APICULTURĂ

Conf. Univ. Dr. Ing. Daniela Jitariu

IMPORTANŢA CREŞTERII ALBINELOR
Scurt istoric al creşterii albinelor

În antichitate, mierea era cunoscută, recoltată şi consumată de către

oameni. Prima formă de exploatare a constituit-o „vânătoarea de
albine”, prin depistarea familiilor sălbatice adăpostite în scorburile
copacilor, iar apoi construirea de stupi primitivi numiţi „buduroaie”, unde
albinele erau asfixiate, iar mierea recoltată.

Stupi descoperiţi în ruinele oraşului Rehov, Stup, Egiptul antic

Israel, anul 900 î.C
 La egipteni, sumerieni, babilonieni, asirieni şi chinezi, creşterea albinelor
era foarte dezvoltată.

 Vasele de lut şi alte vestigii găsite în urma săpăturilor arheologice

demonstrează că apicultura era la loc de cinste în epoca faraonică.

 De la Aristotel ne-au rămas date preţioase cu privire la albine, iar

Columella în „De re rustica” şi Virgiliu în „Georgicele” dau preţioase sfaturi
despre creşterea albinelor.

Imaginea hieroglifa pentru albina Stupi cilindrici din lut, Pabasa (secolul 7 î.C)
  Evul mediu

Stupi orizontali din regiunea Fada

N'Gourma (Burkina Faso)

Stup primitiv din paie, Stup primitiv din lut ars, Malta
cu postament din lemn

Naturalistul olandez Schwamerdan (1637-1680) studiază cu ajutorul

microscopului inventat de el anatomia albinei, arătând că „regele albinelor”
este de fapt o femelă (matcă).
 Réaumur (1783-1857) studiază biologia albinei şi construieşte un stup de

observaţie cu pereţi de sticlă. Naturalistul elveţian Francois Huber (1750-

1831) dovedeşte că ceara nu este culeasă de pe flori, ci este produsă de
albină, precum şi faptul că matca se împerechează în afara stupului.

 Dzierzon (1811) descoperă partenogeneza la albine, dovedind că trântorii

rezultă din „ouă nefecundate”, iar P.I. Procopovici (1814), Dzierzon

(1834), Langstroth (1851), Layens (1880) şi Dadant (1880) inventează şi
construiesc noi modele de stupi sistematici.

(1750-1831) Lorenzo Lorraine Langstroth

(1810-1895)
 Iohanes Mehring (1857) inventează presa

pentru producerea fagurilor artificiali, Franz

Hruska (1865) extractorul de miere, kA.I. Root

(1876), presa cu valţ.

 Karl von Frisch care descoperă semnificaţia

„dansului” la albine.

Charles Dadant Ian Mehring (1816-1878) Karl von Frisch (1817-1902)

(1886 - 1982)
 In tara noastra

 De la Herodot, Strabon, Xenofon, iar mai târziu de la

Dimitrie Cantemir şi Nicolae Iorga ne-au rămas date despre

existenţa albinelor în regiunile locuite azi de poporul nostru.

 Numeroşi autori apreciază faptul că istoria românilor se

întrepătrunde, în timp, cu istoria apiculturii.

 Astfel: există legende conform cărora regele trac

Dromichete era apicultor;

• una dintre primele informaţii despre apicultura din Dacia o avem de

la istoricul grec Herodot, uimit de neobişnuita mulţime de albine de

pe malul stâng al Dunării, locuit de „geţii nemuritori”;

• istoricul grec Polybios afirma că „ţinuturile pontice, inclusiv Dacia,

ne procură din belşug (elenilor) miere şi ceară”;

• istoricul Xenofon afirma că „hrana geţilor constă în primul rând din

miere, legume, lapte şi preparate din lapte şi puţină carne”,

• Dio Cassius relatează că Burebista a acordat privilegii grecilor,

facilitând comerţul cu produse dacice, mierea şi ceara ocupau un

loc important;
• Mierea şi ceara au avut, în decursul timpului, o importanţă

comercială deosebită, fiind utilizate chiar şi ca mijloace de plată.

• În perioada feudală documente atestă omniprezenţa albinei în

comunităţile săteşti. Astfel, datorită stupinelor mari existente, a

importanţei ce se acorda creşterii albinelor, numeroase localităţi au

primit denumiri legate de această activitate (Stupina, Ştiubeeni,

Prisaca, Prisăceni, Matca), denumiri care se păstrează şi astăzi.

• În 1785, Ioan Molnar Piuariu publică prima carte apicolă din ţara

noastră intitulată „Economia stupilor”, ea fiind prima lucrare tipărită

în limba română în Transilvania.

 In jurul anilor 1850-1870 producţia de miere era foarte mare datorită
numărului mare de stupi existenţi, producţia totală obţinută acoperind
consumul intern şi generând excedente ce puteau fi valorificate la
export.

 Treptat, preocupările pentru dezvoltarea apiculturii s-au diminuat,

urmare îndeosebi a influenţei unor factori precum cultivarea sfeclei de
zahăr, reducerea bazei melifere, creşterea populaţiei ţării etc.

 În general, în Ţările Române, în secolul al XIX- lea, creşterea albinelor a

înregistrat un declin accentuat, la care a contribuit, într-o măsură
însemnată: extinderea culturilor cerealiere; introducerea zahărului în
alimentaţie; lipsa totală de interes şi sprijin din partea statului etc.

 Situaţia apiculturii s-a înrăutăţit şi mai mult imediat după primul şi al

doilea război mondial.
 Evoluţia apiculturii în ţara noastră poate fi ilustrată şi prin

intermediul publicaţiilor care au apărut, în timp, în acest domeniu:

• 1785, Ioan Piuariu Molnar- „Economia stupilor", prima carte

românească de apicultură;

• 1808, loan Piuaru Molnar tipăreşte o a doua ediţie a lucrării din 1785,
mai completă, „Povăţuirile către sporirea stupilor";

• 1823, loan Tornici- „Cultura albinelor sau învăţături despre stupi";

• în 1879 apare la Bucureşti „Curs practic de apicultură sau cultura

albinelor";

• în 1885 apare, la Lugoj, o broşură tradusă din germană, despre

cultura albinelor;

• 1886, loan Costin- „Manualu de stupăritu”, publicat la Gherla;

• 1887, Constantin Damian- „Stupăritul întocmit cu deosebire pentru
începători şi pentru toţi iubitorii de acest ram al economiei"; în acelaşi
an apare la Sibiu „Curs de stupărit", autor Augustin Deganu;

• 1894, Marin Petrescu- „Cultura albinelor";

• 1896, arhimandritul Stoicescu- „Apicultura modernă sau istoria şi

cultura albinelor", Râmnicu-Vâlcea;

• 1898, Ion Pelculescu, preot, tipăreşte la Piteşti, „Călăuza stuparului sau

cultura albinelor";

• 1899, Remus Begnescu, tipăreşte la Giurgiu, „Curs de stupărit raţional

după cele mai noi metode teoretice şi practice"; în acelaşi an, I. E.
Munteanu tipăreşte „Apicultura modernă"; de asemenea, reapare
lucrarea „Înfiinţarea albinăritului pe Domeniile Coroanei", de Ion
Kalinderu.
 In epoca moderna, un moment important în evoluţia apiculturii
româneşti îl constituie organizarea în anul 1957 a Asociaţiei
Crescătorilor de Albine care, pe lângă activitatea de îndrumare
tehnică, de instruire şi de propagandă apicolă, a fost orientată şi în
direcţia prestării de activităţi economice de producţie prin
Combinatul apicol, asigurându-se astfel baza tehnico-materială
pentru dotarea şi aprovizionarea apicultorilor.

 În acelaşi an se înfiinţează Staţiunea Centrală pentru Apicultură şi

Sericicultură, prin unificarea într-o singură instituţie a secţiei de
apicultură din Institutul de Cercetări Zootehnice şi a celei de
sericicultură, care funcţiona în Institutul de Cercetări Agronomice.
 În anul 1971 se înfiinţează Centrul de Studii, Proiectări şi

Învăţământ Apicol, în subordinea Asociaţiei

Crescătorilor de Albine din România.

 Anul 1974 a reprezentat un moment important pentru

cercetarea ştiinţifică din apicultura românească, prin

înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru Apicultură, în

cadrul Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România.

În perioada anterioară anului 1989, profesionişti erau

consideraţi apicultorii care lucrau în stupinele

sectorului de stat (în fostele întreprinderi agricole de

stat existau 20 de ferme apicole), în stupinele fostelor

cooperative agricole de producţie sau în silvicultură.

De regulă, un apicultor profesionist deservea o stupină

formată din circa 150 de familii, alături de acesta

aflându-se, frecvent, un „ajutor de apicultor" angajat

temporar în sezonul activ.

 România deţinea în anul 1989 un efectiv de 1.418.000 familii de albine, iar

producţia de miere pe familia de albine era de 8,5 kg. In anul 2014 existau
aproximativ 1,3 milioane familii de albine, in 2016 un numar total de 1,553.515
de familii de albine, iar in 2018 s-a inregistrat valoarea de 1,450.000 familii
de albine.

 Prin modificarea structurilor economice, prin crearea posibilităţilor de realizare

a unor profituri imediate din alte activităţi, s-au înregistrat numeroase cazuri de
renunţare la practicarea apiculturii, îndeosebi în cazul micilor apicultori.

 Cele mai multe familii de albine se regasesc in judetele Mehedinti (95.068),

Valcea (79.520), Iasi (59.841), Caras Severin (55.770), Bacau (54.041), Brasov
(51.500), Tulcea etc.

 In 2018 se estimeaza realizarea unei productii de 18.000-20.000 tone, adica 60-

70% fata de cea realizata intr-un an bun.

 Sursa: Asociaţia Crescătorilor de Albine, MADR- 2021
Evoluţia efectivelor de albine şi a producţiei de miere în România
Anii Familii de albine (mii) Producţia de miere (tone) Producţia medie
pe familie (kg)
1989 1418 12124 8,5
1990 1201 10579 8,8
1991 1091 8279 7,6
1992 1207 10410 8,6
1993 780 9936 12,7
1994 759 9820 12,9
1995 747 10434 13,9
1996 696 11157 16,0
1997 656 10543 16,1
1998 626 10199 16,3
1999 620 11153 18,0
2000 614 11746 19,1
2001 744,8 12598 17,0
2003 849,0 19007 22,4
2004 889,3 19150
2005 925 17704 21,6
2008 1000 20037 19,2
2009 1101 21500
2010 1280 23700
2012 1253 23062
2015 1586 29625
2016 1603 30177
2019 1858 26637
Scăderea efectivelor familii de albine in anuu ‘90 s-a datorat, în
special, următoarelor cauze:

• lichidarea sectorului cooperatist;

• desfiinţarea stupinelor din sectorul de stat (I.A.S. şi silvic);

• renunţarea la activitatea de creştere a albinelor a unui număr mare de

apicultori (peste 40.000) care deţineau exploataţii mici (1-10 familii de
albine), la care activitatea a fost şi este nerentabilă;

• creşterea preţurilor la carburanţi, biostimulatori, medicamente de uz

apicol, utilaje etc.;

• menţinerea preţului redus la produsele apicole, datorită puterii de

cumpărare reduse a unui segment important al populaţiei;
 Asociaţia Crescătorilor de Albine din România.

 La nivelul fiecărei filiale judeţene funcţionează câte o

societate comercială, care preia produsele apicole realizate de
producători în stupinele proprii şi asigură aprovizionarea
crescătorilor cu utilaje, instalaţii şi materiale apicole realizate
de S.C. Complexul apicol S.A. şi S.C. Institutul de Cercetare
Dezvoltare pentru Apicultură S.A.

 Perioada actuală poate fi caracterizată printr-o dezvoltare

fără precedent a apiculturii. Astfel, apicultura din România se
situează, în prezent, pe primele locuri în Europa şi pe plan
mondial în ceea ce priveşte producţia apicolă.
 Creşterea efectivelor şi a producţiei apicole sunt datorate, în
principal, următoarelor elemente:

• crearea unui cadru organizatoric solid, prin înfiinţarea Asociaţiei

Crescătorilor de Albine din România, care, prin integrarea
apiculturii pe verticală şi orizontală a devenit un organism
dinamizator al întregii activităţi apicole din ţara noastră;

• organizarea unor acţiuni corelate privind prevenirea şi

combaterea bolilor la albine;

• organizarea valorificării bazei melifere prin stupăritul pastoral.

 In România, valoarea produselor apicole naturale
comercializate reprezintă, conform statisticilor recente,
mai puţin de două procente din valoarea producţiei
animaliere, potentialul enorm fiind ineficient valorificat.

 Importanţa economică a acestor produse este însă mult

mai mare, dacă avem în vedere creşterea valorii lor prin

industrializare, utilizarea ca materie primă la fabricarea a
numeroase produse alimentare, medicamentoase,
energovitalizante, cosmetice.
 În Programul de Dezvoltare a Agriculturii s-au prevăzut, pentru apicultură, obiective
de creştere a efectivului de albine şi de modernizare a tehnologiei de creştere a
acestora, în paralel cu sporirea efectivului de albine şi, implicit, a producţiei de miere
şi a disponibilităţilor de export.

 Alături de aceste obiective generale, sunt considerate şi o serie de obiective derivate

privind dezvoltarea apiculturii, şi anume: ameliorarea genetică a albinei româneşti;
aplicarea metodelor noi de creştere şi întreţinere a familiilor de albine; practicarea
raţională pe scară lărgită a stupăritului pastoral etc.

 Îndeplinirea tuturor acestor obiective are ca scop final creşterea eficienţei economice a
produselor apicole.
 În apicultură profitul nu este reprezentat doar de profitul direct
realizat de stupar, ci mai ales de profitul rezultat din agricultură,
obţinut în urma sporurilor de recoltă datorate polenizării.

 Apicultura românească, în care proprietatea privată este

predominantă, se supune, în prezent, rigorilor economiei de
piaţă.

 Deşi se manifestă o serie de probleme şi disfuncţionalităţi (cum

ar fi preţul scăzut al mierii la export, dar şi pe piaţa internă), au
loc permanent ajustări structurale, astfel încât produsele şi
serviciile – obţinute şi oferite - să reziste şi să facă faţă
presiunilor competitive ale pieţei europene şi mondiale.
 In ultimii ani domeniul apiculturii a avut următorul specific:

- dezvoltarea stupinelor semiprofesioniste şi profesioniste, cu

activitate intensă, al cărei scop principal îl constituie realizarea de
profit, prin creşterea producţiei de miere pe familia de albine şi
reducerea costurilor pe unitatea de produs,

- diminuarea stupinelor mici deţinute de apicultorii amatori, a

căror activitate este nerentabilă.

 Tendinta este trecerea de la amatorism la apicultura profesionistă,

îmbinarea tradiţiei cu elementele de modernitate făcându-se în
condiţiile în care reglementările din apicultura românească sunt
corelate cu cerinţele integrării în Uniunea Europeană.
 Tipuri de exploataţie apicolă

Tipul stupinei Mică Mijlocie Mare

Categoria apicultorului Amator Semiprofesionist Profesionist
Tipul de exploataţie Exploataţie familială Fermă Fermă sau societate
comercială
Familii de albine în 50 minimum în 51-150 în România; Peste 600**
întreţinere România; 100-600 în alte ţări
până la 80-100 în alte ţări
Modalitatea asigurării Prin activităţi proprii de Prin achiziţie de la Prin achiziţie de la
materialului creştere sau din achiziţie unităţi specializate unităţi specializate
reproducător
Forţa de muncă Proprie Proprie/salariată Salariată
Volumul de muncă Variabil, de obicei la Sub 2000 2000-2400
anual (ore) sfârşit de săptămână
Statutul juridic Persoană fizică Persoană fizică sau Persoană juridică
juridică
Motivaţia producţiei Completarea bugetului Profit, servicii Subzistenţă, servicii,
familiei, ocazional (polenizare) profit
ocuparea timpului liber
Perspectivă Dezvoltare Concentrare, Restructurare,
specializare, Specializare
diversificare
Alte caracteristici Nu are posibilitatea Apicultura este a doua Practică o apicultură
practicării apiculturii înprofesie. Poate în
sistem industrial. practica o apicultură Sistem industrial
Amatorul cu stupină modernă, cu autentic, cu
mică (până la 20-25 mecanizarea lucrărilor mecanizarea în
familii de albine) asigurăde volum. Nu este totalitate a lucrărilor
consumul familial de rentabil să-şi de volum.
produse apicole, prelucreze singur Prelucrează
realizând un excedent din produsele stupului, produsele apicole şi
care îşi acoperă datorită investiţiilor le vinde prin
cheltuielile. mari pe care ar trebui magazine proprii sau
Recuperează, de cele mai să le facă. specializate.
multe ori, cea mai mare Întreţine familia din
parte din cheltuieli. veniturile obţinute.
Apicultorul cu mai mult
de 35 de familii îşi
valorifică surplusul de
produse apicole, de cele
mai multe ori, pe plan
local, asigurând un venit
suplimentar la bugetul
familial.*
Sursa: Bura, M. şi colab., Tehnologie apicolă, Editura Solness, Timişoara, 2005; * Nu se iau în calcul micii apicultori, care
practică un stupărit de plăcere. **În SUA, apicultorul cu peste 640 de familii este definit „commercial beekeeper”, în traducere
liberă apicultor industrial. În România, foarte puţine exploataţii apicole depăşesc ca dimensiune 150 familii de albine.
 Apicultura este practicată, în prezent, de persoane aparţinând unor diverse

categorii socio-profesionale şi grupe de vârstă, fiind considerată un

domeniu de interes naţional.

 Deoarece apicultura este departe de a fi atins nivelul maxim de dezvoltare,

sunt stabilite unele măsuri de strategie sectorială la nivel naţional,

structurate în concordanţă cu tendinţele europene şi mondiale.

 În perioada actuală şi în perspectivă, accentul se pune pe intensificarea şi

diversificarea producţiei, creşterea efectivelor de familii de albine şi a

performanţelor biologice şi productive, asigurarea calităţii producţiei şi

armonizarea legislaţiei autohtone din domeniu cu reglementările Uniunii

Europene.
 Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu
mare valoare biologică ăi calorică (3,350 kcal). S-a stabilit
că sub aspect caloric, un kilogram de miere echivalează cu
1,450 kg pâine, 2,370 kg carne de vită, 3,930 kg carne de
peăte, 4,700 litri lapte de vacă, 6 kg mere sau 50 ouă.
 Mierea este un produs uăor asimilabil, întrucât albinele, prin
procesul biochimic de invertire, transforma zaharoza în cei
doi componenăi ai săi, în glucoză ăi fructoză, astfel că ea
este, practic, digerată.
 Datorită conţinutului său în inhibină, mierea prezintă reale proprietăţi

bactericide.

 Mierea este apreciată şi datorită acţiunii sale antitoxice. S-a stabilit, de exemplu,

că în cazul intoxicaţiilor cu ciuperci, glicemia scade de la 1 g/l la cg/l, situaţie în

care, dacă bolnavilor li se administrează ceaiuri cu miere, aceştia sunt salvaţi de
la moarte.

 Unele cercetări efectuate în S.U.A., cât şi la noi în ţară, au stabilit că o soluţie de

25% miere stimulează înrădăcinarea butaşilor, iar în cazul tratării seminţelor de

sfeclă timp de 4 ore cu o soluţie de 1%, producţia la hectar se triplează.
 Stiati ca?
 Raza de activitate medie a unei albine lucratoare este de 5-6 km,
iar distanta utila este de 3 km. Viteza maxima atinsa in zbor: 70
km/h.

- Intr-o singura expeditie, o albina viziteaza 50-100 de flori.

- Pentru a produce un borcan de miere o albina ar trebui sa

parcurga 144 000 de km, de 3 ori circumferinta Pamantului la
Ecuator. Din pacate nu traieste atat de mult. 2 milioane de flori
sunt necesare pentru a produce aceasta cantitate de miere. Un
borcan de miere este produs de aproximativ 550 de albine.

- Pe durata vietii o albina produce 1/12 lingurite de miere.

- Mierea este produsa din nectarul cules din flori, depozitate in

fagure si deshidratat. Albinele elimina apa din nectar prin batai
vivace ale aripilor, pana cand ramane o umiditate de 17%. Apoi
fagurii sunt sigilati cu dopuri / capacele de ceara.
 Ceara este un produs deosebit de important, ce serveşte la producerea
fagurilor artificiali şi ca materie primă în peste 40 de industrii, dintre care
amintim: electrotehnică, radiotehnică, aviaţie, textilă, pielărie, optică,
farmaceutică ş.a.

 Polenul, prin valoarea sa compoziţională, reprezintă unul dintre cele mai

importante produse apicole, fiind mult mai apreciat pentru însuşirile sale
terapeutice, fapt pentru care reţine tot mai mult atenţia nutriţioniştilor,
medicilor, şi chiar masei largi de consumatori.

 Păstura reprezintă polenul depozitat şi fermentat în celule, ce se

recuperează din fagurii de reformă. Prezintă proprietăţi terapeutice
asemănătoare polenului.
• Propolisul este un produs cules de albine de pe mugurii unor arbori, mai ales de pe
cei de plop şi castan, dar si din rasina copacilor si plantelor. Este folosit pentru a
captuşi stupul impotriva infiltrarii apei, dar si pentru a-l steriliza. Se stie ca
propolisul are puternice proprietati anti-bateriene de exceptie.
• Apilarnilul este un produs nou, de concepţie românească, preparat din larve de
trântor.
• În procesul evoluţiei, plantele au suferit adaptări pentru
polenizarea selectiv-încrucişată cu insectele. Primul care a
constatat importanţa polenizării plantelor cu ajutorul albinelor a
fost Konrad Sprengel, care, în anul 1811, în urma observaţiilor
efectuate, elaborează o valoroasă lucrare în acest domeniu.
• Fundamentarea ştiinţifică a importanţei polenizării încrucişate îi
revine lui Charles Darwin, care timp de 11 ani a experimentat
efectul polenizării pe 57 de specii de plante, experienţe în urma
cărora constată că autopolenizarea are efecte negative,
concretizate prin fecunditate, producţii mici şi prin scăderea
vitalităţii plantelor.
• Sunt mai multe tipuri de polenizari. Polenizarea prin intermediul

vantului (flori anemofile), polenizarea cu ajutorul pasarilor (flori

ornitofile), polenizarea cu ajutorul insectelor (flori entomofile),

sau polenizarea cu ajutorul apei (flori hidrofile).

• Polenul reprezintă o masă de pulberi fine, în genera de culoare

gălbuie, formată din numeroşi grăunciori, pe suprafaţa anterelor.

Pentru plante, polenul este un produs mascul ale organelor de

reproducţie, având rolul de a fecunda ovulele florale, în vederea

transformării acestora în fructe sau seminţe

• Albina este cel mai important si raspandit polenizator.
• Albina vizitează floarea, îşi umple presa de polen si il duce
la stup. Dupa aceea se duce la alta floare, avand pe corp
polen de la floarea anterioara, iar acesta intra in contact cu
floarea vizitata, procesul repetandu-se iar si iar…
 Cercetările din ultimul timp au stabilit că
valoarea sporurilor de recoltă obţinute în
urma polenizării plantelor agricole cu
ajutorul albinelor întrece de 10-15 ori
valoarea produselor apicole obţinute de la
albine.
 Importanţa polenizării suplimentare a
plantelor entomofile cu ajutorul albinelor
creşte şi mai mult în condiţiile intensivizării
agriculturii, când, datorită folosirii
pesticidelor, entomofauna naturală este
distrusă.
 Albinele reprezintă un element de echilibru
ecologic, asigurând polenizarea a circa 85%
din plantele entomofile existente.
 https://www.youtube.com/watch?v=mdfMkr1pXrM
 https://www.ted.com/playlists/341/why_we_need_bees
 https://www.beelab.umn.edu/bees/helping-bees
 http://www.extension.umn.edu
 (documentare)