STRUCTURI INSTITUŢIONALE

1. TRĂSĂTURILE FEUDALISMULUI ROMÂNESC

De inspiraţie bizantină, feudalismul românesc se deosebeşte de cel clasic prin faptul că
nu este maturizat pe deplin, nu există o ierarhie feudală comparabilă cu cea din apusul
Europei. Autoritatea centrală domnească este atotputernică şi întreaga boierime îi datorează
„credincioasă slujbă”. Raporturile vasalice se stabilesc numai între domn şi boieri, dar nu şi
în interiorul clasei boiereşti. Spre deosebire de feudalismul apusean, în cel românesc, ca şi în
cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de către boieri şi de oferire din
partea domniei a stăpânirii funciare. Raporturile dintre domn şi clasa politică se întemeiază
pe ascultare din partea boierilor care aşteaptă în schimb „milă domnească”, adică dregătorii
şi danii de moşii. În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii
medievale. Desigur, modelul clasic este Europa Occidentală, unde pot fi întâlnite două
elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat în proprietatea nobilului şi lucrat de ţăranii
dependenţi, şi ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul clasei conducătoare.
Istoricii români au evidenţiat faptul că în Ţara Românească şi în Moldova nu au existat
formele clasice ale feudalismului european. Evul Mediu românesc s-a afirmat, aşadar, în
sud-estul Europei, ca un tip aparte al modelului bizantin. După părerea lui Şerban
Papacostea, statul românesc medieval a fost „expresia unei naţiuni în devenire”.
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania s-au constituit în Evul Mediu în
voievodate. În secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura instituţională a
Ţărilor Române a fost, în cazul Moldovei şi al Ţării Româneşti, de inspiraţie bizantină, dar
forma de manifestare şi atributele sale aveau puternice trăsături autohtone. O altă trăsătură
specifică feudalismului românesc este menţinerea, până în secolul al XVI-lea, a unei pături
numeroase a ţărănimii libere, care a constituit în cazul multor domnii o bază socială solidă şi
forţa militară a ţării.

2. DOMNIA ŞI BISERICA
După constituirea ca state în secolul al XIV-lea, în cele două ţări extracarpatice se
constată un lent proces de cristalizare instituţională, desăvârşindu-se organizarea internă prin
consolidarea principalelor instituţii: Domnia şi Biserica. Instituţionalizarea societăţii
româneşti se leagă de numele lui Petru Muşat în Moldova şi Mircea cel Bătrân în Ţara
Românească, proces ce va continua sub urmaşii acestora.

2.1. DOMNIA
După întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre
formula monarhiei feudale, dar cu trăsăturile specifice societăţii româneşti. Domnia
reprezenta instituţia centrală. Aceasta a luat naştere o dată cu formarea statelor feudale. Ea a
cunoscut forma absolută în momentul în care toţi datorau ascultare domnului. Succesiunea
la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv şi viager: domnul era ales pe viaţă, trebuia să
fie bărbat şi să se bucure de integritate fizică. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din
rândul membrilor familiei Basarabilor, în Ţara Românească, şi respectiv a Muşatinilor, în
Moldova. Alegerea nu aparţinea însă exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important îl
avea şi Adunarea Ţării. Pentru a asigura succesiunea şi a împiedica luptele pentru tron s-a
practicat, în mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre fii, încă din timpul vieţii
domnitorului (practică preluată după modelul bizantin şi occidental). Prin această practică,
principiul electiv era tot mai mult pus în umbră de principiul ereditar, prin care fiul succede
automat tatălui. Aşa s-au născut cele două dinastii naţionale ale românilor, Basarabii în Ţara
Românească şi Bogdăneştii sau Muşatinii în Moldova, care vor conduce Ţările Române
până la jumătatea secolului al XVI-lea. În Principatele Române nu a fost recunoscut, însă,
dreptul primului născut în succesiunea la tron (dreptul de primogenitură). Dimpotrivă,
principele trebuia să fie numai „os domnesc”, normă ce lăsa câmp liber afirmării pretenţiilor
la scaun ale tuturor descendenţilor domneşti şi jocului politic al marii boierimi, care urmărea
impunerea pe tron a candidatului preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani după
mijlocul secolului al XVI-lea, când Poarta impune confirmarea obligatorie a domnilor de
către sultan sau chiar îl numeşte direct pe principe, peste voinţa ţării. Acest sistem le-a
permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpărarea domniei,
determinând, totodată, scurtarea duratei domniilor.
Domnitorul dobândea însemnele puterii după ce era uns cu mir de Mitropolit şi
confirmat de Poartă. În documentele de cancelarie, conducătorul statului apare cu titlul de
„mare voievod şi domn”, el cumulând atât funcţia politică supremă, cât şi pe cea militară.
Calitatea de mare voievod presupune concentrarea în mâinile domnitorului a funcţiei
militare (era şeful oştirii). Uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu coroana, semn
al suveranităţii, şi titlul de domn (în slavă - gospodar), având semnificaţia de dominus
(singur stăpânitor) atribuit împăraţilor romani în epoca dominatului. Organizarea
instituţională şi mai ales ceremonialul de la curte erau de inspiraţie bizantină. Puterea
domnului era absolută şi avea caracter personal. EI era proprietarul întregului pământ
(dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea
monedă şi stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă judecătorească, elabora politica
internă şi externă împreună cu sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietăţii
boiereşti şi de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de trădare, declara război sau încheia
pace şi tratate internaţionale. În virtutea funcţiei militare de comandant al armatei, domnul
percepea birul, dare destinată, în general, plăţii tributului impus de puterile străine. În
primele secole de după întemeiere, fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domniei
provenind nu atât din impozite (biruri), cât din beneficiile aduse de drumurile comerciale
care străbăteau spaţiul românesc. În caz de mare primejdie pentru ţară, convoca oastea cea
mare. Se bucura de o autoritate nelimitată şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra
supuşilor săi, indiferent de rangul lor social.
Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, ceea ce le
conferea întreaga putere în faţa supuşilor, poziţie întărită şi de formula „de sine stătător”
(autocrator în bizantină). Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a
particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirmă sursa divină a puterii
domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi
încoronării care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor.
Cooperarea dintre puterea centrală şi Biserică, coordonată fundamentală a vieţii politice
româneşti, a avut în această ceremonie de tradiţie bizantină expresia ei simbolică supremă.
Afirmarea dreptului superior al domniei asupra întregului teritoriu al ţării (dominium
eminens) a facilitat centralizarea statului şi controlul domniei asupra societăţii. S-a creat un
aparat de stat corespunzător, domnul fiind ajutat în exercitarea autorităţii sale de un sfat
domnesc, format la început din marii boieri, iar după anul 1450, numai din dregători numiţi
de domn. Tendinţa generală, în secolele XV-XVI, era de întărire a autorităţii domnului în
raport cu marea boierime şi alte posibile centre de putere (cum au fost oraşele). Deşi teoretic
absolută, puterea domnului cunoştea în practică importante limitări. În primul rând, domnii
nu puteau încălca „legea pământului” (obiceiul pământului) şi legea scrisă (pravilele). Era
apoi Biserica, de a cărei autoritate de natură spirituală domnul trebuia să ţină seama. Mai
mult, în secolele XVI – XVII, pe măsură ce se consolidează dominaţia otomană, autoritatea
domnească este mult restrânsă: „statul domnesc” din primele secole ale istoriei Principatelor
Române este înlocuit cu „statul aristocratic”, în care stările privilegiate controlează, de
multe ori, autoritatea principilor.
În Transilvania, voievodul nu putea fi numit şi domn fiindcă puterea supremă în stat o
avea acolo regele Ungariei. Voievodul era considerat un înalt dregător (al doilea sau al
treilea în stat), numit de regele Ungariei, al cărui vasal era. Îşi exercita autoritatea asupra
celor şapte comitate transilvane şi, prin extensiune, în anumite perioade, în numele regelui,
şi-i subordona pe saşi şi secui (din 1442, funcţia de comite al secuilor a ajuns să fie deţinută
de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalităţii, dar simpla menţinere a
funcţiei sugerează, dacă nu autonomia Transilvaniei în cadrul regatului, măcar conştiinţa
unei individualităţi distincte a acesteia. Situaţia conducătorului Transilvaniei va deveni
similară celei a domnilor din Ţara Românească şi Moldova abia odată cu transformarea
acesteia în principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), moment din care puterea
politică supremă va reveni principelui Transilvaniei.

2.2. BISERICA
Românii s-au creştinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin strămoşii lor,
începând din secolele II-III, procesul continuând vreme de câteva secole. Prin originea
latină, românii sunt legaţi de Occident, în timp ce prin credinţa lor ortodoxă sunt legaţi de
Orient. Biserica a fost un aliat de nădejde al voievozilor români în Evul Mediu. Biserica
ortodoxă era supusă, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol.
Mitropoliile din Moldova şi Ţara Românească au respins însă orice amestec al acestei
autorităţi în chestiunile administrative. Dormitorul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi.
Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei şi au combătut ofensiva
catolicismului, declanşată cu putere la finele secolului al XIV-lea.
Înrădăcinată în fiinţa poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut în Evul Mediu un
important rol în domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Dezvoltarea
şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române s-a realizat sub oblăduirea Bizanţului, cunoscând
totodată certe influenţe sud-slave. Românii s-au născut ca popor creştin, înregistrând o
continuitate în organizarea vieţii ecleziastice. Întemeierea primelor mitropolii ale Ţării
Româneşti la Argeş, în 1359, sub Nicolae Alexandru, şi la Severin, în 1370 (până în 1402),
sub Vladislav Vlaicu, ca şi recunoaşterea Mitropoliei Moldovei în 1401 şi în 1402
(Alexandru cel Bun), de către Patriarhia din Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii
Ortodoxe Române. Organizarea vieţii bisericeşti a continuat în secolele următoare prin
înfiinţarea în Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408), Episcopia
Rădăuţilor (1471) şi Episcopia Huşilor (1597). În Ţara Românească se înfiinţează Episcopia
Râmnicului şi cea a Buzăului (pe la 1500). Biserica Ortodoxă din Ţara Românească şi
Moldova şi-a extins activitatea şi dincolo de hotarele celor două ţări. La sfârşitul secolului al
XIV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti au fost investiţi de Patriarhia, din Constantinopol cu
funcţia de „exarh al întregii Ungarii şi al plaiurilor”, titlu care le conferea autoritate
spirituală asupra masei populaţiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsită de ierarhie
bisericească superioară pentru acest cult.
După întemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieţi monahale, cu mănăstiri
care se bucurau de sprijinul material al domnilor ţării şi al marilor boieri. Domnitorii, care
erau primii ctitori ai ţării, au construit numeroase biserici şi mănăstiri. Mănăstirile nu au fost
doar aşezăminte de activitate duhovnicească, ci şi adevărate focare de viaţă culturală şi
artistică. Pe lângă mănăstiri s-au întemeiat primele şcoli, unde se pregăteau călugări şi preoţi,
precum şi dieci pentru cancelaria domnească.
Alegerea mitropoliţilor în Principatele Române se făcea de către episcopi şi marii
boieri, fiind confirmată de către domn, care le dădea cârja, simbol al învestirii. Patriarhul
ecumenic de la Constantinopol recunoştea alegerea făcută, prin binecuvântarea sa.
Mitropolitul, ca şef al Bisericii, îi consacra pe episcopii numiţi de domn, era responsabil cu
disciplina din biserici şi mănăstiri şi controla gestiunea averilor mănăstireşti şi ale
bisericilor. El era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe şeful statului, conferindu-i o
autoritate sacră, şi era socotit al doilea demnitar în stat, locţiitor al domnului în caz de
vacanţă a tronului. El era subordonat instituţiei centrale, în sensul că putea fi desemnat sau
îndepărtat de domn, dacă se manifesta ostil puterii centrale. Era membru marcant al Sfatului
Ţării şi asista la scaunul de judecată al domnului. Domnia şi Biserica, cei doi factori
importanţi ai puterii în Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianţa dintre ele legitimându-se
prin doctrina creştină a unităţii lor în guvernarea credincioşilor, fiecare cu sarcini proprii.
Articulată, aşadar, pe structurile celor două Principate, Biserica este un factor esenţial în
menţinerea solidarităţii şi în conştientizarea identităţii membrilor comunităţii ortodoxe, în
faţa ameninţării Islamului şi a prozelitismului catolic. Ea este o biserică de stat, cu rosturi
capitale în conservarea şi cultivarea fiinţei etnice româneşti şi în apărarea independenţei
statului, mai ales când este pusă în primejdie credinţa ortodoxă. În sfârşit, ca factor principal
de cultură în Evul Mediu, Biserica a apărat şi cu aceste arme civilizaţia românească,
dezvoltată în spaţiul spiritualităţii bizantino-slave.
În Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat
de cele catolice. Totuşi, şi aici românii ortodocşi au avut o organizare bisericească proprie.
În unele perioade, bisericile româneşti din Transilvania au fost supuse autorităţii
mitropolitului muntean, care purtau şi titlul de „exarh al plaiurilor”. Catolicismul a fost
susţinut în Transilvania de regatul ungar, „regat apostolic” cu rol misionar de catolicizare
a .,păgânilor şi schismaticilor”. Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal,
subordonate arhiepiscopiei ungare, au fost cele de la Cenad, Oradea şi Alba-Iulia, create în
secolele XI-XII. Regele maghiar Ludovic de Anjou, prin decretele sale din 1366, a scos
confesiunea ortodoxă în afara legii, calitatea de nobil fiind condiţionată de apartenenţa la
catolicism. În secolul al XVI-lea, odată cu Reforma, în Transilvania se constituie patru religii
recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Biserica Ortodoxă a majorităţii populaţiei
provinciei, fiind considerată schismatică, era exclusă dintre confesiunile legale, fiind socotită
doar tolerată. Sub raport constituţional, acest sistem al religiilor recepte era consfinţit de
Approbate şi Compilate.
 2.3. ALTE INSTITUŢII MEDIEVALE
2.3.1. Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn şi era la început
compus din marii boieri, în calitatea acestora de mari proprietari de pământuri, iar
apoi, pe măsura cristalizării instituţionale, din boierii cu dregătorii precizate. Se
constată în acest caz o evoluţie similară celei din Occident, unde la început din
consiliul regal făceau parte persoane importante din anturajul regal şi doar în timp
atribuţiile acestora au fost precizate. De asemenea, boierii care alcătuiau sfatul se vor
transforma treptat, în limbajul documentelor vremii, din boieri ai domniei mele, în
boieri ai ţării (dregători), marcând astfel procesul de cristalizare a instituţiilor domniei
ca stat. Numărul membrilor săi a variat în jurul cifrei de doisprezece. Figura
principală în Sfat era Mitropolitul, care era urmat, în Ţara Românească, de Marele
Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei. Dintre principalii dregători sunt
de amintit logofătul - şeful cancelariei, vornicul - şeful administraţiei, vistiernicul -
responsabil al finanţelor, spătarul - purtătorul spadei domnitorului şi apoi comandant
al oştirii, paharnicul - responsabil cu pivniţele domneşti, postelnicul - responsabil cu
camerele domneşti. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative, politice şi
judecătoreşti, iar în politica externă era consultat la încheierea alianţelor şi la
declararea războiului. Întărirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de
către boierime.
2.3.2. Adunarea Ţării. La elaborarea politicii interne şi externe au participat şi
Adunarea Ţării şi adunările obşteşti. Acestea au reprezentat a treia instituţie
fundamentală a structurii politice feudale. Ele reuneau, de obicei, stările privilegiate,
din care ţărănimea era exclusă. Adunările stărilor privilegiate nu au cunoscut însă
aceeaşi evoluţie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai
puterii centrale în procesul de luare a deciziilor. Acestea nu au fost convocate cu
regularitate, fiind rar consultate în probleme fiscale sau administrative. Au avut uneori
rolul de a sancţiona alegerea unui domn, anumite măsuri de politică externă (legate în
general de cuantumul obligaţiilor băneşti faţă de Înalta Poartă) sau de reorganizare
generală a societăţii (reformele lui Constantin Mavrocordat, la jumătatea secolului al
XVIII-lea).
În Transilvania, după diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care
legau calitatea de nobil de confesiunea catolică, şi, mai ales, după încheierea în 1437 a
Unio Trium Nationum, care dădea drept la guvernare doar stărilor privilegiate –
unguri, saşi şi secui – românii au fost excluşi în mod colectiv din viaţa politică şi
religioasă şi au fost acceptaţi doar în calitate de indivizi.
2.3.3. Organizarea administrativă şi judecătorească. Administraţia era
structurată în ţinuturi în Moldova, judeţe în Ţara Românească, districte, scaune şi
comitate în Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregători domneşti care
aveau atribuţii importante în domeniul administrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia
vegheau la păstrarea liniştii în ţară, strângerea impozitelor, aplicarea corectă a
dreptăţii, mobilizarea în caz de pericol extern etc. Integrată politic regatului maghiar,
Transilvania cunoaşte o organizare instituţională de tip occidental, care presupune, la
nivel local, instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor săseşti şi secuieşti. În comitate
existau adunări ale stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul
voievodatului se adunau congregaţii generale ale nobilimii. Acestea discutau şi
rezolvau în principal probleme judiciare. Saşii din Transilvania, care erau grupaţi mai
ales în districtul Braşovului şi al Bistriţei, şi-au constituit o formă de organizare
politică şi administrativă proprie, numită Universitatea Saşilor (1486).
În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp, obiceiul nescris al pământului,
jus valachicum, a constituit principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în
obşti libere. Din secolele al XIV-lea – al XV-lea a început uniformizarea legislativă,
influenţată pe larg de scrierile juridice bizantine – de exemplu, Codul lui Justinian –
iar în Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, în 1517, juristul Ştefan
Werboczi a publicat Codul Tripartitum. Un rol important îl jucau în justiţie scaunul
de judecată al nobilului şi cel de la nivelul unităţii administrative. Cea mai înaltă
instanţă era cea a voievodului sau a principelui, care dădea verdictul final.

ocină (dedină) = proprietatea boierilor asupra pământului ce se putea transmite

ereditar şi care era confirmată prin act domnesc.
dominium eminens = drept superior de stăpânire a ţării, atribuit domnului.
exarh = demnitate bisericească, superioară aceleia de mitropolit şi inferioară celei
de patriarh, care se conferea prin delegaţie, de către Patriarhia din Constantinopol;
persoană care deţine această demnitate.
Reforma = mişcare de înnoire religioasă îndreptată împotriva supremaţiei papale,
declanşată la începutul secolului al XVI-lea în Germania, de pastorul Martin Luther;
va duce la constituirea religiilor reformate sau protestante: luteranism, calvinism,
unitarianism etc. În Transilvania, Reforma a fost bine primită, ducând la
constituirea, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a sistemului religiilor recepte
(oficiale).