămăsese lângă Jojo. Se gândi să se întoarcă după el, dar i se
păru mult prea greu. În afară de a avansa, totul i se părea extrem de dificil.
Se concentra asupra solului din fața lui și continuă să înainteze.
Dintr-odată își aminti de sacul de dormit peste care trecuse mai devreme
și se opri.
Aurora. Trebuia să fi fost al Aurorei. Benners dormea cu al lui, iar al lui
Jojo se afla în continuare lângă lucrurile ei. Nu știa cu ce se acoperiseră
Topaz, Brett și Coralie, dar cu siguranță n-ar fi lăsat un singur sac de dormit
atât de departe de locul de campare.
Connor continuă să înainteze nesigur, gândindu-se că probabil Aurorei i
se făcuse frig și se dusese să doarmă în mașină. Odată ajuns în parcare, se
chiori prin geamurile prăfuite ale mașinii, dar nu era nimeni înăuntru.
Deși drumul până la locul de campare și apoi până la sacul acela de
dormit i se părea extrem de lung, se întoarse. Tot drumul purtă un monolog
intern, plin de furie, în care își spunea că probabil că Aurora se întorsese
între timp în sacul de dormit.
Dar când ajunse acolo, nimic nu se schimbase. Sacul de dormit era în
continuare pe jos, deschis și gol.
Connor se opri și se lăsă pe vine. Îi veni să vomite. Trebuia să mănânce
ceva, dar mai întâi trebuia să se asigure că Aurora era bine.
Își băgă o mână în sacul de dormit și constată că era rece ca gheața. Simți
că ceva era în neregulă.
Se gândi la râu, dat fiind faptul că Aurora se dusese să înoate și mai
devreme. Dar odată ce parcurse drumul întortocheat până la râu, descoperi
că micuța plajă era goală, iar apa sclipea nemișcată.
Connor simți cum îl apuca panica, pe de o parte din cauza alcoolului, pe
de altă parte din cauza îngrijorării. În timp ce străbătea drumul înapoi spre
locul de campare, se gândi că mai avea un singur loc de verificat. Ar fi
preferat să moară decât să urmeze poteca dintre copaci pe care o luase
Topaz, împreună cu Brett și Coralie, dar hotărî că nu avea de ales.
Primul lucru pe care-l văzu fu un morman de corpuri goale și palide,
vizibile chiar și de la distanță. Nu crezuse că senzația de vomă s-ar fi putut
accentua, dar iată că se întâmpla. Cu toate acestea, pe măsură ce se apropie,
reuși cumva să se abțină.
Pielea era a lui Coralie. Fusta ei scurtă fusese trasă în sus pentru a-i
expune fundul. Nu purta chiloți și avea pieptul dezgolit. Își întoarse privirea
de la ea cu hotărârea specifică unui om mahmur.
Brett se afla la mică distanță de ea, dormind cu fața afundată într-un sac
de dormit. El era îmbrăcat, ceea ce reprezenta o mică ușurare pentru
VP - 191
Connor.
Topaz se afla dincolo de Coralie și Connor se îndreptă spre ea, încercând
să nu-i privească pe ceilalți. Topaz era și ea îmbrăcată și chiar se băgase într-
un sac de dormit. Arăta de parcă n-ar fi fost atinsă sau implicată. Singurul
lucru care trădase faptul că luase și ea parte la distracție fusese gâfâitul ei,
pe care Connor îl auzise pe când se afla lângă foc.
Dar bineînțeles că Aurora nu era acolo. Topaz nu și-ar fi lăsat sora să se
apropie de acea scenă.
Connor se lăsă pe vine, deasupra lui Topaz, privindu-i chipul încruntat,
părul și pielea bronzată. Era conștient de faptul că ea avea să se înfurie dacă
o trezea, dar știa că n-are încotro.
— Topaz, zise el încet și o clătină ușor de umăr. Topaz, repetă el. Nu o
găsesc pe Aurora.

VP - 192
29

Jojo își ridică picioarele pe canapea și își lăsă capul pe o pernă,


recunoscătoare că, în ciuda designului interior meticulos din locuința lui
Brett, acesta reușise să includă și o cameră confortabilă.
Îi luase mult timp să se simtă bine acolo. Dimensiunile mari ale casei, cu
tavane înalte și pereți distanțați, i se păruseră o exagerare. Se simțise mult
mai confortabil în casa ușor ponosită a lui Benners, unde se întâlniseră de-a
lungul anilor, cu acordul tatălui său.
Evident că toți fuseseră impresionați de măreția casei, dar ea nu avea acel
caracter intim, familiar. Când vizitaseră pentru prima dată casă, cu ocazia
uneia dintre petrecerile lui Brett, se strânseseră cu toții în grup și vorbiseră
încet.
Dar, cu timpul, ajunseseră să se obișnuiască, pe de o parte datorită lui
Brett, care-i ademenea acolo, zâmbind și încercând din răsputeri să-i facă să
se simtă confortabil, pe de altă parte, datorită Annei, care era o gazdă
minunată, care le umplea grațios paharele, înainte ca ei să realizeze că se
terminaseră și care le oferea mâncăruri rafinate.
În anul următor, Jojo își petrecuse cinci zile pe săptămână, timp de șase
luni, transformându-le grădinile într-o creație perfectă sau relativ perfectă.
Bunătatea de care dăduse dovadă Brett când îi oferise acel job fusese
estompată de conflictul dintre ei cu privire la modul în care voiau să arate
grădina. Așa că făcuseră un compromis. Jojo acceptase faptul că el își dorea
un gazon perfect, cu margini drepte, dar insistase să adauge culoare,
vegetație și viață grădinilor. În cele din urmă, recunoscuseră unul față de
celălalt că rezultatul era spectaculos.
Cumva, pe durata acelor luni, casa lui Brett se transformase dintr-un loc
care părea rece și neprimitor, într-un fel de refugiu. Chiar și după ce
finalizase proiectul cu grădinile, Jojo continuase să-i viziteze pe Brett și
Anna, afundându-se în canapeaua lor și lăsându-i pe ei să pălăvrăgească,
pentru ca ea să nu fie nevoită să participe la conversație. Jojo considera că n-
ar fi putut face față lunilor ce au urmat morții lui Aleksy dacă nu ar fi existat
acel loc și gazdele sale.
Acum, simțind că nu se mai putea opri din a retrăi modul în care
prăbușise intrarea în ascunziș, mersese instinctiv la acea casă. Brett o pofti
înăuntru, cu o expresie înțelegătoare, iar ea observă în ochii lui aceeași
umbră pe care o vedea și în ai ei.

VP - 193
— Haide să bei un ceai, zise el încet.
Își puse brațul în jurul umerilor ei și o strânse ușor, apoi o luă înaintea ei,
spre sufragerie, fără a scoate un cuvânt. Îi era la fel de recunoscătoare
pentru tăcere, pe cât îi era pentru acel gest scurt de consolare.
— Te poți așeza în locul tău obișnuit, spuse el. Anna pregătește deja
cafeaua și fursecurile. Îi aruncă o privire îngrijorată. Te deranjează dacă vine
și Daniel? A sunat puțin mai devreme.
Jojo zâmbi forțat și se cuibări în colțul canapelei.
— Este în regulă, dar nu pot să-ți promit că nu vom sări cu gura pe tine,
zise ea.
— Ar fi ciudat să nu o faceți, răspunse Brett, ironic. Mă duc să-ți aduc o
ceașcă de ceai.
Jojo îl urmări îndepărtându-se și simți brusc un junghi de incertitudine.
Devenise conștientă de faptul că lucrurile nu aveau să se mai întoarcă la
normal. Cum ar fi putut să mai aibă încredere unul în celălalt, când exista o
posibilitate atât de mare ca unul dintre ei s-o fi omorât pe Aurora Jackson?
Deși locul ei de pe canapea era la fel de confortabil ca întotdeauna, nu mai
simțea aceeași siguranță și nu credea că avea s-o mai simtă vreodată.

Odată ajuns în bucătărie, Brett o mângâie pe Anna pe spate. Ea stătea,
ușor anxioasă, în fața cuptorului, urmărind cronometrul.
— Cum merge?
— Cred că sunt aproape gata.
Brett o dădu la o parte cu grijă și deschise ușa cuptorului, pentru a privi
fursecurile ușor aurii.
— Trebuie scoase, zise el și trase prosopul de bucătărie de pe mânerul
cuptorului.
— Scuze, spuse Anna. Așteptam să sune cronometrul.
— Trebuie să verifici culoarea lor, zise Brett. Nimănui nu-i plac
fursecurile arse.
Brett scoase tava, folosind prosopul ca să nu se ardă și o puse pe aragaz.
Cele douăsprezece fursecuri perfect rotunde miroseau bine a ciocolată.
— Ar fi trebuit să fac două tăvi, mormăi el. S-ar putea să apară și ceilalți și
Connor sigur va mânca vreo patru…
— Mai avem și biscuiți, dacă se termină fursecurile, zise Anna,
îndreptându-se spre ibricul de cafea și zâmbindu-i încurajator peste umăr.
Dar Brett nu avea nevoie de încurajări. Simțea că trebuie să-i iasă totul
perfect, altfel ar fi fost un semn că se apropia un dezastru. Așa funcționa
mintea lui. Faptul că nu putea controla un lucru mic, însemna că avea să
piardă controlul asupra tuturor celorlalte lucruri.
VP - 194
Încercase să ascundă acea parte a lui de prietenii săi. Anna era singura
care știa câtă anxietate simțea în timpul evenimentelor sociale și că el era cel
care se ocupa de toate cumpărăturile și pregătirile.
Dar nu era vorba doar de control. Așa funcționa grupul lor în prezent.
Cumva, pe măsură ce Benners se transformase în Benham, un tată devotat și
un individ distins, Brett devenise liantul care ținea grupul unit. Nu era sigur
că ceilalți își dădeau seama, dar el era conștient de presiunea sub care se
afla, chiar dacă îi plăcea la nebunie poziția pe care o deținea. Simțea
instinctiv faptul că, fără disponibilitatea sa de a calma, de a asculta și de a
convinge, grupul s-ar destrăma.
Folosi o spatulă pentru a muta fursecurile din tavă pe un platou și se
gândi că măcar arătau bine. Se întrebă dacă s-o servească pe Jojo sau să
aștepte până ajungea și Benners. De asemenea, se întrebă dacă n-ar fi trebuit
să-i invite și pe ceilalți trei.
Deși Jojo și Daniel nu fuseseră invitați, Brett se simțea ca un fel de
complice la ceva, ceea îi făcu stomacul să se strângă. Ura ideea că, după 30
de ani, găsirea Aurorei avea să-i întoarcă unul împotriva celuilalt.
Brett auzi un zornăit în spatele lui și se întoarse cu inima bătându-i
puternic. Anna dărâmase sticla de lapte înainte de a apuca să o toarne în
oală.
— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă el imediat, după care regretă
instantaneu modul în care reacționase.
— Doamne, zise Anna, luând repede o cârpă. Îmi pare atât de rău.
— A fost un accident, spuse el imediat. N-are importanță.
Se apropie de ea și îi înconjură talia cu un braț, în timp ce cu celălalt luă
cârpa.
— Curăț eu, zise el încet și îți ținu mâna în jurul ei cât șterse laptele. Vezi?
Este totul în regulă.
El o sărută pe gât, iar ea își puse o mână pe obrazul lui, și se sprijini de el.
— Sunt un nenorocit irascibil azi, nu-i așa? mormăi el.
Anna râse, deși părea ușor tensionată.
— Ai motive întemeiate.
— Nu există niciun motiv suficient de bun pentru a mă purta aspru cu
tine, o contrazise el. Și arăți fabulos în rochia asta, adăugă el. O sărută și se
retrase. I-am promis lui Jojo ceai.
— Acum fierbe apa, zise Anna, făcând un semn spre ceainic.
— Ești minunată.
Brett luă cana mare, albastră, cu margini drepte, care era preferata lui
Jojo, și turnă puțin lapte, după care adăugă ceaiul. Se temu că ar putea fi
puțin prea tare, dar decise să-l lase așa. Anna încercase să-l ajute.
VP - 195
Brett simți telefonul vibrând în buzunar în timp ce îi ducea ceaiul lui Jojo.
Apoi telefonul vibră din nou. Era un apel, nu un mesaj.
Își dădu seama că era Coralie, fără a verifica ecranul. Simți iar cum i se
strânge stomacul. Ar fi trebuit să-i spună că Benners venea la el. Coralie era
extrem de agitată și faptul că Topaz o respinsese o făcea să fie furioasă și
devastată în același timp.
Brett își scoase telefonul din buzunar și îi văzu numele pe ecran, precum
și începutul unui mesaj în care îi spunea că trebuia să vorbească cu el. Brett
oftă ușor și puse cana de ceai în fața lui Jojo, care părea pierdută în gânduri.
— Este Coralie. Scuze, nu va dura mult.
*
Connor se săturase de drumul cu mașina cu mult înainte de a ajunge la
destinație sau, mai degrabă, se săturase de acea tăcere. Faptul că se afla în
mașină lângă soția lui amplifica acel sentiment. Tăcerea contrasta cu felul
lor obișnuit de a fi și modul în care le plăcea să-și împărtășească toate
gândurile.
Pe de o parte, își dorea să o consoleze pe Topaz, dar pe de altă parte, era
plin de resentimente față de ea. Cum ajunseseră în acel punct după mai bine
de 30 de ani? Cum ajunsese să existe atâta neîncredere și îndoială între ei?
Toate sentimente acelea se reflectau chiar și în modul în care conducea.
Deși, în general, ei îi plăcea să conducă haotic, în acea seară conducea foarte
controlat. Accelera ușor, se oprea la fiecare intersecție și respecta limitele de
viteză. Avansau exasperant de încet și Connor se întreba dacă Topaz o făcea
intenționat.
— Ce facem dacă nu-l găsim acolo? întrebă Connor în cele din urmă, într-
o încercare de a scoate un răspuns de la ea.
Topaz ridică din umeri.
— Mergem acasă, răspunse ea.
Era pentru prima dată când Connor simțea dorința de a-și zgudui soția.
Din fericire, nu fu nevoie să se întoarcă acasă. Brett răspunse la interfon
cu o voce care părea mai posomorâtă decât de obicei.
— Bună, Brett, zise Topaz, ușor nesigură. Sunt aici cu Connor. Scuze că nu
am sunat înainte…
— Este în regulă, spuse Brett. Sunteți întotdeauna bineveniți. Haideți
înăuntru.
Topaz continuă să conducă încet de-a lungul aleii. Connor fu ușor tulburat
la vederea Mitsubishi-ului lui Jojo care era parcat în partea din dreaptă.
— Aparent nu suntem singurii, mormăi el.
Topaz nu scoase niciun cuvânt, dar Connor îi observă căutătura
încruntată.
VP - 196
Nu era sigur de ce îl deranja faptul că Jojo se afla deja acolo. Probabil din
cauză că nu mai erau cu toții uniți împotriva poliției, acum că știau ce i se
întâmplase Aurorei.
Dar mai era ceva care-l supăra. Se simțise întotdeauna foarte apropiat de
Jojo și, în afară de Benners, ea fusese cea mai bună prietenă a lui. Acum
simțea un fel de gelozie la gândul că ea ar putea fi mai apropiată de Brett,
deși bănuia că așa se întâmpla când te căsătoreai și te mutai în alt oraș:
oamenii te uitau.
Sentimentul se intensifică odată ce Brett îi conduse în sufragerie, unde o
văzu pe Jojo așezată confortabil pe canapea, cu o cană de ceai în mână și o
expresie distantă pe față. Îi luă ceva timp până să le zâmbească forțat și să se
ridice să-i întâmpine.
— Mă bucur atât de mult să vă văd, zise ea cu o voce răgușită, în timp ce-i
îmbrățișă pe rând. Cu toate acestea, îmbrățișarea ei era puternică și
călduroasă.
Brett ezită în spatele lor, apoi spuse, cu părere de rău:
— Aparent, ne strângem toți. Daniel trebuie să ajungă în orice clipă și
Coralie este pe drum.
— Ah, zise Topaz, frecându-și brațul. Ar fi indicat să o anunți că suntem
aici. Nu cred că vrea să mă vadă momentan.
Jojo îi zâmbi strâmb.
— Pe mine nu cred că vrea să mă vadă niciodată.
— Mie-mi spui? zise Connor.
Dintr-un motiv oarecare, acea replică păru s-o supere pe Topaz. Îi aruncă
o privire tăioasă lui Connor și trecu pe lângă el pentru a se așeza la celălalt
capăt al canapelei.
— Oricum, cred că este mai bine să fim cu toții aici, spuse Jojo, oftând
ușor. Nimeni n-ar trebui să se simtă exclus.
Connor nu era convins că era de acord. Existau multe lucruri despre care
nu mai voia să vorbească niciodată.

În timp ce conducea, Coralie își derula în minte lucruri auzite sau citite,
pe care le auzea de parcă i-ar fi fost adresate cu voce tare de către prietenii
ei.
Pe Daniel îl auzise spunând precaut: Nu în seara asta. Nu vreau decât să
stau acasă și să procesez lucrurile…
Pe Brett îl auzise spunând pe un ton vinovat: Ar trebui să vii și tu. Toată
lumea este aici… Nu, drăguțo, nu-ți face griji. Nimeni nu va sări cu gura pe
tine. Dacă aș fi știut de dinainte, te-aș fi invitat mai devreme.
Și auzea încontinuu vorbele veninoase ale lui Topaz: Du-te dracului,
VP - 197
Coralie.
Toate acele lucruri fuseseră spuse de niște oameni care se presupunea că-
i sunt prieteni, oameni cărora încercase să le facă pe plac toată viața, oameni
care ar fi trebuit să-i fie alături.
Doar că ei nu mai păreau să-i fie alături, mai ales de când Topaz îl alesese
pe Connor în locul ei.
Aceea era o rană care nu se vindecase niciodată. Poate că ar fi putut să
treacă peste asta dacă ar fi fost vorba despre altcineva, oricine în afară de
Connor.
Faptul că Topaz îl alesese pe el le otrăvise prietenia. Observase acest
lucru încă din primele luni și, o vreme, acea relație îi apropiase pe ceilalți, în
cele din urmă otrăvise tot.
În timp ce cobora din mașină, Coralie se simți rău și amețită. Oare ce
spuseseră despre ea? Oare se hotărâseră să se unească împotriva ei? Oare
erau capabili de așa ceva?
Inima îi bătea cu putere și avea palmele transpirate când apăsă pe
sonerie. Ar fi putut să intre direct, dar în seara aceea se simțea ca un intrus.
Brett fu cel care-i deschise ușa și-i zâmbi călduros și liniștitor.
— Mă bucur că ai venit, zise el, cu ton scăzut și o îmbrățișă scurt și ferm.
Haide să contribui cu puțină rațiune la discuții, adăugă el, în timp ce o
eliberă din îmbrățișare.
Panica pe care o simțea se diminua, deși și-ar fi dorit ca el să-și pună un
braț în jurul ei în timp ce intrau în sufragerie. Atmosfera părea ușor ostilă
când intră pe ușă. Se lăsă liniștea, fapt care sugera că vorbiseră despre ea.
Daniel îi zâmbi, dar apoi își întoarse repede privirea și Coralie se întrebă
dacă nu cumva fusese chiar el cel care vorbise despre ea. Brett se așeză pe
un braț al canapelei, părând că se distanțează de ea.
— Bună, Coralie, spuse Jojo și se ridică de pe canapea. Scuze, este atât de
confortabilă.
Jojo se apropie de ea și o îmbrățișă, dar Coralie nu reuși să se relaxeze în
brațele ei. În general, ea și Jojo nu se îmbrățișau.
Odată ce Jojo se așeză la loc pe canapea, se lăsă iar tăcerea. Topaz și
Connor nici nu o priveau. Topaz avea privirea ațintită în podea și stătea cu
brațele încrucișate. Se vedea că este nervoasă.
Coralie se simți iar cuprinsă de panică. Ei nu o voiau acolo. Ar fi trebuit să
plece.
Dar apoi auzi niște pași în spatele ei și Anna apăru în ușă cu o tavă plină
de cești de cafea și un platou cu fursecuri.
— Coralie, draga mea, zise ea și lăsă imediat tava pe măsuța de cafea
pentru a veni să o îmbrățișeze călduros. Ah, ne-a fost atât de dor de tine!
VP - 198
Anna reuși să o copleșească cu îmbrățișarea ei și Coralie se simți ceva mai
liniștită, ba chiar simți cum i se umezeau ochii. În trecut, fusese adesea
nemiloasă cu Anna cea sfioasă și neinteresantă; cu toate acestea, ea fusese
singura care o făcuse să se simtă cu adevărat binevenită și chiar iubită.
— Scuze, spuse ea, în timp ce Anna o elibera din îmbrățișare. Londra are
prostul obicei de a te prinde în capcana nimicurilor care se petrec acolo.
— Stai liniștită, și Brett face la fel, zise Anna, adresându-i un zâmbet
soțului său. Odată ajuns acolo, de-abia ce-și amintește să-mi mai trimită câte
un mesaj.
Brett râse.
— Îmi amintesc, dar aleg să nu-ți trimit mesaje. Mă bucur și eu de
momentele de liniște și pace…
— Nenorocitule! exclamă Jojo. Tu vorbești cât patru persoane la un loc!
În ciuda tăcerii lui Topaz, Coralie începu să se simtă ca pe vremuri.
Reveniseră la obiceiul de a se tachina reciproc și Benners stătea liniștit, cu
un rânjet pe față, urmărindu-i, probabil așteptând momentul propice pentru
a se lansa într-o prelegere despre economie.
— Ia un loc, spuse Anna și o conduse pe Coralie spre canapeaua cea mică,
pe care se așezară amândouă. Ah, cafeaua.
Anna sări iar în picioare și începu să împartă cănile. Lui Coralie îi făcuse
un cappuccino, amintindu-și ce-i plăcea. Apoi îi servi pe toți cu fursecuri,
deși doar Jojo și Connor acceptară.
— Uite cum stă treaba, zise Topaz dintr-odată, acoperind pălăvrăgeala
din jur. Știu că am venit neinvitați și că poate voi nu vreți să vorbiți despre
asta, dar… eu simt că o iau razna și… vreau să știu ce se întâmplă.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care Daniel spuse grijuliu:
— Te referi la ce face poliția?
— Da, răspunse Topaz. L-au chemat pe domnul Mackenzie, profesorul ei
de engleză, la secție pentru a-l interoga. Le-am spus și acum 30 de ani să-l
investigheze. Sper că asta înseamnă că nu este prea târziu și că au găsit
ceva… Pe voi ce v-au întrebat? Și ce le-ați spus?
— Nu cred… că este o idee prea bună, spuse Brett, pe un ton de scuză. Mie
mi s-a spus în mod specific…
— Cui îi pasă? zise Jojo și își trânti cana de cafea pe masă. Ceea ce este
foarte clar este că toți am ascuns câte ceva unul față de celălalt timp de trei
nenorocite de decenii. Am păstrat secrete mici și… asta trebuie să înceteze.
Este extrem de important. Cu toate rahaturile astea am ajuns să ascundem o
crimă, indiferent dacă vinovatul este profesorul sau altcineva. Deci trebuie
să încetăm cu prostiile astea.
— Dar n-am știut, spuse Daniel încet.
VP - 199
— Nu, nu am știut, continuă Jojo, dar nu ne-am gândit decât la noi și mă
includ și pe mine aici. La urma urmei, cui i-ar fi păsat dacă dădeam de belea
din cauza drogurilor? Măcar am fi găsit-o pe Aurora și poate că ar fi fost încă
în viață.
Se lăsă tăcerea. Apoi Connor spuse:
— Ești sigură că-ți amintești totul cu exactitate? Pentru că eu nu sunt atât
de sigur. Sunt anumite lucruri la care m-am gândit de atâtea ori încât mai
mult ca sigur că nu mai reprezintă niște amintiri reale.
— Asta nu înseamnă că nu trebuie să le împărtășești, zise Jojo. Până la
urmă totul se află.
— Eu vreau să aflu tot, spuse Topaz și își privi soțul în ochi. Nu-mi pasă
dacă este o amintire parțială. Vreau să știu ce s-a întâmplat și cum a ajuns el
sau altcineva să-mi violeze și să-mi omoare sora când ne aflam cu toții acolo.
Coralie simți un nod în stomac. Era imposibil să nu-ți pară rău pentru
Topaz.
Daniel se aplecă în față, ca și când s-ar fi pregătit să se ridice din fotoliu,
dar apoi se opri. Coralie se întrebă dacă oare el intenționase să o liniștească
pe Topaz sau era vorba despre altceva.
— Ești sigură… că ea a fost… spuse Brett, întrerupând momentul de
tăcere.
— Poliția este sigură, răspunse Topaz sec.
Brett oftă adânc, privind în gol. Coralie se aștepta ca el să fie cel care
găsea soluția, dar Daniel fu cel care vorbi.
— Mie mi s-a părut că majoritatea întrebărilor pe care mi le-au adresat au
fost legate de noi, zise el. Nu au insistat să obțină răspunsuri în legătură cu
alte persoane care ar fi putut fi interesate de Aurora sau care ar fi putut ști
că ne aflam acolo.
— Motivul pentru acest lucru este locul în care a fost găsită, spuse Jojo,
părând extenuată. Cine mai știa de drogurile ascunse în afară de noi, pentru
a-i putea ascunde cadavrul acolo? Eu una, n-am nicio idee. Și m-au întrebat
asta.
— Există posibilitatea să fi fost urmăriți, zise Brett, de Mackenzie sau de
altcineva.
— Ai văzut tu pe cineva? întrebă Topaz repede.
Brett clătină din cap, cu un zâmbet ușor ironic.
— Mi-aș dori să fi văzut pe cineva. Nu vreau să cred că a fost domnul
Mackenzie, pe care de-abia dacă-l cunoșteam și, cu atât mai puțin, unul
dintre noi.
— Bineînțeles că n-a fost unul dintre noi, spuse Connor, pe un ton iritat.
Știm asta cu siguranță pentru că niciunul dintre noi nu este un nenorocit de
VP - 200
violator.
— Sper ca niciunul dintre voi să nu fie, zise Topaz pe un ton jos și intens.
Connor deschise gura pregătindu-se să spună ceva, dar Brett interveni.
— Topaz, sunt sigur că toate aceste lucruri sunt groaznice pentru tine și
că te afectează mult mai mult decât pe restul. Aurora a fost sora ta și ai iubit-
o, dar trebuie să rămânem uniți. Acum 30 de ani, acest lucru aproape că ne-a
destrămat prietenia și n-am de gând să permit așa ceva acum. Eu unul am
încredere în voi toți și cred că, împreună, putem elucida acest mister. Cu
siguranță știm ceva care ne va ajuta să găsim vinovatul. Deci, în cazul în care
cineva din această cameră a spus unui prieten unde mergem sau s-a lăudat
cu drogurile sau orice altceva, acum este timpul să dezvăluie acest lucru. Nu
învinovățim pe nimeni, pentru că nimeni nu se putea aștepta ca Aurora să fie
ucisă. Deci, orice credeți că este posibil să fi împărtășit cuiva sau orice
credeți că este posibil ca cineva să fi știut…
Se lăsă un lung moment de tăcere.
— La dracu’, zise Jojo. Eu chiar nu știu. Vă pot spune despre acea noapte
sau despre dimineața de după. Lucrurile pe care mi le mai amintesc de când
nu eram încă mangă, dar… Jojo clătină din cap.
— Putem încerca să ne gândim puțin mai bine la asta? zise Brett încet.
Pentru că n-am de gând să permit poliției să-mi închidă unul dintre cei mai
buni prieteni doar pentru că nu au alte piste.
— Normal că o să ne gândim, spuse Coralie pe un ton cât mai optimist
posibil.
Jojo îi aruncă o privire răzvrătită lui Brett.
— Da, așa voi face. Dar în ceea ce mă privește, nu mă voi gândi doar la
asta. Este timpul ca adevărul să iasă naibii la suprafață.
Coralie îl urmări pe Connor îndepărtându-se puțin de canapea și dând din
cap.
— Probabil că ai dreptate, zise Connor.
Coralie își întoarse privirea de la el, simțind că i se face din nou rău.

VP - 201
30. Topaz

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 06:15

— Deci nu te-ai gândit să verifici dacă e bine? întrebă Brett, furios.


Hoinărise prin pădure timp de aproape o oră, strigându-i numele din ce în ce
mai disperat. Nu se întorsese decât când își dădu seama că absența unui
răspuns însemna ceva groaznic. După ce ai lăsat-o să doarmă singură, în
mijlocul nenorocitei ăsteia de păduri, la kilometri distanță de toți ceilalți?
Topaz era agitată. Pășea dezorientată, cuprinsă de frică.
— Nu m-am gândit, răspunse Benners.
Odată ce reuși să-l privească, i se păru că Benners era de nerecunoscut,
așa palid și înspăimântat.
— Ei bine, ar fi trebuit să te gândești! zise Brett.
— Cine te crezi să ne critici pe noi? interveni Connor, pe un ton jos și
agresiv. Stătea ghemuit, sprijinindu-se de trunchiul unui copac, scobindu-i
scoarța cu o mână. Tu erai prea preocupat să te fuți ca să-ți pese.
Brett clătină din cap, apoi spuse:
— Știu, știu. Eu… ar fi trebuit să… îmi pare rău. Nu ajută la nimic să dăm
vina unul pe celălalt. Uite, unul dintre noi trebuie să meargă să ceară ajutor.
Și nu pot fi eu acela, pentru că nu pot conduce în starea asta.
— Merg eu, zise Benners. Pot merge cu bicicleta. Voi ar trebui să rămâneți
aici și să o căutați în continuare.
— La dracu’, spuse brusc Topaz, nemaiputând să se abțină. Ce vom face?
Dacă cineva…
— O vom găsi, zise Brett încet. Va fi bine.
— Plec chiar acum, spuse Benners.
Dar înainte de a pleca, Connor întrebă încet:
— Ce facem cu drogurile?
Pentru prima dată în ultima oră, Topaz se opri brusc.
— Dumnezeule, vom intra într-un mare căcat, nu-i așa?
— Nu, răspunse Jojo. Nu trebuie decât să le ascundem. Le putem acoperi.
— Ascunzătoarea nu este tocmai vizibilă, zise Brett, gânditor. În regulă,
haide să o facem acum și apoi vom continua căutarea.
Benners, care le urmărise discuția, zise:
— Cred că eu ar trebui să fac asta.
— Nu fi prost, spuse Jojo. Nu va intra niciunul dintre noi în căcat pentru
VP - 202
niște droguri din care am consumat toți. Ne ocupăm noi de asta. Mergi după
ajutor!
Benners ezită pentru o clipă, după care se îndepărtă repede pe potecă
spre parcare și bicicleta lui.
— Haide să mergem, îi spuse Jojo lui Brett. În timp ce traversa locul de
campare, mergând spre râu, strigă peste umăr:
— Ar fi cazul să curățați puțin și locul de campare. Trebuie să fie un
pachet de dextroamfetamină pe jumătate gol, pe undeva.
Connor se ridică încet și Topaz îl fixă cu privirea.
— Ce se va întâmpla acum? îl întrebă ea.
— Nu știu, zise el, dar cu siguranță nu o s-o abandonăm în pădurea asta.

VP - 203
31

Odată ajuns pe șosea, Jonah se întrebă dacă nu cumva mergea degeaba în


Godshill la acea oră târzie. Existau șanse mari ca bicicleta sa Cannondale să
fi dispărut deja. Era atât de elegantă și părea atât de scumpă, încât până și
un hoț fără cunoștințe despre biciclete ar fi furat-o. Încercă să nu se
gândească la asta, drept pentru care se concentră pe Andrew Mackenzie. În
ciuda avertizărilor pe care i le dăduse lui Hanson, îi dădea dreptate.
Mackenzie era cel mai promițător suspect. Cu toate acestea, profesorul nu
părea să aibă nici cea mai vagă idee despre groapa în care fusese ascunsă
Aurora.
Instinctul îi spunea lui Jonah că trebuia să se concentreze în continuare
pe Connor, Daniel și Brett, care se aflaseră acolo, cu Aurora în acea noapte și
care știau foarte bine locul în care fusese ascunsă.
În timp ce trecea prin Brook și văzu indicatoarele spre Fritham, gândul îi
zbură la căsuța lui Jojo Magos și apoi din nou la dimineața de după dispariția
Aurorei, când Jojo și Brett, cuprinși de panică, acoperiseră intrarea în
ascunzătoarea unde se afla Aurora. Trebuia să vorbească în detaliu cu Brett
despre acel lucru. O parte din el încă considera acea reacție extrem de rece
și asta îl tulbura.
Jonah încetini când ajunse la intersecția cu Furzley Lane, drumul care
trecea pe lângă căsuța lui Jojo și privi în acea direcție. Încetini și mai mult
când văzu un nimb roșu-portocaliu, care contrasta cu albastrul închis al
cerului. Semăna cu strălucirea de tip sodiu a luminilor stradale, deși nu
existau stâlpi de iluminat pe acea stradă, iar lumina venea de undeva din
apropierea casei lui Jojo.
Simți un junghi în piept și opri mașina, după care făcu o întoarcere la 180
de grade. Noroc că nu avea nicio mașină în spate, pentru că nu se asigurase
înainte. Sistemul de control al tracțiunii se activă în timp ce Jonah viră pe
Furzley Lane, dar el îl ignoră și continuă să accelereze. Trecu în viteză pe
lângă două case, privind încontinuu lumina care se afla în dreapta lui. Acum
vedea și fumul. O coloană de un negru murdar care se ridica din lumina
strălucitoare. Ieșea din casa lui Jojo.

Hanson își opri monitorul la ora 20:00, simțindu-se ușor nemulțumită. Nu
știa exact ce căuta în acele rapoarte și, oricum, nimic din ce analizase nu
părea a indica o contradicție sau o minciună.

VP - 204
Lightman încă mai lucra. El îi zâmbi distras când ea își luă la revedere.
Nu apucase să conducă mai mult de 100 m, când radioul se întrerupse
anunțând un apel. O clipă mai târziu, numele lui Damian apăru pe ecranul de
pe bord.
I se strânse stomacul. Se gândi să respingă apelul, dar știa că el o va suna
din nou. Drept urmare, dădu volumul la minim și lăsă telefonul să sune. Sună
de nouă ori, după care se opri și radioul reporni.
Câteva clipe mai târziu, radioul se întrerupse din nou pentru a anunța
primirea unui mesaj. Hanson continuă să conducă și își impuse să ignore
mesajul. Cu toate acestea, odată ce fu nevoită să oprească la lumina roșie a
semaforului de pe Midway Road, nu mai rezistă tentației și opri motorul
pentru a cotrobăi în geantă după telefon. Debloca telefonul și văzu mesajul
lui Damian apărând pe ecran.
Trebuie să te văd. Sunt la tine acasă.
Nodul din stomac se transformă într-un val de anxietate. Ce naiba căuta
în Southampton? Crezuse că reușise să scape de el când se mutase din
Birmingham.
Culoarea semaforului se schimbă. Hanson aruncă telefonul pe scaunul
pasagerului, porni în grabă motorul și puse mașina în mișcare. Se afla la
doar 3 km distanță de casă și traficul era lejer. Ar fi ajuns în doar câteva
minute.
În timp ce continua să conducă, se simți deconectată de corpul ei și
mintea îi zbârnâia. Oare despre ce voia să vorbească cu ea? Oare era nervos?
Oare avea să se roage de ea?
La următorul semafor, Hanson luă telefonul și îi scrise un mesaj.
Nu sunt acasă. Lucrez până târziu. Poate te sun mâine.
Răspunsul lui veni imediat, iar Hanson aruncă o privire spre ecran pentru
a-l citi.
Nu plec nicăieri. La ce oră ajungi acasă?
Hanson simți cum bătăile inimii i se intensificară. Se apropia tot mai mult
de casă. Și-l imagina așteptând lângă mașină. Poate că zâmbea sau poate că
era furios.
Telefonul vibră și primi un nou mesaj, dar de această dată văzu că era de
la șeful ei. Ezită o clipă, dar hotărî să nu-l citească. Se gândi că era prea
târziu să o contacteze pentru ceva legat de muncă și, dacă era vorba despre
ceva urgent, era convinsă că Sheens ar fi sunat-o. Dar, de fapt, încerca să
găsească o scuză pentru faptul că nu se putea concentra la nimic altceva în
acel moment.
După jumătate de kilometru, viră brusc la stânga, spre centură. Acceleră
și intră în viteză pe șoseaua M27, așteptând ca telefonul să vibreze din nou.
VP - 205
Timp de 10 minute, cât îi luă să ajungă la Hotelul Holiday Inn, telefonul nu
mai scoase niciun sunet.
Picioarele îi tremurau în timp ce cobora din mașină. Se gândi să lase
telefonul acolo, dar cumva se simțea și mai rău neștiind ce-i scria.
Se aplecă să ia telefonul și luă și geanta de dormit peste noapte de pe
bancheta din spate. Odată ce-l părăsise, se gândise să renunțe la acea geantă
deoarece o ținuse doar pentru situații neașteptate în care nu voia să doarmă
acasă, dar încă nu apucase să o scoată din mașină.
Când ajunse pe la jumătatea parcării, telefonul vibră din nou. Nu voia să-i
citească mesajele; cu toate acestea, deblocă telefonul.
Deci nu vii acasă? Stai cu un bărbat?
Hanson se gândi să-l ignore, dar știa că nu va avea niciun efect.
Nu. Sunt la muncă. Scuze.
Până trimise ea mesajul, el deja îi scrisese un altul.
Deci, dacă aș veni chiar acum la secție, te-aș găsi acolo? Atunci asta voi
face.
Ea îi răspunse repede.
Știi prea bine că nu este adecvat.
El răspunse instantaneu.
Ha, ha! Ești o mincinoasă nenorocită. Ești cu un bărbat, nu-i așa? Știam eu
că m-ai părăsit pentru altcineva. Mă înșelai, nu-i așa? Curva dracului.
Hanson nici nu realiză când intrase în Hotelul Holiday Inn. Spre norocul
ei, nu era coadă, pentru că nu se credea în stare să mai stea mult în picioare.
Rezervă o cameră pentru acea noapte și nici nu auzi cât avea s-o coste. Apoi
urcă încet pe scări și, odată ajunsă în cameră, puse telefonul pe noptieră,
așteptând numeroasele mesaje pe care știa că avea să le primească.

Jonah bătu cu pumnii în ușa de la intrare și apoi, pe nerăsuflate, încercă
clanța. Ușa se deschise spre holul care nu se afla încă în flăcări, dar care era
învăluit într-un nor subțire de fum. Jonah văzu prin ferestrele serei o lumină
puternică venind din spatele casei.
Realiză că o anexă a casei luase foc, dar aceasta se afla periculos de
aproape de casă și se îndoia că ar mai fi durat mult până lua foc și casa în
sine.
Jonah făcu câțiva pași în interior. Niciuna dintre luminile de la parter nu
era aprinsă, ceea ce însemna că Jojo mersese la culcare.
— Jojo! strigă el și începu să urce scările din lemn, sărind câte două. Nu
avea timp să se gândească la faptul că încălca proprietatea. Fumul avea să se
intensifice pe măsură ce focul se întețea și, dacă ea dormea, se afla în mare
pericol.
VP - 206
Jonah dădu colțul pe scări, urcă ultimele trepte și ajunse pe palier. Văzu
trei uși, dintre care una era de la baie. O strigă din nou și se lăsă pe vine în
dreptul ușii din stânga.
Era o cameră austeră, cu pat dublu și multe perne. Jonah era sigur că
aceea era camera de oaspeți, așa că se întoarse pe hol.
În continuare nu se auzea nicio mișcare. Jonah deschise ușa celeilalte
camere, care era mare, spațioasă, cu parchet din lemn și lucarne pe tavan.
Deși era întuneric, reuși să deslușească plapuma și pernele de pe pat, toate
frumos aranjate. Patul era gol.
Patul acela gol, faptul că luminile erau stinse și că mașina ei era parcată
afară îl neliniștiră pe Jonah. Jojo trebuia să fie acolo. Dacă nu cumva era
acolo unde era și focul…
Jonah ieși din acea încăpere cât de repede putu, simțindu-și deja gâtul
iritat de la fum.
— Jojo! urlă el și coborî în fugă scările. Trecu prin hol, sufragerie și seră și
văzu focul prin ferestre. Flăcările înfometate distrugeau anexele casei. Jonah
văzu o siluetă cu părul scurt, stând în fața focului.
Se îndreptă spre ușa care dădea spre grădină, simțindu-se ușurat. Jojo se
întoarse spre el, cu ochii mari și brațele încrucișate, de parcă i-ar fi fost frig,
în ciuda căldurii generate de flăcări.
Jonah analiză rapid scena: Jojo era complet îmbrăcată și nemișcată și avea
lângă ea o canistră din plastic. În secunda următoare auzi sirenele
apropiindu-se.

VP - 207
32. Jojo

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 06:40

Mintea nu-i mergea prea repede în acea dimineață. Venise cu o idee


evidentă la o problemă foarte mare, dar cel puțin găsise o soluție.
— Unde te duci? strigă Brett după ea. Este în direcția asta.
— Te poți apuca de ascuns marfa, dar faptul că nu va mai fi vizibilă nu va
fi de ajuns, îi strigă Jojo. Mergea încoace și încolo, scrutând pământul. Fusese
pe acolo pe undeva.
Simți mirosul pătrunzător, dulce-acrișor înainte de a vedea ceea ce căuta.
Chiar și la ora aceea auzea ciripitul păsărilor.
Jojo urmări mirosul, care o conduse în afara potecii și se strădui să nu
vomite. Odată ajunsă aproape de rămășițele nevăstuicii, mirosul deveni
aproape insuportabil.
Își acoperi nasul și gura cu brațul și se lăsă pe vine pentru a lua animalul
mort de picioarele care erau încă întregi. Apoi se ridică repede în picioare,
ținând cadavrul cât mai departe de corpul ei.
Aproape că alergă până la râu. Brett o aștepta în soare, la mică distanță de
copac. Era clar că nu luase inițiativa de a se apuca singur de treabă.
— Ce naiba faci? întrebă el, în timp ce Jojo se apropia.
304

Probabil că mirosul îl afecta tare, deoarece i se schimbă culoarea feței.


Brett se îndepărtă de ea, spre mal, dar Jojo îl urmă, până ajunse chiar lângă
apă. Lăsă nevăstuica în jos, până când capul ei umflat și spatele pe jumătate
descompus se aflau pe pământ, apoi trase cadavrul repede spre copacul sub
care se aflau ascunse drogurile.
Îl auzi pe Brett scoțând niște sunete, după care îl văzu vomitând în râu.
Sunetele erau revoltătoare, dar Jojo îl înțelegea. Nevăstuica puțea îngrozitor.
Jojo continuă să se miște până trecu de copac, după care îi dădu drumul
nevăstuicii. Nările și gura i se strânseră instinctiv. Brett se oprise din
vomitat și se apropia de ea, ștergându-și gura cu dosul mâinii. Avea ochii
injectați și umezi.
— De ce naiba…?
— Pentru câini, zise ea. Dacă nu o găsesc, vor aduce câini de poliție și ne
trebuie un motiv pentru care ei să fie interesați de această zonă, dar să fie
VP - 208
concentrați pe altceva decât pe droguri.
Brett își ridică tricoul pentru a-și acoperi nasul.
— Ai fi putut aștepta până ascundeam drogurile, spuse el. Dacă voi
vomita în ascunzătoare, nu va arata prea bine.
Jojo îi ignoră remarca și se cățără pe una dintre rădăcinile copacului, până
ajunse deasupra ascunzătorii, pe o bucată instabilă de pământ. Intrarea nu
era vizibilă de acolo. Nu vedea decât vârful vlăstarului care crescuse din una
dintre rădăcinile fagului. Jojo se gândi că, în curând, ascunzătoarea nu avea
să mai fie vizibilă de nicăieri.
Se apucă să lovească cu piciorul pământul de sub ea. Era uscat și începu
să se prăbușească în straturi.
Brett se afla jos, lângă intrare, încercând în continuare să-și protejeze fața
de duhoare.
— Haide, strigă Jojo. Trebuie să împingi pământul peste gaură ca să nu se
mai vadă.
Brett încă protesta, în timp ce dădea la o parte vlăstarul. Trase o parte din
pământ folosindu-și mâinile, după care îl bătători cu picioarele.
— Mi-ai dat pe față!
— Este suficient? întrebă ea. Intrarea e acoperită?
— Mda, zise el, dându-se în spate și dând drumul vlăstarului. Nu cred că-
și va da nimeni seama.
Jojo sări jos și privi critic locul în care se aflase înainte intrarea. Aveau
noroc că gaura era bine ascunsă în spatele vlăstarului, încă de dinainte. Dacă
priveai atent, chiar și printre frunzele vlăstarului îți puteai da seama că
pământul fusese mișcat recent. Erau zone unde pământul era mai închis la
culoare și mai umed, dar era deja cald afară, deci avea timp să se usuce
înainte de a ajunge cineva acolo.
— În regulă, zise ea. Sper să fie de ajuns.
Brett dădu din cap și în cele din urmă, își lăsă tricoul în jos, deși părea să-i
fie în continuare rău. În alte circumstanțe, Jojo l-ar fi tachinat, mai ales că se
dăduse mare că putea bea mai mult ca ea.
— Mersi pentru… că ai venit cu ideea, spuse el, un minut mai târziu. Eu nu
sunt bun de nimic azi și sunt conștient că eu am cel mai mult de pierdut.
Jojo îl privi lung.
— Este în regulă, zise ea, în cele din urmă, pe un ton jos. Sunt obișnuită să
ascund diverse lucruri pentru cei din grup. Și acum ești și tu unul de-al
nostru.

VP - 209
33

La ora 05:00, Hanson renunță la a mai încerca să doarmă. Se trezise din


jumătate în jumătate de oră și de două ori se trezise atât de transpirată,
încât tot așternutul era ud.
Era furioasă pe propria-i persoană. Nu era sigură de ce anume se temea
de fapt. Cum putea Damian să-i facă rău? Dacă s-ar fi dus acasă, ce ar fi putut
face el, mai mult decât să repete acele lucruri groaznice pe care i le spusese?
De asemenea, era furioasă că-i citise toate mesajele, până când acestea se
opriră, cândva după miezul nopții și că apoi își verificase telefonul ori de
câte ori se trezise. Era conștientă de faptul că trebuia să-l ignore, dar nu
putea.
Se spălă și își luă pe ea bluza și chiloții curați din geanta în care ținea
lucruri dormit peste noapte în altă parte decât acasă. Își făcu o cafea,
folosind ibricul din cameră. Era mult prea devreme pentru micul dejun, dar
oricum nu se simțea în stare să mănânce din cauza stomacului care i se
strângea o dată la câteva secunde ca urmare a anxietății pe care o simțea.
Bău o parte din cafea până eliberă camera și luă restul cu ea în mașină.
Drumul era liber și luminat de soare. Ajunse imediat la secția de poliție și
parcă mașina. La ora 05:45, se afla deja la biroul ei, bându-și cafeaua. Era
singură în birou și liniștea o calmă.
Își porni calculatorul și își petrecu o vreme căutând cazierele suspecților
în baza de date. Începu cu Brett Parker. Parcurse interviurile din 1983, dar
nu găsi nimic altceva. Încercă apoi cu Connor Dooley și descoperi că numele
lui fusese menționat într-o plângere din 1982.
Când deschise raportul, se simți tulburată de faptul că subiectul plângerii
fusese de fapt tatăl lui Connor. Vecinii făcuseră plângere la poliție împotriva
lui pentru că își bătea fiul. Doi polițiști merseseră în vizită a doua zi și
constataseră că băiatul avea vânătăi pe antebrațe. Dar tatăl negase tot și
Connor insistase că se lovise în timp ce se cățăra într-un copac. Spusese
aceeași poveste și când fusese intervievat separat. Polițiștii îl rugaseră să-i
contacteze în cazul în care se mai întâmpla ceva ulterior.
Nu mai exista nicio altă informație legată de acea plângere și toate
celelalte înregistrări privitoare la Connor erau legate de interviurile privind
dispariția Aurorei. Nimic altceva. Hanson se întrebă dacă tatăl lui Connor
continuase să-l abuzeze și cât de mult îl afectase acest lucru pe Connor. Oare
îl afectase atât de mult încât și el, la rândul lui, să trateze oamenii din jur cu

VP - 210
aceeași violență?
Făcu o notă privind acest aspect, după care o căută pe Jojo Magos în baza
de date.
Nu găsi nimic recent, dar cu opt ani în urmă avusese loc un incendiu pe
proprietatea ei. Hanson citi raportul plină de interes. Pe lângă incendiu, se
găsiseră urme de vandalism, ceea ce sugera faptul că Jojo supărase foarte
tare oamenii nepotriviți. Cu toate acestea, Hanson citi că firma de asigurări
refuzase să acopere pagubele deoarece incendiul fusese provocat de benzina
de la mașina de tuns iarba care-i aparținea lui Jojo, iar ea nu fusese capabilă
să dovedească faptul că o altă persoană se aflase pe proprietate la acel
moment.
Hanson își luă notițe și, când era pe punctul de a ieși, un nou fișier îi
apăru pe ecran. Îl deschise și, preț de o clipă, fu dezamăgită, crezând că era
un duplicat. Dar apoi văzu numele Inspectorului Șef Sheens și data.
Dezamăgirea pe care o simțise se transformă brusc în anxietate.
Ce naiba căutase el acasă la Jojo Magos cu o seară înainte, la acea oră?

În ciuda anxietății pe care o simțise cu o seară înainte, Jonah se trezi greu
în acea dimineață. Se culcase după ora 03:00, pentru că așteptase ca
pompierii să reușească să țină flăcările sub control. În cele câteva minute cât
durase ca echipajul să ajungă și să se pună pe treabă, flăcările cuprinseseră
și casa lui Jojo.
Înainte ca pompierii să apuce să-și pregătească furtunurile, Jojo fugise pe
lângă el și intrase în casă. Jonah strigase după ea și se îndreptase spre ușă,
dar unul dintre pompieri îi ordonase să se îndepărteze.
— Odată ce oamenii mei se echipează, unul dintre ei poate intra, zise el.
Dar o clipă mai târziu, Jojo ieșise din casă, ținând strâns la piept o cutie și
mai multe fotografii. Jonah realiză că se întorsese pentru a salva ce-i mai
rămăsese din lucrurile lui Aleksy.
Jonah sună la secția de poliție din Southampton, după care trimise un
mesaj membrilor echipei sale, prin care îi informa că aparent criminalul
încerca să amenințe martorii și că trebuiau să aibă mare grijă. Decise să le
dea restul detaliilor a doua zi.
Când ajunse poliția, ofițerii îi adresară câteva întrebări lui Jojo și făcură
fotografii, cât timp pompierii se luptau cu focul. Constatară că focul fusese
aprins folosind uneltele și produsele lui Jojo, care fuseseră puse la grămadă
în interiorul anexei și îmbibate cu benzină. Poliția cercetă zona și îl chemă și
pe Jonah să observe faptul că ferestrele serelor fuseseră sparte.
Jojo îi urmă tăcută. Expresia ei nu era deloc surprinsă. Jonah se
concentrase atât pe pagube, cât și pe ea. Încerca să înțeleagă acea acceptare
VP - 211
confuză, dar nu reușea.
Noaptea aceea îi păru nesfârșită și, în același timp, dubios de scurtă. Nu se
putea abține să nu privească flăcările care avansau și apoi modul în care
erau stinse.
În cele din urmă, el și ceilalți ofițeri de poliție îi sugeraseră lui Jojo să
găsească un hotel unde să se cazeze. Ea dădu din cap, cu aceeași expresie
perplexă, și începu să-și caute telefonul. Înainte de a pleca, Jonah privi în jos
la cutia cu lucrurile lui Aleksy pe care ea le salvase.
— Mai ai telefonul lui Aleksy? întrebă el.
Jojo îl privi confuză.
— De ce…?
— Casa ta a fost incendiată și partenerul tău a murit neașteptat. Este
posibil ca cele două evenimente să nu aibă nicio legătură, dar ar fi o prostie
să anchetezi o omucidere, fără să iei în calcul și aceste lucruri. Cred că ar
trebui să discutăm mai în detaliu despre Aleksy și despre accidentul lui,
doar pentru a ne asigura că nu am omis nimic.
Jojo privi cutia.
— Promiți să ai grijă de el?
— Desigur, zise Jonah încet.
Jojo ridică jenată cutia și deschise puțin capacul. Jonah observă că era o
cutie de încălțăminte care conținuse cândva o pereche de ghete de drumeție.
Jojo cotrobăi până scoase un telefon vechi, marca Motorola, pe care i-l
înmână lui Jonah. Nu mai scoase niciun cuvânt. Închise cutia și se îndreptă
spre Mitsubishiul ei.
Odată ce ea plecă, Jonah se consultă cu ofițerii de poliție și conveniră că el
avea să discute cu ea despre incendiul de dimineață. În cele din urmă ajunse
și el acasă, dar tot fără bicicletă.
În ciuda oboselii pe care o simțea, adormi greu. Chiar și după ce părăsise
casa lui Jojo, nu reuși să scape de senzația de pericol și se simțise tensionat
ori de câte ori văzuse faruri în spatele mașinii lui. Mintea lui obosită îi
spunea că nu așa funcționau cazurile nerezolvate și că anchetele crimelor
vechi nu aveau niciodată un caracter atât de prezent și urgent.
Intenționase să ajungă la birou la ora 07:00, înaintea celorlalți, pentru a-și
acorda puțin timp de gândire, dar planul lui se duse pe apa sâmbetei, căci își
amână alarma de șase ori.
În cele din urmă, reuși să se dea jos din pat la 07:40 și să-și facă o cafea.
Dintr-un motiv necunoscut lui, scoase două căni din dulap, în loc de una.
Conștientizarea faptului că era singur de câteva luni bune nu era tocmai
plăcută. Puse cănile la loc și își turnă cafeaua într-un termos.

VP - 212
Jonah înmână telefonul lui Aleksy echipei tehnice și îi rugă să identifice
toate mesajele și apelurile de pe acel telefon, apoi se îndreptă încet spre
Departamentul de Investigații Criminale și intră în birou. De îndată ce își
făcu apariția, Hanson se roti pe scaun spre el. Părea să se afle de mult la
biroul ei. Avea un pahar de cafea aproape gol pe masă și jacheta aruncată pe
spătarul scaunului. Era doar 08:15. Mai erau câțiva ofițeri și sergenți în
secție, dar nici urmă de Lightman sau O’Malley.
— Domnule, zise ea. Am văzut un raport nou privitor la Jojo Magos în
sistem.
Jonah schiță un zâmbet.
— Veștile bune circulă repede.
Hanson se foi în scaun. Era clar că nu se simțea în largul ei.
— Vă aflați la locul faptei. Raportul spune că…
— Da, spuse el. A fost noroc chior. Am plecat să-mi recuperez bicicleta din
Godshill și am văzut flăcările în timp ce conduceam. A fost un ditamai
incendiul.
— Da, zise Hanson, dând din cap. Ei bine… acela nu a fost singurul raport
pe care l-am găsit.
El îi zâmbi.
— Spune-mi mai multe.
— Nu este prima dată când se întâmplă, zise ea cu înțeles. Acum opt ani
Jojo a mai trecut printr-un incendiu care a ars anexele casei. Focul a ajuns
până în grădină și Jojo a pierdut multe unelte, inclusiv câteva lucruri
scumpe, precum mașini de tuns iarba și generatoare. De asemenea,
incendiul a afectat și o parte din bucătărie.
Jonah o privi fix pe Hanson, încercând să proceseze informațiile. Cele
două incendii erau identice.
— Nu prea mai sună a accident, spuse el încet.
Hanson clătină din cap.
— Firma de asigurări a suspectat un act criminal, drept urmare au
angajat un anchetator. Părea că ea ar fi provocat incendiul. S-a găsit o
canistră cu benzină pentru mașina de tuns iarba, care era deschisă și fusese
utilizată pentru a aprinde focul. De asemenea, una dintre salopetele lui Jojo a
fost găsită în spatele serelor, mototolită și duhnind a benzină. După
numeroase ciondăneli, în cele din urmă, firma de asigurări a plătit. Cred că
asta s-a datorat avocatului ei.
— Foarte interesant, spuse Jonah și dădu din cap. Ai făcut treabă bună!
Jonah se simți ușor tulburat, amintindu-și de canistra pe care o văzuse
lângă Jojo. Mai mult decât atât, Jojo era complet îmbrăcată, patul ei era
neatins și ea nu făcea absolut nimic pentru a împiedica extinderea focului.
VP - 213
— Mi se pare mult prea convenabil faptul că s-a întâmplat din nou, fix
când Jojo este investigată pentru omucidere, adăugă ea. Joacă rolul victimei,
în timp ce noi căutăm un criminal. Și aș fi curioasă să aflu și ce anume a ars
în incendiu.
— De acord, spuse el, încercând să zâmbească. Vom analiza totul în
amănunt, cu condiția ca tu să fii pregătită să accepți faptul că ar putea fi o
simplă coincidență.
Odată ajuns în biroul său, Jonah se lăsă încet pe scaun. Se gândea la lipsa
de reacție a lui Jojo, dar și la cât de mult iubea acea grădină. Se întrebă dacă
Jojo ar fi fost capabilă să-și distrugă grădina doar pentru a le distrage lor
atenția sau dacă nu cumva înfuriase pe cineva care acum își lua revanșa.
Brusc simți iar acea senzație de pericol. Trebui să se forțeze să nu o
avertizeze pe Hanson să aibă grijă. Atâta timp cât se afla în secție era în
siguranță. Cu toate acestea, se hotărî că era cazul să-și informeze echipa de
faptul că acel caz vechi de 30 de ani începea să implice activități curente.

Hanson se simți tulburată. Era puțin probabil să fie o coincidență faptul
că Jojo fusese victima vandalismului de două ori, iar prezența benzinei făcea
pagubele actuale extrem de suspecte. Cu toate acestea, Inspectorul Șef nu
părea prea entuziasmat de acea ipoteză. Fie voia să fie precaut, fie era vorba
despre altceva.
Inspectorul Șef Jonah Sheens se aflase la locul faptei…
Hanson nu se putea abține să nu se gândească la interacțiunea lui cu Jojo
și la drumul pe care îl făcuse până la Peretele de Alpinism pentru a o
intervieva singur acolo. Și-ar fi dorit să se simtă entuziasmată de rezolvarea
cazului, dar, în realitate, se simțea tot mai îngrijorată.
Își dădea seama că durerea de cap ușoară pe care o simțea avea să se
transforme într-o migrenă. Deschise rapoartele privind incendierile și le
imprimă, după care își masă tâmplele o vreme.
Se afla în aceeași poziție, când auzi o voce voioasă venind din spatele ei și
realiză că era O’Malley.
— Ofițer, te simți bine?
Hanson își ridică privirea, ușor dezorientată și încercă să-i zâmbească.
— Sunt bine, dar este clar că am nevoie de niște analgezice. Aveți așa
ceva?
— Oho! Deci ai avut o noapte grea!? zise el, zâmbindu-i larg. Se aplecă și
deschise unul dintre sertarele biroului său și îi aruncă lui Hanson o cutie de
Panadol. Fă-ți de cap!
— Tentant, răspunse ea și se ridică pentru a căuta niște apă.
Hanson se întâlni cu Lightman, care tocmai ieșea din bucătărie cu două
VP - 214
căni de cafea. Se simți jenată când realiză că, cel mai probabil, el sosise cât ea
stătea cu capul în palme.
— Am luat o cană și pentru tine, zise el, întinzându-i una dintre căni.
— Ah… mulțumesc! Hanson luă cana și schiță un zâmbet.
— Pare că te afli aici de mult timp.
— Mda, m-am trezit cu noaptea-n cap și m-am gândit că mai bine vin la
muncă. Vă trimit imediat ceva despre Jojo, adăugă ea, instinctiv. Este
interesant. Este vorba despre o incendiere anterioară, care probabil că a fost
intenționată.
Cel puțin, exista posibilitatea ca Lightman să fie mai entuziasmat de
descoperirea ei.
— Mersi, zise el. Trimite-mi!
Jonah realiză că era timpul să-și informeze echipa și el nu reușise încă să
se hotărască pe ce trebuiau să se concentreze mai departe. Încercă să-și
revină din acea confuzie tulburătoare și își scoase notițele. Nu apucase să
citească mai mult de câteva minute, când O’Malley îi bătu la ușă.
— Tocmai a sunat Matt Stavely, spuse el. Voia să știe dacă ar putea trece
pe la secție să continuăm discuția. Susține că mai are să ne furnizeze niște
informații.
— Interesant, spuse Jonah, și răspunsul la întrebare este categoric da.
— În regulă. Voi lua legătura cu el să văd când ar putea veni.
O’Malley se întoarse un minut mai târziu.
— Spune că trebuie să meargă la un interviu pentru un job, dar că ar
putea veni pe la ora 15:00.
— În regulă, zise Jonah. Așa rămâne. Haide să începem ședința.
O’Malley dădu din cap și îi chemă și pe ceilalți doi membri ai echipei.
Lightman își luă notițele și se ridică, dar observă că Hanson nu reacționa.
Privea în gol, concentrată asupra biroului alăturat. Părea la fel de
preocupată cum se simțea el.
— Ești bine? întrebă el, făcând câțiva pași în direcția ei.
Hanson tresări și își ridică privirea spre el.
— Da. Îmi cer scuze. Procesam… își luă cana de cafea și tableta și îl urmă.
— Deci, să începem cu un scurt raport de situație, spuse el, în timp ce
Hanson închidea ușa în urma lor. Îl avem pe Andrew Mackenzie în custodie,
drept urmare îl putem interoga până mâine, cel puțin. Aș vrea să discut cu
soția lui cât mai repede posibil, după care aș vrea să-l intervievez din nou.
Ben, poți să o suni și să programezi o întâlnire cu ea?
— Desigur, răspunse Sergentul, notându-și.
— În ceea ce privește stadiul actual al anchetei, știm că Aurora a fost
violată și că era îndrăgostită de Mackenzie, care știa că ea avea să meargă
VP - 215
într-o excursie cu cortul. Drept urmare, el reprezintă o persoană de interes.
În același timp, am descoperit niște informații noi legate de Jojo Magos. Este
vorba despre un incendiu provocat pe proprietatea ei, care pare a fi copia
exactă a unui incendiu care a avut loc cu opt ani în urmă, în aceeași locație.
Pentru moment, nu știm sigur dacă incendiul a fost provocat de altcineva
sau chiar de Jojo, din nu se știe ce motiv. În orice caz, trebuie să discutăm cu
ea cât mai repede. Chiar dacă nu ea a violat-o pe Aurora, ar fi putut ajuta o
altă persoană să o violeze.
O’Malley dădu din cap, în timp ce Hanson îl privea gânditoare.
— Și ca urmare a incendiului de aseară, aș vrea să aveți grijă când vă
aflați în afara secției. Aparent, există o persoană furioasă, care este dispusă
să acționeze, zise el. Îmi cer scuze pentru mesajele ușor criptice pe care vi le-
am trimis aseară, dar nu vreau să vă puneți viețile în pericol în cazul în care
cineva este amenințat, ne-am înțeles?
Cei trei dădură din cap. Jonah le spuse să se întoarcă la treabă și se duse
să-și înlocuiască cafeaua veche din cană cu una proaspătă. Hanson se afla
deja în bucătărie când ajunse el și își turna o ditamai porția de cafea.
— Și tu ai dormit prost? întrebă el, vărsând conținutul cănii în chiuvetă.
Sunt multe lucruri neplăcute la care te gândești pe parcursul unei anchete.
Chiar și după 28 de ani de meserie, tot nu reușesc să-mi scot anumite lucruri
din minte și să dorm.
Hanson schiță un zâmbet și luă o gură mare de cafea.
— Bănuiesc că ați văzut și alte lucruri, mult mai groaznice.
— Da, zise Jonah, dând din cap. Își turnă tot restul de cafea și ignoră afișul
care specifica faptul că persoana care termina cafeaua din ibric trebuia să
pregătească un nou ibric. Nimeni nu respecta acea indicație, decât dacă își
dorea cu adevărat o ceașcă de cafea. Dar pe Aurora am văzut-o în persoană,
ceea ce face lucrurile mult mai dificile.
Se lăsă un moment scurt de tăcere. Când Jonah ridică privirea, observă că
Hanson îl privirea cercetător.
— Vă amintiți când ați vorbit ultima dată cu ea? întrebă Hanson.
— Cu Aurora? întrebă el și îi zâmbi. Nu am vorbit niciodată cu ea. Doar
am văzut-o pe la școală și prin cartier. Era mult mai mică decât mine. Își
simți bătăile inimii intensificându-se. Era pentru prima dată când era nevoit
să-și mintă un membru al echipei. Se simți copleșit de acea minciună și îi
întoarse spatele lui Hanson. Se îndreptă spre biroul său, simțind furnicături
pe ceafa și privirea fixă a lui Hanson, urmărindu-l.
Odată ajuns înapoi la biroul său, deschise rapoartele privind incendiul
care avusese loc pe proprietatea lui Jojo cu opt ani în urmă și încercă să se
concentreze asupra lor. Cu toate acestea, gândul îi zbura la lumini slabe și la
VP - 216
un glob disco care se reflecta asupra unui păr blond.
Jonah își spuse pe un ton aspru că acele lucruri nu mai contau în prezent.
Singurul lucru care conta era să-l găsească pe ucigașul Aurorei.
Se gândi la Aleksy. Era ceva suspect legat de el și acel incendiu.
Când o rugase pe Jojo să-i dea telefonul lui Aleksy, o făcuse pentru a fi
sârguincios, dar existau motive mult mai întemeiate pentru a investiga
moartea partenerului ei. Aleksy murise la cât timp după primul incendiu? La
doar o săptămână după?
Acea așa-zisă coincidență însemna că trebuiau să ia în considerare
posibilitatea ca moartea lui Aleksy să fi fost de fapt o crimă. Era posibil ca
incendiul și distrugerea grădinii să fi reprezentat un avertisment, de care
Jojo și Aleksy să nu fi ținut cont.
Dacă fusese într-adevăr vorba despre o crimă, aceea fusese mult mai
recentă decât cea a Aurorei, ceea ce reprezenta un avantaj pentru ei. În
ancheta referitoare la moartea Aurorei, se confruntau cu multe probleme
legate de pierderea de date, incapacitatea martorilor de a-și aminti diverse
lucruri și investigația inițială incompletă, în timp ce cazul lui Aleksy părea
mult mai ușor de rezolvat. Aveau telefonul lui Aleksy, dar, din nefericire,
verificările standard ale telefoanelor nu identificau decât numerele de
telefon inițiatoare sau primitoare de apeluri și mesaje, nu și conținutul
efectiv al convorbirilor.
De asemenea, un caz vechi de opt ani însemna amintiri mai proaspete,
care nu se modificaseră în timp ca urmare a interviurilor repetate. În plus,
faptul că era vorba despre o linie de investigație neașteptată reprezenta un
bonus. Dacă Aleksy descoperise ceva și fusese ucis ca urmare a acelei
descoperiri, Jonah ar fi putut urma pista lăsată de o crimă pentru a rezolva o
alta.
Analiză în minte tot ce-și amintea că spuseseră membrii grupului despre
Aleksy, dar, din păcate, nu aflase mare lucru. Jonah își dădu seama că mai
avea multe întrebări să le pună cu privire la acel subiect.
Jonah se întoarse spre monitorul calculatorului și căută numele lui Aleksy
Nowak în baza de date. Nu găsi decât o intrare: raportul medicului legist.
Dar era destul de succint.
Medicul legist concluzionase că Aleksy murise ca urmare a unei căzături
de la înălțime în timpul unei cățărări. Nu aterizase direct în cap, ci pe spate.
Daunele cauzate coloanei vertebrale și impactul secundar de la nivelul
craniului, indicau o viteză de cădere de 12 – 17 m/secundă și o înălțime de
cădere de cel puțin 9 m. Decesul survenise instantaneu. De asemenea,
medicul legist menționase faptul că, în general, în cazul cățărării libere, se
utiliza o saltea de aterizare, dar că defunctul nu obișnuia să folosească așa
VP - 217
ceva și că, oricum, chiar dacă ar fi utilizat o astfel de saltea, dată fiind
înălțimea, ar fi suferit oricum leziuni grave.
Raportul continua să descrie modul în care fusese găsit cadavrul lui
Aleksy, în ziua următoare. Jojo alertase poliția în data de 14 iulie, când
Aleksy nu ajunsese acasă. Ea explicase poliției faptul că el plecase la cățărat
și le sugerase câteva locații, dar acestea erau destul de ample, dat fiind
faptul că Aleksy obișnuia să parcurgă trasee lungi de câte o zi pentru a face
cățărări măcar pentru câteva ore.
Cadavrul lui Aleksy fusese găsit în cele din urmă de o alpinistă pe terenul
necultivat din East Sussex. Aceasta alertase poliția și declarase că îl găsise la
baza unui traseu cunoscut sub numele de Mechanical Vert.
Jonah căută denumirea pe Google și găsi o pagină de internet dedicată
alpinismului, care furniza mai multe detalii, printre care faptul că era vorba
despre un traseu cu nivel de dificultate 6a, care implica utilizarea frecventă
a degetelor de la mâini și picioare.
În continuare, articolul descria în amănunt diverse mișcări care ar fi
putut fi utilizate în timpul unei astfel de cățărări, dar era vorba despre
mișcări specifice cățărării cu coardă. La început, erau descrise mai multe
mișcări dificile, dar articolul menționa faptul că, după ce se atingea înălțimea
de 4 m, restul traseului nu mai punea probleme alpiniștilor. Mai mult decât
atât, se sugera utilizarea unor mișcări ușoare până în vârf.
După ce termină de citit articolul, începu să caute mai multe informații
despre Aleksy. Existau zeci de videoclipuri cu el pe YouTube, în care se
cățăra la înălțimi incredibile și în care făcea niște aterizări care-l făceau pe
Jonah să se simtă rău doar uitându-se la ele pe monitor. Văzând toate
citatele și filmările de pe internet, Jonah realiză imediat că Aleksy fusese un
alpinist desăvârșit. Cu toate acestea, căzuse în timpul unei cățărări ușoare,
după ce trecuse deja de partea dificilă a urcușului. Jonah devenea din ce în
ce mai convins că fusese vorba despre un act criminal.

Hanson era disperată să obțină niște informații sigure. Viața ei personală,
cu toate mesajele lui Damian, părea un dezastru de nedescris și o sursă de
anxietate profundă și acum și viața ei profesională devenise un motiv de
îngrijorare, dat fiind faptul că era sigură că șeful ei o mințise.
Oare care era procedura aplicabilă în astfel de situații și de ce anume îl
suspecta mai exact? De un interes legitim? De vreun fel de interes trecut față
de Jojo? Sau față de Aurora…?
Era ridicol. Evident că nu-l suspecta de crimă, având în vedere că fuseseră
șase adolescenți și unul dintre profesorii Aurorei prezenți acolo, în acea
noapte. Dar el o mințea și suspecta că îi mințea și pe ceilalți membri ai
VP - 218
echipei, pretinzând că nu-i cunoscuse prea bine pe niciunul dintre acei
adolescenți.
Hanson se așeză la biroul ei, simțind un nod în stomac.
Dintr-odată, îi apăru pe ecran o notificare că primise un mesaj pe
Facebook și văzu că era de la Zofia Wier. Notificarea nu afișa decât începutul
mesajului:
Bună! Da, am fost prietenă cu Aurora. Nu mă deranjează să…
Hanson dădu clic pe notificare aproape instantaneu și așteptă să se
încarce pagina de Facebook. Nu-și mai verificase de mult mesajele, drept
urmare erau mai multe necitite, pe care le ignoră, sărind direct la cel primit
de la Zofia. Mesajul complet era:
Bună! Da, am fost prietenă cu Aurora. Nu mă deranjează să vorbesc cu
tine, doar că eu nu am mai văzut-o cu ceva timp înainte să moară. Ultima
dată când ne-am văzut a fost la o petrecere și, a doua zi după petrecere,
mama m-a retras de la acea școală și m-a trimis în Polonia să locuiesc cu
bunicii mei.
Hanson începu să-i scrie un nou mesaj, pe de o parte, sperând că avea să
fie suficient de coerentă, pe de altă parte, nepăsându-i prea mult.
Bună, Zofia! Îți mulțumesc că ne-ai contactat. Vrem să-ți adresăm câteva
întrebări despre Aurora, precum și despre acea petrecere. Ai fi de acord să
discutăm mai multe lucruri la telefon, în prezența Inspectorului Șef Sheens,
care conduce această anchetă?
Hanson văzu o bifă și cuvântul „Vizualizat” apărând lângă mesajul ei.
Aparent Zofia era Online.
Pe ecran apărură trei puncte, care indicau faptul că Zofia scria un
răspuns, dar apoi punctele dispărură. Probabil că Zofia se gândea ce răspuns
să dea.
Cele trei puncte apărură din nou, dar de această dată, fură acompaniate
de un mesaj.
Desigur, nicio problemă, dar vă referiți la ofițerul de poliție Jonah Sheens?
Hanson simți cum i se strânge stomacul.
Da, el este. Îl cunoști? răspunse Hanson.
Urmă o nouă pauză și apoi cele trei puncte apărură din nou pe ecran.
Da, îl cunosc și îl puteți întreba chiar pe el despre acea petrecere, pentru
că a fost acolo.
Hanson se holbă o vreme la mesaj, după care reuși să-i răspundă,
spunându-i că avea să programeze o conversație telefonică, dacă Zofia îi
furniza numărul de telefon sau ID-ul de Skype. Apoi Hanson se ridică de la
birou, ușor nesigură și se îndreptă spre biroul Inspectorului Șef.

VP - 219
34

Hanson bătu atât de încet la ușă, încât Jonah aproape că nu auzi. Îi făcu
semn din cap să intre, simțindu-se extrem de agitat.
Hanson închise ușa în urma ei și zise cu o voce sugrumată:
— Mă îngrijorează câteva lucruri. Dumneavoastră mi-ați spus că nu o
cunoșteați pe Aurora, dar una dintre prietenele ei cele mai apropiate vă
cunoaște. Mai mult decât atât, ea susține că ați fost toți trei la aceeași
petrecere cu o săptămână înainte de dispariția Aurorei.
Jonah se simți mai panicat ca niciodată. Nu era vorba doar de cariera lui
care avea să fie distrusă pentru totdeauna, ci și de rușinea pe care o simțea
față de cea mai nouă membră a echipei sale. Numai gândul că trebuia să-i
spună tot. Îl făcea să-și dorească să fugă în lume.
Dar începuse să realizeze faptul că Hanson nu era genul de persoană care
să renunțe. În cele din urmă, îi răspunse.
— Așa este, zise el, întrebându-se cum ar putea să-i distragă atenția de la
acea informație.
— Și nu ați vorbit deloc cu Aurora la acea petrecere, deși prietena ei are
impresia că știți totul despre ce i s-a întâmplat Aurorei în acea noapte?
— Nu are nicio legătură cu Aurora, spuse el, și simți că ajunsese într-un
punct critic. Nu putea face decât un singur lucru. Te rog, ia un loc, zise el cu o
voce răgușită.
Hanson ezită, după care își trase un scaun la o distanță considerabilă de
biroul lui.
— Speram să nu o găsești pe Zofia, tocmai din cauza acelei petreceri. A
fost… Nu voiam să vorbesc despre asta. Lucrurile decurseseră prost încă de
dinainte să ajung eu acolo. Își simțea gâtul uscat și fu nevoit să înghită
înainte de a putea continua. Familia mea era… Tatăl meu era nomad, iar
mama mea s-a căsătorit cu el și astfel a fost introdusă în comunitatea
nomadă. Ea era îndrăgostită până peste cap de el, asemenea multor
persoane care se îndrăgostesc de narcisiști. Era deja însărcinată când a
început să realizeze ce fel de om era el cu adevărat, mai exact un tiran
abuziv și manipulator, care nu suporta ca cineva să-i țină piept.
Jonah îi povesti tot, inclusiv părțile extrem de umilitoare. Îi spuse despre
modul în care tatăl său le distrusese stima de sine și lui și mamei sale și
despre modul în care se folosea de el pentru a o răni pe mama lui.
De asemenea, îi povesti cum, în cele din urmă, mama lui realizase ce i se

VP - 220
întâmpla fiului ei și își părăsise soțul, dar cum el încercase în mod repetat,
timp de nouă ani, să o forțeze să se întoarcă la el. Tommy Sheens parcursese
de nenumărate ori cei 80 km până la locuința lor din Lyndhurst, iar când
mama lui refuzase să-i mai deschidă, el începuse să se concentreze pe fiul
său.
— În ziua aceea era extrem de furios, deoarece tocmai aflase că
devenisem polițist. Îi luase aproape un an să-și dea seama și era mânios. Nu
exista nimic pe care să-l urască și de care să se teamă mai mult decât poliția.
Jonah observă că Hanson începea să-și piardă răbdarea și decise să sară
peste o parte din poveste. Continuă să-i spună cum Tommy Sheens apăruse
în acea zi, împreună cu un vechi prieten de-al lui Jonah, pe nume Duke și
cum cei doi încercaseră să-l bage cu forța în mașină. Jonah ajunsese să se
bată cu ei și îl lăsase pe Duke inconștient, după care se îndreptase spre
petrecere.
Hanson nu părea deloc impresionată, iar pe Jonah aproape că-l bufnea
râsul, gândindu-se că încă nici nu ajunsese la partea cea mai interesantă a
poveștii.
— De-abia când am ajuns acasă la Martin mi-am dat seama că făcusem o
prostie. Eram plin de sânge, aveam ochii umflați și existau șanse mari ca
tatăl meu să depună plângere la poliție împotriva mea, ceea ce probabil că ar
fi însemnat sfârșitul carierei mele de polițist. Așa că am făcut ce ar fi făcut
multă lume în locul meu, și anume, m-am îmbătat în ultimul hal.
— Și Aurora se afla la această petrecere, zise Hanson, sec. Deci lăsați-mă
să ghicesc, v-ați îmbătat și ați făcut ceva ce ați regretat ulterior?
— Posibil, spuse Jonah. Dar nu cu Aurora.
Se dusese să vorbească cu Aurora pe la ora 21:00 sau 22:00, după ce i se
așezaseră punciul și whiskyul în stomac. Aurora stătea singură, într-un colț
al camerei.
— Fusese surprinsă de faptul că îmi aminteam cine era, zise el, schițând
un zâmbet. Nu era nevoie să-i dea mai multe detalii lui Hanson, dar i le dădu
oricum. Eu i-am spus că este isteață și amuzantă. Și foarte frumoasă. Dar mi-
am dat seama imediat că fusesem un dobitoc cu acea replică.
— Da, spuse Hanson, pe un ton rece. Așa este. Mai ales că era vorba
despre o fată de 14 ani.
— Apoi, prietena ei Zofia se întoarse cu ceva de băut, continuă Jonah,
ignorându-i remarca. Nu o mai întâlnisem până atunci. Arăta de 16 ani, dar
mi-a explicat că se înscrisese la școală după Crăciun. Zofia a văzut sângele de
pe hainele mele și ochiul și buza umflate și a început să se agite. Mi-a adus
gheață și apoi m-a convins să mă așez cu ea pe canapea, unde s-a jucat cu
părul meu, în timp ce-mi ținea gheața pe cap. Era atât de plăcut să aibă
VP - 221
cineva grijă de mine.
Jonah se abținu să-i dea mai multe detalii despre mama lui, despre cum
ajunsese el să aibă grijă de ea și despre lipsa de mângâiere și grijă din viața
lui. Toate acestea ar fi fost interpretate drept o scuză, deși poate că chiar
asta erau.
— V-ați culcat cu ea? întrebă Hanson.
— Jur pe tot ce este mai sfânt că nu am nici cea mai vagă idee, zise el și își
simți gura complet uscată. Se întinse după rămășița de cafea cu zaț din cană
și o bău. Cineva a scos o sticlă de tequila și mulți dintre noi am început să
bem shoturi. Nu cunoșteam nici jumătate din oamenii de acolo, dar beam cot
la cot, ca și când am fi fost prieteni vechi. Dintr-odată, Zofia a spus că se
simte rău și a ieșit afară. Eu m-am dus să o caut și am dat de Aurora, pe care
am întrebat-o cu ce avea să ajungă acasă.
— Cu ce avea să ajungă acasă Aurora?
— Nu, Zofia, o corectă el. Aurora era foarte supărată din acest motiv. Mi-a
zis că Zofia trebuia să rămână la ea peste noapte, doar că părinții ei nu
puteau s-o vadă în acea stare, pentru că aveau să-i spună mamei Zofiei.
Drept urmare, i-am spus că o voi ajuta și am vorbit cu Martin să o lase pe
Zofia să doarmă în dormitorul părinților lui, care erau plecați.
Jonah făcu o pauză, simțindu-și din nou gura uscată, dar nu mai avea
niciun strop de cafea.
— Îmi amintesc că am condus-o sus și că am stat cu ea pe marginea
patului. Când tequila a început să-și facă efectul, mi s-a făcut rău și cred că
m-am întins pe pat. Și asta este tot ce-mi amintesc. Mi s-a rupt filmul din
acea clipă, până în jur de miezul nopții, când mă aflam pe la jumătatea
drumului spre casă, fără jachetă pe mine și în continuare plin de sânge. În
lunea de după acea petrecere, Zofia fusese deja retrasă de la școala noastră
și trimisă înapoi în Polonia. Am încercat să iau legătura cu ea prin
intermediul lui Topaz, dar era prea târziu. Și apoi Aurora, singura persoană
care ar fi putut afla ce se întâmplase, a dispărut și eu nu am aflat niciodată
adevărul despre acea noapte.
Când își termină povestea, se lăsă un moment lung de tăcere. Hanson îl
fixa cu privirea și el își lăsă capul în jos, privindu-și mâinile care-i tremurau
foarte de tare.
— Dumnezeule, zise Hanson. Aveți idee câți bărbați din lumea asta au
încercat să folosească această scuză? Textul cu „nu-mi amintesc”? Și să nu
mai vorbim de Jojo. Presupun că vă aflați la ea acasă, la acea oră târzie din
noapte, pentru că aveți o aventură cu ea, nu-i așa? Cu unul dintre suspecți!
— Nu, nu este adevărat, spuse Jonah, pe un ton ferm. Nu am avut
niciodată o relație cu un suspect. Încerc să rezolv un caz, Juliette. Restul este
VP - 222
mai puțin important. Ți-am furnizat numele Zofiei pentru că vreau să rezolv
acest caz. Și ți-am dezvăluit niște informații de care mi-a fost rușine toată
viața.
Hanson clătină din cap și zise cu voce tremurată:
— Dumneavoastră ar trebui să fiți… și brusc se întoarse, fără să-și
termine propoziția și ieși din birou.
Nici nu era nevoie să-și termine ideea, pentru că el știa la ce se referea.
Jonah simți că o dezamăgise. Hanson avea să depună plângere împotriva
lui și el nu avea cum s-o oprească.

Jonah fu cuprins de frică în acea după-masă. Ori de câte ori Hanson se
mișca sau spunea ceva, el se uita la ea, întrebându-se ce le spunea celorlalți
membri ai echipei. Acea combinație de anxietate și lipsă de somn era letală,
iar el nu se putea concentra deloc la caz, deși asta ar fi trebuit să facă.
O’Malley îi bătu la ușă la 12:45 și Jonah simți cum pulsul i se acceleră la
gândul că Sergentul venise să discute cu el despre Zofia. Dar expresia lui
O’Malley era complet neutră.
— Voiam să vă anunț că am primit primele evidențe telefonice, zise
Sergentul. Până acum, am primit evidențele aferente anului curent pentru
Topaz, Brett și Daniel. Aparent, Connor și Coralie sunt abonați la compania
O2, deci va trebui să obținem o aprobare specială.
Jonah dădu din cap. Știa prea bine cum funcționau lucrurile, pentru că se
confruntase de nenumărate ori cu acea problemă. Pe lângă portalurile
online utilizate de principalele companii de telefonie, mai existau și
companii mai mici, care nu furnizau evidențe telefonice decât dacă primeau
o solicitare în scris și dacă respectiva solicitare era ulterior aprobată.
Solicitările ajungeau la membrii personalului, care luau o decizie și apoi
trimiteau hârtiile înapoi. Această procedură se putea desfășura rapid sau
putea dura câteva zile, drept pentru care nu se știa niciodată durata exactă.
Jonah se simți cuprins de interes, în ciuda oboselii și a fricii care îl
acaparaseră. Puteau descoperi niște interacțiuni interesante între cei trei
suspecți. Dacă se apelaseră frecvent între ei, acest lucru putea fi revelator.
Era destul de frustrant faptul că nu aveau acces și la conținutul efectiv al
conversațiilor dintre ei. Exceptând cazul în care exista un motiv copleșitor în
baza căruia să se solicite conținutul mesajelor și Secretarul de Stat să aprobe
respectiva solicitare, poliția nu avea acces decât la numerele de telefon între
care și orele la care s-au schimbat apeluri și mesaje. Puteau obține și câteva
informații privitoare la locație, dar exactitatea acestora nu putea fi
garantată, după cum se dovedise în alte anchete recente. Apelurile treceau
prin cel mai apropiat turn de telefonie, care se putea afla la o distanță mare
VP - 223
de locul efectiv de unde fusese inițiat apelul. Pentru a obține informații mai
exacte, era nevoie de un smartphone cu GPS și de o permisiune pentru
accesarea respectivelor informații.
O altă problemă întâmpinată în cazul anchetelor mai vechi era faptul că
uneori evidențele telefonice erau șterse. Cu toate acestea, datorită legilor de
prevenire și combatere a terorismului, în prezent, companiile telefonice
erau obligate să păstreze evidențele timp de un an, dar rămânea la
latitudinea lor dacă hotărau să le păstreze pentru o perioadă mai lungă de
timp. În ceea ce privea conținutul mesajelor, doar câteva companii stocau
astfel de date, drept urmare, chiar și cu sprijinul legii, de multe ori
anchetatorii tot nu obțineau prea multe informații.
— În regulă, zise Jonah, gândindu-se că era timpul să-și revină. Te rog să
începi cu ultimele zile. Vezi care dintre cei trei suspecți au comunicat între ei
sau cu ceilalți membri ai grupului.
— Dap, așa voi face.

Jonah recitea rapoartele celor două incendii, când văzu capul blond al lui
Jojo intrând în Departamentul pentru Investigații Criminale. Nu reușise să
tragă prea multe concluzii. Instinctul îi spunea că primul incendiu avusese
ca scop avertizarea lui Aleksy. Dar ar fi putut fi vorba despre mai mult de
atât. Aleksy se afla în casă, în timp ce Jojo era în oraș, la băut, cu un grup de
alpiniști. Drept urmare, exista posibilitatea ca acel incendiu să fi reprezentat
prima tentativă de ucidere a lui Aleksy. Jonah avea multe întrebări pentru
Jojo. Ieși din biroul său și i se adresă lui Hanson pe un ton cât mai neutru.
— Juliette, poți să o conduci tu pe doamna Magos?
Hanson dădu din cap, fără a-l privi în ochi și plecă să o întâmpine pe Jojo
la ușă. Jonah o auzi spunându-i lui Jojo că se mai întâlniseră o dată, dar nu
auzi și răspunsul primit.
Continuă să le urmărească pe cele două femei în timp ce se îndreptau
spre camera de interogatoriu. Jojo îl văzuse, dar nu făcu decât să dea din cap
în semn de salut, după care își îndreptă din nou privirea în față. Părea ușor
agitată. Jonah se întrebă dacă Jojo se temea de faptul că avea să fie întrebată
despre Aleksy sau despre membrii grupului și dacă discutase cu vreunul
dintre ceilalți cinci suspecți.
— Șefu’, spuse O’Malley, făcându-i semn cu mâna. Tocmai am primit
mesajele de pe telefonul lui Aleksy Nowak.
Jonah își întoarse privirea de la Jojo și își trase un scaun lângă O’Malley.
— Aș vrea să văd mesajele înainte de a discuta cu iubita lui, zise Jonah.
Poți să-mi arăți mesajele din ziua decesului? Din data de 14?
O’Malley deschise baza de date și căută mesajele din acea dată. Evidențele
VP - 224
arătau mai multe mesaje primite și trimise de Aleksy.
— Deschide-l pe ultimul, îi spuse Sergentului.
O’Malley deschise ultimul mesaj trimis de Aleksy. Era scurt, dar Jonah
simți cum i se strânge stomacul instantaneu.
Scuze, tocmai am ajuns la urcuș. Poate altă dată.
— Aparent a spus cuiva unde mergea, zise Jonah. Poți deschide toată
conversația dintre cele două numere de telefon?
O’Malley copie numărul de telefon în bara de căutare și obținu două
rezultate. Primul mesaj fusese trimis la ora 10:13 dimineața.
Ar fi trebuit să-ți scriu mai repede. Îmi pare rău că am țipat la tine. Chiar
îmi pare rău. M-am purtat groaznic și mi-am vărsat toți nervii pe tine. Știu că
nu erai rău intenționat și că îți pasă cu adevărat. Aș vrea să-mi oferi șansa de
a-ți explica ce s-a întâmplat și de a salva ceva din relația noastră. Crezi că mă
poți ierta sau măcar să dai uitării ce s-a întâmplat pentru a putea să mergem
să bem ceva mai târziu și să discutăm?
Aleksy răspunsese abia după ora 12:00.
Când Jonah termină de citit, O’Malley oftă din greu.
— Foarte interesant, zise el. Mai ales că acele două mesaje fuseseră șterse
din telefon. O’Malley indică eticheta „RECUPERAT” din dreptul celor două
mesaje.
— Poți verifica dacă acel număr aparține unuia dintre membrii grupului?
întrebă Jonah.
O’Malley deschise baza de date principală pe cel de-al doilea monitor și
introduse numărul, dar nu obținu niciun rezultat.
— Deci nu este numărul principal utilizat de Jojo, Brett, Topaz sau Daniel
Benham, concluzionă Jonah.
— Și nici al lui Coralie sau Connor, adăugă O’Malley. Și numerele lor sunt
salvate în sistem, chiar dacă nu am primit încă evidențele telefonice. Deci ori
este vorba despre un număr de telefon secundar, ori despre o cu totul altă
persoană.
Jonah reciti câteva părți din acel mesaj.
Aș vrea să-mi oferi șansa de a-ți explica ce s-a întâmplat și de a salva ceva
din relația noastră…
Mesajul avea anumite implicații. Părea genul de mesaj pe care o persoană
l-ar trimite unui iubit. Iar limbajul glumeț sugera că ar fi putut fi chiar Jojo.
Iar răspunsul lui Aleksy părea și el genul de respingere intenționată a
unei iubite și părea a fi scris pe un ton ușor îmbufnat.
Oare Jojo și Aleksy se certaseră? Oare interferența la care se făcea referire
era legată de faptul că Jojo își dăduse cu părerea în legătură cu o
conversație? Sau să fi fost vorba despre o cu totul altă persoană? Poate o
VP - 225
amantă de-a lui Aleksy?
Dar Jonah era de părere că tonul mesajelor nu era potrivit pentru o
aventură. Cele două persoane nu-și făceau niciun fel de declarații care să
exprime dorul, nu exista niciun fel de subînțeles sexual și nimic din
caracteristicile mesajelor dintre doi amanți.
Oare să fi fost vorba despre o conversație între doi prieteni dintr-un grup
restrâns? În acest caz, importanța relației lor ar fi avut sens.
— Ce părere aveți? întrebă O’Malley. Credeți că l-a omorât iubita?
— Greu de spus, răspunse Jonah, ridicându-se de pe scaun. Dar cu
siguranță a venit momentul să o presăm puțin pe Jojo.

VP - 226
35

Hanson o privi pe furiș pe Jojo Magos, în timp ce o conducea în Camera de


Interogatorii nr. 1. Purta un top cu spatele în V, care îi expunea umerii
musculoși.
Jojo părea mult mai tânără decât era de fapt, în ciuda numeroaselor ore
petrecute în soare. Avea un aspect sănătos, de om care își petrece mult timp
în aer liber, care era foarte atractiv, chiar și în opinia lui Hanson. Realizând
asta, ea fu și mai furioasă pe Inspectorul Șef. Oare toată logica lui era de fapt
o prefăcătorie? Oare se lăsa condus de libido?
Sheens le urmă la scurt timp după. Nu scoase niciun cuvânt cât introduse
caseta în reportofon. Jojo îl urmări, stând cu coatele pe masă. Lui Hanson îi
părea agitată și se întrebă dacă Inspectorul Șef o pregătise în vreun fel
pentru acel interviu.
Jonah porni reportofonul și făcu prezentările necesare, după care îi
mulțumi lui Jojo pentru că acceptase să vorbească cu ei.
— Deci, v-am chemat aici pentru a vă pune câteva întrebări legate de
actul de vandalism și incendierea de pe proprietatea dumneavoastră, zise
Jonah, pe un ton surprinzător de rece, după părerea lui Hanson. De
asemenea, am citit și rapoartele privitoare la un alt incendiu produs pe
proprietatea dumneavoastră, care nu pare să fi fost accidental.
— Da, spuse Jojo, cu o voce ușor răgușită. Cred că niciunul dintre cele
două incendii nu a fost accidental.
— Ancheta efectuată de firma de asigurări sugerează că focul a fost pus
intenționat, cu ajutorul unui catalizator, zise Jonah, arătându-i o hârtie lui
Jojo. S-a utilizat benzina dumneavoastră și s-a găsit și o salopetă stropită cu
benzină, care fusese ascunsă. Și acum avem de-a face cu un nou incendiu și,
de această dată, nu există niciun dubiu că a fost produs intenționat.
Jojo deschise gura, dar nu zise nimic, doar se holbă la Sheens.
— Eu nu… Despre ce vorbiți?
— De ce vă aflați afară când am ajuns la locul incendiului? întrebă
Inspectorul Șef.
Jojo îl fixă cu privirea.
— Pentru că am văzut focul.
— Cu toate acestea, nu făceați nimic pentru a-l stinge!?
— Eu nu… Eram în stare de șoc. Tocmai ce mă trezisem.
Inspectorul Șef ridică din sprâncene.

VP - 227
— Când am ajuns acolo, am crezut că vă aflați în casă și că v-ați pierdut
cunoștința. V-am strigat, dar nu am primit niciun răspuns, drept urmare am
intrat în dormitorul dumneavoastră. Patul era făcut și, când v-am găsit afară,
erați îmbrăcată în haine de stradă.
Jojo părea speriată.
— Pentru că nu am dormit în pat. Am adormit pe canapea. Tot ce s-a
petrecut în ultimele zile a fost atât de… extenuant. M-am întins pe canapea
să citesc și am adormit. Când m-am trezit, am văzut focul și o persoană. Sunt
sigură că am văzut pe cineva afară. Și primul lucru pe care am încercat să-l
fac a fost să găsesc acea persoană, dar când am ieșit afară, nu mai era nimeni
acolo, doar canistra de benzină. Și când ați ajuns dumneavoastră nu făceam
altceva decât să mă uit la foc și să mă gândesc că totul avea să ardă.
— Canistra de benzină era chiar lângă dumneavoastră, specifică
Inspectorul Șef.
— Știu, zise ea, frustrată. M-am apropiat de ea când am văzut-o. Mi-am
dat seama imediat că incendiul a fost intenționat. Și m-am gândit imediat la
celălalt incident…
— Din câte știu, Aleksy era singur acasă când a avut loc primul incendiu,
spuse Sheens.
— Da, zise Jojo. Și a avut mare noroc că a scăpat teafăr. Eu eram într-un
bar din oraș cu alpiniștii, iar el era acasă și dormea.
— Și alpiniștii prezenți în acea noapte pot confirma ora la care ați plecat
din bar? o întrebă Inspectorul Șef. Pot confirma faptul că nu ați ajuns acasă,
nu ați spart geamurile serei și nu ați produs incendiul?
Jojo clătină din cap, privindu-i de parcă ar fi fost vorba de o glumă
proastă.
— De ce dracu’ aș vrea să dau foc la tot ce-mi este mai drag, grădina mea,
uneltele mele, casa mea… Aleksy…?
— Poate pentru că iubitul dumneavoastră aflase ceva ce nu ar fi trebuit să
afle cu privire la implicarea dumneavoastră în moartea Aurorei.
Jojo părea buimăcită. În mod straniu, Hanson o compătimea. Asprimea lui
Sheens o afecta și pe ea.
— Asta este o aberație, spuse ea în cele din urmă. Nu am avut nimic de-a
face cu Aurora și nu i-aș fi făcut niciodată rău lui Aleksy. Nici într-un milion
de ani. Și puteți să vă duceți dracului dacă asta credeți despre mine.
Inspectorul Șef ridică din umeri, ca și când nu ar fi avut nicio problemă cu
asta.
— V-ați schimbat cumva numărul de telefon în ultimii ani? întrebă el și
Hanson observă că Jojo fusese prinsă din nou pe picior greșit.
— Ce? Nu. Nu, întotdeauna mi-am portat numărul. Am același număr de…
VP - 228
Nu știu. De vreo 15 ani sau poate chiar mai mult.
— Mai aveți vreun alt număr de telefon?
— Nu.
— Nici pentru serviciu?
— Și așa mi-e greu să-mi amintesc unde mi-am lăsat telefonul, ce m-aș
face cu două? răspunse Jojo, cu o tentativă de umor. De ce întrebați?
— În ziua morții sale, Aleksy a primit un mesaj prin care i se solicita o
întâlnire, iar răspunsul lui specifica locația în care făcea cățărări în acea zi.
Ulterior, aceste mesaje au fost șterse.
Se lăsă o tăcere apăsătoare. Hanson era la fel de șocată de acele
informații, precum Jojo, doar că Jojo părea mai mult decât șocată. Se făcu
albă la față și părea să-i fie rău.
— Ce mama dracului? zise ea și își duse o mână la frunte, lăsându-se pe o
parte, într-o poziție care-i era familiară lui Hanson.
— Mă duc să vă aduc un pahar cu apă, spuse ea, cu un ton scăzut și se
ridică.
Inspectorul Șef o privi, aparent surprins, apoi dădu din cap.
Hanson ieși pe hol și se îndreptă spre dozatorul de apă. Umplu un pahar
și se întoarse în camera de interogatoriu. Cei doi stăteau în continuare în
liniște, iar Jojo părea că avea să vomite.
Reacția ei indica șoc și Hanson cunoștea prea bine acel sentiment. I se
întâmplase pe când avea 12 ani și văzuse cum unul dintre elevii din anii
terminali fusese călcat chiar în fața școlii de un camion care mergea cu
viteză mare. De atunci, văzuse acea reacție la mulți oameni, unii vinovați,
dar majoritatea nevinovați. Dar indiferent de motiv, dacă Jojo vomita sau
leșina, nu avea să le mai fie de niciun ajutor.
Hanson îi întinse paharul și Jojo luă câteva înghițituri de apă.
— Nu puteți identifica persoana al cărei număr de telefon era? întrebă ea,
nesigură, după o clipă. Dacă cineva l-a omorât…
— Încercăm să aflăm, răspunse Jonah, pe un ton neutru. Dar mă gândeam
că poate știți dumneavoastră ceva despre asta.
— Singurul lucru pe care-l știu cu certitudine este că acele mesaje nu erau
pe telefonul lui Aleksy când a fost găsit. Dacă ar fi fost, le-aș fi spus
polițiștilor acum 8 ani. Clătină ușor din cap. Dacă cineva l-a omorât, ar fi
avut suficient timp la dispoziție să șteargă mesajele. L-au găsit de-abia a
doua zi.
— Deci să înțeleg că i-ați citit mesajele? De ce? întrebă Jonah.
— De ce dracu’ credeți că le-am citit? zise Jojo, pe un ton furios. Tocmai
ce-l pierdusem. Voiam să am fiecare părticică din el. Și… și căutam
răspunsuri… voiam să știu dacă a murit din cauza mea.
VP - 229
Se lăsă un moment de tăcere și Hanson observă că Inspectorul Șef analiza
acel răspuns. Hanson se aplecă în față, sperând că nu avea să facă o greșeală
intervenind.
— În ce sens să fi fost vina dumneavoastră? întrebă ea pe un ton cât mai
blând posibil.
Jojo clătină iar din cap, după care răspunse, fără a-i privi în ochi.
— Se întâmplase ceva cu relația noastră și nu-mi puteam da seama ce
anume. În acea dimineață, Aleksy mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că
mergea la cățărat și în care mă întreba dacă aveam să fiu acasă mai târziu,
pentru că voia să poarte o discuție serioasă cu mine.
Sheens se îndreptă de spate, dar nu spuse nimic.
— Aveți vreo idee despre ce voia să discute cu dumneavoastră? întrebă
Hanson.
— N-aveam nici cea mai vagă idee, răspunse Jojo. Adică, am făcut o
presupunere. M-am gândit că probabil voia să se despartă de mine. M-am
înfuriat îngrozitor și i-am trimis un mesaj în care îl întrebam ce naiba voia să
zică prin „discuție serioasă”. I-am spus că puteam vorbi chiar atunci, dar el
nu mi-a mai răspuns. Drept urmare, l-am sunat în repetate rânduri, dar el nu
mi-a răspuns. Eram convinsă că avea să mă părăsească și mă simțeam atât
de rănită și de furioasă.
— Aveați vreun motiv pentru care să vă așteptați la o despărțire?
— Nu, nu știu… Nu părea să o fi terminat cu mine, răspunse Jojo, dar mi-
am dat seama că ceva era în neregulă și că el încerca să ascundă acest lucru.
Era genul de persoană care era veselă tot timpul și brusc devenise… foarte
serios. Făcea asta ori de câte ori credea că nu-l văd. Bănuiesc că așa am ajuns
la concluzia că avea să mă părăsească.
Inspectorul șef dădu din cap și întrebă:
— Vă mai amintiți cumva dacă Aleksy s-a întâlnit cu cineva în ziua
precedentă morții sale?
Privirea lui Jojo deveni ușor distantă.
— Eu nu… Nu-mi amintesc să se fi întâlnit cu cineva.
— Și nici nu a menționat faptul că avea să se vadă cu cineva în ziua aceea
sau în ziua morții sale? întrebă Sheens.
Jojo clătină din cap.
— Din câte îmi amintesc eu, nu. Lumina puternică se reflecta în ochii ei.
Dacă aș fi bănuit că avea să se întâlnească cu cineva, probabil că aș fi mers și
eu.
— Deci nu aveți nicio explicație pentru faptul că devenise așa serios
dintr-odată?
Jojo clătină din cap, după care se încruntă.
VP - 230
— Poate… S-a certat cu Brett când am fost în vizită la el, dar lui Aleksy i-a
trecut repede și a râs pe tema asta. Nu sunt sigură dacă asta s-a întâmplat
chiar înainte sau… cu mai mult timp înainte. Jojo respiră adânc. Îmi este atât
de greu să-mi amintesc. Dar nu am găsit niciun mesaj legat de acest lucru pe
telefonul lui după ce a murit. Deși… dacă spuneți că unele mesaje au fost
șterse… Ați mai găsit și alte mesaje șterse? Era ceva ce eu nu am văzut?
— Încă mai analizăm telefonul, zise Sheens, dar nu adăugă faptul că și pe
el îl interesa același lucru. Continuă interviul și întrebă:
— Ați putea să ne spuneți unde ați fost ieri seară, înainte de a ajunge
acasă?
— Da, am fost acasă la Brett, răspunse ea. Ne-am strâns cu toții acolo.
— Toți șase?
Jojo dădu din cap și Jonah continuă.
— S-a întâmplat ceva acolo, care ar putea să explice incendiul? Părea
vreunul dintre ei să fie furios pe dumneavoastră?
— Nu, răspunse Jojo. Apoi făcu o scurtă pauză. Niciunul dintre ei nu părea
furios, dar presupun că… le-am spus că ar trebui să spunem adevărul, chiar
și aspectele de care nu suntem siguri. Le-am zis că era timpul să spunem tot
ce știm pentru ca ucigașul Aurorei să nu scape.
Jonah dădu din cap și Jojo îl privi gânditoare.
— Sincer, n-am crezut niciodată că ar putea fi unul dintre noi. Știu că din
punct de vedere logic… Dar voiam ca noi să găsim criminalul și să nu fie unul
dintre noi. Atâta tot. Privirea lui Jojo deveni distantă și neliniștită. Mi-am
petrecut 8 ani din viață crezând că Aleksy a căzut de pe stâncă din cauza
apelurilor și mesajelor mele, spuse ea, în cele din urmă, cu o voce nesigură.
Dar este posibil să fi murit din cauză că… din cauză a aflat ceva despre
Aurora?
— Există această posibilitate, răspunse Jonah. Deci, în cazul în care vă
amintiți ceva despre Aleksy, sau despre vreo conversație stranie, ar fi
indicat să ne spuneți.
Jojo dădu din cap cu privirea ațintită asupra unui punct de pe perete. Se
întrebă ce-și amintea, dar ea nu spuse nimic.
— Răspundeți-mi la o întrebare, spuse Sheens, întrerupând tăcerea. Când
ați ascuns drogurile, ați mai făcut și altceva pentru a induce în eroare câinii
de poliție?
— Ah, zise Jojo și se înroși. Da. Am… am tras cadavrul unei nevăstuici pe
lângă copac și l-am lăsat puțin mai departe. M-am gândit că dacă găseau
nevăstuica, s-ar fi gândit că asta mirosiseră câinii și i-ar fi tras în altă
direcție. Puțea rău de tot, așa că…
— Și ați făcut asta de una singură? Nu cu Brett?
VP - 231
Jojo dădu din cap, părând să nu se simtă prea confortabil.
— I-am spus să se apuce de astupat ascunzătoarea cu droguri, dar era
mahmur și ușor inutil. Așa că m-am apucat să trag cadavrul nevăstuicii, iar
când am terminat, l-am găsit în același loc. Părea să-i fie rău. Apoi ne-am
apucat amândoi să surpăm pământul deasupra ascunzătorii.
Inspectorul Șef o privi gânditor.
— Sigur a fost ideea dumneavoastră?
— Da, zise Jojo. Nu am… Nu voiam decât să-i împiedic să găsească
drogurile. Nu mi-am dorit niciodată să-i împiedic să o găsească pe Aurora.
Inspectorul Șef rămase tăcut pentru o vreme, după care continuă.
— Vă mulțumim pentru toate informațiile furnizate azi. Dacă vă mai
amintiți ceva, vă rog să ne contactați.
Sheens opri reportofonul și Jojo se ridică ușurată.
— Permiteți-mi să vă conduc, spuse el, și îi făcu un semn din cap lui
Hanson.
Ajunseseră la jumătatea drumului spre ieșire, când Jojo îl privi pe furiș pe
Jonah.
— Mă bucur că te porți din nou frumos. Nu mi-a prea plăcut experiența
de adineauri cu Sheens polițistul.
Jonah se simți inconfortabil la gândul că uneori era nevoit să se poarte ca
un tiran. Tommy Sheens îl învățase bine cum să joace acel rol.
El îi zâmbi epuizat.
— Sunt întotdeauna Sheens polițistul, răspunse el. Dar asta nu înseamnă
că sunt întotdeauna un nenorocit.
Zâmbetul lui Jojo se lărgi ușor.
— Ah, nu știu ce să zic despre asta…
Jonah nu se putu abține să nu râdă.
— Îți mai amintești când m-ai fugărit? întrebă ea dintr-odată. Ajunseseră
în dreptul ușii, dar ea se opri și Jonah făcu la fel. Probabil că nu, dar eu îmi
amintesc.
— Da, îmi amintesc, spuse el, și zâmbi. Ai fost cea mai greu de prins
persoană pe care am urmărit-o vreodată.
Jojo zâmbi.
— Ar fi trebuit să te dai bătut.
— Doar nu era să te las să pleci fără pulover. Își întoarse privirea pentru o
clipă. În plus, eu nu mă dau niciodată bătut. Doar dacă n-am încotro.
Cu colțul ochiului o văzu pe Jojo dând din cap, apoi se mișcă de parcă s-ar
fi pregătit de plecare și spuse:
— Am auzit despre ce s-a întâmplat cu tatăl tău. Știu că a trecut mult timp
de atunci, dar voiam să-ți spun că-mi pare rău.
VP - 232
Jonah clătină din cap.
— Mie nu-mi pare rău. A fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla
mamei mele.
Deși murise într-un mod îngrozitor și gândul acela îl trezea uneori pe
Jonah în miez de noapte chinuindu-se să-și dea jos pijamaua și imaginându-
și că era înconjurat de flăcări, tot era mai bine că murise.
— Toată lumea spune că avea un temperament vulcanic.
Jonah dădu din cap.
— Așa este. Și chiar și în momentele în care nu era furios, tot era o scârbă
de om.
— Mama ta a fost foarte curajoasă că l-a părăsit și că a ieșit din
comunitatea nomadă. Trebuie să-i fi fost extrem de greu.
În prezent, lui Jonah îi era greu să și-o mai imagineze pe mama lui drept o
persoană puternică. Îi era greu să și-o imagineze altfel decât femeia
alcoolică, paranoică și fragilă care devenise. Dar Jojo avea dreptate. Era
ciudat să vorbească despre acele lucruri după atâta amar de timp cu cineva
care părea să înțeleagă. Era ciudat și terapeutic în același timp.
— I-a fost greu pentru mult timp, mai ales că în comunitățile nomade nu
există divorțuri, oamenii nu părăsesc comunitatea, și asta i-au spus și ei. Noi
am plecat pe vremea când eu aveam 7 ani, dar ei au continuat să vină după
noi și pe când eu aveam 14-15 ani, amenințându-ne și ademenindu-ne.
Uneori venea și el, dar asta a început să se întâmple tot mai rar după ce
mama a chemat poliția. Făcu o pauză și apoi continuă: A plecat de dragul
meu. Nu prea-i păsa ce se întâmpla cu ea, dar ținea mult la mine.
— Aș vrea să cred că și mama mea ar fi procedat la fel, spuse Jojo. Apoi își
puse o mână pe ușă și Jonah apăsă butonul verde pentru a-i deschide.
— Ar fi bine să-ți ții telefonul pe aproape, în caz că mai am întrebări, zise
Jonah, înainte ca ea să dispară.
Jojo oftă.
— Aveam de gând să merg să mai cumpăr niște talc și să mai încerc o dată
traseul Muchie de Cuțit. Cine știe? Poate că după interogatoriul tău îmi va
reuși și ultima mișcare.
— Este departe? întrebă el.
— Cam jumătate de oră? răspunse Jojo. Este în apropiere de Burley.
Probabil că îmi va lua vreo oră să ajung acasă să-mi schimb încălțămintea și
să mă întorc, dar oricum nu voi sta prea mult pentru că soarele nu mai bate
pe acea parte a versantului la apus.
— În regulă, spuse Jonah, oftând. Multă baftă.
Jojo îi mai aruncă o privire lungă înainte de plecare, revenind cumva la
acea versiune a lui Jojo pe care Jonah o cunoștea de 30 de ani. El încercă să-i
VP - 233
ascundă faptul că, în ciuda discuției lor, încă o mai considera suspectă și că
încă mai era dispus să creadă că ea mințea.

Interviul cu Jojo nu o liniștise deloc pe Hanson, ba chiar îi dăduse
sentimentul extrem de tulburător că totul fusese făcut în beneficiul ei, deși
era convinsă că Jojo nu se așteptase să fie presată atât de tare.
Dar apoi se gândi că este ridicolă. Se aflau în mijlocul unei anchete.
Sheens făcea exact ce era de așteptat din partea unui polițist, și anume, să
pună multă presiune pe suspect.
Trebuia neapărat să vorbească cu Zofia. Până nu primea niște explicații
cu privire la acel incident, totul i se părea lipsit de noimă. Nu ar fi fost
capabilă să lucreze cot la cot cu un bărbat care comisese o agresiune
sexuală.
Își verifică contul de Facebook pentru a cincisprezecea oară, dar mesajul
prin care îi sugerase Zofiei o conversație pe Skype era în continuare necitit.
Și-ar fi dorit să dea un pumn monitorului, dar în schimb se ridică și îi spuse
lui Lightman că merge să ia o gură de aer.

În loc ca lucrurile să se limpezească, ele deveneau tot mai urâte și mai
complicate, iar Jonah nu știa cum să interpreteze reacțiile lui Jojo și aparenta
răceală a lui Aleksy față de ea.
De altfel, nu credea că Matt Stavely, a cărui sosire îi fusese anunțată de
Lightman, avea să clarifice ceva. Cu toate acestea, îl privi pe Stavely în timp
ce era condus de O’Malley în camera de interogatoriu.
Părea extrem de agitat. Se uita de jur-împrejurul secției și, la un moment
dat, își scoase fesul de pe cap, scoțând la iveală părul grizonant, nepieptănat
și transpirat.
Jonah luă notițele lui O’Malley cu privire la interviul cu Stavely și intră
înapoi în Departamentul pentru Investigații Criminale. O căută cu privirea
pe Hanson, așteptându-se ca ea să-l urmărească, dar nu era la biroul ei.
Jonah se simți rușinos de ușurat.
O’Malley dădea târcoale Camerei de Interogatoriu nr. 1 și își făcea de
lucru cu telefonul, când ajunse Jonah.
— Ești pregătit? îl întrebă Jonah.
— Dap. Martorul pare că mai are puțin și explodează, deci ar fi cazul să
intrăm.
Jonah îi dădea dreptate. Matt Stavely se foia în scaun o dată la câteva
secunde și, când nu făcea asta, dădea din picioare. În timp ce Jonah îl
urmărea, Stavely își scoase o țigară.
Când intrară în încăpere, Stavely sări în picioare și își vârî țigara înapoi în
VP - 234
buzunarul hanoracului. Cât timp făcură prezentările în scopul înregistrării,
Stavely se strădui din greu să rămână nemișcat și se uita oriunde altundeva,
numai la Jonah nu.
— Deci, Matt, începu Jonah. Înțeleg că vrei să vorbești cu noi despre ceva.
— Mda, răspunse Stavely imediat. Eu… după ce a venit Sergentul să mă
viziteze ieri, m-am gândit bine și ar mai fi câteva lucruri care ar putea fi
relevante.
Jonah îi zâmbi când își ridică privirea.
— Lucruri legate de profesia ta?
— Mda, spuse Stavely. În ’89 mi-a fost prezentat un tip. L-am cunoscut
prin intermediul unui alt furnizor, pentru că voia… ei bine, voia un produs
pe care celălalt furnizor nu-l avea. Flunitrazepam.
— Rohypnol, zise Jonah, simțind un nod în stomac. Era polițist în anii ’90,
când acel medicament eliberat pe bază de rețetă a invadat lumea
consumului recreațional de droguri. Auzise povești despre bărbați care se
comportau ciudat în baruri și care aveau asupra lor mai multe cutii de
Rohypnol și fuseseră multe cazuri mediatizate de viol asociate acelui drog.
Dar mass-media nu comentase prea mult pe tema numeroaselor cazuri în
care victimele erau drogate și apoi jefuite, fără niciun fel de agresiune
sexuală. Efectul amnezic al drogului reprezenta un avantaj atât pentru hoți,
cât și pentru violatori.
În plus, mai erau și cazurile dependenților, care falsificau rețete pentru a
rămâne într-o constantă stare de uitare. Multe dintre acele cazuri sfârșiseră
prin sinucidere.
Acelea erau motivele pentru care, spre sfârșitul anilor ’90, Rohypnolul
devenise o substanță controlată, iar Jonah și colegii săi de breaslă fuseseră
martori la reducerea numărului de delicte în care era utilizat. Cu toate
acestea, o dată la ceva vreme, tot mai apăreau cazuri de agresiune și furt în
care era utilizată această substanță. Dar, în mod straniu, cazurile de viol,
erau mult mai rare decât cele de furt.
— Mda, zise Stavely. Rohypnol și cocaină. O combinație interesantă.
Jonah dădu încet din cap. Era ciudat pentru un dependent de
Flunitrazepam să consume și cocaină. Erau două droguri complet diferite:
unul dădea o stare de somnolență și uitare, în timp ce celălalt dădea un
puseu de energie. Cocaina era un drog de petrecere și, dacă o persoană
căreia îi plăcea să se distreze utiliza și Rohypnol, era de înțeles că l-ar fi
folosit pentru altcineva, mai exact, pentru o victimă.
— Știi cumva numele cumpărătorului? întrebă Jonah.
— Nu, răspunse Stavely. Tranzacția fusese organizată în așa fel încât el
să-mi dea un mesaj și să-mi lase banii undeva. Eu luam banii și lăsam acolo
VP - 235
drogurile. Celălalt furnizor de droguri îmi spusese că așa se desfășurau
tranzacțiile și în cazul lui. Și era al naibii de enervant. Când cineva vinde
droguri, nu se duce să stea la taclale. Stavely își trase nasul și se foi pe scaun.
— Ce cantitate i-ai furnizat?
— În general, îi vindeam câte o folie de 28 de comprimate de 2 mg.
Jonah nu-și mai amintea toate detaliile legate de consumul de Rohypnol.
Oare de câte comprimate era nevoie pentru o singură victimă?
— Din câte știu eu, vreo 3-4 comprimate sunt suficiente, răspunse
Stavely, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Jonah. Plus alcool. Și vreau să vă fie
clar, eu doar furnizam produsele, nu le-am utilizat niciodată pe o altă
persoană. Și, sincer să fiu, speram că tipul acela nu face decât să se sedeze
singur după o noapte eșuată sau ceva de genul acela.
— La ce intervale de timp îi furnizai drogurile?
— În general, o dată pe lună sau o dată la șase săptămâni. Uneori lua doar
cocaină, deci bănuiesc că Rohypnolul îl utiliza ceva mai rar.
— Și unde lăsai produsele?
— La început, le lăsam sub o bancă din Southampton, dar de pe la
jumătatea anilor ’90 a schimbat locul și îi lăsam marfa într-o cutie aflată
lângă Primăria din Waterlooville. Era o pacoste să ajung acolo, dar merita.
Plătea preț dublu față de valoarea de piață pentru a-mi recompensa efortul.
Jonah dădu din cap. Sperase ca locația să fie legată în vreun fel de unul
dintre suspecții lui, dar, aparent, cumpărătorul fusese foarte prevăzător.
— Tranzacțiile au încetat cu puțin timp în urmă, adăugă Stavely. Mare
păcat. Era un venit bun și constant pentru mine.
— Când anume au încetat tranzacțiile?
— Acum vreo doi ani, răspunse el, ridicând din umeri.
— Sigur nu mai demult?
— Cu siguranță nu mai mult de trei ani, zise Stavely.
Fusese vorba despre un aranjament de lungă durată, care începuse în
1989. Jonah se întreba ce determinase încetarea colaborării.
— În opinia ta, nu exista niciun motiv pentru care să înceteze
tranzacțiile? întrebă Jonah.
— Nu. Mi-a spus doar că nu mai avea nevoie de marfă. Și am presupus că
s-a mutat sau ceva.
Acea informație nu se potrivea niciunuia dintre suspecții lui. Connor și
Topaz se mutaseră cu șapte ani în urmă, iar Coralie îi urmase la scurt timp
după.
— Și nu deții nicio altă informație despre acest cumpărător? întrebă
Jonah. Nu l-ai văzut niciodată?
Stavely clătină din cap.
VP - 236
— Nu eram atât de curios încât să compromit tot aranjamentul,
rămânând acolo pentru a-l vedea.
— Mai ai numărul lui de telefon?
Stavely clătină din cap.
— Nu-mi trimitea decât mesaje, pe care le ștergeam. Se lăsă un moment
de tăcere, timp în care Stavely deveni și mai agitat. Asta-i tot ce știu. Pot
pleca acum? zise el, în cele din urmă.
— Desigur, răspunse Jonah și se ridică pentru a-l conduce pe Stavely,
urmărindu-i gânditor mișcările ușor sacadate.
— Era la fel de agitat și ieri când ai vorbit cu el? îl întrebă pe O’Malley.
— Nu, răspunse el. Părea îngrijorat, dar era calm. Ați văzut în notițele
mele că am specificat faptul că a apelat pe cineva după ce am plecat?
— Și crezi că acel telefon a determinat această schimbare?
— Este posibil, zise O’Malley. Sau poate că îi este doar îngrozitor de frică
de secțiile de poliție.
— Vreau să aflu dacă vreunul dintre suspecții noștri are sau a avut vreo
legătură cu acel loc, spuse Jonah. Este posibil să fi fost îndemnat să vină aici.
În orice caz, suspectez că ne ascunde anumite lucruri, precum motivul
pentru care este de părere că toate aceste lucruri au legătură între ele. Poate
că cumpărătorul i-a spus ceva care ar sugera faptul că agresase o fată tânără
sau poate că știe cine este cumpărătorul.
— Voi cerceta problema mai în amănunt.
Jonah zâmbi auzind acea replică tipic irlandeză.
— Mersi!

Hanson se întoarse la biroul ei cu zece minute înainte de ora la care-i
sugerase Zofiei Wierzbowski o conversație pe Skype și observă imediat că
primise un mesaj.
Zofia era încântată de sugestia ei și îi furnizase ID-ul ei de Skype. Hanson
își deschise aplicația Skype de pe telefon și o adăugă pe Zofia la contacte.
Apoi plecă în căutarea unei săli de ședințe libere în care să aibă acces la
WiFi.
Îi luă mult mai mult decât se așteptase. Pentru o secție de poliție modernă
cum era Secția de Poliție din Centrul Southampton, semnalul WiFi era
frustrant de slab. În cele din urmă, o sună pe Zofia cu trei minute întârziere,
dar pe ea nu păru s-o deranjeze.
— Mulțumesc că ai acceptat să vorbești cu mine, spuse Hanson, vorbind
în dreptul telefonului pe care-l așezase pe masa din sala de ședințe.
Deocamdată nu voi înregistra această conversație, dar, dacă va fi nevoie, ai
accepta să fii înregistrată?
VP - 237
— Da, răspunse Zofia cu accentul ei puternic. Este în regulă.
— În primul rând, trebuie să te întreb despre acea petrecere, spuse
Hanson, mirându-se de ce era atât de emoționată. Poate că spera și ea, la fel
ca Inspectorul Șef, ca el să nu fi făcut nimic rău. Poți să-mi spui cum ai ajuns
la acea petrecere?
— Sigur că da. Am mers la petrecere cu Aurora, zise ea. Apoi îi spuse lui
Hanson, într-o limbă destul de stâlcită, aceeași poveste pe care i-o spusese și
Jonah. N-ar fi trebuit să beau, adăugă ea. Nu era bine. Mi s-a făcut rău și el,
Jonah Sheens, a trebuit să aibă grijă de mine. M-a dus într-o cameră să dorm.
Hanson inspiră adânc.
— Poți să-mi spui dacă s-a întâmplat ceva între voi în acea noapte?
— Între mine și Jonah? întrebă ea și apoi făcu o pauză. Eu., nu am mai
spus nimănui asta până acum, deși ar fi trebuit… În acea noapte am fost
agresată.

Când Jonah și Lightman intrară în camera de interogatoriu, Daniel
Benham părea îngândurat. În schimb, avocatul lui părea glaciar.
— Vă mulțumim pentru că ați acceptat să vorbiți din nou cu noi, începu
Jonah.
— Nicio problemă, spuse Benham.
— Trebuie să vă întreb mai multe lucruri, dar voi încerca să nu mă
lungesc prea mult.
Având în vedere că nici Benham, nici avocatul nu reacționară, Jonah
continuă.
— În primul rând, dat fiind faptul că l-am identificat și am vorbit cu
furnizorul de droguri care v-a vândut dextroamfetamina, trebuie să vă
întreb dacă i-ați arătat sau dacă ați menționat de față cu el locul în care erau
ascunse drogurile?
— Exclus, zise Benham, pe un ton jos, dar intens. Este adevărat că am vrut
să-l ajut, dar nu aș fi avut niciodată încredere în el. Nu-i spui niciodată
furnizorului de droguri unde ascunzi marfa, pentru că altfel o va fura chiar
de sub nasul tău. Nu este ca și când l-ai putea da pe mâna poliției dacă fură
marfa și ți-ai pune viața în pericol dacă l-ai amenința.
— Și nu v-a întrebat ce aveați de gând să faceți cu drogurile? insistă
Jonah.
— Nu m-a întrebat și oricum nu i-aș fi spus, zise Daniel pe un ton ferm.
— În regulă. Revenind la subiectul tranzacțiilor ulterioare, furnizorul
susține că a continuat să vândă droguri unuia dintre voi. Momentan,
investigăm acest lucru, dar dacă este cumva vorba despre dumneavoastră,
ar fi indicat să ne spuneți acum.
VP - 238
— Nu sunt sigur dacă acest lucru este relevant, spuse avocatul.
Benham scoase un hohot de râs.
— Nu am mai avut absolut nicio legătură cu Matt Stavely după acea
tranzacție. În primul rând, după dispariția Aurorei nu am vrut să mai am
nimic de a face cu el sau cu drogurile. În al doilea rând, pentru numele lui
Dumnezeu, am devenit politician și, în plus, Mary m-ar fi omorât dacă
făceam așa ceva.
— Poate că acesta este și motivul pentru care ați făcut-o pe ascuns, zise
Jonah.
Benham clătină din cap.
— Riscul era mult prea mare și ideea în sine îmi părea… revoltătoare
după cele întâmplate în acea vară.
— În regulă, spuse Jonah, dând din cap. Ar mai fi câteva aspecte de
clarificat în legătură cu moartea lui Aleksy Nowak.
Benham îl privi ușor uimit.
— Aleksy? Dar el nici nu a cunoscut-o pe Aurora.
— Așa este, aprobă Jonah. Dar v-a cunoscut pe voi și există posibilitatea
să fi aflat mai multe decât ar fi trebuit.
Benham îl privi sceptic.
— Ce ar fi putut să afle? S-a cuplat cu Jojo la… douăzeci de ani după
dispariția Aurorei.
— Având în vedere că 30 de ani mai târziu încă investigăm moartea
Aurorei și încă mai descoperim informații noi, nu mi se pare deloc absurd
faptul că Aleksy ar fi putut descoperi ceva.
Avocatul îi șopti ceva clientului său, după care Benham ridică din umeri.
— În regulă. Continuați.
— Dacă puteți, aș vrea să vă gândiți la săptămânile care au precedat
morții lui Aleksy.
Expresia lui Benham era pe jumătate îngrijorată, pe jumătate exasperată.
— Nu este tocmai ușor.
— Știu, zise Jonah, alegând să-l liniștească. Dar poate că au existat
anumite lucruri care să vă atragă atenția. De exemplu, vă amintiți să se fi
certat cu cineva?
— Aleksy? întrebă Benham și clătină din cap. El nu se certa de fel. Era
prea… nu știu. Ridicol, poate. Vreau să zic că uneori putea deveni enervant
cu toate glumele și tachinările lui… dar nu te puteai certa cu el.
— Nu s-a certat cu nimeni? insistă Jonah. Nici cu Jojo?
— Nu, vorbesc serios, spuse Benham, clătinând din cap. Ăia doi erau…
erau genul acela de cuplu enervant de compatibil. Sunt sigur că știți la ce mă
refer. În timp ce tu te cerți cu soția din orice prostie, ei glumesc și se
VP - 239
giugiulesc într-un colț atunci când au impresia că nu-i vede nimeni.
Pentru o clipă, expresia lui Benham se schimbă.
— Eu… de fapt, a fost ceva… Dumnezeule, uitasem complet despre asta. A
avut loc un fel de ceartă. Cred că… cred că am presupus că era din cauza
alcoolului și nu i-am dat prea multă importanță.
— Vă rog să-mi spuneți ce vă amintiți, chiar dacă pare lipsit de
importanță.
— Ei bine – Benham își drese glasul – după ce eu și Mary am avut copii, n-
am mai organizat prea multe petreceri, drept urmare, am început să ținem
petreceri acasă la Brett. În seara aceea, țineam una dintre petrecerile
noastre obișnuite, nimic special. Dar la un moment dat, s-a iscat… ceva. Un
fel de ceartă. Am impresia că Brett se dădea la Jojo și lui Aleksy nu i-a picat
prea bine.
— Ai văzut asta cu ochii tăi? întrebă Jonah.
— Da, răspunse Benham, făcând o grimasă. O făcea adesea. Cred că era
atras de corpul ei atletic și de forța ei. În plus, Jojo este o tipă foarte
amuzantă. Cred că Brett simțea că Jojo avea tot ce-i lipsea Annei. Nu că n-ar
iubi-o pe Anna, pentru că este evident că o iubește și nu cred că ar înșela-o
vreodată.
— Deci lui Brett îi plăcea să flirteze, spuse Jonah, încet. Și Jojo îi
răspundea la avansuri?
— Nu, zise Benham, clătinând din cap. Probabil că Jojo era flatată de
atenția primită, dar avea limite și, dacă i se părea că el le încalcă, se
îndepărta de el.
Jonah dădu din cap, întrebându-se dacă Jojo păstra acele limite și în
privat sau erau doar de fațadă, pentru a ascunde o aventură.
— Uitați, nu știu dacă despre asta s-au certat, spuse Benham repede. Ar
trebui să-i întrebați pe ei.
— Vă amintiți când s-a întâmplat asta? întrebă Jonah.
— Ah… nu știu exact. Vreau să zic… s-a întâmplat după ce s-a căsătorit
Topaz cu Connor. Deci… trebuie să se fi întâmplat… acum nouă ani. Sau
poate mai recent. Deși, Aleksy este mort de cât… opt ani?
— Deci nu știți decât că s-a întâmplat cu un an înainte de moartea lui
Aleksy, rezumă Jonah.
— Cam așa… Oricum, nu cred că a fost o ceartă serioasă.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care Lightman interveni.
— Ce ne puteți spune despre Aleksy? Părea interesat de vreo altă
persoană?
Benham clătină din cap.
— Nu, chiar deloc. Le tachina uneori pe Coralie, Topaz, Mary și Anna, dar
VP - 240
făcea la fel și cu noi, băieții.
— Nu s-a întâlnit niciodată în particular cu vreuna dintre ele?
— Din câte știu eu, nu.
— În regulă. Vă mulțumim!
Jonah părăsi încăperea, gândindu-se în continuare la acea ceartă dintre
Aleksy, Brett și Jojo. Poate că ar fi fost cazul să discute și cu partenerii de
viață ai suspecților săi.
În opinia lui, acest lucru trebuia inclus în orice investigație. Dacă discutai
cu persoanele implicate doar în mod individual, era ca și cum îi investigai în
vid. Existau mult mai multe aspecte de descoperit despre cei șase membri ai
grupului, decât cele întâmplate în acea noapte în pădure și declarațiile lor.
Jonah voia să afle tot despre ei. Indiferent ce serie complexă de evenimente
dusese la moartea Aurorei, totul se baza pe cei șase adolescenți care se
adunaseră acolo, posibil pe prezența profesorului lor acolo și pe bagajul
emoțional al fiecăruia dintre ei.
Jonah se uită la ceas și, văzând că era trecut de ora 17, realiză că uitase iar
să ia prânzul. Se uită spre birou, dar nu găsi nimic de mâncare.
Ieși iar din birou și îi văzu pe cei trei membri ai echipei sale aflați la
birourile lor. Evită să o privească pe Hanson în ochi, deși simțea că ea-l
urmărește.
— În regulă. Merg să discut cu Anna Parker și, posibil, și cu Mary Benham
după aceea. Ben, tu vii cu mine. Domnall, aș vrea să-l eliberezi pe Stavely și
apoi să continui să analizezi evidențele telefonice. Hanson, aș vrea ca tu să-l
urmărești pe Stavely, în caz că merge să se întâlnească cu cineva. Și, te rog, ai
grijă, adăugă el, gândindu-se din nou la incendiu și la sentimentul că este
urmărit. Indiferent cât de îngrijorat era cu privire la viitorul său, simțea în
continuare acea amenințare. Mai ia un ofițer cu tine.
— În regulă, spuse Hanson. Și ați putea… să-mi acordați două minute
înainte de a pleca?
— Desigur, zise Jonah, încercând să pară cât mai calm.
O conduse pe Hanson în biroul lui și se sprijini de birou în loc să se așeze
pe scaun. Se simțea de parcă ar fi așteptat un verdict.
— Am discutat cu Zofia și mă gândeam că ați vrea să știți ce a spus, zise
ea.
— Aș vrea, spuse Jonah, deși nu era convins că era adevărat.
— Nu s-a întâmplat nimic între voi, zise Hanson, cu o voce ușor
sugrumată. Zofia susține că a încercat să vă convingă să faceți sex, că tot
încerca să se dezbrace, dar că dumneavoastră ați oprit-o. Până la urmă, ați
băgat-o în pat și ați plecat.
— Dumnezeule! exclamă Jonah.
VP - 241
Dintr-odată simți cum îl părăsesc puterile și deveni conștient de
broboanele de transpirație de pe față. Era bine. Totul era bine.
Hanson stătea în continuare rigidă în fața lui și nu părea să-i
împărtășească ușurarea.
— Dar asta nu este tot, continuă ea, cu o urmă de cenzură în voce. Este
posibil să nu aibă nicio legătură cu ancheta noastră, dar cineva a agresat-o
pe Zofia în acea noapte. S-a trezit pe burtă cu cineva peste ea, dar nu i-a
văzut fața. Hanson își întoarse privirea și își încrucișă brațele. Părea la fel de
jenată pe cât se simțea el. Am întrebat-o dacă este sigură că nu ați fost
dumneavoastră și a spus clar că da. Susține că își amintește totul, în cel mai
mic detaliu. Spune că atacatorul purta o cămașă cu mânecă lungă, în timp ce
dumneavoastră erați îmbrăcat în tricou cu mânecă scurtă, își amintește clar
acest lucru, pentru că încercase să curețe sângele de pe tricoul
dumneavoastră ceva mai devreme. De asemenea, spune că atacatorul i-a
șuierat la ureche că, dacă încerca să se miște, avea s-o omoare. După ce a
terminat, a părăsit încăperea și ea nu a avut curajul să-și ridice privirea
pentru o vreme.
Ușurarea pe care o simțise Jonah inițial se transformase într-o senzație
rece, asemenea celei pe care o simțise când aflase că Aurora fusese violată.
— A depus plângere la poliție?
Hanson clătină din cap.
— Mama ei nu credea că cele întâmplate fuseseră împotriva voinței fiicei
ei, așa că a trimis-o înapoi în Polonia.
— La dracu’! Deci întrebarea cea mare este ce facem acum? Ne apucăm să
investigăm și un caz de viol vechi de 30 de ani? întrebă Jonah.
— Voi lăsa asta la latitudinea dumneavoastră, răspunse Hanson.
Jonah își dădea seama că Hanson era în continuare furioasă. Nu putea
trece peste faptul că el ar fi putut fi vinovatul. Iar el îi înțelegea furia mult
prea bine.
— Mă bucur că ai vorbit cu ea.
— Să sperăm că nu voi mai fi pusă niciodată într-o astfel de postură, zise
ea pe un ton acid.
În timp ce se pregătea să iasă din birou, Jonah îi spuse încet:
— Îți mulțumesc, Juliette.
— Pentru ce?
— Pentru că ai decis să afli adevărul înainte de a depune plângere
împotriva mea, spuse el. Și pentru că ai aflat adevărul.
Hanson dădu din cap, deși simțea în continuare furia clocotindu-i în vene.
Jonah spera ca, în timp, acea furie să dispară. În ciuda temerilor sale, îi era
clar că ea reprezenta un atu pentru echipa sa. Și, în ciuda relației ciudate pe
VP - 242
care aveau s-o aibă de atunci înainte, spera ca ea să rămână.

VP - 243
36

Sună pe numărul de serviciu al lui Brett, în timp ce se îndrepta spre casa


lui și, așa cum sperase că se va întâmpla, îi răspunse Anna.
— Vă deranjează dacă venim să vă punem câteva întrebări? întrebă
Jonah, ca și când nu s-ar fi aflat deja pe drum. Având în vedere că îi
cunoașteți destul de bine pe membrii grupului, ne gândeam că ne-ați putea
ajuta.
— Ah, spuse ea, părând nesigură. Da, cred că este în regulă. V-ar deranja
dacă… Trebuie să fie și Brett prezent? Este plecat cu bicicleta momentan.
— Nu, este în regulă, zise Jonah, considerându-se norocos. Era mult mai
ușor să poarte o conversație onestă, dacă Brett nu era prezent. Poate că o să
avem ocazia să vorbim și cu el înainte de plecare, dar nu este o necesitate.
Ne-a furnizat deja multe informații utile.
— Prea bine, spuse Anna, evident încântată de acel lucru.
Jonah sună și acasă la Daniel Benham, dar de această dată nu avu noroc. Îi
răspunse Polly, care îl anunță că părinții ei erau plecați. Probabil că Daniel
nici nu ajunsese încă de la secție, dar Jonah decise să nu menționeze acel
lucru.
— Voi încerca să iau legătura cu ei mai târziu, spuse Jonah pe un ton
relaxat. Nu este nimic urgent.
Traficul era lejer și asfaltul se uscase. Odată ce ieșiră de pe centură,
drumul spre casa lui Brett era chiar plăcut. Cu toate acestea, mintea lui
Jonah se lupta neîncetat să pună lucrurile cap la cap. Cel puțin Lightman îl
cunoștea suficient de bine încât să-l lase să proceseze în liniște.
Odată ajunși, Anna îi trată ca pe niște musafiri, la fel cum o făcuse și
prima dată. Căldura ei și mișcările grijulii pe care le făcea în timp ce
pregătea cafeaua și ceaiul și punea trufe făcute în casă pe un platou erau
ciudat de liniștitoare.
— Ce preferați? Frișcă sau lapte? îl întrebă pe Lightman, care ceruse
cafea. Atâta doar că frișca va fi rece, pentru că nu mă pricep să fac spumă.
— Oricare merge mai ușor, răspunse Lightman, așa că Anna încălzi niște
lapte și îl turnă peste espresso.
— Haideți în sufragerie, zise ea, punând totul pe o tavă. Blatul din
bucătărie nu este tocmai comod.
Nimic din casa aceea elegantă nu-i părea confortabil lui Jonah, dar fu
plăcut surprins să descopere canapeaua moale din sufragerie.

VP - 244
— Sunteți o gazdă minunată, spuse Jonah, călduros. Din câte am auzit,
dumneavoastră și soțul dumneavoastră organizați multe dintre întâlnirile
grupului aici.
— Majoritatea, zise ea, zâmbind ușor jenată. Nu sunt chiar așa de grozavă.
Brett este adevăratul expert. Este un bucătar nemaipomenit și îi place ca
totul să iasă perfect.
Jonah rânji.
— Să înțeleg că dumneavoastră nu sunteți la fel de perfecționistă? Poate
mai degrabă genul creativ?
— Cam așa ceva, răspunse ea, râzând. Dacă vreți să o spuneți într-un mod
frumos, da. Eu sunt cu mult mai stângace.
Nu părea să se devalorizeze în mod intenționat, dar părea genul de
femeie care era aspră cu ea însăși.
— Ei bine, astăzi v-ați descurcat de minune, spuse Jonah, luând o trufă și
devorând-o. I-ar fi prins bine ceva mai consistent, dar trebuia să recunoască
că trufele erau incredibile. Aș putea să vă întreb despre una dintre
petrecerile dumneavoastră? continuă el. Ni s-au adus la cunoștință niște
informații legate de o petrecere care a avut loc cu ceva timp în urmă.
— Ah, zise Anna. Da, dacă pot… dacă pot să vă ajut.
— A trecut mult timp de atunci, o avertiză Jonah. Înjur de opt ani, pe
vremea când Aleksy încă trăia. Făcu o pauză și, când o văzu pe Anna dând
din cap, continuă. A avut loc o ceartă, ceea ce aparent nu se prea întâmplă în
acest grup. Din câte știu, au fost implicați Aleksy, Brett și Jojo. Ni s-a spus că
dumneavoastră ați intervenit pentru a-i liniști.
— Ah, spuse Anna, părând să nu se simtă prea confortabil. Da.
— Deci vă amintiți cearta?
— Da. Dar nu a fost nimic serios.
— Sunt convins, zise Jonah, cu grijă, dar de-a lungul carierei mele, am
descoperit că lucrurile mici pot indica adesea niște lucruri mai mari și
uneori le pot ascunde.
— Ei bine… da, presupun că aveți dreptate, spuse Anna, cu o privire ușor
neliniștită. Dar nu cred că a avut vreo legătură cu Aurora… Anna făcu o
pauză. Dacă era vorba despre ceva… altceva, care era relativ greșit, asta le-ar
putea crea probleme?
Jonah își lăsă ceașca jos și spuse pe un ton ferm:
— Nu suntem interesați să investigăm pe nimeni cu privire la alte
infracțiuni care nu au legătură cu moartea Aurorei. Nu acesta este scopul
nostru. Și dacă există vreun mic delict pe care putem să-l excludem din
această anchetă, ar fi indicat să aflăm acum despre ce este vorba.
Anna dădu ușor din cap.
VP - 245
— În regulă. Ei bine… Aleksy se hotărâse să-și bage nasul unde nu-i fierbe
oala și cred că eu sunt de vină pentru asta. Îi povestisem că Brett nu mă lăsa
niciodată să intru în biroul lui. Nici nu știu de ce i-am spus asta. Cred că
glumeam pe seama lui, pentru că Brett urăște dezordinea și suferă puțin de
tulburare obsesiv-compulsivă. Anna schiță un zâmbet. De fapt, este chiar
adorabil și eu am învățat să trăiesc cu asta. Cu toate acestea, n-ar fi trebuit
să-i povestesc lui Aleksy despre biroul lui Brett. A fost o greșeală din partea
mea. El a decis că Brett sigur avea ceva de ascuns, drept urmare, după ce s-a
amețit puțin, a mers la toaletă și a decis să arunce o privire și în birou.
Jonah o urmărea, intrigat.
— Și când i-am găsit, se certau. Am bănuit despre ce era vorba, pentru că
se aflau în biroul lui Brett și știam că afacerea lui nu mergea prea bine în
acea perioadă. Anna oftă. Brett mi-a explicat totul ulterior. Se simțea foarte
umilit și cred că din cauza asta s-a și enervat atât de tare pe Aleksy. Depunea
rapoarte false. Nu multe, dar… nu declara anumite venituri pentru a evita
impozitele.
— Și Aleksy era furios pe el?
— Da, zise Anna. Dar cred că am reușit să-i calmez. Le-am reamintit faptul
că nimic nu era mai important decât prietenia lor și le-am reamintit și că
erau amândoi beți.
— S-a mai întâmplat ceva după? întrebă Lightman, intervenind pentru
prima dată în discuție.
— Nu. Ei bine, după ce am discutat cu Brett, i-am trimis un mesaj lui
Aleksy, în care îmi ceream scuze. I-am spus că știam tot și că, deși nu era
tocmai în regulă, puteam accepta asta și că, oricum, nu credeam că Brett va
mai continua. Și l-am rugat să nu spună nimănui.
— Și el ce a spus? întrebă Jonah.
— A zis că este decizia mea, spuse Anna și dădu din cap. Dar că își face
griji pentru mine și că, dacă ar fi în locul meu, el nu ar accepta să fie implicat
în așa ceva.
— Se referea la faptul că dumneavoastră sunteți foarte implicată în
afacerea lui Brett, nu? Deci a decis să renunțe spre binele dumneavoastră?
întrebă Jonah.
— Da, așa cred, răspunse Anna, înroșindu-se. Sunt conștientă că asta
înseamnă că uneltesc pentru a ascunde un delict, dar sunt convinsă că nu a
făcut-o niciodată la scară mare. În plus, afacerea merge bine acum, deci nu a
mai fost nevoie de înșelăciuni.
— Vă mulțumesc, spuse Jonah. Știu că este un subiect dificil.
— Este în regulă, zise Anna. Credeți… credeți că va fi nevoie să investigați
acest delict?
VP - 246
— Nu cred, răspunse Jonah. Pare a fi destul de clar ce s-a întâmplat și nu
pare a avea nicio legătură cu Aurora.
Dar adevărul era că nu putea spune cu certitudine. Cu toate acestea, simți
nevoia să o liniștească.
— Bine, spuse ea, ușurată. Mă bucur să aud asta.
Pe holul principal se auziră niște zgomote și Anna deveni brusc tăcută și
ușor tensionată.
— M-am întors! strigă Brett din hol.
— Suntem în sufragerie, strigă Anna. A venit poliția pentru o scurtă
conversație.
Se auziră niște pași apăsați și Brett apăru în cadrul ușii, îmbrăcat în
pantaloni și bluză de ciclism și purtând mănuși fără degete. Avea părul
transpirat și pete de transpirație pe bluză.
Pentru o clipă, văzându-i pe Jonah și Lightman acolo, Brett păru extrem
de furios, dar apoi se strădui să zâmbească, fapt care-l amuză pe Jonah. Era
ceva tipic pentru o persoană de clasă mijlocie care fusese învățată să se
poarte politicos și respectuos cu poliția. Era genul de comportament care lui
Jojo nu-i ieșea niciodată, iar Topaz alegea pur și simplu să-l ignore.
— Sunt puțin… mirositor, zise Brett, apropiindu-se de ei. Vocea și
mișcările lui erau ușor iritate. Scuze.
— Este în regulă, spuse Jonah. Noi suntem cei care deranjăm. Cu
siguranță nimeni nu-și dorește ca după o ieșire cu bicicleta să găsească niște
nenorociți de polițiști în casă.
Tonul prietenos al lui Jonah păru să-l liniștească pe Brett. Pe de o parte,
Jonah încerca să nu-i creeze probleme Annei. Din câte își dăduse seama,
Brett putea fi destul de critic la adresa ei când își dorea, iar Anna nu părea
genul care să-i țină piept.
Acea dinamică era extrem de interesantă. Jonah intervievase mulți
infractori care erau oarecum abuzivi cu partenerii lor. Mulți dintre ei,
asemenea lui Brett, erau dominatori și aspri cu partenerii lor, atunci când
aceștia nu se ridicau la standardele lor. Cu toate acestea, faptul că era un
tiran în casă, nu-l făcea pe Brett un criminal, la fel cum nici Connor nu putea
fi considerat un criminal doar pentru că era un băiat cu probleme și avea un
comportament vulcanic.
— Ah, aș putea să vă pun o întrebare scurtă, îi spuse Jonah lui Brett, în
timp ce se îndreptau spre ușă.
— Desigur.
— Într-unul dintre interviurile dumneavoastră originale ați declarat că
ați intrat în râu pentru a o căuta pe Aurora, dar poliția v-a întrebat de ce
aveați pantalonii uscați.
VP - 247
— Dumnezeule, da, zise Brett, ducându-și o mână la frunte. Îmi amintesc.
A fost… Vomitasem pe pantaloni. Eram mahmur și alergam de colo-colo,
căutând-o pe Aurora. Și era un animal mort pe lângă care trebuia să trecem
ca să ajungem la copac. Și când am… când am ascuns drogurile, bănuiesc că
v-a povestit Jojo, puțea atât de tare și eu eram atât de mahmur, încât am
vomitat. Și pentru că nu voiam să par beat, mi-am schimbat pantalonii. Apoi,
când am fost întrebat despre asta…
Jonah îi zâmbi.
— Ați spus că v-ați dat jos pantalonii? înțeleg. Vă mulțumesc, domnule
Parker.
Părăsiră casa și Jonah își notă în minte tot ce le spusese Anna. Cearta
fusese legată de fraudă. Dar afacerea fusese inițiată câțiva ani după moartea
Aurorei și Jonah nu putea face nicio conexiune între evaziunea fiscală și
uciderea ei.
În timp ce se îndepărtau de casa lui Brett, lui Jonah îi sună telefonul.
Vocea lui O’Malley răsună în toată mașina.
— Am vorbit cu Coralie Ribbans la telefon și zicea că are ceva important
să ne spună. Se poate prezenta la secție la 17:30.
— În regulă. Anunț-o că poate veni.
— Și, în altă ordine de idei, am găsit o conexiune cu privire la locația din
Waterlooville, unde făcea Matt Stavely livrările. Andrew Mackenzie a
organizat acolo întâlniri de cercetași în fiecare joi seara, timp de mai mulți
ani. Verific acum datele.
— Bingo, spuse Jonah, rânjind. Bravo, Domnall!
— Îi puteți mulțumi prietenului nostru, Google. Ei bine, mie și lui Google.
Dacă ne faceți amândurora cinste cu o bere, suntem chit.
Jonah închise telefonul, încercând să proceseze noile informații. Deci
exista posibilitatea ca Mackenzie să aibă antecedente de viol. Apoi se întrebă
dacă se înșela în privința lui Aleksy. Oare să fi fost primul incendiu un
simplu act de vandalism? Oare să fi fost moartea lui un simplu accident?
Jonah era cuprins din nou de acel sentiment de confuzie și ceață. Iar
faptul că era leșinat de foame nu-l ajuta deloc.
— Poți să deschizi, te rog, chestia cu morcov și humus? îl rugă pe
Lightman. Și scotocește prin spate să vezi dacă mai am ceva de mâncare pe
acolo, până nu omor și mănânc pe cineva de foame.
Odată reîntorși la secție, Jonah se duse țintă la biroul lui O’Malley și își
trase un scaun lângă el.
— Deci, în legătură cu evidențele telefonice și telefonul lui Aleksy Nowak.
Ce ai descoperit până acum?
— Mai multe lucruri, răspunse O’Malley. Mesaje schimbate de Aleksy și
VP - 248
Jojo.
— Grozav, spuse Jonah. Poți să mi le arăți pe cele din ziua morții?
O’Malley deschise conversația din data de 14, dintre Jojo și iubitul ei.
Atâta doar că nu era tocmai o conversație, doar un mesaj trimis de Aleksy la
ora 11:00, în care îi spunea că trebuiau să poarte o discuție când avea să
ajungă acasă, urmat de răspunsul plin de teamă și furie al lui Jojo.
Ulterior, Jojo îi mai trimisese încă opt mesaje, cerându-i să răspundă la
nenorocitul de telefon și îl apelase de doisprezece ori.
Jonah se simțea puțin ciudat citind mesajele. Jojo semăna tot mai mult cu
o persoană care o luase razna. Oare să fi fost de ajuns pentru a o determina
pe Jojo să meargă în căutarea lui? Oare faptul că el avea s-o respingă sau că
ea credea că avea să fie respinsă fusese de ajuns ca Jojo să-și dorească să-l
omoare?
Dar, după cum arăta istoricul apelurilor, ea continuase să-l sune și după
ce el murise deja.
— Poți deschide, te rog, și alte mesaje trimise de Jojo lui Aleksy? Aș vrea
să le compar cu mesajul primit de Aleksy de la persoana aceea necunoscută,
care știa unde avea să meargă el la cățărat.
O’Malley dădu din cap.
— Având în vedere că are același număr de telefon de șaptesprezece ani,
este simplu.
Deci Jojo le spusese adevărul în acea privință. O’Malley derulă mesajele
până la începutul lunii respective și deschise un mesaj trimis de Jojo pe 2
iulie. În timp ce citea, Jonah se simțea ca un fel de voyeur.
Hei, sexy! Ai avut parte de o zi bună de cățărat? La ce oră te întorci? Ți-a
mai rămas niște energie și pentru mine…? Mi-e dor de tine. XXX
Jonah dădu din cap.
— Mai deschide câteva.
O’Malley se conformă și deschise un alt mesaj trimis câteva zile mai
târziu.
Acum s-a decis că nu-i place conceptul și vrea să scot de tot patul de flori
cu specific alpin. Se gândește să planteze ciulini și crucea-pământului și
plante cu frunze… Dacă ai timp să iei niște vin în drum spre casă, ți-aș fi
recunoscătoare, pentru că voi avea nevoie de MULT vin. Te iubesc, chiar
dacă sunt sălbatică momentan. XXX
Sergentul deschise cel mai recent mesaj, care data din luna septembrie.
Pentru o clipă, Jonah se întrebă ce motiv ar fi avut Jojo să-i trimită mesaj lui
Aleksy la două luni după moartea lui, dar apoi citi mesajul și înțelese.
Hei, sexy! Am ajuns la Font și am reușit în cele din urmă să fac urcușul
acela cu nivel de dificultate 7a! Mi-ar fi prins bine să fii aici să mă sfătuiești,
VP - 249
dar, până la urmă, m-am descurcat. Mi-ai lipsit extrem de mult azi. Mi-aș fi
dorit să fii acolo, să sărbătorești cu mine. De fapt, mi-aș fi dorit să fii acolo
doar ca să te iau în brațe, să te sărut și să te țin strâns. Nu a trecut o zi fără
să-mi doresc acest lucru. Nu știu dacă ți-am spus, dar într-o noapte am visat
că te-am găsit zăcând acolo, te-am sărutat și tu ai înviat. Este pentru prima
dată în viața mea când mi-aș dori ca basmele să devină realitate. Mi-e dor de
tine. Te iubesc. Te iubesc. XXX
— Biata fată, spuse O’Malley.

VP - 250
37

Până să se însereze, Hanson ajunsese să se simtă ca o ratată. Îl urmărise


pe Stavely până acasă, la apartamentul lui. El nu se abătuse de la drum, nu
făcuse nicio oprire și nici nu ieșise din casă.
Dat fiind faptul că era obosită și distrasă, nu se conformase cerințelor
șefului ei și nu luase un ofițer cu ea, ceea ce nu fusese neapărat un lucru rău,
având în vedere că, la un moment dat, îi sună telefonul și făcu greșeala de a
citi mesajul de la Damian.
Ai dormit bine? Avea pat confortabil?
Hanson inspiră adânc înainte de a răspunde.
Nu am prea dormit. După cum ți-am spus, aveam mult de muncă. Nu am
fost cu nimeni.
Își simți iar inima bătându-i puternic în piept. Nici nu porni motorul,
pentru că era conștientă că avea să primească un nou mesaj, în orice
moment. Și, după cum se aștepta, telefonul vibră iarăși.
Hahaha! Mă crezi prost? Nu te-ai întors acasă. Am stat acolo și te-am
așteptat pentru a încerca să îndrept lucrurile și, în acest timp, tu ți-o trăgeai
cu un alt tip. Ești o curvă patetică.
Dintr-odată, Hanson se simți sleită de puteri. Stătu cu capul sprijinit pe
volan o vreme îndelungată.
Era conștientă de faptul că trebuia să se miște de acolo și să muncească.
Trebuia să se concentreze pe ceva și să uite de el. În plus, trebuia să
reușească, pentru a-și dovedi ei înseși că poate, în ciuda faptului că se simțea
de parcă ar fi fost pe o altă planetă, departe de blocurile în paragină din fața
ei, departe de anchetă și de mașina în care se afla.

Jonah mai descoperi ceva interesant în evidențele telefonice, și anume
faptul că Daniel Benham îl sunase pe Brett Parker în dimineața zilei
precedente și Coralie îl sunase pe Brett de mai multe ori de când ajunsese în
Southampton. În plus, cu o seară înainte, Daniel îi trimisese un mesaj lui
Coralie, dar ea nu-i răspunsese. În rest, nu mai existau prea multe mesaje,
ceea ce nu era tocmai surprinzător. Dacă Jonah ar fi fost investigat pentru
crimă, nici el n-ar fi trimis mesaje scrise, chiar dacă poliția nu avea acces la
conținutul lor efectiv.
Apoi mai existase o serie de convorbiri, cu o seară înainte, între Jojo și
Brett și Brett și Coralie.

VP - 251
— Stabileau să se întâlnească acasă la Brett, zise Jonah și dădu din cap. Se
gândi din nou la Coralie. Dintr-un anume motiv, ea era persoana cea mai
ușor de uitat din tot grupul. Ea nu părea a fi un personaj central. Toată
lumea o considera umbra lui Topaz și nu un membru important al acelui
grup de prieteni. Și, în mare parte, ceilalți păreau s-o displacă chiar mai mult
decât Topaz.
Coralie nu părea genul inteligent sau dominant. Cariera ei nu fusese
academică sau impresionantă. Cu toate acestea, Jonah nu putea ignora
posibilitatea ca ea să fie mai deșteaptă decât pare sau ca ea să fi fost
convinsă de unul dintre membrii grupului să ascundă ceva.
Jonah se apucă să citească notițele făcute de O’Malley pe baza
informațiilor existente în sistem cu privire la Coralie. Din păcate, nu
descoperise nimic interesant, exceptând relația dintre Coralie și tatăl ei, care
părea a fi puțin prea apropiată. În mare parte, viața ei fusese modelată de el.
Datorită lui intrase la universitate și tot datorită lui obținuse și toate joburile
din cariera ei. În plus, își petrecuse și continua să-și petreacă foarte mult
timp cu el, lucru dovedit prin postările ei de pe mijloacele de socializare.
În mod straniu, deși îi plăcea să se eticheteze în diverse locații cu
numeroși prieteni, nu făcea prea multe referiri la grupul de prieteni din
școală. Jonah cugetă asupra acelui lucru, asupra rolului ei de om din afara
grupului și își dădu seama că asta o făcea probabil cea mai onestă persoană
din grup, deși era de așteptat ca ceilalți să-i ascundă anumite lucruri.
Lightman își făcu apariția la ora 17:50, după ce terminase de intervievat o
femeie care susținea că ar fi fost agresată de Mackenzie.
— Sunt aproape sigur că nu este vorba despre băiatul nostru, zise el.
Această femeie a fost cu siguranță agresată de un infractor care seamănă cu
Mackenzie dar, având în vedere locația, în care, din câte știm noi, Mackenzie
nu a fost niciodată, este foarte probabil să fie vorba despre altcineva. Aș vrea
să transfer cazul echipei Inspectorului Șef Matthew, pentru a-l ancheta mai
în amănunt.
Jonah dădu din cap, gândindu-se din nou la Zofia și la cazul ei de
agresiune sexuală care nu fusese raportat poliției timp de 30 de ani. Trebuia
să ia o decizie în acest sens.
În cele din urmă apăru și Coralie. Era îmbrăcată în echipament de sport și
Jonah oftă. Din punctul lui de vedere, a întârzia la un interviu cu poliția
pentru că erai la sală, nu era o scuză pertinentă.
Jonah îi privi încălțămintea de alergat roz cu gri, care se asorta cu bluza
roz și colanții gri. Peste bluză, mai avea și un hanorac subțire, albastru-gri,
iar părul blond era prins într-o coadă de cal. Aspectul ei era extrem de
tineresc. Dacă nu ar fi avut pielea ușor lăsată pe brațe și riduri pe față, ai fi
VP - 252
putut s-o confuzi cu o elevă. Mai mult decât atât, nervozitatea pe care o
trădau mișcările ei o făcea să pară și mai copilăroasă.
— Vino, te rog, să mă asiști la acest interviu, îl rugă Jonah pe Lightman.
Când intră în camera de interogatoriu și se așeză în fața ei, Jonah își
aminti de bârfele care circulau cu câteva decenii în urmă despre petrecerile
organizate acasă la Coralie, când tatăl ei era plecat peste mări și țări, ceea ce
se întâmpla destul de frecvent. Nu-și amintea să fi participat la vreuna dintre
acele petreceri, dar auzise de alcoolul, iarba și jocurile cu tentă sexuală
practicate în cadrul acelor petreceri. De asemenea, și-o amintea pe Topaz
vorbind despre una dintre petrecerile mai mari organizate acolo și despre
cine avea să fie invitat și cine nu. Topaz fusese cea care luase toate deciziile,
de parcă ar fi fost casa și petrecerea ei.
— Domnișoară Ribbans, am înțeles că voiați să ne spuneți ceva, zise
Jonah, în scopul înregistrării.
— Da, spuse Coralie, dând din cap. Era ceva… M-ați întrebat despre
domnul Mackenzie și dacă… dacă l-am văzut acolo. Sinceră să fiu, nu mă
așteptam la întrebarea aceea, așa că am răspuns fără a mă gândi prea mult la
asta.
— Și între timp v-ați mai gândit la acest lucru? întrebă Jonah.
— Da. Dar nu are legătură cu acea noapte. Nu l-am văzut atunci. Este
posibil să fi fost acolo, dar eu nu l-am văzut. Este vorba despre ceva ce s-a
întâmplat anterior.
Dintr-odată se auzi un telefon vibrând puternic și Coralie tresări. Se
apucă să scotocească în geantă și își scoase iPhone-ul roz, care vibra în
continuare. Apoi, spre surprinderea lui Jonah, Coralie răspunse la telefon.
— Bună, zise ea, pe nerăsuflate. Am putea să vorbim mai târziu? Sunt la
secția de poliție. Ajut… îi ajut.
Urmă o scurtă pauză, după care se auzi o voce masculină spunând:
— Da. Da, în regulă. Vorbim mai târziu. Pa.
Coralie închise telefonul, părând și mai agitată decât fusese înainte.
— Era Tati, spuse ea, și își băgă telefonul la loc în geantă.
— Este în regulă, zise Jonah, în ciuda faptului că își punea întrebări
serioase cu privire la relația dintre Coralie și tatăl ei. Când sunteți pregătită,
vă rog să continuați.
— Da, spuse Coralie și își puse din nou geanta pe umăr. Cu câteva luni
înainte ca Aurora… înainte de acea noapte, am văzut ceva la școală.
Întârziasem cu un eseu și domnul Mackenzie îmi spusese să trec să-l las
după ore. Am fost nevoită să mă învoiesc de la cursul de dans și am ajuns la
biroul lui la ora 17:30. Luminile erau aprinse, așa că am intrat în birou și i-
am văzut… i-am văzut pe domnul Mackenzie și pe Aurora.
VP - 253
Jonah așteptă puțin, după care întrebă:
— Ce făceau?
— El stătea foarte aproape de ea. I-a înmânat o carte și i-a zâmbit, după
care a mângâiat-o pe față.
Și știa că merge în excursie cu cortul în acea noapte. Știa că avea să fie
acolo, își zise Jonah în sinea lui.
— Și Aurora cum a reacționat? întrebă Jonah.
— Părea… să nu se simtă prea confortabil. Poate chiar puțin speriată.
— V-au văzut intrând?
— Da, răspunse Coralie. Domnul Mackenzie m-a văzut, mi-a zâmbit și m-a
rugat să intru. Apoi mi-a spus că tocmai ce-i recomanda o carte Aurorei. Se
purta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, drept pentru care, eu am început
să mă îndoiesc de ce văzusem de fapt.
Jonah dădu ușor din cap. Auzise frecvent astfel de povești, fie de la
victimele unui abuz sexual, fie de la martori, precum Coralie.
Cu toate acestea, se simți cuprins de incertitudine. Trebuia să analizeze în
detaliu acea probă împotriva lui Mackenzie care contrazicea toată ipoteza pe
care și-o crease Jonah în minte până în acel moment.
— Îmi cer scuze, zise Jonah, dintr-odată. Nu v-am oferit cafea sau ceai. Mă
duc să vă aduc ceva, după care trebuie să vă mai cer câteva detalii.
— În regulă, spuse ea, în continuare tensionată. Mi-ar plăcea o cafea. Vă
mulțumesc!

Stavely se uita pe geamul de la sufragerie o dată la câteva minute,
chiorându-se spre parcare. Faptul că era nevoit să aștepte îl omora.
Încercase să se joace Doom de Playstation pentru a-și distrage singur
atenția, dar era mult prea agitat. Cele patru țigări, pe care le fumase una
după alta, nu-i diminuaseră deloc starea de anxietate.
Când se uită pe geam pentru a cincisprezecea oară, văzu o mașină
parcând. Așteptă nemișcat, pentru a se asigura că nu făcea o greșeală, apoi
își luă telefonul și trimise un mesaj care conținea un singur cuvânt la
numărul de telefon pe care îl memorase, după care se așeză și așteptă.
Piciorul îi tremura în mod necontrolat.
Treizeci de secunde mai târziu, telefonul vibră și Stavely simți cum i se
face pielea de găină văzând numele lui Daniel Benham pe ecran.
Venise momentul să acționeze.
Se ridică în picioare și își băgă țigările și portofelul în buzunar. Își luă
cheile și ieși pe palier.
Se simțea în continuare anxios, dar o parte din el era nerăbdătoare.

VP - 254
Hanson se afla în continuare în fața monstruozității din anii ’60 în care
locuia Stavely. Din câte știa ea, acela era teritoriul benzilor de infractori,
motiv pentru care, când văzu un grup de băieți ieșind din parc și traversând
parcarea pe lângă mașina ei, își simți bătăile inimii accelerând. Nu avea
niciun motiv să se afle acolo. Șeful îi spusese să-l urmărească, nu să-l țină
sub supraveghere toată noaptea. Dar ea se simțea înghețată acolo, sau poate
chiar copleșită.
De când nu-i mai răspunsese, Damian îi trimisese opt mesaje. În ultima
jumătate de oră, încercase să se îmbărbăteze. Nu trebuia decât să plece de
acolo și să meargă înapoi la secția de poliție dar, cu fiecare mesaj primit,
simțea un zid tot mai mare între ea și restul lumii.
I se păru că vede o siluetă ieșind din bloc chiar în fața ei și îi luă o vreme
să realizeze că era Stavely, cu fesul tras până peste sprâncene și mergând
cocoșat.
Stavely se îndrepta spre oraș. Hanson porni grăbită motorul Fiatului și
porni în urmărirea lui. Ruta lui în zigzag ducea la o cabină telefonică
acoperită de graffiti de pe Merton Road. Hanson trecu cu mașina pe lângă el
și îl văzu vorbind la telefon și privind în jur. Hanson se întrebă dacă lui
Stavely îi era teamă că avea să fie atacat sau că era urmărit. Se bucură când
el păru să n-o recunoască în clipa în care o privi prin geamul lateral al
mașinii și ea își întoarse privirea la drum.
Hanson găsi trei locuri de parcare, puțin mai sus pe stradă, în fața unui
restaurant cu specific de pește prăjit și a unei farmacii și parcă acolo. Îl
vedea pe Stavely în oglinda retrovizoare și se prefăcu că își caută ceva în
geantă, în cazul în care ar fi fost observată.
Conversația nu dură mult. Stavely închise și începu să se îndrepte în
direcția ei, dar nu-i aruncă nicio privire când trecu pe lângă mașina ei.
Hanson se pregătea să pornească motorul, când îl văzu pe Stavely oprindu-
se în stația de autobuz aflată la 20 m distanță.
Stavely se așeză pe bancă și își scoase o țigară. Hanson își luă mâna de pe
chei, își scoase telefonul și își făcu de lucru cu el. Se întreba dacă nu cumva
se comporta ridicol. Oare exista posibilitatea ca Stavely să meargă undeva
anume la acea oră? Stătuse în casă timp de câteva ore după ce fusese
eliberat și nu se întâlnise cu nimeni imediat după.
Totuși, acel telefon îi stârni interesul. De ce folosea un telefon public?
Sigur deținea un telefon mobil. Cine naiba mai folosea telefoanele publice în
ziua de azi? Sau oare aceea era modalitatea clasică de comunicare atunci
când vindeai droguri, pentru ca nimeni să nu-ți poată înregistra apelurile?
Dar dacă era așa, cum îl contactau clienții?
Un autobuz trecu pe lângă mașina ei și opri în stație, iar Stavely se urcă în
VP - 255
el.
— La dracu’, ai face bine să nu mergi la Tesco 15, bombăni ea, în timp ce
ieși din parcare pentru a urmări autobuzul.

Jonah se retrase în biroul său, fără măcar să-și dea seama. Se așeză pe
scaun și privi în gol. Trebuia să facă cumva să înțeleagă toate acele
informații, să înțeleagă ce se întâmpla de fapt în spatele cortinei.
La început, existaseră anumite semne de vinovăție care îi făceau pe toți să
pară suspecți: Daniel Benham, care cumpărase drogurile și exista
posibilitatea să le fi recuperat de la locul crimei; Connor, care se trezise și se
aflase la un moment dat lângă focul de tabără și Brett, care avea o afinitate
pentru fete tinere.
Dintr-odată Jonah realiză că două dintre acele informații le obținuse chiar
de la Coralie.
Și acum mai apăruseră două informații care îl incriminau pe Andrew
Mackenzie și care îi distrugeau reputația. Una fusese furnizată de Stavely, iar
cealaltă de Coralie, din nou.
Ce ai face dacă ai vrea să ascunzi un viol și o crimă, dar în același timp ai
vrea să-ți protejezi prietenii? Dacă ai fi suficient de deștept, ai putea încerca
să creezi confuzie, furnizând probe împotriva mai multor persoane, pentru
ca poliția să nu dețină niciodată suficiente dovezi ca să acuze o singură
persoană.
Pentru a condamna pe cineva, poliția trebuia să dovedească, dincolo de
orice îndoială rezonabilă, că acea persoană comisese crima. Dar atunci când
existau implicații vagi că alte persoane ar fi putut s-o comită, era imposibil
să obții o condamnare.
Oare aceea să fi fost intenția de la bun început? Oare dacă s-ar fi găsit
cadavrul cu 30 de ani în urmă, ar fi existat amprentele lui Brett sau Connor
pe doza aceea de bere? Oare drogurile fuseseră înlăturate pentru a atrage
suspiciunea asupra lui Daniel Benham? Poate că mai existaseră și alte indicii
care să sugereze că el ar fi vinovatul.
Dar brusc mai apăruse și Mackenzie în peisaj, care fusese fotografiat în
timp ce intra în secția de poliție și apăruse în presă. Dintr-odată exista o
nouă persoană vizată, care nu făcea parte din grup și care nu însemna nimic
pentru criminal. Din acel moment, au început să apară și dovezi împotriva
lui. Mai întâi Stavely, apoi Coralie.
Cineva manipula toate aceste lucruri, furnizând probe false și folosindu-

15N. trad.: Tesco este cea mai mare companie de desfacere cu amănuntul din Marea Britanie, unde
domină sectorul de bunuri de consum.
VP - 256
se de Coralie și Stavely. Exista posibilitatea ca acea persoană să o fi sunat și
pe Coralie ca să se asigure că făcea ce i se ordonase.
Dintr-odată, începu să se gândească iar la acea doză de bere plină de
dextroamfetamină și se întrebă care era rolul ei. Cel mai probabil, era
menită să sugereze o supradoză.
Dar acest lucru nu ar fi funcționat decât în cazul în care criminalul ar fi
știut că Aurora murise ca urmare a unei supradoze. În caz contrar, o doză
plină cu droguri găsită la locul crimei nu ar fi însemnat nimic.
În timp ce o suna pe McCullough, avu senzația că mâna îi este deconectată
de restul corpului.
— Bună, Linda, spuse Jonah. În ceea ce privește locul inițial al crimei, din
1983, adică locul de campare, s-au colectat multe probe aparent irelevante,
nu-i așa?
— Da, dar eu nu le-am analizat pe acelea.
— Dar ai acces la ele? întrebă Jonah.
— Da, dacă mă apuc să scormonesc prin arhive, zise ea, fără pic de
entuziasm. De ce am impresia că vrei să mă pui iar să lucrez peste program?
— Doza de bere, spuse el scurt. Amândoi suntem de părere că a fost pusă
acolo pentru a ne induce în eroare. Dacă Aurora ar fi fost găsită, să zicem, la
un an după dispariția ei, ai fi putut colecta amprente și salivă de pe acea
doză, nu-i așa?
— Ei bine, la acea vreme eram încă în școală, răspunse ea, sardonic, dar
cineva de aici de la laborator, probabil că ar fi putut.
— Dacă s-ar fi întâmplat asta, s-ar fi putut determina cu certitudine dacă
a murit ca urmare a unei supradoze sau nu, nu-i așa? Vreau să spun că ar
mai fi existat suficient țesut moale pentru a putea realiza testele necesare.
— Ei bine… da, presupun că da.
— În acest caz, dacă acea doză indica modul în care a murit, de ce ar fi
lăsat-o cineva acolo, exceptând cazul în care ar fi putut crea suspiciune
împotriva altcuiva?
Se lăsă un moment de tăcere.
— Deci vrei să folosești doza ca dovadă că Aurora a făcut o supradoză?
— Vreau s-o folosesc drept motiv pentru a căuta în altă parte, răspunse
el. Nu am găsit amprente, dar poate că ar fi trebuit să găsim. Și, dat fiind
faptul că doza se afla acolo, nimeni n-ar fi trebuit să caute în altă parte sursa
supradozei. La locul de campare s-au găsit multe recipiente: doze, sticle,
cutii de suc și câteva pahare. Conform rapoartelor, aceste recipiente au fost
colectate, dar nu au fost testate niciodată, pentru că în 83 nu aveau niciun
motiv să suspecteze o supradoză. Dar eu aș vrea să știu dacă acele recipiente
prezentau urme de dextroamfetamină.
VP - 257
— Dumnezeule, zise McCullough. Asta ar însemna o grămadă de muncă…
— Dar cred că trebuie să o facem, spuse Jonah. Astfel, am putea
determina cu certitudine cauza decesului.
Linda oftă.
— Ai dreptate. Tocmai ce-mi terminasem treaba pe ziua de azi și eram
încântată de ideea de a merge acasă…
— Ești minunată, spuse Jonah și închise telefonul, înainte ca ea să apuce
să mai spună ceva.

Îi era greu să-l vadă pe Stavely în stațiile în care oprea autobuzul. În cazul
primelor trei stații, traficul de pe contrasens, îi oferise o scuză bună pentru a
rămâne ascunsă în spatele autobuzului. Deja la a patra stație, nu mai venea
nicio mașină din sens opus, drept urmare, Hanson fu nevoită să depășească
autobuzul și să se oprească la vreo 50 în mai în față.
Depășise autobuzul și apoi îl lăsase pe el să o depășească de mai multe
ori, până ajunseră în centrul orașului. Începuse să se teamă că aveau să
ajungă într-o zonă destinată strict autobuzelor și că avea să-l piardă, dar
Stavely coborî pe Commercial Road, chiar înainte ca autobuzul să vireze pe
Above Bar Street. Hanson îl depăși și opri în parcarea Frog and Parrot aflată
după colț.
Hanson ieși din mașină și se îndreptă pe jos spre intrarea parcării. Îl văzu
pe Stavely pe stradă. Reuși să-l prindă din urmă și merse încet în spatele lui.
Cu toate acestea, aproape că se izbi de el când Stavely se întoarse pentru a
intra în magazinul John Lewis16.
Din perspectiva urmăritorului, nu era o mișcare prea bună. Magazinele
mari, cu numeroase ieșiri erau un coșmar. Pe vremea când se afla încă în
pregătire, încercase să urmărească un fals suspect într-un astfel de magazin
și îl pierduse după doar câteva minute.
Hanson împinse primul set de uși și se opri, încercând să-l găsească pe
Stavely. Vitrinele nu erau înalte, așa că îl identifică repede. Stavely stătea
aplecat asupra uneia dintre vitrine.
Se afla în secțiunea cu articole de bucătărie, ceea ce lui Hanson i se păru
bizar. Nu și-l putea imagina pe Stavely mergând să cumpere vase de
bucătărie în weekenduri.
Hanson se plimbă agale în direcția lui, încercând să-l înconjoare, fără a fi
văzută. Merse de-a lungul culoarului și înconjură casele de marcat, până
ajunse chiar în spatele lui.
Nu se așteptase ca el să se întoarcă și să o privească drept în ochi. Hanson

16 N. trad.: John Lewis & Partners este un lanț nou de magazine care operează în tot Regatul Unit.
VP - 258
fu cuprinsă de acel sentiment de frică sălbatică pe care îl simțea doar atunci
când se afla față în față cu un infractor violent.
El rămase acolo, nemișcat pentru ceea ce păru a fi o eternitate, după care
mormăi:
— Mă scuzați. Își întoarse privirea, o ocoli pe Hanson și se îndreptă spre
casele de marcat.
Hanson se întoarse și-l privi, neputând să creadă că el chiar nu o
recunoscuse și că nu avea să fugă sau să încerce să o atace. Dar apoi își dădu
seama că, de fapt, el nu o cunoscuse până atunci. Pentru el, ea nu era decât o
femeie obișnuită și nu un ofițer de poliție care îl urmărise din spatele
oglinzii false din camera de interogatoriu.
Stavely se concentra asupra tejghelei. Apoi făcu repede un pas în față spre
una dintre vânzătoarele libere. Ținea în mână un pachet subțire învelit în
plastic, cu un mâner proeminent. Lui Hanson îi luă ceva vreme să realizeze
că era de fapt un cuțit mare de bucătărie.
Brusc, deveni conștientă de faptul că își lăsase telefonul pe scaunul
pasagerului din mașină, drept pentru care nu avea cum să anunțe poliția.

Jonah își aminti de cafeaua promisă lui Coralie, chiar înainte de a da
buzna înapoi în camera de interogatoriu. Se duse să ia cafeaua, după care
intră în încăpere și puse paharul cu grijă în fața lui Coralie, deși nu
intenționa să o mai menajeze.
— Domnișoară Ribbans, nu cred că ați fost sinceră cu noi, spuse Jonah și
se așeză, fără a se mai obosi să-și scoată notițele.
— La ce vă referiți? întrebă ea pe un ton scăzut.
— Ați decis brusc să veniți aici și să ne spuneți o poveste foarte
convenabilă despre Andrew Mackenzie, un bărbat în legătură cu care nu ați
avut absolut nicio reacție până acum, zise el. Anterior, ați venit pentru a-l
arăta cu degetul pe Connor Dooley și v-ați exprimat îndoielile cu privire la
Brett Parker. Vreți să ne induceți în eroare în mod intenționat sau sunteți
manipulată de unul dintre membrii grupului?
Coralie se înroși instantaneu.
— Vă înșelați. Nu vrea decât să spun… să spun adevărul, având în vedere
că nimeni… nimeni nu pare interesat să-l împărtășească.
— Mă îndoiesc amarnic, o contrazise Jonah și apoi adăugă: Ce ați făcut
acum două nopți?
Dintr-odată, expresia lui Coralie deveni chinuită.
— La ce vă referiți?
— Ați vizitat unul dintre membrii grupului, nu-i așa? Pe ascuns?
— L-am vizitat cu toții, zise ea și Jonah simți pentru o clipă că fusese prins
VP - 259
pe picior greșit. Eu am ajuns ultima și am mers acolo doar pentru că erau și
ceilalți acolo.
Jonah se gândi instantaneu la mesajele dintre ei.
— Acasă la Brett Parker?
Coralie dădu din cap.
— Și unde ați mers după?
— Înapoi la hotel, spuse ea, cu o voce sugrumată. Minciuna se citea pe
fața ei.
— Unde ați mers?
— La hotel! protestă Coralie. Vorbesc serios!
Jonah o privi fix.
— Dar nu ați mers singură, nu-i așa?
— Eu nu… Coralie nu mai scoase niciun cuvânt. După o vreme, continuă
pe un ton scăzut:
— Aș vrea plec.
— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, insistă Jonah. Sunteți
manipulată și cred că persoana care vă manipulează este chiar criminalul.
Nu contează dacă vă este prieten sau iubit. Acea persoană a violat și a ucis o
fată tânără și nu putem fi siguri că nu a comis lucruri și mai grave de atunci.
— Niciunul dintre noi nu a făcut nimic! zise ea, pe un ton tăios. A fost…
profesorul acela! Cu toții am avut de suferit din cauza lui! N-am de gând să
vă ajut să le faceți rău prietenilor mei când criminalul se află chiar aici, în
secție.
— De când ați ajuns la această concluzie? întrebă Jonah. Până ieri nici nu
știați că fusese acolo.
— Îmi pare rău că nu am știut, spuse ea, cu înverșunare. Aș fi ajutat-o pe
Topaz și el ar fi fost arestat cu mult timp în urmă și noi am fi putut… am fi
putut să ne vedem de viețile noastre și am fi putut fi fericiți, în loc să fim
nevoiți să ne prefacem că suntem altcineva. Și eu nu aș fi… nu aș fi rămas
singură.
Era ca și când ceva se rupsese în interiorul lui Coralie și ea începu să
plângă în hohote, scoțând niște sunete de copil.

Hanson fugea, în timp ce restul pietonilor îi aruncau priviri ciudate, dar ei
nu-i păsa. Stavely se urcase deja într-un taxi, care se îndrepta spre nord, iar
ea era disperată să ajungă la telefon și la mașină.
Partea bună era că reușise să stea departe de telefon timp de 15 minute,
fără să verifice în permanență dacă mai primise vreun mesaj de la Damian.

Jonah părăsi camera de interogatoriu ușor confuz. Nu reușise să mai
VP - 260
scoată nimic de la Coralie, care continuase să clatine din cap și să plângă,
până când Jonah sugeră o pauză.
Își scoase telefonul și văzu că avea un apel nepreluat de la Hanson. O sună
îngrijorat înapoi și se liniști când ea răspunse.
— Domnule, avem o mică problemă, zise ea, cu răsuflarea tăiată. Stavely
tocmai a sunat pe cineva, a cumpărat un cuțit mare de bucătărie și s-a urcat
într-un taxi. Mi-am notat numărul de înmatriculare al mașinii și încerc să îl
prind din urmă, dar a trebuit să mă întorc să iau mașina.
— Și ești singură…?
— Îmi cer scuze. Știu că ați spus… Am uitat să iau pe cineva cu mine.
Hanson îi citi numărul de înmatriculare și el i-l dictă lui O’Malley, care se
afla în spatele lui și avea un pix și un carnețel la îndemână.
— Taxiul a luat-o pe Above Bar Street. Vehiculul este un Passat negru,
adăugă Hanson.
— Ai făcut o treabă bună. Încearcă să urmărești taxiul, dacă poți, dar ai
grijă. Ai idee unde se duce?
— Nu, domnule. Mă tem că nu.
— În regulă. Plecăm și noi imediat și vom anunța prin stație. Ofițer, ai
grijă. Dacă poți, ia-ți vesta anti-înjunghiere pe tine și păstrează distanța dacă
se oprește și se dă jos din taxi.
Jonah închise și sună la centrală, care se afla la etajul 5.
— Am un vehicul care se îndreaptă spre nord pe Above Bar Street. Passat
negru. Taxi înregistrat. Am nevoie de o mașină de poliție care să-l
urmărească.
Traversă în fugă Departamentul de Investigații Criminale, în timp ce
vorbea la telefon și își căută cheile de la mașină în buzunar. O’Malley se afla
chiar în spatele lui.
Operatorul reveni la telefon și confirmă că o mașină de poliție fusese
trimisă la locul indicat și că numărul de înmatriculare fusese înregistrat.
Jonah închise telefonul și îl întrebă pe O’Malley:
— Unde naiba se duce Stavely cu un cuțit de bucătărie?

VP - 261
38

Jojo coborî din mașină și se întinse, bucurându-se de aerul curat și de


libertate. Ce s-ar fi făcut dacă ar fi fost nevoită să rămână în acea nenorocită
de cușcă de interogatorii? Și ce avea să facă dacă era chemată înapoi?
Încercă să uite de toate astea și să aprecieze frumusețea locului în care se
afla. Peisajul era magnific. Își scoase telefonul și făcu un instantaneu
dealurilor pline de copaci care duceau spre urcușul Muchie de Cuțit, după
care postă fotografia pe forumul alpiniștilor pentru a le arăta tuturor ce
ratau. Nimeni nu se oferise să o acompanieze când le făcuse sugestia. Dar
așa se întâmpla adesea când aveai de a face cu oameni cu slujbe stabile.
Înconjură mașina și își scoase rucsacul din portbagaj. Își vârî sticla de apă
în buzunarul lateral, își puse rucsacul în spate și începu să meargă pe poteca
din pădure.

La câteva secunde după ce pornise motorul, lui Jonah îi sună telefonul.
— Linda, ai aflat ceva? întrebă Jonah.
— Da. N-a durat chiar atât de mult pe cât mă așteptam, răspunse
McCullough. Am tăiat câteva cutii de suc și doze și am dat lovitura. Am găsit
o cutie de suc de portocale cu urme de dextroamfetamină înăuntru. A fost
dizolvată la un moment dat.
— O cantitate suficientă pentru o supradoză?
— Categoric, zise McCullough. Am găsit în jur de jumătate de gram în
reziduurile de suc și o cantitate și mai mare pe marginile cutiei de carton.
Voi măsura mai exact, dar dacă s-a introdus o punguță întreagă în cutia de
suc, asta ar însemna de patru sau de cinci ori cantitatea necesară pentru a
omorî pe cineva.
— Ai făcut o treabă excelentă, spuse Jonah.
— Pot pleca acasă acum? întrebă ea. Sau ai nevoie de toate rezultatele în
noaptea asta?
— Este bine și mâine.
Închise telefonul și se gândi. Ipoteza lui fusese întotdeauna că Aurora
fusese ucisă în mod intenționat. Dar dacă se înșelase? Dacă ucigașul își
dăduse seama ce făcuse doar a doua zi de dimineață? Acea descoperire ar fi
fost terifiantă.
Jonah începu să analizeze în minte toate relatările legate de acea
dimineață, începând cu cele despre Connor, care mergea împiedicat,

VP - 262
încercând să o găsească, până la cele privind vinovăția traumatizantă a lui
Benham și la încercările stângace ale lui Brett cel mahmur de a ascunde
drogurile.
Brusc i se păru atât de evident, încât nu-i venea să creadă că nu-i trecuse
mai repede prin cap. Dintre toți trei, unul singur era suficient de idiot, din
punct de vedere criminal, pentru a vărsa o punguță întreagă de
dextroamfetamină într-o cutie de suc de portocale, în vederea folosirii ei
pentru pregătirea unui viol. Și doar unul dintre ei ar fi fost capabil să meargă
la culcare și să o lase pe Aurora să se târască, să facă o supradoză și să
moară singură într-o gaură din pământ.
Dintr-odată, pe Jonah îl năpădiră amintirile și se simți de parcă ar fi trăit o
experiență extracorporală. Își aminti de acea petrecere care avusese loc cu
30 de ani în urmă și de băiatul care o încurajase pe Zofia să bea, care îi
umpluse constant paharul și care-l întrebase pe Jonah unde o ducea, părând
îngrijorat în privința ei.
În acel moment Jonah știu. Știu cu certitudine că aceeași persoană de la
petrecere fusese singura din grup care și-ar fi putut da seama în acea
dimineață că Aurora era moartă, pentru că o văzuse acolo.

Hanson parcursese un kilometru și jumătate, dar nu văzuse Passatul
nicăieri. Viră la stânga pe Commercial Road, sperând că la fel făcuse și taxiul.
Știa că exista posibilitatea ca taxiul să fi continuat să se îndrepte spre nord,
pe ruta autobuzului, prin parc și începu să se gândească pe unde ar trebui s-
o ia. Dar, dintr-odată, taxiul intră din nou în câmpul ei vizual și Hanson se
simți ușurată. Taxiul viră la stânga pe strada cu dublu sens, Havelock Road.
Acela era drumul de ieșire din oraș care ducea la șoseaua suspendată și
de acolo spre New Forest. Stavely alese perioada cea mai aglomerată a zilei
pentru a călători cu taxiul până în capătul celălalt al orașului. Se mergea
bară la bară, ceea ce era în beneficiul lui Hanson, pentru că nu-l pierdea din
vedere, dar avea să-l coste o avere pe Stavely. Hanson era aproape convinsă
că cineva îl plătise pentru a îndeplini o sarcină.
Se mișcaseră ca melcul până să ajungă la șoseaua suspendată, dar, odată
ajunși acolo, mașinile începură să se pună în mișcare. Hanson acceleră
pentru a ține pasul cu Passatul negru și se uită în oglinda retrovizoare,
sperând că avea să vadă mașina de poliție. Era copleșită de două sentimente
contradictorii: teama de acel cuțit și dorința de a ajunge prima la locul
faptei.
Odată ce intrară pe o secțiune de drum fără ieșiri, Hanson își luă o mână
de pe volan și o duse spre bancheta din spate pentru a scotoci după vesta
anti-înjunghiere. Nu era tocmai indicat să îmbrace vesta în timp ce
VP - 263
conducea, dar, dacă era să aleagă între a face asta sau a pierde vremea cu
vesta cât timp Stavely ataca pe cineva, prefera prima variantă.
În timp ce avea o mână în vestă și una în afară, îi sună și telefonul. Aruncă
o privire spre bord, așteptându-se să vadă numărul lui Sheens, în schimb
văzu numele „Damian”. Dar, de această dată, nu i se mai făcu rău. Era
complet furioasă pe el.
Până reuși să îmbrace vesta și să o încheie, Damian o mai apelase o dată.
Hanson verifică dacă taxiul se afla în continuare în fața ei, apoi luă telefonul
într-o mână și glisă pe apelul pierdut de la Damian pentru a ajunge la datele
lui de contact și, simțind un ușor val de adrenalină, apăsă butonul „Blocare
Contact”.

Și Jonah era plin de adrenalină când demară în viteză în Mondeo-ul său.
N-ar fi fost prima lui alegere ca cel mai nou membru al echipei să fie implicat
în urmărirea unui suspect înarmat, indiferent cât de deșteaptă și rațională
părea Hanson. În niciun caz nu voiai să ai de-a face cu cuțite. Unul dintre
recruții din generația lui fusese omorât prin înjunghiere de un ofițer care
profesa de doar trei luni.
Dat fiind traficul intens de la acea oră, Jonah se îndoia că el și O’Malley
aveau să-i prindă din urmă pe Stavely și pe Hanson. Dar chiar și așa, nu avea
să renunțe. Porni girofarul și sirena și își făcu loc printre mașini. Cu toate
acestea, fu nevoit să frâneze brusc în dreptul unei treceri de pietoni, unde un
cuplu de vârstă mijlocie se decisese să traverseze fără a se asigura. Jonah îi
privi uimit. Cei doi continuară să avanseze lent, în ciuda zgomotului generat
de sirenă.
— Domnall, tu urăști vreodată oamenii? îl întrebă pe O’Malley.
— Dumnezeule, da. Tot timpul, răspunse Sergentul.

Drumul începu să-i pară familiar lui Hanson, dar nu-și dădea seama de ce.
Se gândi că probabil ducea spre casa unuia dintre suspecți, dar nu era sigură
care, având în vedere că-i vizitase o singură dată. Îl sună pe Sheens pentru a-
i spune cu aproximație pe unde se aflau, dar cum acesta nu răspunse
imediat, așteptă să o sune înapoi. Și nu dură mult.
— Tocmai am vorbit cu operatorul. Mașina de poliție se află pe șoseaua
suspendată și încă mai are girofarul și sirena pornite, spuse el. Hanson se
simți ușurată. Estimează că te vor ajunge din urmă în aproximativ 10 minute
pentru că vor trebui să oprească girofarul și sirena odată ajunși mai
aproape.
La auzul acelei informații, Hanson nu se mai simți chiar atât de ușurată. În
10 minute ar fi putut ajunge la destinația lui Stavely. Se aflau în afara
VP - 264
orașului Southampton, ieșiseră de pe drumul cu dublu sens și se îndreptau
spre Lyndhurst.
Căută în telefon pentru a descoperi care dintre suspecți locuiau în acea
zonă. Stavely se putea îndrepta spre casa lui Jojo Magos, casa familiei
Jackson sau casa lui Brett Parker. Mai exista o șansă slabă ca Stavely să fi
ales ruta mai lungă până în Bishop’s Waltham, unde se afla locuința lui
Daniel Benham, caz în care ar fi avut suficient timp la dispoziție.
— Dacă se îndreaptă spre casa lui Brett sau a lui Jojo, mașina de poliție va
ajunge prea târziu, spuse ea. Cred că suntem la doar câteva minute distanță
de ei și probabil că tot la mai puțin de zece minute și de familia Jackson.
— Dacă se oprește înainte de a ajunge mașina de poliție, blochează taxiul
ca să nu poată pleca, zise Sheens. Și apoi, spune-i lui Stavely, pe un ton calm,
că mașina de poliție ajunge în două minute. Anunță-ne înainte, pentru a
transmite mașinii de poliție să-și repornească girofarul și sirena.
— În regulă, zise Hanson. Vă anunț.
Închise telefonul și încercă să se pregătească psihic pentru o confruntare.
Cel puțin mai asistase la astfel de incidente în trecut, chiar dacă nu fusese
implicată direct. Știa că era important să-și păstreze calmul și să dea
impresia de autoritate. Și mai știa că nu trebuie să nu se apropie prea tare,
pentru a nu fi înjunghiată.
*
— Evidențele telefonice primite includ și ziua de azi? îl întrebă Jonah pe
O’Malley, în timp ce se străduia să avanseze spre șoseaua suspendată.
— Cred că doar ziua de ieri, îi răspunse O’Malley. De ce?
— După ce-l oprim pe Stavely din a face orice și-ar fi propus, aș vrea să
aflu cu certitudine cine a sunat-o pe Coralie în timp ce o intervievam, pentru
că sunt al naibii de sigur că nu a fost tatăl ei.
— Aparent știți deja răspunsul la această întrebare, zise O’Malley,
privindu-l pe furiș.
— Am o idee destul de bună, spuse Jonah.

Era casa lui Brett Parker. Se aflau pe drumul de pe care se intra pe aleea
lungă care ducea spre casă și nu se mai zărea nicio altă mașină. Hanson fu
nevoită să încetinească și se întrebă ce avea să facă în privința porții de la
intrare. De altfel, se întrebă și ce avea să facă Stavely în acea privință. Doar
nu aveau să-l lase să intre dacă anunța că venise să-l înjunghie pe Brett. Oare
Brett sau Anna i-ar recunoaște numele?
Nu avu prea mult timp la dispoziție să se gândească la motivul pentru
care se afla Stavely acolo, dar era aproape sigură că era vorba despre o
amenințare. Într-un fel, Brett însuși reprezenta o amenințare mult prea
VP - 265
mare pentru criminal și acest lucru nu putea fi tolerat. De fapt, reprezenta o
amenințare suficient de mare pentru ca ucigașul să-și asume riscul de a-l
trimite pe Stavely acolo.
În timp ce lua curba, văzu o mașină venind spre ea și trase instinctiv pe
stânga pentru a-i face loc. Dar imediat după aceea realiză că era taxiul pe
care-l urmărise și înjură în sinea ei, în timp ce mașina trecea pe lângă ea,
amintindu-și că i se spusese să-i blocheze calea de ieșire.
Cu toate acestea, răsuflă ușurată când văzu că bancheta din spate era
goală, ceea ce însemna că Stavely coborâse.
Când ajunse la semnul STOP, realiză că se afla chiar lângă proprietatea lui
Brett. Zidurile înalte din piatră gri se aflau lângă ea, iar poarta de intrare era
în față.
Hanson opri chiar în fața porții. Nu știa ce să facă. Nu era nici urmă de
Stavely de partea aceea a porții, iar taxiul n-ar fi avut timp să-l ducă până la
intrarea în casă și să se și întoarcă.
Să se fi cățărat peste zid? Sau să i se fi permis să intre fără mașină?
Hanson coborî din mașină, verificând să aibă bastonul la locul lui, prins
de vestă și se apropie încet de poartă. Aruncă o privire printr-o deschizătură
și văzu aleea lungă care ducea spre casă, dar nici urmă de Stavely nicăieri.
Hanson se lipi cu spatele de latura peretelui cu interfon și apăsă pe buton.
Se lăsă un scurt moment de liniște, după care răspunse Anna.
— Cu ce vă pot ajuta?
— Aici poliția. Sunt Ofițer Hanson, spuse ea repede. Este un bărbat
înarmat care se apropie de casa dumneavoastră. Vă rog să deschideți poarta
și să o lăsați deschisă, după care vă rog să-l luați pe soțul dumneavoastră și
să vă ascundeți într-un loc sigur și să vă încuiați acolo.
După o clipă de tăcere, Anna spuse:
— Brett nu este acasă. Sunteți sigură…? N-a sunat nimeni la interfon și n-
am deschis nimănui!
— L-am urmărit până aici, zise Hanson. Trebuie să fi ajuns aproape de
casă. Puteți deschide poarta, vă rog? Mai este o altă mașină de poliție pe
drum.
— Dumnezeule, spuse Anna. Eu nu… nu pot să mă încui decât în baie.
— În regulă, faceți asta și încercați să nu scoateți niciun sunet.
Se auzi un bâzâit și poarta se deschise. Hanson intră și porni în fugă spre
casă, scoțându-și în același timp telefonul din buzunar.
*
La scurt timp după ce intrară pe șoseaua suspendată, lui Jonah îi sună
telefonul. Îi venea lovească toate mașinile din jur. În ciuda sirenelor, tot mai
era câte un șofer care încerca să se bage în fața lui pentru a nu-și pierde
VP - 266
locul în coloană.
Numele lui Hanson apăru pe bord și Jonah răspunse imediat.
— Este casa lui Brett Parker, spuse ea, gâfâind. Stavely se îndreaptă spre
casă pe jos. Poarta este deschisă pentru mașina de poliție. Eu sunt… puțin în
urma lui.
Jonah aruncă o privire spre ceas.
— Ar trebui să se afle la șase minute distanță. În locul tău, aș aștepta,
spuse Jonah, încercând s-o avertizeze.
— Anna este înăuntru, singură, răspunse Hanson. I-am spus să se încuie
în baie.
— Asta ar trebui să-l împiedice să ajungă la ea o vreme, spuse Jonah.
Rămâi afară!
— Ușa este deschisă, zise Hanson. Rahat!
— Ofițer, rămâi afară! Dar Hanson închisese deja telefonul.

Hanson își băgă capul înăuntru, așteptându-se să se trezească cu un cuțit
la gât, dar nu se întâmplă nimic. Holul era complet gol.
Liniștea din casă fu întreruptă brusc de o bubuitură puternică, care o făcu
pe Hanson să tresară. Urmă o serie de bubuituri. Hanson realiză imediat că
cineva încerca să dărâme o ușă. Zgomotul se auzea de la etajul superior.
Anna se încuiase în baia de sus și probabil că Stavely știa unde se afla.
— Poliția! strigă ea, scoțând bastonul. Bubuiturile încetară pentru o clipă,
după care continuară.
Hanson se îndreptă spre scări, ținând bastonul în față cu mâna care-i
tremura vizibil. Din fericire, scările erau acoperite cu un strat moale de
mochetă, ceea ce o ajută să le urce în fugă, fără a scoate vreun sunet.
— Matt! O mașină de poliție este pe drum și va ajunge în orice clipă. Știm
că ești înarmat! strigă ea. Lasă cuțitul jos și ieși încet pe hol.
Se auzi o ultimă bubuitură, urmată de un trosnet, care indica faptul că ușa
cedase, după care se lăsă liniștea.
Hanson ajunse pe palier și văzu câteva uși închise în fața ei și una singură
deschisă, în capăt, pe dreapta.
Avansă pe hol, simțindu-și picioarele deconectate de corp. Respira adânc
la fiecare doi pași, încercând să se calmeze.
Încetini, pe măsură ce se apropie de ușa care fusese spartă. Pe jos era plin
de așchii de la încuietoare și se vedea o urmă adâncă în partea de jos a ușii.
Hanson ocoli ușa, încercând să vadă ce se întâmpla înăuntru. Se vedea o
bucată de perete aproape alb și, pe măsură ce se apropie, câmpul vizual i se
lărgi și observă un tablou mic pe perete și un scaun.
Hanson realiză că aceea nu era baia. Cu toate acestea, încăperea avea
VP - 267
încuietoare, deci Anna s-ar fi putut ascunde acolo. Dar de ce nu se auzeau
strigăte de ajutor?
Dintr-odată, liniștea apăsătoare fu întreruptă de sunetul sirenelor.
Cavaleria se apropia.
Dar Stavely intrase deja în cameră și exista posibilitatea ca Anna să se afle
acolo și să aibă nevoie de ajutorul ei.
Hanson împinse încet ușa, simțindu-și inima bătând cu putere. Văzu un
birou cu un monitor subțire pe el.
Dintr-odată văzu ceva mișcându-se și înlemni.
După câteva secunde de panică, realiză că era doar o draperie care se
mișca, deoarece ușile duble din spatele ei erau deschise și se făcuse curent.
Hanson se temea ca nu cumva Stavely să-i fi făcut rău Annei și apoi să fi
fugit. Avansă, până reuși să vadă toată încăperea. Dar nu era nimeni acolo.
Nu era nici Anna, nici urme de sânge și nici vreun loc unde să se poată
ascunde cineva.
— Anna? zise Hanson, pe un ton scăzut.
Nu se auzi niciun răspuns. Sunetul sirenelor devenea tot mai puternic.
Probabil că intraseră pe alee.
Anna nu era acolo, deci probabil că se încuiase în altă parte.
Hanson se uită de jur-împrejurul camerei. Oare ce făcuse Stavely acolo?
De ce intrase în acea cameră și apoi fugise?
Hanson se apropie în liniște de ușile franțuzești și privi printre ele. Văzu
un balcon mic, destinat strict acelei camere și sub el, acoperișul de sticlă de
deasupra terasei. Deși nu era nici urmă de Stavely, Hanson se gândi că i-ar fi
fost mult prea greu să coboare pe stâlpii din lemn.
Își scoase telefonul și-l sună pe Sheens, care părea nervos. El o întrebă ce
naiba fusese în capul ei când decisese să intre în casă, dar ea îi ignoră
întrebarea și spuse:
— Stavely a ieșit pe o fereastră și a dispărut. Din nu știu ce motiv a spart
o ușă și apoi a plecat.
— Era cumva ușa de la biroul lui Brett Parker?
— Ce? Da, așa cred, răspunse Hanson, privind biroul din cameră.
— Nu s-a atins de nimic din cameră?
— Nu, zise Hanson și aruncă o privire spre calculator. Monitorul era
pornit și lumina, solicitând o parolă. Ei bine, cred că a pornit calculatorul.
— Ar fi cazul să informezi ofițerii de poliție să trateze zona ca pe locul
săvârșirii unei infracțiuni și apoi roagă-i să ia calculatorul și orice alte
dispozitive mai găsesc.
— Ce încerca să facă Stavely? întrebă Hanson, după care îi pică fisa. Asta
încerca să facă? Să transforme biroul într-un loc al săvârșirii unei
VP - 268
infracțiuni? Încerca să ne îndrepte atenția spre Brett Parker?
— Așa cred, spuse Jonah. Înainte de a muri, Aleksy Nowak a intrat în
biroul lui Brett și a găsit ceva ce a cauzat o dispută puternică. Anna credea că
era ceva legat de finanțe, dar cred că de fapt a găsit un telefon plin cu mesaje
primite de la diverse fete. Fete tinere. Cred că Brett este un agresor sexual
care activează de foarte mult timp și cred că l-a omorât pe Aleksy pentru a
ascunde acest lucru. Vom vedea dacă am dreptate după ce analizăm
conținutul calculatorului. Dacă avem noroc, poate găsim și unul sau mai
multe telefoane mobile.
— La dracu’, zise Hanson, apoi își dădu seama și continuă: Mă scuzați,
domnule. Deci… ce-i spun Annei?
— Nu-i spune decât că intrusul a mișcat câteva lucruri și că va trebui să
vină cu noi la secție pentru a da o declarație, răspunse Inspectorul Șef.
— În regulă, zise Hanson, sperând ca fața ei de poker să fie suficient de
bună pentru a putea ascunde de Anna Parker faptul că exista posibilitatea ca
soțul ei să fie un violator și un criminal în serie.

VP - 269
39. Aurora

Sâmbătă, 23 iulie 1983, 03:05

— Scuze, zise el, ieșind din întuneric.


Pășea nesigur și vorbea neclar. Probabil că era beat și că tocmai se
trezise.
— Nu mi-am dat seama că ești aici.
Brett se opri la mică distanță de ea. Fața lui era slab luminată și el se
clătina ușor. Aurora fu nevoită să-și întoarcă capul pentru a-l privi. Încă îi
mai bubuia inima din cauza sperieturii.
— De ce ești trează? o întrebă. Credeam că ai mers să te culci.
— Îmi era sete, răspunse ea.
El dădu din cap și privi în jur.
— Mă duc să-ți aduc o bere.
Aurora vru să-l oprească și să-i spună că nu la bere se referea, dar nu voia
să-l dezamăgească din nou. Voia ca el să o privească la fel cum o privise pe
Topaz.
Aurora simți un nod în stomac când își aminti de modul în care o
cuprinsese Brett pe sora ei. Nici nu voia să se gândească la ce urmase după.
Toate acele lucruri o făceau să tremure și să se simtă și mai rău.
Brett cotrobăi o vreme prin plasele cu mâncare și, în cele din urmă, îi
aduse Aurorei o bere, pe care o deschise cu un fâsâit înainte de a i-o înmâna.
Apoi se prăbuși lângă ea. Aurora se dădu mai într-o parte, dar el veni lângă
și își puse un braț în jurul ei.
Aurora înlemni, amintindu-și cum cu doar câteva ore în urmă Brett își
băgase mâinile pe sub fusta surorii ei.
— Scuze, zise el, lăsându-se puțin pe spate pentru a o privi. Credeam că
vrei să fii îmbrățișată.
— Mersi, dar sunt bine, spuse ea.
Aurora luă o gură de bere și simți cum i se făcu gura pungă.
— Trebuie să beau niște suc de portocale, zise ea și se ridică, bucurându-
se că nu-i mai simțea atingerea.
— Ah, da, nu bei bere. Am uitat. Se ridică și el, nesigur. Ia un loc lângă foc
și mă duc eu să-ți aduc.
Se gândi să-i spună că putea merge și ea, dar îi era în continuare extrem
de frig, iar focul reprezenta singura sursă de căldură. Se așeză arcuindu-se în
VP - 270
fața focului, pe cât de aproape putea fără ca fusta să îi ia foc. Suflă iar în foc
pentru a-l ațâța și mai aruncă câteva crenguțe peste. Brett reveni lângă ea.
— Poftim.
Flutură cutia de suc de portocale în fața ei și Aurora îi fu recunoscătoare.
Luă cutia și bău.
Probabil că berea îi lăsase un gust ciudat în gură, pentru că sucul de
portocale părea a avea un gust amar. Cu toate acestea, îi era mult prea sete
pentru a se opri din băut, așa că bău până dădu pe gât toată cutia.
Când termină simți că nu mai are aer și era toată lipicioasă de la suc dar,
cel puțin, nu-i mai era sete și nu mai avea gura uscată. Simțea… ca un fel de
furnicături și o ușoară senzație de amorțeală.
Brett se ghemui lângă ea și îi zâmbi într-un mod straniu care nu-i plăcu.
— Cum te simți?
Brett își întinse o mână spre ea, iar ea se dădu în spate, în mod instinctiv.
— Nu te prosti, zise el, repede. Își întinse și mai mult mâna, până o apucă
ușor de gât.
— Nu, te rog, spuse ea. Ceva era în neregulă cu el, cu locul de campare și
cu ea. Te rog, nu.
— Trebuie să înveți când este momentul să te dai bătută, zise el și își băgă
cealaltă mână pe sub fusta ei, până ajunse la chiloți.
— Brett, zise ea, împingându-i mâna la o parte.
Brett sări peste ea, își puse gura peste a ei și o îmbrânci de căzu cu spatele
pe pământ. Cotul îi ateriză în tăciunii aprinși și ea și-l trase repede. Simțea
cum crenguțele de pe jos îi intrau în spate. Brett o țintuia la pământ. Primul
sărut din viața ei, pe care și-l imaginase de nenumărate ori, nu fu plăcut și
blând, ci forțat, inevitabil și dureros.
Aurora încercă să-l împingă de pe ea, dar el era mult mai puternic. Și, cu
cât îl împingea mai tare, cu atât se simțea mai lipsită de puteri și amețită.
Brett se ridică în genunchi și începu să-și desfacă cureaua de la blugi.
Aurora încercă să se rostogolească de sub el, să se ridice și să se
îndepărteze de el, dar se simțea foarte slăbită și tremura. Reuși să se pună în
patru labe, dar când încercă să se miște, își dădu seama că pământul de sub
ea arăta ciudat, pentru că vederea ei era tulbure.
Dintr-odată simți cum el o trage tare de gleznă și ea căzu pe burtă. Brett o
trase spre el și Aurora simți cum crenguțele și frunzele de pe jos îi zgâriau
fața și restul corpului.
— Haide, Aurora, zise el și se aplecă pentru a-i șopti la ureche. Tot ce-ți
trebuie este un futai bun.

VP - 271
40

Odată ce închise telefonul, O’Malley îl bombardă cu întrebări.


— Ce vă face să credeți că era vorba despre fete tinere? întrebă el.
— Pe de o parte, faptul că Brett a rezistat avansurilor lui Topaz, dar s-a
sărutat cu o fată mai tânără cu o săptămână înainte. Pe de altă parte, Matt
Stavely, răspunse Jonah. Cred că Matt Stavely vindea cu adevărat Rohypnol,
dar nu lui Mackenzie, ci lui Brett Parker. Și cred că Stavely s-a băgat
involuntar în multe lucruri în care nu și-ar fi dorit să fie implicat.
— Deci, ce vreți să spuneți…? Că Stavely ne-a condus acasă la Brett
Parker pentru a scăpa de toate căcaturile lui?
— Așa cred, răspunse Jonah.
— Și care-i treaba cu Aleksy Nowak? întrebă Sergentul. De ce nu a depus
plângere la poliție împotriva lui Brett când a găsit ce a găsit?
— La început, cred că nici nu și-a dat seama ce a găsit, spuse Jonah. Pun
pariu că era vorba despre un telefon plin de mesaje trimise și primite de la o
parte dintre acele fete. Dacă n-ai vedea decât niște mesaje, nu ți-ai da seama
de vârsta fetelor și te-ai gândi doar că este un afemeiat care își înșală
nevasta, nu-i așa?
— Mda, așa este, spuse O’Malley, gânditor. Dar dacă el ar fi luat-o razna și
ar fi urlat la mine, probabil că aș fi început să-mi pun niște întrebări…
— Dap, zise Jonah. Cred că s-a gândit la asta timp de două săptămâni și
voia să obțină susținerea lui Jojo pentru a merge la poliție. Asta ar explica și
mesajul în care îi spunea că voia să poarte o discuție serioasă cu ea. Probabil
că Brett a realizat cât de gravă era situația, așa că și-a folosit unul dintre
celelalte telefoane pentru a-i trimite mesaj lui Aleksy.
— Dumnezeule, spuse O’Malley. Este… este de-a dreptul machiavelic, nu-i
așa? Era pregătit pentru orice.
— Da, zise Jonah, încet. Exceptând faptul că Stavely s-ar putea întoarce
împotriva lui.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, după care O’Malley spuse:
— Prima crimă, uciderea Aurorei, nu a fost intenționată, nu-i așa?
— Corect, aprobă Jonah. Ceilalți consumau droguri în mod regulat, deci
știau al naibii de bine ce cantitate ar fi fost mortală. Brett era singurul care
nu mai luase niciodată dextroamfetamină și care s-ar fi uitat la acea punguță
și s-ar fi gândit că este o cantitate mică. El nu cunoștea simptomele unei
supradoze pentru a le observa la Aurora. A doua zi de dimineață, Brett a

VP - 272
mers cu Jojo să ascundă rezerva de droguri, dar Jojo s-a abătut de la drum
pentru a lua animalul mort, iar Brett a mers înainte pentru a să acoperi
ascunzișul. El era singurul care ar fi putut s-o găsească pe Aurora în acea
dimineață. Până să se întoarcă Jojo, el a realizat ce făcuse și faptul că Aurora
se târâse în acea gaură, simțind efectele supradozei și că murise acolo. Apoi
Brett a vomitat. Nu din cauza mirosului de animal mort, ci din cauză că și-a
dat seama că el o omorâse.
— Deci, așteptăm să fie analizat calculatorul sau îl arestăm pe Brett chiar
acum? întrebă O’Malley.
— Să sperăm că se va întoarce acasă și va vedea că planul lui a fost
devoalat, spuse Jonah, zâmbind. Și totul datorită unui amărât de furnizor de
droguri, pe care Brett îl credea dispus să facă orice pentru el.
Jonah se întrebă dacă Stavely avea să mai reapară în peisaj sau dacă își
planificase evadarea. Și-ar fi dorit tare mult să-i mai pună câteva întrebări.
Cu toate acestea, gândindu-se la acțiunile lui Stavely, erau mai multe
lucruri pe care Jonah nu le înțelegea. De ce cumpărase cuțitul? De ce s-a dus
acasă la Brett înarmat cu un cuțit? Stavely trebuie să fi știut că Brett nu avea
să fie acasă, altfel nu ar fi încercat să creeze un loc al săvârșirii unei
infracțiuni. De fapt, probabil că știa și că era urmărit de Hanson. Drept
urmare, de ce alesese să meargă înarmat și să riște să fie arestat cu forța?
Oare să fi făcut toate acele lucruri doar pentru a-i atrage atenția lui
Hanson? Un bărbat înarmat cu un cuțit care se îndrepta hotărât într-o
anumită direcție cu siguranță ar fi atras atenția unui polițist. Brusc, Jonah
simți că este cuprins de neliniște. Chiar dacă aceea fusese intenția, exista
posibilitatea ca altcineva să fi venit cu ideea.
Oare să fi fost chiar Brett cel care-i spusese să ia cuțitul, dat fiind faptul că
el fusese cel care îi dirijase toate acțiunile o vreme îndelungată? Și dacă
acela era adevărul, însemna că Brett voia ca Stavely să atragă foarte multă
atenție.
Dintr-odată, Jonah simți că era ceva în neregulă. Indiferent de acțiunile lui
Stavely, era clar că el așteptase s-o vadă pe Hanson supraveghindu-i
apartamentul și apoi îi atrase pe ea și pe restul echipei lui Jonah într-o goană
după himere. Nu avusese nevoie să meargă la un telefon public pentru a
contacta pe cineva, deoarece ar fi putut oricând să-și folosească telefonul
mobil, pe care probabil că-l utilizase timp de ani de zile pentru a comunica
cu Brett. Dar un telefon dat de la o cabină telefonică era o modalitate bună
de a face următoarele sale acțiuni să pară semnificative.
Jonah o sună pe Hanson.
— Juliette, Anna este acolo cu tine?
— Da, răspunse Hanson. Da, este chiar aici lângă mine și este bine.
VP - 273
— Grozav. Ai putea să o întrebi dacă are vreo idee unde ar putea fi soțul
ei? Ar fi cazul să-l avertizăm cu privire la spargere.
Hanson se conformă și Jonah o auzi pe Anna mormăind ceva.
— Spune că a plecat să facă jogging pe potecă, dar nu știe unde exact, zise
Hanson. Spune că ar putea încerca să-l sune…
Jonah o auzi pe Anna scoțând un sunet și spunând ceva imediat după.
— Nu răspunde, dar zice ar putea utiliza aplicația Găsire Prieteni de pe
iPhone. El o are în listă, drept urmare și ea ar trebui să-i poată găsi telefonul.
Jonah așteptă cu sufletul la gură. După câteva secunde se auzi iar vocea
Annei.
— Spune că se află în pădure, undeva în apropiere de Burley.
Jonah simți că i se oprește pulsul. O auzea pe Jojo la sfârșitul interviului,
spunându-i:
Cam o oră? Este în apropiere de Burley…
— Îți mulțumesc, zise el mecanic și închise telefonul. Apoi pomi girofarul
și sirena, încercând să ignore acel sentiment oribil că era deja mult, mult
prea târziu.

Brett zâmbea în timp ce alerga pe potecă. Era magnific. Lumina soarelui,
copacii, priveliștea. Corpul lui era asemenea unei mașinării vii. Se simțea
puternic și perfect.
Era nerăbdător să o vadă pe Jojo. Simțea o combinație de afecțiune și ură
față de ea. Deși poate că „ură” nu era cuvântul potrivit, mai degrabă
dezamăgire.
O avertizase de nenumărate ori: grădina, Aleksy, numeroasele declarații
subtile.
Și după atâția ani în care fusese ascultătoare și se făcuse utilă, brusc se
întorsese împotriva lui. Aflase de la Stavely despre conversația privată pe
care o avusese Jojo cu detectivul la Peretele de Alpinism și despre faptul că
Jojo se prezentase a doua zi la secție pentru a da o declarație. Și apoi mai era
și vizita pe care i-o făcuse împreună cu ceilalți. Nu putea trece peste modul
în care Jojo stătuse în casa lui, privindu-l sfidător în ochi și spunând că era
timpul ca toată lumea să spună adevărul.
Ea nu-i luase avertismentele în serios. Era sigur de asta după întrebările
pe care le punea Sheens. Jojo îi conducea în direcția lui.
Se întrebă ce se schimbase. Să fi fost Sheens de vină? Oare reușise Sheens
s-o manipuleze mai bine decât se așteptase el?
Simți din nou acea durere intensă la gândul că fusese trădat. În acea
dimineață, în urmă cu 30 de ani, când ascunseseră împreună stocul de
droguri și ea folosise cadavrul nevăstuicii pentru a masca mirosul, îi spusese
VP - 274
clar că avea să-l acopere. Și trebuie s-o fi văzut pe Aurora acolo. Și cu
siguranță își dăduse seama de ce vomitase el.
Oricum, nu era pentru prima dată când îl acoperise. Jojo nu scosese niciun
cuvânt când discutaseră cu toții de dimineață și se întrebaseră reciproc dacă
o văzuse cineva pe Aurora înainte să meargă la culcare, deși Jojo o văzuse
atât pe ea, cât și pe el. Stătuse de partea cealaltă a focului și-l privise.
Desigur, la momentul acela, Brett credea că ea acoperea doar faptul că el
o violase pe Aurora. Era o situație destul de jenantă și el avea de găsit o fată
dispărută pentru a o convinge să nu spună nimic.
Dar Jojo îi spusese că avea să-l ajute s-o ascundă sau ceva de genul acela.
În orice caz, fusese de partea lui și rămăsese de partea lui chiar și când
Aleksy realizase că ceva era în neregulă.
Brett era conștient că fusese o prostie din partea lui să țină telefonul în
birou când nu-l utiliza. Încă mai era furios pe el însuși pentru acea greșeală.
Planificase totul atât de atent, dar nu-i trecuse prin minte faptul că cineva s-
ar putea uita în sertarele lui din birou.
Mutase telefonul în spatele cărților sale din bibliotecă, imediat după ce
fusese descoperit de către Aleksy. Ba chiar își cumpărase un telefon nou, la
scurt timp după aceea și îl ascunsese pe cel vechi în pod. De asemenea, de
atunci își încuia biroul ori de câte ori pleca de acolo, pentru că mai era
calculatorul, pentru care își făcea griji.
Ceea ce i se părea cel mai ciudat lui Brett era faptul că Jojo părea a fi
fermecată de el, dar nu-și dorise niciodată ceva sexual de la el.
El îi făcuse numeroase propuneri în acest sens, chiar și după moartea lui
Aleksy, dar ea îl refuzase de fiecare dată. Poate că acest lucru indica faptul că
nu era cu adevărat de partea lui, în ciuda faptului că râsese la glumele lui, îi
zâmbise, îi acceptase îmbrățișările și complimentele și îl ascultase atentă ori
de câte ori îi împărtășise micile lui nemulțumiri legate de Anna.
Îl ascultase chiar și la scurt timp după moartea lui Aleksy, când era încă
extrem de îndurerată și chiar îi împărtășise faptul că iubitul ei intenționa s-o
părăsească. O ținuse în brațe când ea plângea în hohote, spunând că-l
hărțuise pe Aleksy și că era vina ei că murise.
— Nu este vina ta, îi spusese el, încet, deși era o minciună. Fusese în
totalitate vina ei. Nu ar fi trebuit să-l bage pe Aleksy în povestea asta.
Brett nu era convins că-i plăcea simetria dată de faptul că Jojo avea să
moară asemenea lui Aleksy. Avea niște mici rețineri cu privire la faptul că
cele două decese ar fi prea similare, că Sheens și-ar da seama că ceva era
suspect și tot planul lui ar fi devoalat.
Dar senzația de anxietate era oarecum domolită de încrederea pe care i-o
dădea faptul că scăpase nepedepsit timp de mai multe decenii. Planificase
VP - 275
totul atât de atent, încât n-aveau cum să facă legătura cu el. Mai ales după ce
Stavely îi conducea spre casa lui Daniel Benham.
În plus, Jojo îl dezamăgise. În cele din urmă, îl trădase și trebuia pedepsită
pentru asta.

O’Malley căută pe Google urcușul Muchie de Cuțit și accesă mai multe
pagini de internet ale cluburilor de alpinism până găsi indicații despre cum
se putea ajunge acolo. Apoi Jonah însuși luă legătura cu centrala pentru a
solicita ca cea mai apropiată mașină de poliție să fie trimisă la acea locație.
— Trebuie să parcheze în parcarea dinspre Station Road și apoi să o ia pe
jos pe potecă, îi spuse el operatorului. Trebuie să meargă drept pe potecă,
ignorând orice alte deviații, până ajung la o bifurcație marcată cu un
indicator spre Burley Ridge. Îi vor găsi acolo.
— Acum cât timp a plecat în direcția aceea? întrebă O’Malley, încet.
— Nu știu, spuse Jonah. Dar Jojo trebuie să fi ajuns acum vreo oră, dacă
nu chiar două.
Jojo lăsase traseul denumit „Muchie de Cuțit” la final. Pentru ea, acest
traseu reprezenta cel mai mare obstacol, pentru că, spre finalul său, era
nevoie de o săritură cu prindere, care părea ușoară, dar înălțimea și distanța
erau prea mari. Nu-i reușise niciodată, nici măcar cu coardă și, oricum, de
această dată nu-și luase corzile.
Pe drum se gândise numai la Aleksy. Începea să creadă că, de fapt, el nu o
trădase și că nu căzuse din cauza ei. Își amintise de săriturile uimitoare pe
care le făcea el în timpul cățărărilor, fără pic de sprijin.
Uneori, cred că reușesc pentru simplul fapt că nu am de ales, îi spusese el
odată.
Drept urmare, în ziua aceea, Jojo se hotărâse să nu-și ofere nicio
alternativă.
Mâinile ei găsiră prizele cu care începea urcarea și se prinseră bine, iar
picioarele ei se legănară, până se fixară pe muchia de dedesubt. Știa să facă
acest lucru. Era în elementul ei.
Următoarea mișcare fu rapidă. Își ridică laba piciorului stâng și își băgă
degetul mare de la picior într-o adâncitură îngustă. Punctul de sprijin de la
picior era aproape inexistent, dar adrenalina o făcea să se simtă ușoară, așa
că se împinse în picior oricum.
Se pregătea pentru următoarea mișcare, când auzi un zgomot venind din
spatele ei. Se întoarse ușor, privi în jos și îl văzu pe Brett la baza traseului, cu
mâinile pe cap, trăgându-și sufletul. Era îmbrăcat în echipament de alergare
și avea fruntea transpirată.
— Bună, Jojo, zise el și, deși era vorba despre Brett, care se purtase atât
VP - 276
de frumos cu ea timp de 30 de ani, Jojo simți un fior.
Jojo era conștientă că el nu putea ajunge la ea dar, în același timp, ea nu
apucase să urce prea mult.
— Ce cauți aici?
— Tu m-ai adus aici, spuse el, cu un zâmbet trist. Te-am avertizat să nu
faci asta, Jojo. De ce ai vorbit cu ei? De ce ai renunțat să-mi mai fi aliată?
Jojo îl privi pentru o clipă, apoi întrebă:
— Aliata ta?
Jojo continuă să avanseze. Folosindu-și mâna stângă, găsi următorul
punct de prindere – o suprafață înclinată care oferea o prindere bună – și își
ridică laba piciorului drept, pe care o vârî într-o crăpătură destul de
generoasă din perete. Cu siguranță el nu mai ajungea la ea, dar se apropia.
— Știi prea bine că nu am vrut să moară, zise Brett, părând rănit. Știai
asta atunci, dar se pare că ai uitat.
În mod evident, se referea la Aurora.
Dintr-odată, Jojo avu un sentiment îngrozitor că acela era modul în care
murise Aleksy. Că Brett îi vorbise pe același ton, care sugera dezamăgire și
furie și că apoi îl omorâse. Oare se cățărase după el și îl trăsese jos? N-avea
cum, doar se afla la baza traseului Mechanical Vert. Probabil că Brett urcase
pe jos, pe ruta ușoară și îl așteptase sus, după care îl împinsese pe Aleksy.
— N-am uitat nimic, spuse Jojo. Făcu următoarea mișcare puțin mai
nesigură. Își imagina constant cum Aleksy probabil că strigase după ajutor
în timp ce cădea. Tocmai mi-am dat seama de mai multe lucruri. Tu l-ai ucis,
nu-i așa?
Era conștientă de faptul că ar fi trebuit să-l liniștească, dar simțea nevoia
să-l audă rostind acele cuvinte.
— Pe Aleksy? întrebă el. Evident că l-am omorât. Idiotul începuse să-și
bage nasul unde nu-i fierbea oala și nu i-ar fi luat mult să ajungă la adevăr.
Jojo făcu următoarele trei mișcări simțind o combinație de frică și furie.
Apoi auzi un hârșâit și se uită în jos. Brett începuse și el să urce. Făcea
mișcări stângace și neelegante, dar era puternic, ceea ce-l ajuta să se cațere
cu ușurință.
Probabil că Brett se cățăra pentru a o prinde și a o trage în jos. Lui Jojo
începea să-i fie rău de la stomac.
— Jojo, te rog să înțelegi că tu m-ai adus în punctul acesta, spuse el,
gâfâind ușor, în timp ce se pregătea pentru următoarea mișcare. La fel ca
Aleksy. Eu nu am vrut să fac rău nimănui.
— Adică nu ai vrut să-i faci rău Aurorei când ai violat-o? întrebă Jojo.
— Să-i fac rău? Dar i-a plăcut. Asta își dorea. S-a uitat la mine toată
seara… Brett făcu o pauză, pentru încă o mișcare dificilă, apoi continuă. Știi
VP - 277
prea bine că nu am vrut să-i fac rău. Când mi-am dat seama că murise… a
fost oribil. Și v-am protejat pe toți timp de 30 de ani, zise el, în timp ce se
mișcă din nou. Aș fi putut cu ușurință să vă înscenez crima oricăruia dintre
voi, dar n-am făcut-o. V-am apărat pe toți.
Jojo mai făcu o mișcare și ajunse în cel mai înalt punct al traseului în care
reușise vreodată să ajungă. Mai sus de atât nu urcase. Se afla la 9 m înălțime
și următoarea mișcare era cea care implica săritura în aer liber și speranța
că avea să reușească. Aceea era ultima mișcare până să se poată prinde de
marginea de sus și să ajungă în vârf, pe iarba moale de acolo.
Nu avusese niciodată curajul necesar pentru a face acea săritură, nici
măcar când era asigurată cu coardă. Era prea sus și prea departe. De fiecare
dată coborâse pe coardă până la baza traseului, furioasă pe ea însăși. Dar de
această dată nu avea opțiunea de a coborî pe coardă și probabil că n-ar fi
putut face unele dintre acele mișcări în sens invers pentru a coborî. Singura
ei opțiune era să încerce să ajungă în vârf.
— Jojo, ți-e frică? întrebă Brett, pe un ton complet diferit. Deja nu mai
încerca să-i explice, ci încerca s-o sperie.
Conștientizând faptul că pentru Brett ar fi fost mult mai simplu dacă ea ar
fi căzut de una singură, o trecu un fior.
— De ce mi-ar fi frică? întrebă ea, deși simțea adrenalina pulsându-i în tot
corpul. Piciorul stâng începuse să-i tremure ușor din cauza efortului și fu
nevoită să respire adânc pentru a nu începe să tremure și mai tare.
— Toată lumea se teme de moarte, zise Brett. Chiar și Aleksy s-a temut.
Ar fi trebuit să-i vezi fața când l-am împins de pe creastă. El crezuse că
ajunsese în vârf și că era în siguranță.
Jojo închise ochii într-o încercare de a-și alunga din minte imaginea lui
Aleksy căzând, dar era tot acolo. Îl vedea căzând încet la pământ și acel lucru
o făcea să se simtă de parcă deja ar fi căzut și ea.
— Bănuiesc că și Aurorei… trebuie să-i fi fost frică, spuse ea.
Brett mai făcu o mișcare. Se apropia tot mai mult de ea. Dacă reușea să
ajungă suficient de aproape pentru a o prinde de picior cât timp ea stătea
acolo, incapabilă să se miște? Oare ar reuși să se țină și să nu cadă?
— Ar fi trebuit să strige după ajutor, nu să se târască într-o văgăună,
spuse el. Dar presupun că era confuză. Probabil că a crezut că avea să se afle
în siguranță acolo, dar a murit singură.
Jojo clătină din cap. Își aminti de acea fată genială, care avea un suflet atât
de bun și simți un junghi în inimă. Dar, în același timp, se înfurie la gândul că
el îi curmase viața de dragul unui futai gratuit.
— Du-te dracului, Brett, zise ea și, fără a se mai gândi la nimic altceva,
făcu ultima săritură.
VP - 278
Momentul acela, în care se afla în aer, păru să dureze o veșnicie, dar până
la urmă degetele ei se agățară de acel ultim orificiu cu o ușurință
surprinzătoare. Se mișcase instinctiv și până ca mintea ei să proceseze totul,
realiză că reușise.
Piciorul ei drept lovi ceva și căută un alt loc de care să se prindă. În cele
din urmă, găsi o ieșitură, similară unei trepte.
Jojo zâmbi mulțumită. Chiar fusese atât de simplu pe cât susținuseră toți
cei care reușiseră înaintea ei.
Cu piciorul stâng găsi un alt punct de prindere, mai mic, de care se folosi
pentru a se împinge în sus, până când reuși să se prindă cu mâna dreaptă de
creastă. Apoi își ridică încet greutatea corpului, până se prinse și cu degetul
mare de la piciorul drept de marginea crestei.
Cu o ultimă mișcare, tremurând, reuși să se ridice în picioare pe marginea
crestei și se întoarse pentru a privi în jos spre Brett.
El se descurca bine pentru o persoană care nu făcea alpinism în mod
obișnuit și mai ales pentru o persoană care purta încălțăminte de alergare.
Avea genul acela de condiție fizică pe care mulți alpiniști o dobândeau doar
după mult antrenament și care, în cazul lui, se datora, cel mai probabil,
zecilor de ani de alergare, ciclism și înot.
Dar următoarea mișcare era mai dificilă și încă nu ajunsese în punctul de
cotitură.
— Cum merge, Brett? strigă ea, triumfătoare.
Brett își ridică privirea spre ea. Jojo nu-și dădea seama după expresia lui
dacă se concentra să nu cadă sau dacă pur și simplu o ura pentru acea
remarcă. Spera să fie a doua variantă.
— Să-ți ofer o mână de ajutor? întrebă ea, rânjind.
Jojo se întrebă dacă Brett avea să rateze următoarea mișcare. Centrul lui
de greutate nu era deloc orientat cum trebuia: se lăsa prea mult pe piciorul
stâng, când de fapt ar fi trebuit să-l elibereze. Cu toate acestea, el făcu un salt
în sus și, datorită înălțimii sale, reuși să ajungă în locul dorit.
Mai avea de făcut o ultimă mișcare și ajungea la ea.
— Până aici a fost un joc de copii, zise ea. Mai ai o ultimă mișcare de făcut.
Jojo observă că Brett lua o pauză, timp în care își desprinse mâna dreaptă
pentru o clipă, își flexă degetele, după care își puse mâna la loc în poziția
inițială.
— Ah, da. Așa se întâmplă când nu ești un alpinist adevărat. Mâinile te
lasă primele.
El râse. Era ca un fel de lătrat scurt și gâfâit.
— Stai liniștită, Jojo, vor rezista suficient pentru a te împinge de pe
această nenorocită de stâncă. În ciuda efortului depus, tot reuși să-i
VP - 279
zâmbească. Ar fi trebuit să-mi rămâi alături și să nu spui nimic despre faptul
că m-ai văzut cu ea.
Jojo râse.
— Tocmai că nu te-am văzut. Eu mă holbam la foc, iar tu erai de partea
cealaltă a flăcărilor. Erai complet invizibil pentru mine și așa ai și rămas. Nu
știu ce jocuri credeai că jucăm în toți acești ani, dar totul s-a petrecut numai
în mintea ta.
Jojo își dădu seama că-l tulburase. El o privea, încercând să-și dea seama
dacă spunea adevărul. Dar, dintr-odată, expresia lui se înăspri și privirea i se
concentră iar asupra peretelui.
— N-are importanță, zise el. Oricum vei muri.
Ea nu se putu abține să nu rânjească, când îl văzu privind în jur după o
priză apropiată. Scrută peretele o vreme, până își fixă privirea asupra acelui
ultim orificiu. Mai avea un metru de spațiu gol care-l despărțea de acel
punct, plus încă un metru până în vârf.
— Ăla-i, zise ea, veselă. Se mișcă într-o parte până ajunse chiar în dreptul
orificiului. Taman aici.
Brett își desprinse mâna dreaptă și se întinse puțin, înainte de a o pune la
loc în poziția inițială.
— Lui Brett îi este puțin frică? întrebă ea, batjocoritor.
— Taci naibii din gură, zise el.
Din acel moment nu se mai uită la ea. Se pregătea pentru salt. Își lăsă
greutatea tot mai mult pe partea dreaptă, luându-și avânt și numărând
invers în minte.
— Dumnezeule, Parker, ai de gând să-ți miști fundul odată? Mai am și alte
lucruri de făcut.
El nu-i răspunse. Era pregătit să facă saltul și Jojo se simțea la fel de
tensionată ca el. Se ghemui puțin pentru a-l motiva să facă saltul.
Dintr-odată, Brett sări. Dar Jojo își dădu seama că și el se îndoise că avea
să reușească și că nu se dedicase complet acelui salt.
Nu reușise să sară mai mult de jumătate de metru în sus și în lateral. Își
întinse mâna dreaptă, dar punctul de prindere era mult prea departe.
Când începu să cadă, un spasm ciudat îi cuprinse tot corpul. Ulterior, când
avu timp să se gândească la acel lucru, Jojo se întrebă dacă fusese un semn al
șocului.
Brett căzu repede și Jojo îl urmări până ateriză pe piatra nemiloasă și pe
noroiul uscat de pe pământ.

Telefonul lui Jonah sună în timp ce parca pe marginea drumului. Două
mașini de poliție se aflau deja acolo, dar ofițerii de poliție de-abia începuseră
VP - 280
urcarea. Ajunseseră cu doar câteva secunde înaintea lui.
— Jojo, zise el, brusc, când răspunse la telefon. Ești bine?
— Nu te agita, o auzi spunând, pe un ton sarcastic și relaxat, care-l făcu să
se întrebe dacă nu cumva fusese păcălit pentru a merge acolo. Brett Parker
nu mai reprezintă o problemă.
— Ce vrei să spui cu asta?
— S-a azvârlit de pe marginea stâncii, zise ea. Probabil că ar trebui să
adaug și faptul că nu a făcut-o intenționat.
În ciuda acelei conversații, Jonah tot alergă până la baza peretelui.
O’Malley se afla chiar în spatele lui, iar ofițerii de poliție se aflau în spatele
Sergentului. Când trecură de copaci și văzură cadavrul lui Brett Parker,
Jonah încetini, iar O’Malley se izbi de el și apoi își ceru scuze.
Lui Jonah îi era greu să-și ia ochii de la grămada de membre poziționate
în unghiuri ciudate și de la balta de sânge, dar era conștient că trebuia s-o
găsească pe Jojo.
Își puse mâna streașină la ochi și privi în sus. Jojo stătea chiar pe
marginea stâncii, balansându-și ușor picioarele și îi făcu cu mâna.
— Ești bine? strigă Jonah.
— M-ai mai întrebat o dată, strigă ea înapoi și se ridică în picioare. Sunt
bine. Vorbesc serios. Cobor spre voi, dar dați-mi puțin răgaz, pentru că
drumul este destul de abrupt pe partea cealaltă.
Jojo dispăru și reapăru după un minut în partea dreaptă a stâncii. Îi salută
din cap pe ofițerii de poliție, care stăteau într-o formulă destul de jalnică, în
jurul cadavrului, după care rânji spre Jonah.
— Mi-a ieșit ultima mișcare din această nenorocită de cățărare, zise ea,
lent și triumfător. Aparent este mai ușor s-o faci atunci când știi că vei fi ucis
dacă nu-ți iese.
— Bună treabă, spuse Jonah, pe un ton mucalit. Deci să înțeleg că lui Brett
nu i-a ieșit?
— Mda, probabil că este mai bine așa, zise ea, gânditoare. Dacă i-ar fi
reușit mișcarea, aș fi fost nevoită să-l împing de pe marginea stâncii.

VP - 281
41

Pe drum spre secția de poliție, Jonah sună acasă la familia Jackson. Se


simțea victorios că în sfârșit le putea răspunde la întrebări, dar sentimentul
acela era umbrit de durerea pe care aveau s-o simtă odată ce aflau modul în
care murise fiica lor: singură, ca urmare a unei supradoze de droguri pe care
nici nu-și dorise să le consume și violată de un băiat în care probabil că
avusese încredere.
De data aceasta răspunse Joy la telefon. Avea acel obicei înduioșător, de
modă veche, de a recita numărul de telefon când răspundea.
— Sunt Inspector Șef Sheens, spuse el. Îmi cer scuze că a trebuit să
așteptați atât, dar avem niște informații foarte importante să vă împărtășim.
Ați putea să veniți împreună cu Tom până la secție? Cred că ar fi mai bine
dacă ați veni aici să vorbim.
— Ah, zise Joy, pe nerăsuflate. Tom, putem… putem merge până la secția
de poliție? Presupun că da. Au ceva important să ne spună. Ați aflat… ați
aflat cine a omorât-o? i se adresă ea din nou lui Jonah.
— Da, răspunse Jonah. Da, am aflat.

— Credea că l-am văzut, spuse Jojo, pe un ton neobișnuit de direct.
Pentru Jonah era ciudat s-o asculte vorbind fără pic de sarcasm în voce,
fără zâmbete sau miștouri. Dar era extrem de mândru de tot ce spunea ea și
de cum avea să fie interpretată declarația ei.
— M-a văzut privind în direcția lui, dar nu și-a dat seama că se afla prea
departe de lumina focului pentru ca eu să-l văd. Credea că i-am păstrat
secretul în toți acești ani.
— Ce motiv ar fi avut să creadă că l-ați acoperi? întrebă O’Malley, jucând
rolul polițaiului meticulos.
— Cred că a făcut o conexiune între faptul că eram dispusă să merg să-l
ajut să ascundă drogurile și tăcerea mea cu privire la faptul că-l văzusem în
acea noapte. Și azi mi-a mărturisit că el crezuse că am văzut-o și eu pe
Aurora acolo. Știți că a vomitat în timp ce eu trăgeam cadavrul nevăstuicii pe
jos pentru a masca mirosul? Ei bine, eu credeam că a vomitat din cauza
mirosului, dar, de fapt, el tocmai văzuse cadavrul Aurorei și-și dăduse seama
ce făcuse. Pe Jojo o trecu un fior. În timp ce urca pe perete după mine, tot
repeta faptul că nu intenționase să o omoare. Era convins că ei i-a plăcut să
fie violată…

VP - 282
— După dispariția Aurorei, nu a vorbit niciodată cu dumneavoastră
despre faptul că l-ați văzut în acea noapte?
— Nu. Cred că îi treceau multe lucruri prin minte care nu aveau nicio
legătură cu realitatea. A susținut că ne-a protejat pe toți timp de 30 de ani
prin faptul că nu ne-a înscenat nouă crima. Dintr-un anume motiv, își
însușise rolul de a ne ține pe toți uniți. Cred că… voia să ne controleze sau
poate chiar își imagina că este o persoană bună. Când m-am cuplat cu
Aleksy, Brett s-a străduit foarte tare să se împrietenească cu el și să-l țină
aproape.
— Și acea prietenie a rezistat până relativ recent? întrebă O’Malley.
— Mda, zise Jojo. Își întoarse privirea spre Jonah, după care se uită în altă
parte. Cel puțin, eu așa am crezut. Dar a avut loc… a avut loc o ceartă cu
Aleksy. V-am spus despre asta, nu-i așa? Mi-am dat seama că ceva era în
neregulă, dar nu m-am gândit nicio clipă că Aleksy îi descoperise secretul lui
Brett.
— S-a mai întâmplat ceva după aceea?
— Nu, spuse Jojo. Ei bine… de fapt, da. Brett a păstrat distanța și, la câteva
zile mai târziu, magaziile mele și mare parte din grădina mea au fost
incendiate. Și imediat după aceea, Brett a devenit dintr-odată cel mai bun
prieten al meu. Era șarmant, flirta cu mine și mă făcea să mă simt… ca și
când lui i-ar fi păsat mai mult decât lui Aleksy, care nu m-a ajutat aproape
deloc cu pagubele incendiului. Totul a devenit foarte aiurea. Jojo făcu o
pauză, după care continuă. Privind în urmă, pare evident că Brett credea că
eu știu ceva. Acel incendiu era menit să mă avertizeze să-mi țin gura. Și,
după ce m-a avertizat, a vrut să mă atragă înapoi, nu-i așa? Era un fel de a
spune: „Iată cât de rău îți este când nu suntem prieteni și cât de bine îți este
când suntem”.
Jojo răsuflă tulburată.
— Mi-a spus că l-a omorât pe Aleksy. Și a încercat să dea vina pe Aleksy
pentru asta, pentru că, spunea el, își băgase nasul unde nu-i fierbea oala. Nici
nu știu… nu știu ce putuse descoperi.
— V-a spus și cum a murit Aurora? întrebă Jonah încet.
— Da. Ei bine… mi-a spus că Aurora ar fi trebuit să meargă să ceară
ajutor, în loc să se târască în văgăuna aceea. Era… sunteți siguri că era
moartă când am umplut ascunzișul cu pământ? Brett așa credea, dar…
— Încă nu am primit rezultatele finale ale rapoartelor toxicologice, zise
O’Malley.
Jojo clătină din cap.
— Nu pot să cred că a fost atât de prost încât să-i dea niște droguri despre
care nu știa nimic și să o lase acolo să moară, fără să-și dea seama… Și apoi
VP - 283
de dimineață tot el era furios pe toată lumea pentru că Aurora dispăruse.
Jojo dădu din cap cu amărăciune. Era furios pe noi pentru că nu putea să dea
de ea pentru a o face să tacă din gură.

Ulterior, după ce încheiară interviul, Jonah se oferi să o conducă spre
ieșire. Ieșiră tăcuți din Departamentul de Investigații Criminale și se
îndreptară spre stradă. Jonah era foarte conștient de brațele și picioarele
goale ale lui Jojo și de apropierea dintre ei.
La intrare, Jonah se opri, indicându-i să se oprească și ea.
— Dacă te ajută în vreun fel, vreau să știi că medicul legist este convins că
Aurora a murit cu mult înainte ca voi să vă treziți. Dextroamfetamina era
împachetată în punguțe de câte 5 g și se pare că Brett i-a dat o punguță
întreagă. Asta înseamnă o cantitate de cinci până la douăzeci de ori mai
mare decât cantitatea necesară pentru o supradoză, iar Aurora sigur nu avea
mai mult de 60 kg. Farmacologul este de părere că decesul ar fi survenit în
decurs de o oră.
Se lăsă un moment de tăcere, timp în care Jojo rămase cu privirea ațintită
în jos. Dădu din cap, după care își ridică din nou privirea și schiță un zâmbet.
— Presupun că va mai dura o vreme până se va închide ancheta, spuse ea.
— Așa se întâmplă în general, zise el, dând din cap. Dar nu va dura o
eternitate.
Zâmbetul lui Jojo deveni puțin mai călduros.
— În acest caz, ne vom vedea în curând.

Topaz urcă scările la o oarecare distanță de Connor, sperând că el avea să
înțeleagă. Merse iar în camera Aurorei, în loc de a ei.
Simți că Aurora intrase în cameră împreună cu ea. Îi vedea fața palidă și
zâmbitoare, părul blond auriu și mișcările rapide și timide.
Se așeză cu grijă pe pat, amintindu-și vorbele lui Connor când revenise în
bucătăria cufundată în liniște.
A fost Brett. Brett a ucis-o, draga mea. Părinții tăi au încercat să te sune.
Reușise să ia legătura cu tatăl ei pe telefonul mobil pe care-l utiliza
extrem de rar și el le spusese ce aflase de la poliție, și anume că fusese vorba
despre o agresiune sexuală care se transformase într-o omucidere
accidentală și că Brett fusese cel care o drogase și o omorâse.
— Dar a plătit pentru asta, adăugă Tom. A încercat s-o prindă pe Jojo și a
căzut de pe o stâncă.
Topaz închise telefonul și simți un val de vinovăție disperată. Glumise de
atâtea ori cu bărbatul care o omorâse pe Aurora, îl îmbrățișase și se culcase
cu el în urmă cu 30 de ani, chiar în noaptea în care el îi omorâse sora.
VP - 284
Dar, în timp ce plângea plină de amărăciune pe umărul lui Connor, se
simți dintr-odată eliberată.
Pentru prima dată de la dispariția Aurorei, simțea că se putea gândi la
sora ei fără acel sentiment de lipsă de rezolvare și fără a se întreba ce i se
întâmplase.
Stând în camera surorii ei, înconjurată de floricele și fluturași, și-o putea
imagina pe sora ei cea enervantă, frumoasă, aeriană și minunată stând lângă
ea și acel lucru o făcu să zâmbească.

Conversația cu Anna fu cea mai dificilă. În timp ce Jonah îi explica treptat
toate infracțiunile comise de soțul ei, respirația ei deveni superficială și
încercă să se ridice pentru a părăsi încăperea.
Hanson o conduse să bea niște apă și să ia o gură de aer. Lui Jonah îi luă
douăzeci de minute ca să-i poată spune că soțul ei era mort.
În cele din urmă, când reuși să vorbească, povestea el fu una dintre cele
mai triste pe care le auzise Jonah vreodată. Anna le povesti că încercase să-și
protejeze soțul, în ciuda intimidărilor lui. Le spuse despre modul în care el o
verifica și o critica constant, despre cum îi verifica mereu telefonul și se
înfuria cu privire la diverse lucruri pe care ea le vorbea cu prietenii ei și
cum, în cele din urmă, ajunsese să nu mai vorbească cu nimeni despre nimic.
De asemenea, le povesti cum el refuzase să vorbească cu ea timp de trei zile
când ea îi citise e-mailurile drept răzbunare și cum îi spunea lucruri extrem
de răutăcioase, pentru ca apoi să-și ceară scuze și să-i spună cât de mult o
iubea și ce persoană bună era ea că îi rămânea alături când el era un om atât
de groaznic. În plus, le spuse și despre modul în care el o spiona, urmărindu-
i telefonul.
Jonah simți un sentiment de satisfacție la gândul că măcar acel lucru se
întorsese împotriva lui Brett și îi permisese Annei să-l urmărească și ea la
rândul ei.
După interviul cu Anna, urmă unul cu Stavely, care se predase poliției
chiar în acea noapte. Când fu condus în Departamentul de Investigații
Criminale, Stavely îi făcu un semn din cap lui Jonah, iar Jonah aproape că-i
zâmbi la rândul lui furnizorului de droguri căruia îi trebuiseră 30 de ani să
facă ceea ce trebuia.
Adevărul era că Stavely se dovedise a fi un dar de la Dumnezeu. Făcuseră
o înțelegere cu el, prin care poliția renunța la acuzațiile de obstrucționare a
justiției și intrare prin efracție și, în schimb, Stavely le furniza toate
informațiile pe care le deținea cu privire la Brett Parker. Declarația lui fu
succintă și convingătoare și îl ajută pe Jonah să clarifice mai multe aspecte.
Matt Stavely fusese atras în lumea lui Brett Parker la câteva luni după
VP - 285
moartea Aurorei. Brett venise la vechiul apartament al lui Stavely într-o
seară burnițoasă de noiembrie și îi spusese că aproape toate drogurile
cumpărate de Daniel Benham zăceau într-o groapă și că Benham nu avea să
se întoarcă niciodată după ele. Îi spusese lui Stavely să le recupereze și că
avea să-l și plătească pentru acel serviciu.
— Vreau să dispară de acolo, îi zisese Brett. Și dacă rămân totuși urme,
vreau să fie ale altcuiva. Apoi îi înmânase lui Stavely o doză strivită de bere
și îi spusese că amprentele lui Connor Dooley se aflau pe ea. Dacă lași doza
acolo, eu voi fi în siguranță, chiar dacă își vor da seama că au fost droguri
acolo.
Stavely, care luase numai decizii proaste în lunile precedente și care îi
datora furnizorului său o sumă terifiantă în ciuda banilor încasați de la
Benham, acceptase propunerea. Dextroamfetamina, care valora mii de lire,
plus cele 200 de lire primite în avans, reprezentau salvarea lui Stavely.
Astfel, la sugestia lui Brett și după ce primise indicații cu privire la locație,
Stavely așteptase să se facă dimineață în Ajunul Crăciunului, când nu avea să
fie nimeni în pădure și drumurile aveau să fie complet goale. Luase cu el
niște lanterne și o lopată și se dusese pe malul râului, unde începuse să sape,
până dăduse de primele pachete.
La scurt timp însă o găsise și pe Aurora.
Își petrecuse o oră întrebându-se ce naiba avea să facă. Se plimbase
încoace și încolo prin pădurea înghețată, gândindu-se dacă să meargă să-l
sune pe Brett Parker sau să anunțe poliția. Dar cum avea să explice prezența
lui acolo și recuperarea drogurilor la ora aceea? S-ar fi băgat singur într-un
mare rahat și probabil că tocmai aceea fusese intenția lui Brett Parker.
Tot ce urmase după aceea fusese o experiență de coșmar. Săpase în jurul
rămășițelor ei aflate în proces de descompunere și singurul lucru care-l
apărase de mirosul de cadavru fusese gerul. Băgase pachet după pachet într-
un sac de voiaj și încercase să n-o atingă deloc. Unele dintre pachete erau
acoperite cu fluide scurse din cadavrul ei. Acum nici nu se mai putea gândi la
acea amintire fără să i se facă rău. Spărsese gheața de la suprafața râului, le
spălase, după care le băgase în sac.
Odată ce soarele ajunsese pe cer, Stavely scosese doza de bere din pungă
și o aruncase în groapă, după care umpluse din nou groapa cu pământ, până
nu se mai vedea decât o grămăjoară de pământ. Apoi plecase și condusese
până acasă fără a-și aminti nimic din toate cele ce se întâmplaseră.
Îl sunase pe Brett, care îi spusese pe un ton rece să nu fie prost, deoarece
acum era și el implicat. În plus, îi zisese că el nu avea să-l lase să sufere și că
avea mult de câștigat dacă avea să rămână de partea lui.
Fiind terifiat de faptul că ar putea fi descoperit și fiind disperat după banii
VP - 286
oferiți de Brett, Stavely devenise un fel de angajat periodic al lui Brett
Parker, care era pe zi ce trece tot mai amestecat în lucrurile oribile pe care le
făcea acesta. Îi furnizase cocaină, puțină dextroamfetamină, iar mai târziu,
Rohypnol.
— Nu te-a îngrijorat acest lucru? îl întrebase Jonah.
— La dracu’, normal că m-a îngrijorat, zisese Stavely furios. Dar eram
deja implicat în jocul lui murdar. Eram într-un mare căcat și mi-era teamă de
ce mi-ar fi făcut dacă-l refuzam. Drept urmare, mi-am ținut gura și am făcut
tot ce mi-a cerut.
Printre solicitările lui Brett se număraseră și cele două incendii produse
acasă la Jojo Magos, la o diferență de opt ani unul față de celălalt. Brett
fusese foarte atent să nu facă nimic de unul singur de la început până la
sfârșit.
Dar, indiferent cât de atent fusese, în timp, tot făcuse câteva greșeli. Îl
lăsase pe Stavely să intre în biroul lui când venise să-și ia banii, pentru a o
face pe Anna să creadă că era vorba despre o afacere obișnuită. Și, la câțiva
ani mai târziu, într-un moment de mândrie bizară, îi arătase lui Stavely
câteva dintre mesajele schimbate cu una dintre fetele pe care le seducea.
Brett crezuse că Stavely îi era aliat și nu recunoscuse dezgustul de pe fața
lui.
În cele din urmă, când Brett îi ceruse să distragă atenția poliției, Stavely
realizase că aceea era oportunitatea lui să dezvăluie adevărul. Planul lui
Brett fusese ca Stavely să se asigure ca Hanson să se afle acolo unde voia el,
urmărindu-l, și apoi să realizeze o serie de acțiuni. Singura diferență fusese
că Stavely îi dăduse șoferului de taxi adresa lui Brett, în loc de cea a lui
Daniel Benham, căruia ar fi trebuit să se prefacă că-i vindea droguri. În ceea
ce privea cuțitul de bucătărie, planul fusese să facă pe inocentul și să-l țină
împachetat, totul pentru a o atrage pe Hanson.
— M-am gândit la acea fată îngropată și la celelalte fete pe care le violase
și… ei bine, oi fi eu un ratat și un furnizor de droguri, dar nu sunt un criminal
sau un nenorocit de violator și trebuia să-l opresc cumva. Pentru numele lui
Dumnezeu, am o nepoată de vârsta acelor fete.
Ulterior, Stavely le puse la dispoziție toate mesajele dintre el și Brett
Parker pentru a-i ajuta, iar Jonah îi fu recunoscător. Trebuiau să înceapă
căutarea celorlalte victime ale lui Brett.
Jonah se gândi că puteau începe cu Zofia Wierzbowski. Și apoi mai era și
Coralie Ribbans. Lui Jonah îi era groază de conversația pe care trebuia s-o
poarte cu Coralie. În opinia lui, ea fusese victima lui Brett timp de mai multe
decenii și fusese atât de influențată de el, încât nici nu realizase asta.

VP - 287
Până să termine tot ce aveau de făcut, se făcuse ora 01:00 noaptea.
Înainte de a pleca acasă, Jonah se întoarse în biroul lui, luă cu grijă poza
Aurorei de pe avizier, înlătură adezivul tip plastilină de pe spatele ei și
deschise una dintre cutiile cu probe. Puse poza înăuntru, încercând să nu se
mai gândească la cum se ghemuise Aurora sub pământ și cum murise
singură. Merita ca lumea să-și amintească altfel de ea.
Mai aveau multe de făcut de dimineață și în zilele ce urmau, dar trebuiau
să mai și doarmă și să acorde atenție familiilor și prietenilor și vieții de zi cu
zi. Venise vremea ca Jonah să-și viziteze mama.

VP - 288
42

Soarele se arătase pe cer pentru Aurora și lui Topaz acest lucru i se păru
extrem de potrivit. Își amintea adesea de sora ei înconjurată de razele
soarelui și cu o expresie visătoare pe chip. Astfel, Topaz alesese să îmbrace
în cinstea surorii ei o rochie înflorată și vaporoasă, într-o combinație de alb,
roșu și verde, cu nasturi în față de sus până jos. În acea zi, nu avea să poarte
negru pentru ea.
În timp ce mergeau de la biserică spre mormânt, Connor o luă de mână.
Mergeau în urma părinților ei și a sicriului, care era cărat de patru gropari.
Probabil că era ușor ca un fulg, la cât de puțin mai rămăsese din ea. Topaz
încercă să-și înlăture acel gând din minte.
Îi strânse mâna soțului ei și, după o scurtă pauză, el îi răspunse. Topaz se
întreba dacă relația lor avea să mai fie vreodată cum fusese odinioară,
înainte ca totul să iasă la iveală și ea să ajungă să se îndoiască de singura
persoană în care avusese întotdeauna încredere și dacă soțul ei avea să uite
vreodată faptul că, în acea noapte, ea alesese să se culce cu ucigașul Aurorei
în locul său.
Topaz aruncă o privire peste umăr la trioul din spatele lor. Jojo și Daniel
se aflau de o parte și de alta a Annei, părând să o sprijine în timp ce mergea.
Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Dacă Jojo n-ar fi mers până la ea acasă
să-i spună că nu aveau să țină înmormântarea fără ea, nici și nu ar fi venit.
Cum naiba aveau să facă față înmormântării lui Brett? Dar aceea era o
întrebare pentru o altă zi.
Jojo părea atât de puternică în timp ce o ținea și o liniștea pe Anna. Topaz
o invidia pentru forța de care dădea dovadă și decise că sigurul lucru pe
care-l putea face era s-o imite.
În spatele trioului se aflau Mary și Polly Benham, care mergeau braț la
braț și vorbeau încet, iar lângă ele se afla singura prietenă adevărată a
Aurorei, Becky, care era la fel de rotunjoară și timidă cum fusese și în școală
și ai cărei ochi erau roșii și înlăcrimați.
Coralie se afla în spatele tuturor, aproape ascunsă. Avea capul plecat și
fața ascunsă sub o pălărie mică și neagră; cu toate acestea, Topaz zări
urmele de rimel întins de sub ochii ei.
— Așteaptă, îi zise brusc lui Connor și se dădu la o parte pentru a-i lăsa pe
ceilalți să treacă.
În timp ce Coralie se apropia, Topaz dădu drumul mâinii lui Connor și se

VP - 289
îndreptă spre cea mai veche prietenă a ei.
— Coralie, spuse ea.
— Prezentă.
Coralie făcu un pas spre ea și Topaz o îmbrățișă puternic. Lacrimile ei se
transformară dintr-odată în hohote de plâns. Topaz o ținu în brațe și o
legănă, conștientă de faptul că ea plângea la fel de mult pentru pierderea
bărbatului care crezuse că o iubise și care avusese cu ea o aventură la
distanță timp de 30 de ani, pentru a o controla, cât plângea pentru Aurora
sau orice altă persoană.
— El nu mai este printre noi, dar asta înseamnă că nu ne mai stă nimeni
în cale, zise Topaz.
Și, spre surprinderea și recunoștința ei, Connor se apropie și le luă pe
amândouă în brațe, mângâind-o ușor pe Coralie pe spate.
Astfel, ei trei ajunseră ultimii la mormânt, formând un trio la fel de bizar
precum Anna, Daniel și Jojo. Preotul făcu un semn din cap și începu
ceremonia de înmormântare.
Topaz se gândi că pământul o ținuse pe Aurora prizonieră atâta vreme,
încât nu mai avea dreptul să o ia înapoi. Ar fi trebuit să se afle acolo cu ei, cu
familia ei și poate chiar și cu propriii ei copii. Topaz și-o imagină pe Aurora
în postura de mamă și știu cu certitudine că ar fi fost o mamă minunată.
Topaz simți cum i se pune un nod în gât în clipa în care trupul Aurorei fu
coborât în groapă, la doar două săptămâni după ce fusese dezgropată. Topaz
privi în sus și în altă direcție, după care luă o mână de pământ și o ținu
deasupra sicriului din lemn de castan.
— Iartă-mă, șopti ea, în timp ce desfăcu mâna și lăsă țărâna să cadă peste
sicriu.

VP - 290
virtual-project.eu

VP - 291

S-ar putea să vă placă și