Drept Constitutional Gîrleșteanu

George GÎRLEŞTEANU
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE

Autorul este cadru didactic în cadrul Universităţii din Craiova, Facultatea de
Drept şi Ştiinţe Administrative şi membru fondator al Centrului de Cercetări Juridice
Fundamentale, centru ce îşi desfăşoară activitatea începând cu anul 2007 sub egida
Academiei Române.
Prezenta lucrare este realizată având în vedere modificările legislative şi

jurisprudenţa Curţii Constituţionale române intervenite până la data de 29 iulie 2012.
George GÎRLEŞTEANU
DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
Universul Juridic
Bucureşti
-2012-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.
Copyright © 2012, S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GÎRLEŞTEANU, GEORGE
Drept constituţional şi instituţii politice / George
Gîrleşteanu. - Bucureşti : Universul Juridic, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-973-127-604-5
342
342.4
REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184

DISTRIBUŢIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro
www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%
Partea I. Teoria generală a statului 5
PARTEA I
Teoria generală a statului
6 DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE
Titlul I
Teritoriul
CAPITOLUL 1
NOŢIUNEA DE TERITORIU
Elucidarea noţiunii de teritoriu, ca element constitutiv al statului, deşi la prima

vedere pare o chestiune simplă, în realitate presupune o analiză complexă cu implicaţii
multiple, atât de natură juridică, cât şi de natură meta-juridică.
În dreptul constituţional şi domeniul ştiinţelor politice, de-a lungul timpului, doctrina
a încercat o definire a conceptului de teritoriu, enunţând mai multe teorii cu privire la
acesta, precum teoria teritoriului-obiect, teoria teritoriului-subiect, teoria teritoriului-
limită şi teoria competenţei1.
Cel mai adesea au fost reţinute prin opoziţie, pe de o parte, teoria teritoriului-subiect,
teritoriul apărând ca element constitutiv al personalităţii statului şi o condiţie a existenţei
sale ca persoană juridică, statul având asupra teritoriului un drept de imperium, ce
reclamă noţiunea de suveranitate, şi nu de dominium, ce presupune proprietatea acestuia,
iar pe de altă parte, teoria teritoriului-obiect, în lumina căreia teritoriul constituie un
obiect real al asupra căruia statul îşi exercită puterea, acesta având asupra teritoriului un
drept real de drept public, un dominium, şi comportându-se ca un proprietar2.
Depăşirea acestei opoziţii dintre cele două teorii avansate a fost realizată prin
enunţarea teoriei teritoriului-limită, potrivit căreia teritoriul este limita acţiunii etatice, un
cadru de exercitare exclusivă a competenţelor, şi a teoriei competenţei, conform căreia
teritoriul este o simplă sferă de dominaţie spaţială, un domeniu de validitate teritorială a
unei ordini juridice etatice3.
Fără a intra într-o dezbatere ale cărei coordonate trebuie în mod obligatoriu să fie
cele amintite anterior, ne vom rezuma la acest moment în a distinge noţiunea de teritoriu
într-o manieră generală, ca un spaţiu geografic în interiorul căruia statul îşi exercită
suveranitatea. Importanţa teritoriului ca element constitutiv al statului nu poate fi negată,
acesta fiind în fapt unul dintre elementele fundamentale în procesul de formare a statelor
moderne ca rezultat al sedentarizării populaţiilor4.
Constituţia României, în art. 3, intitulat generic „Teritoriul”, normează aspectele
importante în legătură cu teritoriul statului român.
1
A se vedea pe larg cu privire la aceste teorii cu privire la obiect F. Fournié, Recherches sur la
décentralisation dans l'æuvre de Maurice Hauriou, Ed. L.G.D.J, Paris, 2005, pp. 106-114; D.C. Dănişor,
Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 24-27;
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 365-366.
2
F. Fournié, op. cit., p. 106.
3
H. Kelsen, Théorie pure du droit, Ed. L.G.D.J, Paris, 1999, p. 283; D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp.
26-27.
4
F. Fournié, op. cit., pp. 156-170; D.C. Dănişor, op. cit., 2007, p. 24.
CAPITOLUL 2
DELIMITAREA TERITORIULUI
Delimitarea teritoriului unui stat se realizează prin intermediul frontierelor, linii de

demarcaţie reală sau imaginară între diferite puncte ale globului1. Frontierele pot fi
grupate în trei categorii: terestre, maritime şi aeriene2.
Frontierele terestre la rândul lor pot fi frontiere naturale, delimitarea făcându-se prin
raportare la elemente naturale concrete, sau frontiere artificiale, linii imaginare de
separaţie inter-statală consimţite de regulă prin acorduri internaţionale.
Frontierele maritime presupun determinarea drepturilor pe care un stat riveran le are
asupra unor părţi din mare. Se disting astfel trei zone maritime: marea teritorială, la
nivelul căreia statul este suveran în acelaşi mod ca şi pe teritoriul terestru şi care cuprinde
inclusiv teritoriile submarine3, marea patrimonială sau zona economică exclusivă, zonă în
interiorul căreia drepturile statului sunt limitate la exclusivitatea exploatării economice a
acesteia şi care se stabileşte de regulă prin acorduri internaţionale, şi marea liberă, acea
parte din mare ce poate fi utilizată de orice stat în limitele reglementărilor de drept
internaţional.
Frontierele aeriene determină spaţiul aerian de deasupra teritoriului terestru sau
maritim în care statul îşi exercită suveranitatea, limita superioară maximă a acestui spaţiu
fiind dată de limita atmosferică.
Art. 3 alin. (2) din Constituţia României se normează faptul că frontierele ţării sunt
consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general
admise ale dreptului internaţional. Utilizarea de către constituantul român a sintagmei
„sunt consfinţite prin lege organică” nu trebuie interpretată în sensul posibilităţii
legiuitorului de a modifica limitele teritoriale ale statului român deoarece astfel s-ar
proceda la o alienare a teritoriului, fapt prohibit prin art. 3 alin. (1) din actul fundamental,
ci doar ca având un sens strict, de constatare a unei realităţi care în principiu nu poate fi
schimbată, în speţă a cadrului geografic în care statul român este competent să exercite
suveranitatea. Într-o exprimare neclară, constituantul raportează consfinţirea frontierelor
statului român la „respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale
dreptului internaţional”, dificultatea de înţelegere a sintagmei provenind din faptul că
aceste concepte nu pot fi încadrate nici în sursele de drept reglementate de către Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie, nici în principiile dreptului internaţional rezultate din
cutumele internaţionale şi convenţiile încheiate între state4.
1
B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 91.
2
A se vedea pe larg D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 27-28; B. Selejan-Guţan, op. cit., pp. 91-92; I.
Deleanu, op. cit., pp. 166-168.
3
A se vedea pe larg L.M. Trocan, Regimul juridic al teritoriilor submarine, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008.
4
D.C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, pp. 138-140.
În fapt, acţiunea legiuitorului organic în materia frontierelor statului român presu-
pune reglementarea regimului juridic al frontierei de stat, adică edictarea normelor
juridice privind zona frontierei de stat, terestră, maritimă sau aeriană.
În sistemul român de drept actual această reglementare este cuprinsă în Ordonanţa de
urgenţă nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, dispoziţiile normative privind
aspecte precum tipologia frontierei de stat a României, efectuarea controlului pentru
trecerea frontierei de stat, sau accesul, circulaţia şi alte activităţi ce se desfăşoară în zona
de frontieră şi în punctele de trecere a frontierei de stat. Potrivit art. 2 alin. (1) din această
reglementare frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de
teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă.
În plan vertical frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român de
spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele vecine.
CAPITOLUL 3
INDIVIZIBILITATEA TERITORIULUI
Principiul indivizibilităţii teritoriului, normat la noi la nivel constituţional în art. 1

alin. (3), creează două consecinţe normative majore, inalienabilitatea teritoriului şi
uniformitatea dreptului aplicabil, şi presupune în statele unitare unicitatea ordinii juridice
şi aplicabilitatea dreptului creat de către stat pe întreg teritoriul său fără o diferenţiere în
raport cu situarea teritorială a destinatarului normei juridice1.
Secţiunea 1
Inalienabilitatea teritoriului
Inalienabilitatea teritoriului, principiu cu valoare constituţională la noi potrivit art. 3

alin. (1), presupune imposibilitatea de trecere a teritoriului statului, total sau parţial, sub
suveranitatea unui alt stat2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale evocă conţinutul
normativ al principiului sub forma unei incompatibilităţi a principiului cu practicile „de
abandonare de teritorii, de pierdere a acestora prin prescripţie, precum şi înstrăinările
de teritorii” – Decizia nr. 73 din 16 aprilie 19973. Astfel, Curtea introduce trei interdicţii
în prezervarea principiului inalienabilităţii teritoriului4.
Interdicţia de abandonare de teritorii vizează o acţiune etatică de abandonare a
teritoriului sau a unor părţi din acesta determinată doar de simple presiuni şi ameninţări
externe. Interdicţia se referă deci doar la un comportament etatic în afara unui conflict
armat, neputând viza situaţiile în care statul ar pierde un astfel de conflict şi ar încheia un
acord de cedare a unei părţi din teritoriu în calitatea sa de stat învins.
Interdicţia de pierdere de teritorii prin prescripţie împrumută o noţiune din dreptul
privat, prescripţia, şi presupune imposibilitatea pierderii unei părţi a teritoriului ca efect al
neexercitării de către stat a suveranităţii, în fapt acest exerciţiu constituindu-se într-o
obligaţie constituţională pentru stat pe întreg teritoriul său.
Interdicţia de a înstrăina părţi din teritoriu se referă la imposibilitatea de alienare
prin voinţa statului a unor părţi din teritoriul său în sensul exercitării suveranităţii unui alt
stat în aceste zone. Interdicţia se referă la teritoriu ca element al statului în limitele căruia
acesta exercită suveranitatea, şi nu la regimul juridic al transferului terenurilor, astfel
încât ea nu impietează asupra dobândirii în proprietate a unor terenuri de către cetăţenii
străini. De altfel, aceasta este şi poziţia Curţii care afirmă că „Teritoriul fiind un element
constitutiv al statului, inalienabilitatea sa, prevăzută la art. 3 alin. (1) din Constituţie, ţine
de exerciţiul suveranităţii naţionale în anumite limite geografice (…). Aşa fiind, calitatea
1
D. C. Dănişor, op. cit., 2007, p. 30.
2
3
Publicată în M. Of. nr. 75 din 29 aprilie 1997.
4
A se vedea, pe larg, D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 28-30.
de proprietar funciar a persoanelor fizice şi a celor juridice nu priveşte noţiunea de
teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar aparţine, terenurile din fondul funciar nu
încetează niciun moment să existe ca parte a teritoriului, asupra căruia se exercită,
neştirbite şi neîngrădite, independenţa statului român, păstrându-se neatins caracterul său
naţional, unitar şi indivizibil”.
În plus, deşi Curtea nu precizează acest aspect în mod expres, doctrina juridică1 mai
reţine o interdicţie ca o consecinţă normativă a principiului inalienabilităţii teritoriului, şi
anume interzicerea secesiunii. Astfel, este interzisă orice practică a cetăţenilor români care
ar avea drept rezultat desprinderea unor părţi din teritoriul statal şi constituirea unui nou stat
ori alipirea la alt stat, Curtea părând a învedera acest aspect când afirmă că „Rezultă că nu
poate fi reţinută opinia potrivit căreia «inalienabilitatea teritoriului este un regim
constituţional specific numai faţă de străini şi apatrizi, iar nu şi faţă de cetăţenii români»”.
Secţiunea a 2-a
Uniformitatea dreptului aplicabil
Acest principiu de uniformitate a dreptului creat şi aplicabil pe întreg teritoriul

statului presupune în statele unitare, cum este şi statul român conform art. 1 alin. (1) din
actul fundamental, unicitatea ordinii juridice, acest lucru neexcluzând decât coexistenţa
mai multor ordini juridice pe acelaşi teritoriu, cum se întâmplă în statele unitare, nu şi o
anumită practică limitată de teritorializare a dreptului2.
Aplicarea unor acte normative doar pe o parte a teritoriului României este posibilă,
dar numai prin voinţa legiuitorului, nu prin voinţa colectivităţilor locale, Curtea reţinând
acest aspect prin Decizia nr. 176 din 16 noiembrie 19993: „Existenţa unor acte normative
diferite pentru anumite zone ale ţării nu este de natură să afecteze caracterul unitar al
statului, ci pune numai problema aplicării în spaţiu a respectivelor acte. (…) Esenţial în
această materie este faptul că, în ceea ce priveşte coexistenţa în spaţiu a două ori chiar a
mai multor reglementări legale, există o singură autoritate legiuitoare de la care emană
aceste reglementări, nefiind vorba despre un conflict de suveranitate – care priveşte
dreptul internaţional public – şi nici despre existenţa unor reglementări multiple într-un
stat federal – care ar conduce la domeniul dreptului interprovincial”.
De asemenea, prin teritorializarea dreptului nu pot fi introduse diferenţieri de
tratament juridic între cetăţeni raportat la situarea lor teritorială deoarece o astfel de
practică este contrară principiului egalităţii, Curtea reţinând cu ocazia Deciziei nr. 2 din
30 iunie 19924, că norma juridică controlată era neconstituţională deoarece „introduce o
limitare nouă a dreptului la grevă, care se fondează pe un criteriu teritorial (regional),
criteriu ce vine în evidentă contradicţie cu art. 49 din Constituţie şi chiar cu Legea nr.
15/1991. Această restrângere vine în contradicţie şi cu art. 16 din Constituţie, care
garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii, deoarece condiţionează această egalitate de
porţiunea de teritoriu pe care un cetăţean s-ar afla”.
1
2
D.C. Dănişor, op. cit., 2009, pp. 134-135.
3
Publicată în M. Of. nr. 63 din 4 februarie 2000.
4
Publicată în M. Of. nr. 182 din 3 iulie 1992.
CAPITOLUL 4
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A TERITORIULUI
ROMÂNIEI
Secţiunea 1
Formele de amenajare administrativă a teritoriului României
Conform Curţii Constituţionale, Decizia nr. 1177 din 12 decembrie 20071, orga-
nizarea administrativă a teritoriului2 presupune delimitarea acestuia, potrivit unor criterii
economice, sociale, culturale, de mediu, populaţie etc., în unităţi administrativ-teritoriale,
în scopul organizării şi funcţionării administraţiei publice locale în temeiul principiilor
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, precum şi al
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale.
Prevederile art. 3 alin. (3) din Constituţia României3 instituie o enumerare limitativă
a modalităţilor concrete, a formelor de amenajare administrativă a teritoriului României,
şi anume – comuna, oraşul şi judeţul. În acelaşi timp, dispoziţia constituţională instituie
un anumit caracter al acestei organizări teritoriale, aceasta putând privi doar raporturi
juridice de natură administrativă. Colectivităţile locale, dotate cu personalitate juridică
proprie de drept public şi create în aceste forme concrete, dispun de o autonomie relativă
în raport cu centrul etatic, competenţa proprie de reglementare a acestora constând doar în
posibilitatea de a organiza aplicarea legii la nivel local4.
Astfel, singurele modalităţi concrete posibile de amenajare administrativ-teritorială
în România sunt cele stabilite de către constituant prin art. 3 alin. (3): comuna, oraşul şi
judeţul. Acestea sunt create în concret prin voinţa legiuitorului care poate, în condiţiile
legii, să le desfiinţeze sau să creeze alte asemenea forme de întinderi diferite.
Cadrul constituţional român în privinţa formelor de amenajare administrativă a
teritoriului României este detaliat printr-o reglementare legală, reminiscenţă a vechiului
regim de dinainte de anul 1989, dar menţinută în vigoare, şi anume Legea nr. 2/19685
privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România.
Potrivit art. 3 din lege, judeţul este alcătuit din oraşe şi comune – unităţi de bază ale
organizării administrativ-teritoriale a ţării – în funcţie de condiţiile geografice, economice
1
Publicată în M. Of. nr. 871 din 20 decembrie 2007.
2
A se vedea pentru mai multe detalii C.D. Munteanu, Administraţia publică teritorială, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2010.
3
Art. 3 alin. (3) din Constituţie: „Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi
judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii”.
4
Pentru mai multe detalii cu privire la partajul competenţelor dintre centru şi colectivităţile locale în
statul unitar a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 103-110; M. Nica, Timpul sau timpii liberei
administrări – drept fundamental à la roumanie?, în volumul Democraţia participativă locală şi informarea
cetăţenilor, coord. D.C. Dănişor, G. Gîrleşteanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 54-77; M. Nica,
Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010.
5
Republicată în B. Of. nr. 54-55 din 27 iulie 1981.
şi social-politice, etnice şi de legăturile culturale şi tradiţionale ale populaţiei. Oraşul este
centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi
edilitar-gospodăresc. Oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate
deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au
condiţii de dezvoltare în aceste direcţii pot fi organizate ca municipii (art. 4). Conform
art. 5 din lege, comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populaţia
rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unu sau mai multe
sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice.
Deşi nominalizat la nivelul legii, satul nu poate fi considerat o formă de organizare
administrativă a teritoriului în sensul art. 3 alin. (3), el fiind doar o subdiviziune a comu-
nei. Consecinţa directă a neintroducerii de către constituant a satului ca formă de organi-
zare administrativă a teritoriului rezidă în faptul că o comună poate fi împărţită sau nu în
mai multe sate, deci nefiind un aspect obligatoriu ci doar rezultatul realităţilor concrete
din teritoriu (suprafaţa comunei, ponderea demografică de la nivelul acesteia etc.).
Secţiunea a 2-a
Formele juridice ale reorganizării administrative a teritoriului
Din punct de vedere juridic, o reorganizare administrativă a României poate cuprinde

mai multe forme. Pe de o parte, în cazul în care se doreşte schimbarea formelor
constituţionale de organizare a teritoriului României (comuna, oraşul sau judeţul) şi
introducerea altora noi (precum regiunile), această modificare nu poate fi operată decât
prin revizuirea Constituţiei, în speţă a art. 3 alin. (3). Pe de altă parte, o reorganizare
administrativă fără schimbarea formelor stabilite constituţional poate privi modificarea
limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, dar nu poate fi
făcută decât în condiţiile legii.
§1. Reorganizarea constituţională

Singura modalitate constituţională posibilă de introducere de noi forme de organizare
a teritoriului României sau de eliminarea a actualelor forme constă într-o revizuire
constituţională a art. 3 alin. (3). Actul fundamental nu poate fi revizuit însă decât cu
respectarea unei proceduri stricte prevăzute de art. 150-151 din Constituţie, ce presupune
parcurgerea obligatorie a mai multor etape. În condiţiile iniţierii acestei proceduri de către
autorităţile abilitate, Parlamentul va trebui să adopte o lege de revizuire cu o majoritate
calificată, fapt ce trebuie dublat ulterior printr-un vot favorabil din partea corpului
electoral consultat în mod obligatoriu prin referendum.
Astfel, orice modificare a Constituţiei în scopul reorganizării administrative a
teritoriului României din punct de vedere al formelor concrete de organizare nu poate fi
realizată decât dacă implică consultarea cetăţenilor printr-un referendum naţional şi dacă
întruneşte majoritatea stabilită constituţional. Eludarea procedurilor constituţionale de
revizuire a Constituţiei şi adoptarea unor acte de natură legislativă, utilizând diferite
tehnici constituţionale (adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, asumarea răspunderii
Guvernului, adoptarea unei legi organice), în domeniul schimbării formelor de organizare
a teritoriului nu poate echivala decât cu o încălcare a prevederilor actului fundamental şi

va fi judecată ca neconstituţională.
§2. Reorganizarea legală

Modificarea limitelor teritoriale ale diferitelor forme de organizare administrativă a
teritoriului României (comuna, oraşul, municipiul sau judeţul) poate fi efectuată numai
„prin lege” şi după „consultarea prealabilă a cetăţenilor (…) prin referendum”, cum
normează art. 22 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
Potrivit sintagmei utilizate de legiuitor, „prin lege”, considerăm că numai
Parlamentul, organul abilitat de către Constituţie prin art. 73 alin. (1) să adopte acest tip
de acte normative poate realiza o astfel de modificare. Chiar dacă Guvernul, care potrivit
art. 115 din Constituţiei României, poate în anumite situaţii să exercite funcţia legislativă
prin adoptarea de ordonanţe, acte normative cu valoare juridică egală cu a legii, nu putem
achiesa ideii că acest organ ar avea competenţa de a interveni printr-o asemenea
modificare a limitelor teritoriale ale colectivităţilor locale. În acest sens evocăm dispo-
ziţiile clare ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 care normează că „Proiectele de lege
sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor,
oraşelor şi judeţelor se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea
prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin
referendum”, acest articol utilizând doar sintagmele de „proiect de lege” sau „propunere
legislativă”.
Organul legislativ abilitat să procedeze la o astfel de modificare nu poate realiza
acest lucru cu de la sine putere, decizia adoptată trebuind să aibă drept fundament
obligatoriu exprimarea voinţei electoratului local prin referendum local în acest sens şi
regăsirea acesteia într-un proiect sau propunere legislativă. Organizarea şi desfăşurarea
unui referendum local care va avea drept obiect modificarea limitelor teritoriale este
obligatorie iar rezultatele referendumului sunt şi ele obligatorii.
Modificarea limitelor teritoriale presupune deci două etape obligatorii şi succesive:
exprimarea prin vot a electoratului local în acest sens printr-un referendum local şi adop-
tarea unui proiect sau propuneri legislative care să înglobeze această voinţă exprimată.
Rezultatele obligatorii ale acestui tip de referendum local creează o obligaţie în
sarcina organelor statului competente să exercite o iniţiativă legislativă, adică, potrivit art.
74 alin. (1) din Constituţie, Guvernul, deputaţii, senatorii sau un număr de cel puţin
100.000 de cetăţeni cu drept de vot1.
1
Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel
puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Titlul II
Populaţia
Populaţia, ca element constitutiv al statului, reprezintă un ansamblu de indivizi aflat

teritoriul de stat şi asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea, acţiunea etatică fiind
legitimată de către acest grup uman. Populaţia este o sumă de indivizi şi nu un grup uman
calificat prin anumite trăsături de ordin subiectiv sau obiectiv cum este naţiunea1.
Populaţia unui stat se distinge prin raportare la instituţia juridică a cetăţeniei, astfel,
componentele acesteia fiind cetăţenii, străinii şi apatrizii.
CAPITOLUL 1
CETĂŢENII
Secţiunea 1
Noţiunea de cetăţenie şi coordonatele juridice ale acesteia
Cetăţenia2 reprezintă o legătură juridico-politică a unui individ, persoană fizică, cu

statul pe al cărui teritoriu trăieşte. Din punct de vedere juridic, conceptul de cetăţenie
apare ca având două accepţiuni: pe de o parte, cetăţenia este o instituţie juridică, ce
presupune un ansamblu de reguli juridice privind modul de dobândire şi pierdere a
acesteia, iar pe de altă parte, cetăţenia reprezintă un statut juridic, o condiţie juridică a
individului persoană fizică ce derivă din legătura juridică a acestuia cu un stat
determinat3.
1
Pentru distingerea populaţiei de naţiune a se vedea D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii
politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 34-39; B. Selejan-Guţan, Drept
constituţional şi instituţii politice, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 94; Ş.
Deaconu, Drept constituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 148-150.
2
A se vedea pe larg, cu privire la instituţia cetăţeniei, D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 187-195; D.C.
Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009,
pp. 198-213; B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 106-117; G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, pp. 129-160; Ş. Deaconu, Comentariul art. 5 din Constituţia României, în Constituţia
României. Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp.
47-58; Ş. Deaconu, Drept constituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 146-180; I. Muraru, E.S.
Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, ed. a 14-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp.
113-135; B.B. Berceanu, Cetăţenia: monografie juridică, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999; L. Dragne, Drept
constituţional şi instituţii politice, Vol. I, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011, pp. 59-73.
3
B. Selejan-Guţan, op. cit, p. 104; Ş. Deaconu, op. cit., p. 147; G. Iancu, Drept constituţional şi
instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 131.
Definiţiile enunţate la nivelul doctrinei juridice sunt multiple şi diverse, reţinând în

cadrul acestui demers următoarea definiţie din dreptul român edificatoare în trasarea
coordonatelor juridice ale cetăţeniei: „acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile
permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind
apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul
tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României”1.
Legea nr. 21/19912 a cetăţeniei române defineşte în mod simplu cetăţenia română ca
„legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român”.
În ceea ce priveşte coordonatele juridice ale cetăţeniei se impun, odată cu edificarea
acestora, o serie de precizări importante3.
În primul rând, cetăţenia reprezintă o calitate a persoanei fizice, neputând privi
persoana juridică. Astfel, cetăţenia are în vedere individul şi nu grupul din care face parte,
ceea ce implică erijarea acestuia din punct de vedere juridic într-un subiect autonom, care
depăşeşte orice legătură de apartenenţă la un grup primar de identificare, singura legătură
având-o cu statul care îi conferă această identitate în mod egal cu ceilalţi cetăţeni şi care îi
permite să exerciţiul plenar al drepturilor şi libertăţilor.
În al doilea rând, cetăţenia exprimă un anumit tip de relaţii sociale, fiind un rezultat
al evoluţiei sociale şi care integrează un anumit tip de societate, societatea liberală. Acest
tip de societate este determinant pentru crearea unei reale relaţii a individului cu statul şi
pentru erijarea acestuia în „cetăţean” al statului, deoarece presupune o structurare a
raporturilor sociale dintre indivizi fundamentată pe asigurarea egalităţii de şanse a
fiecăruia, independent de criteriile obiective ce ar diviza indivizii, şi permite realizarea
complementară atât a interesului privat, cât şi a interesul general.
În al treilea rând, cetăţenia exprimă un anumit tip de relaţii economice, legătura
dintre cetăţean şi stat garantându-i primului un anumit tip de societate economică liberală
aptă să îi asigure satisfacerea nevoilor elementare şi la a cărei construcţie este cooptat.
În al patrulea rând, cetăţenia exprimă un anumit tip de relaţii politice, cetăţeanul
având în acelaşi timp un drept şi o obligaţie de participare la viaţa politică a statului şi la
construcţia corpului politic în condiţii de egalitate. Cetăţeanul, ca membru al corpului
electoral participă la exerciţiul suveranităţii, iar această participare trebuie să fie liberă şi
garantată de către stat, astfel încât „cetăţenia se defineşte prin participare”4. Participarea
poate fi directă, distingând în acest caz o formă de guvernământ direct în care corpul
electoral legiferează şi statuează fără intermediar instituţional, sau indirectă, fiind în
prezenţa unui guvernământ semi-direct, în care poporul beneficiază de iniţiativă care îi
permite să declanşeze procedura de decizie sau să propună el însuşi legi.
În al cincilea rând, cetăţenia exprimă un anumit tip de relaţii juridice, dreptul fiind
cel care face trecerea de la simplul individ la subiectul de drept al unei ordini juridice
etatice la a cărei construcţie acesta participă alături de ceilalţi în condiţii de egalitate.
În al şaselea rând, cetăţenia exprimă un anumit tip de relaţie a individului cu statul,
în baza căreia individul dobândeşte posibilitatea abstractă de a fi titularul ansamblului
general de drepturi şi obligaţii create la nivelul ordinii juridice etatice.
1
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a 14-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 115.
2
Republicată în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010.
3
A se vedea pe larg D.C. Dănişor, op. cit., 2009, pp. 198-203.
4
M. Raséra, La démocracie locale, Ed. L.G.D.J, Paris, 2002, p. 133.
Secţiunea a 2-a
Sisteme şi modalităţi de dobândire a cetăţeniei
Dobândirea cetăţeniei unui stat poate interveni, pe de o parte, de drept (cetăţenia
originală), depinzând de opţiunea statului exprimată la nivelul sistemului juridic de
adoptare a unui anumit sistem de atribuire a cetăţeniei fundamentat fie pe o legătură de
sânge, fie pe o legătură teritorială, iar pe de altă parte, prin naturalizare (cetăţenia derivată),
în contextul îndeplinirii anumitor condiţii stabilite la nivelul legislaţiilor naţionale1.
În ceea ce priveşte cetăţenia originală, există două sisteme prin care cetăţenia este
acordată de drept, sistemul jus sangvinus şi sistemul jus loci sau jus soli. Primul sistem de
atribuire de drept a cetăţeniei presupune faptul că prin naştere copilul dobândeşte cetă-
ţenia părinţilor săi, sistemul fiind astfel centrat pe legătura de sânge. Al doilea sistem de
atribuire de drept a cetăţeniei implică dobândirea cetăţeniei statului pe al cărui teritoriu
este născut copilul, independent de cetăţenia părinţilor săi, dar acest din urmă sistem
prezintă serioase neajunsuri: atribuirea nou-născutului a unei cetăţenii asupra căreia nu îşi
poate exprima opţiunea sau dificultăţile evidente în cazul naşterilor pe teritorii asupra
cărora nu se exercită suveranitatea niciunui stat sau la bordul navelor ori aeronavelor. De
regulă, la nivelul ordinilor juridice naţionale, cele două sisteme apar combinat, cu
exprimarea însă opţiunii principale în ceea ce priveşte unul dintre acestea.
Cât priveşte cetăţenia derivată, intervenită la cerere sau prin adopţie, aceasta presu-
pune îndeplinirea anumitor condiţii stipulate la nivelul reglementărilor naţionale, precum
petrecerea unei anumite perioade de timp pe teritoriul statului a cărui cetăţenie se doreşte,
cunoaşterea limbii statului respectiv etc.
Secţiunea a 3-a
Reglementarea juridică a cetăţeniei române
Constituţia României normează în art. 5, intitulat generic „Cetăţenia”, faptul că: „(1)
Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de
legea organică. (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere”. Constituantul român reglementează astfel atât instituţia cetăţeniei originale, sub
forma sistemului jus sangvinis, astfel încât cetăţenia română se dobândeşte în primul rând
prin faptul naşterii, cât şi instituţia cetăţeniei derivate, afirmând că modul de dobândire,
de păstrare sau de pierdere se stabileşte de către legiuitorul organic.
Constituantul normează astfel libertatea legiuitorului organic în ceea ce priveşte
reglementarea modului de dobândire, păstrare sau pierdere a cetăţeniei române, impunând
totuşi o limită generală: odată dobândită prin naştere, cetăţenia română nu poate fi retrasă.
În plus, având în vedere conţinutul normativ al art. 3 alin. (4) din Constituţie, care stipu-
lează faptul că pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii
străine, se mai impune o limită constituţională legiuitorului în materia reglementării
acordării cetăţeniei române: imposibilitatea instituirii unei proceduri de acordare colectivă
a cetăţeniei române2.
1
2
D.C. Dănişor, op. cit., 2009, p. 208.
Cadrul legal actual general în materia cetăţeniei este constituit din prevederile Legii
nr. 21/1991 a cetăţeniei române şi Legii nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenţiei
europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
§1. Principiile cetăţeniei române

Dispoziţiile constituţionale şi legale române în materia cetăţeniei permit erijarea
anumitor principii fundamentale ale cetăţeniei române1.
În primul rând, cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, aceia care au
dobândit cetăţenia română beneficiind în mod egal de drepturile şi de libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi având obligaţiile prevăzute de aceste acte
normative (art. 15 din Constituţie). Se impun două precizări. Mai întâi, trebuie precizat că
acest principiu vizează cetăţenii care au cetăţenia română, indiferent de modul de
dobândire al acesteia. Apoi, trebuie remarcat că doar cetăţenii români beneficiază în mod
egal de exclusivitatea anumitor drepturi, precum dreptul de a ocupa funcţii şi demnităţi
publice, civile sau militare, dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din ţară, dreptul de a
alege şi dreptul de a fi ales, cu anumite nuanţări dictate de instituţia cetăţeniei europene,
sau dreptul la protecţia statului român în străinătate.
În al doilea rând, cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări (art. 16 din Constituţie).
În al treilea rând, căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei, art. 3 din
Legea nr. 21/1991 normând în acest sens că încheierea, declararea nulităţii, anularea sau
desfacerea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra
cetăţeniei soţilor.
În al patrulea rând, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o
prin naştere, în contextul limitării introduse în acest sens de către constituant prin art. 5
alin. (2) şi al dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 396/20022 pentru ratificarea Convenţiei
europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, potrivit cărora
fiecare persoana are dreptul la o cetăţenie, iar apatridia trebuie evitată.
În al cincilea rând, cetăţenia reprezintă un aspect ce ţine de suveranitatea statului,
acesta fiind singurul competent să normeze condiţiile acordării sau pierderii cetăţeniei şi
să decidă prin organele sale în acest sens, evident, cu respectarea limitelor de normare
stabilite constituţional.
§2. Dovada cetăţeniei române

Legea nr. 21/1991 normează modalităţile de dovedire a cetăţeniei române3 prin
intermediul dispoziţiilor art. 22 şi art. 23.
Pe teritoriul statului român, dovada cetăţeniei române se face cu cartea de identitate
sau, după caz, cu buletinul de identitate, paşaportul ori cu certificatul de cetăţenie română
1
A se vedea pe larg Ştefan Deaconu, op. cit., pp. 158-161; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., pp.
119-122.
2
3
A se vedea în acelaşi sens B. Selejan-Guţan, op. cit, p. 114; G. Iancu, op. cit., p. 148; I. Muraru, E.S.
Tănăsescu, op. cit., pp. 130-131.
emis de către Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie. În afara graniţelor României,
această dovadă se face în principiu cu paşaportul sau cu dovezile de cetăţenie eliberate în
caz de nevoie şi la cerere de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
României pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de
naştere, însoţit de buletinul ori cartea de identitate, după caz, sau paşaportul oricăruia
dintre părinţi. În cazul în care copilul este înscris în paşaportul unuia dintre părinţi sau,
după caz, în buletinul de identitate, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
§3. Cetăţenia de onoare

Acordarea cetăţeniei române cu titlu de „cetăţenie de onoare” se poate realiza de
către Parlamentul României fără nicio altă formalitate în condiţiile art. 36 din
Legea-cadru nr. 21/1991. Propunerea aparţine Guvernului şi nu poate viza decât o
anumită categorie de cetăţeni străini, şi anume acelora care au adus servicii deosebite ţării
şi naţiunii române. Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucură de toate
drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia dreptului de a
alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.
§4. Multipla cetăţenie

Sistemul român de drept admite cetăţenia multiplă în ceea ce priveşte cetăţenii
români, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 396/2002. Art. 14 din lege normează
următoarele cazuri de pluralitate de cetăţenie de plin drept: a) copiii care au dobândit
automat la naştere cetăţenii diferite; b) cetăţenii români care dobândesc automat o altă
cetăţenie prin căsătorie.
Secţiunea a 4-a
Modurile de dobândire a cetăţeniei române
§1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Art. 5 din Legea nr. 21/1991 face aplicaţia sistemului de atribuire a cetăţeniei jus
sangvinis, prevăzând că sunt cetăţeni români copiii născuţi pe teritoriul României, din
părinţi cetăţeni români. Sunt, de asemenea, potrivit alin. (2), cetăţeni români cei care: a)
s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean
român; b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia
română.
În ceea ce priveşte copilul găsit pe teritoriul statului român, opţiunea legiuitorului
român exprimată prin alin. (3) este în sensul aplicării principiului fundamental al
sistemului jus loci, acest copil fiind considerat cetăţean român, până la proba contrarie,
dacă niciunul dintre părinţi nu este cunoscut.
§2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

O altă modalitate de dobândire a cetăţeniei române este adopţia, Legea nr. 21/1991
reglementând coordonatele generale ale acestei proceduri în cuprinsul art. 6 şi art. 7. Se
impun astfel mai multe precizări.
În primul rând, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau
fără cetăţenie cu vârsta sub 14 ani prin adopţie, în situaţia în care adoptatorii sunt cetăţeni
români, în cazul în care adoptatul este major, fiind necesar consimţământul acestuia.
În al doilea rând, în cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român,
cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În cazul
imposibilităţii obţinerii unui astfel de acord, instanţa judecătorească competentă să
încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele
acestuia. Şi în această situaţie, în cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani este
necesar consimţământul acestuia.
În al treilea rând, dacă adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este
cetăţean român, minorul dobândeşte cetăţenia adoptatorului.
În al patrulea rând, în cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a
împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă
domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
În al cincilea rând, în cazul desfacerii adopţiei copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în
străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
§3. Dobândirea cetăţeniei române la cerere

A. Condiţiile necesare acordării cetăţeniei române la cerere
În conformitate cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se poate
acorda, la cerere1, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă acesta îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii: a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul
României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe
teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi
convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei; b) dovedeşte,
prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau
sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în
trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; c) a împlinit vârsta de 18 ani; d) are asigurate în
România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia
privind regimul străinilor; e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat
în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f)
cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească,
în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; g) cunoaşte prevederile
Constituţiei României şi imnul naţional.
În ceea ce priveşte prima condiţie trebuie subliniat că legiuitorul operează o distincţie
între, pe de o parte, persoanele care s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul
1
A se vedea în acelaşi sens B. Selejan-Guţan, op. cit, pp. 109-111; G. Iancu, op. cit., pp. 142-144; I.
Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., pp. 125-126; Ş. Deaconu, op. cit., pp. 163-167.
României, faţă de acestea nefiind necesară îndeplinirea unei condiţii complementare de
perioadă de domiciliere pe teritoriul statului român, iar pe de altă parte, persoanele care,
deşi nu s-au născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul României
o anumită perioadă de timp.
În cazul celei de-a doua categorii de persoane, potrivit alin. (2) din art. 8, durata
termenelor stipulate poate fi redusă până la jumătate în următoarele situaţii: a) solicitantul
este o personalitate recunoscută pe plan internaţional; b) solicitantul este cetăţeanul unui
stat membru al Uniunii Europene; c) solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit
prevederilor legale în vigoare; d) solicitantul a investit în România sume care depăşesc
1.000.000 de euro. De asemenea, dacă cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie care a
solicitat să i se acorde cetăţenia română se află în afara teritoriului statului român o
perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea
perioadei prevăzute legal.
B. Situaţia copilului născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie care au
cerut acordarea cetăţeniei române
Art. 9 din Legea nr. 21/1991 enunţă principiile ce guvernează situaţia copilului
născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie care au cerut acordarea cetăţeniei
române. Astfel, copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie şi care nu a
împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. În cazul în
care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de comun
acord, cu privire la cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord,
tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. În
cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia.
Copilul dobândeşte cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele său.
În cazul în care minorul a dobândit cetăţenia română în aceste condiţii şi nu a fost
inclus în certificatul de cetăţenie al părintelui sau nu i s-a eliberat certificat de cetăţenie,
părinţii sau, după caz, părintele, cetăţeni români, pot solicita transcrierea ori înscrierea în
registrele de stare civilă române a certificatelor sau extraselor de stare civilă eliberate de
autorităţile străine. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate formula în nume propriu
cererea de transcriere sau înscriere a certificatului ori extrasului de naştere. În acest caz,
dovada cetăţeniei minorului se face cu cartea de identitate sau paşaportul emisă/emis de
autorităţile române părintelui ori cu certificatul de cetăţenie română.
§4. Redobândirea cetăţeniei române

În conformitate cu art. 10 din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se poate acorda şi
persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la
gradul II inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod
corespunzător următoarele condiţii: a) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine,
loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de
drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea
acţiuni; b) a împlinit vârsta de 18 ani; c) are asigurate în România mijloace legale pentru
o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; d) este
cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o

infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.
Aceste condiţii se aplică şi apatrizilor foşti cetăţeni români şi descendenţilor acestora
până la gradul II inclusiv.
Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu creează însă nicio consecinţă
asupra cetăţeniei celuilalt soţ, acesta putând cere acordarea cetăţeniei române în condiţiile
legii.
De asemenea, potrivit art. 11 din Legea-cadru, persoanele care au dobândit cetăţenia
română prin naştere sau prin adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau
această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la
gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română, cu
posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea
acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile următoare:a) dovedesc, prin
comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprind sau
sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în
trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; b) au împlinit vârsta de 18 ani; c) sunt cunoscute
cu o bună comportare şi nu au fost condamnate în ţară sau în străinătate pentru o
infracţiune care îi face nedemn de a fi cetăţeni români.
§5. Procedura de acordare a cetăţeniei române

Procedura de acordare a cetăţeniei române1 presupune două etape principale, una
tehnică de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale şi alta solemnă ce priveşte depunerea
jurământului de credinţă, fiind detaliată în cuprinsul art. 12-21 din Legea nr. 21/1991.
A. Procedura tehnică
Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin
ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor
Comisiei pentru cetăţenie (Comisia).
Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se formulează
în limba română, se adresează Comisiei pentru cetăţenie şi se depune personal sau, în
cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică la sediul
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de prezenta lege. Cererile de redobândire sau de acordare a
cetăţeniei române pot fi depuse şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale
României, în acest caz acestea fiind trimise de îndată Comisiei pentru cetăţenie din cadrul
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Comisia pentru cetăţenie este o entitate fără personalitate juridică din cadrul
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie care verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
lege pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia română.
Cererea de acordare sau de redobândire a cetăţeniei este înregistrată la secretariatul
tehnic al Comisiei, iar în cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluţionării
cererii, preşedintele Comisiei solicită, prin rezoluţie, completarea dosarului. Dacă, în
1
A se vedea în acelaşi sens G. Iancu, op. cit., pp. 148-153; Ş. Deaconu, op. cit., pp. 165-167.
termen de cel mult 6 luni de la primirea solicitării, nu sunt transmise actele necesare,
cererea se va respinge ca nesusţinută.
Preşedintele Comisiei, prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate cererea
de acordare sau redobândire a cetăţeniei, dispunând totodată solicitarea de relaţii de la
orice autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Îndeplinirea sau,
după caz, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea ori redobândirea
cetăţeniei române se constată printr-un raport motivat, care se adoptă de Comisie cu votul
majorităţii celor prezenţi, în caz de paritate, votul preşedintelui Comisiei sau al
înlocuitorului acestuia fiind decisiv.
În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori
redobândirea cetăţeniei şi dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va
întocmi un raport în care va menţiona întrunirea condiţiilor legale pentru acordarea sau,
după caz, redobândirea cetăţeniei care, însoţit de cererea de acordare ori de redobândire a
cetăţeniei, va fi înaintat preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Acesta va
emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori
redobândirea cetăţeniei, precum şi în cazul nepromovării interviului ori al neprezentării,
în mod nejustificat, la susţinerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respingerea cererii.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau
de redobândire a cetăţeniei române se comunică, de îndată, solicitantului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire şi poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data
comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ. Hotărârea
curţii de apel este definitivă şi poate fi supusă recursului la Secţia de contencios
administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
B. Procedura solemnă
Cetăţenia română se acordă sau se redobândeşte la data depunerii jurământului de
credinţă. Legea instituie un termen de 3 luni de la data comunicării ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau redobândire a
cetăţeniei române, în care persoanele cărora li s-a acordat sau care au redobândit cetăţenia
română vor depune jurământul de credinţă faţă de România.
Jurământul de credinţă se depune în şedinţă solemnă în faţa ministrului justiţiei şi a
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2 vicepreşedinţi
ai autorităţii delegaţi în acest sens şi are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi
poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile
României”.
După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română,
care va fi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii Naţionale
pentru Cetăţenie, dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. Ambele exemplare ale
certificatului conţin elemente de siguranţă şi au aplicate fotografii ale titularului. În
situaţia în care copiii minori dobândesc cetăţenia română odată cu părinţii sau cu unul
dintre ei, aceştia vor fi înscrişi în certificatul de cetăţenie al părinţilor şi nu depun
jurământul.
În cazul nedepunerii, din motive imputabile persoanei care a obţinut cetăţenia

română, a jurământului de credinţă, în termenul prevăzut de 3 luni, efectele ordinului de
acordare sau de redobândire a cetăţeniei române faţă de persoana în cauză încetează.
Constatarea încetării efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetăţeniei
române faţă de persoanele care nu au depus jurământul în condiţiile legii se face de către
preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, la sesizarea direcţiei de specialitate
din cadrul autorităţii, sau, după caz, de şeful misiunii diplomatice ori al oficiului consular.
Persoana care decedează înaintea depunerii jurământului de credinţă faţă de România
este recunoscută ca fiind cetăţean român, la cererea succesorilor săi legali, de la data
emiterii ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române, urmând a fi eliberat certificatul de cetăţenie de către
Comisie. Cererea poate fi depusă în termen de un an de la data decesului titularului cererii
de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române.
Persoana care nu poate depune jurământul de credinţă faţă de România din cauza
unui handicap permanent sau a unei boli cronice obţine cetăţenia română de la data
emiterii ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau,
după caz, de redobândire a cetăţeniei române, pe baza cererii şi a înscrisurilor medicale,
transmise în acest sens, personal sau prin reprezentantul legal ori convenţional cu mandat
special, până la data finalizării procedurii de acordare sau, după caz, de redobândire a
cetăţeniei. Cererea adresată Comisiei privind eliberarea certificatului de cetăţenie poate fi
formulată în termen de un an de la data luării la cunoştinţă a termenului de depunere a
jurământului de credinţă. Nedepunerea cererii în termenul de un an atrage încetarea
efectelor ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de
redobândire a cetăţeniei române.
Secţiunea a 5-a
Modurile de pierdere a cetăţeniei române
Legea nr. 21/1991, în art. 24, distinge modurile în care se poate pierde cetăţenia
română1, după cum urmează: a) retragerea cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la
cetăţenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege.
§1. Retragerea cetăţeniei române

A. Cazurile retragerii cetăţeniei române
În conformitate cu art. 25 din lege, retragerea cetăţeniei române a unei persoane
poate interveni atunci când: a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin
care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; b) aflată în
străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile
diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace
frauduloase; d) este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub
orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
1
A se vedea în acelaşi sens B. Selejan-Guţan, op. cit, pp. 111-114; G. Iancu, op. cit., pp. 146-154; I.
Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., pp. 128-130; Ş. Deaconu, op. cit., pp. 168-172.
Acest mod de pierdere a cetăţeniei române nu poate fi aplicat persoanei care a
dobândit-o prin naştere. De asemenea, retragerea cetăţeniei române nu produce efecte
asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.
B. Procedura retragerii cetăţeniei române

În conformitate cu art. 32 din Legea nr. 21/1991, orice autoritate sau persoană care
are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în
scris, Comisia, având obligaţia să prezinte dovezile de care dispune.
Preşedintele Comisiei este cel care stabileşte, prin rezoluţie, termenul la care se va
dezbate sesizarea de retragere, şi dispune în acelaşi timp: a) solicitarea punctului de
vedere al autorităţilor competente cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale privind
retragerea cetăţeniei; b) invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum şi a oricărei
persoane care ar putea da informaţii utile soluţionării cererii; c) citarea persoanei în cauză
la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu se cunoaşte, prin publicarea citaţiei în
Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Citarea persoanei are loc cu cel puţin 6 luni
înainte de termenul fixat pentru dezbaterea sesizării.
La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia verifică îndeplinirea
condiţiilor necesare retragerii cetăţeniei române şi audiază persoanele citate, precum şi
persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurilor de
retragere a cetăţeniei române.
În cazul în care se constată îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiilor
legale de retragere a cetăţeniei române, Comisia va propune preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie, printr-un raport motivat, aprobarea retragerii cetăţeniei
române sau, după caz, respingerea sesizării. Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, emite ordinul de retragere a
cetăţeniei române, respectiv de respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei, în cazul în
care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de admitere sau de
respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei se comunică persoanei în cauză, precum şi
persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,
putând fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios
administrativ a curţii de apel de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă
solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi
termen, la Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii
de apel este definitivă şi irevocabilă.
Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei
române.
§2. Renunţarea la cetăţenia română

A. Cazurile renunţării la cetăţenia română
Renunţarea la cetăţenia română este supusă aprobării de către autorităţile compe-
tente, neputând interveni decât pentru motive temeinice şi dacă această persoană
întruneşte următoarele condiţii: a) are împlinită vârsta de 18 ani; b) nu este învinuită sau
inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; c) nu este urmărită
pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau, având astfel de debite, le
achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; d) a dobândit ori a
solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce niciun efect asupra
cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinţi obţin
aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în
străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde cetăţenia română odată cu
părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre
aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce
ambii părinţi au pierdut cetăţenia română pierde cetăţenia română pe data plecării sale din
ţară. Aceste principii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care numai unul dintre
părinţi este cunoscut sau este în viaţă.
Copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul
în străinătate şi care renunţă la cetăţenie, pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu
părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului
celuilalt părinte, cetăţean român.
În aceste două din urmă situaţii, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere
consimţământul.
B. Procedura aprobării renunţării la cetăţenia română

Potrivit art. 31 din Legea nr. 21/1991, cererea de renunţare la cetăţenia română,
însoţită de actele doveditoare, se depune la secretariatul tehnic al Comisiei sau la
misiunile diplomatice ori oficiile consulare ale României din ţara în care solicitantul îşi
are domiciliul sau reşedinţa.
În cazul în care constată lipsa documentelor necesare soluţionării cererii, preşedintele
Comisiei solicită, prin rezoluţie, completarea dosarului. În cazul în care, în termen de cel
mult 6 luni de la comunicare, nu sunt transmise actele necesare, cererea va fi respinsă ca
nesusţinută. În cazul în care dosarul cuprinde toate documentele necesare soluţionării
cererii de renunţare la cetăţenia română, preşedintele Comisiei, prin rezoluţie, dispune
solicitarea de relaţii de la orice autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiei prevăzute,
după caz, la art. 27 lit. a) şi b).
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, aprobarea
sau, după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului
Comisiei, prin care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor legale.
Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare sau, după caz, de
respingere a cererii de renunţare la cetăţenia română se comunică solicitantului, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi poate fi atacat, în termen de 15 zile de
la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de apel este definitivă şi
este supusă recursului la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării adeverinţei de
renunţare la cetăţenia română, iar dovada renunţării la cetăţenia română se face cu
adeverinţă eliberată de secretariatul Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în
România, ori de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, pentru persoa-
nele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, în baza ordinului preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie.
§3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române

Legea nr. 21/1991 normează în cuprinsul art. 29-30 alte două cazuri în care intervine
pierderea cetăţeniei române ce privesc pe de o parte copilul minor, cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, iar pe de altă parte, copilul găsit pe teritoriul statului român
fără ca vreunul dintre părinţi să fie cunoscut.
A. Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin

Art. 29 din lege prevede că în această situaţie copilul pierde cetăţenia română, dacă,
la cererea adoptatorului sau, după caz, a adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în
condiţiile prevăzute de legea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere
consimţământul. Data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a
cetăţeniei adoptatorului. În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a
împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
B. Copilul găsit pe teritoriul statului român fără ca vreunul dintre părinţi să fie cunoscut
În această situaţie, conform art. 30 din lege, copilul găsit pierde cetăţenia română,
dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar
aceştia sunt cetăţeni străini. De asemenea, cetăţenia română se pierde şi în cazul în care
filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând
necunoscut. Data pierderii cetăţeniei române este data stabilirii filiaţiei copilului.
Secţiunea a 6-a
Cetăţenii români în străinătate
În ceea ce priveşte situaţia cetăţenilor români aflaţi la un moment dat în străinătate,

art. 17 din Constituţie normează faptul că aceştia se bucură în afara graniţelor României
de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce
nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară. Dispoziţia constituţională creează mai multe
consecinţe normative importante.
Mai întâi, reglementarea constituţională vizează persoanele fizice care au cetăţenia
română, fără a distinge a distinge între simpla şi multipla cetăţenie, astfel încât rezultă că
se aplică acelora care au cel puţin cetăţenia română.
Apoi, dispoziţia constituţională, prin utilizarea sintagmei „din străinătate”, califică
spaţial categoria cetăţenilor români cărora aceasta le este aplicabilă, şi anume, cetăţenilor
români care se află temporar în afara graniţelor statului român.
De asemenea, prin art. 17 din actul fundamental pe de o parte, se normează un drept
individual la protecţia statului român de care beneficiază cetăţenii români aflaţi în afara
graniţelor României, iar pe de altă parte, iar pe de altă parte se reiterează îndatoririle
fundamentale ce revin cetăţenilor români conform art. 54-57 din Constituţie (fidelitatea
faţă de ţară, apărarea ţării, contribuţiile financiare, exercitarea drepturilor şi a libertăţilor
cu bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi), indiferent de cadrul
spaţial în care s-ar afla, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Dreptul individual la protecţia statului român al cetăţenilor aflaţi în străinătate atrage
o obligaţie corelativă pentru stat în sensul asigurării atât a cadrului normativ al acestei
protecţii juridice, cât şi a unei protecţii juridice efective ce ţine de puterea diplomatică a
statului1 (protecţie diplomatică la nivelul ambasadelor sau misiunilor diplomatice,
consiliere în probleme diverse, de o importanţă majoră pentru individ şi care necesită o
rezolvare rapidă, sprijin în evacuarea cetăţenilor români de pe teritoriul statelor în cazul
unor conflicte armate care le pun în pericol viaţa etc.).
1
A se vedea în acest sens M. Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. Universul
CAPITOLUL 2
STRĂINII ŞI APATRIZII
În afara cetăţenilor, pe teritoriul unui stat mai întâlnim străinii, persoane fizice care
au cetăţenia altui stat, şi apatrizii, persoane fizice care nu au cetăţenia niciunui stat,
aceştia alături de primii intrând în componenţa populaţiei statului1.
Secţiunea 1
Regimul juridic al străinilor
§1. Formele regimului juridic aplicabil străinilor

Statul este cel care în baza suveranităţii normează la nivelul ordinii juridice diferite
forme de regim juridic aplicabil străinilor aflaţi pe teritoriul acestuia. În practică au fost
identificate cinci astfel de forme sau sisteme: regimul naţional, regimul special, regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate, regimul minim reciproc şi regimul mixt2.
Regimul naţional, ca formă de regim juridic aplicabil străinilor, presupune faptul că
statul acordă străinilor aceleaşi drepturi ca şi propriilor cetăţeni, fără îndoială, cu excepţia
celor care derivă din calitatea de cetăţean, de regulă drepturile politice, şi fără a le fi
aplicabil regimul juridic al îndatoririlor fundamentale faţă de stat al cetăţenilor (apărarea
ţării, fidelitatea faţă de ţară etc.). Consacrarea la nivelul actelor fundamentale ale statelor
a principiului universalităţii drepturilor omului3 constituie un fundament al unei astfel de
forme de regim aplicabil străinilor şi o limită a acţiunii statului de restrângere excesivă a
exerciţiului drepturilor şi libertăţilor acestora.
Regimul special presupune acordarea unui regim juridic privilegiat anumitor cate-
gorii de străini, fundamentul juridic şi coordonatele normative ale acestui tip de regim,
derogatoriu în raport cu celelalte categorii de străini, fiind constituit din diferitele
convenţii şi tratate internaţionale încheiate de către state. În fapt, acest sistem constituie o
reminiscenţă istorică a raporturilor juridice consacrate prin tratatele internaţionale inegale
încheiate între statele învinse şi statele câştigătoarele în cazul conflictelor armate.
1
A se vedea pe larg în ceea ce priveşte străinii şi apatrizii, a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp.
195-199; G. Iancu, op. cit., pp. 156-157; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 131; P. Catrinciuc, Regimul
juridic al străinilor, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul
străinilor în România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; A.C. Tatar, Străinul rezident în România, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008; M.-V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001; A.T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004; G. Iancu, Dreptul de azil – Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002; R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, ed.
a 3-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003; E. Aubin, Droit des Étrangers, Ed. Gualino, Paris,
2009; Thierry Di Manno, M.-P. Élie, L’étranger: Sujet du droit et sujet de droits, Ed. Bruylant, Paris, 2008.
2
D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 195-196; A.C. Tatar, Străinul rezident în România, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pp. 18-22; A.T. Moldovan, op. cit., Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 71; I. Chelaru, G.
Gheorghiu, Drept internaţional privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 129.
3
Pentru mai multe detalii a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., 2009, p. 211-212.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate presupune faptul că străinii care sunt
cetăţeni ai unui anumit stat beneficiază de un regim juridic al drepturilor de nivel cel
puţin egal cu acela acordat cetăţenilor străini ai oricărui stat terţ, regimul cel mai
favorabil1.Efectul instituirii unui astfel de regim, alături de alte regimuri, constă într-o
ierarhizare la nivel statal a acestor regimuri juridice acordate străinilor şi derivă din
raporturile instituţionale inter-statale.
Regimul minim reciproc constă în acordarea şi garantarea de către stat a unui minim de
drepturi străinilor care se găsesc pe teritoriul său şi este rezultatul încheierii unor acorduri
internaţionale, scopul său fiind acela de a institui un standard minim internaţional.
Regimul mixt presupune o combinare a elementelor principale ale formelor de regim
juridic aplicabil străinilor distinse anterior.
§2. Regimul juridic al străinilor din România

Regimul juridic al străinilor în România rezultă din prevederile constituţionale ale
art. 18-19, precum şi din reglementările prevăzute în Ordonanţa de urgenţă nr. 194/20022
privind regimul străinilor în România, Legea nr. 122/20063 privind azilul în România,
Legea nr. 296/20014 privind extrădarea şi Legea nr. 302/20045 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală.
Potrivit art. 18 alin. (2) din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi, dispoziţia constituţională normând conformaţia regimului
juridic aplicat străinilor, regimul naţional. Alin. (2) reglementează un drept constituţional
ce este garantat străinilor, dreptul de azil, drept ce se acordă şi se retrage în condiţiile
legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Art. 19 din actul fundamental instituie anumite modalităţi extraordinare de părăsire a
teritoriului României de către cetăţenii străini şi apatrizi: extrădarea şi expulzarea. Cele
două măsuri extraordinare comportă anumite limite instituite constituţional, pe de o parte,
acestea neputând fi dispuse decât de o instanţă de judecată, cu excluderea competenţei
oricărui alt organ al statului, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte extrădarea, aceasta nu
poate fi dispusă decât în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Cetăţenii români nu pot fi în principiu extrădaţi sau expulzaţi din România către un
alt stat, cu o singură excepţie: cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
A. Intrarea străinilor de pe teritoriul statului român

Intrarea pe teritoriul statului român a străinilor este în principiu condiţionată de
prezentarea anumitor documente oficiale pe care este aplicată o viză ce le permite
tranzitul sau şederea temporară pentru o perioadă determinată, cu excepţia cazului în care
prin acorduri internaţionale la care aderă statul român se exclud aceste condiţionări.
1
D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, op. cit., p. 8; A.C. Tatar, op. cit., p. 20.
2
3
Publicată în M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006.
4
Publicată în M. Of. nr. 326 din 18 iunie 2001.
5
Republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011.
În contextul art. 6 din Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002, intrarea pe teritoriul
statului român este supusă următoarelor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
străinii: a) posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de
statul roman; b) posedă viză română sau, după caz, posedă permis de şedere valabil; c)
prezintă documente care justifică scopul şi condiţiile şederii lor şi care fac dovada
existenţei unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreţinere pe perioada şederii, cât şi
pentru întoarcerea în ţara de origine sau pentru tranzitul către alt stat în care există
siguranţa că li se va permite intrarea; d) prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe
teritoriul statului de destinaţie sau că vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor
aflaţi în tranzit; e) nu sunt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit
măsura interzicerii intrării în România sau care au fost declaraţi indezirabili; f) nu au
încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau, după caz, la
intrarea pe teritoriul României ori nu au încercat să treacă frontiera României cu
documente false; g) pe numele lor nu au fost introduse alerte în Sistemul Informatic
Schengen în scopul refuzării intrării; h) nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa
naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică.
Intrarea străinilor pe teritoriul României se poate face prin orice punct de trecere a
frontierei de stat deschis traficului internaţional de persoane şi prin alte locuri, în
condiţiile stabilite prin acorduri şi înţelegeri între România şi alte state.
Străinilor li se poate refuza intrarea pe teritoriul statului român,în contextul art. 8,
dacă: a) nu îndeplinesc condiţiile de intrare pe teritoriul României; b) sunt semnalaţi de
organizaţii internaţionale la care România este parte, precum şi de instituţii specializate în
combaterea terorismului că finanţează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de
terorism; c) există indicii că fac parte din grupuri infracţionale organizate cu caracter
transnaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri; d) există motive
serioase să se considere că au săvârşit sau au participat la săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanităţii, prevăzute
în convenţiile internaţionale la care România este parte; e) au săvârşit infracţiuni pe
perioada altor şederi în România ori în străinătate împotriva statului sau a unui cetăţean
român; f) au introdus sau au încercat să introducă ilegal în România alţi străini; g) suferă
de maladii care pot pune în pericol grav sănătatea publică, stabilite prin ordin al
ministrului sănătăţii publice.
Măsura nepermiterii intrării în România se ia şi se motivează de organele poliţiei de
frontieră şi se comunică imediat persoanei în cauză şi Direcţiei generale afaceri consulare
din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
B. Sejurul străinilor pe teritoriul statului român

Potrivit art. 11 din Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002, străinii aflaţi temporar în mod
legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care
încetează dreptul de şedere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de şedere.
Străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în România li se permite
accesul pe teritoriul statului român şi pot să rămână până la 90 de zile, în decurs de 6 luni,
începând cu ziua primei intrări în ţară.
Străinul care a intrat legal pe teritoriul României are obligaţia să anunţe acest fapt
organului de poliţie competent teritorial, în termen de 3 zile de la data intrării, cu excepţia
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi ale Spaţiului Economic
European. În situaţia cazării în hoteluri sau în alte amenajări turistice, străinul îndepli-
neşte formalităţile de luare în evidenţă la administraţia locului respectiv care, în termen
de 24 de ore, va comunica datele necesare organului de poliţie competent teritorial.
Pe durata şederii în România străinii sunt obligaţi să declare la formaţiunea teritorială
a Oficiului Român pentru Imigrări, care le-a acordat dreptul de şedere, mai multe aspecte
dacă acestea intervin: a) orice modificare intervenită în situaţia personală, în special
schimbarea cetăţeniei, încheierea, desfacerea sau anularea căsătoriei, naşterea unui copil,
decesul unui membru de familie aflat pe teritoriul României; b) orice modificare
intervenită în legătură cu angajarea sa în muncă; c) pierderea, prelungirea valabilităţii sau
schimbarea documentului de trecere a frontierei de stat.
C. Ieşirea voluntară a străinilor de pe teritoriul statului român

Ieşirea străinilor de pe teritoriul României se realizează prin punctele de frontieră
utilizând documentele oficiale în baza cărora s-a permis intrarea în ţară. În cazul în care
străinul nu mai este în posesia documentului de trecere a frontierei de stat în baza căruia a
intrat în ţară, acesta trebuie să prezinte la ieşirea din România un nou document valabil de
trecere a frontierei de stat.
În anumite situaţii, conform art. 15 din Ordonanţa de urgenţă-cadru, străinului nu i se
permite ieşirea din ţară, şi anume când: a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi
magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării; b) a
fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o
pedeapsă privativă de libertate.
În aceste situaţii, măsura de a nu permite ieşirea de pe teritoriul României va fi luată
de organul competent din cadrul Ministerului de interne numai în baza solicitării scrise a
procurorului, a instanţelor judecătoreşti şi a organelor prevăzute de lege care au atribuţii
de punere în executare a pedepsei închisorii, în toate situaţiile precizându-se motivele
pentru care se solicită măsura şi, după caz, vor fi prezentate documentele doveditoare.
D. Expulzarea
Expulzarea constituie o măsură juridică de îndepărtare de pe teritoriul statului român
a străinului care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României, indiferent dacă acesta a
intrat legal sau nu în ţară. Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data la care
a fost dispusă măsura expulzării.
Instanţa de judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la
efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depăşească 2 ani. În cazul în care
măsura expulzării nu poate fi pusă în executare în termen de 24 de ore, străinul va fi luat
în custodie publică, potrivit prevederilor art. 97 alin. (11).
Un cetăţean străin nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri justificate că
viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau
degradante.
De asemenea, măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă, nu
poate fi executată, dacă străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi
magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării sau
dacă a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o
pedeapsă privativă de libertate, interdicţia de expulzare durând până la dispariţia
motivelor pe care a fost întemeiată.
Competenţa dispunerii acestei măsuri aparţine instanţei de judecată, în urma
comunicării efectuate de către Oficiul Roman pentru Imigrări.
E. Extrădarea
Extrădarea constituie o altă modalitate prin care străinii pot fi obligaţi să părăsească
teritoriul României, diferenţa fundamentală faţă de expulzare constând în faptul că în
acest caz măsura intervine ca efect al cererii introduse de către un alt stat.
În contextul Legii nr. 302/2004 pot fi extrădate din România, la cererea unui stat
străin, persoanele aflate pe teritoriul de stat care sunt urmărite penal sau sunt trimise în
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant.
Reglementarea legală stabileşte categoriile de persoane exceptate de la extrădare,
după cum urmează: a) cetăţenii români, decât în baza convenţiilor internaţionale
multilaterale la care statul român este parte şi pe bază de reciprocitate; b) persoanele
cărora li s-a acordat dreptul de azil în România; c) persoanele străine care se bucură în
România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau
prin alte înţelegeri internaţionale; d) persoanele străine citate din străinătate în vederea
audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în
limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
F. Îndepărtarea sub escortă a străinilor

Îndepărtarea sub escortă constituie o măsură de obligare a străinilor la părăsirea
teritoriului de stat şi care se realizează de către personalul specializat al Oficiului Român
pentru Imigrări, pentru următoarele categorii de străini: a) care nu au părăsit voluntar
teritoriul României la expirarea termenului deciziei de returnare; b) care au trecut ilegal
frontiera de stat; c) care au fost declaraţi indezirabili; d) împotriva cărora a fost dispusă
expulzarea. Îndepărtarea sub escortă se poate efectua şi în cazul străinilor care prezintă
dizabilităţi fizice sau mentale ori constituie un pericol pentru sănătatea publică.
Secţiunea a 2-a
Regimul juridic al apatrizilor
Regimul juridic aplicabil apatrizilor este de regulă identic cu cel acordat străinilor
dar, în considerarea situaţiei de vulnerabilitate prezumată în care se află aceste persoane,
legislaţiile naţionale pot prevedea un regim mai favorabil.
Titlul III
Suveranitatea şi raporturile statului
cu dreptul
CAPITOLUL I
SUVERANITATEA
Apariţia conceptului de suveranitate la nivelul teoriei politice şi doctrinei juridice se

produce de dată relativ recentă, prin intermediul operei lui Jean Bodin, Les Six livres de la
République (1576), într-un context istoric zbuciumat, dominat de conflictul religios dintre
hughenoţi şi liga catolică şi de pretenţiile de supunere faţă de divinitate clamate de către
papalitate.
Bodin, a cărui gândire politică era una de natură monarhică1, operează o distincţie
necesară între suveranitate şi guvernământ. Distincţia rezultă din concepţia sa potrivit
căreia „Autoritatea suveranului ultim” trebuie să fie indivizibilă, indiferent dacă rezidă în
puterea poporului în democraţie, într-o minoritate în aristocraţie sau un singur individ în
monarhie, astfel încât suveranitatea trebuie să aibă un caracter absolut, perpetuu şi
indivizibil2.
Astfel, suveranitatea este o voinţă, iar această voinţă suverană are competenţa
competenţei sale şi îşi determină singură modul propriu de acţiune3. Statul este singurul
competent să îşi determine propriile reguli fundamentale, care devin fundament
obligatoriu al oricărei normări în interiorul statului. Suveranitatea devine astfel o putere
de drept, originală şi supremă4.
Pentru înţelegerea unei astfel de puteri formidabile pe care o implică noţiunea de
suveranitate trebuie să distingem fundamentul acesteia, subiectul îndreptăţit să o exercite
şi modalităţile concrete de exercitare a acesteia.
1
Astfel, utilizarea conceptului de republică, formă de guvernământ opusă monarhiei, în denumirea
marginală a operei lui Jean Bodin nu are sensul propriu al termenului, ci se referă la orice construcţie politică
etatică.
2
E. Andrew, Jean Bodin on Sovereignty, Republics of Letters: A Journal for the Study of Knowledge,
Politics, and the Arts 2, no. 2 (June 1, 2011), p. 76-84, http://rofl.stanford.edu/node/90.
3
Léon Duguit, Souveraineté et liberté, Ed. Librarie Félix Alcan, Paris, 1922, pp. 75-76.
4
A se vedea pe larg D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, pp. 65-67; B. Aurescu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
Secţiunea 1
Teoriile juridice privind suveranitatea
În ceea ce priveşte fundamentul sau sursa suveranităţii se disting două teorii ce apar
în opoziţie, teoria suveranităţii naţionale şi teoria suveranităţii populare, şi care
concretizează forme de guvernământ opuse, guvernământul reprezentativ şi guvernă-
mântul semi-direct1.
§1. Teoria suveranităţii naţionale şi guvernământul reprezentativ

Teoria suveranităţii naţionale enunţă faptul că cetăţenii individual nu sunt deţinători ai
unor părţi din suveranitate, aceasta rezidând în persoana colectivă, în Naţiune2. Astfel,
titularul acestei puteri de comandă este unul determinat generic, Naţiunea, aceasta apărând
ca indivizibilă şi ca un subiect distinct cu voinţă proprie ce nu se identifică cu ansamblul
cetăţenilor ce intră în componenţa ei. Statul apare astfel ca „naţiunea juridic organizată”3.
Voinţa suverană a Naţiunii nu se poate exprima decât în cadrul statului şi prin inter-
mediul statului, mai exact al elementelor concrete ale acestuia al căror conţinut uman este
constituit din reprezentanţii cetăţenilor. Astfel, cetăţenii nu sunt cooptaţi la exerciţiul puterii
suverane a Naţiunii din care fac parte, rolul acestora rezumându-se în a alege reprezentanţii
care vor exercita suveranitatea nu în nume propriu sau al acestora, ci în numele titularului
său, Naţiunea. Guvernământul este în logica acestei teorii cu necesitate reprezentativ.
Guvernământul reprezentativ apare astfel ca un regim politic ce exclude posibilitatea
de participare a poporului la exerciţiul suveranităţii, doar reprezentanţii acestuia instituiţi
prin intermediul alegerilor fiind competenţi în acest sens.
Acest regim politic pleacă de la premiza absolută că atunci când reprezentanţii decid
prin adoptarea unor acte normative, ei decid în numele Naţiunii şi exprimă voinţa
acesteia, astfel încât controlul constituţionalităţii voinţei legislative exprimată normativ
este exclus deoarece ar însemna un control al voinţei suverane a Naţiunii, care este
absolută şi incontrolabilă.
În fapt, din punct de vedere teoretic, guvernământul reprezentativ înglobează un
transfer al teoriei reprezentării din dreptul privat la nivelul dreptului public, mandatarul
neexprimând o voinţă proprie prin actele juridice pe care le încheie, ci voinţa mandantului.
Cu toate acestea, există diferenţe majore între mandatul de drept public şi mandatul
din dreptul privat, în dreptul public neoperând decât un transfer de putere, nu şi de voinţă,
prin alegerea reprezentanţilor.
§2. Teoria suveranităţii populare şi guvernământul semi-direct

Teoria suveranităţii populare este opusă celei din urmă şi presupune o egalitatea
absolută a indivizilor, o egalitate în suveranitate, aceştia deţinând ca un fapt inerent
propriei persoane o parte din suveranitate4. Suveranitatea populară este astfel a poporului,
1
Pe larg în D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 68-73.
2
I. Muraru, S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 23.
3
4
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 22.
dar nu ca un ansamblu de indivizi amorfi, ci ca o „rezultantă a voinţelor individuale”, fapt

ce impune ca exprimarea voinţei suverane să se realizeze potrivit principiului majorităţii.
Această teorie fundamentează suveranitatea prin intermediul poporului înţeles în
maniera anterioară şi exclude orice formă de reprezentare a voinţei populare. Chiar dacă
există reprezentanţi, desemnaţi prin alegere de către corpul electoral, aceştia nu primesc
suveranitatea de la popor, ci doar exerciţiul unor competenţe ce ţin de suveranitate1.
Suveranitatea rămâne plasată la nivelul poporului care transmite doar puterea, nu şi voinţa
sa, instituindu-se astfel o prezumţie relativă de conformitate a actelor juridice edictate de
către reprezentanţi cu voinţa populară. Admiterea posibilităţii unui dezacord între voinţa
legislativă şi voinţa populară legitimează instituţia controlului constituţionalităţii legilor
ca mijloc de control popular indirect al reprezentanţilor de către cetăţeni.
Guvernământul semi-direct este acea formă de guvernământ ce se fundamentează pe
ambele teorii cu privire la suveranitate, presupunând de principiu reprezentarea, dar
admiţând şi diferite modalităţi de cooptare şi participare a individului la procesul
decizional în cadrul statului.
Art. 1 alin. (3) din Constituţia noastră normează faptul că „România este stat (...)
democratic (...)”, iar această dispoziţie nu poate fi considerată ca necreând consecinţe în
plan juridic. Înţelegerea caracterului democratic al statului român presupune o descifrare
a raportului presupus de cuvântul „democraţie” prin îmbinarea celor doi termeni de
origine greacă, demos (popor) şi kratos (putere). Ce consecinţe produce normarea acestei
„puteri a poporului” ca fundament al statului în contextul în care „drepturile şi libertăţile
cetăţenilor” reprezintă „valori supreme”, după cum dispune în continuare acelaşi art. 1
alin. (3) din Constituţie? Răspunsul gravitează în jurul raportului dintre libertatea
individuală şi modalitatea supunerii faţă de demos2.
Astfel, libertatea individuală trebuie să fie în primul rând cu necesitate limitată
pentru a nu depăşi graniţa care desparte democraţia de anarhie. Acest gen de libertate
garantată fiecăruia trebuie deci înţeleasă nu ca o libertate negativă în sensul absolut de
absenţă a oricărei constrângeri din partea autorităţii, ci ca o libertate văzută prin prisma
ordinii sociale, o libertate doar politică, „o libertate ca autonomie”3. Democraţia implică
un grad cât mai mare de autodeterminare însă niciodată cel mai înalt nivel.
În al doilea rând, centrarea democraţiei pe libertate presupune4 ca aceia care se supun
ordinii să participe la crearea acesteia. Libertatea-autonomie va trebui astfel, pentru a fi
1
2
Pentru mai multe detalii în ceea ce priveşte conceptul de „democraţie” şi consecinţele sale juridice a se
vedea D.C. Dănişor, Democraţia, în volumul „Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor”, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 7-24; R.A. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Ed. Institutul European,
Iaşi, 2002; G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 46; I. Alexandru,
Democraţia constituţională – utopie şi/sau realitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
3
D.C. Dănişor, op. cit., pp. 7-24.
4
Pentru mai multe detalii cu privire la democraţia participativă locală a se vedea Michel Raséra, La
démocracie locale, Ed. L.G.D.J, Paris, 2002; Marion Paoletti, Déscentraliser d'accord, démocratiser d'abord,
Ed. La Découverte, Paris, 2007; Marie-Hélène Bacqué, Yves Sintomer, La démocracie participative, Ed. La
Découverte, Paris, 2011; Anca Gherghe, Democraţia participativǎ localǎ şi principiul consultǎrii cetǎţenilor,
în volumul „Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011, pp. 175-191; I. Lazăr, Democraţia participativă, o nouă paradigmă a acţiunii publice?, în volumul
„Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp.
151-174.
reală, să fie completată de o „libertate-participare”1. Acest gen de libertate-participare,
văzută ca o cooptare a indivizilor la exercitarea, instaurarea şi menţinerea puterii publice,
se concretizează în guvernământul semi-direct prin procedeele specifice acestuia:
referendumul, veto-ul popular, iniţiativa populară şi revocarea populară2. De asemenea,
reala participare a individului implică, pe de o parte întrunirea mai multor condiţii, printre
care aceea de a avea capacitatea să participe, iar pe de altă parte anumite obligaţii ce
incumbă puterii publice în acest sens: asigurarea unor proceduri prin care să fie facilitată
atitudinea participativă a cetăţenilor, informarea şi consultarea cetăţenilor3 etc.
„Participarea pare a fi remediul miracol capabil, nu doar să facă să dispară tensiunile
sociale şi disfuncţionalităţile organizaţionale, ci în plus prin care se obţine un nou consens
ce permite surmontarea crizei de legitimitate a sistemelor politice occidentale”4.
A. Referendumul
Noţiunea generică de „referendum” provine din expresia latină ad referendum
(pentru a-şi exprima părerea) şi se referea la o etapă în procesul de încheiere a unui tratat
internaţional, etapă în care reprezentatul-negociator al unui stat avea capacitatea de a
semna respectivul tratat, însă dobândirea de valoare juridică şi aplicarea acestuia
depindeau de confirmarea sa de către propriul guvern5.
Referendumul diferă însă de procedura ad referendum cunoscând alte semnificaţii şi
având ca arie de aplicabilitate raporturile de drept internaţional public. Doctrina juridică
este neunitară în ceea ce priveşte instituţia referendumului, atât în ceea ce priveşte sfera
sa de aplicabilitate, cât şi cu privire la efectele juridice ale acestuia, desprinzându-se mai
multe accepţiuni.
În sens larg, referendumul desemnează intervenţia populară în activitatea decizională
desfăşurată de organele statului şi acoperă toate procedeele guvernământului semi-direct.
În sens restrâns, prin referendum se înţelege doar una dintre formele de intervenţie popu-
lară, acestea fiind: referendumul, veto-ul popular, iniţiativa populară şi revocarea
populară6.
În această accepţiune restrânsă, referendumul7 apare generic ca o modalitate de
asociere a poporului la puterea de decizie, în forma sa clasică reprezentând o participare
directă a membrilor corpului electoral la procesul de legiferare. Această intervenţie
populară poate apărea atât înainte de adoptarea unei legi, în acest caz electoratul fiind
chemat să se pronunţe asupra principiilor ce se vor a se regăsi la nivelul legii ce urmează
a fi adoptată (referendum legislativ anterior8), cât şi ulterior adoptării unei legi, când
1
Pentru mai multe lămuriri cu privire la conceptele de libertate-autonomie şi libertate-participare a se
vedea S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A, Bucureşti, 2006, pp. 7-9; I.
Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Ed. Zamolxe, Chişinău, 1998, pp. 24-25; J.
Robert, Droits de l’homme et libertes fondamentales, Ed. Montchrestien, Paris, 1993, pp. 16-17.
2
I. Dogaru, D.C. Dănişor, op. cit., p. 21.
3
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Sitech, Craiova, 2006, p. 99.
4
J. Chevallier, La participation dans l'administration française, Bulletin de l'IIAP, 1976, p. 85, citat de
Michel Raséra, La démocracie locale, Ed. L.G.D.J, Paris, 2002, p. 115.
5
L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
pp. 29-30.
6
D.C. Dănişor, op. cit., 2006, p. 115; L. Săuleanu, S. Răduleţu, op. cit., p. 280.
7
A se vedea pe larg L.F. Uşvat, Referendumul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
8
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 243.
intrarea în vigoare a legii şi astfel perfectarea din punct de vedere juridic a legii depinde
de confirmarea sa populară prin referendum (referendum legislativ posterior1).
Putem distinge, de asemenea2, între referendumul obligatoriu3 şi referendumul
facultativ4. Prima modalitate priveşte anumite materii de o importanţă deosebită şi stabilite
de regulă de către constituant (revizuirea Constituţiei, care nu este definitivată şi perfectată
juridic decât prin aprobarea sa prin referendum), iar cea de-a doua modalitate se referă la o
facultate decizională, de regulă din partea anumitor autorităţi ale statului (adunarea
legiuitoare, preşedintele sau chiar un anumit număr de electori), în ceea ce priveşte
necesitatea consultării electoratului asupra anumitor probleme. Cât priveşte efectele
referendumului, acestea pot fi obligatorii sau facultative pentru organele statului, distingând
astfel între referendum cu rezultate obligatorii şi referendum cu rezultate facultative.
La nivelul Constituţiei României referendumul, ca modalitate de exercitare a
suveranităţii de către popor, apare normat generic în art. 2 alin. (1): „Suveranitatea naţio-
nală aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative (...) şi
prin referendum”. Prin introducerea de către constituant a acestei proceduri, consecinţa
normativă directă ce rezultă este instituirea unei democraţii semi-directe şi a unui un
drept constituţional al poporului de a exercita suveranitatea naţională prin referendum5.
Actul fundamental român reglementează trei cazuri în care poate interveni un
referendum naţional6.
Primul caz este normat de art. 90 din Constituţie care dispune: „Preşedintele
României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Acest referendum este un
referendum facultativ, declanşarea, desfăşurarea şi obiectul acestuia depinzând numai de
„judecăţile de valoare ale Preşedintelui”7 şi, de asemenea, un referendum cu rezultate
facultative, care nu atrage o obligaţie directă pentru organele statului.
Al doilea caz îl regăsim în cadrul art. 95 alin. (3) care normează: „Dacă propunerea de
suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum
pentru demiterea Preşedintelui”. Referendumul pentru demiterea din funcţie a Preşedin-
telui este un referendum obligatoriu ca urmare a suspendării din funcţie a acestuia,
constituind ultima etapă din cadrul procedurii de demitere din funcţie a şefului statului şi, în
acelaşi timp, un referendum cu rezultate obligatorii pentru toate organele statului.
Al treilea caz are drept fundament dispoziţiile art. 151 alin. (3) prin care se
reglementează că „Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,
1
Idem.
2
Pentru o altfel de distincţie a tipurilor de referendum a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, vol. II, ed. a XII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006, pp. 135-139; C.
Debbasch, J. Bourdon, J.-M. Pontier, J.-C. Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques, 4e édition,
Ed. Economica, Paris, 2001, pp. 54-55; D. Turpin, Droit constitutionnel, Ed. Presses Universitaires de
France, Paris, 1992, pp. 261-271.
3
Pentru T. Drăganu, op. cit., p. 244, „referendumul obligatoriu” presupune faptul că o măsură adoptată
de către legiuitor nu dobândeşte valabilitate şi caracter obligatoriu decât după aprobarea sa de către electorat.
4
Acelaşi autor citat, prin referirea că în cadrul referendumului facultativ „un număr de cetăţeni pot cere
(...) într-un termen dinainte prevăzut, ca o lege votată de parlament să fie supusă votului popular”, confundă
această modalitate a referendumului cu un alt procedeu al guvernământului semi-direct, veto-ul popular.
5
D.C. Dănişor, G. Gîrleşteanu, Procedura referendumului,comentariul Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 147/2007, Revista Curierul Judiciar nr. 4/2007, p. 21.
6
În acest sens a se vedea şi I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2006, pp. 139-142.
7
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 580.
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de
revizuire”. Acest tip de referendum este un referendum obligatoriu, constituind etapa
finală în cadrul procedurii de revizuire a Constituţiei, şi, de altfel, un referendum cu
rezultate obligatorii, revizuirea nefiind perfectată juridic decât prin adoptarea sa de către
electoratul consultat.
Practic, actul fundamental normează două forme de referendum obligatoriu (sau
referendum decizional) – cu privire la demiterea Preşedintelui României şi revizuirea
Constituţiei – şi o formă de referendum facultativ (sau referendum consultativ1) – cu
privire la problemele de interes naţional2.
B. Veto-ul popular
Veto-ul popular constituie un procedeu de intervenţie a corpului electoral în procesul
de legiferare asemănător referendumului legislativ posterior, constând în faptul că un
anumit număr de electori pot cere într-un anumit termen supunerea unei legi adoptate de
către Parlament deciziei întregului corp electoral, iniţierea acestui demers blocând doar
aplicarea legii în vigoare, nu şi formarea acesteia precum în cazul referendumului3.
Dacă decizia corpului electorat este dezaprobatoare în ceea ce priveşte aplicarea legii
adoptate de către organul legiuitor, efectul juridic mediat al veto-ului popular constă în
abrogarea totală sau parţială a legii sau prevederilor legale obiect al consultării populare.
C. Iniţiativa populară
Iniţiativa populară constituie un mijloc de participare a cetăţeanului la exerciţiul
suveranităţii care permite unui anumit număr de alegători fie să declanşeze procedura de
adoptare directă de către corpul electoral a unei legi, fie să propună organului legislativ
adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative.
Dacă se propune Parlamentului un proiect de lege sau o propunere legislativă
complet redactată potrivit normelor de tehnică legislativă, iniţiativa populară este
formulată, iar în situaţia în care organului legislativ îi este cerut să adopte un act normativ
care să cuprindă un principiu sau o serie de principii erijate de la nivelul iniţiativei
populare, aceasta este non-formulată.
În sistemul român de drept, iniţiativa populară apare sub două forme, iniţiativa
legislativă şi constituţională, ce poate interveni în contextul dispoziţiilor constituţionale în
1
Într-o opinie relativ recentă – Florin Coman-Kund, Consideraţii privind referendumul local în
România, Revista de Drept Public nr. 3/2004 – s-a considerat în mod eronat că sintagma „referendum
consultativ” ar fi inadecvată deoarece implică numai exprimarea unei simple opinii din partea electoratului
care nu obligă în nici un fel organele statului. Această opinie pleacă de la premiză greşită, autorul
exprimându-se în mai multe rânduri cu privire la obligativitatea efectelor referendumului în toate cazurile ca
trăsătură de bază a acestei instituţii: „(…) referendum, procedeu prin intermediul căruia se adoptă o decizie
care se impune guvernanţilor”, p. 43; „(…) exercitarea suveranităţii de către popor nu poate avea
semnificaţia unei simple opinii, ci a unei decizii obligatorii pentru guvernanţi”, p. 42; „(…) din punct de
vedere al efectelor, manifestarea de voinţă care se degajă în urma organizării referendumului nu poate avea
decât semnificaţia unei decizii obligatorii pentru guvernanţi (…)”, p. 40.
2
I. Deleanu, op. cit., p. 577.
3
D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 100-101; M. Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2009,
pp. 30-31; Giovanni Sartori, Ingineria constituţională comparată, Ed. Institutul European, Iaşi, 2008,
pp. 221-224.
domeniul legilor ordinare, legilor organice sau a legilor constituţionale, şi iniţiativa

cetăţenească, ce poate apărea în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001 a adminis-
traţiei publice locale în domeniul proiectelor de acte normative cu aplicabilitate locală.
În ceea ce priveşte dreptul de iniţiativă legislativă, actul fundamental, prin art. 74
alin. (1), stabileşte că acesta poate fi exercitat de un număr de cel puţin 100.000 de
cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea anumitor condiţii. Mai întâi este vorba de o
condiţie formală de reprezentativitate: cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă
legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000
de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Apoi, prin alin. (2) al art. 74 se introduce şi o
condiţie materială a dreptului de iniţiativă legislativă populară sub forma unei interdicţii
cu caracter absolut: nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele
fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Interdicţia se aplică numai
acestei categorii de titulari ai dreptului la iniţiativă legislativă, nu şi celorlalţi.
Cât priveşte iniţiativa constituţională, art. 150 din Constituţie stabileşte că cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin jumătate din judeţele ţării, în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuind să fie înregistrate cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative, putând iniţia revizuirea actului
fundamental.
Potrivit art. 109 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale,
cetăţenii pot propune consiliilor locale şi consiliilor judeţene pe a căror rază teritorială
domiciliază, spre dezbatere şi adoptare, proiecte de hotărâri. Promovarea unui proiect de
hotărâre poate fi iniţiată de unul sau de mai mulţi cetăţeni cu drept de vot, dacă acesta
este susţinut prin semnături de cel puţin 5% din populaţia cu drept de vot a unităţii
administrativ-teritoriale respective [alin. (2)].
Iniţiatorii trebuie să depună, conform art. 110 alin. (1), la secretarul unităţii
administrativ-teritoriale forma propusă pentru proiectul de hotărâre iar proiectul va fi afişat
spre informare publică prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale.
Întocmirea listelor de susţinători va reveni iniţiatorilor proiectului şi va avea o formă
specifică, fiind vorba de formulare puse la dispoziţie de secretarul unităţii administrativ-
teritoriale [alin. (2)]. Listele de susţinători trebuie în mod obligatoriu să cuprindă numele,
prenumele şi domiciliul, seria şi numărul actului de identitate şi semnăturile susţinătorilor
[alin. (3)]. De asemenea, listele de susţinători pot fi semnate numai de cetăţenii cu drept
de vot care au domiciliul pe raza teritorială a unităţii administrativ-teritoriale respective,
al cărei consiliu local sau judeţean urmează să dezbată proiectul de hotărâre în cauză
[alin. (4)].
După depunerea documentaţiei şi verificarea acesteia de către secretarul unităţii
administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre va urma procedurile regulamentare de lucru
ale consiliului local sau judeţean, după caz (art. 111).
D. Revocarea populară
Revocarea populară nu intervine în procesul decizional normativ, ci are în vedere şi
poate produce drept efect normativ încetarea mandatului reprezentanţilor înainte de
termen. Revocarea populară poate fi individuală, când intervine în ceea ce priveşte
mandatul unui singur ales, sau colectivă, când vizează încetarea mandatului unui organ
reprezentativ constituit prin alegeri în ansamblu. De asemenea, procedeul poate interveni
atât la nivel naţional, privind mandatul parlamentar, cât şi la nivel local, cu privire la
mandatul aleşilor locali.
În sistemul român de drept, revocarea populară nu poate interveni decât la nivelul
colectivităţilor locale în contextul Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale care
reglementează instituţia referendumului local pentru dizolvarea Consiliului local (art. 55
din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală), referendumului local pentru
încetarea mandatului primarului şi al preşedintelui Consiliului judeţean (art. 70 şi art.
1021 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală) şi a referendumului
pentru dizolvarea Consiliului judeţean (art. 99 din Legea nr. 215/2001 privind
administraţia publică locală).
a) Încetarea mandatului primarului şi preşedintelui Consiliului judeţean prin

referendum local
Mandatul unui primar sau al unui preşedinte de Consiliu judeţean ales poate înceta
înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local al cărui obiect îl
reprezintă demiterea acestuia potrivit art. 70 alin. (1) din Legea nr. 215/20011.
Procedura prealabilă desfăşurării acestui tip de referendum local presupune întrunirea
mai multor condiţii şi existenţa unei cauze, motiv, de demitere înainte de termen din
funcţie. Astfel, iniţiativa declanşării acestei proceduri aparţine electoratului local, minim
25% din numărul total al electorilor locali trebuind să ceară în scris acest lucru [art. 70
alin. (4)]. Procentul trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale
comunei, oraşului sau municipiului respectiv. Motivul cererii de supunere a demiterii
primarului sau preşedintelui Consiliului judeţean unui referendum local este circumscris:
nesocotirea de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau neexercitarea
atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al
statului [art. 70 alin. (2)]. Cererea trebuie în mod obligatoriu să fie adresată prefectului şi
să cuprindă motivele care au stat la baza acesteia precum şi datele de identificare şi
semnătura olografă a electorilor ce au solicitat organizarea unui asemenea referendum
[art. 70 alin. (2) şi (3)].
Organizarea referendumului local revine unei comisii numite prin ordin al pre-
fectului, compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului,
al consiliului local şi al consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a cărei
jurisdicţie se află unitatea administrativ-teritorială în cauză [art. 55 alin. (5)].
Condiţiile cumulative de valabilitate a referendumului şi de majoritate necesară
demiterii sunt condiţiile generale legale cu privire la orice referendum local: prezenţa la
vot a cel puţin jumătate plus unu din numărul total al electorilor locali şi exprimarea
pozitivă a minim 50% din numărul celor prezenţi. Deci, rezultatele acestui tip de
referendum local sunt obligatorii, întrunirea majorităţii cerute conducând la încetarea
mandatului primarului sau preşedintelui Consiliului judeţean, momentul exact al demiterii
din funcţie fiind dat de rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin
care s-a constatat acest fapt.
1
Art. 1021 din lege prevede că „Preşedintelui consiliului judeţean i se aplică în mod corespunzător
prevederile art. 69, 70, art. 71 alin. (1), (2) şi (3) şi ale art. 72”.
b) Dizolvarea Consiliului local şi Consiliului judeţean prin referendum local

Procedura prin care se poate dizolva prin intermediul unui referendum local Consiliul
local (art. 55 din Legea nr. 215/2001) sau Consiliul judeţean (art. 99) este asemănătoare şi
păstrează în mare măsură aceleaşi coordonate ca în cazul anterior analizat, al demiterii
primarului. În acest sens vom proceda doar la evidenţierea elementelor de diferenţă pe
care le presupune acest tip de referendum cu privire la aceste două organe reprezentative
locale.
Un prim aspect vizează faptul că în aceste două cazuri, spre deosebire de demiterea
primarului, nu mai este necesar şi obligatoriu să existe un motiv determinat şi circumscris
de lege. Cererea de dizolvare a acestor organe, care se adresează din nou prefectului,
poate conţine anumite motive sau poate în acelaşi timp să nu conţină nici unul.
Un al doilea aspect se referă la procentul celor care cer dizolvarea. Dacă în privinţa
Consiliului local acest procent este identic cu cel necesar pentru demiterea primarului, de
25% din numărul total al alegătorilor locali, în ceea ce priveşte Consiliul judeţean, acesta
este mai scăzut, fiind de doar 20%.
Secţiunea a 2-a
Titularul şi exerciţiul suveranităţii
Titularul suveranităţii este statul, iar exercitarea suveranităţii se face de principiu prin
intermediul organelor acestuia, fiecare dintre acestea acţionând în sfera de competenţă
specifică (Parlamentul în ordinea legislativă, Guvernul şi şeful statului în ordinea aplicării
legii, instanţele judecătoreşti în ordinea soluţionării conflictelor de natură juridică).
O astfel de viziune formală cu privire la exerciţiul suveranităţii ar conduce la
concluzia că exerciţiul suveranităţii depinde de titularul formal al unei competenţe şi că
structurile societăţii civile care participă indirect la conturarea voinţei statului (corpul
electoral, partidele politice, grupurile de presiune etc.) ar fi excluse participării la acest
exerciţiu. Deoarece nu se poate face abstracţie de aceste structuri ale societăţii civile
viziunea formală trebuie în mod necesar completată cu o viziune materială asupra
exerciţiului suveranităţii, acesta depinzând practic de funcţionarea globală a sistemul
social, adică de „structura raporturilor interindividuale şi dintre grupuri şi raporturile
acestora cu statul”1.
Astfel, „prin stat suveran se înţelege atunci mai degrabă un sistem global decât o
sumă de instituţii”, formal suveranitatea fiind exercitată de către stat, însă practic acest
exerciţiu realizându-se prin şi după modul în care structura socială o impune.
Constituţia României statuează mai întâi în art. 1 alin. (1) că „România este stat (…)
suveran (…)”, iar apoi normează în art. 2, a cărui denumire marginală este chiar
„Suveranitatea”, că „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o
exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi
corecte, precum şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu”.
1
Pe marginea acestor dispoziţii constituţionale privind suveranitatea se impun mai
multe precizări importante1.
În primul rând, actul fundamental pare a distinge cele trei planuri de analiză ale
conceptului de suveranitate: titularul (statul este suveran), sursa (suveranitatea naţională
aparţine poporului român) şi modalităţile de exercitare (organele reprezentative şi corpul
electoral prin referendum).
În al doilea rând, actul fundamental amalgamează cele două teorii juridice privind
sursa suveranităţii, teoria suveranităţii naţionale şi teoria suveranităţii naţionale, afirmând
că „suveranitatea naţională aparţine poporului român”. Opţiunea majoră constituantului
pare a fi în sensul suveranităţii populare din mai multe considerente. Mai întâi pentru că
suveranitatea, chiar fiind naţională, aparţine poporului, modul original de exercitare a
acesteia rezidând în puterea poporului exprimată prin intermediul puterii de vot a
cetăţenilor. Astfel, puterea de vot este instituită constituţional nu doar ca modalitate de
desemnare a reprezentanţilor, ci ca „primă putere care exercită suveranitatea”2.Apoi,
deoarece prin art. 4 se instituie unitatea poporului, şi nu a naţiunii, ca fundament al
statului român şi, de asemenea, se interzice fragmentarea juridică a acestuia pe baza unor
criterii de natura celor enumerate în alin. (2), rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială, astfel încât demosul,
poporul, nu poate apărea decât ca o funcţie exercitată de majoritatea care rezultă din
puterea de vot. De asemenea, pentru că art. 61 alin. (1) prevede că „Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român”, iar art. 69 alin. (1) dispune că „în
exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”. În plus,
referirea la instituţia referendumului din teza finală a art. 2 alin. (1) din actul fundamental
implică participarea şi cooptarea corpului electoral la procesul decizional.
În al treilea rând, exercitarea suveranităţii naţionale se realizează, pe de o parte, prin
intermediul organelor reprezentative ale poporului, constituantul stabilind modul de
constituire al acestora ca rezidând în puterea de vot, iar pe de altă parte, prin intermediul
corpului electoral, referirea la referendum fiind una generică şi presupunând toate formele
de intervenţie populară reglementate la nivelul ordinii juridice. Astfel, doar organele
reprezentative exercită în mod original suveranitatea naţională în numele poporului, acest
lucru neavând însă semnificaţia exclusivităţii în exercitarea competenţelor ce ţin de
suveranitate, şi alte organe ale statului, în speţă cele numite, având exercitând astfel de
competenţe în numele statului şi a suveranităţii statale în sfera lor de competenţă.
În al patrulea rând, instituirea interdicţiei constituţionale prin alin. (2) al art. 2 implică
un sens noţiunii de suveranitate ce gravitează în jurul a trei principii fundamentale:
principiul inalienabilităţii suveranităţii, principiul indivizibilităţii suveranităţii şi principiul
instituţionalizării puterii. Inalienabilitatea suveranităţii presupune imposibilitatea
transmiterii acesteia, organele reprezentative ale poporului exercitând doar competenţe ce
ţin de suveranitate, nefiindu-le transmisă o parte din suveranitate. Indivizibilitatea
suveranităţii presupune imposibilitatea exercitării acesteia de către grupuri sau persoane în
nume propriu deoarece ea rezidă în „colectivitatea statală privită global”3, cu excluderea
1
A se vedea, pe larg, D.C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 112-132.
2
3
oricărui interes personal sau de grup. Instituţionalizarea puterii presupune o separaţie a

funcţiei de titularul acesteia, astfel încât exercitarea suveranităţii priveşte funcţia, şi nu
titularul acesteia care nu este competent să determine competenţele şi limitele acestei
funcţii, doar statul putând face acest lucru.
Secţiunea a 3-a
Conţinutul suveranităţii
Suveranitatea se prezintă ca un atribut al esenţial al puterii statului în baza căreia

acesta este competent să decidă fără concurenţă în toate chestiunile sale interne sau
externe, respectarea suveranităţii celorlalte entităţi statele şi a principiilor dreptului
internaţional1. Astfel, suveranitatea comportă două aspecte, suveranitatea internă, care se
referă la raporturile statului cu structurile sale, şi suveranitatea externă sau independenţa,
care priveşte relaţiile internaţionale ale statului cu alte entităţi statale sau non-statale.
Acestea două forme ale suveranităţii nu presupun o divizarea a acesteia deoarece
caracteristica ei fundamentală rezidă tocmai în indivizibilitatea.
§1. Suveranitatea internă

Suveranitatea internă a statului presupune faptul că acesta, în interiorul graniţelor
sale,are anumite competenţe exclusive ce ţin de exerciţiul suveranităţii, fără a exista
vreun concurent în acest sens, atribute precum dreptul de normare, dreptul de aplicare a
legii, dreptul de a împărţi dreptatea, dreptul de a întreţine organisme pentru apărarea
ordinii publice şi a securităţii naţionale, dreptul de a emite monedă, dreptul de a aplica
constrângerea fizică sau fiscală etc.
Practic, suveranitatea internă semnifică faptul că statul dispune de „monopolul
constrângerii organizate”2, adică este singurul competent să creeze norme juridice şi să le
facă să fie respectate, într-o manieră oficială atât în interior, cât şi în exterior. Fără
menţinerea acestui monopol statul nu mai are exclusivitatea suveranităţii, deci încetează
practic să mai existe.
§2. Suveranitatea externă

În concepţia tradiţională, tributară lui Jean Bodin şi având ca fundament reminis-
cenţele romane ale lui imperium şi summa potestas, suveranitatea semnifică independenţa
totală a statului faţă de orice entitatea exterioară acestuia. Această viziune specifică epocii
feudale devine desuetă şi chiar iluzorie în contextul actual, având în vedere procesul de
globalizare galopant ce marchează existenţa tuturor statelor în majoritatea domeniilor lor
(social, economic, juridic etc.).
Astfel, actualmente, statul este independent faţă de alte state doar privit ca o ordine
juridică globală, dar este supus dreptului internaţional, la a cărui creaţie participă. Deci,
1
2
suveranitatea externă devine „o competenţă generală de a produce şi executa dreptul
internaţional şi nu o anume competenţă determinată în sine şi pentru totdeauna”1, iar
suveranitatea statelor pe plan internaţional apare ca o „independenţă în interdependenţă”,
integrată unui sistem global de suveranităţi2.
Constituţia României, ca multe alte acte fundamentale ale statelor lumii, consacră
această noua viziune de relativizare a „absolutismului” suveranităţii externe a statului prin
prisma mai multor dispoziţii3, fapt ce impune o precizare importantă: competenţa externă
a statului este reglată şi determinată de suveranitatea internă. Astfel, suveranitatea îşi
păstrează caracterul de indivizibilitate, iar statul rămâne suveran chiar şi în contextul
cedării sau partajării anumitor competenţe ce ţin de suveranitatea internă cu entităţi
externe din moment ce delegarea este un fapt voinţei sale care se poate manifesta în orice
moment şi în sens invers.
De altfel, actul fundamental român normează în chiar art. 1 alin. (1) faptul că
„România este stat (…) suveran şi independent (…)”, operând o distincţie care la prima
vedere apare ca o repetiţie deoarece termenul „suveran” presupune atât suveranitatea
internă, cât şi independenţa. Constituantul de fapt subliniază elementul de „independenţă”
a statului, fapt reluat şi prin dispoziţiile art. 152 cu privire la limitele revizuirii, caracterul
independent al statului, şi nu cel suveran, fiind interzis a fi eludat printr-o revizuire
constituţională.
Curtea Constituţională observă şi ea acest aspect şi reţine cu ocazia Deciziei nr. 148 din
16 aprilie 20034 că suveranitatea statului, „trăsătură peremptorie a acestuia”, „nu intră sub
incidenţa art. 148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb
intră sub această incidenţă caracterul independent al statului român. Independenţa este o
dimensiune intrinsecă a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine stătător
în Constituţie. În esenţă, independenţa are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii
naţionale, conferind statului deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale. Sub
acest aspect este evident că aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul
exprimării independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţă
impusă de o entitate exterioară României”.
Astfel, cedarea sau partajarea de competenţe ce ţin de suveranitatea internă către o
entitate externă statului este compatibilă cu principiul suveranităţii statului şi autorizată
prin actul fundamental român, dar nu fără limite. Limita absolută a acestor cedări rezidă
în păstrarea caracterului independent al statului, astfel încât ele nu pot privi nici puterea
constituantă ce abilitează acest transfer, nici puterea de reglementare generală a statului5.
De asemenea, conţinutul acestor cedări nu poate privi decât competenţe ce ţin de
suveranitatea internă, nu suveranitatea statului,şi, după cum remarcă şi Curtea
Constituţională, „prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene,
acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o suveranitate proprie”.
1
2
3
Art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 privind tratatele internaţionale privind
drepturile omului, art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.
4
5
CAPITOLUL II
RELAŢIILE STATULUI CU DREPTUL – STATUL DE DREPT
Statul întreţine cu dreptul raporturi complexe având în vedere faptul că mai întâi,
organele statului sunt cele care creează dreptul, iar apoi pentru că întreaga acţiune etatică
trebuie să fie încadrată de drept astfel încât să nu devină arbitrară1.
Doctrina statului de drept (Rechtsstaat), doctrină de sorginte germană enunţată în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, pune accent pe două aspecte majore. În primul rând,
statul de drept are calitatea de Stat, „antrepriză politică cu caracter instituţional”2, dispunând
de monopolul edictării prescripţiilor cu caracter obligatoriu pentru subiecţii de drept şi de
monopolul constrângerii legitime3, în caz de nerespectare a dispoziţiilor legii. În al doilea
rând, Rechtsstaat-ul este un Stat de drept, adică un stat care îşi autolimitează acţiunea prin
ordinea juridică pe care o creează asigurând astfel prezervarea libertăţii individuale4.
Statul de drept presupune deci un anumit conţinut al dreptului, dar şi anumite
proceduri de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale5.
Secţiunea 1
Trăsăturile statului de drept
Principiul constituţional al statului de drept (Rechtsstaat), normat în Constituţia

României la nivelul art. 1 alin. (3), impune ca Dreptul să încadreze şi să limiteze acţiunea
statului în sensul asigurării securităţii juridice a persoanelor. Astfel, dreptul statului de
drept trebuie în mod obligatoriu să aibă o anumită consistenţă normativă din punct de
vedere formal, adică să fie public, să fie clar edictat şi fără lacune, să nu retroactiveze,
într-un cuvânt să fie cert. Aceste consecinţe normative ale principiului constituţional al
statului de drept se impun în primul rând legiuitorului, care va trebui astfel să evite
reglementările paralele şi să caute o unificare a reglementărilor în materie.
§1. Caracterul public al normelor juridice

O normă pentru a dobândi caracter juridic, obligatoriu, trebuie în primul rând să fie
accesibilă destinatarilor săi, adică să fie publică, fapt ce impune mai multe precizări
1
A se vedea, pe larg, D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 149-185; D.C. Dănişor, I. Dogaru, G. Dănişor,
Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 97-107.
2
M. Weber, Économie et Societé, Ed. Plon, Paris, 1971, p. 57.
3
M. Troper, La théorie du droit, le droit, l’État, Ed. Presses Universitaires de France, 2001, pp.
251-253.
4
J.F. Kervégan, Souveraineté, état de droit, supra-nationalité: un rapport contradictoire?, în volumul
L’architecture du droit, coord. Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats, Éric
Millard, Ed. Economica, Paris, 2006, pp. 563-564.
5
D.C. Dănişor, Mic ghid de sesizare a Curţii Constituţionale, Revista Pandectele Române nr. 1/2011,
p. 80.
importante. Astfel, mai întâi norma juridică trebuie să fie creată obligatoriu în spaţiul
public, nu în spaţiul grupurilor de cetăţeni. Apoi, norma juridică trebuie să fie accesibilă
destinatarilor săi în sensul că trebuie să fie adusă la cunoştinţa publicului prin publicarea
în monitoarele sau jurnalele oficiale ale statului.
§2. Claritatea dreptului

Dreptul statului de drept trebuie, de asemenea, să fie clar şi precis exprimat. Astfel,
toate noţiunile utilizate şi toate prescripţiile edictate la nivelul normei trebuie să poată fi
înţelese de către destinatarii normei în vederea conformării conduitei acestora în sensul
prescris normativ. Dacă sunt utilizaţi, termenii indeterminaţi sau nedefiniţi vor fi
interpretaţi în sensul limbajului comun.
§3. Completitudinea dreptului

Completitudinea dreptului presupune faptul că acesta nu poate fi lacunar. Chiar dacă
legile conţin lacune acest fapt nu înseamnă că dreptul nu este complet, lacunele de natură
legislativă putând fi completate cu principiile generale de drept pentru acoperirea oricărei
situaţii sociale nereglementată juridic, un rol important în acest proces de interpretare şi
asigurarea a completitudinii dreptului revenind judecătorului, obligat să judece chiar şi
când nu există drept scris.
§4. Neretroactivitatea normelor juridice

Neretroactivitatea normelor juridice impune în primul rând principiul securităţii
juridice, fiind consacrat expres la nivelul actului fundamental român prin art. 15 alin. (2)
care dispune că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile”. Astfel legea nu poate dispune asupra unui fapt împlinit,
nu poate afecta situaţiile juridice născute înainte de intrarea sa în vigoare şi nu poate
aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul unei legi anterioare.
Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra caracterului normativ al dispoziţiei
constituţionale prin Decizia nr. 9 din 7 martie 19941, statuând că „După intrarea în
vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constitu-
ţional şi deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui. Suntem în prezenţa
unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, ce interesează cauza
de faţă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Deci, chiar şi în
ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele
situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă
caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie
cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în
Constituţie sunt foarte severe şi probabil, tocmai de aceea, soluţia aceasta nu se întâlneşte
în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se
justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea
cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea
1
Publicată în M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 2011.
separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea

executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept”.
§5. Caracterul previzibil al normelor juridice

Dreptul trebuie să aibă un caracter previzibil pentru destinatarii săi astfel încât aceştia
să fie capabili să îşi adapteze conduita la prescripţiile edictate, dar principiul statului de
drept impune o anumită stabilitate a acestuia în scopul arătat, o limitare a activităţii
legislative a statului într-un anumit domeniu, succesiunea galopantă de reglementări,
uneori chiar în contradicţie cu cele anterioare, punând subiectul de drept în dificultate în
ceea ce priveşte conformarea la conţinutul normativ al legii.
Secţiunea a 2-a
Mecanismele fundamentale ale statului de drept
§1. Principiul separaţiei puterilor în stat

Ca şi principiu de organizare a puterii în stat această teorie presupune ca diferitele
funcţii ale statului să fie atribuite unor organe distincte şi independente în acelaşi timp
unele faţă de altele astfel încât, prin această diviziune, să se poată aspira la realizarea
scopului urmărit, asigurarea libertăţii individuale în faţa puterilor publice.
Principiul separaţiei puterilor în stat este în zilele noastre receptat în tot mai multe
state democratice fie la nivelul actului fundamental beneficiind de o constituţionalizare
expresă, fie ca principiu general de natură constituţională inclus în blocul constituţio-
nalităţii prin opera judecătorului constituţional.
În România, înainte de revizuirea constituţională din 2003, acest principiu nu era
consacrat expres la nivelul Constituţiei adoptate în 1991, însă era recunoscut de către
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 209 din 30 noiembrie 19991 ca principiu cu
valoare constituţională: „deşi Constituţia nu consacră în nici un text al său, expressis
verbis, principiul separaţiei puterilor, acest principiu rezultă din modul în care legea
fundamentală reglementează autorităţile publice şi competenţele ce revin acestora”.
Actualmente, principiul dobândeşte o consacrare constituţională expresă prin intermediul
art. 1 alin. (4) din Constituţie, care prevede că „Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul
democraţiei constituţionale”.
Această consacrare expresă determină importante consecinţe normative ce ţin de
esenţa principiului separaţiei puterilor în stat2.
A. Cantonarea organelor statului într-o singură funcţie

Prima consecinţă a constituţionalizării principiului separaţiei puterilor în stat este
cantonarea organelor statului în exerciţiul unei singure funcţii, legislativă, executivă sau
judecătorească, fiind deci interzis cumulul acestora.
1
2
Această consecinţă normativă impune în primul rând existenţa unei autorităţi
independente şi a unei proceduri specifice prin care să fie soluţionate eventualele
conflicte de natură constituţională dintre autorităţile publice, fapt recunoscut de către
Constituţia noastră în vigoare care prin art. 146 lit. e) prevede că instanţa constituţională
„soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice (...)”.
În al doilea rând, cantonarea organelor statului în exerciţiul unei singure funcţii
implică în principiu că parlamentul poate doar să legifereze, guvernul şi administraţiile
doar să organizeze aplicarea legii şi să aplice în concret legea, iar judecătorul numai să
soluţioneze conflictele de natură jurisdicţională.
Parlamentul, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, este ţinut să realizeze
funcţia sa specifică, legiferarea, incumbându-i o obligaţie negativă de abţinere în ceea ce
priveşte pe de o parte, punerea în aplicare a legilor prin adoptarea unor acte adminis-
trative, iar, pe de altă parte, soluţionarea de conflicte juridice apărute între subiectele de
drept. Deci acest organ nu va putea adopta decât acte de reglementare primară a unui
domeniu sau de modificare a unor asemenea acte deja adoptate. Termenul de „lege”, ca
act principal adoptat de către parlament, dobândeşte astfel un sens precis, nedesemnând
orice act emis de către acest organ cu respectarea procedurii constituţionale prevăzute la
art. 73-76, ci în plus, trebuind ca respectiva reglementare să nu încalce pe de o parte,
competenţa executivului transformându-se într-un act de organizare a executării legii, iar,
pe de altă parte, competenţa instanţelor jurisdicţionale prin crearea de instanţe
extraordinare, adoptarea de legi retroactive sau prin împiedicarea efectelor unei decizii
judiciare. De altfel, interdicţia parlamentului de creare a unor instanţe extraordinare sau
de adoptare a unor legi retroactive sunt prohibiţii de natură constituţională consacrate
expres în actul fundamental român prin art. 126 alin. (5) –„Este interzisă înfiinţarea de
instanţe extraordinare (...)” şi art. 15 alin. (2) –„Legea dispune numai pentru viitor (...)”.
Guvernul şi administraţia au posibilitatea, potrivit principiului, doar de a organiza
aplicarea legii şi de a o aplica în concret, incumbându-le obligaţiile negative generale de a
nu legifera şi a nu tranşa conflicte de natură juridică. Cât priveşte prima obligaţie negativă
ar părea că aceasta este încălcată prin posibilitatea delegării funcţiei legislative către
guvern [art. 115 alin. (1), (2) şi (3)] şi de instituţia ordonanţelor de urgenţă [art. 115 alin.
(4), (5) şi (6)], care sunt acte de natură legislativă expresie a voinţei acestui organ. Se
poate considera că nu este vorba de o depăşire a competenţelor atât timp cât însăşi
Constituţia prevede această posibilitate de exercitare de către un organ executiv a unei
funcţii nespecifice, funcţia legislativă. Este însă evidentă o încălcare a logicii principiului
normativ al separaţiei puterilor în stat prin dispoziţii tot de natură constituţională ce
permit cumulul a două funcţii, executivă şi legislativă, la nivelul guvernului. Această
logică a constituantului român poate fi susţinută prin faptul că normele cu valoare
constituţională nu cunosc ierarhizarea, cu excepţia probabil a acelor norme ce nu pot
forma obiectul unei revizuiri, dar trebuie reţinut că eventualele derogări de la principiile
generale nu trebuie să conducă la o afectare a esenţei principiului în cauză. În ceea ce
priveşte cea de a doua obligaţie negativă, aceasta implică imposibilitatea pentru guvern şi
administraţii de exercita funcţii jurisdicţionale care le-ar permite astfel să soluţioneze
definitiv conflicte juridice, fapt confirmat de prevederile constituţionale ale art. 21 alin.
(4) care normează că „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative”, şi ale art. 140
care reglementând instituţia Curţii de Conturi nu îi acordă acesteia atribuţii de natură
jurisdicţională.
Judecătorul, în optica principiului separaţiei puterilor în stat, nu poate decât să

soluţioneze conflictele de natură juridică izvorâte între subiectele de drept, fiindu-i
interzis a legifera sau a aplica legea. Principiul cunoaşte un câmp de aplicare diferit în
funcţie de sistemul de drept în care este utilizat: anglo-saxon, în care precedentul judiciar
este obligatoriu sau romano-germanic, în care este exclusă această valoare a preceden-
tului ce l-ar transforma într-un veritabil act cu putere de lege. Această din urmă situaţie
este reglementată distinct în dreptul român la nivelul Codului civil de la 1864, care în art.
4 prevede că „Este oprit judecătorului de a se pronunţa în hotărârile ce dă, prin cale de
dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”, şi de asemenea,
dobândeşte valoare constituţională prin consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat
prin art. 1 alin. (4). Consecinţele acestei interdicţii constituţionale impuse judecătorului
sunt: el nu se va putea pronunţa dacă nu există litigiu concret în stare de judecată şi nu va
putea adopta decizii de îndrumare prin care să formuleze o regulă generală şi obligatorie
pentru instanţele ordinare, precedentul judiciar în sistemul român nefiind obligatoriu.
Codul civil, care prin art. 3 dispune că „Judecătorul, care va refuza să judece, sub cuvânt
că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va fi urmărit ca culpabil
de denegare de dreptate”, conturează un alt aspect important ce ţine de esenţa princi-
piului: judecătorul va fi obligat să judece orice litigiu dedus judecăţii neputând refuza
acest lucru pe motiv că legea ar fi lacunară sau neclară, adoptând în acest sens decizii de
principiu tocmai în scopul completării scăpărilor legii, dar fără ca acestea să aibă valoare
de precedent obligatoriu. Aceste interdicţii constituţionale impuse judecătorului impun în
mod paralel interdicţii corelative legiuitorului, care nu va putea adopta acte normative
prin care să îl dispenseze pe judecător de aceste obligaţii sau să acorde unei hotărâri
judecătoreşti valoare de precedent obligatoriu. De asemenea, judecătorul va putea să
efectueze cu ocazia unui proces doar un control de legalitate al actelor emise de
administraţie, nu însă şi de oportunitate, şi nu va putea eventual decât să oblige adminis-
traţia să adopte un anumit act administrativ, nu şi să emită el însuşi un asemenea act.
B. Controlul reciproc între puteri

A doua consecinţă a constituţionalizării principiului separaţie puterilor în stat este
impunerea unor proceduri de control reciproc între puteri. Poziţia celor trei puteri în stat
este în principiu una de egalitate juridică sau, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie, de
„echilibru”, în vederea colaborării şi imposibilităţii vreuneia dintre ele de a scăpa
controlului celorlalte două. Centrul de greutate clasic al controlului dintre legislativ şi
executiv, realizat prin diferite procedee constituţionale devenite ineficiente în condiţiile
transformării într-un control mai degrabă între majoritatea şi opoziţia politică rezultate ca
urmare a alegerilor politice, cunoaşte actualmente o deplasare reală către instituţia
judecătorului, care are competenţa controlării atât a actelor legislative, cât şi a celor de
natură administrativă prin efectuarea unui control de constituţionalitate, de convenţio-
nalitate şi de legalitate.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 594 din 20 mai 20081, subliniază această
consecinţă normativă a principiului afirmând că „separaţia puterilor în stat nu înseamnă
lipsa unui mecanism de control între puterile statului, dimpotrivă presupune existenţa
1
unui control reciproc, precum şi realizarea unui echilibru de forţe între acestea. Actele
puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta
presupune, printre altele, şi posibilitatea instanţei de judecată de a suspenda executarea
actului pretins nelegal, chiar cât timp autoritatea publică emitentă a actului atacat are încă
facultatea de a dispune revocarea sau anularea acestuia, mai ales că în acest interval de
timp actul în cauză îşi produce efectele. Această măsură reprezintă o garanţie pentru
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, precum şi a valorilor constituţionale”.
§2. Principiul ierarhiei normative

Principiul ierarhiei normative1, principiu cu valoare constituţională, rezultă şi este
consacrat prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie: „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Principiul în esenţă desem-
nează modalitatea concretă de structurare pe verticală a normelor existente la un moment
dat într-un sistem de juridic, între care se stabilesc anumite tipuri de raporturi şi care,
toate, se raportează într-o anumită manieră la individ.
Astfel, rezultă că noţiunea de ierarhie normativă comportă în mod necesar două aspecte.
În primul rând, orice normă juridică are caracter obligatoriu pentru indivizi,
indiferent de izvorul acesteia, şi, în caz de nerespectare a conduitei prescrise, poate fi
adusă la îndeplinire prin exercitarea de către stat a uneia din competenţele sale exclusive
ce ţin de suveranitatea internă, constrângerea. „Aşadar nu gradul de subordonare a
indivizilor faţă de norme duce la ierarhizarea acestora”2, ele fiind obligatorii pentru
aceştia în aceeaşi măsură şi formând „blocul legalităţii”3.
În al doilea rând, în eventualitatea relevării unei contradicţii între două sau mai multe
norme existente în sistem trebuie văzut care dintre acestea se va aplica în detrimentul
celorlalte. Acest lucru „se stabileşte raportând normele unele la altele şi nu la individ”,
ierarhia normativă constituind „sistemul acestor relaţii de prioritate între normele
juridice”4 şi presupunând astfel trei tipuri de rapoarte ce trebuie să se stabilească între
normele din această ierarhie: de validitate, de conformitate şi de derogare.
Deci, în sistemul de drept diferitele norme existente se pliază pe paliere ascendente
iar raporturile dintre aceste paliere se configurează în baza celor trei criterii precizate
anterior.
A. Validitatea normelor juridice

Validitatea unei norme îi conferă acesteia caracter juridic şi, deci, obligatoriu. Se
pune astfel problema de a şti în ce mod o normă este creată în mod valid, sau, altfel spus,
care este motivul valabilităţii sale: „(...) motivul valabilităţii unei norme poate fi doar
1
Pentru mai multe detalii cu privire la principul ierarhiei normative a se vedea D.C. Dănişor, Drept
Constituţional şi instituţii politice. Teoria Generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 166-178; M.
Constantinescu, Supremaţia legii – principiu fundamental de drept, Revista de Drept Public nr. 2/1996; I.
Deleanu, Sancţiunea supremaţiei Constituţiei, Revista Dreptul nr. 7-8/1991; M. Eremia, Ierarhia actelor
juridice cu putere normativă în sistemul de drept din România, Revista de Drept Public nr. 2/2001.
2
D.C. Dănişor, op. cit.,2007, p. 166.
3
P. Pescatore, Introduction a la science du droit, Centre Universitaire de l’Etat, Office des imprimés de
l'État, Luxembourg, 1978, p. 180, citat în D.C. Dănişor, op. cit., 2007, p. 166.
4
valabilitatea altei norme. O normă care reprezintă motivul de valabilitate a unei alte
norme este descrisă figurativ ca norma superioară în raport cu o normă inferioară”1.
Rezultă deci că validitatea se referă la modalitatea concretă de producere a normei
juridice: dacă o normă juridică va fi produsă în baza autorizării şi respectând formele
impuse de norma superioară, ea va fi validă. În mod automat, nesocotirea raportului de vali-
ditate în momentul producerii unei norme juridice are drept efect imediat nedobândirea de
către aceasta de caracter juridic, şi deci lipsa obligativităţii pentru destinatarii săi.
B. Conformitatea normelor juridice

Conformitatea unei norme juridice aflată în ierarhia normativă pe un palier inferior în
raport cu norma juridică superioară presupune ca dispoziţiile edictate în cuprinsul acesteia
să nu fie contrare cu cele ale normei superioare. Trebuie precizat că verificarea acestui
criteriu precede întotdeauna raportul de validitate: mai întâi, norma trebuie să fie produsă
respectând procedura impusă prin norma juridică superioară, dobândind astfel elementul
de juridicitate care o face obligatorie2, iar mai apoi, aplicarea în concret a acesteia devine
posibilă numai prin prisma conformităţii cuprinsului său cu al normei juridice superioare.
Diferenţa dintre cele două tipuri de rapoarte evocate anterior constă în efectul
specific al nerespectării acestora în procesul de formare a normei juridice. Astfel, raportat
la eşalonul normativ superior, lipsa validităţii unei norme atrage inexistenţa juridică a
acesteia, pe când lipsa conformităţii conduce la imposibilitatea de aplicare a normei, deşi
are caracter juridic.
C. Forţa abrogativă şi derogatorie a normelor juridice

Dacă primele două aspecte prezentate se concretizează ca şi reguli juridice ce trebuie
avute în vedere în momentul producerii normelor, dreptul normează şi modalităţile de
retragere a validităţii normelor juridice. Acestea sunt guvernate de două principii:
principiul paralelismului formelor şi competenţelor şi principiul puterii abrogative a
normei superioare3.
Principiul paralelismului formelor şi competenţelor presupune faptul că o normă
juridică poate fi abrogată numai de către acel organ care a edictat-o şi numai în forma
folosită în momentul edictării sale.
Principiul puterii abrogative a normei superioare impune ca abrogarea unei norme
juridice să poată fi făcută în principiu de o normă juridică aflată pe o treaptă superioară
faţă de aceasta în ierarhia normativă. Există însă şi posibilitatea ca în anumite cazuri o
normă juridică să poată fi abrogată chiar printr-o altă normă aflată pe acelaşi palier
normativ cu aceasta. Această posibilitate este guvernată la rândul ei de un alt principiu de
drept: regula specială derogă de la regula generală, dar regula generală nu derogă de la
regula specială (specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant).
1
H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 234.
2
Pentru mai multe detalii a se vedea D.C. Dănişor, Juridicizarea conceptelor, în Dreptul nr. 3/2011.
3
Pentru mai multe detalii privind principiul paralelismului formelor şi competenţelor, relevat în doctrină
şi jurisprudenţă şi sub denumirea de „principiul simetriei”, a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., 2007, p. 167;
D.C. Dănişor, I. Dogaru, G. Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 179;
D.C. Dănişor, G. Gîrleşteanu, Procedura referendumului – comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr.
147/2007, Revista Curierul Judiciar nr. 4/2007, pp. 26-28.
D. Supremaţia Constituţiei
Supremaţia Constituţiei, impusă la noi normativ prin art. 1 alin. (5), presupune că
aceasta „are o valoare juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, în sensul că ea
este situată deasupra acestora în ierarhia normativă”1. Supremaţia Constituţiei poate
cunoaşte mai multe forme, în accepţiunea de act normativ a acesteia, distingând
supremaţia materială şi supremaţia formală.
a) Supremaţia materială
Pentru a putea distinge sensul supremaţiei materiale a Constituţiei trebuie să plecăm
de la definiţia materială a acesteia ca act normativ. Definiţia materială a Constituţiei
implică utilizarea a două criterii: obiectul şi voinţa care stă la bază2.
Plecând de la criteriul obiectului constituţiei, definiţia materială pe care o reţinem
este una normativistă, care priveşte Constituţia ca „ansamblul normelor care determină
modul de producere a celorlalte norme generale şi abstracte”. Din acest punct de vedere,
în conţinutul constituţiei intră atât regulile cu privire la modul de desemnare, la
competenţele organelor angrenate în producţia normativă şi la raporturile concrete dintre
acestea, cât şi principiile de organizare a teritoriului. Drepturile şi libertăţile fundamentale
trebuie de asemenea să-şi găsească locul în constituţie deoarece reglementează indirect
modul de producere a celorlalte norme generale şi abstracte creând obligaţii specifice
pentru putere publică.
Astfel, supremaţia materială a constituţiei presupune că nicio lege sau act normativ
nu poate crea norme secundare, doar aceasta putând să abiliteze o delegare de
competenţe3 (delegata potestats non delegatur).
Plecând de la voinţa care stă la baza constituţiei, prin vom fi în prezenţa unei
Constituţii materiale, ca sursă materială a dreptului, dacă există putere constituantă, adică
o voinţă originară, necondiţionată şi suverană care să se exprime liber în sensul
auto-organizării.
Această voinţă superioară care transcende tuturor celorlalte voinţe este în democraţie
reprezentată prin voinţa poporului. În acest sens, „Constituţia este material supremă
pentru că voinţa poporului este supremă”, orice normă juridică edictată de către stat
trebuind să respecte actul normativ al poporului4.
b) Supremaţia formală
Uzând de criteriul formal, constituţia este definită ca un ansamblu de norme juridice
a căror adoptare şi modificare se realizează după o procedură specială şi mai îngreunată
decât aceea folosită în mod curent la adoptarea şi modificarea legilor, şi, de regulă, de
către un organ specializat. Supremaţia formală a constituţiei rezidă astfel în forma
specială de instituire, ce presupune intervenţia puterii constituante, sau de revizuire, ce
implică existenţa unui organ special abilitat în acest sens, o procedură specială şi un
cvorum de adoptare superior5.
1
2
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., 2007, pp. 137-141.
3
4
Idem, p. 174.
5
Idem., p. 176.
Titlul IV
Structuri asociative de la nivelul
societăţii civile
CAPITOLUL I
PARTIDELE POLITICE
Secţiunea 1
Apariţia şi definiţia partidelor politice
Apariţia instituţiei partidelor politice1 se produce propriu-zis odată cu apariţia

parlamentelor şi a fenomenului reprezentativ într-un context în care limitarea puterilor
suveranului în vederea prezervării libertăţii individuale devenise o necesitate la nivel
social. În acest context, partidele politice apar mai degrabă sub forma unor grupuri de
presiune cu un scop destul de neclar, fără o structurare complexă şi cu un caracter
provizoriu. Revoluţia franceză aduce în prim plan cluburile, organizaţii partizane consti-
tuite pe criterii teritoriale şi ideologice (clubul deputaţilor bretoni, clubul girondinilor sau
clubul iacobinilor), dar consacrarea partidelor politice ca fenomen partizan se produce în
sistemul englez, prin două elemente fundamentale de structură: comitetele electorale
britanice şi grupurile parlamentare. Comitetele asigurau substratul electoral necesar
alegerii deputaţilor şi selecţia candidaţilor pentru organul legislativ. Factorii care au stat
la baza constituirii grupurilor parlamentare sunt diverşi: aria geografică, ideologia. Locul
desfăşurării activităţii etc. Crearea şi menţinerea legăturii dintre aceste două elemente
centrale permite apariţia şi structurarea partidului politic2.
Activitatea parlamentară şi fenomenul reprezentativ nu constituie însă singurele
premise ale apariţiei partidelor politice, de-a lungul timpului existând numeroase exemple
care certifică şi o origine exterioară a acestora, având un substrat iniţial extra-politic:
partidele muncitoreşti, grupurile profesionale agricole, asociaţiile studenţilor, grupurile
universitare, cenaclurile intelectuale, asociaţiile foştilor combatanţi şi chiar
francmasoneria3.
1
Pentru o analiză completă cu privire la partidele politice a se vedea M. Duverger, Les partis politiques,
Ed. Seuil, Paris, 1992; D. Andolfatto, F. Greffet, L. Olivier, Les partis politiques. Quelles perspectives?, Ed.
L’Harmattan, Paris, 2002; D.-L. Seiler, Les partis politiques, 2e édition, Ed. Armand Colin, Paris, 2000; M.
Offerlé, Les partis politiques, 6e édition, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2008; R. Michels, Les
partis politiques – Essais sur les tendances oligarchiques des démocraties, Ed. Université de Bruxelles,
Bruxelles, 2009; J. La Palombara, M. Weiner, Political parties and political development, Princeton
University Press, 1966.
2
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 211.
3
A se vedea pe larg D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, pp. 212-214.
Doctrina juridică şi a ştiinţelor politice începe să fie preocupată de analiza instituţiei
partidelor politice de dată relativ recentă, începând cu a doua jumătate a secolului al
XX-lea prin opera lui Maurice Duverger1, şi oferă definiţii diverse noţiunii pornind de la
mai multe elemente considerate fundamentale instituţiei în sine precum ideologia,
funcţiile, organizarea, clivajele politice2.
Vom reţine analizei noastre o definire generală a instituţiei centrată pe mai multe
coordonate3, partidul politic apărând ca organizaţie durabilă (a), instituţionalizarea
acestora permiţându-se să nu devină un simplu fenomen efemer şi conjunctural pe scena
politică, cu o organizare vizibilă şi completă (b), structurile instituţionale ale partidului
regăsindu-se în relaţie continuă la nivelul eşaloanelor naţional şi local, organizaţie ce tine
spre cucerirea şi exercitarea puterii (c), vizând exprimarea interesului general spre
deosebire de grupurile de presiune care îşi doresc o monopolizarea a puterii în scopul
satisfacerii unor interese private şi conjuncturale, şi care are nevoie de un substrat
popular(d), câştigarea voturilor electorilor constituind un scop continuu al organizaţiei.
Secţiunea a 2-a
Tipologia partidelor politice
Tipologizarea partidelor politice se prezintă ca un demers dificil datorită funda-

mentelor diverse, elementelor structurale şi modului propriu de acţiune în plan politic al
acestora4. Cadrul clasic al distincţiei între două mari categorii de partide politice este
operat de către Duverger în partide de masă, pe de o parte, şi partide de cadre, pe de altă
parte, criteriul utilizat fiind unul de natură structurală, şi nu unul ce ţine de dimensiunea
acestora5.
Partidul de masă se caracterizează prin trei coordonate majore. Mai întâi, acest tip de
partid se află într-o continuă expansiune în sensul integrării de cât mai muţi aderenţi care
să se constituie într-o resursă umană şi financiară a acestuia capabilă să îi susţină
activitatea politică. Apoi, din punct de vedere structural, partidul de masă comportă
diferite nivele structurale de tip piramidal ce asigură coeziunea acestuia. De asemenea, în
cadrul acestui gen de partid se pune un accent deosibit pe ideologie sau pe apartenenţa la
o anumită clasă socială ori un anumit grup ce reuneşte indivizi cu interese conexe.
Partidul de cadre nu îşi propune drept scop o gruparea a unui număr cât mai mare de
aderenţi, ci se bazează pe un grup restrâns de notabili, persoane cu o reală putere
financiară, carismatice şi cu putere mare de persuasiune asupra indivizilor, şi pe un corp
de tehnicieni, membrii sau ne-membrii de partid, specializaţi în probleme electorale şi
care acţionează în momentul alegerilor. Astfel, acest tip de partid are o structură suplă,
1
M. Duverger, Les partis politiques, Ed. Armand Colin, Paris, 1951; M. Duverger, Les partis politiques,
Ed. Seuil, Paris, 1992.
2
A se vedea pe larg cu privire la aceste definiţii ale partidelor politice D.C. Dănişor, Drept
constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 201-204.
3
J. La Palombara, Myron Weiner, Political parties and political development, Princeton University
Press, 1966.
4
A se vedea, de asemenea, G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, pp. 327-333.
5
fără o disciplină de partid strictă, fără o ideologie politică prea precisă, bazată pe ele-
mente generale care să intereseze cât mai multe elemente de la nivelul electoratului, şi, de
asemenea, necesită un nivel important de finanţare, poate doar în momentul alegerilor pe
a cărui activitate se centrează.
Depăşirea cadrul clasic impus de Duverger se produce la nivelul doctrinei prin
apariţia unor noi concepte în ceea ce priveşte tipologia partidelor politice1.
„Catch-all party”, sau partidul „atrage-tot” presupune următoarele esenţiale: nu se
bazează pe o ideologie propriu-zisă şi îşi propune extinderea suportului electoral prin
cooptarea cât mai multor grupuri, chiar cu interese diverse, iar activitatea partidului se
centrează pe creşterea rolului elementelor de conducere a acestuia şi pe diminuarea
rolului membrilor simpli de partid.
Partidul cartel apare ca o consecinţă directă a modului de finanţare publică şi de
reglementare complexă a partidelor politice din partea statului, creşterea acestor două
nivele determinând o conformaţie a partidelor politice mai degrabă de agenţii ale statului
decât de organisme private cu scop politic, efectul direct constând în tehnicizarea acestora
şi centralizarea puternică.
Partidul antrepriză reprezintă acel tip de partid care, în condiţiile unui sistem de
finanţare al partidelor caracterizat printr-un liberalism accentuat, este susţinut financiar
puternic de o antrepriză privată şi ajunge să se confunde cu aceasta din punct de vedere al
intereselor urmărite, astfel încât se depărtează de la rolul clasic de expresie a interesului
general, nu particular.
Partidul „maşină”, specific sistemului american, se caracterizează printr-o con-
strucţie instituţională piramidală, dar în cadrul căruia diferitele nivele de stratificare se
autonomizează şi dobândesc o competenţă proprie de organizare, acest tip fiind opusul
partidelor de sorginte europeană.
Partidul pivot constituie acel gen de partid de dimensiuni reduse care, datorită
fragmentării sistemului de partide datorită caracteristicilor sistemului electoral practicat,
reuşeşte să devină un element esenţial în formarea majorităţii parlamentare.
O altă tipologizare posibilă a partidelor poate fi împărţirea acestora în partide de
notabili, care pun accent pe o reţea de notabili capabilă să atragă electoratul, partide de
alegători, în care rolul membrilor este unul secundar în raport cu cel principal constituit
din câştigarea voturilor electorilor, şi partide de militanţi, care, chiar dacă au un număr
restrâns de aderenţi sunt orientate către aceştia.
Secţiunea a 3-a
Partidele politice din România
§1. Consacrarea constituţională a partidelor politice

Art. 8 din Constituţia României normează faptul că „(1) Pluralismul în societatea
românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. (2) Partidele
politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţio-
1
nală, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei”. Astfel, dispoziţia
constituţională vizează două aspecte importate, pe de o parte principiul pluralismului, iar
pe de altă parte, instituţia partidelor politice1.
A. Pluralismul în societatea românească: forme şi rol

Dispoziţia constituţională normează în primul rând principiul pluralismului în
societatea românească ca şi condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Astfel,
principala consecinţă normativă ce se impune rezidă într-o pluralitate a structurilor
societăţii civile româneşti la toate nivelele, atât la nivel categorial, cât şi la nivel
intra-categorial. Acest pluralism normat constituţional nu este unul tipizat, chiar dacă
alin. (2) al art. 8 se referă la pluralismul politic, ci are o accepţiune generală vizând toate
sferele societăţii civile, politică, economică, culturală, informaţională2.
a) Pluralismul categorial şi pluralismul intra-categorial

Pluralismul normat constituţional3 prin art. 8 alin. (1) este în primul rând un
pluralism categorial, ceea ce impune o structurare plurală a societăţii româneşti la orice
nivel sau ansamblu de relaţii sociale. Acest tip de structurare a societăţii româneşti se
impune statului care nu poate restrânge sau înfrânge iniţiativa privată în ceea ce priveşte
constituirea de structuri juridice în scopul desfăşurării de activităţi diverse decât ca
excepţie şi doar în contextul art. 53 din actul fundamental. Astfel, statul nu poate
monopoliza sferele societăţii civile, principiul impunând un pluralism politic, economic,
media, sindical, patronal, cultural, religios etc.
Pluralismul categorial impune două consecinţe normative majore: pe de o parte,
independenţa structurilor asociative unele faţă de altele, acestea fiind specializate din
punct de vedere al scopurilor pentru care sunt create şi având o organizare internă de sine
stătătoare, iar pe de altă parte, independenţa structurilor asociative faţă de stat, ce
presupune libertatea înfiinţării şi organizării interne a acestora, actul fundamental
stipulând că partidele politice se înfiinţează în condiţiile legii, nu prin lege, fapt ce
impune corelativ libertatea organizării interne şi a formei de organizare a acestora, şi
imposibilitatea desfiinţării acestora prin voinţa statului decât în limitele cadrului
constituţional şi legal.
Această libertate de înfiinţare a asociaţiilor, ca orice drept fundamental, nu are însă
un caracter absolut, exerciţiul acesteia putând fi restrâns de către stat în baza art. 53 din
Constituţie, fapt ce implică existenţa unor anumite cauze determinate, precum apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale sau pentru prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, şi respectul
unor condiţii strict precizate – orice restrângere trebuie să fie făcută numai prin lege şi
doar dacă este necesară în contextul unei societăţi de tip democratic, fără a avea un
caracter discriminatoriu raportat la subiecţii de drept şi fără a afecta esenţa dreptului sau a
libertăţii. În plus, art. 40 din actul fundamental dispune că partidele sau organizaţiile care,
1
Pentru o analiză complexă şi completă a se vedea D.C. Dănişor, Constituţia României comentată.
Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 256-288.
2
3
prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României
sunt neconstituţionale, iar asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
Pluralismul intra-categorial normat, de asemenea, prin art. 8 alin. (1) presupune ca
în cadrul fiecărei categorii asociative să fie posibilă crearea mai multe asociaţii. Acest
pluralism impune la rândul său două consecinţe normative: mai întâi, imposibilitatea
creării sau autorizării de către stat a unei asociaţii unice într-un anumit domeniu, iar apoi,
interdicţia încadrării obligatorii a subiecţilor de drept în această asociaţie unică. De altfel,
în ceea ce priveşte primul aspect, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 333 din 3
decembrie 20021, reţinea neconstituţionalitatea reglementării deoarece „agenţii imobiliari,
persoane fizice sau societăţi comerciale, constituiţi în Asociaţia Română a Agenţiilor
Imobiliare în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, sunt obligaţi să alcătuiască o uniune
unică, cu caracter de monopol, prin reorganizarea Asociaţiei, şi să-şi desfăşoare
activitatea potrivit acestor dispoziţii, deşi astfel de uniuni pot fi constituite în exclusivitate
pe baze contractuale şi nu prin acte de putere”.
b) Pluralismul – „condiţie” şi „garanţie” a democraţiei constituţionale

Textul art. 8 alin. (1) din Constituţie normează mai întâi un pluralism-condiţie a
democraţiei constituţionale, astfel încât, având în vedere că principiul statului democratic
este consacrat constituţional prin art. 1 alin. (3), rezultă că asigurarea acestui pluralism
este obligatorie, în sens contrar caracterul democratic al statului fiind negat.
De asemenea, dispoziţia constituţională normează un pluralism-garanţie a
democraţiei constituţionale ceea ce implică un drept constituţional acordat cetăţenilor de a
pretinde statului pluralismul, dreptul la pluralism.
B. Pluralismul partizan şi libertatea de înfiinţare a partidelor politice

Alin. (2) al art. 8 din Constituţie normează pluralismul partizan, adică necesitatea
existenţei mai multor partide politice independente, atât faţă de stat, cât şi unele faţă de
altele.
Înfiinţarea partidelor politice, ca a oricărei asociaţii, trebuie să fie liberă, ceea ce
impune imposibilitatea introducerii unui regim de autorizare prealabilă a partidelor
politice. Statul nu poate reglementa situaţii care să conducă la interzicerea a priori a
partidelor politice, ci doar să stabilească un anumit set de condiţii minimale procedurale
ce trebuie îndeplinite pentru obţinerea personalităţii juridice de către acestea. Astfel,
interzicerea înfiinţării unei anumite categorii de partide politice este prohibită. Intervenţia
statului în sensul desfiinţării partidelor politice nu poate avea loc decât a posteriori creării
acestora în contextul art. 40 alin. (2) din Constituţie, în cazul în care, prin scopurile ori
prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României, competenţa desfiin-
ţării acestora revenind numai Curţii Constituţionale conform art. 146 lit. k).
Libertatea de înfiinţare a partidelor politice, subliniată constituţional prin sintagma
„în condiţiile legii”, şi nu direct prin lege, impune corelativ pe de o parte, libertatea
organizării interne a partidelor, ce presupune libertatea de a adopta statutul şi libertatea
de alegere a formei de organizare, iar pe de altă parte, libertatea ideologiei.
1
Astfel, legiuitorul nu poate impune prin lege partidelor adoptarea unui anumit statut
sau program politic, determinarea acestora revenind partidelor, ci doar poate condiţiona
înfiinţarea lor de existenţa acestor elemente. De asemenea, o reglementare strictă a
modului de structurare internă a partidelor politice este prohibită.
În plus, legiuitorul nu poate impune nici un anumit set de ideologii care să încadreze
activitatea politică a partidelor, acestea fiind libere să o aleagă cu condiţia ca în baza
acesteia să nu militeze împotriva valorilor protejate prin art. 40 alin. (2) din actul
fundamental, în caz contrar fiind declarate neconstituţionale.
C. Rolul constituţional al partidelor politice

Rolul partidelor politice în România este circumscris constituţional prin art. 8 alin.
(2) la „definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor”. Se impun câteva precizări
importante.
Voinţa politică aparţine cetăţenilor, şi nu partidelor, acestea din urmă doar formulând
şi exprimând acest tip de voinţă, având „numai rolul de mediatori între corpul electoral şi
parlament pentru constituirea acestuia prin votul alegătorilor”1, deci un rol contributiv, nu
constitutiv2. Fiind structuri asociative, în spaţiul public partidele politice nu au drepturi
deoarece acestea nu pot avea ca titular decât cetăţenii, individual sau printr-o exercitare în
colectiv, astfel că orice competenţe atribuite constituţional sau legal partidelor efecti-
vizează în fapt drepturile cetăţenilor3.
Art. 1 din Legea nr. 14/2003 a partidelor politice ataşează rolului constituţional
general al partidelor şi o „misiune publică” garantată de actul fundamental pe care acestea
o îndeplinesc, această misiune netrebuind a fi înţeleasă decât în sensul exprimării voinţei
politice a cetăţenilor, nu şi ca desemnând competenţe de putere publică ataşate acestor
structuri asociative şi drepturi proprii.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 35 din 2 aprilie 19964, sublinia acest aspect
reţinând că „definirea şi exprimarea acestei voinţe reprezintă o misiune care, întrucât se
referă la cetăţeni în general, nu poate fi decât publică. În sesizare se susţine că singurul
înţeles al noţiunii de misiune publică ar fi acela al unei sarcini date de «o autoritate
publică», deci că misiunea publică ar fi sinonimă cu misiunea statală. Incontestabil că
misiunea statală este publică şi nu privată, dar aceasta nu înseamnă că numai o asemenea
misiune este publică şi că oricare alta, prin opoziţie, ar fi privată. Partidul fiind o persoană
juridică de drept public – ceea ce autorii sesizării nu au contestat – misiunea sa nu poate
fi decât publică, întrucât priveşte un interes public şi urmăreşte formarea unei voinţe
politice generale de care depinde reprezentativitatea şi legitimitatea necesară îndeplinirii
programului său politic”.
Neexercitarea rolului constituţional stabilit partidelor politice poate atrage încetarea
existenţei acestora în condiţiile legii, actul fundamental normând practic o obligaţie
constituţională de formulare şi exprimare a voinţei politice a cetăţenilor, obligaţie ce
1
Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994.
2
3
T. Drăganu, Sunt partidele politice persoane morale de drept public?, Revista de Drept Public nr.
2/1998, pp. 4-6.
4
trebuie îndeplinită în mod continuu de către structurile asociative ce revendică statutul de

partide politice.
§2. Consacrarea legală a partidelor politice

Legea nr. 14/2003 a partidelor politice reprezintă cadrul legal de desfăşurarea a acti-
vităţii specifice a acestor structuri asociative în vederea realizării rolului lor
constituţional.
A. Coordonatele normative generale privind partidele politice

Art. 1 din Legea-cadru nr. 14/2003 consacră rolul constituţional al partidelor,
dispunând în plus că acestea sunt pe de o parte, asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor
români cu drept de vot, iar pe de altă parte, că sunt persoane juridice de drept public.
Coordonatele normative ale activităţii desfăşurate de către partidele politice rezidă în
faptul că acestea promovează valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic,
contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea
unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri. În ceea ce
priveşte ultima coordonată, a contrario, o practică de descurajare a cetăţenilor de a
participa la orice fel de scrutin ar fi nelegală şi ar constitui o abatere de la rolul
constituţional al partidelor politice.
Legiuitorul interzice partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de
idei ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art.
40 alin. (2) sau (4) din Constituţie, şi de asemenea afilierea partidelor politice la
organizaţii din străinătate, dacă această afiliere încalcă valorile prevăzute la nivelul
dispoziţiilor constituţionale indicate. În considerarea faptului că doar statul deţine
monopolul constrângerii, partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau
paramilitare şi nici alte activităţi interzise de lege.
În ceea ce priveşte coordonatele organizatorice ale partidelor politice, art. 4 din
Legea-cadru nr. 14/2003 prevede că partidele politice se organizează şi funcţionează după
criteriul administrativ-teritorial, fiind interzise constituirea de structuri ale acestora după
criteriul locului de muncă, precum şi desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor
economici sau al instituţiilor publice. Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul
agenţilor economici sau al instituţiilor publice este permisă, cu acordul acestora, numai în
campania electorală. În cadrul organizaţiilor teritoriale partidele politice îşi pot organiza
structuri care se vor ocupa de problemele specifice unei anumite categorii sociale sau
profesionale.
Cât priveşte denumirea partidelor sau alianţelor politice, art. 5 dispune că fiecare
structură asociativă politică trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată şi
semn permanent proprii. Aceste elemente distinctive trebuie să se deosebească clar de
cele ale partidelor anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri
grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt încadrate. De asemenea, aceste
elemente nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor
state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase, cu excepţia partidelor
politice care sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând
utiliza însemnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică.
B. Membrii partidelor politice
Conform art. 6 din Legea-cadru nr. 14/2003 pot fi membri ai partidelor politice
cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot, din partidele politice neputând face
parte persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea politică.
În ceea ce priveşte apartenenţa la structura partizană, un cetăţean român nu poate
face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide politice. Înscrierea unei persoane
într-un alt partid politic constituie de drept demisie din partidul al cărui membru a fost
anterior, la înscrierea într-un partid politic orice persoană fiind obligată să declare în scris,
pe propria răspundere, dacă are sau nu calitatea de membru al unui alt partid politic.
Membrii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care înscriu
candidaţi în alegeri pot face parte şi dintr-un partid politic, având dreptul de a candida în
condiţiile legii.
Apartenenţa la un anumit partid politic este liberă, nici o persoană neputând fi
constrânsă să facă parte sau să nu facă parte dintr-un partid politic, şi în plus nu creează
privilegii sau restrângeri în exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
C. Organizarea partidelor politice
Art. 9 din Legea-cadru nr. 14/2003 normează că fiecare partid politic trebuie să aibă
statut şi program politic proprii.
Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu: a) denumirea integrală şi
denumirea prescurtată; b) descrierea semnului permanent; c) semnul permanent sub formă
grafică alb-negru şi color, în anexă; d) sediul central; e) menţiunea expresă că urmăreşte
numai obiective politice; f) drepturile şi îndatoririle membrilor; g) sancţiunile disciplinare şi
procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor; h) procedura de alegere a organelor
executive şi competenţele acestora; i) competenţa adunării generale a membrilor sau a
delegaţilor acestora; j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale,
parlamentare şi prezidenţiale; k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau
să decidă asocierea într-o alianţă politică ori în alte forme de asociere; l) condiţiile în care
îşi încetează activitatea; m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare,
stabilite în condiţiile legii; n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile
publice şi terţi. Statutul şi programul politic ale partidului trebuie să fie prezentate în formă
scrisă şi aprobate de organele împuternicite prin statut.
Din punct de vedere structural, partidele politice au ca subdiviziuni organizaţii
teritoriale, potrivit organizării administrative a ţării, care au numărul minim de membri
prevăzut de statut. Organele locale pot reprezenta partidul politic faţă de terţi la nivelul
local corespunzător, pot deschide conturi la bancă şi răspund de gestionarea acestora.
Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care
o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a
organizaţiilor sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor teritoriale se aleg pentru o
perioadă determinată, prevăzută de statut. Adunarea generală a membrilor partidului
politic sau a delegaţilor acestora, la nivel naţional, este organul suprem de decizie al
partidului, întrunirea acestuia având loc cel puţin o dată la 4 ani.
Delegaţii la adunare sunt aleşi de organizaţiile teritoriale prin vot secret, numărul
acestora fiind stabilit în raport cu numărul de membri, iar procedurile de desemnare şi de
delegare a acestora în statut.
Organele împuternicite ale partidului politic sunt cele care hotărăsc primirea de
membri, în condiţiile stabilite de statut, ca urmare a cererilor scrise depuse de solicitanţi.
Membrii de partid au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat.
D. Înregistrarea partidelor politice

Înregistrarea partidelor politice se face la Tribunalului Bucureşti, cererea de
înregistrare afişându-se la sediul instanţei timp de 15 zile. În termen de 3 zile de la data
depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se publică de către solicitant
într-un ziar central de mare tiraj.
Pentru înregistrarea unui partid politic, lista semnăturilor de susţinere depusă odată
cu cererea trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel
puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane
pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Legiuitorul prevede astfel o
condiţie de reprezentativitate pentru înfiinţarea unui partid politic având în vedere rolul
constituţional al acestuia de definire şi exprimare a unei voinţe generale, voinţa
cetăţenilor români.
Acest aspect este subliniat şi de Curtea Constituţională cu ocazia Deciziei nr. 954 din
6 iulie 20101, aceasta reţinând că „aprecierea oportunităţii unui anumit prag de
reprezentativitate nu este o problemă de constituţionalitate, cât timp pragul instituit nu are
ca efect suprimarea exercitării dreptului de asociere, urmărind numai ca asocierea
cetăţenilor în partide să aibă semnificaţia instituţionalizării unui curent politic, fără de
care partidul rezultat nu-şi poate îndeplini rolul său constituţional, prevăzut de art. 8 alin.
(2), de a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor; (…) criteriul
reprezentativităţii nu este, în sine, neconstituţional, el fiind în general acceptat în
domeniul exercitării dreptului de asociere în partide politice, ţinând seama de rolul lor de
a contribui la formarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Acest criteriu ar putea
fi neconstituţional, dacă prin efectele sale ar duce la suprimarea dreptului la asociere sau
ar fi sinonim cu o asemenea suprimare”.
Conform art. 20 din legea-cadru, Tribunalul Bucureşti examinează cererea de
înregistrare a partidului politic în şedinţă publică, cu participarea reprezentantului
Ministerului Public, orice persoane fizice sau juridice interesate putând interveni în
proces, dacă depun o cerere de intervenţie în interes propriu. Tribunalul Bucureşti se
pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel mult 15 zile de la
expirarea termenului de afişare a cererii de înregistrare.
Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive a
hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare şi se înscrie în Registrul
partidelor politice.
Partidele politice au obligaţia să depună la Tribunalul Bucureşti, pe de o parte,
documentele atestând desfăşurarea adunărilor generale, în termen de 30 de zile de la data
acestora, iar pe de altă parte, documentele provenind de la autorităţile electorale
competente privind desemnarea candidaţilor în alegeri, în termen de 30 de zile de la data
alegerilor.
1
Publicată în M. Of. nr. 551 din 5 august 2010.
E. Încetarea activităţii partidelor politice
Încetarea activităţii unui partid politic poate fi realizată printr-unul din modurile
prevăzute în art. 44 din Legea-cadru nr. 14/2003: a) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de
Curtea Constituţională, pentru încălcarea art. 40 alin. (2) şi (4) din Constituţia României;
b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti; c) autodizolvare, hotărâtă
de organele competente prevăzute în statut; d) reorganizare.
Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. k) din Constituţie, hotărăşte asupra
contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic în raport cu valorile
protejate prin art. 30 alin. (7) şi art. 40 alin. (2) şi (4) din actul fundamental.
Dizolvarea pe cale judecătorească a unui partid politic se produce în următoarele
condiţii:a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 40 alin. (2) şi
(4) din Constituţie, de către Curtea Constituţională; b) când scopul sau activitatea
partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice; c) când realizarea scopului
partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice; d) când
partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul politic ale
acestuia; e) ca urmare a inactivităţii acestuia constatate de Tribunalul Bucureşti; f) ca
urmare a neîndeplinirii rolului constituţional şi obiectivelor legale stabilite, constatată de
Tribunalul Bucureşti; g) în situaţia în care este operată o modificare a statului şi aceasta
nu este comunicată Tribunalului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data adoptării.
Cererea de dizolvare se adresează Tribunalului Bucureşti de către Ministerul Public şi se
soluţionează potrivit normelor de procedură stabilite de lege.
Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii: a) nu a ţinut
nicio adunare generală timp de 5 ani; b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în
două campanii electorale parlamentare succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale.
Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic, conform legii, se poate
constata când un partid politic nu obţine la două alegeri generale succesive un număr
minim de voturi. Numărul minim necesar îndeplinirii acestor obiective este de cel puţin
50.000 de voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în oricare dintre
următoarele scrutinuri: consilii judeţene, consilii locale, Camera Deputaţilor, Senat.
CAPITOLUL II
SINDICATELE, PATRONATELE ŞI ASOCIAŢIILE
PROFESIONALE
Secţiunea 1
Coordonatele constituţionale ale sindicatelor, patronatelor
şi asociaţiilor profesionale
Constituţia României normează în art. 9 faptul că sindicatele, patronatele şi aso-

ciaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în
condiţiile legii, contribuind la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesio-
nale, economice şi sociale ale membrilor lor. Dispoziţia constituţională se referă atât
libertatea de asociere a persoanelor în formele asociative nominalizate generic, cât şi
drepturile acestor structuri asociative, impunându-se mai multe precizări importante1.
În primul rând, constituantul, în spiritul principiului pluralismului normat în art. 8,
stabileşte că înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii acestor structuri asociative de la nivelul
societăţii civile se realizează în conformitate cu statutele acestora şi în condiţiile legii.
În al doilea rând, libertatea de înfiinţare a acestor asociaţii nu poate presupune un
regim de autorizare prealabilă din partea statului, ci un regim de declararea prealabilă în
conformitate cu art. 40 alin. (4) care interzice asociaţiile cu caracter secret. Excluderea
regimului de autorizare prealabilă reprezintă o consecinţă a independenţei structurilor
asociative faţă de stat rezultată prin prisma principiului pluralismului. De altfel, noua
reglementare română privind dialogul social consacră expres această interdicţie din partea
puterii publice în materia sindicatelor în art. 3 alin. (1): „Persoanele încadrate cu contract
individual de muncă, funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special în
condiţiile legii, membrii cooperatori şi agricultorii încadraţi în munca au dreptul, fără
nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie şi/sau să adere la un sindicat”.
În al treilea rând, aceste structuri asociative sunt independente unele faţă de altele,
faţă de stat şi faţă de partidele politice, consecinţă a principiului pluralismului normat
constituţional. Această independenţă a asociaţiilor este reglementată inclusiv la nivel
legal, Legea dialogului social dispunând,pe de o parte, în art. 2 alin. (1) că „Organizaţiile
sindicale sunt independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de
organizaţiile patronale”, iar pe de altă parte, în art. 54 că „Organizaţiile patronale sunt
independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de sindicate”.
Pluralismul categorial impune independenţa structurilor asociative unele faţă de
altele. Independenţa faţă de stat se referă la imposibilitatea dizolvării sau suspendării
activităţii acestora în baza unor acte de dispoziţie ale autorităţilor administraţiei publice,
fapt reglementat în materia sindicatelor prin art. 40 alin. (1) din Legea dialogului social.
În ceea ce priveşte independenţa acestor structuri asociative faţă de partidele politice, pe
1
de o parte, acest lucru rezultă din reglementarea expresă a legiuitorului, uneori chiar sub
forma unor interdicţii precum cea din art. 2 alin. (2) din legea-cadru conform căreia
„organizaţiile sindicale nu pot desfăşura activităţi cu caracter politic”, iar pe de altă parte,
prin prisma rolurilor constituţionale distincte: partidele politice contribuie la definirea şi
exprimarea unei voinţe generale, a cetăţenilor, iar sindicatele, patronatele şi asociaţiile
profesionale contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale membrilor acestora.
În al patrulea rând, teza finală a art. 9 din actul fundamental circumscrie rolul
constituţional al acestor structuri asociative la apărarea drepturilor şi la promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.
Mai întâi, acestea contribuie la apărarea drepturilor de un anumit tip ale membrilor
lor, profesionale, economice şi sociale, astfel încât trebuie subliniat că aceste drepturi sunt
individuale, titularii acestora fiind membrii asociaţie, şi nu asociaţia în sine. Ceea ce
poate exercita asociaţia ca persoană juridică este doar dreptul de a sta în justiţie, de a
introduce şi susţine acţiuni în justiţie în vederea apărării drepturilor individuale profe-
sionale, economice şi sociale ale membrilor lor. Introducerea acestor acţiuni în justiţie nu
este condiţionată de preexistenţa unui mandat expres din partea membrilor asociaţiei
având în vedere rolul constituţional instituit al acestora, dar titularul dreptului poate în
orice moment la acţiune.
Apoi, aceste structuri asociative contribuie şi la promovarea intereselor de acelaşi tip
tripartit al membrilor lor, în acest scop fiind competente să utilizeze orice mijloace de
acţiune extra-judiciare, care nu sunt interzise de dreptul pozitiv şi sunt adecvate scopului
urmărit a fi realizat şi limitat constituţional.
Deşi anterior atât sindicatele, cât şi patronatele, funcţionau în caza unor reglementări
legale distincte, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, respectiv Legea nr. 356/2001 a patro-
natelor, actualmente cadrul juridic al acestora este comun, fiind constituit din Legea nr.
62 din 10 mai 2011 a dialogului social1.
Secţiunea a 2-a
Libertatea de a constitui structuri asociative şi de a adera
sau nu la acestea
Libertatea de a adera la structurile asociative nominalizate generic la nivel

constituţional presupune mai întâi libertatea de înfiinţare a acestor structuri juridice2.
Astfel, în domeniul sindical, conform art. 3 alin. (1) din Legea-cadru a dialogului
social prevede că persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcţionarii
publici şi funcţionarii publici cu statut special în condiţiile legii, membrii cooperatori şi
agricultorii încadraţi în munca au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să
constituie şi/sau să adere la un sindicat. Reglementarea legală circumscrie categoriile de
persoane ce pot atât să constituie, cât şi să adere la un sindicat.
1
2
Curtea Constituţională observă că exerciţiul acestor drepturi revine în principiu numai

angajaţilor prin Decizia nr. 25 din 22 ianuarie 20031: „Curtea constată că în sistemul
Constituţiei sindicatele constituie asociaţii ale salariaţilor, adică ale persoanelor care îşi
desfăşoară activitatea profesională în cadrul unor raporturi de muncă. Aceeaşi concepţie
se desprinde din Convenţia nr. 87 din 1948 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care la
art. 2 şi următoarele face distincţie între «lucrători» şi «cei care angajează», între «orga-
nizaţiile lucrătorilor» şi «organizaţiile celor ce angajează», rezultând în mod evident că în
toate cazurile, deci şi în cazul lucrătorilor şi în cazul «celor care angajează», convenţia se
referă la persoane care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor raporturi de muncă. Aşa
fiind, raportând dispoziţiile de lege criticate la dispoziţiile invocate ca fiind încălcate,
Curtea nu reţine vreo contradicţie între acestea. Faptul că prin prevederile art. 2 alin. (1)
teza a doua din Legea sindicatelor nu se acordă şi altor persoane decât cele aflate într-un
raport de muncă dreptul de a constitui organizaţii sindicale nu reprezintă o încălcare a
dispoziţiilor constituţionale şi a normelor internaţionale menţionate, de vreme ce nici
acestea nu prevăd asemenea drepturi”.
Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea-cadru pentru constituirea unui sindicat este necesar
un număr de cel puţin 15 angajaţi din aceeaşi unitate, legiuitorul impunând deci o condiţie
de reprezentativitate pentru exercitarea dreptului de înfiinţare a unui sindicat.
O situaţie aparte este constituită din interdicţia legală instituită prin art. 4 anumitor
categorii de angajaţi care nu pot constitui şi/sau adera la o organizaţie sindicală:
persoanele care deţin funcţii de demnitate publică conform legii, magistraţii, personalul
militar din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii
Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, unităţile şi/sau subunităţile din subor-
dinea ori coordonarea acestora.
În ceea ce priveşte aplicarea acestei interdicţii la categoria magistraţilor, Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 469 din 4 decembrie 20032, reţinea că din textul
constituţional „rezultă existenţa mai multor tipuri de forme asociative, cu obiect de
activitate şi scopuri diferite. Membrii diferitelor asociaţii au drepturi şi interese
profesionale, economice sau sociale diferite, ceea ce înseamnă că şi categoriile de
persoane care pot face parte din anumite asociaţii sunt diferite. Atât vechiul, cât şi noul
text constituţional prevăd constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor potrivit cu
statutele lor, în condiţiile legii. Prin urmare, legea poate prevedea anumite condiţii
obligatorii privind constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor, inclusiv categoriile
de persoane care pot face parte din diferite asociaţii, de la care statutele lor nu pot
deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de
asociaţii, pot face parte din altele, dreptul acestora la liberă asociere nefiind atins”.
De asemenea, libertatea de a adera sau nu la o structură asociativă este consacrată
expres la nivel legal prin art. 3 alin. (3) care dispune că „nicio persoană nu poate fi
constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau să nu se retragă dintr-o
organizaţie sindicală”.O persoana poate face parte, în acelaşi timp, numai dintr-o singură
organizaţie sindicală la acelaşi angajator.
1
2
Publicată în M. Of. nr. 28 din 13 ianuarie 2004.
CAPITOLUL III
CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL
Consiliul Economic şi Social reprezintă o autoritate administrativă autonomă al cărei

fundament juridic este de natură constituţională şi rezidă în conţinutul normativ al art.
141 din Constituţie. Această autoritate apare ca un organ consultativ al Parlamentului şi al
Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare,
organizare şi funcţionare.
Vechea reglementare a acestei instituţii juridice era constituită din Legea nr.
109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, abrogată
prin Legea nr. 62 din 10 mai 2011 a dialogului social.
Noua reglementare conturează juridic prin Titlul V, intitulat „Consiliul Economic şi
Social”, această autoritate. În art. 82, Consiliul Economic şi Social apare ca o instituţie
publică de interes naţional, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului
social la nivel naţional dintre patronat, sindicate şi Guvern şi a climatului de stabilitate şi
pace socială.
Atât prin referirea generică a legiuitorului român care atribuie acestei autorităţi
caracterul de instituţie autonomă, cât şi prin regimul juridic stabilit de către legiuitor, şi
mai ales prin puterile specifice acesteia, Consiliul Economic şi Social apare ca o
veritabilă autoritate administrativă autonomă1.
Secţiunea 1
Structura organizatorică a Consiliului Economic şi Social
Structura organizatorică a Consiliului Economic şi Social se regăseşte normată în

cadrul art. 92 alin. (1) din Legea-cadru actuală, potrivit căruia această autoritate
administrativă autonomă este compusă dintr-un număr de 45 de membri care constituie
plenul Consiliului Economic şi Social, numiţi de partenerii sociali, după cum urmează:
a) 15 membri numiţi de confederaţiile patronale reprezentative la nivel naţional;
b) 15 membri numiţi de confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional;
c) 15 membri reprezentând societatea civilă, numiţi prin decizie a primului-ministru,
la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, din cadrul structurilor
cooperatiste, profesiunilor liberale, organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor, comu-
nităţii ştiinţifice şi academice, organizaţiilor de agricultori, organizaţiilor de pensionari,
organizaţiilor comunităţilor locale, asociaţiilor care reprezintă familia şi persoanele cu
dizabilităţi şi al altor organizaţii neguvernamentale.
1
A se vedea, de asemenea I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Consecinţele nesolicitării avizului
consultativ al Consiliului Economic şi Social sau al Consiliului Legislativ cu privire la proiectele actelor
normative, în Dreptul nr. 7/2006.
Funcţionarea Consiliului Economic şi Social este asigurată de: a) plen; b) biroul

executiv; c) preşedinte şi vicepreşedinţi; d) comisiile de specialitate permanente; e)
secretarul general.
În ceea ce priveşte structura de personal a Consiliului Economic şi Social, acesta este
următoarea potrivit art. 115:
a) personalul de specialitate şi tehnico-administrativ;
b) experţii comisiilor de specialitate permanente.
Secţiunea a 2-a
Mandatul membrilor Consiliului Economic şi Social
Lega stabileşte prin art. 95 durata mandatului membrilor Consiliului Economic şi

Social la 4 ani, cu posibilitate de a fi reînnoit.
Pot dobândi calitatea de membru al Consiliului Economic şi Social persoanele care
îndeplinesc următoarele condiţii (art. 94):
a) sunt desemnate în scris de către organizaţiile reprezentate în Consiliul Economic şi
Social;
b) au capacitate deplină de exerciţiu;
c) nu au antecedente penale.
Calitatea de membru al Consiliului Economic şi Social încetează potrivit art. 98 alin.
(1) în următoarele situaţii:
a) la expirarea mandatului;
b) în caz de deces;
c) în caz de demisie;
d) în situaţia în care plenul Consiliului Economic şi Social sau, după caz, confederaţia
patronală, confederaţia sindicală ori Guvernul, care l-a numit, cere revocarea sa;
e) în cazul în care nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute la art. 94 lit. b)
şi c);
f) în situaţia în care confederaţia patronală sau confederaţia sindicală care l-a numit
îşi pierde calitatea de confederaţie reprezentativă la nivel naţional;
g) în alte situaţii prevăzute de regulamentul Consiliului Economic şi Social.
Secţiunea a 3-a
Atribuţiile Consiliului Economic şi Social
Domeniile de competenţă ale Consiliului Economic şi Social, potrivit art. 83 alin. (2),
sunt: a) politicile economice; b) politicile financiare şi fiscale; c) relaţiile de muncă,
protecţia socială şi politicile salariale; d) politicile în domeniul sănătăţii; e) educaţia,
cercetarea şi cultura.
Pentru îndeplinirea rolului consultativ pentru Parlamentul şi Guvernul României,
Consiliul Economic şi Social are următoarele atribuţii principale (art. 86):
a) avizează actele normative din domeniile de competenţă prevăzute la art. 83 alin. (2),
iniţiate de Guvern sau de Parlament, invitând iniţiatorii la dezbaterea actelor normative;
b) elaborează, la solicitarea Guvernului, a Parlamentului sau din propria iniţiativă,
analize şi studii privind realităţile economice şi sociale;
c) semnalează Guvernului sau Parlamentului apariţia unor fenomene economice şi
sociale care impun elaborarea unor noi acte normative;
d) urmăreşte îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din Convenţia nr. 144/1976 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii privitoare la consultările tripartite destinate să
promoveze aplicarea normelor internaţionale ale muncii, adoptată la 2 iunie 1976 la
Geneva, ratificată de România prin Legea nr. 96/1992.
De asemenea, Consiliul Economic şi Social stabileşte relaţii cu organisme şi
organizaţii internaţionale din domeniile social şi al muncii (art. 89) şi analizează şi
propune măsuri pentru îmbunătăţirea modului de aplicare a acordurilor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte, precum şi a programelor de asistenţa iniţiate de
organismele internaţionale de specialitate, din domeniul propriu de activitate (art. 90).
Secţiunea a 4-a
Funcţionarea Consiliului Economic şi Social
Potrivit art. 99 alin. (1) din lege, Plenul Consiliului Economic şi Social se întruneşte
săptămânal în sesiuni ordinare şi în sesiuni extraordinare, la cererea biroului executiv ori
a cel puţin unei treimi din numărul membrilor.
Dezbaterile în plen se desfăşoară în prezenţa a minimum 24 de membri. În cazul în
care nu este îndeplinită condiţia de cvorum, iar convocarea a fost realizată regulamentar,
membrii prezenţi ai plenului pot să îşi exprime părerile, care vor fi consemnate ca puncte
de vedere motivate ale membrilor prezenţi. Lucrările plenului se desfăşoară în şedinţe
publice, în afara cazurilor expres stabilite de biroul executiv (art. 100).
De asemenea, Plenul asigură conducerea generală a Consiliului Economic şi Social şi
are următoarele atribuţii principale (art. 101):
a) avizează proiecte de acte normative;
b) alege, la propunerea părţilor, preşedintele;
c) alege, la propunerea părţilor, pe cei 3 vicepreşedinţi şi pe membrii biroului
executiv;
d) adoptă regulamentul propriu de organizare şi funcţionare;
e) stabileşte componenţa comisiilor permanente;
f) aprobă proiectul propriu al bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi raportul
privind execuţia bugetară;
g) dezbate şi adoptă propunerile de hotărâri elaborate de comisiile de specialitate;
h) numeşte secretarul general al Consiliului Economic şi Social.
În exercitarea atribuţiilor sale prevăzute la art. 101 alin. (1) lit. c)-h), plenul
Consiliului Economic şi Social adoptă hotărâri, prin consensul părţilor. În cazul în care nu
se realizează consensul, hotărârile se adoptă prin vot, cu o majoritate de trei pătrimi din
numărul membrilor Consiliului Economic şi Social prezenţi.
Secţiunea a 5-a
Puterile şi actele juridice ale Consiliului Economic şi Social
§1. Puterea de avizare

Puterea de avizare de care beneficiază Consiliul Economic şi Social ca autoritate
administrativă autonomă rezultă în primul rând prin prisma dispoziţiilor art. 83 alin. (1)
din Legea-cadru, care normează faptul că această autoritate este consultată de către
iniţiatorii proiectelor de acte normative din domeniul său de competenţă. Rezultatul
acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative.
De asemenea, iniţiatorii proiectelor de acte normative şi de programe şi strategii
naţionale sau sectoriale care privesc domeniile de competenţa Consiliului Economic şi
Social prevăzute de lege au obligaţia de a solicita pentru acestea avizul consultativ al
acestuia [art. 87 alin. (1)]. Acest aviz va însoţi obligatoriu proiectul de act normativ, de
program sau strategie până la adoptare. Avizele favorabile nu se motivează. Avizele cu
observaţii şi propuneri vor cuprinde motivarea completă a fiecărei obiecţii sau propuneri.
Avizele nefavorabile vor cuprinde în mod obligatoriu motivarea acestora.
În cazul în care nu se poate adopta un aviz în condiţiile prevăzute la alin. (3)-(6), se
vor transmite iniţiatorului punctele de vedere ale părţilor exprimate în plenul Consiliului
Economic şi Social.
§2. Puterea de a emite recomandări şi puncte de vedere

Potrivit art. 83 alin. (3) din lege, Consiliul Economic şi Social se poate autosesiza sau
poate fi sesizat de orice autoritate publică ori de organizaţiile patronale sau sindicale
reprezentative la nivel naţional, precum şi de reprezentanţii societăţii civile asupra unor
stări de fapt, evoluţii ori evenimente economico-sociale de interes naţional, în urma
acestor sesizări Consiliul Economic şi Social emiţând puncte de vedere şi recomandări.
§3. Puterea de investigare

Consiliul Economic şi Social are dreptul sa solicite de la orice persoana juridică, de
drept public sau privat, iar aceste persoane au obligaţia sa transmită, cu respectarea
normelor legale în vigoare, datele şi informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor
consiliului, în acest fel exercitând o putere specifică autorităţilor administrative
independente, puterea de investigare [art. 119 alin. (1)]. Păstrarea şi folosirea datelor şi
informaţiilor se fac cu respectarea gradului de confidenţialitate precizat de emitent.
Titlul V
Principii constituţionale de organizare
a statului unitar român
Art. 120 alin. (1) din Constituţie circumscrie cele trei principii fundamentale de
organizare a administraţiei publice locale în cadrul statului unitar român: „Administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării,
autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.
Analiza corelată a principiilor descentralizării şi autonomiei locale se impune datorită
legăturii indelebile care uneşte cele două instituţii juridice, coordonatele şi consecinţele
normative ce rezultă în plan juridic ale ambelor având o existenţă comună. Normarea
distinctă a principiilor la nivelul actului fundamental român1 impune însă o tratare în
parte a fiecăruia dintre acestea.
Trebuie să subliniem încă odată, astfel după cum se va observa şi de-a lungul celor ce
urmează, că premisa de la care plecăm este aceea a unei legături indisolubile a celor două
principii: „ideea de autonomie locală atrage după sine descentralizarea administrativă,
autonomia fiind un drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia”2;
„descentralizarea (…) devine un principiu-mijloc în slujba autonomiei-principiu
finalitate, obiectiv de valoare constituţională”3.
În sistemul de drept român, principiile descentralizării şi autonomiei locale se regăsesc
consacrate atât la nivel constituţional, cât şi la nivel legislativ. Astfel, Constituţia României
din 1991 revizuită prevede în art. 120 alin. (1) că: „Administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice”. De asemenea, reglementarea legală a celor două
principii rezultă prin prisma Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, Legii-cadru
nr. 195/2006 a descentralizării şi a Legii nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a
autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.
Se observă deci că principiile descentralizării şi autonomiei locale sunt consacrate de
către constituant, în timp ce legiuitorul, făcând aplicaţia prevederilor constituţionale, vine
să precizeze conţinutul concret al acestor principii. Observaţia este importantă deoarece
implică faptul că numai legea, ca act al Parlamentului, poate determina conţinutul
principiilor, orice alt act emis de o autoritate statală în acest domeniu fiind neconsti-
tuţional4.
1
Pentru mai multe detalii privind consecinţele normative ale consacrării constituţionale distincte ale
principiilor descentralizării şi autonomiei locale a se vedea M. Nica, Timpul sau timpii liberei administrări –
drept fundamental à la roumanie? în volumul „Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor”,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 57-61.
2
A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Institutul de Arte Grafice Eminescu
S.A., Bucureşti, 1929, p. 286, citat de A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 450, nota de subsol nr. 3.
3
M. Nica, op. cit., pp. 61-62.
4
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria Generală, vol. I, Ed. Sitech, Craiova,
2006, p. 119.
De altfel, acesta este şi poziţia Curţii Constituţionale române care prin Decizia nr. 45
din 17 mai 19941 declara neconstituţional art. 192 din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Camerei Deputaţilor deoarece „impune obligaţii consiliilor locale şi
judeţene. Un asemenea lucru îl poate face numai legea, iar dispoziţia regulamentară
încalcă art. 119 din Constituţie privind principiul autonomiei locale”.
CAPITOLUL 1
PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII
Secţiunea 1
Regimul juridic al descentralizării
§1. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale reia în cuprinsul art. 2 alin. (1)
dispoziţia constituţională citată: „Administraţia publică în unităţile administrativ-
teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării,
autonomiei locale (…)”.
În cuprinsul legii, legiuitorul a pus însă accent doar pe instituţia autonomiei locale,
art. 2 fiind unul dintre puţinele dispoziţii în care se vorbeşte de descentralizare, părând a
induce ideea unei simbioze a celor două principii şi a faptului că se corelează reciproc,
unul constituind esenţa (autonomia locală), iar celălalt forma (descentralizarea).
De altfel, necesitatea existenţei unui cadru legal care să definească instituţia
descentralizării a condus la adoptarea Legii-cadru nr. 195/2006. În art. 2 lit. l), prin
descentralizare se înţelege „transferul de competenţă administrativă şi financiară de la
nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către
sectorul privat”. Aşadar, acest transfer de competenţă, „ansamblul atribuţiilor stabilite
de Constituţie şi de legile care conferă autorităţilor administrative drepturi şi obligaţii de
a duce în nume propriu, în realizarea puterii publice şi sub propria responsabilitate, o
activitate de natură administrativă” – art. 2 lit. c), nu poate fi decât de natură
administrativă sau financiară, găsindu-şi limita în caracterul unitar şi caracterul indivizibil
al suveranităţii statului.
Art. 3 din lege instituie descentralizarea ca un proces2ce se derulează continuu şi care
trebuie să aibă la bază o serie de principii, precum: principiul subsidiarităţii, principiul
asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate, principiul responsa-
bilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu competentele ce le revin,
principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii şi
reguli obiective, principiul echităţii, şi principiul constrângerii bugetare.
Consolidarea definiţiei legale a descentralizării, care implică un transfer de
competenţe atât administrative, cât şi financiare, este realizată prin intermediul art. 6 alin.
1
2
În acelaşi sens este intitulat şi capitolul III din lege – „Cadrul instituţional al procesului de
descentralizare”.
(1) din lege care dispune: „Transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea
resurselor necesare exercitării acestora. Exercitarea competenţelor se face numai după
transmiterea resurselor financiare necesare”.
Acest transfer continuu de competenţe de la nivel central în plan local se face în
funcţie de capacitatea administrativă a unităţilor administrativ-teritoriale şi permite o
clasificare a acestora în două categorii: categoria I, în care intră cele care au această
capacitate administrativă şi categoria a II-a, care le reuneşte pe acelea care nu dispun de
această capacitate, acestea din urmă fiind excluse momentan de la transferul compe-
tenţelor până se îndeplineşte condiţia de bază [art. 10 alin. (1) şi (2)]. Prin capacitate
administrativă, art. 2 lit. b), se înţelege „ansamblul resurselor materiale, instituţionale şi
umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, precum şi acţiunile pe care le
desfăşoară aceasta pentru exercitarea competentelor stabilite prin lege”, evaluarea şi
stabilirea în concret a acestei capacităţi făcându-se în condiţiile legii de către autorităţile
administraţiei publice centrale.
Autorităţile administraţiei publice locale vor putea exercita în urma procesului de
descentralizare trei tipuri de competenţe potrivit art. 19: competenţe exclusive (com-
petenţele atribuite prin lege prin care autorităţile locale au dreptul de decizie şi dispun de
resursele şi mijloacele necesare îndeplinirii competenţelor – art. 1 lit. e) şi art. 20),
competenţe partajate (competenţele în exercitarea cărora autorităţile administraţiei
publice locale de la nivelul comunelor, oraşelor şi de la nivel judeţean colaborează cu
autorităţile administraţiei publice de la nivel central – art. 1 lit. f) şi art. 23) şi competenţe
delegate (competenţele atribuite prin lege autorităţilor locale, împreună cu resursele
financiare corespunzătoare, de către autorităţile centrale, pentru a le exercita în numele şi
în limitele stabilite de către acestea – art. 1 lit. d) şi art. 27).
§2. Carta europeană a autonomiei locale

Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, şi
ratificată de către statul român prin Legea nr. 199/1997, reprezintă cadrul legal al
coordonatelor juridice şi limitelor autonomiei locale.
Încă de la început, prin art. 2 din Cartă se normează pentru părţile semnatare o
obligaţie de recunoaştere în legislaţia internă şi, pe cât posibil, în Constituţie a
principiului autonomiei locale. Carta defineşte în art. 3 pct. 1 conceptul de autonomie
locală ca „dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de
a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei
locale, o parte importantă a treburilor publice”. Trebuie remarcată utilizarea sintagmei
de „drept” în definirea autonomiei locale, o astfel de considerare având implicaţii
deosebite în plan normativ după cum vom observa ulterior.
Exercitarea unui asemenea drept se realizează prin consilii sau adunări, compuse din
membri aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi universal, care pot dispune de organe
executive şi deliberative care răspund în faţa lor. Una dintre limitele acestui exerciţiu este
reliefată prin interdicţia de a aduce atingere posibilităţii de a recurge la adunări
cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare directă a cetăţenilor, acolo
unde aceasta este permisă de lege (art. 3 pct. 2).
În ceea ce priveşte întinderea autonomiei locale, art. 4 pct. 2 stabileşte pentru state o
obligaţie de recunoaştere în cadrul legii a capacităţii depline a autorităţilor administraţiei
publice locale de a-şi exercita iniţiativa în toate domeniile ce nu sunt excluse din cadrul
competenţelor lor sau care nu sunt atribuite unei alte autorităţi. Competenţele acestor
autorităţi locale trebuie să fie „depline şi exclusive”, orice limitare de către o altă autoritate
centrală sau regională neputând fi efectuată decât în cazurile prevăzute de lege (pct. 4).
Protecţia autonomiei locale implică şi protecţia cadrului în care se exercită acest
drept, astfel încât în art. 5 impune o altă obligaţie ce incumbă statului de consultare a
colectivităţilor teritoriale în prealabil, eventual pe cale de referendum, acolo unde legea
permite, în cazul oricărei modificări a limitelor teritoriale locale.
De asemenea, în exercitarea competenţelor proprii ale colectivităţilor locale, acestea
trebuie să aibă capacitatea de a-şi stabili, ele însele, structurile lor administrative interne,
în vederea adaptării acestora la nevoile lor specifice şi asigurării unei gestiuni eficiente
(art. 6 pct. 1).
Cu privire la statutul reprezentanţilor locali, acesta trebuie să asigure liberul exerciţiu
al mandatului lor (art. 7 pct. 1), situaţiile de incompatibilitate cu mandatul de ales local
neputând fi stabilite decât prin lege sau pe baza principiilor juridice fundamentale (pct. 3).
Această autonomie locală nu este însă echivalentul independenţei acestor colectivităţi
locale, indiferent de forma de stat la nivelul căreia se regăsesc, statul exercită în
continuare un control asupra acestora. Caracteristicile controlului etatic sunt circumscrise
însă de ansamblul anumitor reguli normate de art. 8 ce trebuie a fi respectate în mod
obligatoriu. Astfel orice control administrativ asupra activităţii autorităţilor administraţiei
publice locale nu poate fi exercitat decât în formele şi în cazurile prevăzute de Constituţie
sau de lege (pct. 1); nu poate privi, în principiu, decât asigurarea respectării legalităţii şi a
principiilor constituţionale, prin excepţie putând să includă şi un control de oportunitate,
exercitat de către autorităţile ierarhic superioare, în ceea ce priveşte sarcinile a căror
executare este delegată administraţiei publice locale (pct. 2); de asemenea, trebuie
efectuat cu respectarea unei proporţionalităţi între amploarea intervenţiei autorităţii de
control şi importanţa intereselor pe care aceasta înţelege să le protejeze (pct. 3).
Art. 9 din Cartă dispune pe de altă parte că, în cadrul politicii economice naţionale,
autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care
pot dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor (pct. 1), şi proporţionale cu
competenţele primite (pct. 2), iar pe de altă parte, că statul este obligat să asigure
protecţia unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de vedere
financiar prin instituirea unor proceduri de egalizare financiară sau a unor măsuri
echivalente (pct. 5).
Dreptul de asociere internă şi externă al autorităţilor administraţiei publice locale este
normat de către art. 10 şi presupune posibilitatea pentru aceste autorităţi, de a coopera şi
de a se asocia în exercitarea competenţelor lor, în condiţiile legii, cu alte autorităţi ale
administraţiei publice locale, pentru realizarea unor interese comune.
Cu privire la protecţia jurisdicţională a autonomiei locale, art. 11 prevede că autorităţile
administraţiei publice locale trebuie să dispună de dreptul de a se adresa instanţelor
judecătoreşti, în scopul asigurării liberului exerciţiu al competenţelor lor şi al respectului
principiilor de autonomie locală care sunt prevăzute de Constituţie sau de legislaţia internă.
După cum se poate observa, dispoziţiile Cartei reprezintă în fapt o analiză structurală
generală a dreptului colectivităţilor teritoriale la autonomie locală. Coordonatele acestei
analize sunt cele specifice oricărei analize a unui drept sau libertăţi, implicând titularii
dreptului, conţinutul dreptului, limitele exerciţiului dreptului şi protecţia jurisdicţională a
dreptului.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că prevederile acestui act de drept internaţional
încheiat de România nu au un simplu caracter declarativ, cum s-ar putea crede la prima
vedere datorită generalităţii termenilor utilizaţi, ci ele au fost receptate în dreptul român
prin instituţia ratificării de către Parlament şi drept urmare, potrivit art. 11 din Constituţia
României, sunt obligatorii pentru statul român.
Secţiunea a 2-a
Valenţele juridice ale descentralizării
Instituţia descentralizării a cunoscut şi cunoaşte la nivelul doctrinei juridice diferite

sensuri. În cele ce urmează ne propunem să identificăm substanţa acestei instituţii juridice
prin prisma caracteristicilor raporturilor de putere dintre centrul etatic şi colectivităţile
teritoriale.
Descentralizarea1, s-a considerat că se traduce printr-un transfer de atribuţii specifice
statului către instituţii juridice distincte faţă de acesta (teritoriale sau neteritoriale),
instituţii care beneficiază, sub atenta supraveghere a statului, de o anumită autonomie de
gestiune2. Printr-o astfel de definire a conceptului se trasează automat şi liniile generale
ale acestuia: reprezintă un „transfer de atribuţii”, vizează un raport între centrul etatic şi
extremităţile sale, presupune un control din partea statului. Descentralizarea poate apărea
astfel şi ca o metodă de divizare a puterii statului3.
Atribuţiile sau competenţele transferate prin descentralizare sunt doar de natură
administrativă, persoanele publice care dispun de acestea beneficiind de o autonomie
relativă de decizie în plan local4.
În acelaşi timp descentralizarea reprezintă şi o modalitate de organizare a statului5
care se încadrează tot în aceleaşi linii trasate anterior: este o formă de amenajare a statului
în care autorităţi administrative non-etatice gerează afaceri administrative particulare
într-un anumit raport de dependenţă faţă de administraţia centrală.
Conceptul de descentralizare, prin opoziţie faţă de centralizare, a fost tratat pe larg de
către Charles Eisemann6 care, pornind de la tezele lui Kelsen cu privire la centralizarea şi
descentralizarea ordinilor juridice, a reuşit să dezvolte un model teoretic axat pe două
idei. Astfel, descentralizarea ar presupune reunirea două elemente fundamentale:
– primul element constă în existenţa unor autorităţi ce îşi consacră activitatea unui
grup particular de persoane, definit prin legătura ce există între aceste persoane şi un
1
Pentru o evoluţie istorică a conceptului a se vedea Anthony Mergey, L'Etat des physiocrates: autorité
et décentralisation, Ed. P.U.A.M., Aix-en-Provence, 2010.
2
R. Chapus, Droit administratif général, tome 1, 15e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 2001, p. 403.
3
N.D.-Cor, Droit des collectivités territoriales, 3eédition, Ed. Bréal, Rosnysous Bois, 2007, p. 13.
4
M. Verpeaux, Droit des collectivités territoriales, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2005, p.
XIX.
5
J.B.-Auby, La décentralisation et le droit, Ed. L.G.D.J, Paris, 2006, p. 127.
6
C. Eisemann, Centralisation et décentralisation, Ed. L.G.D.J, Paris, 1948, citat de J.B.-Auby, op. cit.,
p. 128.
teritoriu determinat. Descentralizarea apare astfel pentru Eisemann ca un element al

structurării „personale” a competenţelor administrative;
– al doilea element constă în faptul că asupra acestor autorităţi organele statului nu
exercită decât un control redus în sensul în care ele nu pot priva de efecte actele acestor
autorităţi în mod discreţionar. Astfel, nicio autoritate nu trebuie să poată în mod
discreţionar „să le prescrie conduita pe care să o aibă” sau „să le înlocuiască această
conduită cu una diferită”.
Altfel spus, avem de-a face cu autorităţi publice constituite la nivel local pentru a
gera interesele unor persoane dintr-un cadru teritorial determinat asupra cărora statul,
centrul, exercită un control minimal.
Alţi autori1 pun accentul, ca element definitoriu pentru instituţia descentralizării, pe
determinarea unor competenţe de care se bucură persoanele publice locale. Calificarea
unor structuri ca descentralizate presupune în mod esenţial necesara limitare a
competenţelor de care dispun. Consecinţa directă a determinării competenţelor constă în
faptul că normele adoptate de către colectivităţile descentralizate vor avea aplicabilitate
doar în cadrul teritorial al acestora şi nu la nivelul statului în ansamblu. Astfel, se poate
desprinde un sens particular al descentralizării ca pluralitate de centre de decizie.
Secţiunea a 3-a
Formele descentralizării2
§1. Descentralizarea teritorială

Descentralizarea teritorială, într-o manieră generală, priveşte constituirea colectivi-
tăţilor locale la nivelul unor părţi determinate din teritoriul statului, ca persoane juridice
de drept public a căror activitate specifică este desfăşurată prin prisma locuitorilor respec-
tivei colectivităţi. Trebuie evidenţiate anumite particularităţi specifice acestei forme.
În primul rând, descentralizarea teritorială are la bază preexistenţa unor interese
comune ale locuitorilor unei anumite „fracţiuni geografice” a teritoriului unui stat. Se
creează astfel o comunitate de interese locale ce implică automat apariţia unor „afaceri
locale” diversificate, în diferite domenii sociale, şi în acelaşi timp distincte de afacerile
statului, reliefarea unor interese naţionale de data acesta. Cu cât este mai mare această
solidaritate de interese locale, cu atât vor fi mai numeroase şi afacerile locale desfăşurare.
Din punct de vedere sociologic, gradul acestei solidarităţi teritoriale de interese este direct
proporţional cu dimensiunile concrete ale colectivităţii locale, indirect depinzând de acest
cadru şi sfera afacerilor locale. Practic, descentralizarea teritorială vizează o exprimare a
1
G. Giuheux, La mise en æuvre de la décentralisation: Étude comparée France, Belgique, Canada,
Actes du Colloque de la Faculté de Droit et Science politique de Rennes, 18-19 novembre 2004, Ed. Bruylant,
Bruxelles, 2006, pp. 3-4.
2
A se vedea în acest sens C. Debbasch, F. Colin, Administration publique, 6e édition, Ed. Economica,
Paris, 2005, pp. 235-236; M. Verpeaux, Droit des collectivités territoriales, Ed. Presses Universitaires de
France, Paris, 2005, p. XXI; R. Chapus, Droit administratif général, tome 1, 15e édition, Ed. Montchrestien,
Paris, 2001, pp. 405-407; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, pp. 453-454; I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006, pp. 382-383.
voinţei statului de a recunoaşte un drept al colectivităţilor locale de a-şi administra
autonom, până la un anumit punct, afacerile proprii
În al doilea rând, descentralizarea teritorială presupune, în acelaşi timp, şi un anumit
grad de autonomie în gestionarea afacerilor locale. Mijlocul cel mai bun de atingere a
acestui grad de autonomie este reprezentat de alegerea de către electoratul local a unor
reprezentanţi care să administreze afacerile locale în numele lor şi care răspund direct faţă
de aceştia. Principiul este deci că aceste autorităţi locale însărcinate cu administrarea
colectivităţii locale trebuie să fie alese, însă realitatea dovedeşte şi existenţa unor excepţii
(prefectul), când acestea sunt numite de puterea centrală. Descentralizarea este compa-
tibilă cu o asemenea situaţie, însă nu se poate vorbi de o veritabilă descentralizare dacă
agenţii locali ai statului monopolizează atribuţiile colectivităţii locale.
§2. Descentralizarea tehnică

Descentralizarea tehnică (descentralizarea pe servicii ori descentralizarea funcţională)
presupune de data aceasta existenţa unor persoane juridice de drept public (stabilimente
publice) însărcinate prestarea autonomă de servicii publice care sunt desprinse din
ansamblul serviciilor prestate de autorităţile etatice. Această formă presupune practic
modalitate de participare a administraţilor la gestionarea unor servicii ce se bucură de o
anumită autonomie1. Inconvenientele pe care le prezintă însă această formă constau în
inaplicabilitatea sa în toate domeniile sociale şi o relativă deplasare din atenţia puterii
politice către atenţia unor grupuri de presiune2.
Astfel, se poate observa3 că, dacă descentralizarea teritorială se prezintă ca o
repartizare a afacerilor locale administrative impusă de diversitatea intereselor locale din
diferitele cadre teritoriale ale unui stat, descentralizarea tehnică, deşi presupune aceeaşi
tehnică juridică, este rezultatul necesităţii de repartizare armonioasă a funcţiilor la nivelul
diferitelor eşaloane ale administraţiei. Descentralizarea teritorială răspunde deci unor
aspiraţii politice locale, având o semnificaţie politică4, pe când descentralizarea tehnică
unor preocupări de eficacitate, astfel încât, în ceea ce priveşte ultima formă, autonomia de
gestiune a treburilor interne are un caracter mai puţin pronunţat decât în cazul primei.
Secţiunea a 4-a
Condiţiile efectivizării descentralizării
Pe baza aspectelor reliefate anterior putem identifica în mod concret acele condiţii
care concură la efectivizarea unui proces de descentralizare normat ca modalitate de
organizare a raporturilor dintre stat şi colectivităţile infra-etatice. Aceste condiţii
fundamentale constau în existenţa unei personalităţi juridice a autorităţilor descentralizate
distincte de personalitatea juridică a statului, autonomia acestor autorităţi descentralizate
1
D.C. Dănişor, op. cit., p. 118; B. Chantebout, Droit constitutionnel, Ed. Armand Colin, Paris, 2001,
p. 57.
2
3
A. Iorgovan, op. cit., p. 453.
4
R. Chapus, op. cit., p. 405.
faţă de stat şi dispunerea de mijloace suficiente de realizare a competenţelor adminis-

trative proprii1.
§1. Existenţa personalităţii juridice a autorităţilor descentralizate

Reglementarea şi gestionarea afacerilor locale trebuie să aparţină unor autorităţi
„personalizate”, distincte de personalitatea juridică a statului sau a altor instituţii etatice.
Altfel spus, este esenţial pentru a putea vorbi de descentralizare ca structurile teritoriale
constituite în colectivităţi locale să aibă o personalitate morală care să le permită implicit
să gestioneze afaceri diferite de cele ale statului.
Personalitatea juridică distinctă a colectivităţilor teritoriale implică faptul că acestea
au o organizare proprie de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop propriu în
acord cu interesul general, formând o individualitate juridică distinctă care are drepturi şi
poate să-şi asume obligaţii în nume propriu2.
§2. Independenţa (autonomia) a autorităţilor descentralizate

Esenţa descentralizării rezidă în asigurarea unei autonomii cât mai mari posibile a
autorităţilor descentralizate. Prin prisma faptului că o autoritate aleasă, faţă de una
numită, are mai multe şanse de a fi autonomă faţă de stat, rezultă conformitatea
fenomenului de alegere a acestor autorităţi la nivel local cu esenţa descentralizării.
Asigurarea autonomiei prin intermediul alegerii persoanelor însărcinate cu gerarea
afacerilor locale priveşte nu numai organele de la nivelul colectivităţilor teritoriale, ci şi
instituţiile publice de la nivel local ce îndeplinesc funcţii de realizare a unor servicii de
interes public.
De asemenea, acest gen de autonomie centrată pe alegerea structurilor administrative
locale implică în acelaşi timp şi o garanţie împotriva riscului dezînvestirii arbitrare a
acestora printr-o decizie unilaterală a statului. În acest sens, această garanţie este
asigurată prin prisma principiului de drept al paralelismului formelor şi competenţelor ce
presupune ca această dezînvestire să se producă doar prin intermediul celor care au
participat la desemnarea prin alegere. Doar în acest mod poate fi amenajată o tutelă
asupra reprezentanţilor, numai prin intermediul reprezentaţilor. Chiar şi în cazul
persoanelor numite în funcţie în anumite instituţii publice locale descentralizate se impun
anumite limite ce le asigură autonomia: mandatul determinat pe o perioadă de timp prin
contractul individual de muncă încheiat.
§3. Dispunerea de mijloace suficiente

Efectivizarea procesului de descentralizare este condiţionată în plus de existenţa unor
mijloace tehnice sau financiare care vor permite autorităţilor descentralizate să-şi exercite
autonom competenţele transmise prin acest proces. Deci, asigurarea unui proces efectiv
de descentralizare trebuie corelată în mod obligatoriu şi în acelaşi timp cu o identificare şi
1
L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit
constitutionnel, 14eédition, Ed. Dalloz, Paris, 2011, pp. 487-501.
2
D.C. Dănişor, op. cit., 2006, pp. 77 şi 119.
o creare a acestor mijloace. Punerea la dispoziţia acestor autorităţi descentralizate a unor
mijloace financiare necesare desfăşurării activităţii specifice presupune nu doar o
subvenţionare de la nivelul bugetului central a acestora, ci şi posibilitatea de stabilire şi
colectare a unor taxe şi impozite în cadrul unei reforme fiscale locale adecvate stabilite
prin lege.
Secţiunea a 5-a
Distincţii faţă de alte instituţii
Deşi prezintă până la un anumit punct similitudini, este necesară o distingere a
descentralizării de federalism, care priveşte o formă de stat, şi de deconcentrare, ce constă
într-un simplu transfer de competenţe în teritoriu exercitate indirect tot de către centru.
§1. Descentralizarea şi statul federal

Între raporturile caracteristice celor două nivele statale din interiorul statului federal
şi instituţia descentralizări putem indentifica două tipuri de diferenţe: instituţionale şi de
competenţe.
În ceea ce priveşte diferenţele instituţionale1 trebuie remarcat în primul rând că, spre
deosebire de descentralizare, care presupune un transfer de competenţe doar de natură
administrativă, colectivităţile locale având doar posibilitatea de a aplica în mod autonom
legea, statele componente ale unei federaţii, prin prisma capacităţii proprii de autoor-
ganizare, se bucură de competenţe etatice: competenţe constituţionale, legislative,
administrative şi jurisdicţionale.
De asemenea, la nivel local statele federate cunosc un aparat guvernamental funda-
mentat pe principiul separaţiei puterilor în stat, în timp ce organele administrative locale
beneficiare ale procesului de descentralizare exercită numai o funcţie de conducere a
colectivităţii doar de natură administrativă.
Statele federate sunt asociate la crearea organelor legislative şi executive federale şi
la exercitarea funcţiilor specifice ale acestora, pe când reprezentarea colectivităţilor locale
la nivelul central al statelor descentralizate este foarte slab dezvoltată.
Federalismul se prezintă indubitabil ca expresie a unei organizări de natură politică
spre deosebire de statele descentralizate în care gestiunea afacerilor locale priveşte doar o
natură administrativă.
Pe de altă parte, diferenţele de competenţe trebuie de asemenea relevate. Compe-
tenţele de care beneficiază colectivităţile locale prin descentralizare sunt prevăzute prin
lege şi determinate de către legislator. În statul federal, împărţirea competenţelor între
cele două nivele statale este efectuată la nivelul Constituţiei federale. Competenţele
statelor federate sunt garantate prin faptul că actul fundamental federal nu poate fi
modificat decât printr-o procedură complexă ce presupune în mod obligatoriu participarea
statelor federate.
Rezultatul exercitării competenţelor specifice este de asemenea radical diferit: în
statele federate avem de-a face cu creare unei ordini juridice distincte, pe când
1
N.D.-Cor, op. cit., p. 16; D.C. Dănişor, op. cit., p. 132.
descentralizarea nu presupune decât posibilitatea pentru colectivităţile locale de aplicare

autonomă a legii.
§2. Descentralizarea şi deconcentrarea

Atât descentralizarea, cât şi deconcentrarea reprezintă două procese prin intermediul
cărora se produce un transfer de competenţe de natură administrativă de la nivelul central
a statului la nivel periferic, în planul colectivităţilor locale.
Diferenţele între cele două instituţii se prezintă pe de o parte, prin prisma scopului
acestora, la deconcentrare scopul fiind decongestionarea centrului etatic de comandă, iar
la descentralizare reprezentând o recunoaştere a posibilităţii de autoadministrare a
colectivităţilor locale. Pe de altă parte, modalitatea de desemnare a titularilor competen-
ţelor transferate este diferită: la deconcentrare organele ce acţionează în plan local sunt
numite de către centru şi răspund direct faţă de acesta fiindu-i subordonate, pe când la
descentralizare autorităţile administrative locale sunt rezultatul alegerii de către
electoratul local.
Secţiunea a 6-a
Consecinţele normative ale principiului descentralizării
Constituantul român a optat pentru o consacrare distinctă a principiilor descen-

tralizării şi autonomiei locale în art. 120 alin. (1). În sistemul constituţional francez, spre
deosebire de cel român, remarcăm o absorbire a principiului descentralizării în cel al
libertăţii de administrare a colectivităţilor teritoriale (echivalentul autonomiei locale la
noi). Astfel, constituantul francez pune accentul doar pe acesta libertate de administrare a
colectivităţilor teritoriale1, pentru ca descentralizarea să apară doar într-o manieră
reziduală, la nivelul dezbaterilor doctrinare, ca o manieră de a fi a statului2, potrivit
definiţiei clasice a lui Hauriou.
Normarea distinctă a descentralizării în Constituţia României din 1991 revizuită
impune o abordare distinctă a consecinţelor normative presupuse de acest concept.
§1. O primă consecinţă normativă rezultă din considerarea descentralizării ca o
modalitate de organizare a statului: se creează o obligaţie pentru stat ca în cadrul politicii
sale generale să-şi amenajeze într-un anumit mod exerciţiul puterii, pe verticală, printr-o
repartizare a competenţelor între centrul etatic şi colectivităţile teritoriale. Astfel, statul
este obligat să procedeze la un transfer a unei părţi din competenţele sale către nivelul
periferic statal. În acelaşi timp, organizarea descentralizată a statului devine incompatibilă
şi exclude de principiu orice formă de centralizare etatică. Este adevărat că această
incompatibilitate este relativă, deoarece nimic din viaţa statului nu poate scăpa unui
anumit control exercitat direct sau prin intermediari de către acesta.
1
Art. 72 alin. (3) din Constituţia Franţei din 1958 revizuită în anul 2003 prevede că „În condiţiile
prevăzute de lege, colectivităţile se administrează liber prin (…)”.
2
F. Fournié, Recherches sur la décentralisation dans l'æuvre de Maurice Hauriou, Ed. L.G.D.J, Paris,
2005, p. 87.
§2. O a doua consecinţă normativă se prezintă ca un corolar al primei: transferul
obligatoriu de competenţe va trebui să privească doar competenţe de o anumită natură, şi
anume administrativă, care să permită colectivităţilor teritoriale o gestionare relativ
autonomă a treburilor interne. Deşi este obligat să procedeze normativ la transmiterea
unor competenţe, legiuitorul român nu poate însă să dispună un alt caracter decât cel
administrativ, de posibilitate de aplicare şi organizare a aplicării autonome a legii, cu
privire la aceste competenţe. Adoptarea unui astfel de act normativ ar constitui o
încălcare a art. 120 alin. (1) şi ar fi considerat ca neconstituţional. De altfel, această
obligaţie negativă ce incumbă legiuitorului şi circumscrisă de caracterul administrativ al
competenţelor transmise rezultă şi din caracterul unitar al statului normat în art. 1 alin. (1)
din Constituţie, caracter unitar care nu poate, potrivit art. 152 alin. (1), să formeze
obiectul unei revizuiri constituţionale.
§3. De asemenea, procesul de descentralizare, ca transfer obligatoriu de competenţe,
impune obligaţii pentru stat de permitere a modalităţilor şi de creare a mijloacelor prin
care acest proces să devină efectiv.
Astfel, beneficiarii competenţelor transmise trebuie să aibă pe de o parte capacitatea
juridică de a le utiliza, deci trebuie să se poată constitui mai întâi ca persoane juridice de
drept public distincte de stat. Capacitatea juridică dobândită implică la rândul ei o
anumită organizare internă care trebuie să fie cât mai puţin influenţată de mediul exterior
acesteia. Evident că orice organizare juridică trebuie să fie făcută potrivit regulilor impuse
de către stat prin lege, însă aceste reguli nu trebuie să devină prea constrângătoare astfel
încât să eludeze scopul principal pentru care au fost instituite. Capacitatea juridică mai
presupune şi existenţa unui patrimoniu propriu al persoanelor juridice constituite, iar
acest patrimoniu impune existenţa unor modalităţi de natură financiară prin care să fie
determinat şi a unor mijloace juridice financiare concrete prin care titularii săi să poată
dispune autonom de resursele financiare.
Pe de altă parte, beneficiarii competenţelor trebuie ca regulă generală să fie aleşi, nu
numiţi de către centru. Această obligaţie indirectă se impune având în vedere cadrul
constituţional actual. După cum relevam anterior, înainte de revizuirea constituţională din
2003, actul fundamental amintea doar de principiul descentralizării serviciilor publice în
art. 119 alin. (1), descentralizarea înţeleasă de constituantul român de la 1991, prin
nenormarea instituţiei deconcentrării, implicând automat un transfer de competenţe atât
către structuri administrative alese, cât şi faţă de unele numite1.
1
Actualul cadru constituţional implică, de exemplu, ca structurile de conducere ale universităţilor,
servicii publice de interes naţional, să rezulte din alegeri, numirea directă de către ministerul de resort a
rectorilor fiind incompatibilă cu principiul descentralizării, şi deci orice prevedere legală care ar institui un
asemenea drept este neconstituţională .
CAPITOLUL 2
PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE – LIBERTATEA
DE ADMINISTRARE A COLECTIVITĂŢILOR LOCALE
Consacrarea constituţională a principiului autonomiei locale prin intermediul art. 120

alin. (1) creează, fără îndoială, importante consecinţe în plan juridic. După cum
observasem anterior, constituantul român a optat pentru o consacrare distinctă a
principiilor descentralizării şi autonomiei locale. Cadrul constituţional impune deci o
analiză distinctă a conceptului de autonomie locală. Acest demers nu este unul facil, mai
ales prin prisma slabei sale conturări la nivelul doctrinei juridice române care în general
operează o confuziune între autonomia locală şi descentralizare. Doctrina juridică din
hexagon şi îndelungata jurisprudenţă a Consiliului Constituţional ar putea constitui un
ajutor în acest sens, însă axarea acesteia pe noţiunea de „libertate de administrare a
colectivităţilor locale” precum şi lipsa unei consacrări exprese a instituţiei descentra-
lizării, pot constitui în acelaşi timp impedimente.
Fără a avea pretenţia unei analize complete a conceptului de „autonomie locală”,
vom încerca în continuare să trasăm anumite coordonate juridice generale ale acesteia şi
să deducem implicaţiile normative rezultate din ridicarea la rang de principiu
constituţional1.
În urma celor prezentate anterior şi pe baza distincţiei operate de către constituant,
considerăm că descentralizarea, ca proces de transfer de competenţe de la nivel central în
plan local, vine să completeze şi să dea contur conceptului fluid de autonomie locală.
Principala întrebare pe care ne-o punem este aceea a determinării naturii juridice a
autonomiei locale. Care a fost intenţia constituantului român în momentul în care a normat
autonomia locală în cadrul art. 120 alin. (1)? Un posibil răspuns ar fi că autonomia locală
reprezintă un principiu de drept, iar în această accepţiune nu poate echivala decât cu un
principiu de organizare a puterii statului. Însă, o astfel de considerare pune sub semnul
întrebării necesitatea de a mai norma şi conceptul de „descentralizare”, sau invers, pe cel de
„autonomie locală”, din moment ce ar reprezenta în esenţă acelaşi lucru.
Subliniem şi susţinem încă odată că cele două concepte, descentralizarea şi auto-
nomia locală, între care există fără îndoială o legătură indelebilă şi care se completează
reciproc, au o existenţă juridică distinctă.
Fără a intra într-o dezbatere la nivel doctrinar, vom considera în realizarea demersului
propus că autonomia locală reprezintă un drept fundamental a cărui consistenţă juridică ne
propunem să o elucidăm, achiesând în acest mod la tezele doctrinare şi jurisprudenţiale din
hexagon cu privire la „libertatea de administrare a colectivităţilor locale”. Trebuie precizat
că în dreptul francez problema acestei libertăţi de administrare a colectivităţilor locale
suscită şi va mai suscita numeroase controverse în plan juridic, însă cel mai important
aspect ce trebuie relevat este acela că însuşi constituantul francez a procedat la o asemenea
1
Pentru o analiză detaliată a se vedea M. Nica, op. cit., pp. 54-77.
consacrare prin art. 72 alin. (3) din Constituţia Franţei de la 1958: „În condiţiile legii,
aceste colectivităţi se administrează liber prin consilii alese şi dispun de o putere
reglementară pentru exercitarea competenţelor lor”.
Considerarea autonomiei locale române ca un corespondent al libertăţii de administrare
franceze1 implică însă o anumită ponderare a unui eventual discurs juridic plecând de la
această premisă prin prisma particularităţilor impuse de cele două sisteme de drept. În
acelaşi timp este necesară o anumită adaptare a libertăţii de administrare franceze în
conturarea autonomiei locale române la realităţile istorice ale societăţii româneşti2.
Secţiunea 1
Regimul juridic al autonomiei locale
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale reglementează regimul general al

autonomiei locale, definită în art. 3 alin. (1) în mod asemănător Cartei europene ca
„dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”.
Titularii acestui drept sunt consiliile locale, primarii, consiliile judeţene şi preşedinţii
acestora, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat [alin. (2)]. Exercitarea acestui drept prin titularii desemnaţi de lege
nu exclude, ci chiar implică posibilitatea de a recurge la consultarea locuitorilor prin
referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la treburile
publice [alin. (3)].
Conţinutul acestui drept cuprinde cele două valenţe ale autonomiei, autonomia
administrativă şi autonomia financiară, şi priveşte organizarea, funcţionarea, compe-
tenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei,
oraşului, municipiului sau judeţului [art. 4 alin. (1) şi (2)]. Competenţele autorităţilor
administraţiei publice locale sunt de trei tipuri, competenţe exclusive, competenţe
partajate şi competenţe delegate, acest lucru neîmpiedicând însă aceste autorităţi de a
beneficia de dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia
celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice (art. 5).
Ansamblul relaţional al structurilor administraţiei publice locale este guvernat de
două principii redate de către legiuitor prin art. 6 astfel: pe de o parte, raporturile dintre
autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi municipii şi autorităţile
administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe principiile autonomiei, legalităţii,
responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ [alin.
(1)], iar pe de altă parte, în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi
consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte,
nu există raporturi de subordonare [alin. (2)].
1
În considerarea unei asemenea accepţiuni vom utiliza în continuare în mod alternativ sintagmele de
„autonomie locală” şi „liberă administrare a colectivităţilor locale”.
2
Pentru mai multe detalii cu privire la libera administrare ca drept fundamental în varianta română a se
vedea M. Nica, op. cit.
Adoptarea oricărei decizii de către autorităţile administraţiei publice centrale este

condiţionată de consultarea prealabilă a structurilor asociative ale autorităţilor adminis-
traţiei publice locale, în toate problemele care le privesc în mod direct [art. 8 alin. (1)].
Pentru îndeplinirea competenţelor şi atribuţiilor ce le revin, comunele, oraşele,
municipiile şi judeţele au dreptul la resurse financiare proprii, corelate cu competenţele şi
cu atribuţiile prevăzute de lege, pe care autorităţile administraţiei publice locale le
stabilesc, le administrează şi le utilizează în mod autonom (art. 9).
Secţiunea a 2-a
Autonomia locală şi titularul liberei administrări
§1. Consecinţele normative ale principiului autonomei locale

Prima consecinţă normativă a principiului rezultă din însăşi valoarea sa juridică1.
Valoarea constituţională a principiului autonomiei locale în sistemul român de drept
impune o obligaţie negativă pentru legiuitor de a nu aduce atingere esenţei acestuia.
Legiuitorul va putea reglementa conţinutul autonomiei locale, dar nu va putea afecta
existenţa însăşi a principiului. În acelaşi timp, trebuie subliniat că numai prin lege (act
edictat de către Parlament) se poate determina conţinutul autonomiei locale, orice alt tip
de reglementare constituind o ingerinţă nepermisă din punct de vedere formal. De altfel,
aceasta este şi poziţia Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 19942
declara neconstituţional un articol din Regulamentul Camerei Deputaţilor „pentru că
impune obligaţii consiliilor locale şi judeţene”, ori „un asemenea lucru îl poate face
numai legea, iar dispoziţia regulamentară încalcă (…) principiul autonomiei locale”3. În
cazul de faţă, Curtea pare să uite jurisprudenţa sa anterioară şi să nu observe elementele
de neconstituţionalitate extrinsecă rezultate din reglementarea prin ordonanţă de urgenţă a
conţinutului autonomiei locale.
A doua consecinţă normativă impusă de principiul autonomiei locale, consecinţă
subliniată şi prin opera legiuitorului [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 care defineşte
autonomia locală ca „dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice
locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe
care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”], constă în aceea că dispoziţia
constituţională a art. 120 normează un drept fundamental al colectivităţilor locale, dreptul
la liberă administrare4.
1
A se vedea pe larg G. Gîrleşteanu, Notă la Decizia nr. 1.105 din 21 septembrie 2010 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea
unor măsuri financiare, Revista Pandectele Române nr. 3/2011, pp. 139-153.
2
3
A se vedea în acest sens D.C. Dănişor, Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Vol. I., Teoria
Generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 103.
4
În acelaşi sens a se vedea L. Favoreau, A. Roux, La libre administration des collectivités territoriales
est-elle une liberté fondamentale?, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 12/2002, la
http://www.conseil-constitutionnel.fr; M. Nica, Timpul sau timpii liberei administrări – drept fundamental a
la Roumanie?, Revista de Studii Socio-Umane, nr. 7/2005, Ed. Themis, Craiova, pp. 111-121.
Această consecinţă normativă majoră a principiului impune în primul rând o
efectivizare a autonomiei locale şi o juridicizare a conceptului în discuţie. Numai în acest
mod un concept sociologic, la prima vedere destul de vag, „autonomia locală”,
dobândeşte caracter juridic şi o formă juridică ce acoperă un sistem de proceduri juridice
prin care se concretizează. Aceste proceduri juridice de concretizare vizează determinarea
titularilor acestui drept fundamental, determinarea conţinutului juridic al acestui drept şi
modalităţile de exercitare ale acestuia, protecţia juridică acordată acestuia şi limitele de
intervenţie în restrângerea exerciţiului său din partea statului.
§2. Colectivităţile locale – titulari ai liberei administrări

Considerarea faptului că prin intermediul art. 120 alin. (1) se normează o libertate
fundamentală1, libera administrare sau autonomia locală, atrage după sine analiza asupra
titularului concret al acestei libertăţi, şi anume asupra noţiunii de „colectivitate locală”.
Prezenţa termenului de „colectivitate locală” în sistemul de drept român apare
pregnant doar la nivelul doctrinei juridice, constituantul român utilizând sintagma de
„unităţi administrativ-teritoriale” când vine vorba de asemenea forme de organizare
statală la nivel local.
Legiuitorul român, prin Legea nr. 215/2001 introduce noţiunea de „colectivitate
locală” şi o defineşte în art. 3 alin. (4): „(…) totalitatea locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială”. Prin corelarea dispoziţiei constituţionale din art. 3 alin. (3)
privind organizarea administrativ-teritorială a României cu dispoziţia legală a art. 1 lit. i)
rezultă că unităţile administrativ-teritoriale sunt comuna, oraşul şi judeţul2.
Astfel, în optica legiuitorului român colectivităţile teritoriale sunt sume de indivizi
stabiliţi în comune, oraşe sau judeţe. O astfel de definiţie sociologică uzând de un criteriu
uman cantitativ, poate deveni problematică când vine vorba de o libertate de administrare
ce are drept titular generic colectivitatea locală. Ataşarea unei libertăţi unui grup uman
determinat pe un anumit teritoriu geografic creează consecinţe normative ce nu pot fi
primite de către sistemul constituţional român: am avea de-a face practic cu crearea unui
drept colectiv ce are drept titular un grup determinat de persoane şi al cărui exerciţiu ar fi
teritorializat (art. 4 din Constituţia României interzice crearea de drepturi colective). În
sensul premisei de la care am plecat ne propunem să abordăm problema colectivităţilor
teritoriale dintr-un al unghi.
Fără îndoială că noţiunea de colectivitate locală gravitează în jurul „ataşamentului”
unui ansamblu uman faţă de o anumită parte din teritoriul statului3. Această colecţie de
indivizi trebuie însă văzută ca un grup uman calificat într-un mod asemănător naţiunii în
concepţia statului-naţiune. Abordarea unei asemenea viziuni, induce automat ideea că
persoana colectivă, grupul uman teritorial, este depozitarul unui gen de suveranitate
1
Precizăm din nou că demersul de faţă nu ne permite o analiză complexă a capacităţii liberei
administrări de se constitui ca drept fundamental, astfel încât vom pleca doar de la o asemenea considerare de
principiu, premisă ce ne propunem să o fundamentăm indirect prin cele prezentate în continuare. Pentru mai
multe detalii cu privire la libera administrare ca drept fundamental a se vedea L. Favoreau, A. Roux, La libre
administration des collectivités territoriales est-elle une liberté fondamentale?, Cahiers du Conseil
Constitutionnel nr. 12/2002, la http://www.conseil-constitutionnel.fr.
2
Cu precizarea că în condiţiile legii anumite oraşe pot fi declarate municipii.
3
Cu privire la titularul liberei administrări a se vedea, de asemenea, M. Nica, op. cit., pp. 67-69.
proprie locală, printr-o forţare a transpunerii la acest nivel a teoriei suveranităţii

naţionale1, şi că fiecare individ luat în parte nu beneficiază şi nu poate exercita nicio parte
din aceste competenţe. Acest gen de „suveranitate locală”implică libertatea exerciţiului
competenţelor, fiind echivalentul libertăţii de administrare. Evident, în concret, aceste
competenţe sunt doar de natură administrativă şi sunt delegate, neputând fi vorba de o
competenţă generală de determinare proprie a competenţelor ce vor fi exercitate.
Astfel, titularul acestei libertăţi de administrare este colectivitatea locală văzută ca
un grup uman calificat, indivizibil şi distinct de indivizii ce o compun. Indivizibilitatea
colectivităţii locale implică automat necesitatea unor structuri juridice concrete prin care
să-şi poată exercita competenţele, a unor reprezentanţi, acestea fiind organele şi
persoanele rezultate prin alegerile locale.
Subliniem încă odată că această gen de abordare ne este utilă în circumstanţierea
titularului libertăţii de administrare, colectivitatea locală, în mod evident neputând pune
în discuţie chestiunea unei suveranităţi locale reale, a existenţei unor „mini-naţiuni
locale”, decât ca o transpunere fictivă în plan local a teoriei suveranităţii naţionale
printr-o oarecare forţare a lucrurilor. Este într-adevăr o viziune poate forţată a lucrurilor,
dar reprezintă o altfel de viziune decât aceea rigidă şi incompatibilă când vine vorba de o
libertate fundamentală propusă de textul legal.
Secţiunea a 3-a
Condiţiile liberei administrări a colectivităţilor locale
Existenţa reală a liberei administrări a colectivităţilor locale implică întrunirea a două

condiţii cumulative: existenţa personalităţii morale a colectivităţilor locale şi alegerea
organelor de conducere ale colectivităţilor locale.
§1. Personalitatea morală a colectivităţilor locale

Această condiţie este îndeplinită prin considerarea colectivităţilor locale ca având o
personalitate morală distinctă de aceea a statului. Trebuie precizat că este vorba de
personalitatea morală a colectivităţilor locale, şi nu a organelor de conducere ale acestora,
fiind vorba de două aspecte diferite. Personalitatea morală a colectivităţilor locale apare
astfel la fel de problematică ca şi personalitatea juridică a statului ca subiect de drept.
Această considerare a existenţei unei personalităţi morale aparte a colectivităţilor
locale îşi găseşte drept fundament una dintre teoriile personalităţii morale, teoria realităţii.
Astfel, personalitatea morală vine să consacre „fenomene colective secretante ale unui
interes, a unei voinţe (…)”. Pentru unul dintre reprezentanţii acestei teorii2, este
indubitabil faptul că există interese colective şi permanente distincte de interesele
individuale, şi că aceste interese au drept corelativ la protecţie juridică în anumite
condiţii: „statul nu le concedează personalitatea morală, o recunoaşte şi o apără”.
1
A se vedea pentru mai multe detalii cu privire la teoria juridică a suveranităţii democratice, D.C.
Dănişor, op. cit., 2007, pp. 84-86.
2
L. Michoud, La théorie de la personnalité morale, 3eédition, Ed. L.G.D.J, 1932, p. 15, citat de
J.B.-Auby, op. cit., p. 133.
Din această perspectivă colectivităţile locale nu apar ca rezultatul unei creaţii
arbitrare din partea statului, ci ca având statutul de realităţi juridice în sine, în aceste
condiţii statul doar recunoscându-le şi protejându-le ca persoane morale de drept public1.
Fără îndoială, exerciţiul concret al liberei administrări a colectivităţilor locale se va
realiza prin organele de conducere ale acestora care apar ca subiecte de drept distincte şi
care sunt create prin alegere.
§2. Alegerea organelor de conducere ale colectivităţilor locale

Autonomia reală a colectivităţilor locale faţă de centrul etatic impune, de asemenea,
ca administrarea acestora (exercitarea liberei administrări) să se realizeze prin intermediul
unor organe de conducere (Consiliile locale şi judeţene şi preşedinţii acestora, primarul)
care să rezulte din puterea de vot a electoratului local.
În acelaşi timp, condiţia alegerii reprezentanţilor locali trebuie dublată printr-o
condiţionare a caracterului acestor alegeri2. Natura alegerilor locale trebuie să fie una
politică, neavând un simplu caracter administrativ. Această natură politică a alegerilor
locale impune aşadar ca toate principiile constituţionale privind caracterul egal, universal,
secret şi liber exprimat al votului, precum şi dispoziţiile privind pluralismul politic să îşi
găsească aplicabilitate în acest proces.
O consecinţă importantă a naturii politice pe care trebuie să o aibă alegerile locale
rezidă în faptul că astfel doar cetăţenii vor putea să participe la acestea. Integrarea statului
român în cadrul unei organizaţii supranaţionale precum Uniunea Europeană atrage
automat aplicarea directă în dreptul intern a unor principii de drept comunitar, printre care
şi cel al instituirii unei cetăţenii europene. Acest principiu apare ca o ponderare a
interdicţiei ca la alegerile locale să poată participa doar cetăţenii statului în care au loc.
Posibilitatea participării la alegerile locale devine astfel condiţionată nu de deţinerea
cetăţeniei statului în care se desfăşoară aceste alegeri, ci de reşedinţa stabilită în acel loc.
Secţiunea a 4-a
Mijloacele de efectivizare a liberei administrări
Efectivizarea liberei administrări a colectivităţilor locale pe baza transferului de

competenţe operat prin descentralizare de la centru în plan local presupune existenţa unor
mijloace juridice şi financiare prin intermediul cărora să se atingă un anumit grad de
autonomie decizională. Astfel de mijloace juridice prin care libera administrare se
efectivizează sunt dispunerea de o putere de reglementare proprie şi libertatea de a
contracta liber cu alte entităţi juridice3.
1
J.B.-Auby, op. cit., p. 128.
2
L. Favoreau, coord., Droit constitutionnel, 12eédition, Ed. Dalloz, 2009, p. 493-498; D.C. Dănişor, op.
cit., p. 119; J.B.-Auby, op. cit., p. 99.
3
§1. Puterea de reglementare a autorităţilor locale

Libera administrare a colectivităţilor locale presupune ca autorităţile locale
reprezentative să participe la exerciţiul deplin al acesteia printr-o putere proprie de
reglementare a afacerilor locale. Această putere de reglementare este însă circumscrisă
competenţelor transferate prin procesul de descentralizare şi întotdeauna subsecventă
legii. În acest sens, puterea de reglementare a autorităţilor locale alese nu poate cuprinde
decât posibilitatea de organizare a executării legii în mod autonom1.
Actele adoptate de către autorităţile locale în exercitarea acestei puteri de
reglementare au doar caracter administrativ, făcând aplicaţia prevederilor legale sau a
actelor de natură executivă adoptate de către administraţia centrală. Astfel, colectivităţile
locale, prin intermediul autorităţilor locale reprezentative, au capacitatea de a adopta
norme juridice cu caracter general şi impersonal subsecvente legii cu aplicabilitate în
limitele teritoriale ale acestora.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 136 din 3 mai 20012, reţinea că art. 120-122
din actul fundamental „se referă la principiul autonomiei locale în cadrul organizării
administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, iar nu la existenţa unei
autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu”, astfel încât
principiul autonomiei locale nu exclude obligaţia autorităţilor administraţiei publice
locale de a respecta legile cu caracter general, aplicabile pe întreg teritoriul ţării,
recunoscând existenţa unor interese locale specifice, distincte, dar care nu sunt în
contradicţie cu interesele naţionale.
Autonomia locală implică un pluralism instituţional al aparatului public şi deci
entităţi teritoriale autonome organic care au capacitatea de a produce norme relativ
autonome. Putem oare vorbi în cadrul general al liberei administrări de apariţia unui
„pluralism juridic” sau a unor „spaţii juridice locale”? Poate oare sistemul juridic să
tolereze existenţa unor surse relative de drept care să producă „ordini juridice parţiale”?3
Orice răspuns afirmativ la aceste întrebări trebuie să fie nuanţat prin prisma unui
principiu absolut în statele unitare: ordinea juridică, indiferent de sursele sale, este unică
şi indivizibilă. Libera administrare poate implica un pluralism juridic doar sub forma
„unei existenţe simultane, sub semnul aceleiaşi ordini juridice, a unor reguli de drept
diferite aplicabile la situaţii identice”4. Aceste reguli juridice evident nu pot avea decât
caracter administrativ.
De asemenea, un minim de creaţie locală a dreptului trebuie recunoscută, putând
vorbi de existenţa unor spaţii juridice locale al căror vector îl constituie libera
administrare. Din nou, o astfel de considerare trebuie plasată sub semnul unicităţii ordinii
juridice şi a caracterului subsecvent legii al normelor ce compun aceste spaţii. În ceea ce
priveşte apariţia unor ordini juridice parţiale, răspunsul este în mod necesar unul negativ.
1
Cu privire la diviziunea pe verticală a puterii în statul unitar descentralizat a se vedea D.C. Dănişor,
Reorganizarea administrativă a României – o diversiune reuşită, Revista Pandectele Române nr. 7/2011, pp.
15-32.
2
Publicată în M. Of. nr. 647 din 16 octombrie 2001.
3
J.B.-Auby, op. cit., pp. 138-143.
4
A.-J. Arnaud, coord., Dictionnaire encyclopédique de théorie et sociologie du droit, Ed. L.G.D.J,
Paris, 1993.
Libera administrare a colectivităţilor locale presupune un anumit gen de libertate
normativă a acestora, libertate normativă care implică o obligaţie de neimixtiune relativă
în exerciţiul acesteia, în sensul că puterea de reglementare a statului nu poate interveni
decât în problemele cu caracter „naţional”, colectivităţile locale fiind libere să regleze
normativ orice afacere locală prin exercitarea puterii proprii de reglementare, o putere de
punere în aplicare a legii1.
§2. Libertatea contractuală a autorităţilor locale

Libertatea contractuală constă într-o posibilitate abstractă circumscrisă de cadrul
legal de care dispune persoana, fizică şi juridică, pe de o parte de a contracta, adică de a
se angaja într-o relaţie contractuală prin crearea raportului contractual, contractul, şi
stabilirea conţinutului efectiv al acestui raport, iar pe de altă parte de a nu contracta, adică
de a refuza a se angaja întru-un raport contractual determinat2.
Autorităţile publice locale, determinate ca persoane juridice de drept public prin care
se exercită libera administrare, au capacitatea juridică de a se constitui ca părţi în
raporturi juridice de natură contractuală. Acestea trebuie să se bucure de exerciţiul
libertăţii contractuale3 în baza autonomiei ce le este recunoscută şi garantată de către stat4.
Orice limitare excesivă a capacităţii autorităţilor locale de a contracta liber de către
legiuitor va putea fi declarată neconstituţională, ca o restrângere nepermisă a liberei
administrări care o presupune şi al cărei mijloc de realizare este. În acelaşi timp însă,
orice exercitare a libertăţii contractuale din partea colectivităţilor locale trebuie din nou să
fie subsecventă legii, deoarece „libertatea contractuală poate fi valorificată numai în
cadrul legal,cu respectarea unor limite rezonabile impuse de raţiuni de ocrotire a unor
interese publice şi private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără oprelişti, orice
libertate îşi pierde legitimitatea şi tinde să se convertească în anarhie”5.
Deşi în sistemul nostru de drept valoarea juridică a libertăţii contractuale este doar
legală, nu şi constituţională6, Curtea Constituţională stabilind tranşant că „(…) libertatea
1
C. Bacoyannis, Le principe constitutionnel de libre administration des collectivités territoriales, Ed.
Economica, Paris, 1999, p. 109.
2
Pentru mai multe definiţii ale conceptului de „libertate contractuală” în doctrina juridică română a se
vedea I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993, p. 29; G. Olteanu, Autonomia de voinţă în
dreptul privat, Ed. Universitaria, Craiova, 2001, p. 49; I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 44. De asemenea, Curtea Constituţională a oferit prin Decizia
nr. 365/2005 o definiţie libertăţii contractuale: „libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută
oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării
sale de voinţă convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i
determina obiectul, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii a căror respectare este obligatorie pentru
părţile contractante”.
3
A se vedea M. Mahouuachi, La liberté contractuelle des collectivités territoriales, Ed. P.U.A.M,
Aix-En-Provence, 2002.
4
În acest sens, art. 21 alin. (1) partea finală dispune că „Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare
ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin
domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau
juridice, în condiţiile legii”.
5
Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 735 din 12 august 2005.
6
Spre deosebire de sistemul nostru de drept, sistemul francez, prin intermediul unei bogate
jurisprudenţe a Consiliului Constituţional, recunoaşte libertăţii contractuale caracterul de drept fundamental
contractuală, în ciuda unei aparente identităţi terminologice, nu face parte din categoria
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în expresia lor constituţională”1, considerarea
acesteia ca mijloc de exercitare şi de realizare a liberei administrări îi conferă o protecţie
indirectă sporită, prin intermediul instanţei de contencios constituţional, şi deschide calea
unei eventuale recunoaşteri pe cale jurisprudenţială ca drept fundamental neprevăzut
expres în Constituţie.
§3. Mijloacele financiare ale autorităţilor locale

Autonomia locală presupune deopotrivă şi o autonomie financiară a colectivităţilor
locale. Autorităţile locale trebuie să dispună de mijloace şi resurse financiare reale pe care
să le poată valorifica în mod relativ autonom în considerarea competenţelor de care
dispun.
Astfel, libera administrare presupune o capacitate de apreciere a modului de stabilire
şi de utilizare a resurselor financiare proprii. Dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 215/2001
reprezintă o concretizare a acestei capacităţi de apreciere: „(…) autorităţile administraţiei
publice locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze
şi să aprobe bugetele locale (…)”2. Acest fapt nu echivalează însă cu dispunerea de către
aceste autorităţi de o putere fiscală autentică deoarece exerciţiul direct al unui astfel de
gen de putere, ce apare ca o competenţă ce ţine de suveranitatea internă, nu poate aparţine
decât statului.
Singurul care dispune de puterea fiscală este statul, autorităţile locale putând, în
considerarea liberei administrări, să stabilească şi să colecteze taxe şi impozite locale
numai în condiţiile legii şi dispunând de bugete proprii. Orice depăşire a cadrului legal
stabilit de către stat în exercitarea acestei autonomii financiare de către autorităţile locale
va putea fi cenzurată pe motiv de nelegalitate şi lipsită de efecte juridice. În acelaşi timp,
chiar dacă statul este singurul deţinător al puterii fiscale, exercitarea acesteia prin normele
juridice edictate nu poate periclita libera administrare a colectivităţilor locale3, astfel încât
trebuie asigurat un echilibru între interesele statului şi cele ale colectivităţilor locale în
materie fiscală.
ce se bucură de o protecţie specială prin intermediul judecătorului constituţional – pentru mai multe detalii cu
privire la jurisprudenţa Consiliului Constituţional francez în materia libertăţii contractuale a se vedea G.
Gîrleşteanu, Valoarea juridică a libertăţii contractuale în dreptul român şi francez, Revista de Ştiinţe
Juridice nr. 3/2006, Ed. Themis, Craiova, pp. 166-183.
1
Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005.
2
În acelaşi sens se prezintă şi dispoziţiile art. 9 – „(1) În cadrul politicii economice naţionale,
comunele, oraşele, municipiile şi judeţele au dreptul la resurse financiare proprii, pe care autorităţile
administraţiei publice locale le stabilesc, le administrează şi le utilizează pentru îndeplinirea competenţelor
şi atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii. (2) Resursele financiare de care dispun autorităţile administraţiei
publice locale trebuie să fie corelate cu competenţele şi cu atribuţiile prevăzute de lege”, şi art. 10 –
„Autorităţile administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resursele financiare,
precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în
conformitate cu principiul autonomiei locale”.
3
În acest sens, impunerea prin lege în sarcina autorităţilor locale a unui nivel ridicat de cheltuieli
obligatorii poate fi considerată ca o încălcare a liberei administrări prin prisma limitării prea mari a
posibilităţii acestora de gestionare autonomă a afacerilor fiscale locale – D.C. Dănişor, op. cit., p. 122.
Autonomia financiară a colectivităţilor locale presupune o capacitate juridică şi
economică de mobilizare a resurselor la nivelul ridicat al necesităţilor de cheltuieli induse
de competenţele asumate1. Din această perspectivă, se impun trei aspecte complementare:
în primul rând, autonomia financiară postulează libertatea de fixare a naturii, a cadrului şi
a modalităţii de repartizare a cheltuielilor în funcţie de necesarul de consum al populaţiei
locale deservite; în al doilea rând, ea implică libertatea de alegere a originii, a cadrului şi
a modalităţii de repartizare a resurselor între diferitele categorii de utilizatori şi de
contribuabili; în al treilea rând, prin combinarea aspectelor anterioare, aceasta implică o
ajustare a resurselor la impozitele şi taxele locale.
În ceea ce priveşte principiului autonomiei locale, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa
în materie, Decizia nr. 573 din 4 mai 20102, că „autonomia locală constă în dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condiţiile legii”. Principiul autonomiei locale „nu presupune totala
independenţă şi competenţa exclusivă a autorităţilor publice din unităţile administrativ-
teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe
întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor
naţionale” – Decizia nr. 154 din 30 martie 20043.
Referitor la principiului autonomiei locale financiare, Curtea constata că acest
principiu este dezvoltat de art. 16 din Legea nr. 273/2006. Astfel, unităţile administrativ-
teritoriale sunt îndreptăţite să-şi constituie şi să utilizeze, în condiţiile legii, resurse
financiare suficiente în raport cu toate nevoile colectivităţilor locale. În vederea atingerii
obiectivului stabilit, autorităţile administraţiei publice locale au competenţa stabilirii
nivelurilor impozitelor şi taxelor locale, în anumite limite stabilite de lege. Principiul
autonomiei locale financiare presupune libertatea unităţilor administrativ-teritoriale de
a-şi efectua cheltuielile prevăzute în limita veniturilor aprobate prin bugetul local.
Relevantă în ceea ce priveşte distingerea conţinutului normativ al autonomiei locale
financiare este şi poziţia Curţii Constituţionale de dată recentă exprimată cu ocazia
Deciziei nr. 558 din 24 mai 20124 prin care consacră dreptul Guvernului de interveni prin
acte normative atât în sensul majorării, cât şi în sensul diminuării bugetelor locale în ceea
ce priveşte sumele din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia acestuia5.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituiau dispoziţiile art. V alin. (1)
teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri
financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice6. Textul
criticat avea următorul cuprins: „Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru
1
A. Guengant, Protection contitutionnelle de l'autonomie financière des collectivités territoriales:
quelle garantie?, în La mise en æuvre de la décentralisation: Étude comparée France, Belgique, Canada,
Gilles Giuheux, coord., Actes du Colloque de la Faculté de Droit et Science politique de Rennes, 18-19
novembre 2004, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2006, pp. 324-325.
2
3
4
5
A se vedea pe larg G. Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 558 din 24 mai 2012 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al
finanţelor publice, Revista Pandectele Române nr. 6/2012, pp. 143-151.
6
echilibrarea bugetelor locale acordate unităţilor administrativ-teritoriale în anul 2012 prin

Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă
bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, pentru unele
unităţi administrativ-teritoriale, pentru plata unor arierate aferente cheltuielilor curente şi
de capital, precum şi pentru cofinanţarea unor proiecte cu finanţare externă
nerambursabilă, neutilizate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă, se restituie de către ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale la bugetul
de stat, în contul din care acestea au fost încasate.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constata într-un prim
timp că veniturile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale se constituie, potrivit art. 5
din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, în principal, din venituri proprii
(impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, venituri şi cote defalcate din impozitul pe
venit) şi din sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, astfel cum acestea au
fost prevăzute prin legea bugetului anual. Potrivit art. 6 lit. b) şi art. 33 din lege, pentru
susţinerea şi finanţarea cheltuielilor publice survenite ca urmare a descentralizării unor
competenţe, precum şi a altor cheltuieli publice noi, pot fi alocate bugetelor locale, tot
prin intermediul legilor bugetare anuale, cote şi sume defalcate cu destinaţie specială şi,
respectiv, pentru echilibrarea bugetelor locale alocate unităţilor administrativ-teritoriale.
În ceea ce priveşte Fondul de rezervă bugetară, modul de constituire, alocare şi
utilizare al acestui fond este reglementat de Legea finanţelor publice nr. 500/2002, care la
art. 30 stipulează: „(1) În bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară la
dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului. (2) Fondul de
rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de
credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului,
pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului
bugetar.(3) Alocarea de sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului,
pentru bugetele locale, se face prin majorarea sumelor defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale pentru
investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz.”
Conform prevederilor art. 54 alin. (3) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002,
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se majorează/alimentează pe
parcursul unui an bugetar cu creditele bugetare anulate la propunerea ordonatorilor
principali de credite finanţaţi din bugetul de stat, ca urmare a amânării sau desfiinţării
unor sarcini pentru care au fost prevăzute sume prin legea bugetară anuală şi prin
rectificările bugetare care au loc pe parcursul unui an.
Din analiza dispoziţiilor referitoare la Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia
Guvernului, Curtea constată că alocarea de sume din acest fond pentru bugetele locale se
poate realiza numai pentru acoperirea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute pe
parcursul unui exerciţiu bugetar şi pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi
externe, după caz. Totodată, Curtea reţine că prin art. III din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 8/2012 pentru stabilirea unor măsuri financiare se prevede că, prin
derogare de la prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele
publice, din Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului pot fi alocate sume, prin
hotărâri ale Guvernului, şi pentru plata arieratelor, dar numai până la sfârşitul anului
2012. Prin urmare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2012 nu modifică prevederile
art. 30 alin. (2) din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, ci numai derogă de la aceste
prevederi, pentru exerciţiul bugetar aferent anului 2012.
Într-un al doilea timp, Curtea constată că prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 au
fost suplimentate sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată, pentru echilibrarea
bugetelor locale pe anul 2012 pentru a fi alocate bugetelor locale ale unor unităţi
administrativ-teritoriale, pentru plata unor arierate aferente unor cheltuieli curente şi de
capital, precum şi pentru cofinanţarea unor proiecte finanţate din fonduri externe
nerambursabile. Având în vedere obiectivul final prevăzut în hotărâre, Curtea a reţinut că
acestea se încadrează în categoria cheltuielilor pentru care Guvernul poate dispune
alocarea de sume din Fondul de rezervă bugetară unor unităţi administrativ-teritoriale.
Într-un al treilea timp, Curtea constata că potrivit art. 82 din Legea nr. 273/2006
privind finanţele publice locale, bugetele locale se majorează, respectiv se diminuează,
prin dispoziţie a autorităţii executive, potrivit legii, cu sumele alocate prin hotărâre a
Guvernului, din fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie la dispoziţia
Guvernului, urmând ca, la prima şedinţă a autorităţii deliberative în cauză, să se valideze
modificările respective.
Deşi în cuprinsul legii finanţelor publice locale nu există reglementată modalitatea
retragerii de către Guvern a sumelor alocate bugetelor locale din Fondul de rezervă
bugetară la dispoziţia Guvernului, din economia dispoziţiilor art. 30 din Legea nr.
500/2002 rezultă că din acest fond se pot repartiza unor ordonatori principali de credite ai
bugetelor locale pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în
timpul exerciţiului bugetar. În lipsa unor asemenea situaţii, chiar dacă prin hotărâri ale
Guvernului sunt alocate astfel de sume unor ordonatori principali de credite ai bugetelor
locale, Guvernul, în urma unei analize obiective, este îndreptăţit să retragă sumele alocate
iniţial, altfel ar fi deturnat însuşi scopul acordării acestora.
Astfel, Curtea reţinea că, în ceea ce priveşte sumele din Fondul de rezervă bugetară
la dispoziţia Guvernului, acesta poate interveni prin acte normative atât în sensul
majorării, cât şi în sensul diminuării bugetelor locale fără a exista o condiţie referitoare
la momentul intervenţiei acestuia.
Prin urmare, nu s-a putut reţine critica potrivit căreia obligaţia reglementată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 de restituire a unor sume alocate din
Fondul de rezervă al Guvernului, chiar dacă nu există o rectificare bugetară făcută de
unitatea administrativ-teritorială, ar încălca principiul autonomiei locale. Rectificarea
bugetară va fi determinată de apariţia actului normativ referitor la restituirea sumelor şi se
va realiza prin dispoziţie a autorităţii executive (primarul), potrivit legii, urmând ca la
prima şedinţă a autorităţii deliberative (consiliul local/judeţean) să se valideze
modificările respective.
Într-un al patrulea timp, în ceea ce priveşte obligaţia restituirii unor sume acordate
prin acte normative bugetelor locale, Curtea constată că prin Decizia nr. 1401 din 20
octombrie 20111 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 223/2008 privind unele măsuri de reducere a unor
cheltuieli bugetare, a statuat că întrebuinţarea acestor resurse financiare se face cu
respectarea dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi ale Legii nr.
273/2006 privind finanţele publice locale, care stabilesc regimul juridic al cheltuielilor
1
bugetare, precum şi cu respectarea principiilor prevăzute pentru execuţia bugetară.

Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată au fost acordate prin hotărâri ale
Guvernului, care, de la caz la caz, a constatat necesitatea alocării unor fonduri
suplimentare la dispoziţia bugetelor locale, iar necheltuirea acestor fonduri până la
încheierea exerciţiului bugetar nu dă dreptul autorităţilor locale să le utilizeze şi în
exerciţiul bugetar viitor. Având în vedere că până la sfârşitul exerciţiului bugetar aceste
fonduri excepţionale nu au putut fi cheltuite ele sunt de drept anulate şi se întorc la
bugetul din care au provenit.
În situaţia de faţă, Curtea a trebuit să analizeze dacă dispoziţiile de lege criticate se
referă strict la restituirea sumelor neutilizate de autorităţile administrativ-teritoriale care,
la momentul alocării sumelor prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012, nu înregistrau
arierate sau nu aveau în derulare proiecte finanţate din fonduri externe nerambursabile
care să necesite cofinanţare, cum de altfel se precizează şi în preambulul Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 15/2012. Ţinând seama, însă, de punctul de vedere al
Guvernului, sub semnătura primului-ministru, precum şi de prevederile Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 15/2012, Curtea constata că dispoziţiile criticate se referă strict
la sumele neutilizate, şi pentru alocarea cărora unităţile administrativ-teritoriale nu au
făcut dovada înregistrării de arierate sau derulării de proiecte finanţate din fonduri externe
nerambursabile care să necesite cofinanţare.
Având în vedere aceste aspecte, precum şi precizarea clară din punctul de vedere al
Guvernului precum că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 nu se referă la
sumele cheltuite (recunoscând implicit că utilizarea acestora s-a făcut în mod legal), Curtea
a reţinut corect că restituirea sumelor neutilizate de către autorităţile administrativ-
teritoriale care nu înregistrau arierate sau nu aveau în derulare proiecte finanţate din
fonduri externe nerambursabile care să necesite cofinanţare este constituţională.
Secţiunea a 5-a
Domeniul liberei administrări1
Fiecare colectivitate locală are un domeniu propriu de competenţă prin prisma

competenţelor transferate şi de care dispune în mod autonom, acest domeniu trebuind a fi
protejat atât faţă de stat, cât şi faţă de alte persoane juridice de drept public.
Legiuitorul este cel care determină acest domeniu de competenţă propriu prin
normarea modalităţii concrete de repartizare a competenţelor administrative şi financiare
între stat şi colectivităţile teritoriale.
§1. Protecţia faţă de stat

Deşi legiuitorul este acela care trasează coordonatele domeniului de competenţă al
colectivităţilor locale, intervenţia sa comportă anumite limite determinate de caracterul
autonom al acestora.
1
Pentru mai multe detalii a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., pp. 122-123; L. Favoreau, op. cit., pp.
498-501
Astfel, competenţele transmise autorităţilor locale trebuie să fie efective pentru a le
putea permite o reală autoadministrare. În acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr.
215/2001 defineşte autonomia locală ca un drept şi o capacitate efectivă, în acelaşi timp
aceasta privind, potrivit art. 4 alin. (2), competenţele şi atribuţiile autorităţilor
administraţiei publice locale1. Caracterul efectiv al competenţelor transmise nu poate fi
judecat decât punctual de către Curtea Constituţională, neexistând un criteriu ferm de
distingerea a diferitelor situaţii juridice. În acest sens, a fost acreditată ideea2 că în situaţia
în care o materie nu intră în competenţa statului datorită naturii ei, aceasta poate fi
revendicată de către colectivităţile locale prin exercitarea competenţelor de care dispun.
Această idee pare a fi susţinută şi de cadrul legal român actual, care prin art. 5 alin.
(2) din Legea nr. 215/2001 dispune că „Autonomia locală conferă autorităţilor
administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate
domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi
publice”, iar prin art. 28 din Legea nr. 195/2006 normează că „Autorităţile administraţiei
publice locale exercită şi alte competenţe, potrivit legii” (n.n. decât cele trei tipuri de
competenţe generale stabilite de lege).
§2. Protecţia faţă de alte persoane juridice de drept public

Această protecţie a domeniului propriu de competenţă al colectivităţilor locale se
manifestă prin prisma unor limite ce se impun legiuitorului, singurul capabil să
stabilească în concret acest domeniu.
Astfel, în primul rând, legiuitorul nu poate institui o tutelă administrativă sau
financiară a unei colectivităţi locale asupra alteia. Raporturile dintre autorităţile
administraţiei publice locale din România sunt fundamentate pe principiul cooperării, iar
în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o
parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare [art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001].
Toate aceste autorităţi locale sunt subordonate numai statului, acestuia incumbându-i
o obligaţie negativă de imposibilitate de stabilire a unui raport de subordonare între
anumite autorităţi locale autonome prin delegarea dreptului de tutelă pe care îl exercită.
Această interdicţie se impune legiuitorului şi este de natură constituţională reprezentând o
consecinţă a principiului de drept delegata potestas, non delegatur [art. 1 alin. (5) din
Constituţie]. Astfel, doar constituantul poate introduce o asemenea excepţie, legiuitorul
neputând face acest lucru.
De asemenea, în al doilea rând, legiuitorului îi este interzis de principiu să opereze
un transfer de competenţe de la o colectivitate locală la alta3. Prin excepţie, în situaţia în
care printr-un asemenea transfer respectiva colectivitate locală nu este lipsită de esenţialul
atribuţiilor sale, o asemenea reglementare este constituţională.
1
M. Nica, op. cit., pp. 63-65.
2
L. Favoreau, op. cit., p. 498.
3
Idem, p. 499.
Secţiunea a 6-a
Limitele liberei administrări
Principala limită ce se impune exerciţiului liberei administrări a colectivităţilor locale

este una de natură constituţională şi rezidă în necesitatea prezervării caracterului de stat
unitar descentralizat al României normat prin concurenţa art. 1 alin. (1) şi art. 120 alin.
(1) din Constituţie. Garantarea acestui caracter al statului român este asigurată prin
intermediul a trei principii constituţionale de bază1: principiul indivizibilităţii suveranităţii
[art. 2 alin. (2)], principiul indivizibilităţii teritoriului (art. 3) şi principiul indivizibilităţii
poporului (art. 4). Orice încălcare a acestor principii printr-o manifestare de voinţă din
partea colectivităţilor infra-etatice conduce automat la schimbarea formei de stat şi la
înfrângerea nepermisă a caracterului de stat unitar descentralizat.
§1. Indivizibilitatea suveranităţii

Caracterul indivizibil al suveranităţii2 presupune faptul că aceasta „rezidă în
colectivitatea statală privită global, fără a se ţine cont de diversitatea aspiraţiilor locale”3.
Toate competenţele inerente suveranităţii vor putea fi exercitate primar numai de
către stat, şi doar în mod derivat de către colectivităţile locale, doar pentru că statul
permite acest fapt şi organizează această exercitare.
În acest mod puterea normativă a statului este unitară, excluzând ab initio orice idee
a unei posibile existenţe a unei puteri normative locale autonome. Ordinea juridică creată
este, la rândul ei, unitară şi imposibil de divizat între cele două planuri, central şi local.
Deciziile adoptate în plan local în exercitarea liberei administrări pot avea un caracter
normativ, dar acesta este circumstanţiat de executarea şi organizarea autonomă a legii, ca
act ce exprimă voinţa generală, neputând fi vorba deci de o manifestare propriu-zisă a
voinţei locale.
În acelaşi timp prerogativele generale ale statului se impun colectivităţilor locale care
sunt obligate să le respecte, ceea ce implică posibilitatea exercitării unei tutele a puterii
centrale, direct sau prin reprezentanţii acesteia, asupra deciziilor adoptate la nivel local în
exercitarea liberei administrări.
§2. Indivizibilitatea teritoriului

Indivizibilitatea teritoriului implică imposibilitatea de partajare a acestuia decât la
nivel administrativ, nu şi la nivelul ordinii juridice. Acesta este sensul dispoziţiei
constituţionale a art. 3 alin. (3) care normează că „Teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe”. Astfel, o asemenea împărţire nu poate să
conducă la apariţia unor subiecte de drept capabile să se erijeze în surse de drept
autonome capabile să creeze ordini juridice distincte de ordinea juridică a statului.
1
A se vedea L. Favoreau, op. cit., p. 498.
2
Art. 2 alin. (2) din Constituţie dispune: „Nici un grup, nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în
nume propriu”.
3
D.C. Dănişor, op. cit., p. 123; L. Favoreau, op. cit., p. 502.
Aplicabilitatea parţială a dreptului pe teritoriu, teritorializarea dreptului, este posibilă, dar
numai în anumite condiţii1 şi ca exprimare a voinţei statului, nu a colectivităţilor locale.
Indivizibilitatea teritoriului presupune şi inalienabilitatea sa2, ceea ce înseamnă că
nici o parte din teritoriu nu poate să treacă sub suveranitatea unei alte entităţi statale.
Acest principiu se constituie într-o limită ce se impune oricărei forme de secesiune a unei
părţi din teritoriul statului prin voinţa colectivităţilor locale.
§3. Indivizibilitatea poporului

Indivizibilitatea poporului presupune unitatea acestuia şi imposibilitatea de divizare
juridică prin utilizarea unor criterii precum rasa, naţionalitatea, originea etnica, limba,
religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială, ori de natura
acestora. Astfel, din punct de vedere juridic poporul este compus din cetăţeni, orice
grupare de indivizi neputând avea vreo relevanţă în plan juridic. Este vorba de
posibilitatea recunoscută de către ordinea juridică numai persoanelor, fizice sau juridice,
de a fi titulare de drepturi, nu şi grupărilor de indivizi minoritare neconstituite ca structuri
juridice recunoscute de drept. Drepturile pot fi aşadar numai individuale, în anumite
condiţii comportând un exerciţiu în colectiv, dar neputând fi drepturi colective,
Constituţia interzicând prin art. 4 acest lucru.
1
A se vedea pentru mai multe detalii D.C. Dănişor, op. cit., p. 124.
2
Art. 3 alin. (1) din Constituţie normează: „Teritoriul României este inalienabil”.
CAPITOLUL 3
PRINCIPIUL DECONCENTRĂRII
Secţiunea 1
Fundamentul juridic al principiului
Principiul deconcentrării cunoaşte în sistemul juridic român o dublă fundamentare,

constituţională şi legală. Valoarea constituţională conferită principiului deconcentrării
rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 120 alin. (1) din actul fundamental: „Administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descen-
tralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.
De asemenea, acest principiu se regăseşte normat şi în art. 2 alin. (1) din Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale, ca unul dintre principiile fundamentale în baza
căruia se organizează şi funcţionează administraţia publică locală: „Administraţia publică
în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor
descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice (…)”.
După cum se poate observa, ambele acte normative utilizează sintagma de
„deconcentrare” prin referirea directă la anumite structuri ale administraţiei publice
locale, „serviciile publice”. S-ar părea, la prima vedere, într-o interpretare strictă şi rigidă
a textelor normative în cauză, că fenomenul deconcentrării ar trebui să privească doar
aceste organisme administrative, serviciile publice. O astfel de interpretare limitativă nu
poate fi însă primită, o asemenea exprimare a constituantului şi a legiuitorului fiind
deficitară şi problematică, mai ales prin prisma faptului că în acest mod instituţia
prefectului, principalul exponent al deconcentrării, nu-şi găseşte locul în cadrul
principiului. Prefectul nu intră în sfera structurilor administrative ale serviciilor publice şi
totuşi reprezintă o instituţie fundamentală prin intermediul căruia Guvernul exercită
competenţele sale specifice indirect în teritoriu [art. 123 alin. (1) din Constituţie dispune
că „Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti”].
Principiul deconcentrării, ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice locale, după cum vom observa în continuare, priveşte raporturile
dintre puterea centrală şi diferitele structuri repartizate ale acesteia în teritoriu.
Mai trebuie precizat că principiul deconcentrării în sistemul administraţiei publice
dobândeşte valoare constituţională abia prin revizuirea din anul 2003. Constituţia
României adoptată în anul 1991 prevedea în art. 119 alin. (1) faptul că „Administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei
locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice”.
Utilizarea de către constituantul român a conceptului de „descentralizare” alături de
cel de „servicii publice”, mai ales prin prisma dispoziţiilor art. 122 alin. (2) care dispunea
că prefectul „conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor”, constituia o
greşeală care a condus la o „abandonare” a instituţiei deconcentrării în perioada imediat
următoare la nivelul doctrinei juridice şi cadrului legislativ românesc. Descentralizarea
presupune exercitarea unor competenţe delegate în condiţii de autonomie de către
autorităţi locale care sunt alese, fără existenţa unor raporturi de subordonare ierarhică faţă
de eşaloanele superioare ale administraţiei publice.
Secţiunea a 2-a
Instituţia juridică a deconcentrării
§1. Coordonatele generale ale instituţiei

Deconcentrarea reprezintă în principal o formă a centralizării, o modalitate concretă
de ameliorare a consecinţelor negative rezultate din procesul de centralizare pură. Astfel,
fundamentele deconcentrării se regăsesc în carenţele sistemului centralizat şi în
necesitatea de a corecta într-o anumită măsură aceste carenţe.
Deconcentrarea reprezintă o modalitate de repartizare a competenţelor sub semnul
unei singure entităţi juridice, statul, ce se produce de sus în jos, în profitul eşaloanelor
locale1. Prin deconcentrare se atribuie competenţe reprezentanţilor puterii centrale în
teritoriu. Beneficiarii acestor delegări de competenţe sunt funcţionari sau organe care în
continuare rămân într-un raport de subordonare ierarhică faţă de autoritatea centrală şi
care nu sunt supuşi unui „control democratic al electorilor”, fiind numiţi.
Autoritatea locală beneficiară a transferului de competenţe prin această formă de
organizare internă a statului apare astfel ca o autoritate în primul rând executantă, ce nu
poate să edicteze reguli juridice aplicabile la nivel local decât în cadrul strict al
competenţelor pe care le deţine prin lege2.
Totuşi, chiar dacă suntem în prezenţa unui raport de subordonare ierarhică,
deconcentrarea presupune un transfer real de competenţe, astfel încât autorităţile
deconcentrate sunt singurele competente să adopte decizii administrative în domeniile
concedate, superiorul ierarhic neputând să se substituie juridic acestora. Statul recunoaşte
astfel agenţilor săi repartizaţi în teritoriu o anumită putere decizională, întotdeauna de
natură administrativă, aceştia putând adopta decizii originale prin care să exprime într-o
anumită măsură necesităţile şi interesul local.
Deconcentrarea se constituie astfel într-o „atenuare a rigidităţii centralizării”3 pure,
având drept scop o mai bună coordonare a deciziei administrative, o decongestionare a
centrului statal şi o mărire a eficacităţii sistemului administraţiei de stat. Apariţia acestei
tehnici este veche, ea fiind utilizată de-a lungul timpului de către perşi (satrapul), romani
(guvernatorul), otomani (paşa) etc.4.
§2. Critica definiţiei legale a deconcentrării

Definiţia legală a deconcentrării ne este oferită de art. 2 lit. j) din Legea-cadru nr.
195/2006 a descentralizării5: „redistribuirea de competenţe administrative şi financiare
1
A. Larangé, La déconcentration, Ed. L.G.D.J, Paris, 2000, p. 2.
2
Ibidem, p. 23.
3
C. Debbasch, F. Colin, Administration publique, 6e édition, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 230.
4
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck,
5
de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

către propriile structuri de specialitate din teritoriu”.
Această definiţie furnizată de către legiuitorul român apare la prima vedere în deplină
concordanţă cu prevederile constituţionale prin faptul că transmiterea de competenţe de la
nivel central are drept beneficiar structurile de specialitate din plan local ale anumitor
autorităţi centrale, constituantul utilizând în acest sens sintagma de „deconcentrarea
serviciilor publice”.
Totuşi, după cum enunţasem anterior, nu putem fi în totalitate de acord cu o
asemenea definiţie legală a deconcentrării. Analiza acestei dispoziţii legale conduce la
următoarea concluzie falsă: deconcentrarea priveşte un transfer de competenţe de sus în
jos şi vizează subiecte de drept circumstanţiate – pe de o parte, ministerele şi alte organe
de specialitate de la nivel central, iar pe de altă parte, structurile de specialitate ale
primelor din plan local.
Practic, legiuitorul limitează sfera subiectelor specifice acestei tehnici la acelea pe
care el însuşi le enumeră. Or, acelaşi legiuitor uită să includă în această sferă poate cea
mai elocventă instituţie juridică prin care se realizează deconcentrarea: prefectul.
Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu, fiind numit şi exercitând competenţe
delegate de către acesta. Activitatea prefectului la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale se desfăşoară sub imperiul principiului subordonării ierarhice directe faţă de
executivul central, acesta din urmă putând să îl sancţioneze în cazul în care nu este
mulţumit de rezultatele acţiunilor acestuia. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că,
potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, prefectul este conducătorul structurilor
administrative locale ale autorităţilor publice centrale.
Astfel, considerăm că atât constituantul, cât şi legiuitorul în aplicarea dispoziţiilor
actului fundamental, au procedat greşit, restrângând nepermis tehnica deconcentrării doar
cu privire la serviciile publice ale autorităţilor centrale.
Secţiunea a 3-a
Consecinţele juridice ale principiului deconcentrării
Normarea la nivel constituţional a principiului deconcentrării [art. 120 alin. (1)]

produce în plan normativ o serie de consecinţe juridice transpuse în obligaţii specifice ce
incumbă puterii publice.
§1. Obligaţia negativă de limitare a intervenţiilor de natură

decizională directe ale statului
O primă consecinţă juridică ce se impune este aceea că se creează o obligaţie
negativă de limitare a intervenţiilor de natură decizională directe ale statului, mai exact
ale centrului etatic, în planul relaţiilor sociale locale în materie administrativă. Această
obligaţie juridică generală trebuie corelată fără îndoială cu un alt principiu constituţional,
cel al subordonării ierarhice a tuturor structurilor administrative faţă de Guvern, care
exercită conducerea generală a administraţiei publice. Cele două principii constituţionale,
principii cu aceeaşi valoare juridică, trebuie înţelese într-o manieră aparte care să le
permită o existenţă comună la nivelul dreptului fără apariţia unor contradicţii prin prisma
consecinţelor juridice rezultate din esenţa fiecăruia.
Astfel, putem afirma că sistemul autorităţilor administraţiei publice se funda-
mentează de principiu pe subordonarea ierarhică, fenomenul centralizării statului în acest
cadru neputând fi negat, dar trebuie în mod obligatoriu ca puterea centrală să se limiteze
pe cât posibil în ceea ce priveşte exercitarea directă a competenţelor sale asupra
colectivităţilor locale şi să delege o mare parte a acestor competenţe unor autorităţi
publice locale care vor acţiona în numele său şi sub controlul său.
§2. Obligaţia statului de a asigura mijloacele concrete prin care să se

realizeze deconcentrarea
O a doua consecinţă juridică rezultată din principiul constituţional al deconcentrării
se prezintă din nou sub forma unei obligaţii ce are drept debitor puterea publică, şi anume
obligaţia de a asigura mijloacele concrete prin care să se realizeze deconcentrarea.
Această obligaţie constă în crearea unor structuri administrative cu capacitate decizională
reală pentru ca deconcentrarea să nu rămână instituită doar la nivel formal. Constituantul
însuşi, în considerarea unei astfel de obligaţii a statului, a procedat la o trasare
preliminară a unor astfel de structuri administrative, precum prefectul, serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor în teritoriu sau alte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Se observă că prin actul fundamental s-a
creat un cadru general de structuri deconcentrate, revenind puterii publice centrale
obligaţia de a crea în concret „autorităţi decizionale reale” prin care acest cadru constitu-
ţional să nu rămână o simplă formă fără un conţinut concret1.
§3. Obligaţia pozitivă de transmitere a unor competenţe de natură

administrativă reale autorităţilor publice numite
De asemenea, o altă consecinţă juridică ce se creează prin normarea deconcentrării
la nivelul actului fundamental constă într-o obligaţie pozitivă de transmitere a unor
competenţe de natură administrativă reale autorităţilor publice numite de către puterea
centrală în teritoriu. Aceste structuri teritoriale deconcentrate trebuie să aibă o reală
capacitate decizională în materie administrativă la nivel local şi nu să se transforme în
simple cadre de exercitare a puterii centrale, simple executante ale unor ordine de la nivel
central. Gradul de deconcentrare a statului depinde de raportul competenţelor partajate
între centru şi extremităţi.
Deconcentrarea presupune posibilitatea exercitării şi exprimării unei voinţe distincte
a acestor autorităţi deconcentrate faţă de voinţa centrului. Suntem practic în prezenţa unui
mandat de drept public2 ce presupune două tipuri de voinţă, voinţa puterii centrale şi
1
Trebuie precizat că o astfel de obligaţie în mod evident are doar un caracter relativ, anumite ministere,
prin activitatea specifică pe care o desfăşoară, neavând nevoie să-şi creeze servicii publice deconcentrate la
nivelul teritoriului naţional – Ministerul Afacerilor Externe.
2
Pentru mai multe detalii cu privire la instituţia mandatului în dreptul public şi deosebirile care apar faţă
de existenţa sa la nivelul dreptului privat a se vedea D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice.
Vol. I. Teoria generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 93-97; M. Nica, Drept electoral, Ed. Sitech,
Craiova, 2010, pp. 70-79.
voinţa autorităţilor deconcentrate, cea din urmă trebuind să fie conformă primei într-o
manieră originală. Aceste autorităţi deconcentrate trebuie să poată să adapteze prin deci-
ziile lor coordonatele generale ale politicii puterii centrale la specificul colectivităţilor
locale.
Secţiunea a 4-a
Dreptul de tutelă administrativă1
Din cele prezentate anterior şi după cum Constituţia însăşi impune prin art. 102 alin.
(1), care normează un drept al Guvernului de conducere generală a administraţiei publice,
rezultă că puterea centrală exercită un drept de tutelă administrativă generală2 asupra
structurilor administrative din teritoriu.
Acest drept de tutelă administrativă are un conţinut specific în funcţie de subordonarea
sau nesubordonarea directă a autorităţilor publice locale faţă de centru. Subiectele de drept
public asupra cărora se exercită acest drept de tutelă sunt, pe de o parte, structurile
administrative deconcentrate (prefectul, serviciile publice deconcentrate şi celelalte organe
ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale), iar pe de altă parte,
autorităţile locale autonome (primarul şi Consiliile locale şi judeţene).
Dreptul de tutelă asupra structurilor teritoriale deconcentrate reprezintă un drept a
cărui natură presupune, în principiu, toate consecinţele normative ce rezultă din
subordonarea ierarhică a acestor autorităţi faţă de centru: dreptul de a modifica, suspenda
sau revoca actele adoptate de către acestea sau dreptul de sancţiona aceste structuri
(posibilitatea constituţională şi legală de creare a acestor organisme de execuţie şi
organizare a executării deciziilor normative centrale, permite prin paralelism şi
posibilitatea de revocare din funcţie sau chiar de dizolvare a acestora ca una dintre cele
mai aspre sancţiuni).
Acest drept se exercită fie direct de către ministere şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale faţă de propriile structuri de specialitate din teritoriu
1
Pentru mai multe detalii dintr-o perspectivă tehnică cu privire la instituţia tutelei administrative în
dreptul român a se vedea: M. Preda, Drept administrativ. Partea generală, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, pp. 247-250; C.L. Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, pp. 203-233; C. Manda, C. Manda, Dreptul colectivităţilor locale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, pp. 296-305; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, pp. 466-469; C.L. Popescu, Tutela exercitată de prefect asupra actelor autorităţilor
administrative ale colectivităţilor locale în lumina Legii nr. 69/1991, republicată în 1996, în Dreptul nr.
8/1996, pp. 62-69.
2
Regimul clasic de tutelă administrativă este specific sistemului de drept francez şi presupunea un
control administrativ a priori ce permitea reprezentanţilor statului să anuleze actele adoptate de către
colectivităţile locale înainte ca acestea să producă efecte juridice (procedură prealabilă de aprobare).
Suprimarea regimului administrativ de tutelă se produce prin Legea franceză nr. 82-213 din 2 martie 1982,
moment în care se produce o transformare a tutelei a priori exercitată de către prefect într-un control
jurisdicţional a priori acordat judecătorului administrativ. Aceasta este şi varianta adoptată de către
constituantul român din 1991 sub influenţa sistemului de drept din hexagon, formă în care instituţia
prefectului ca reprezentant al Guvernului în teritoriu joacă încă un rol important. Pentru mai multe detalii cu
privire la regimul administrativ de tutelă şi evoluţia instituţională a acestuia la nivelul actelor normative şi
jurisprudenţei Consiliului Constituţional francez a se vedea M. Verpeaux, Les collectivités territoriales en
France, 3eédition, Ed. Dalloz, 2006, pp. 127-144; X. Frége, Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1991, pp. 81-85.
sau de către Guvern asupra reprezentanţilor săi în teritoriu, prefecţii, fie indirect de către
prefecţi asupra serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, pe care le
conduce1.
Dreptul de tutelă asupra autorităţilor locale autonome se exercită într-o modalitate
indirectă, prin intermediul instituţiei prefectului, şi este circumstanţiat de către
constituantul român în art. 123 alin. (5): „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de
contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului,
în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.
Fundamentul acestui drept de tutelă rezidă în fapt în respectul principiului constituţional
al legalităţii impus prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. Acest control efectuat de către
prefect reprezintă una dintre modalităţile de asigurare a preeminenţei intereselor naţionale
asupra intereselor locale şi de prevalare a unităţii juridice a statului2.
Aceste autorităţi locale nu se găsesc într-un raport de subordonare directă faţă de
puterea centrală, având un caracter autonom, fiind alese şi reprezentând voinţa electoratului
local, însă, plasarea lor de către însuşi constituantul român în cadrul sistemului adminis-
traţiei publice şi atribuirea competenţei generale de conducere a acestui sistem Guvernului,
le plasează sub imperiul unei subordonări virtuale, am putea spune, faţă de centru.
Nu trebuie uitat faptul că aceste autorităţi locale beneficiază în acelaşi timp de toate
consecinţele juridice rezultate din consacrarea constituţională a principiilor descentra-
lizării şi autonomiei locale pe care le vom analiza într-un capitol distinct. Dar, libertatea
de administrare de care se bucură colectivităţile teritoriale îşi găseşte întotdeauna limita în
prerogativele statului, aceste prerogative neputând fi „nici restrânse nici private de efect,
nici chiar temporar; intervenţia legiuitorului este deci subordonată condiţiei ca controlul
administrativ (...) să permită asigurarea respectului legilor şi (...) salvgardarea
intereselor naţionale (...)”3. Aceste exigenţe constituţionale sunt satisfăcute prin acor-
darea posibilităţii reprezentantului statului în teritoriu de a supune deciziile organelor şi
persoanelor reprezentative ale acestor colectivităţi teritoriale unui control jurisdicţional4.
Nevoia de armonizare a principiilor constituţionale ne permite să concluzionăm că
aceste autorităţi se bucură de o autonomie decizională limitată de dreptul specific de
tutelă administrativă exercitat de puterea centrală.
După cum se poate observa, această tutelă are un caracter particular şi vizează o
singură situaţie juridică posibilă în care poate interveni: prin atacarea în faţa instanţei de
contencios administrativ a actelor adoptate de către autorităţile locale autonome pe
motivul nelegalităţii acestora. Nesubordonate direct puterii centrale, autorităţile locale
trebuie însă să-şi desfăşoare activitatea sub semnul legalităţii, neputând adopta acte prin
care să-şi depăşească competenţele dobândite sau care să nu fie conforme legii. Medierea
unei situaţii în care puterea centrală, prin reprezentantul său în teritoriu, prefectul,
consideră că un act emis de aceste autorităţi are caracter nelegal, revine numai instanţei
de contencios administrativ.
Astfel, subliniem încă odată că nu avem de-a face cu o subordonare directă faţă de
puterea centrală, ci cel mult una pe care am putea-o defini drept virtuală, deoarece
1
V. Vedinaş, Drept administrativ, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 362.
2
M. Verpeaux, op. cit., p. 128.
3
Consiliul Constituţional francez, Decizia nr. 82-137 din 25 februarie 1982.
4
M. de Villiers, T.S. Renoux, Code Constitutionnel, comentté et adnotté, Ed. Litec, Paris, 2001, p. 646.
aceasta, prin prefect, nu va putea să modifice, să suspende sau să anuleze actele

considerate nelegale. Singura competentă este instanţa de judecată, iar rezultatul imediat
al admiterii acţiunii intentate de către prefect este constituit din suspendarea efectelor
actului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei deduse judecăţii.
Secţiunea a 5-a
Consecinţele juridice ale dreptului constituţional
de tutelă al prefectului
Analiza art. 123 alin. (5) din Constituţie, care normează specificul dreptului de tutelă
administrativă exercitat de către prefect, ca reprezentant al Guvernului, asupra autori-
tăţilor locale alese, impune mai multe precizări prin prisma consecinţelor normative pe
care le creează.
§1. Obligaţia de efectuare a controlului legalităţii

O primă precizare apare sub forma unei obligaţii generale ce rezultă indirect din
prevederile art. 123 alin. (5) din Constituţie, o obligaţie care incumbă prefectului de a
realiza un control real de legalitate asupra actelor administrative primite de la autorităţile
locale alese1. Prefectul nu se poate prevala de această obligaţie constituţională şi trebuie
să analizeze din punct de vedere al legalităţii fiecare act furnizat de către autorităţile
locale autonome deoarece, după cum dispune art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2006
privind prefectul şi instituţia prefectului2, acesta „este garantul respectării legii şi a
ordinii publice la nivel local”.
De altfel, în acest sens se pronunţă şi Consiliul Constituţional francez care, afirmând
prin Decizia nr. 93-335 din 21 ianuarie 1994 că „echilibrul general pe care se bazează
controlul de legalitate al actelor colectivităţilor locale de care reprezentantul statului
este ţinut a-l asigura (…)”, arată indirect că prefecţilor le revine o obligaţie
constituţională de efectuare a controlului de legalitate. De asemenea, dispunând prin
Decizia nr. 96-373 din 9 aprilie 1996 că „posibilitatea de punere în practică fără
întârziere a atribuţiilor pe care (reprezentantul statului) trebuie să le exercite în virtutea
art. 72 (…)”, Consiliul Constituţional francez, prin referirea la absenţa oricărei întârzieri,
indică din nou indirect caracterul obligatoriu al controlului de legalitate3 care trebuie
efectuat de către prefecţi şi care nu constituie o facultate pentru aceştia.
§2. Obligaţia de a sesiza instanţa de contencios administrativ în

cazul constatării stării de nelegalitate a actului controlat
O a doua precizare ce se impune rezultă din utilizarea sintagmei „poate” de către
constituantul român [„prefectul poate ataca (...)”]. Folosirea acestui termen poate sugera o
facultate din partea prefectului, faptul că nu ar fi obligat să sesizeze instanţa de contencios
1
Este vorba mai exact de o verificare a legalităţii şi nu neapărat de un control propriu-zis de legalitate.
2
Republicată în M. Of. nr. 225 din 24 martie 2008.
3
Art. 72 din Constituţia Franţei din 1958 normează printre misiunile de bază ale reprezentanţilor
statului, prefecţilor, efectuarea controlul administrativ.
administrativ, chiar şi în ipoteza în care constată nelegalitatea actului controlat, şi că, în
acelaşi mod, acesta ar putea să renunţe la o acţiune introdusă şi dedusă judecăţii1.
Considerăm că o astfel de interpretare nu poate fi primită şi că în acest caz art. 123 alin. (5)
are un caracter imperativ pentru prefect normând o obligaţie pentru acesta de a sesiza
instanţa de judecată în cazul constatării stării de nelegalitate a actului administrativ local.
§3. Obligaţia de transmitere a actelor adoptate în vederea efectuării

controlului de legalitate
O a treia precizare vizează crearea unei obligaţii pentru autorităţile locale enumerate
în cuprinsul art. 123 alin. (5), consiliul judeţean, consiliul local, primarul, de transmitere
către prefect a actelor adoptate de către acestea în vederea efectuării controlului de
legalitate şi, eventual, a sesizării instanţei de contencios administrativ dacă se impune.
Necesitatea transmiterii actului se impune prin faptul că prefectul trebuie să cunoască
actul înainte de a deveni executoriu pentru a putea fi în măsură să sesizeze instanţa de
judecată în caz de nelegalitate în considerarea obligaţiei constituţionale ce-i incumbă2.
Pe lângă aceste autorităţi, deşi textul constituţional nu prevede expres, dar având în
vedere caracterul eligibil al acestor autorităţi, prin prisma ultimelor modificări şi completări
aduse Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, considerăm că trebuie inclus şi
preşedintele Consiliului judeţean care, potrivit art. 25 din lege, este ales de către electoratul
local. În plus, legea citată, dispunând în art. 106 alin. (1) sfera actelor ce pot fi adoptate de
către preşedintele Consiliului judeţean, face trimitere în alin. (2) la prevederile art. 48 şi art.
49 din lege, care se aplică în mod corespunzător, aceste două articole normând procedura
standard şi obligatorie prin care se trimit actele adoptate prefectului.
Legea administraţiei publice locale face aplicaţia acestei obligaţii de transmitere a
actelor adoptate ce incumbă acestor autorităţi locale alese prin intermediul art. 115 care
normează în alin. (2) că „Dispoziţiile primarului se comunică în mod obligatoriu
prefectului judeţului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor”, în alin. (3) lit. b) –
„Hotărârile consiliului local se comunică în mod obligatoriu prefectului judeţului”, şi în
alin. (4) – „Hotărârile consiliului judeţean se comunică în mod obligatoriu prefectului
judeţului”. O carenţă a modificării de dată recentă a legii o constituie necorelarea art. 115
cu noile prevederi legale introduse, în special cu art. 106. Din dispoziţiile legale nu
rezultă direct obligaţia de transmitere a actelor adoptate decât pentru primar, Consiliul
local şi Consiliul judeţean (art. 115), în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Consiliului
judeţean, aceasta rezultând indirect (art. 106).
Prin prisma acestei obligaţii ce revine autorităţilor locale pot fi puse mai multe
întrebări, de genul: care este sfera actelor ce trebuie transmise? sau care este termenul în
care trebuie transmise?
Cât priveşte răspunsul la prima întrebare, legea le identifică fie direct, dispoziţiile
primarului şi hotărârile Consiliilor locale şi judeţene, fie indirect, dispoziţiile
preşedintelui Consiliului judeţean. Oare însă toate aceste acte adoptate de către aceste
autorităţi trebuie trimise în vederea efectuării controlului de legalitate de către prefect?
1
2
Consiliul Constituţional francez, Decizia nr. 82-137 din 25 februarie 1982.
Un răspuns pozitiv ar însemna că am avea de-a face cu o inflaţie de texte normative

adresate prefectului, care ar pune problema dacă instituţia în cauză ar putea face faţă unei
astfel de situaţii, în condiţiile în care controlul legalităţii nu constituie decât una din
atribuţiile fundamentale ale prefectului.
Datorită faptului că legea nu este edificatoare în acest sens, considerăm, bazându-ne
argumentaţia pe distincţia efectuată de legiuitor cu privire la actele acestor autorităţi, acte
cu caracter normativ sau acte cu caracter individual1, că obligaţia de transmitere nu
priveşte decât o parte dintre acestea, şi anume actele cu caracter normativ ca acte de
drept public, fiind excluse cele cu caracter individual care privesc o relaţie din sfera
dreptului privat2. Precizăm, de asemenea, că prefectul, în considerarea rolului şi misiunii
sale ca reprezentant al statului, poate efectua controlul de legalitate şi asupra actelor faţă
de care nu există o asemenea obligaţie de transmitere.
În ceea ce priveşte răspunsul la cea de-a doua întrebare, de data aceasta legiuitorul a
prevăzut termene în mod expres: 5 zile cu privire la transmiterea dispoziţiilor primarului
[art. 68 alin. (1) din lege] şi 10 zile cu privire la transmiterea celorlalte acte [art. 48 alin.
(2) din lege]. Prevederea unor termene scurte este de înţeles prin prisma interesului
autorităţilor locale de-şi vedea actele adoptate producând efecte juridice.
§4. Condiţiile necesare pentru dobândirea de caracter executoriu de

către actele adoptate
O a patra precizare vizează faptul că normarea unei obligaţii de transmitere a actelor
adoptate de către autorităţile locale către prefect creează consecinţe asupra momentului în care
aceste acte produc efecte juridice şi sunt deci obligatorii. Legea prevede într-o manieră
generală că acestea devin executorii sau obligatorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă
publică3.
Prin completarea dispoziţiilor legale cu cele constituţionale, practic avem de-a face
cu două etape obligatorii şi succesive pe care trebuie să le parcurgă un act adoptat pentru
a putea produce efecte juridice: transmiterea către prefect în formă scrisă prin secretarul
respectivei unităţi administrativ-teritoriale (art. 48 din lege) şi aducerea la cunoştinţă
publică (prin publicare oficială în monitoare). Deci, putem afirma că se creează două
condiţii obligatorii pentru dobândirea caracterului executoriu de către actele adoptate:
transmiterea şi publicarea4.
§5. Obligaţia de control al legalităţii într-un termen rezonabil

O a cincea precizare se referă la faptul că transmiterea anumitor acte adoptate de
către autorităţile locale prefectului creează pentru acesta o obligaţie de control al
1
Art. 49 alin. (1), art. 68 alin. (1), art. 98 şi art. 106 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale.
2
Pentru mai multe detalii cu privire la această distincţie în dreptul francez şi cu privire la evoluţia
acesteia la nivelul actelor legislative a se vedea M. Verpeaux, op. cit., pp. 137-139.
3
Art. 49 alin. (1), art. 68 alin. (1), art. 98 şi art. 106 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale.
4
Transmiterea apare astfel ca o condiţie nouă, de natură constituţională, cu privire la cadrul de drept
comun prin care un act adoptat devine producător de efecte juridice.
legalităţii ce trebuie efectuat într-un termen rezonabil, în această perioadă aceste acte
normative neproducând efecte juridice.
Termenul rezonabil în care trebuie efectuat controlul de legalitate reprezintă o
exigenţă de natură constituţională şi se impune prin necesitatea rezolvării rapide şi
prompte a problemelor ce pot apărea la nivelul colectivităţilor locale, o tergiversare prea
mare din partea prefectului putând produce blocaje instituţionale şi consecinţe negative în
plan local. De altfel legea administraţiei publice locale face trimitere la un asemenea
termen prin dispoziţiile art. 49 alin. (2) care prevăd că „Aducerea la cunoştinţă publică a
hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării
oficiale către prefect”1. Prin coroborare cu prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol care
prevede că „Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data
aducerii lor la cunoştinţă publică”2, rezultă că prefectul are la dispoziţie un termen de
numai 5 zile în care să efectueze controlul de legalitate, după expirarea acestui termen
actul începând să producă efecte juridice.
Un asemenea termen este constrângător, iar prefectul nu poate să efectueze de multe
ori un control de legalitate eficace într-un termen aşa de scurt, pe de o parte, datorită
numărului mare de acte ce îi parvin, iar pe de altă parte, datorită celorlalte atribuţii pe
care este obligat să le exercite. Necesitatea soluţionării controlului într-un termen
rezonabil nu presupune automat ca acest termen să fie scurt, controlul efectuat trebuind în
primul rând să fie real şi eficace.
§ 6. Obligaţia de informare a emitentului cu privire la starea de

nelegalitate a actului controlat
O a şasea precizare ce se impune priveşte, în cazul constatării prin control a unei stări
de ilegalitate, o obligaţie de informare a emitentului actului în scopul unei eventuale
corectări numai de către acesta din urmă şi a evitării intervenţiei judecătorului de
contencios administrativ, pe perioada derulării procesului actul fiind suspendat de drept.
Obligaţia de informare are un caracter de prevenire3 a autorităţilor locale cu privire la
intenţia de a sesiza instanţa de judecată, informarea trebuind în mod obligatoriu să
precizeze exact punctele de ilegalitate considerate şi eventualele observaţii ale prefectului
în vederea corectării acestora. De asemenea, în vederea stabilirii unei soluţii juste cu
privire la legalitatea actului din partea prefectului acesta poate cere autorităţilor locale
toate informaţiile necesare, acestea fiind obligate să i le pună la dispoziţie conform art. 25
din Legea nr. 340/2006: „Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul solicită
instituţiilor publice şi autorităţilor administraţiei publice locale documentaţii, date şi
informaţii, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu celeritate şi în mod gratuit”.
1
Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile adoptate de
către primar sau de către preşedintele Consiliului judeţean.
2
Şi în acest caz prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte
dispoziţiile adoptate de către primar sau de către preşedintele Consiliului judeţean.
3
Titlul VI
Limba oficială, limbile minoritare
şi administraţia publică
Consacrarea la nivel constituţional a unei limbi ca fiind limbă oficială prezintă în

planul dreptului o serie de consecinţe normative importante care se impun în mod
obligatoriu puterii publice şi care determină o anumită structurare a raporturilor dintre
participanţii la spaţiul public.
Principiul pluralismului, ca şi condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale,
precum ca şi valoare supremă şi universală de organizare socială, impune însă posibi-
litatea coexistenţei în cadrul statului a mai multor limbi specifice diferitelor grupuri ce
alcătuiesc poporul. În statul democratic, în general, limbile minoritare sunt recunoscute la
nivelul dreptului pozitiv iar posibilitatea de utilizare a acestora este garantată de către stat.
Trebuie văzut astfel cum se corelează şi se acomodează în democraţie cele aceste
două instituţii: pe de o parte limba oficială, iar pe de altă parte, limbile minoritare. În
esenţă modalitatea concretă de coexistenţă a acestor două categorii de limbi se reduce la
înţelesul acordat demosului: poporul ca mare parte exprimată prin principiul majorităţii
limitate1. Acest sens al demosului determină în mod obligatoriu un anumit grad de
acomodare a instituţiilor în discuţie – limba oficială, ca expresie directă a majorităţii
primează la nivel general de organizare a statului, însă principiul se relativizează prin
însăşi existenţa unor minorităţi caracterizate la nivel lingvistic prin utilizarea unor limbi
minoritare.
Constituţia României din 1991 revizuită consacră în art. 13 principiul limbii oficiale,
normând: „În România, limba oficială este limba română”. Astfel, principiul majorităţii
limitate specific sensului acordat demosului îşi găseşte expresie prin consacrarea limbii
române ca limbă oficială a statului, ca limbă oficială a spaţiului public deci.
În acelaşi timp, prin art. 6 alin. (1) din Constituţie se consacră dreptul la identitate
lingvistică al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale: „Statul recunoaşte şi
garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, cultural, lingvistice şi religioase”.
Limbile minoritare, expresie a funcţiei minoritare în democraţie, îşi găsesc astfel
consacrare şi garantare la nivelul actului fundamental român, putând fi utilizate liber în
spaţiul privat. Cele două dispoziţii constituţionale se completează în edificarea sensului
poporului avut în vedere anterior în democraţie.
Sistemul administraţiei publice, ca organ al statului, prin instituţiile sale reprezintă un
actor important în cadrul spaţiului public. Organele administraţiei publice interacţionează
1
Pentru mai multe detalii cu privire la accepţiunile termenului de demos ca sens al poporului a se vedea
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, pp. 82-83.
fie în interiorul sistemului însuşi prin raporturile inter-instituţionale ce se stabilesc şi se
desfăşoară, fie în exterior, intrând în contact direct cu elementele societăţii civile
(cetăţenii, structurile asociative, grupurile de presiune etc.)
Maniera concretă de interacţiune la nivelul spaţiului public a organelor sistemului
administraţiei publice, prin activitatea proprie desfăşurată ca modalitate directă de
exercitare puterii publice, apare astfel cantonată în limitele impuse de principiul limbii
oficiale. Întreaga activitate desfăşurată de către acestea, în primul rând în raporturile cu
particularii, trebuie să fie conformă consecinţelor normative ce rezultă din declararea unei
limbi ca limbă oficială.
CAPITOLUL 1
LIMBA OFICIALĂ
Secţiunea 1
Caracterul normativ al principiului şi poziţia Curţii
Constituţionale române1
Ca orice principiu cu valoare constituţională, principiul limbii oficiale trebuie înţeles

ca având valoare intrinsecă normativă şi nu declarativă. Ridicarea la rang de principiu
constituţional a limbii române ca limbă oficială nu reprezintă o simplă declaraţie din
partea constituantului român. Astfel, caracterul normativ implică faptul că o asemenea
dispoziţie nu trebuie să suporte derogări. Aceste derogări pot apărea fie sub forma
declarării unei alte limbi decât limba română ca limbă oficială, fie sub forma unor
dispoziţii prin care s-ar încălca vreuna din consecinţele normative ce rezultă din
caracterul unei limbi de a fi limbă oficială.
Din analiza jurisprudenţei Curţii Constituţionale Române rezultă însă că pentru
aceasta art. 13 are doar un simplu caracter declarativ, neproducând nici o consecinţă
juridică şi neputând fi deci încălcat decât printr-o declaraţie contrară care ar stabili o altă
limbă ca limbă oficială decât cea română.
Astfel, prin Decizia nr. 113 din 20 iulie 19992, Curtea concluzionează că din moment
ce Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare afirmă că „protecţia şi
încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul
limbilor oficiale şi al necesităţii de a le însuşi” şi că posibilitatea de a lua măsuri în acele
zone în care sunt folosite limbi regionale sau minoritare trebuie făcută "fără a aduce
atingere limbii oficiale a statului", acest act normativ nu comportă dispoziţii contrare art.
13 din Constituţie, şi este deci perfect constituţional. O asemenea manieră de interpretare
trădează o lipsă a analizei efectelor dispoziţiilor controlate datorită unei declarări a priori
a faptului că actul supus controlului nu aduce atingere caracterului oficial al limbii
române.
1
D.C. Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 350-351.
2
Aceeaşi manieră ciudată de interpretare este aplicată de către Curte şi în Decizia nr.
114 din 20 iulie 19991, deoarece pentru aceasta, din moment ce legea «nu prevede că
universităţile multiculturale ar fi autorizate să folosească o altă "limbă oficială" decât
limba română» nu poate fi vorba de încălcare a art. 13 din Constituţie.
În acelaşi mod, prin Decizia nr. 112 din 19 aprilie 20012, Curtea, menţinându-şi
poziţia anterioară, transformă art. 13 într-o dispoziţie declarativă, lipsită de orice
consecinţe concrete intrinseci. Dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate
efectuat de către Curte făceau parte din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale
şi permiteau utilizarea limbii materne a minoritarilor în raporturile cu administraţia şi în
administraţie, implicând o evidentă derogare de la art. 13 din actul fundamental.
Trebuie precizat că, dacă actualmente, în urma revizuirii survenite în anul 2003,
posibilitatea persoanelor aparţinând minorităţilor de a-şi folosi limba maternă în
raporturile cu administraţia este fundamentată chiar prin dispoziţiile art. 120 alin. (2) din
Constituţie, care prevede că „în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii
aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea
limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute
de legea organică”, la momentul adoptării deciziei citate de către Curte, anul 2001,
această prevedere constituţională lipsea.
Fără a analiza dispoziţiile legale prin raportare la consecinţele normative ale art. 13
din Constituţie, „Curtea constată că nici unul dintre textele de lege menţionate nu
declară limba vreunei minorităţi naţionale ca limbă oficială. Dimpotrivă, în alin. (3) al
art. 43, reluându-se dispoziţia constituţională a art. 13, se prevede că limba română este
limba oficială a statului. Pe de altă parte, din cuprinsul textelor legale criticate rezultă în
mod expres că, atunci când ponderea populaţiei aparţinând unei minorităţi naţionale este
semnificativă, depăşind 20% din totalul populaţiei unităţii administrativ-teritoriale, se va
asigura folosirea în raporturile cu autorităţile administraţiei publice, ca şi în actele ce se
aduc la cunoştinţă publică, şi a limbii materne a cetăţenilor aparţinând minorităţii
respective, fără a încălca statutul de limbă oficială a limbii române”. Această analiză
precară a Curţii ar putea fi rezumată astfel: dispoziţiile legale controlate nu încalcă art. 13
din Constituţie din moment ce în cuprinsul acestora îl reafirmă.
Deci, orice dispoziţie legală prin care s-ar reafirma pur şi simplu statutul limbii române
ca limbă oficială nu este contrară art. 13 şi este deci perfect constituţională. O asemenea
interpretare este lacunară şi nu rezolvă problema de constituţionalitate decât tangenţial,
deoarece nu reprezintă o analiză substanţială a conformităţii cu consecinţele normative ale
art. 13, ci constituie o transformare a dispoziţiei constituţionale într-o simplă declaraţie la
nivelul Constituţiei care nu ar putea fi încălcată decât de o declaraţie contrară.
1
2
Secţiunea a 2-a
Poziţia Consiliului Constituţional francez
Spre deosebire de instanţa noastră constituţională1, Consiliul Constituţional francez,
prin Decizia 99-412 din 15 iunie 19992, controlând constituţionalitatea Cartei europene a
limbilor regionale sau minoritare, reluându-şi jurisprudenţa anterioară rezultată prin Decizia
nr. 94-345 din 29 iulie 19943, face o analiză a compatibilităţii dispoziţiilor acesteia cu
conţinutul normativ al afirmării constituţionale a caracterului oficial al limbii franceze.
Consiliul Constituţional francez, în considerarea art. 2 al Constituţiei franceze din
1958 ce declară franceza ca limbă oficială a Republicii, precizează că: „utilizarea
francezei se impune persoanelor juridice de drept public şi persoanelor de drept privat în
exerciţiul unei misiuni de serviciu public, particularii nu pot să se prevaleze, în
raporturile lor cu administraţiile şi serviciile publice, de un drept de a utiliza o altă limbă
decât franceza, nici să fie constrânşi la o astfel de utilizare” (considerentul 8)şi că nu se
pot conferi „drepturi specifice unor «grupuri» de vorbitori ai limbilor regionale sau
minoritare, în interiorul «teritoriilor» în care aceste limbi sunt practicate” (considerentul
10), astfel că aceste limbi pot fi liber utilizate în «viaţa privată» dar nu în «viaţa publică»
(considerentul 11).
În baza acestei argumentaţii substanţiale, instanţa constituţională franceză a
concluzionat prin decizia amintită că Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare
comportă dispoziţii contrare Constituţiei Franţei, fiind deci declarată neconstituţională4.
Secţiunea a 3-a
Consecinţele normative ale declarării limbii române
ca limbă oficială
Cele două interpretări ale celor două instanţe constituţionale, cea română şi cea
franceză, în materia limbii oficiale, după cum se poate observa, sunt radical diferite, chiar
opuse. Dacă prin interpretarea instanţei române se exclude practic caracterul normativ al
dispoziţiei constituţionale, cea a instanţei franceze ataşează caracterului normativ al
declarării unei limbi ca limbă oficială următoarele consecinţe juridice5:
1
D.C. Dănişor, 2009, op. cit., p. 331.
2
http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/francais/les-decisions/depuis-1958/de
cisions-par-date/1999/99-412-dc/decision-n-99-412-dc-du-15-juin-1999.11825.html.
3
http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/francais/les-decisions/depuis-1958/de
cisions-par-date/1994/94-345-dc/decision-n-94-345-dc-du-29-juillet-1994.10568.html.
4
Pentru mai multe detalii cu privire la dezbaterea publică din hexagon pe marginea semnării şi
ratificării Cartei europene a limbilor minoritare sau regionale, precum şi cu privire la evoluţia jurisprudenţei
Consiliului Constituţional francez în privinţa principiului constituţional al limbii oficiale, a se vedea M. De
Villiers, T.S. Renoux, Code Constitutionnel, comentté et adnotté, Ed. Litec, Paris, 2001, pp. 281-282; A.
Fenet, G. Koubi, I.S.-Tenckhoff, Le droit et les minorités, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000, pp. 324-335.
5
Pentru mai multe detalii cu privire la consecinţele normative impuse prin declararea limbii române ca
limbă oficială potrivit art. 13 din Constituţie a se vedea D.C. Dănişor, 2009, op. cit., pp. 332-338.
– obligaţia de a cunoaşte limba oficială;

– limba oficială este singura care poate fi utilizată de organele statului şi de celelalte
persoane juridice de drept public sau de persoanele de drept privat în exerciţiul unei
misiuni de serviciu public;
– în viaţa publică poate fi utilizată doar limba oficială;
– modul de reglementare a utilizării limbilor minoritare nu trebuie să transforme
dreptul individual în drept colectiv şi nici să lege exerciţiul unor drepturi sau libertăţi
fundamentale de poziţia cetăţenilor pe teritoriu;
– utilizarea unei alte limbi decât cea oficială în viaţa publică, dacă este permisă de
constituţie, nu trebuie să creeze consecinţe restrictive în materie de libertate pentru ceilalţi
cetăţeni.
CAPITOLUL 2
LIMBILE MINORITARE
Calificarea unei limbi ca limbă minoritară sau regională se impune ca o exprimare a

voinţei statului. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, ratificată de către
statul român prin Legea nr. 282 din 24 octombrie 20071, defineşte în art. 1 lit. a) expresia
de „limbi minoritare sau regionale” prin două criterii cumulative: limbile: „(i) folosite în
mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat, care
constituie un grup numeric inferior restului populaţiei statului”, şi limbile „(ii) diferite de
limba (limbile) oficială (oficiale) a (ale) acelui stat”.
Legiuitorul român, prin legea de ratificare, în virtutea caracterului naţional al statului
român normat în art. 1 alin. (1) din Constituţie, defineşte în art. 3 limbile minoritare sau
regionale ca limbile minorităţilor naţionale, ataşând o listă limitativă a acestor limbi.
Constituantul român, prin normarea la nivelul art. 6 a dreptului la identitate
lingvistică al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale conferă o protecţie indirectă
limbilor minoritare sau regionale. Trebuie subliniat faptul că art. 6 protejează persoanele,
nu limbile, însă prin sfera protecţiei astfel normate, indirect se asigură şi o protecţie a
limbilor utilizate de către acestea.
1
CAPITOLUL 3
LIMBA OFICIALĂ ŞI LIMBILE MINORITARE ÎN CONFLICT?
Toate consecinţele normative ce rezultă din declararea la nivel constituţional a unei

limbi ca fiind limbă oficială se impun utilizării limbilor minoritare sau regionale, deci
toate consecinţele normative ale art. 13 din Constituţie, care normează limba română ca
limbă oficială a statului, vor trebui corelate cu cele rezultând din normarea dreptului la
identitate lingvistică prin art. 6.
Art. 13 din Constituţie impune unilingvismul la nivelul spaţiului public prin
calificarea românei ca limbă oficială, astfel încât exercitarea dreptului la identitate
lingvistică prin utilizarea limbilor minoritare şi regionale nu poate avea loc decât în
cadrul sferelor private ale persoanelor.
Aceste consecinţe normative generale desprinse din cele două dispoziţii
constituţionale impun automat pentru stat o obligaţie cu valenţe duale: o obligaţie
negativă de nonintervenţie etatică în utilizarea limbilor la nivelul spaţiului privat, şi o
obligaţie pozitivă de intervenţie activă în promovarea şi protejarea acestora1.
Cele două instituţii sunt cantonate de principiu în două sfere diferite, fără posibilitate
de imixtiune: limba oficială în sfera publicului, iar limbile minoritare în sfera privatului.
Revizuirea constituţională din 2003 introduce însă prin art. 120 alin. (2) o potenţială temă
de conflict în domeniul administraţiei publice: cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale pot să-şi utilizeze limba proprie în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale. Dacă până atunci utilizarea limbilor minoritare sau
regionale la nivelul spaţiului public era prohibită în drept, noua reglementare
constituţională aparent deschide posibilitatea unei depăşiri a cadrului clasic de utilizare a
acestor limbi, extinzându-l din viaţa privată către cea publică şi constituindu-se într-o
potenţială temă conflictuală.
„Această polarizare a sistemului nostru constituţional între monolingvismul oficial şi
recunoaşterea dreptului la identitate lingvistică face ca toate dispoziţiile constituţionale cu
privire la utilizarea limbilor minoritare în raporturile cu administraţiile locale şi serviciile
deconcentrate ale statului sau în justiţie să fie teme de potenţial conflict”2.
Atitudinea Curţii Constituţionale române în această privinţă, astfel cum observam
anterior prin exemplele prezentate, este una de pasivitate, deşi este evident că observă
potenţiala stare conflictuală, în locul unei care s-ar fi pretat a fi de real arbitru în
amenajarea consecinţelor rezultate dintr-o astfel de normare suplimentară, Curtea
nefăcând „nicio opţiune între monolingvismul oficial şi dreptul la identitate lingvistică,
preferând să le coexiste fără să tragă concluziile necesare din niciuna dintre dispoziţiile
constituţionale”3.
O astfel de atitudine de netranşare clară a problemelor suscitate de cele două
dispoziţii constituţionale, precum şi de necorelare a acestora cu punctul de confluenţă şi
1
D.C. Dănişor, 2009, op. cit., pp. 234-235.
2
Ibidem., p. 235.
3
Idem.
divergenţă apărut prin revizuirea din 2003, a avut drept rezultat, până în prezent, o evitare
a unui eventual conflict, instanţa constituţională română negând în mod evident
posibilitatea de apariţie a acestuia.
Spre deosebire de instanţa noastră constituţională, Consiliul Constituţional francez,
după cum am observat, blochează în mod clar orice tentativă de apariţie a unui eventual
conflict în legătură cu posibilitatea de utilizare a limbilor minoritare în spaţiul public.
Acestea nu pot fi utilizate decât exclusiv în sfera privată a persoanelor, argumentaţia
instanţei franceze fundamentându-se pe principiile constituţionale ale indivizibilităţii
Republicii, unităţii poporului francez şi suveranităţii naţionale, principii ce implică
interzicerea drepturilor colective1: „aceste principii fundamentale se opun recunoaşterii
drepturilor colective ale unui grup, oricare ar fi acesta, definit de o comunitate de origine,
de cultură, de limbă sau de credinţă”.
1
A. Fenet, G. Koubi, I.S.-Tenckhoff, Le droit et les minorités, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 330.
CAPITOLUL 4
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DIN ROMÂNIA ŞI UTILIZAREA
LIMBILOR MINORITARE ÎN VIAŢA PUBLICĂ
Astfel cum evidenţiam anterior, în domeniul administraţiei publice din România,

punctul de convergenţă şi de asemenea un posibil punct conflictual în ceea ce priveşte
utilizarea limbii oficiale a statului şi a limbilor minoritare, îl constituie dispoziţiile art.
120 alin. (2): „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei
minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii
naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale
şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”.
O astfel de prevedere constituţională are drept rezultat o relativă deschidere a vieţii
publice utilizării limbilor minoritare şi o depăşire a cadrului clasic al acestora, sfera
privată. Fără îndoială, o astfel de prevedere contrazice logica principiului desprins din
interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 13 cu art. 6: limba oficială corespunde spaţiului
public, limbile minoritare celui privat. Însă, o astfel de derogare este posibilă pe de o
parte, având în vedere că ea reflectă în principiu chiar voinţa constituantului exprimată
prin revizuirea din 2003, iar pe de altă parte, deoarece nu există o ierarhie a normelor
constituţionale între ele, cu excepţia poate a celor ce se constituie în limite ale revizuirii.
Cu toate acestea nu putem să nu subliniem următorul aspect: efectuarea unui real
control de constituţionalitate a proiectului de revizuire propus în 2003 ar fi trebuit să
conducă instanţa constituţională română la concluzia că o asemenea dispoziţie propusă a
fi introdusă este neconformă consecinţelor normative ale art. 4, ce normează unitatea
poporului interzicând drepturile colective, şi ale art. 13, cu privire la consacrarea limbii
române ca limbă oficială. De fapt, cele două principii constituţionale încălcate printr-o
astfel de normare a conţinutului art. 120 alin. (2), se constituie în plus ca şi limite ale
oricărei revizuiri constituţionale potrivit art. 152 alin. (1)1.
Înţelegerea consecinţelor normative ale noii reglementări constituţionale în domeniul
administraţiei publice din România trebuie însă în mod obligatoriu corelată cu dispoziţiile
art. 13 din actul fundamental, astfel încât instituţiile administraţiei publice (persoane
juridice de drept public) nu vor putea utiliza în activitatea desfăşurată decât limba
oficială, fiind, de asemenea, interzise orice restrângeri ale exercitării unui drept sau a unei
libertăţi fundamentale ale cetăţenilor în cadrul administraţiei publice ca rezultat al
utilizării unei alte limbi în raporturile cu organele acesteia.
1
M. Nica, Timpul sau timpii liberei administrări – drept fundamental à la roumanie? în volumul
„Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp.
71-72.
Secţiunea 1
Obligaţia generală a instituţiilor administraţiei publice de a utiliza
limba oficială a statului
Instituţiile administraţiei publice nu pot utiliza decât limba română, actele oficiale
trebuind a fi redactate în limba oficială a statului. Astfel, art. 76 alin. (5) din Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale normează foarte clar acest lucru când vine vorba
de actele adoptate de instituţiile administraţiei publice locale: „Actele oficiale se
întocmesc în mod obligatoriu în limba română”.
Rezultă în primul rând că, în cazul în care este emis un act administrativ de către
aceste organe într-o altă limbă decât cea oficială, acel act nu poate constitui decât o
traducere a actului original, redactat în mod obligatoriu în limba română. Orice
contradicţie între cele două forme într-o asemenea situaţie va fi soluţionată prin
prevalarea variantei în limba oficială a statului. Astfel, reglementările legale ale
organizării şi funcţionării administraţiei publice nu vor putea institui pentru instituţiile
administraţiei publice obligaţia de a utiliza o altă limbă decât cea oficială, ci cel mult, de
a utiliza traduceri anexate actului în limba română1.
În acest sens, dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 normează faptul că
în consiliile locale în care consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă
cel puţin o cincime din numărul total, la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba
maternă, în aceste cazuri asigurându-se, prin grija primarului, traducerea în limba română.
Aceste dispoziţii2 nu trebuie interpretate în sensul utilizării unei alte limbi decât
limba oficială în activitatea administraţiei publice deoarece acest aspect nu vizează decât
facilitarea dialogului grupului majoritar de la nivelul respectivului consiliu, în aceste
cazuri asigurându-se şi traducerea acestui dialog în limba română pentru grupul minoritar.
În plus, aserţiunea avută în vedere anterior, rezultă şi se vede consolidată atât prin partea
iniţială a articolului ce normează că „lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română”,
cât şi prin partea sa finală prin stipularea faptului că „în toate cazurile”, documentele
şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.
În mod asemănător, pot fi evocate şi interpretate ca atare şi alte dispoziţii de la
nivelul legii administraţiei publice locale ce vin să consacre dispoziţia constituţională a
art. 120 alin. (2).
Astfel, prin art. 39 alin. (7) se normează faptul că în comunele sau oraşele în care
cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul
locuitorilor ordinea de zi a Consiliului local se aduce la cunoştinţă publică şi în limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective (în mod corelativ dispoziţia este
reluată prin art. 94 alin. (8) şi cu privire la Consiliul judeţean). Actul oficial de aducere la
cunoştinţă publică a ordinii de zi a Consiliilor este deci redactat în limba oficială a
statului, existând posibilitatea, în anumite situaţii, de traducere şi afişare a acestuia şi în
limba unei anumite minorităţi naţionale.
1
De altfel, aceasta este şi poziţia Consiliului Constituţional francez care prin Decizia 99-412 din 15
iunie 1999 afirmă că articolul 2 din Constituţia Franţei din 1958 nu interzice utilizarea traducerilor actelor
oficiale.
2
A se vedea privind aceste dispoziţii legale Ş. Deaconu, Comentariul art. 13 din Constituţia României,
în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 132.
De asemenea, în ceea ce priveşte actele normative ale unor instituţii ale

administraţiei publice, art. 50 din legea citată stabileşte că în unităţile administrativ-
teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20%
din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ ale consiliilor locale se aduc la
cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar
cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă. Deci, atât în
privinţa hotărârilor cu caracter normativ edictate, cât şi a celor cu caracter individual,
obligaţia instituită de către legiuitor este în sensul asigurării unei traduceri a actului
oficial redactat în limba română şi în limba minoritarilor, în primul caz această obligaţie
revenind din oficiu, iar în al doilea numai la cerere.
În ceea ce priveşte inscripţionarea denumirilor localităţilor şi a instituţiilor publice,
art. 76 alin. (4) din lege stabileşte o obligaţie pentru autorităţile administraţiei publice
locale de a pune în aplicare acest lucru şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând
minorităţii respective, în condiţiile unei ponderi de 20% din totalul populaţiei respective
colectivităţi. Inscripţionarea efectuată în limba minoritarilor nu are însă decât valoare
unei traduceri a denumirii oficiale din limba română.
În al doilea rând, obligaţia generală ce incumbă administraţiei publice priveşte
faptul că în activitatea desfăşurată de către serviciile publice nu poate fi utilizată decât
limba oficială. Acest fapt înseamnă că toate procedurile desfăşurate vor fi în limba
română.
Posibilitatea creată de către constituant de a utiliza o altă limbă în raporturile dintre
beneficiarul unui serviciu public şi acel serviciu nu echivalează însă cu utilizarea unei
proceduri în acea limbă şi drept urmare nici nu constituie o premiză de a cere
desfăşurarea procedurii în acea limbă. Din această perspectivă se poate crea cel mult o
obligaţie de a se asigura traducerea susţinerilor sau actelor beneficiarului serviciului,
deoarece nu se poate impune funcţionarului ce reprezintă respectivul serviciu public să
cunoască şi să utilizeze o altă limbă decât cea oficială (într-o asemenea ipoteză rezultatul
ar fi crearea unor restricţii interzise în materia dreptului la muncă prin prisma art. 16 şi
art. 4 din Constituţie). Constituantul însuşi introducând posibilitatea de utilizare în spaţiul
public a unei alte limbi decât cea oficială, rezultatul direct constă în instituirea unei
posibilităţi numai pentru cetăţeni, nu şi pentru organele statului, care în continuare sunt
ţinute de obligaţia generală de a utiliza limba oficială.
Art. 63 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 normează ca atribuţie a primarului în calitate
de reprezentant al statului îndeplinirea funcţiei de ofiţer de stare civilă. Astfel, întreaga
procedură solemnă desfăşurată în acest caz prin intermediul primarului în calitatea sa de
reprezentant al statului trebuie în mod obligatoriu să fie realizată în limba română, astfel
încât utilizarea unei alte limbi în momentul exteriorizării consimţământului liber al
viitorilor soţi constituie o violare a procedurii şi atrage nulitatea acesteia.
Secţiunea a 2-a
Interdicţia restrângerilor în materie de libertate în cadrul
administraţiei publice ca rezultat al utilizării unei alte limbi decât
limba oficială
Orice autorizare creată de către Constituţie de a utiliza o altă limbă decât cea oficială
în sfera administraţiei publice îşi găseşte drept limită imposibilitatea de a crea consecinţe
restrictive în materie de libertate pentru ceilalţi cetăţeni români.
Astfel, dreptul acordat persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a-şi folosi în
anumite condiţii limba maternă în raporturile cu administraţia publică, nu trebuie să
restrângă dreptul fundamental la muncă al persoanelor ce doresc să-şi exercite acest drept
în sistemul administraţiei publice în raport de cunoaşterea/necunoaşterea limbii
minoritare1. După cum precizasem anterior, organele administraţiei publice pot fi obligate
prin lege cel mult să asigure traducerea actelor minoritarilor făcute în limba maternă, însă
nu pot fi obligate să utilizeze ele însele această limbă în considerarea calităţii lor de
persoane juridice de drept public cărora li se impune limba oficială a statului.
Art. 76 alin. (2) prevede că în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii
aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor,
în raporturile lor cu autorităţile administraţiei publice locale, cu aparatul de specialitate şi
organismele subordonate consiliului local, aceştia se pot adresa, oral sau în scris, şi în
limba lor maternă şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă.
Alin. (3) normează că în posturile care au atribuţii privind relaţii cu publicul vor fi
încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii
respective.
Interpretarea acestei dispoziţii legale trebuie realizată în sensul interdicţiei de a crea o
consecinţe restrictive în materia dreptului la muncă pentru cetăţenii români ce cunosc
numai limba oficială. Obligaţia instituită pentru administraţia publică de a furniza în
astfel de situaţii un răspuns şi în altă limbă decât cea oficială nu echivalează cu obligaţia
pentru funcţionari de a cunoaşte limba respectivă. De asemenea, în îndeplinirea obligaţiei
ce-i revine, administraţia nu poate impune drept condiţie pentru ocuparea unui post de
funcţionar public cunoaşterea unei alte limbi decât cea oficială.
Normarea faptului că în posturile care au atribuţii privind relaţii cu publicul vor fi
încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi
trebuie interpretată în sensul că administraţia publică va trebui să procedeze la crearea
unor structuri instituţionale cu rol în relaţia cu publicul destinate exclusiv vorbitorilor
limbii minoritare respective. Aceste structuri vor funcţiona alături de celelalte structuri
care desfăşoară relaţii cu publicul cunoscător al limbii oficiale a statului.
1
Orice restrângere a exerciţiului unui drept sau libertăţi fundamentale nu se poate face decât în cadrul
instituit de art. 53 din Constituţie, fiind determinată de existenţa anumitor cauze specifice şi limitativ enunţate
şi respectând anumite condiţii generale impuse.
Partea a II-a. Regimul instituţiilor politice 121
PARTEA A II‐A
Regimul instituțiilor politice
Titlul I
Parlamentul României
CAPITOLUL I
ROLUL ŞI STRUCTURA PARLAMENTULUI
Secţiunea 1
Rolul Parlamentului
În mod tradiţional, puterea legislativă este acordată în diferitele sisteme constitu-

ţionale Parlamentului. Actul fundamental român consacră şi el acest fapt, prin art. 61 alin.
(1) normându-se că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român
şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Dispoziţia constituţională, având în vedere
denumirea sa marginală, normează rolul fundamental al Parlamentului în cadrul
sistemului autorităţilor statului din România.
Acest rol generic al Parlamentului se distinge însă prin intermediul funcţiilor
specifice pe care acesta le realizează.
Mai întâi, normând faptul că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român, se distinge o funcţie de reprezentare a voinţei populare. Coroborând
acest fapt cu prevederile constituţionale ale art. 2 alin. (1), care statuează că
„Suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin organele sale repre-
zentative constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”,
rezultă că Parlamentul constituie mijlocul „suprem” în stat, a cărui determinare concretă
ca organ reprezentativ se realizează prin alegeri, prin intermediul căruia poporul, în fapt
corpul electoral, exercită suveranitatea.
Exprimarea voinţei parlamentare, modalitate de exercitare a suveranităţii, prinde
contur prin reprezentarea voinţei poporului, însă trebuie reţinut că reprezentarea din
dreptul public este diferită de cea din dreptul privat, creându-se doar o premisă relativă de
conformitate dintre cele două tipuri de voinţe, nu una absolută, deoarece prin alegeri nu
se transmite voinţa, ci doar puterea1. Utilizarea atributului „suprem” în exprimarea
constituantului, pe de o parte, subliniază rolul deosebit de important al Parlamentului în
sistemul autorităţilor statului, iar pe de altă parte, induce o ierarhizare a organelor
reprezentative ale statului, în vârful piramidei acestora aflându-se organul legislativ, fără
ca acest fapt să presupună şi o subordonare a acestora.
Apoi, stabilind că Parlamentul reprezintă unica autoritate legiuitoare a ţării,
distingem funcţia de legiferare a organului reprezentativ suprem român. Reglementarea
constituţională pare să instituie, prin utilizarea termenului de „unic”, exclusivitatea
1
Bucureşti, 2007, pp. 96-97.
Parlamentului în materia legiferării. Cu toate acestea, cadrul constituţional român actual

instituie şi pentru un alt organ al statului, Guvernul, posibilitatea exercitării competenţei
de legiferare prin intermediul adoptării de ordonanţe simple sau de urgenţă. În încercarea
de evita o contradicţie la nivelul dispoziţiilor constituţionale din actul fundamental, se
impune o interpretare nuanţată a acestor aspecte.
Astfel, Parlamentul, în accepţiunea art. 61, poate fi considerat ca având exclusivitate
în materia legiferării în contextul în care, pe de o parte, doar acesta este competent să
decidă delegarea legislativă către Guvern în baza căreia acesta din urmă poate adopta
ordonanţe simple în limitele strict impuse prin legea de abilitare, iar pe de altă parte,
ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, deşi rezultat al voinţei spontane exclusive a
acestuia de reglementare, trebuie depuse la Parlament, urmând ca acesta din urmă să
decidă în sensul adoptării sau respingerii acestor acte juridice guvernamentale.
De asemenea, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în Capitolul IV –
Raporturile Parlamentului cu Guvernul, art. 111-114, care reglementează mijloacele
specifice de control parlamentar asupra Guvernului, obligaţia de informarea
Parlamentului, întrebările, interpelările, moţiunea simplă, moţiunea de cenzură şi
angajarea răspunderii Guvernului, se distinge funcţia de control parlamentar exercitată de
către organul legislativ asupra activităţii guvernamentale. Această funcţie se exercită şi
prin intermediul altor mijloace juridice, precum controlul financiar şi participarea la
constituirea Guvernului.
Secţiunea a 2-a
Structura Parlamentului: bicamerismul
Potrivit alin. (2) al art. 61 din Constituţie,din punct de vedere structural, Parlamentul
este alcătuit din două Camere independente funcţional, Camera Deputaţilor şi Senatul.
Dispoziţia constituţională impune bicamerismul1 ca modalitate de structurarea a organului
legislativ român. Opţiunea constituantului român în favoarea bicamerismului a fost
determinată în primul rând de tradiţiile parlamentarismului românesc, care încă din cea
de-a doua jumătatea a secolului 19 şi până în prezent, cu mici excepţii în perioada
comunistă, au cunoscut o structură cu două Camere a organului legislativ al statului
român2.
Deşi la nivel doctrinar controversa bicamerism – unicamerism asupra sistemului
constituţional român este una reală şi continuă, argumente în ceea ce priveşte
bicamerismul putând fi enunţate şi pro, transpunere la nivel infra-funcţional a principiului
separaţiei puterilor în stat, şi contra, bicamerismul este specific statelor federal,
1
Pentru mai multe detalii privind principiul bicamerismului a se vedea A. Varga, Constituţionalitatea
procesului legislativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 146-154; I. Muraru, A. Muraru, Scurtă pledoarie
pentru un bicamerism parlamentar diferenţiat, Revista de drept public nr. 1/2005, pp. 1-10; A. de
Tocqueville, Despre democraţie în America, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 136 şi urm.; V. Duculescu,
Câteva observaţii în legătură cu structura bicamerală a Parlamentului şi cu raporturile dintre cele două
Camere, în Dreptul nr. 9/2000, pp. 19-24; G. Sartori, Ingineria constituţională comparată, Ed. Institutul
European, Iaşi, 2008, pp. 249-256.
2
I. Vida, Comentariul art. 61 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 600.
considerăm că cel mai important lucru constă în faptul dacă actul fundamental român
actual justifică bicamerismul ca mod de structurarea a Parlamentului.
Mai întâi trebuie să amintim jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale în sensul
tradiţiilor parlamentarismului românesc ce consacră bicamerismul şi a avantajelor acestei
structuri a legislativului. Astfel, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 20111asupra proiectului
de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea statua că „Nu trebuie ignorate
totuşi, (…) tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a
Parlamentului în raport cu cea unicamerală. (…) în mod tradiţional, Parlamentul
României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată
în anul 1864, prin «Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris» al domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi
1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională
era unicamerală – Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin
Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza
căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului.
Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului,
menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor
incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de
bicameralism funcţional. Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le
prezintă sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât
Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar.
Totodată, se asigură dezbateri şi un cadru de analiză succesivă a legilor de către două
corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanţie a calităţii actului
legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe
„lecturi” succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune şi în prezentul proiect
de revizuire a Constituţiei. Fiind realizate însă de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot
deveni o formalitate artificială, sau pot fi suprimate din raţiuni de urgenţă. Bicamera-
lismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea
ce este de natură să determine o percepţie critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea
unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune şi colective de luare a deciziilor,
conferindu-se amploare formării voinţei statului parlamentar. În plus, bicameralismul
minimizează riscul dominaţiei majorităţii, favorizând dialogul între majorităţile din cele
două Camere, precum şi între grupurile parlamentare. Cooperarea şi supervizarea
legislativă sunt extinse în acest mod, demonstrându-se astfel că sistemul bicameral este o
formă importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile
legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative. Atât tradiţia
care, fiind legată de fiinţa statului român, îl defineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele
enunţate constituie puternice motive de reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una dintre
cele două formule: unicameralism sau bicameralism”.
Reglementarea Parlamentului bicameral a fost reintrodusă în România prin adoptarea
Constituţiei din anul 1991. Deşi normat la nivel constituţional, prin prisma celorlalte
dispoziţii constituţionale, normarea bicamerismului egalitar nu se justifica, mai exact
existenţa unei a doua Camere. Cele două Camere ale Parlamentului erau constituite în
1
acelaşi mod, prin acelaşi tip de scrutin, acelaşi tip de sufragiu, pentru aceeaşi perioadă şi
aveau aceleaşi competenţe în materie legislativă. Singura diferenţă între cele două
Camere era constituită din vârsta minimă necesară pentru depunerea candidaturii de
deputat (23 de ani) sau senator (35 de ani).
Procedura legislativă la nivelul celor două Camere era îngreunată de egalitatea
perfectă a acestora în materie legislativă. Potrivit art. 75 din Constituţia din 1991,
proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimiteau
celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respingea proiectul de lege sau
propunerea legislativă, ele se trimiteau, pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a
adoptat, o nouă respingere fiind definitivă. De asemenea, conform art. 76, dacă una din
Camere adopta un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de
cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedinţii Camerelor iniţiau, prin intermediul unei
comisii paritare, procedura de mediere. În cazul în care comisia nu ajungea la un acord
sau dacă una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în
divergenţă se supuneau dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună,
care adoptau textul definitiv cu votul majorităţii necesare în funcţie de tipologia legii.
Actualmente, revizuirea constituţională din anul 2003, păstrând opţiunea anterioară a
constituantului pentru bicamerism1, operează o specializare a celor două Camere,
justificând parţial existenţa acestora.
Astfel, potrivit art. 75 alin. (1), Camera Deputaţilor are o competenţă specifică
limitată, fiind supuse acestei Camere spre dezbatere şi adoptare, ca primă Cameră
sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru: ratificarea tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor
tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31
alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3),
articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102
alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele
(2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142
alineatul (5). Senatul dobândeşte o competenţă generală, celelalte proiecte de legi sau
propuneri legislative supunându-se dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată,
acestuia.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 20092şi Decizia nr. 1575 din 7
decembrie 20113, a confirmat concordanţa normării principiului bicamerismului cu
dispoziţii constituţionale ce reglementează specializarea Camerelor Parlamentului,
afirmând că „Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în
dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75
1
A se vedea şi opinia contrară potrivit căreia „revizuirea Constituţiei din anul 2003 a desfiinţat acest
sistem bicameral, punând într-un profund antagonism dispoziţiile art. 61 alin. (2) cu cele ale art. 75 din
Legea fundamentală” – I. Vida, op. cit., p. 601. Considerăm că deşi modul de formare al Camerelor a rămas
identic, specializarea Camerelor justifică existenţa celei de-a doua Camere, justificând parţial şi principiul
bicamerismului normat, între cele două dispoziţii constituţionale neexistând contrarietate.
2
3
Publicată în M. Of. nr. 908 din 21 decembrie 2011. Pentru o analiză completă a deciziei a se vedea G.
Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 1575 din 7 decembrie 2011 referitoare la obiecţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr.
16/1996, Revista Pandectele Române nr. 2/2012, pp. 101-104.
din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre
cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată,
fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca
organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare
a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca
proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală
a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia
obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului,
sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de
Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei
Deputaţilor, tocmai pentru a nu a exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.
(…) diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca
primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră
decizională, sunt de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma
finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod
substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează practic cu
excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, legea trebuie să fie
rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului. (…)
Este adevărat – aşa cum a reţinut Curtea cu alt prilej (Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie
2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 20 octombrie
2008) – că în dezbaterea unei iniţiative legislative, Camerele au un drept propriu de
decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului nu poate fi respectat decât atât
timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la
acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative”.
În rezumat, Curtea, prin Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 20101, stabilea criteriile
criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se
încalcă principiul bicameralismului: „a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut
juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; b) existenţa unei
configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere
ale Parlamentului”.
1
CAPITOLUL II
MANDATUL, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA
PARLAMENTULUI
Secţiunea 1
Alegerea Camerelor şi durata mandatului
§1. Alegerea Camerelor

Potrivit art. 62 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. Alin. (2)
normează că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc
în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc
de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi
reprezentaţi numai de o singură organizaţie. Numărul deputaţilor şi al senatorilor se
stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.
În primul rând, actul fundamental normează ca modalitate de constituire a celor două
Camere alegerea, limitându-se însa la a enumera doar caracterele obligatorii ce trebuie
asigurate dreptului de vot garantat constituţional membrilor corpului electoral, şi lăsând la
latitudinea legiuitorului stabilirea în concret a tipului de scrutin.
Astfel, orice reglementare legală a modului de exercitare a votului electoratului
pentru alegerea celor două Camere trebuie să asigure obligatoriu şi cumulativ următoarele
caractere ale acestuia: universalitatea, egalitatea, caracterul direct şi secret şi libertatea de
exprimare a acestuia.
Universalitatea votului presupune posibilitatea de a avea dreptul de vot pentru toate
persoanele care îndeplinesc anumite condiţii minimale [art. 36 alin. (1) din Constituţie
normează că cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua
alegerilor inclusiv]. Votul este egal în situaţia în care fiecare cetăţean ce îndeplineşte
condiţiile legale are un singur vot pe care îl poate acorda. Caracterul direct al votului este
asigurat în cazul în care nu există un corp intermediar între alegători şi aleşi. Secretul
votului presupune exercitarea acestuia în anonimat, fără ca altcineva să aibă posibilitatea
de a afla modul de exercitare a acestuia sau de a obliga pe titularul acestuia să dezvăluie
opţiunea electorală1. Caracterul liber exprimat al votului presupune libertatea titularului
dreptului de vot în exercitarea după cum doreşte a acestui vot, fie prin participare, fie prin
neparticipare.
Constituantul lasă însă posibilitatea legiuitorului de a opta prin reglementare asupra
tipul de scrutin utilizat pentru alegerea celor două Camere ale Parlamentului2,
1
D.C. Dănişor, op. cit., pp. 336-339. A se vedea pe larg I. Vida, Comentariul art. 62 din Constituţia
României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pp. 604-608; M. Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010, pp. 80-100.
2
Pentru detalii privind alegerile în sistemul constituţional român a se vedea Ş. Deaconu, Instituţii
politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 148-163; M. Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010;
jurisprudenţa Curţii, exprimată prin Decizia nr. 1233 din 6 octombrie 20091, fiind
elocventă în acest sens: „în virtutea dispoziţiilor constituţionale menţionate, care prevăd
că alegerea Camerelor Parlamentului se face potrivit legii electorale, legiuitorul are
posibilitatea de a stabili prin lege tipul sistemului electoral, precum şi modalităţile
concrete de organizare şi desfăşurare a scrutinului. În acelaşi sens, Constituţia prevede,
la art. 73 alin.(3) lit. a) că sistemul electoral se reglementează prin lege organică. (…)
legea poate stabili mecanisme de transformare a voturilor în mandate şi modul de
atribuire a acestora”.
Scrutinul practicat pentru alegerile parlamentare din România, sub imperiul Legii nr.
35/2008 (art. 47-48), este unul mixt compensatoriu cu finalitate proporţională2. Caracterul
mixt rezultă din combinarea principiului proporţionalităţii – reprezentarea proporţională –
cu regula majoritară, specifică scrutinului majoritar. Totodată, caracterul uninominal al
scrutinului presupune că, spre deosebire de legea anterioară, cetăţenii cu drept de vot nu
mai aleg o listă de candidaţi, ci doar câte un candidat, în cadrul unor subdiviziuni ale
circumscripţiilor electorale, numite colegii uninominale. Ca regulă, în fiecare colegiu
uninominal pentru Camera Deputaţilor, respectiv pentru Senat, se atribuie un singur
mandat de deputat, respectiv de senator.
Regula majoritară este singura aplicabilă în cazul candidaţilor independenţi. Conform
art. 48 alin. (4) din Legea nr. 35/2009, acestora li se atribuie „câte un mandat, de către
biroul electoral de circumscripţie dacă au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate
în colegiul uninominal în care au candidat”.
Componenta proporţională a scrutinului presupune că, în afara candidaţilor
independenţi, se vor acorda mandate numai candidaţilor acelor partide politice, alianţe
politice, alianţe electorale şi organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
(reuniţi sub denumirea de competitori electorali) care au trecut de pragul electoral, stabilit
la nivel naţional. Art. 48 alin. (8) dispune: „Alocarea pe colegii uninominale şi atribuirea
de mandate candidaţilor se fac de către biroul electoral de circumscripţie, avându-se în
vedere numai competitorii electorali care au întrunit pragul electoral prevăzut la art. 47
alin. (2), în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat”.
Conform art. 47 alin. (2), pragul electoral este alternativ şi se stabileşte separat pentru
Camera Deputaţilor şi Senat: fie 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate
circumscripţiile electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, fie 6 colegii
uninominale pentru Camera Deputaţilor şi 3 colegii uninominale pentru Senat în care
candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi ai organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se situează pe primul loc, în ordinea
numărului de voturi valabil exprimate. În cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale,
la pragul de 5% se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil
exprimate în toate circumscripţiile electorale şi, pentru fiecare membru al alianţei,
G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul II. Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, A. Muraru, K. Benke, M-C. Eremia, G. Iancu, C.-L.
Popescu, Ş. Deaconu, Alegerile şi corpul electoral, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; G. Iancu, Sistemul
electoral, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
1
2
M. Nica, op. cit., pp. 276-282.
începând cu al treilea, câte un procent din voturile valabil exprimate în toate

circumscripţiile electorale, fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi1.
Se observă aşadar că, spre deosebire de candidaţii independenţi, obţinerea manda-
tului de către candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale, precum şi ai
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale nu depinde doar de regula
majoritară, ci, în primul rând, de forţa electorală a competitorilor electorali, demonstrată,
urmând regula proporţionalităţii, prin atingerea pragului electoral. Cu alte cuvinte, pentru
obţinerea efectivă a mandatului de către un candidat al unui partid politic, al unei alianţe
politice sau electorale sau al unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi
naţionale, nu este suficient ca acesta, candidatul, să fi fost majoritar la nivelul colegiului
uninominal unde a candidat, ci trebuie, mai întâi, ca acel competitor electoral ce l-a
susţinut să fi trecut de pragul electoral2.
Numărul de mandate la care are dreptul fiecare competitor electoral ce a trecut de
pragul electoral alternativ este stabilit pe baza unor reguli specifice reprezentării
proporţionale [art. 48 alin. (1)-(7)], urmând ca aceste mandate să fie atribuite, conform
art. 48 alin. (10), în două etape, la nivelul colegiilor uninominale şi, respectiv, la nivelul
fiecărei circumscripţii electorale3.
În situaţia în care, în urma atribuirii de mandate în cele două etape, unuia sau mai
multor competitori electorali care au întrunit pragul electoral nu li s-a atribuit numărul de
mandate la care s-a stabilit că au dreptul în acea circumscripţie electorală, competitorilor
în cauză li se atribuie atâtea mandate până la concurenţa cu acest număr. Mandatele se
alocă suplimentar candidaţilor competitorilor electorali respectivi cei mai bine plasaţi
într-o listă ordonată [realizată separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat conform art. 48
alin. (12)] şi cărora nu li s-a alocat mandat în colegiul uninominal în care au candidat.
Alocarea suplimentară se face prin creşterea corespunzătoare a numărului de mandate din
circumscripţia electorală respectivă şi prin excepţie de la regula că la nivelul fiecărui
colegiu uninominal se atribuie un singur mandat4.
Această alocare suplimentară a mandatelor, alături de folosirea reprezentării
proporţionale pentru a compensa disproporţionalităţile specifice scrutinului uninominal,
fac din scrutinul practicat pentru alegerile parlamentare un scrutin compensatoriu,
alocarea suplimentară a mandatelor fiind instituită în scopul asigurării unei
proporţionalităţi a reprezentării cât mai accentuată posibil. Nu este vorba, aşadar, despre
un scrutin majoritar uninominal, chiar dacă scrutinul uninominal se combină în mod
natural cu cel majoritar5.
În al doilea rând, textul constituţional asigură organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament (pragul electoral), dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile
legii electorale, cu condiţia ca aceşti cetăţeni să fie reprezentaţi numai de o singură
organizaţie.
1
M. Nica, op. cit., p. 277.
2
Ibidem, pp. 279-280.
3
Ibidem, p. 280.
4
Ibidem, pp. 279-280.
5
Ibidem, p. 281.
Făcând aplicaţia principiului egalităţii, Curtea Constituţională a decis că aceste
organizaţii sunt asimilate partidelor politice şi pot participa la procesul electoral, deşi art.
8 din Constituţie normează un rol general şi contributiv al partidelor politice la definirea
şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, nu a grupurilor de cetăţeni, indiferent de
criteriul de constituire al acestora. Astfel, prin Decizia nr. 53 din 12 februarie 20041,
Curtea statua că: „însăşi Constituţia conferă un regim special organizaţiilor aparţinând
minorităţilor naţionale care să le permită acestora reprezentarea politică în cadrul
autorităţii legiuitoare. Aşadar, art. 55 din Legea nr. 14/2003, care stabileşte că
prevederile legii partidelor politice se aplică, cu excepţia articolelor pe care le
menţionează, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la
alegeri, este în concordanţă cu acest text constituţional. În virtutea acestui text
constituţional, care legitimează participarea organizaţiilor cetăţenilor care aparţin
minorităţilor naţionale la alegerile parlamentare, aceste organizaţii urmează a fi
asimilate celorlalţi actori electorali, în speţă partidele politice, în lipsa unei asemenea
asimilări fiind pusă în pericol egalitatea de şanse a celor care participă la acest scrutin”.
În al treilea rând, prin alin. (3) al art. 62, constituantul lasă la latitudinea legiuitorului
reglementarea prin lege organică a numărului deputaţilor şi senatorilor. Potrivit art. 5 din
Legea nr. 35/20082pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004
privind Statutul aleşilor locali, deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale
constituite potrivit legii, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor fiind de un
deputat la 70.000 de locuitori, iar cea pentru alegerea Senatului fiind de un senator la
160.000 de locuitori.
§2. Durata mandatului Camerelor

Art. 63 alin. (1) din Constituţie stabileşte durata mandatului Parlamentului la 4 ani.
Cele două Camere au un mandat identic din acest punct de vedere care începe şi se
finalizează la aceeaşi dată.
Trebuie precizat că prevederea constituţională are în vedere durata şi coordonatele
normative ale mandatului Parlamentului, şi nu a mandatului parlamentarului, deputat sau
senator, chiar dacă, cele două durate sunt identice. Distincţia este importantă deoarece
primul este un mandat instituţional, obiectiv şi continuu, pe când cel de-al doilea este un
mandat personal şi subiectiv, putând înceta în orice moment din diferite cauze fără ca alt
actor instituţional să exercite competenţele aferente acestui mandat3.
Data de la care începe să curgă termenul de patru ani de mandat al Parlamentului este
stabilit prin alin. (3), care precizează că Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Dispoziţia constituţională
instituie un termen maxim de 20 de zile de la desfăşurarea alegerilor parlamentare,
1
Publicată în M. Of. nr. 240 din 18 martie 2004.
2
3
indiferent de rezultate şi numărul de tururi de scrutin, în care Preşedintele este obligat să

convoace prima şedinţă comună a Parlamentului prin emiterea unui decret prezidenţial
care va preciza data acestei convocări, dată de la care cele două Camere încep să-şi
exercite mandatul de patru ani.
Sfârşitul mandatului Parlamentului poate avea loc la expirarea termenului de patru
ani sau în momentul dizolvării acestuia de către Preşedinte în contextul art. 89 din
Constituţie. În ambele situaţii, necesitatea asigurării continuităţii acestei instituţii deosebit
de importante a statului, impune două consecinţe normative instituite constituţional prin
alin. (4) al art. 63: pe de o parte, organizarea alegerilor pentru noul Parlament în termen
de maxim 3 luni de la expirarea mandatului vechiului Parlament, iar pe de altă parte,
prelungirea mandatul Camerelor până la întrunirea legală a noului Parlament. În această
perioadă de mandat în prelungire nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate,
modificate sau abrogate legi organice, competenţa Parlamentului fiind una limitată la
activitatea internă şi adoptarea legilor ordinare.
Dacă însă sfârşitul mandatului Parlamentului intervine în contextul stării de mo-
bilizare, de război, de asediu sau de urgenţă decretate, acest mandat se prelungeşte de
drept până la încetarea acestor situaţii excepţionale, termenul fiind unul indeterminat1.
Necesitatea asigurării activităţii parlamentare rezultă şi prin prisma prevederilor alin.
(5) al art. 63 care dispune că proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe
ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. Trebuie
să precizăm că se creează astfel o obligaţie constituţională pentru noul Parlament de
continuare a etapelor procedurii legislative începute sub mandatul vechiului Parlament.
Obligaţia se aplică însă doar în ceea ce priveşte continuarea etapelor cronologice a
procesului de formare a legii început în vechiul mandat parlamentar şi nu poate viza decât
proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
precedent.
Secţiunea a 2-a
Organizarea internă a Parlamentului
§1. Autonomia regulamentară şi bugetară a Camerelor

Potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere
se stabilesc prin regulament propriu, resursele financiare ale acestora fiind prevăzute în
bugetele aprobate de acestea.
A. Autonomia regulamentară
Autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale Parlamentului,
în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin.(1), creează consecinţa
normativă a competenţei acestora de a dispune prin adoptarea unor Regulamente cu
privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare.
1
Având în vedere faptul că actul fundamental vorbeşte de prelungire de drept a mandatului celor două
Camere nu putem fi de acord cu opinia potrivit căreia „este necesar ca Parlamentul să decidă printr-o lege
organică asupra acestei posibile prelungiri a duratei mandatului” – I. Vida, op. cit., p. 617.
Regulamentele parlamentare – Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul
Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului –, sub
aspectul naturii lor juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Ele sunt adoptate de către
fiecare Cameră sau de Camerele reunite, nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a
Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de organizare şi
funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act cu caracter normativ
de sine-stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de Constituţie.
Astfel, după cum Curtea Constituţională observa cu ocazia Deciziei nr. 209 din 7
martie 20121, „autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a
principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea
fundamentală”, însă„autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar,
abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului”.
Între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili
reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin.(1)] şi principiul constituţional
referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită,
potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea
votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea
strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), există un raport ca de la mijloc/instrument la
scop/interes, reţinea Curtea.
Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice,
menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele,
la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii
sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o
parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi,
Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare
şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele
juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii
atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul
român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin.(1)
din Constituţie.
În temeiul prevederilor constituţionale ale art. 61 privind rolul şi structura
Parlamentului şi ale art. 64 privind organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului,
fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor
constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc
regulamentul fiecărei Camere. În virtutea principiului autonomiei regulamentare art. 64
alin.(1) din Constituţie, orice reglementare privind organizarea şi funcţionarea Camerelor,
care nu este prevăzută de Constituţie, poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul
propriu. Prin urmare, Camera este suverană în a adopta măsurile pe care le consideră
necesare şi oportune pentru buna organizare şi funcţionare a sa, inclusiv cele privind
constituirea şi alegerea structurilor sale de conducere şi de lucru2.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale impune anumite limite ale principiului
autonomiei regulamentare, principiu care nu are decât un caracter relativ, nu absolut, şi
automat competenţei de reglementare regulamentară a parlamentului.
1
2
Decizia nr. 667 din 18 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 397 din 7 iunie 2011.
În primul rând, autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar,

abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, ci doar în cadrul
limitelor stabilite de Constituţie: „principiul autonomiei parlamentare se realizează însă
numai cu respectarea Constituţiei şi a legilor, aşa cum, în mod imperativ, se dispune prin
art. 1 alin.(5) din Legea fundamentală. Astfel, autonomia parlamentară nu legitimează
instituirea, prin regulamentele Parlamentului, a unor reguli care încalcă normele şi
principiile Constituţiei”1.
În al doilea rând, ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu
de activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerinţele privind claritatea şi
previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită
o libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile
art. 69 din Constituţie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar,
iar, pe de altă parte, să garanteze autorităţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul
constituţional2.
În al treilea rând, regulamentele parlamentare nu pot reglementa obligaţii pentru alte
subiecte de drept, acestea urmând să fie reglementate prin lege: „Din moment ce
Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează organizarea internă
şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru
deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de
raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul
Camerei Deputaţilor nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor
subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, subiecte de drept care nu se încadrează
în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în
accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului”3.
Trebuie precizat că în impunerea acestor limite ale principiului autonomiei
regulamentare, Curtea a efectuat doar un control al constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, în virtutea competenţei constituţionale stabilite prin art. 146 lit. c), decli-
nându-şi competenţa de control asupra actelor de aplicare a reglementărilor regula-
mentare, această competenţă aparţinând, în considerarea aceluiaşi principiu de autonomie
funcţională, Camerelor separat sau Plenului acestora: „în lipsa unei competenţe exprese şi
distincte, Curtea nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a
regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor
doua Camere, instituit prin art. 64 alin.(1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea
acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei [...],
aşa încât contestaţiile [...] privind actele concrete de aplicare a prevederilor
regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei [...], aplicabile, în acest caz, fiind
căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi
desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile
aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile
fundamentale. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii
parlamentare”4.
1
Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005.
2
Decizia nr. 209 din 7 martie 2012.
3
Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994.
4
Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 1 din 4
ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 135 din 23 februarie 2011.
B. Autonomia bugetară
Cele două Camere ale Parlamentului sunt autonome în ceea ce priveşte stabilirea
nivelului resurselor financiare din bugetele proprii, bugete aprobate anual şi care,
conform art. 138 alin. (1) din constituţie fac parte integrantă din bugetul de stat.
În legătură cu principiul autonomiei bugetare de care se bucură cele două Camere,
Curtea Constituţională preciza prin Decizia nr. 664 din 14 decembrie 20051 că „art. 64
alin.(1) teza a doua din Constituţie, (…) consacră principiul autonomiei financiare, ca
parte componentă a autonomiei parlamentare, principiu exprimat prin dreptul fiecărei
Camere a Parlamentului de a decide independent de celelalte autorităţi publice, fiecare
separat, asupra propriului buget care să îi asigure fondurile necesare pentru buna
organizare şi funcţionare”. Curtea Constituţională constata că autonomia financiară a
Camerelor nu este însă absolută şi nelimitată, în stabilirea propriilor bugete acestea
trebuie să aibă în vedere posibilităţile financiare în construcţia bugetului la nivelul ţării,
precum şi responsabilitatea Parlamentului de a asigura, prin legea pe care o adoptă, o
repartizare proporţională a resurselor financiare între toate structurile statului, în special a
întregului sistem economic, educaţional, sanitar, cultural şi al administraţiei publice.
§2. Preşedintele Camerei

Potrivit alin. (2) al art. 64 din Constituţie, după constituire, cele două Camere ale
Parlamentului îşi aleg câte un preşedinte a cărui durată a mandatului este identică cu
durata mandatului Camerelor. Preşedintele Camerei este în acelaşi timp şi membru al
Biroului permanent al Camerei, mandatul său putând expira prin ajungere la termen,
demisie, pierderea calităţii de parlamentar sau prin revocare de către majoritatea
membrilor Camerei din care face parte.
A. Alegerea Preşedintelui Camerei

Dispoziţiile regulamentare ale celor două Camere privind alegerea Preşedintelui
acestora sunt asemănătoare, prin art. 21 din Regulamentul camerei deputaţilor şi art. 24
din Regulamentul Senatului, normându-se că după constituirea legală a Camerei
Preşedintele acesteia este ales prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în
ordine alfabetică, respectiv în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar,
numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare, fiecare grup
parlamentar neputând face decât o singură propunere.
La Camera Deputaţilor, este declarat ales Preşedinte al Camerei candidatul care a
întrunit votul majorităţii deputaţilor. Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi,
votul majorităţii deputaţilor, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi
declarat preşedinte al Camerei Deputaţilor candidatul care a obţinut majoritatea voturilor
deputaţilor prezenţi. La Senat, este declarat ales Preşedinte candidatul care a întrunit, la
primul tur de scrutin, votul majorităţii senatorilor. Dacă nici un candidat nu a întrunit
numărul de voturi necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă
primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi
1
candidaţii care s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi ori primul clasat şi toţi
candidaţii care s-au clasat pe locul al doilea, cu un număr egal de voturi. Este declarat
ales preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor.
B. Atribuţiile Preşedintelui Camerei
Potrivit art. 33 din regulamentul Camerei Deputaţilor, Preşedintele acesteia are

următoarele atribuţii: a) convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare, conform
prevederilor prezentului regulament; b) conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor,
asistat obligatoriu de 2 secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor,
precum şi respectarea prevederilor prezentului regulament; c) acordă cuvântul, moderează
discuţiile, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabileşte ordinea votării, precizează
semnificaţia votului şi anunţă rezultatul acestuia; d) conduce lucrările şedinţelor Biroului
permanent; e) sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute la art. 146 lit. a),
b), c) şi e) din Constituţia României, republicată; f) asigură trimiterea de îndată la Senat,
spre dezbatere, a proiectelor de legi adoptate sau respinse de Camera Deputaţilor ori,
după caz, Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele legale;
g) reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe; h) prezintă rapoarte
justificative, anual, în faţa plenului asupra utilizării fondului preşedintelui; i) îndeplineşte
orice alte atribuţii prevăzute de prezentul regulament, precum şi însărcinările date de
plenul Camerei Deputaţilor.
În conformitate cu art. 39 din Regulamentul Senatului, Preşedintele acesteia Sena-
tului are următoarele atribuţii: a) convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; b)
conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi; c)
acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii,
stabileşte ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă rezultatul votului; d)
asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a
Regulamentului Senatului; e) convoacă şi conduce lucrările Biroului permanent; f)
reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul,
Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii interne ori internaţionale;
g) poate sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute la art. 146 lit. a), b), c) şi e)
din Constituţia României, republicată; h) dispune de fondul preşedintelui, conform legii şi
în limitele prevederilor bugetare; i) aprobă decontarea cheltuielilor pentru deplasările în
străinătate; j) aprobă indemnizaţiile persoanelor utilizate în cadrul Senatului în calitate de
colaboratori, precum şi decontarea cheltuielilor suportate de persoanele invitate la Senat,
potrivit legii; k) prezintă Biroului permanent rapoarte anuale privind utilizarea fondului
preşedintelui; l) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de prezentul
regulament sau hotărâte de Senat; m) asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al
României, conform art. 98 din Constituţia României, republicată.
C. Revocarea din funcţie a Preşedintelui Camerei

Un aspect important îl constituie posibilitatea de revocare din funcţie a Preşedintelui
uneia dintre cele două Camere înainte de expirarea mandatului.
Această procedură era reglementată prin art. 25-26 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor1, respectiv prin art. 30-32 din Regulamentul Senatului2, o mare parte din
dispoziţiile regulamentare fiind declarate însă neconstituţionale prin Decizia nr. 602 din 14
noiembrie 20053privind constituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Camerei
Deputaţilor şi Decizia 601 din 14 noiembrie 20054privind constituţionalitatea unor
dispoziţii din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005.
1
Art. 25. – Preşedintele Camerei Deputaţilor şi orice alt membru al Biroului permanent pot fi revocaţi
înainte de expirarea mandatului, cu votul majorităţii deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin buletine
de vot în cazul preşedintelui Camerei Deputaţilor şi prin bile în cazul celorlalţi membri ai Biroului permanent.
Propunerea de revocare se face în scris şi este însoţită de semnăturile iniţiatorilor. Art. 26. – (1) Revocarea
din funcţie a preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi propusă, când se schimbă majoritatea politică din
Camera Deputaţilor, de către majoritatea deputaţilor. (2) Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei
Deputaţilor poate fi propusă şi la cererea a minimum o treime din numărul total al deputaţilor, în una dintre
următoarele situaţii: a) încalcă prevederile Constituţiei României; b) încalcă grav sau în mod repetat
prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului. (3) Revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor poate fi cerută de grupul
parlamentar care l-a propus. (4) Propunerea de revocare se depune la Biroul permanent, care verifică, din
punct de vedere formal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), (2), (3) şi (7), după caz, urmând ca
acesta să introducă în proiectul ordinii de zi a următoarei şedinţe de plen propunerea de revocare. Dezbaterea
asupra propunerii de revocare se va realiza cu respectarea prevederilor art. 227. Dezbaterea se realizează pe
baza unui aviz consultativ al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, în legătură cu situaţiile prevăzute la
alin. (2) lit. a) şi b). (5) Preşedintele Camerei Deputaţilor căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce
şedinţa Biroului permanent sau cea a plenului în care se discută revocarea sa. El va fi înlocuit prin votul
Biroului permanent de unul dintre vicepreşedinţi. (6) Dacă propunerea de revocare este aprobată de plenul
Camerei, se organizează alegerea unui nou preşedinte, în conformitate cu prevederile art. 21. (7). În cazul în
care este revocat preşedintele Camerei Deputaţilor, la cererea majorităţii politice nou-formate, din rândul
căreia a fost ales noul preşedinte, aceasta va ceda o funcţie de vicepreşedinte pentru tot restul legislaturii
grupului parlamentar care a deţinut funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, pentru a se respecta
configuraţia politică, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3). Funcţia de vicepreşedinte, care este
cedată, va fi stabilită prin renegociere în interiorul majorităţii politice respective şi va fi precizată în cererea
de revocare înaintată Biroului permanent. În cazul în care noul preşedinte ales aparţine unui grup parlamentar
din cadrul majorităţii politice care a propus revocarea, respectarea configuraţiei politice se realizează prin
renegociere în cadrul acestei majorităţi.
2
Art. 30. – (1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o
treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări: a) încalcă prevederile
Constituţiei; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului
şedinţelor comune. (2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus
unu din numărul total al senatorilor. (3) Propunerea de revocare prevăzută la alin. (1) sau (2) se face în scris,
sub semnătura iniţiatorilor, o singură dată într-o sesiune. (4) Propunerea de revocare se depune la Biroul
permanent care analizează, în prima sa şedinţă, îndeplinirea condiţiilor de la alin. (1) sau (2) şi decide, prin
vot, introducerea acesteia în proiectul de ordine de zi a următoarei şedinţe de plen. Art. 31. – (1) Preşedintele
Senatului căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce şedinţa Biroului permanent sau pe cea de plen în care
se discută revocarea sa. (2) La conducerea şedinţelor prevăzute la alin.(1), preşedintele Senatului va fi înlocuit
de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul permanent. Art. 32. – (1) Propunerea de revocare se
prezintă în plenul Senatului. Dacă propunerea de revocare este aprobată prin votul secret al majorităţii
senatorilor, funcţia de preşedinte devine vacantă şi, imediat, se organizează alegeri, în conformitate cu
prevederile art. 24. (2) Pe perioada vacanţei funcţiei de preşedinte al Senatului, atribuţiile acestuia vor fi
îndeplinite de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul permanent. (3) După alegerea unui nou
preşedinte al Senatului se renegociază, dacă este cazul, de îndată, repartizarea celorlalte funcţii din Biroul
permanent, procedându-se potrivit dispoziţiilor prezentului regulament, astfel încât noul Birou permanent să
reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri.
3
4
Curtea Constituţională, având în vedere similitudinea modalităţii de reglementare a

revocării de funcţie a Preşedinţilor celor două Camere a procedat la o argumentaţie
identică în ambele situaţii, astfel încât vom reţine spre analiză doar una dintre aceste
decizii.
Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 Curtea stabileşte regula în materie: doar
grupul parlamentar care a propus candidatul la funcţia de preşedinte al Senatului poate
cere atât revocarea politică a acestuia, cât şi nominalizarea unei noi persoane pentru
ocuparea funcţiei vacante, cele două etape procedurale comportând obligatoriu aplicarea
principiului deciziei majoritare.
În aprecierea constituţionalităţii art. 30 alin. (1) şi (2)al Regulamentului Senatului
Curtea şi-a fundamentat argumentaţia juridică din Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005
pe următoarele elemente centrale: a) principiile constituţionale pe care se întemeiază
activitatea Parlamentului, în general, şi compunerea organelor sale de lucru, în special; b)
statutul juridic al Biroului permanent al Senatului şi al membrilor acestui organ; c)
condiţiile de revocare a membrilor Biroului permanent al Senatului.
a) Principiile constituţionale pe care se întemeiază activitatea Parlamentului:

principiul autonomiei parlamentare, principiul deciziei majoritare şi principiul
configuraţiei politice
Încă de la început, Curtea instituie premisele generale care vor fundamenta decizia
adoptată, aceste premise fiind constituite din cele trei principii generale pe care se
întemeiază activitatea Parlamentului. Principiile în speţă au un caracter relativ,
relativizare ce se produce prin raportare directă a unuia faţă de celelalte şi faţă de alte
principii constituţionale generale, astfel încât Curtea a trebuit să stabilească în acest caz
concret sfera de aplicabilitate a fiecăruia dintre acestea.
Principiul autonomiei parlamentare are ca fundament constituţional dispoziţiile art.
64 şi presupune, de o manieră generală, libertatea Parlamentului de a-şi stabili singur,
prin regulamentele celor două Camere, regulile de organizare şi funcţionare. Limita
principală a autonomiei parlamentare este constituită din principiul supremaţiei
Constituţiei şi respectării legilor, astfel încât valenţele acestei autonomii trebuie să aibă
întotdeauna un caracter constituţional şi legal.
Principiul deciziei majoritare, fundamentat prin caracterul democratic al statului
român normat în art. 1 alin. (3) al Constituţiei, vine să completeze principiul general al
autonomiei parlamentare şi constituie mijlocul specific de realizare şi efectivizare a
acestei autonomii, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionând
regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă.
Principiul configuraţiei politice, normat prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale
art. 64 alin. (5), expresie a caracterului democratic al statului în care acţiunea majorităţii
este limitată de însăşi existenţa minorităţii, conturează autonomia parlamentară şi
canalizează compunerea politică a fiecărei Camere şi a structurilor interne ale acesteia, în
acord cu rezultatul exprimat prin alegerile generale. Exprimarea Curţii în ceea ce priveşte
aplicabilitatea acestui principiu alegerii preşedinţilor Camerelor este deficitară, fapt
observat şi la nivelul opiniei separate exprimate, „în funcţia de preşedinte fiind aleasă o
singură persoană”, aceasta neavând„cum să reflecte configuraţia politică a Camerei
respective”.
b) Statutul juridic al Biroului permanent al Senatului şi al membrilor acestui organ
Biroul permanent al Senatului este o structură instituţională de lucru a acestei
Camere a Parlamentului, având caracter eligibil şi un mandat constând în realizarea
atribuţiilor ce îi revin potrivit regulamentului. Organizarea şi funcţionarea birourilor
permanente ale Camerelor sunt stabilite prin regulamentele acestora, Constituţia
enunţând, în art. 64 alin.(2) şi alin.(5), modul de alcătuire a birourilor permanente ale
Camerelor şi durata mandatului membrilor lor astfel: „(2) Fiecare Cameră îşi alege un
birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe
durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la
începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de
expirarea mandatului. (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.”
Din conţinutul acestor dispoziţii constituţionale rezultă mai multe consecinţe
normative ce conturează un statut juridic diferit al preşedintelui Senatului faţă de cel al
celorlalţi membri ai Biroului permanent, din cuprinsul cărora şi acesta face parte.
O primă diferenţă constă în principiul ce fundamentează alegerea celor două tipuri de
instituţii (preşedinte al Senatului, pe de o parte, şi simplu membru al Biroului permanent,
pe de altă parte): dacă în alegerea preşedintelui Senatului, principiul fundamental este cel
al deciziei majoritare, în ceea ce priveşte alegerea celorlalţi membri ai Biroului
permanent, principiul este al configuraţiei politice a Camerei. Acest fapt nu este remarcat
de către Curte care persistă în eroarea anterioară şi consideră că fundamentarea alegerii
celor două tipuri de instituţii este identică şi rezidă în principiul configuraţiei politice a
Camerei. În fundamentarea unei asemenea aserţiuni Curtea pare a se sprijini pe conţinutul
normativ al alin. (5) din art. 64, care normează generic principiul configuraţiei politice ca
principiu de alcătuire a Biroului permanent al unei Camere, preşedintele Camerei făcând
parte din acesta.
Un alt element de distincţie în ceea ce priveşte statutul juridic al celor două instituţii
îl constituie durata mandatului, spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent,
care au un mandat de sesiune, preşedintele Senatului fiind ales la începutul legislaturii, pe
durata mandatului acestei Camere – mandat de legislatură. Aceasta este însă durata
maximă a mandatului celor două instituţii, mandat ce poate fi întrerupt prin excepţie
înainte de termen.
De asemenea, neutralitatea din punct de vedere politic în exercitarea funcţiei de
preşedinte al Senatului, care în principiu nu reprezintă poziţia politică şi interesele unui
partid politic, ci reprezintă Senatul în integralitatea sa1, precum şi sfera competenţelor
exercitate de către acesta, de ordin legal şi constituţional2, constituie o altă diferenţă
1
Potrivit art. 39 alin. (1) din Regulamentul Senatului, preşedintele Senatului are, între alte atribuţii ce
decurg din calitatea sa de membru al Biroului permanent, următoarele: convoacă Senatul în sesiuni ordinare
şi extraordinare; conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi; acordă
cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votării, explică
semnificaţia votului şi anunţă rezultatul votului; asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi
respectarea Constituţiei şi a Regulamentului Senatului; reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele
României, Camera Deputaţilor, Guvernul României, Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi
instituţii interne ori internaţionale.
2
În conformitate cu art. 89 alin. (1) din Constituţie, preşedintele Senatului, împreună cu preşedintele
Camerei Deputaţilor şi liderii grupurilor parlamentare, este consultat de Preşedintele României la dizolvarea
relevantă în ceea ce priveşte statutul juridic al acestei instituţii în comparaţie cu cel al

simplilor membrii ai Biroului permanent.
Aceste diferenţe de statut juridic între instituţia preşedintelui Senatului şi cea a
celorlalţi membri ai Biroului permanent, în opinia Curţii, „implică un plus de exigenţă în
reglementarea revocării acestuia înainte de expirarea mandatului”. Astfel,„orice
reglementare care ar face posibilă revocarea preşedintelui Senatului ori de câte ori s-ar
realiza majoritatea de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri, ar fi de natură să
creeze o instabilitate instituţională perpetuă, contrară voinţei electoratului care a definit
configuraţia politică a Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi intere-
sele cetăţenilor pe care Parlamentul îi reprezintă”. În realitate, instanţa constituţională
fundamentează instituţia revocării din funcţie a preşedintelui Senatului pe o combinare a
principiului configuraţiei politice a Camerei cu principiul deciziei majoritare.
c) Condiţiile de revocare a membrilor Biroului permanent al Senatului

Dispoziţiile constituţionale ale art. 64, alin. (2) teza a patra prevăd posibilitatea
revocării membrilor Biroului permanent, din care face parte şi preşedintele Camerei,
înainte de expirarea mandatului acestora şi lasă legislativului libertatea de reglementare
regulamentară a condiţiilor şi procedurilor în care poate avea loc revocarea. Această
reglementare este condiţionată însă de respectarea celorlalte principii constituţionale şi
legale. Astfel, chiar dacă preşedintele Senatului este membru al Biroului permanent,
reglementarea revocării din funcţie a acestuia trebuie să fie punctual realizată în mod
diferit faţă de cea a celorlalţi membri, având în vedere statutul juridic diferit şi special
evidenţiat anterior.
Revocarea din funcţie a membrilor Biroului permanent poate fi reglementată fie ca o
sancţiune juridică pentru încălcări grave ale ordinii de drept, încălcarea Constituţiei şi a
regulamentelor parlamentare, fie ca o sancţiune politică, pentru considerente indepen-
dente de vinovăţia acestuia în exercitarea atribuţiilor, cum ar fi pierderea sprijinului
politic al grupului parlamentar care l-a propus.
Indiferent de forma de intervenţie a revocării din funcţie, Curtea opinează că
„reglementarea revocării preşedintelui Senatului nu poate contraveni principiului
configuraţiei politice” şi că înlocuirea acestuia „se poate face numai cu o persoană din
acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte,
dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri (…)”.
După cum enunţasem anterior, aplicarea principiului configuraţiei politice în ceea ce
priveşte revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, principiu ce presupune în esenţă
compunerea Camerei rezultată din alegeri pe baza proporţiei pe care grupurile
parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective, este dificil de admis în
cazul unei autorităţi unice cum este preşedintele Senatului. Desemnarea preşedintelui
Senatului în funcţie cu greu poate reflecta o voinţă majoritară legislativă care să provină
de la nivelul unui singur partid politic, astfel încât, ca regulă, majoritatea întrunită
Parlamentului; potrivit art. 98 alin. (1) din Constituţie, asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României;
potrivit art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţie sesizează Curtea Constituţională în vederea exercitării
controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, al tratatelor sau altor acorduri internaţionale şi al
Regulamentului Senatului, precum şi pentru soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice.
cuprinde în compoziţia sa atât grupul parlamentar care a făcut propunerea, cât şi alte
grupuri parlamentare care au achiesat la această variantă. Practic, înlocuirea din funcţie a
preşedintelui Senatului prin revocare pare a se fundamenta pe un principiu de
apartenenţă politică, principiu înveterat chiar de către Curte prin statuarea unui drept la
funcţia de preşedinte al grupului parlamentar a cărui nominalizare a întrunit majoritatea.
Se instituie astfel o condiţie de apartenenţă politică a persoanei care va ocupa în viitor
funcţia de preşedinte al Senatului ca urmare a revocării procedate anterior, indiferent de
forma acesteia, ca sancţiune juridică sau politică.
În acelaşi timp, Curtea consideră că în situaţia reglementării revocării din funcţie a
unui membru al Biroului permanent cu titlu de sancţiune juridică,pentru încălcarea
Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este obligatorie „respectarea normelor şi
principiilor inerente răspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural
corespunzător de cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei membrului Biroului
permanent a cărui revocare se propune şi asigurarea exercitării dreptului acestuia de a
dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se aduc, adică de a se apăra”.
Astfel, declararea neconstituţionalităţii art. 30 alin. (1) este fundamentată prin faptul
că dispoziţia regulamentară „contravine dispoziţiilor constituţionale privind dreptul
fundamental la apărare şi principiul configuraţiei politice în alcătuirea Biroului
permanent”.
d) Neconstituţionalitatea art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului

Principiul configuraţiei politice devine fundamental şi în declararea
neconstituţionalităţii alin. (2) al art. 30, ce instituie revocarea din funcţie a preşedintelui
Senatului cu titlu de sancţiune politică. Curtea constată că dispoziţia regulamentară
condiţionează revocarea de criteriul majorităţii, în sens cantitativ, de majoritate a
senatorilor îndrituită să facă propunerea de revocare, instituirea unui asemenea criteriu,
care exclude configuraţia politică a Parlamentului, stabilită prin voinţa cetăţenilor cu
ocazia alegerilor pentru organul reprezentativ suprem şi îi substituie o majoritate
conjuncturală, rezultată din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor politice în
Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat, încălcând litera şi spiritul
Constituţiei şi creând premisele unei instabilităţi a activităţii parlamentare.
Instanţa constituţională invocă în susţinerea acestei concluzii jurisprudenţa sa
anterioară, exprimată prin Decizia nr. 46 din 17 mai 19941 şi Decizia nr. 62 din 1
februarie 20052, cu aceste ocazii aceasta reţinând că „posibilitatea oricărui grup
parlamentar de a face această cerere (n.n. de revocare), şi nu doar a celui al cărui
reprezentant este membrul, este contrară art. 61 alin.(5) din Constituţie[actualmente art.
64 alin. (5)], conform căruia Biroul permanent se alcătuieşte potrivit configuraţiei politice
a Senatului, întrucât revocarea reprezintă o modalitate simetrică cu desemnarea
membrului pentru a fi ales în Biroul permanent”, de aceea „propunerea de revocare, care
poate duce la încetarea mandatului unui membru al Biroului permanent, nu poate aparţine
decât grupului care l-a propus”.
În fapt, principiul de drept a cărui aplicaţie trebuie să o facă în acest caz regle-
mentarea privind revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului sub forma sancţiunii
1
2
politice, este cel al paralelismului formelor şi competenţelor1, consecinţă juridică a

principiului ierarhiei normative instituit la noi prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1
alin. (5). Astfel, prin paralelism, doar grupul parlamentar ce a operat nominalizarea
pentru alegerea preşedintelui Senatului va putea cere revocarea sa din funcţie cu titlul de
sancţiune politică.
e) Aprecierea neconstituţionalităţii art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului

Şi în ceea ce priveşte declararea neconstituţionalităţii art. 32 alin. (1), care dispune că
propunerea de revocare a preşedintelui Senatului se prezintă în plenul Camerei spre
aprobare prin votul secret al majorităţii senatorilor, instanţa constituţională face aplicaţia
aceluiaşi principiu al configuraţiei politice rezultate din alegeri, în fapt înţeles ca un
principiu de apartenenţă politică a persoanei ce ocupă funcţia de preşedinte şi al cărei
mandat încetează înainte de termen
f) Condiţiile revocării din funcţie a Preşedintelui Senatului: contextul actual

Declararea neconstituţionalităţii art. 30 şi 32 din Regulamentul Senatului la nivelul
anului 2005 şi nerevizuirea conţinutului normativ al acestora pentru punerea lor de acord
cu decizia Curţii Constituţionale a creat practic un vid regulamentar în ceea ce priveşte
revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului. Coordonatele normative ale revocării din
funcţie a preşedintelui Senatului trebuie astfel extrase din cuprinsul Deciziei nr. 601 din
24 octombrie 2005.
Trebuie mai întâi operată o distincţie între forma revocării din funcţie, cu titlul de
sancţiune juridică sau de sancţiune politică.
În primul rând, în situaţia în care revocarea din funcţie se doreşte a fi operată ca o
sancţiune juridică ale cărei cauze rezidă în încălcarea Constituţiei sau a regulamentului
Camerei, deşi solicitarea revocării din funcţie poate aparţine fie grupului parlamentar care
a făcut nominalizarea iniţială a preşedintelui în funcţie, fie din partea unei alte
„componente” a Senatului, actualmente acest lucru nu este posibil. Decizia Curţii
blochează acest procedeu de revocare cu titlul de sancţiune juridică, datorită nedefinirii
regulamentare a noţiunilor de încălcare în mod grav şi încălcare în mod repetat a
Regulamentului Senatului sau a Regulamentului şedinţelor comune, ceea ce face
imposibilă exercitarea dreptului la apărare de către membrul Biroului permanent a cărui
revocare se propune şi creează premisele unui exerciţiu abuziv al funcţiei legislative
majoritare conjuncturale. A contrario, în situaţia circumstanţierii noţiunilor enunţate
anterior prin modificarea Regulamentului Senatului, instituţia revocării ca sancţiune
juridică ar putea deveni operantă.
În al doilea rând, în cazul în care revocarea din funcţie se fundamentează pe
considerente politice şi îmbracă forma unei sancţiuni politice, doar grupul parlamentar
care a propus candidatul la funcţia de preşedinte al Senatului poate cere revocarea
politică a acestuia. Din punct de vedere procedural această cerere poate fi introdusă la
1
Pentru mai multe detalii privind principiul paralelismului formelor şi competenţelor a se vedea D.C.
Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Titlul I. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
p. 167; G. Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp.
20-21.
nivelul Biroului permanent oricând şi fără o condiţionare cantitativă a numărului
senatorilor grupului parlamentar ce fac propunerea. Următoarea etapă procedurală constă
în revocarea propriu-zisă din funcţie a Preşedintelui Senatului ce se definitivează prin
atingerea majorităţii absolute a membrilor Camerei în acest sens. Dreptul de nominalizare
a unui candidat la funcţia vacantă de Preşedinte al Senatului aparţine, prin paralelism,
doar grupului parlamentar ce a solicitat revocarea din funcţie, iar desemnarea în funcţie a
noului Preşedinte nu poate fi realizată decât dacă această propunere întruneşte votul
pozitiv al majorităţii membrilor Senatului.
Cu toate acestea, se impune o limită acestui drept, stabilită de către Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 1631 din 20 decembrie 20111: regula enunţată de Curte în
contextul examinării instituţiei revocării din funcţia de preşedinte al Senatului este
aplicabilă numai în măsura în care nu s-a schimbat configuraţia politică iniţială. Dacă
grupul parlamentar iniţial care a desemnat candidatul pentru funcţia de Preşedinte al
Camerei nu mai există, se revine, practic, la situaţia existentă la începutul mandatului
Camerelor, cu aplicarea dispoziţiilor regulamentare corespunzătoare în ceea ce priveşte
alegerea la nivelul Camerei, respectiv cele ale art. 23 alin. (3) din Regulamentul Camerei
Deputaţilor şi ale art. 24 din Regulamentul Senatului privind dreptul de nominalizarea a
candidaţilor.
În contextul actual, coordonatele trasate jurisprudenţial de către Curte în ceea ce
priveşte instituţia revocării din funcţie a Preşedintelui Camerei devin inaplicabile,
majoritatea parlamentară politică de la nivelul Camerelor fiind practic singura competentă
să decidă în orice moment atât revocarea, cât şi alegerea unui nou Preşedinte, eludând
dreptul de nominalizare a unui candidat la funcţia vacantă de Preşedinte a grupului
parlamentar ce a solicitat revocarea din funcţie.
Acest fapt rezultă din modalitatea de exercitare a noii competenţe a Curţii de control
a constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului, introdusă prin modificarea Legii nr.
47/1994, instanţa constituţională limitându-şi jurisprudenţial competenţa doar la controlul
hotărârilor prin care se afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz,
organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional2.
Revocarea sau numirea în funcţie a Preşedintelui Camerei se realizează prin hotărâre,
act juridic cu caracter individual, care nu afectează valori şi principii constituţionale, „or,
asemenea tipuri de acte juridice nu pot fi supuse controlului exercitat de Curtea
Constituţională. Astfel de acte reprezintă manifestări politice care nu au caracter
normativ, în sensul că nu conţin reglementări juridice de largă aplicabilitate şi cu efect
juridic general sau circumscris unei categorii determinate de subiecte de drept, ci sunt
acte juridice cu caracter individual şi cu scop politic, având ca obiect numiri, alegeri sau
validări funcţii. De altfel, înlocuirea unei persoane cu alta, cu respectarea procedurilor
regulamentare, nu poate reprezenta o problemă de constituţionalitate”, statua Curtea cu
ocazia Deciziei nr. 729 din 9 iulie 20123.
Curtea constată că Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 25 din 3 iulie 2012 privind
revocarea din funcţia de preşedinte şi de membru al Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor nu putea fi supusă controlului de constituţionalitate, deoarece, „prin obiectul
1
2
Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.
3
său de reglementare, nu se încadrează în sfera actelor parlamentare asupra căreia Curtea

Constituţională se poate pronunţa”, şi o respingea ca inadmisibilă.
D. Încetarea de drept a statutului de Preşedinte al Camerei

Încetarea de drept a statutului de Preşedinte al Camerei intervine în contextul art. 33
din Legea nr. 96/2006 privind Statutul Deputaţilor şi Senatorilor, potrivit căruia „fiecare
Cameră îşi alege un birou permanent, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de
regulamente. Pierderea sprijinului politic atrage încetarea de drept a statutului de
membru al Biroului permanent sau de titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere
politică”.
Cauza acestui mijloc de încetare a mandatului Preşedintelui Camerei constă astfel în
pierderea sprijinului politic prin excluderea din partid care a făcut propunerea.
Prin Decizia nr. 1630 din 20 decembrie 20111 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 54 din 28 noiembrie 2011 pentru alegerea
preşedintelui Senatului, Curtea a reţinut ca fiind neîndoielnic faptul că textul de lege citat
priveşte şi preşedintele Senatului, întrucât acesta este membru al Biroului permanent,
astfel cum stabilesc expres dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Senatului,
potrivit cărora: „(1) După constituirea legală a Senatului, se aleg preşedintele Senatului şi
ceilalţi membri ai Biroului permanent. (2) Biroul permanent al Senatului se compune din:
preşedintele Senatului, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. Preşedintele Senatului
este şi preşedintele Biroului permanent”.
Trebuie subliniată diferenţa dintre acest mijloc de încetare a mandatului Preşedintelui
Camerei şi revocarea sa din funcţie, ipoteza analizată de Curte în considerentele Deciziei
nr. 601 din 14 noiembrie 2005 şi textele din Regulamentul Senatului cu privire la care
aceasta s-a pronunţat privind însă revocarea unui membru al Biroului permanent al
Senatului (preşedintele Senatului) cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea
Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, la cererea altui grup parlamentar decât cel
care l-a propus, iar nu ipoteza revocării ca urmare a retragerii sprijinului politic.
Ideea de neutralitate politică a preşedintelui Senatului, exprimată de Curte în
considerentele deciziei din 2005, se referă la atribuţiile specifice funcţiei respective şi nu
poate fi interpretată ca având semnificaţia unei independenţe faţă de partidul politic al
cărui membru este preşedintele Senatului, calitate în considerarea căreia, de altfel, a fost
ales în această funcţie. Prin urmare, excluderea sa din partid nu poate rămâne fără
consecinţe juridice în ceea ce priveşte funcţia dobândită, funcţie eminamente politică.
Excluderea dintr-un partid politic constituie o decizie exclusivă a partidului politic în
cauză, care nu este supusă controlului niciunei autorităţi. Aşa cum a reţinut Curtea
Constituţională în jurisprudenţa sa2, partidele se organizează şi funcţionează pe baza unor
norme proprii, adoptate după o procedură proprie, cu o jurisdicţie proprie recunoscută de
lege, iar instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite înfăptuirea justiţiei în ceea
ce priveşte actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice.
Curtea subliniază diferenţa dintre cele două cazuri de încetare a mandatului
Preşedintelui Camerei cu ocazia Deciziei nr. 1631 din 20 decembrie 2011, şi, având în
1
2
Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 571 din 17 august 2009, Decizia nr. 197 din
4 martie 2010, publicată în M. Of. nr. 209 din 2 aprilie 2010.
vedere că sancţiunea prevăzută de art. 33 alin.(2) din Legea nr. 96/2006 intervine de
drept, reţine că „păstrarea, în această situaţie, a dreptului exclusiv al aceluiaşi partid
politic cu privire la funcţia de preşedinte al Camerei deschide calea unor posibile
abuzuri, respectiv a unei instabilităţi la conducerea acesteia, întrucât partidul în cauză
poate, teoretic, oricând, şi pentru motive care nu pot fi în niciun fel cenzurate, să
determine schimbarea persoanei care ocupă funcţia respectivă”.
În plus, mai observa Curtea, dacă în cazul revocării, motivele revocării – existenţa
unor fapte de încălcare a prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului – au caracter
obiectiv şi trebuie arătate în cuprinsul propunerii de revocare, în cazul retragerii
sprijinului politic ca urmare a excluderii din partidul politic, motivele deciziei partidului
privesc doar raporturile cu partidul în cauză şi nu există obligaţia de a fi prezentate: „(…)
pierderea calităţii de membru a unui partid politic este guvernată de normele juridice
cuprinse în statutele partidelor şi ţin de jurisdicţia exclusivă a acestora. Această
autonomie normativă şi jurisdicţională a partidelor politice constituie o manifestare a
tendinţei inevitabile de emancipare a acestora în raport cu ordinea juridică etatică.
Controlul normativ al partidelor asupra membrilor lor este adesea foarte puternic şi se
extinde chiar şi asupra vieţii lor private, asupra opiniilor lor etc. Tendinţa de autonomie
sub aspectele enunţate poate fi justificată având în vedere obiectivele de ordin ideologic
ale partidelor politice, însă controlul partidelor politice şi jurisdicţia lor exclusivă nu se
poate extinde, implicit, şi asupra unei instituţii fundamentale a statului de drept, aceea de
preşedinte al Senatului, ci numai asupra persoanei care ocupă la un moment dat această
funcţie”.
Autonomia partidelor politice trebuie înţeleasă şi aplicată însă în limitele principiilor
constituţionale menţionate, astfel încât singura soluţie compatibilă cu acestea este ca, în
cazul excluderii din partid a persoanei care ocupă funcţia de Preşedinte al Camerei,
alegerea noului Preşedinte să fie decisă de Camera respectivă, cu aplicarea în mod
corespunzător a regulilor de alegere prevăzute de Regulamente.
§3. Biroul permanent

Potrivit alin. (2) al art. 64, fiecare Cameră îşi alege un birou permanent, condus de
Preşedintele Camerei ales pe durata mandatului Camerelor, ceilalţi membri ai birourilor
permanente fiind aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi
revocaţi înainte de expirarea mandatului.
Biroul permanent al Camerei este compus din Preşedintele Camerei, care prezidează
şi această structură funcţională parlamentară, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori.
Vicepreşedinţii îndeplinesc, prin rotaţie, atribuţiile preşedintelui, la cererea sa sau în
caz de indisponibilitate a acestuia, precum şi alte sarcini încredinţate de Biroul
permanent.
Secretarii, în principal, întocmesc lista înscrierilor la cuvânt, pe baza solicitărilor, în
ordinea în care acestea au fost făcute; prezintă propunerile, amendamentele şi orice alte
comunicări adresate plenului Camerei, efectuează apelul nominal, consemnează rezultatul
votului, ţin evidenţa hotărârilor adoptate, veghează la întocmirea stenogramelor şedinţelor
plenului Camerei, îl asistă pe preşedintele Camerei în realizarea atribuţiilor ce îi revin şi
îndeplinesc orice alte sarcini primite de la acesta sau de la Biroul permanent etc.
Chestorii verifică modul de gestionare a patrimoniului, funcţionarea şi calitatea

serviciilor Camerei şi fac propuneri corespunzătoare Biroului permanent, exercită
controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate, prezintă Biroului permanent proiectul de
buget al Camerei şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar anual, asigură menţinerea
ordinii în sediul Camerei şi îndeplinesc alte atribuţii, în conformitate cu dispoziţiile
preşedintelui acesteia sau ale Biroului permanent.
Formarea biroului permanent al Camerei se realizează în urma negocierilor dintre
liderii grupurilor parlamentare, respectându-se configuraţia politică a Camerei,aşa cum
rezultă din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare pentru Camera Deputaţilor1, sau
din alegeri pentru Senat2.
În ceea ce priveşte Camera Deputaţilor, art. 23 şi art. 24 din Regulament prevăd că
alegerea vicepreşedinţilor, a secretarilor şi a chestorilor care compun Biroul permanent se
face la începutul fiecărei sesiuni ordinare la propunerea grupurilor parlamentare, în
conformitate cu ponderea acestora potrivit configuraţiei politice iniţiale a Camerei şi
negocierii liderilor grupurilor parlamentare. În acelaşi mod sunt aleşi şi membrii Biroului
permanent al Senatului, potrivit art. 26 din Regulament, respectând configuraţia politică a
Camerei rezultată din alegeri, prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare.
Cât priveşte modalitatea de încetare a mandatului membrilor Biroului permanent,
formele acesteia sunt cele identificate anterior cu privire la Preşedintele Camerei, cu
sublinierea faptului că, în afara acestuia din urmă, ajungerea la termen a mandatului
celorlalţi membrii se produce la finalul fiecărei sesiuni parlamentare ordinare.
Dacă în ceea ce priveşte convocarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor
aceasta se produce la cererea preşedintelui Camerei sau la cererea a cel puţin 4 membri ai
săi, cât priveşte convocarea Biroului permanent al Senatului aceasta se realizează din
oficiu de către preşedintele Senatului sau la solicitarea a cel puţin 5 dintre ceilalţi membri
ai săi, a unui grup parlamentar sau a cel puţin 7 senatori independenţi.
Ca regulă, Biroul permanent lucrează în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă
hotărârile cu votul deschis al majorităţii membrilor prezenţi3, atribuţiile principale ale
acestei structuri instituţionale fiind reglementate regulamentar4.
§4. Comitetul liderilor grupurilor parlamentare

Comitetul liderilor grupurilor parlamentare apare ca structură instituţională
parlamentară în Regulamentul Camerei Deputaţilor, conform art. 37, fiind alcătuit din
liderii grupurilor parlamentare constituite conform configuraţiei politice a Camerei şi
având următoarele atribuţii: a) aprobă ordinea de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi
1
Art. 20 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Trebuie precizat că în conformitate cu
dispoziţiile Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 27/2010 privind modificarea Regulamentului Camerei
Deputaţilor, publicată în M. Of. nr. 679 din 7 octombrie 2010, în cazul constituirii unui grup de deputaţi
independenţi având un număr de minimum 10 deputaţi, componenţa Biroului permanent se renegociază
conform noii configuraţii politice a Camerei Deputaţilor, începând cu următoarea sesiune. Grupului
parlamentar constituit din deputaţii independenţi îi poate reveni un singur reprezentant în Biroul permanent.
2
Art. 23 alin. (3) din Regulamentul Senatului.
3
Art. 38 alin. (1) din Regulamentul Senatului; Regulamentul Camerei Deputaţilor nu reglementează
acest lucru.
4
Art. 36 alin. (1) din Regulamentul Senatului; Art. 31 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
programul de lucru al acesteia, precum şi modificările sau completările aduse ordinii de zi
ori programului de lucru; b) propune plenului Camerei Deputaţilor modul de organizare a
dezbaterilor în plenul Camerei Deputaţilor prin alocarea pentru fiecare grup parlamentar,
în funcţie de ponderea sa în numărul total al deputaţilor, a timpului afectat pentru luările
de cuvânt în şedinţa plenară a Camerei Deputaţilor; alocarea timpului afectat dezbaterilor
este obligatorie la dezbaterile politice şi facultativă la dezbaterile generale asupra unui
proiect de lege sau asupra unei propuneri legislative; c) poate include în ordinea de zi
dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative la care termenul de
depunere a raportului a fost depăşit.
Potrivit art. 38 din Regulament1,Comitetul liderilor grupurilor parlamentare hotărăşte
cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. Ponderea este dată
de proporţia grupului parlamentar reprezentat de lider în numărul total al deputaţilor,
conform configuraţiei politice a Camerei. La lucrările Comitetului liderilor grupurilor
parlamentare din Camera Deputaţilor participă, fără drept de vot, preşedintele Camerei
Deputaţilor şi, dacă este cazul, reprezentantul Guvernului României sau preşedintele
comisiei parlamentare care a depăşit termenul de depunere a raportului.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor se întruneşte
săptămânal, de regulă miercurea şi ori de câte ori este nevoie, la cererea unui lider de
grup parlamentar, a preşedintelui Camerei Deputaţilor sau a Biroului permanent al
Camerei Deputaţilor. De asemenea, Comitetul se întruneşte şi lucrează în mod
regulamentar în prezenţa a mai mult de jumătate din numărul liderilor grupurilor
parlamentare, care reprezintă majoritatea deputaţilor, fiind prezidat de preşedintele
Camerei Deputaţilor.
§5. Grupurile parlamentare

Alin. (3) al art. 64 din actul fundamental normează dreptul deputaţilor şi senatorilor
de a se organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.
A. Coordonate normative regulamentare

În ceea ce priveşte componenţa grupurilor parlamentare, potrivit art. 12 alin. (1) şi
(6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor2, grupurile parlamentare sunt structuri ale
Camerei ce se pot constitui din minimum 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe lista
aceluiaşi partid politic, a aceleiaşi formaţiuni politice, pe listele unei alianţe politice sau
alianţe electorale şi din deputaţi independenţi sau care au devenit independenţi.
Regulamentul Senatului prevede în art. 17 alin. (1) că un grup parlamentar poate fi
constituit şi poate funcţiona numai dacă cuprinde cel puţin 7 senatori, care au fost aleşi pe
listele aceluiaşi partid, ale aceleiaşi organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, alianţe politice sau alianţe electorale.
Deputaţii unui partid politic sau ai unei formaţiuni politice, precum şi senatorii
membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor
1
Modificat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 27/2010.
2
Modificat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 26/2010 privind modificarea şi completarea art. 12
din Regulamentul Camerei Deputaţilor, publicată în M. Of. nr. 679 din 7 octombrie 2010.
naţionale nu pot constitui decât un singur grup parlamentar. Deputaţii care reprezintă
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care au obţinut mandatul de
deputat în conformitate cu art. 62 alin.(2) din Constituţia României, republicată, pot
constitui un singur grup parlamentar.
Deputaţii şi senatorii care au candidat pe listele unei alianţe politice sau alianţe
electorale şi fac parte din partide politice diferite pot constitui fie grupuri parlamentare ale
partidelor sau, fie un singur grup parlamentar al alianţei. În mod asemănător, deputaţii şi
senatorii partidelor politice, formaţiunilor politice, alianţelor politice sau ai alianţelor
electorale, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc
numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi cei independenţi sau care
au devenit independenţi în timpul unei legislaturi se pot reuni în grupuri parlamentare
mixte (pentru senatori un singur grup), se pot afilia altor grupuri parlamentare ori într-un
grup al deputaţilor independenţi, doar pentru aceştia din urmă. Potrivit modificării alin.
(5) al art. 12 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, deputaţii care au devenit
independenţi în timpul unei legislaturi pot constitui un singur grup parlamentar.
Conducerile grupurilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor este desemnată de
grup după constituire şi prezentată Camerei, fiind alcătuite din lider şi, după caz, din unul
sau mai mulţi vicelideri (doi până la patru vicelideri la Senat) şi un secretar.
B. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia constituirii de grupuri

parlamentare formate din deputaţi care au devenit independenţi
Constituţionalitatea modificărilor operate articolului 12 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor a fost contestată din perspectiva art. 2 alin. (1) din Constituţie, a cărui
semnificaţie este aceea că în organele reprezentative ale poporului nu pot fi reprezentate
partide sau formaţiuni politice, alianţe politice sau electorale care nu au îndeplinit pragul
electoral şi deci nu au fost creditate de alegători să le reprezinte. Deputaţii care părăsesc
entitatea politică pe lista căreia au pătruns în Parlament şi grupul parlamentar propriu,
constituit la începutul legislaturii, precum şi cei care au fost excluşi nu pot forma un grup
parlamentar propriu reprezentând o altă afiliere politică, nemandatată de popor prin
alegeri, se mai argumenta:«Deputaţii „deveniţi independenţi” nu pot revendica statutul
„independenţilor” şi nu pot fi asimilaţi cu aceştia, întrucât „independent” este doar acela
care a fost recunoscut „competitor electoral” prin Legea electorală, care a întrunit
condiţiile de reprezentativitate şi a obţinut girul legal al alegătorilor, în timp ce deputatul
„devenit independent” a fost votat, în mare măsură, prin raportare la afilierea lui politică
şi la programul politic al listei pe care a candidat».
Aserţiunea o regăsim în cuprinsul Deciziei nr. 1490 din 17 noiembrie 20101, ocazie
cu care Curtea, controlând constituţionalitatea art. 12 din Regulament, astfel cum a fost
1
Publicată în M. Of. nr. 861 din 22 decembrie 2010. Pentru un studiu critic complex şi o analiză
juridică detaliată a argumentaţiei Curţii cu această ocazie a se vedea M. Nica, Notă la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 1.490 di 17 noiembrie 2010 privind constituţionalitatea art. 12, art. 20 alin. (3), art. 23
alin. (1) şi (2), art. 37 partea introductivă, art. 38 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (1) şi art. 44 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat prin hotărârile nr. 26 şi nr. 27 din 5
octombrie 2010 ale Camerei Deputaţilor, Revista Pandectele Române nr. 2/2011, pp. 122-144. În acelaşi sens
a se vedea O.-M. Bălan, Migraţia politică şi mandatul imperativ, în volumul „Democraţia participativă locală
şi informarea cetăţenilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 120-127.
modificat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 26/2010, care reglementează
posibilitatea constituirii grupurilor parlamentare din deputaţi independenţi sau care au
devenit independenţi, precum şi regula potrivit căreia deputaţii care au devenit
independenţi în timpul unei legislaturi îşi pot constitui un singur grup parlamentar, a
respins obiecţia nereţinând critica autorilor conform căreia prin această modificare are loc
„instituţionalizarea posibilităţii deputaţilor care şi-au părăsit grupurile parlamentare
constituite la începutul legislaturii, respectiv partidele sau formaţiunile politice, alianţele
politice sau alianţele electorale în care au participat la alegeri şi au intrat în Parlament, de
a-şi constitui un grup parlamentar propriu oricând, cu obligaţia de a fi anunţate şi
prezentate la începutul următoarei sesiuni parlamentare”.
Argumentaţia Curţii se fundamentează pe jurisprudenţa proprie incorectă în materia
non-imperativităţii mandatului de drept public1 instituit constituţional prin art. 69 alin.
(2), afirmând încă de la început că în jurisprudenţa sa „a statuat în mod constant asupra
posibilităţii neîngrădite a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la altul, de
a se afilia la un grup parlamentar sau de a constitui un grup format din parlamentari
independenţi, sancţionând, de fiecare dată când a fost sesizată, normele regulamentare
care limitau acest drept, pe motiv că încalcă art. 69 alin. (2) din Constituţie, care respinge
orice formă de mandat imperativ”.
Principala greşeală a Curţii constă în aceea că nu distinge între cauzele pentru care un
parlamentar îşi pierde, în timpul mandatului, calitatea de membru al formaţiunii politice
care l-a sprijinit în alegeri, pentru a stabili efectele non-imperativităţii mandatului asupra
constituirii şi componenţei grupurilor parlamentare, în contextul respectării art. 2 alin. (1)
din Constituţie.
Curtea, „uitând că nu cantitatea de exemple convinge, ci calitatea ideii pe care o
exemplifică”2, încearcă să îşi solidifice argumentaţia prin enunţarea unei multitudini de
decizii anterioare în materie3, începând cu Decizia nr. 44 din 8 iulie 19934, decizie care îi
1
Pentru o înţelegere corectă şi riguros argumentată a consecinţelor normative ale principiului
non-imperativităţii mandatului de drept public a se vedea D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii
politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 94-95; M. Nica, op.cit., 2011, pp.
130-132; M. Nica, op.cit., 2010, pp. 73-77; O.-M. Bălan, op.cit., pp. 120-127.
2
M. Nica, op.cit., 2011, p. 133.
3
Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994; Decizia nr. 46 din 17 mai
1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994: „interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup
parlamentar [...] este neconstituţională întrucât încalcă libertatea lor de opţiune, obligându-i, dacă vor să-şi
exercite dreptul constituţional de a forma un grup parlamentar, să recurgă exclusiv la posibilitatea de a se
afilia la un grup parlamentar existent [...]”; Decizia nr. 196 din 28 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 417
din 11 mai 2004: „Senatorii aleşi ca independenţi sau deveniţi independenţi prin părăsirea grupurilor
parlamentare nu se pot asocia între ei pentru constituirea unui grup parlamentar”, deoarece „interzic trecerea
de la un grup parlamentar la altul, opresc afilierea la un alt grup parlamentar şi interzic constituirea unui grup
parlamentar format din senatori independenţi”; Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr.
446 din 23 mai 2006: „aparenta neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Regulament este
înlăturată prin precizările de la alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi articol, care permit afilierea la alte grupuri
parlamentare şi constituirea de grupuri mixte, inclusiv grupuri pentru senatori independenţi.”; Decizia nr. 229
din 14 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 236 din 5 aprilie 2007; Decizia nr. 47 din 15 martie 2000,
publicată în M. Of. nr. 153 din 13 aprilie 2000: „lipsa reglementării juridice a posibilităţilor şi a condiţiilor
organizării în grupuri parlamentare a deputaţilor care demisionează din alte grupuri parlamentare nu
constituie încălcarea vreunei prevederi constituţionale, ci reprezintă o omisiune de reglementare care nu poate
fi suplinită prin decizii ale Curţii Constituţionale”.
4
fundamentează întreaga jurisprudenţă şi prin care, privilegiind caracterul reprezentativ al

mandatului în detrimentul celui neimperativ şi neluând în considerare faptul că prin
renunţarea voluntară la calitatea de membru de partid, parlamentarul renunţă implicit la
legitimitatea rezultată din votul popular, instanţa constituţională statua că „Art. 66 [în
prezent 69] din Constituţie stabileşte că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii
sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul. Practic, acest articol
valorifică fără limite mandatul reprezentativ. Acest text constituţional trebuie să
constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi
alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea
acestui articol constituţional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere
juridic, nu mai are nicio răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţia care l-a
ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii şi
partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ţinut să
îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului. În contextul
constituţional românesc care valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura
posibilitate pe care o are partidul sau alegătorii nemulţumiţi de activitatea unui deputat
este să nu-l realeagă. [...] în consecinţă, deputatul are facultatea constituţională de a
adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la
un grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile
parlamentare. Nicio altă normă juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni
acestor dispoziţii constituţionale”.
Pentru motivele arătate în această jurisprudenţă, Curtea reţinea că art. 12 din
Regulament, în noua redactare, nu aduce atingere prevederilor art. 2 alin. (1) din
Constituţie, prevederi care trebuie interpretate în corelaţie cu cele ale art. 69 alin. (2), ce
constituie, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, „punctul de plecare în explicarea raporturilor
constituţionale dintre deputat şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera
din care face parte”: „astfel, prin votul corpului electoral se aleg nu partide, ci
parlamentari, iar regula constituţională a mandatului reprezentativ oferă celor aleşi
libertatea de a adera la un grup parlamentar sau altul, de a se transfera de la un grup
parlamentar la altul sau de a se declara independenţi faţă de toate grupurile
parlamentare”. Singurul text constituţional care se referă la alcătuirea grupurilor
parlamentare, respectiv cel al art. 64 alin. (3), potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii se pot
organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere”, nu instituie
nicio interdicţie sub acest aspect, şi tot astfel, Legea fundamentală nu prevede nicio
sancţiune pentru părăsirea unui grup parlamentar şi, implicit, a unui partid politic
reprezentat în Parlament, de către candidaţii aleşi pe listele acestuia, mandatul
parlamentar fiind irevocabil, mai constata Curtea. Din această perspectivă,
concluzionând, instanţa constituţională considera că distincţia la care se face referire în
cuprinsul sesizărilor dintre categoria deputaţilor independenţi şi a celor deveniţi
independenţi este lipsită de efecte juridice: singurele efecte, faţă de cadrul constituţional
actual, pot exista în plan politic, şi anume în ceea ce priveşte raporturile parlamentarului
devenit independent cu partidul care l-a susţinut în alegeri, respectiv cu electoratul, care
la următorul scrutin poate să nu îl mai aleagă.
Curtea confundă însă lipsa de sancţiune constituţională expresă pentru părăsirea unui
grup parlamentar şi, implicit, a unui partid politic reprezentat în Parlament, de către
candidaţii aleşi pe listele acestuia, cu lipsa de sancţiune pură şi simplă în cazul
nerespectării non-imperativităţii mandatului. Aceasta nu observă că există o sancţiune
constituţională pentru parlamentar în situaţia părăsirii voluntare, în timpul mandatului, a
formaţiunii politice care l-a susţinut în alegeri – încetarea mandatului – şi că aceasta
rezultă în mod implicit din chiar art. 69 alin. (2) din Constituţie, astfel cum trebuie acesta
înţeles în interdependenţă cu obligativitatea respectării suveranităţii şi a caracterului
reprezentativ şi irevocabil al mandatului1.
Instanţa constituţională îşi centrează argumentaţia doar pe art. 64 alin. (3) din
Constituţie, referitor la posibilitatea organizării deputaţilor şi senatorilor în grupuri
parlamentare, precum şi pe caracterul irevocabil al mandatului normat prin art. 69 alin.
(2), şi nu distinge faptul că irevocabilitatea mandatului, rezultat al non-imperativităţii
acestuia, nu anulează distingerea necesară a naturii cauzei ce a dus la pierderea calităţii de
membru de partid al parlamentarului în timpul mandatului2. În plus, caracterul irevocabil
al mandatului nu constituţionalizează, astfel cum nici reprezentativitatea acestuia nu o
face, continuarea mandatului în situaţia în care parlamentarul decide liber, fără presiuni
sau constrângeri, să renunţe la calitatea de membru al formaţiunii politice care l-a susţinut
în alegeri şi, implicit, la legitimarea obţinută, prin acestea, graţie calităţii de membru, din
contră, în considerarea interpretării corecte a art. 69 alin. (2) din Constituţie, continuarea
mandatului, în această ipoteză, este neconstituţională3.
În opinia Curţii, nu pot fi reţinute nici criticile în sensul că posibilitatea
parlamentarilor independenţi de a-şi constitui un singur grup parlamentar, în condiţiile
art. 12 alin. (6) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ar avea semnificaţia constrângerii
acestora să se înscrie într-un anumit partid politic. Astfel, grupurile parlamentare
reprezintă structuri organizatorice ale Camerelor Parlamentului, constituite pe bază de
afinitate politică. După cum nu pot exista mai multe grupuri parlamentare ale aceleiaşi
formaţiuni politice, pentru că, în sine, apartenenţa la o anumită formaţiune politică este
expresia acestei afinităţi, la fel nu pot exista nici mai multe grupuri parlamentare ale
parlamentarilor independenţi. Acceptarea constituirii mai multor grupuri de parlamentari
independenţi ar însemna, practic, eliminarea criteriului care îi defineşte ca opţiune
politică şi implicit ca grup (independenţa), criteriu care nu este susceptibil de distincţii
suplimentare.
Curtea nu distinge sensul noţiunii de „independenţi” de cea de „deveniţi inde-
pendenţi”, distincţie de care depinde posibilitatea însăşi a anumitor parlamentari de a-şi
păstra această calitate şi, automat, inclusiv posibilitatea lor de a-şi constitui un grup
parlamentar, şi aplică mecanic analogia între grupul parlamentar al independenţilor şi
grupurile parlamentare ale formaţiunilor politice. Procedând astfel, Curtea statuează
eronat, că „după cum nu pot exista mai multe grupuri parlamentare ale aceleiaşi
formaţiuni politice, pentru că, în sine, apartenenţa la o anumită formaţiune politică este
expresia acestei afinităţi, la fel nu pot exista nici mai multe grupuri parlamentare ale
parlamentarilor independenţi”.
Caracterul imperativ al mandatului interzice o astfel de interpretare generală fără a
distinge sensul termenului „independent”. Curtea procedează în speţă exact în mod
contrar, lipsa demarcaţiilor necesare în materia independenţei determinând-o să afirme în
1
M. Nica, op. cit., 2011, p. 134.
2
Ibidem., p. 134.
3
M. Nica, op. cit., 2011, p. 134.
mod greşit că „acceptarea constituirii mai multor grupuri de parlamentari independenţi ar

însemna eliminarea criteriului care îi defineşte ca opţiune politică şi implicit ca grup
(independenţa), criteriu care nu este susceptibil de distincţii suplimentare”1.
§6. Comisiile parlamentare

Potrivit alin. (4) al art. 64, fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate
institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii
comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei
Camere.
Comisiile sunt structuri interne de lucru ale Camerelor sau ale Parlamentului,
constituite pentru pregătirea activităţii de legiferare, precum şi pentru realizarea funcţiei
de control parlamentar.
Dispoziţia constituţională reglementează doar tipologia comisiilor parlamentare şi
principiul de alcătuire a acestora, principiul configuraţiei politice, Regulamentele celor
două Camere, precum şi Regulamentul comun, detaliind coordonatele normative ale
acestor structuri instituţionale parlamentare. Astfel, la nivelul fiecăreia dintre cele două
Camere se pot constitui trei tipuri de comisii, permanente, de anchetă şi speciale, iar la
nivelul Parlamentului comisii comune ale Camerelor.
A. Coordonatele regulamentare ale comisiilor parlamentare

Potrivit art. 40 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, comisiile perma-
nente sunt formate dintr-un număr de 11-33 de deputaţi, cu excepţia Comisiei pentru
regulament, care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din
Camera Deputaţilor. Numărul membrilor comisiilor permanente se stabileşte, pentru
fiecare caz în parte, de plenul Camerei Deputaţilor, la propunerea Comitetului liderilor
grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor. Obiectivele, numărul membrilor,
componenţa nominală şi conducerea comisiilor de anchetă sau speciale ale Camerei
Deputaţilor se aprobă de plenul acesteia odată cu constituirea acestora.
Un deputat face parte, în mod obligatoriu, dintr-o singură comisie permanentă, cu
excepţia membrilor Comisiei pentru regulament, Comisiei pentru tehnologia informaţiei
şi comunicaţiilor şi ai Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi, care pot
face parte şi din altă comisie permanentă. Pe durata mandatului, membrii Biroului
permanent pot opta pentru una dintre comisiile permanente.
Pentru fiecare comisie, conform art. 41 alin. (2), numărul de locuri care revine
fiecărui grup parlamentar sau deputaţilor independenţi se aprobă prin hotărâre a Camerei
Deputaţilor, la propunerea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Propunerile de membri ai comisiilor Camerei Deputaţilor se vor face de grupurile
parlamentare, în limita locurilor aprobate de plenul Camerei Deputaţilor, potrivit
prevederilor prezentului regulament, în termenul stabilit de Biroul permanent al Camerei
Deputaţilor. Numărul membrilor fiecărei comisii a Camerei Deputaţilor este stabilit, prin
acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configuraţiei politice iniţiale a
Camerei Deputaţilor.
1
Ibidem, p. 135.
În prima lor şedinţă, convocată de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor,
comisiile permanente îşi aleg birourile, compuse din câte un preşedinte, 2 vicepreşedinţi
şi 2 secretari, cu excepţia Comisiei pentru regulament, al cărei birou este compus din
preşedinte, un vicepreşedinte şi 2 secretari, potrivit art. 45 alin. (1) din Regulament.
La Senat, potrivit art. 44 alin. (2), numărul comisiilor de anchetă, speciale sau
comune, denumirea şi competenţa fiecărei astfel de comisii, precum şi numărul
membrilor acestora se hotărăsc de către Cameră, la propunerea Biroului permanent.
Numărul locurilor în comisii ce revine fiecărui grup parlamentar se stabileşte, în
termenul hotărât de Biroul permanent, prin negocieri între reprezentanţii grupurilor
parlamentare, astfel încât să se respecte configuraţia politică a Senatului la începutul
fiecărei sesiuni parlamentare. În cazul în care unul dintre membrii comisiei demisionează
din grupul parlamentar care l-a propus, grupul parlamentar respectiv poate propune un alt
reprezentant.
Toţi senatorii, cu excepţia preşedintelui Senatului, sunt obligaţi să facă parte din cel
puţin o comisie permanentă. Un senator nu poate face parte din mai mult de două comisii
permanente, cu excepţia Comisiei pentru regulament. Senatul aprobă componenţa
nominală a fiecărei comisii cu votul deschis al majorităţii senatorilor prezenţi.
Conform art. 48 alin. (1) din regulament, Comisiile sunt conduse de un birou compus
din: un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar, un senator putând face parte din
biroul de conducere al unei singure comisii permanente. Comisiile pot adopta avize şi
rapoarte numai în prezenţa majorităţii membrilor şi cu votul majorităţii membrilor
prezenţi.
Comisiile permanente se aleg şi funcţionează pe întreaga durată a legislaturii
camerelor şi examinează proiectele de legi, propunerile legislative, proiectele de hotărâri
ale Camerei, avizele şi amendamentele, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor,
după caz; dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul permanent al
Camerei; pot efectua anchete parlamentare, precum şi alte activităţi, în conformitate cu
prevederile prezentului regulament şi ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului; solicită rapoarte, informaţii sau documente de la autorităţile
publice.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot constitui comisii speciale pentru avizarea unor
acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte
scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei, la propunerea a 50 de deputaţi din
cel puţin două grupuri parlamentare, respectiv la propunerea Biroului permanent al
Senatului.
În condiţiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în
care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi
stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce se impun, Camerele pot hotărî
constituirea unor comisii de anchetă.
B. Actele juridice ale comisiilor parlamentare: rapoartele şi avizele

În ceea ce priveşte actele juridice ale comisiilor, rapoarte sau avize, Curtea
Constituţională s-a pronunţat de dată recentă prin Decizia nr. 209 din 7 martie 20121
1
statuând că lipsa reglementării exprese în cadrul prevederilor constituţionale ale art. 103 a
caracterului obligatoriu, sub aspectul existenţei actului, al avizelor comisiilor permanente,
coroborată cu dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din Constituţie, pune în evidenţă locul şi
rolul comisiilor permanente, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a
căror activitate are caracter pregătitor pentru o oferi forului deliberativ toate elementele
necesare adoptării deciziei.
Comisiile se constituie dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi
pe un anumit domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică
a fiecărei Camere. Potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, „participarea deputaţilor şi senatorilor la
şedinţa comună a comisiilor permanente sesizate în fond este obligatorie”. Dezbaterile
specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de
rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor,
respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor
organe de lucru a fost impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ
numeros:„din această perspectivă, rolul comisiilor în activitatea parlamentară este unul
foarte important, ele asigurând pregătirea deciziilor plenului în scopul exercitării
prerogativelor ce decurg din dreptul de informare, dreptul de control sau dreptul de
anchetă ale Parlamentului”.
Astfel, dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare,
natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act
preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită
conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor
reunite:„rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu
şi din perspectiva soluţiilor pe care la propun, Senatul şi Camera Deputaţilor fiind
singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile
constituţionale”. Comisiile parlamentare au obligaţia de a se întruni, însă pot fi puse în
situaţia de a nu realiza activitatea în scopul căreia au fost constituite din cauza
neîndeplinirii condiţiei de cvorum pentru desfăşurarea şedinţelor sau a imposibilităţii ca
membrii comisiei să ajungă la un acord cu privire la problema supusă dezbaterii. Or,
dispoziţiile art. 12 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului care reglementează aceste două ipoteze (cvorumul şi majoritatea necesară
adoptării unei hotărâri în cadrul comisiilor) consacră mijloacele procedurale minimale de
protecţie în scopul respectării drepturilor tuturor membrilor comisiilor, iar nu ca
instrumente de împiedicare a funcţionării Camerelor Parlamentului.
Cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea constata că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din
Constituţie, aceasta constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând
constituţionalitatea externă a actului numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor,
hotărârilor şi moţiunilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, nu şi în ceea ce priveşte
adoptarea actelor din cadrul procedurilor desfăşurate de organele de lucru ale Camerelor.
Aşa fiind, Concluziona Curtea, problemele legate de organizarea şi desfăşurarea
şedinţelor comisiilor permanente pentru audierea candidaţilor la funcţia de ministru „nu
sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului”.
Prin urmare, situaţia în care o comisie parlamentară, din diverse motive, nu-şi poate
duce la îndeplinire activitatea, respectiv întocmirea unui raport sau a unui aviz, „nu este
de natură a împiedica plenul fiecărei Camere de a dezbate şi de a decide direct asupra
problemelor care intră în atribuţiile sale”. În fond, argumenta Curtea, specificul
activităţii unei Camere a Parlamentului este de a adopta o decizie colectivă, luată cu
majoritatea voturilor, după o dezbatere publică. Orice altă concluzie ar echivala, pe de o
parte, cu o supradimensionare a rolului comisiilor de lucru ale Parlamentului, prin
atribuirea unor efecte mult sporite actelor pe care aceste organe de lucru le adoptă,
împrejurare care excedează cadrului constituţional şi regulamentar în care acestea
activează, şi, pe de altă parte, ar echivala cu o deturnare a rolului Parlamentului, în
ansamblul său, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, care beneficiază de o
legitimitate originară, fiind exponentul intereselor întregii naţiuni. Or, aceste ipoteze sunt
cu totul inacceptabile din perspectiva principiilor constituţionale pe care Curtea este
chemată să le garanteze.
În acelaşi sens statua Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 48 din 17 mai 19941,
prilej cu care aceasta a reţinut că, potrivit „poziţiei preeminente a Parlamentului în
sistemul autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare
însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii
naţionale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea
privitoare la adoptarea legilor, este şi activitatea de control asupra executivului [...].
Desigur, Parlamentul nu poate desfăşura, în plenul său, asemenea activităţi de control,
lipsindu-i suportul informaţional necesar pentru a-şi formula o opinie corectă asupra
obiectului controlului. Acest fapt este la fel de adevărat, de altminteri, şi pentru procesul
legislativ. Camerele nu ar putea păşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi, fără o
pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfăşura în plen”.
Acestui rol şi acestor finalităţi le sunt consacrate organizarea şi funcţionarea
comisiilor parlamentare, privite şi definite ca organe de lucru ale Camerelor, care se
înfiinţează cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate tocmai în
vederea pregătirii lucrărilor lor.
Aşadar, elementele ce configurează conceptul de comisie parlamentară sunt
caracterul pregătitor, prealabil, al lucrărilor lor, aspectul de organ intern al Camerelor
destinat ca, prin activitatea lui, să poată oferi acestora toate elementele necesare luării
unei decizii. Ele trebuie să dispună de toate condiţiile pentru a culege şi a oferi acele date
necesare plenului unei Camere sau Parlamentului spre a-şi fonda, în mod optim, luarea
unei decizii.
Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea lor sunt amănunţit reglementate,
potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin regulamentul fiecărei Camere, Dispoziţiile
constituţionale nu fac decât să exprime acest rol subordonat, pregătitor, al activităţii
comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor, cuprinsă, de altfel, în prevederile
constituţionale menţionate. Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul
dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu
poate delega nimănui – şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari – suveranitatea
naţională cu care electoratul l-a împuternicit în urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un
control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul ţării trebuie
să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei
plenitudini.[...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la
1
comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în
prevederile art. 110 şi art. 58 din Constituţie [art. 111 şi art. 61 din Constituţia revizuită]”.
Secţiunea a 3-a
Desfăşurarea lucrărilor Parlamentului
§1. Şedinţele Camerelor

Potrivit Constituţiei României din 1991 revizuită, Parlamentul este bicameral, fiind
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat [art. 61 alin. (2)], cele două camere fiind
specializate în materie legislativă (art. 75).
Şedinţa reprezintă forma de desfăşurarea a activităţii parlamentare în reuniune
plenară, spre deosebire de celelalte modalităţi de lucru de la nivelul Camerelor precum
comisiile, grupurile parlamentare şi comitetul liderilor grupurilor parlamentare1 şi constă
în „reunirea efectivă a Camerelor Parlamentului într-o zi determinată, în scopul de a
delibera”2.
În ceea ce priveşte modalitatea de desfăşurare a activităţii celor două camere,
activitate ce nu priveşte doar legiferarea, art. 65 alin. (1) din Constituţie stabileşte regula
în materie: cele două camere lucrează în şedinţe separate.
Prin excepţie de la regula generală, desfăşurarea lucrărilor şi în şedinţe comune, este
instituită prin prisma situaţiilor enumerate exemplificativ în alin. (2) lit. a)-k) al aceluiaşi
articol: a) primirea mesajului Preşedintelui României; b) aprobarea bugetului de stat şi a
bugetului asigurărilor sociale de stat; c) declararea mobilizării totale sau parţiale; d)
declararea stării de război; e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f) aprobarea
strategiei naţionale de apărare a ţării; g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării; h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor
serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii; i)
numirea Avocatului Poporului; j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor,
stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; k) îndeplinirea altor atribuţii
care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
Şedinţa comună a Camerelor apare ca o formă de instituţionalizată de desfăşurarea a
activităţii parlamentare ce poate avea pe de o parte, semnificaţia unei proceduri de
urgenţă, iar pe de altă parte, semnificaţia unui mijloc procedural de adoptare a unor
măsuri sau atitudini comune în probleme de importanţă deosebită3.
Desfăşurarea concretă a activităţii parlamentare în cadrul unei şedinţe, separată sau
de plen, presupune parcurgerea mai multor etape cronologice.
Astfel, o primă etapă este constituită din stabilirea ordinii de zi şi a programului de
lucru. La Camera deputaţilor, ordinea de zi este aprobată de către Comitetul liderilor
grupurilor parlamentare4, iar la Senat proiectul programului de activitate pentru
1
A se vedea pe larg în ceea ce priveşte şedinţele Camerelor I. Vida, Comentariul art. 65 din Constituţia
Bucureşti, 2008, pp. 637-643.
2
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 206.
3
I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 77-78.
4
Art. 37 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
săptămâna următoare este supus spre aprobare şi se adoptă, cu votul majorităţii
senatorilor prezenţi, în ultima zi de activitate în plen a săptămânii1. În ceea ce priveşte
adoptarea proiectului ordinii de zi a şedinţelor comune ale Parlamentului, acest aspect se
decide cu votul deschis a cel puţin jumătate plus unu din numărul deputaţilor şi
senatorilor prezenţi, redactarea acestui proiect revenind Birourilor permanente ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului întrunite în şedinţă comună, la convocarea preşedinţilor
acestora2.
Lucrările din cadrul şedinţelor separate ale celor două Camere sunt conduse de către
cei doi Preşedinţi ai acestora, în absenţa lor locul fiind ocupat de către unul dintre
vicepreşedinţi, iar cu privire la şedinţele comune, conducerea acestora este asigurată prin
rotaţie de către Preşedinţii Camerelor. Preşedintele de şedinţă are un rol deosebit de
important în coordonarea activităţii parlamentare plenare, acesta fiind cel care anunţă
ordinea de zi sau proiectul acesteia, deschide, suspendă sau închide şedinţa, acordă
cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, stabileşte
ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă rezultatul votului, asigură
menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a Regulamentului
Senatului.
O a doua etapă în cadrul şedinţelor parlamentare este constituită din dezbaterile
parlamentare pe marginea problemelor sau a proiectelor de acte normative înscrise pe
ordinea de zi. Actorii principali ai dezbaterilor parlamentare sunt deputaţii şi senatorii,
dar şi membrii ai executivului pot participa la acestea: Preşedintele României,
primul-ministru, miniştrii, secretari de stat sau reprezentanţi ai acestora. Desfăşurarea
dezbaterilor presupune posibilitatea participanţilor la acestea de a lua cuvântul cu
aprobarea preşedintelui de şedinţă şi de a se referi la problema supusă dezbaterii în cadrul
limitei de timp stabilită.
După finalizarea dezbaterilor, a treia etapă de desfăşurarea a unei şedinţe
parlamentare este constituită din vot, adoptarea unei decizii pe marginea fiecărei
probleme dezbătute, proiect de lege, hotărâre, moţiune, mesaj, declaraţie, rezoluţie,
amendament etc. Votul poate fi deschis şi se exprimă public prin ridicarea mâinii, ridicare
în picioare, apel nominal sau electronic, în cazul legilor constituţionale, votul putându-se
exprima şi prin corespondenţă, în condiţiile stabilite de Regulamentul Comisiei de
revizuire a Constituţiei, sau poate fi secret, exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea
sau numirea în unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în cazul votării legilor,
hotărârilor sau moţiunilor.
Activitatea Parlamentului desfăşurată în ambele variante se concretizează în principal
prin adoptarea unor acte juridice specifice: legi, hotărâri şi moţiuni conform art. 67 din
Constituţie. În aceste situaţii, pentru a putea statua în mod valabil, este necesar un cvorum
de prezenţă general: prezenţa majorităţii parlamentarilor. În ceea ce priveşte votul pe
marginea celorlalte probleme dezbătute în cadrul şedinţelor Parlamentare, dispoziţiile
regulamentare pot reglementa un cvorum de prezenţă format doar din majoritatea
parlamentarilor prezenţi.
Potrivit art. 68 din Constituţie, ca regulă generală şedinţele celor două Camere sunt
publice, prin excepţie Camerele putând hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete. Regula
1
Art. 84 alin. (1) din Regulamentul Senatului.
2
Art. 3 şi art. 8 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
publicităţii şedinţei parlamentare este preluată la nivel regulamentar, la Senat, conform

art. 116 din Regulament, normându-se acest aspect, în afara cazurilor în care, la cererea
preşedintelui, a unui grup parlamentar sau a cel puţin 20 de senatori se hotărăşte, cu votul
majorităţii senatorilor prezenţi, ca acestea să fie secrete.
§2. Sesiunea
Sesiunea reprezintă forma principală de lucru a Parlamentului ca adunare
reprezentativă şi constă în perioada de timp în care legislativul îşi exercită competenţele
stabilite constituţional şi regulamentar1. Regimului sesiunii ca formă de lucru a
Parlamentului îi sunt caracteristice două principii esenţiale: principiul continuităţii şi
principiul simultaneităţii2. Principiul continuităţii presupune imposibilitatea întreruperii
sau suspendării sesiunii, fapt ce nu eludează posibilitatea Parlamentului de a se întruni în
şedinţe, întreruperea desfăşurărilor şedinţelor neputând echivala cu întreruperea sau
suspendarea sesiunii. Principiul simultaneităţii, consecinţă a principiului bicamerismului,
constă în faptul că cele două Camere se întrunesc în sesiuni ordinare sau sesiuni
extraordinare în acelaşi timp, concomitent, fiind imposibilă convocarea în sesiune doar a
unei Camere.
A. Sesiunea ordinară
Potrivit art. 66 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în
două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul
lunii decembrie.
Prevederile constituţionale normează întrunirea de drept a Camerelor Parlamentului
în două sesiuni ordinare în cursul unui an calendaristic cu excluderea posibilităţii de
suspendare a acestor sesiuni. Desfăşurarea activităţii parlamentare specifice nu se poate
realiza decât în cadrul acestor intervale de timp. La nivelul doctrinei s-a considerat că
singura situaţie în care o sesiune parlamentară poate fi prorogată este cea instituită prin
art. 63 alin. (1) care prevede că mandatul Camerelor se prelungeşte de drept în stare de
mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora3. Nu putem fi
de acord cu o asemenea aserţiune întrucât dispoziţia constituţională menţionată se referă
la prelungirea mandatului Camerelor, şi nu la prelungirea formelor de lucru ale acestora,
sesiunile parlamentare. În aceste situaţii excepţionale, în contextul prelungirii de drept a
mandatului Camerelor, competenţa declarării stării de mobilizare, stării de asediu sau
stării de urgenţă, precum şi de a lua măsuri pentru respingerea agresiunii aparţine
Preşedintelui care, conform prevederilor constituţionale ale art. 92-93, solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, care „dacă nu se află în sesiune, se
convoacă de drept”, evident în sesiune extraordinară.
1
A se vedea pe larg în ceea ce priveşte şedinţele Camerelor, I. Vida, Comentariul art. 66 din Constituţia
Bucureşti, 2008, pp. 643-651.
2
I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., pp. 153-155.
3
B. Sesiunea extraordinară
Conform alin. (2) al art. 66 din actul fundamental, Camera Deputaţilor şi Senatul se
întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului
permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor.
Prevederea constituţională circumscrie titularii dreptului de a cere convocarea celor
două Camere în sesiune extraordinară, dar nu detaliază conţinutul normativ al
conceptului, astfel încât acesta are un sens larg, incluzând elemente neobişnuite sau
evenimente neprevăzute ce atrag necesitatea unei decizii parlamentare.
Considerăm că întrunirea de drept a Parlamentului în sesiune, deşi în mod evident nu
presupune exercitarea dreptului de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare, poate
intra în această categorie având în vedere apropierea cazurilor specifice în care intervine
această sesiune de drept de denumirea conceptului în sine ce include termenul de
„extraordinar”. De altfel, un astfel de exemplu de întrunire de drept în sesiune a
Camerelor îl întâlnim în contextul art. 115 alin. (5) din Constituţie care normează că
ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României, Camerele, dacă nu se află în sesiune, convocându-se în
mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Specificul
ordonanţei de urgenţă ca act normativ cu valoare legislativă aparţinând Guvernului constă
în posibilitatea de emitere a sa doar în „situaţii extraordinare” care în mod evident
determină convocarea Parlamentului într-o sesiune tot extraordinară.
C. Convocarea Camerelor în sesiuni

Potrivit alin. (3) al art. 66 din actul fundamental, convocarea Camerelor în sesiune
ordinară sau extraordinară se face de Preşedinţii acestora. Astfel, textul constituţional
instituie un drept-obligaţie pentru Preşedinţii Camerelor, aceştia neputând refuza
convocarea celor două adunări ale legislativului. Singura excepţie de la această regulă
trasată constituţional în materia convocării sesiunilor parlamentare este stabilită prin art.
63 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia Parlamentul nou ales se întruneşte, la
convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Secţiunea a 4-a
Actele juridice şi cvorumul legal
Potrivit art. 67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi
moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Este vorba de actele cu caracter juridic
adoptate de către Parlament, care nu pot îmbrăca decât cele trei forme instituite
constituţional, actul fundamental neinterzicând însă Parlamentului să adopte şi acte cu
caracter exclusiv politic, precum declaraţiile, apelurile, mesajele, rezoluţiile etc., ca
expresie a libertăţii politice ce implică şi libertatea formelor sale de exprimare.
§1. Actele juridice ale Parlamentului

A. Legea
Având în vedere afirmaţia constituantului din cuprinsul art. 61 alin. (1), potrivit
căreia Parlamentul este „unica autoritate legiuitore a ţării” rezultă că principala funcţie a
Parlamentului este funcţia deliberativă, în exercitarea acesteia adoptându-se anumite acte
juridice, şi anume legile.
Combinând criteriul formal cu cel material, suntem în prezenţa unei legi când sunt
întrunite trei condiţii: a) actul juridic adoptat are un caracter normativ, adică se raportează
la destinatarii săi în mod abstract, este general, se aplică în mod repetat şi este susceptibil
de a fi aplicat în caz de nerespectare prin constrângere etatică; b) actul normativ este
adoptat de către parlament; c) organul legislativ adoptă actul normativ potrivit unei
proceduri instituite juridic1.
a) Categorii de legi
Potrivit art. 73 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul adoptă trei categorii de legi:
constituţionale, organice şi ordinare.
Legile constituţionale sunt Constituţia şi legile de revizuire constituţională.
Pentru a putea distinge normele juridice ce pot intra în conţinutul unei legi
constituţionale trebuie să clarificăm definiţia materială a acesteia ca act normativ.
Definiţia materială a Constituţiei implică utilizarea a două criterii: obiectul şi voinţa care
stă la bază2. Ne interesează criteriul obiectului acesteia.
Plecând de la criteriul obiectului constituţiei, definiţia materială pe care o reţinem
este una normativistă, care priveşte Constituţia ca „ansamblul normelor care determină
modul de producere a celorlalte norme generale şi abstracte”. Din acest punct de vedere,
în conţinutul constituţiei intră atât regulile cu privire la modul de desemnare, la
competenţele organelor angrenate în producţia normativă şi la raporturile concrete dintre
acestea, cât şi principiile de organizare a teritoriului. Drepturile şi libertăţile fundamentale
trebuie de asemenea să-şi găsească locul în constituţie deoarece reglementează indirect
modul de producere a celorlalte norme generale şi abstracte creând obligaţii specifice
pentru putere publică.
Astfel, supremaţia materială a constituţiei presupune că nicio lege sau act normativ
nu poate crea norme secundare, doar aceasta putând să abiliteze o delegare de
competenţe3 (delegata potestats non delegatur).
Coordonatele normative ale procesului de revizuire a Constituţiei îşi găsesc
consacrare în cuprinsul art. 150-152 din actul fundamental, analiza juridică a acestui
proces presupunând 3 aspecte majore: iniţiativa revizuirii, procedura propriu-zisă de
revizuire şi limitele revizuirii.
În ceea ce priveşte iniţiativa revizuirii, art. 150 alin. (1) circumscrie titularii
dreptului de a cere iniţierea revizuirii: Preşedintele României la propunerea Guvernului,
1
D.C. Dănişor, op. cit., p. 420; D.C. Dănişor, I. Dogaru, G. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 132.
2
Pentru mai multe detalii, a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., pp. 137-141.
3
D.C. Dănişor, op. cit., p. 174.
cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000
de cetăţeni cu drept de vot.
În materia competenţei Preşedintelui de a iniţia revizuirea actului fundamental,
jurisprudenţa Curţii Constituţionale este problematică, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie
20111 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea
interpretând prevederile constituţionale ale art. 151 alin. (1) în sensul că textul juridic
stabileşte un „drept constituţional” al Preşedintelui României, a cărui exercitare este
limitată doar de formularea unei propuneri de revizuire din partea Guvernului:
„Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are
deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în
cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte sau să
completeze propunerea Guvernului”.
Curtea operează o confuzie în acest caz, deoarece textul constituţional nu se referă la
o persoană, căreia să îi fie atribuit un drept ce îi conferă o libertate de exercitare, ci la o
instituţie a statului român, cea Preşedintelui României, căreia nu îi poate fi conferită decât
o competenţă. În materia exercitării drepturilor persoanelor regula este libertatea, pe când
în cea a exercitării competenţelor instituţiilor regula este limitarea. În cazul de faţă,
Curtea amalgamează planul drepturilor cu cel al competenţelor în scopul justificării
libertăţii depline a Preşedintelui în materia iniţiativelor de revizuire: „Stabilind că
revizuirea «poate fi iniţiată de Preşedintele României», textul constituţional nu distinge
referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de
iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea
ce îl priveşte”. Competenţa şefului statului de a iniţia revizuirea „nu este un drept al
acestuia, pe care îl exercită liber, ci o competenţă limitată de competenţele Guvernului”2.
În realitate Constituţia normează o competenţă de iniţiere a revizuirii exercitată în
comun de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe trebuind să se realizeze
consensul instituţional pe marginea proiectului de revizuire. Curtea nu face decât să
golească de conţinut rolul Guvernului în exercitarea acestei competenţe constituţionale,
limitându-l doar la simplul act de transmitere a proiectului de revizuire, proiect ce, în
opinia Curţii, poate fi modificat în mod liber fără nicio limită de către Preşedinte.
Iniţiativa parlamentară şi iniţiativa populară de revizuire constituţională sunt
circumscrise cantitativ de către constituant, putând cere acest lucru, cel puţin o pătrime
din numărul deputaţilor sau al senatorilor, respectiv cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot. Alin. (2) al art. 150 introduce şi o condiţie de reprezentativitate în ceea ce priveşte
iniţiativa populară constituţională, cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuind
să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative.
Cât priveşte procedura propriu-zisă de revizuire, art. 151 stabileşte etapele
procedurale obligatorii ce trebuie parcurse pentru ca revizuirea să fie definitivă. Mai întâi,
conform alin. (1), proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera
Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere. Adoptarea la nivelul fiecărei Camere urmează etapele procedurii
1
2
legislative normale şi finalizându-se prin votul asupra proiectului sau propunerii de

revizuire. Dacă cele două Camere nu adoptă o versiune comună a legii de revizuire,
textele normative divergente sunt armonizate printr-o procedură de mediere desfăşurată la
nivelul unei comisii parlamentare mixte temporare de mediere. În continuare, dacă prin
procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Potrivit alin. (3), revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat
în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Termenul de 30 de zile este un termen de decădere, neorganizarea referendumului asupra
revizuirii constituţionale blocând procedura, cu consecinţa reluării acesteia de la început
dacă opţiunea de revizuire se menţine. Confirmarea rezultatelor referendumului se
realizează prin hotărâre a Curţii Constituţionale care verifică constituţionalitate
procedurii, publicarea în Monitorul Oficial a deciziei instanţei constituţionale de
confirmare constituind momentul intrării în vigoare a legii de revizuire.
Art. 152 din Constituţie normează limitele revizuirii, putând distinge între două
categorii de astfel de limite: pe de o parte,limite formale, Constituţia nu poate fi revizuită
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război – alin. (3), iar pe
de altă parte, limite materiale, dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot
forma obiectul revizuirii, şi, de asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca
rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora – alin. (1) şi (2).
În materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dispoziţia constituţională instituie
interdicţia unei revizuiri constituţionale care ar avea ca rezultat fie suprimarea unor
drepturi sau libertăţi, fie suprimarea garanţiilor acestora. Deci, interdicţia funcţionează
într-un dublu sens. Primul sens este simplu şi clar: nu poate fi primită o revizuire
constituţională care ar elimina pentru viitor din conţinutul actului fundamental norme
privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Al doilea sens este unul complex, implicând
o operă de interpretare din partea judecătorului constituţional în distingerea faptului dacă
o revizuire elimină sau nu o garanţie a unui drept sau a unei libertăţi fundamentale.
Identificarea garanţiei dreptului sau libertăţii devine astfel cheia rezolvării problemei
constituţionalităţii. Subliniem faptul că un asemenea demers juridic-interpretativ nu este
unul simplu, în practică putând apărea situaţii în care eliminarea garanţiei să nu fie clar
exprimată prin abrogarea unei dispoziţii sau părţi dintr-o dispoziţie constituţională.
Instituirea de către constituant a acestor categorii de limite ale revizuirii nu trebuie
înţeleasă ca având un caracter absolut, poporul, sursă a suveranităţii potrivit art. 2 din
actul fundamental, putând în orice moment să decidă schimbarea organizării sale juridice
din cadrul statului, chiar în sens contrar limitelor stabilite prin art. 152. Din punct de
vedere tehnic, acest lucru este posibil prin metoda dublei revizuiri, mai întâi operându-se
revizuirea limitelor revizuirii, iar apoi a dispoziţiilor constituţionale urmărite şi care
iniţial erau imposibil de revizuit.
Legile organice se disting de celelalte categorii de legi pe de o parte, din punct de
vedere formal, fiind adoptate conform art. 76 alin. (1) din Constituţie cu majoritate
absolută, iar pe de altă parte, din punct de vedere material, reglementând o serie de
domenii stabilite constituţional.
Astfel, alin. (3) al art. 73 din actul fundamental prevede că Prin lege organică se
reglementează:a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul
deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d)
organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor
armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h)
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a
graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l)
organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea
administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia
locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al
cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi
organice.
Legile ordinare sunt legile adoptate cu majoritate simplă, conform art. 76 alin. (2)
din Constituţie, şi prin care se reglementează orice domeniu care nu intră în competenţa
de reglementare a legilor constituţionale sau a legilor organice.
O lege organică nu va putea astfel să fie modificată printr-o lege ordinară, ci tot
printr-una organică sau prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă potrivit tezei finale a
art. 115 alin. (5) din actul fundamental.
Iniţial, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 19921, a statuat că
o derogare poate fi stabilită numai printr-o lege de aceeaşi natură cu aceea a legii de la
care se derogă, rezultând, pe cale de consecinţă, că printr-o lege ordinară nu se poate
deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece ar însemna ca, printr-o
asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate de Constituţie
legii organice.
Ulterior, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 19982, aceasta a admis posibilitatea ca
anumite prevederi dintr-o lege adoptată cu majoritatea necesară legilor organice, dar care
nu aveau caracter organic ar putea fi modificate printr-o lege ordinară: „prevederile art.
169 alin. (1) din Legea învăţământului, referitoare la cota de 4% din produsul intern brut
pentru învăţământul de stat, constituie, însă, o normă financiară, prevăzută în titlul IV al
acestei legi. Deci, ea nu face parte din sfera regulilor referitoare la organizarea generală a
învăţământului, ce constituie domeniul rezervat legii organice de art. 72 alin. (3) lit. m)
din Constituţie şi care face obiectul de reglementare al textelor din celelalte titluri ale
Legii nr. 84/1995. Dacă această normă ar fi de natura legii organice, atunci şi prevederea
corespunzătoare din bugetul de stat ar trebui să fie de aceeaşi natură, ceea ce, aşa cum s-a
arătat, ar contraveni dispoziţiilor art. 137 alin. (3) din Constituţie. Faptul că dispoziţia
legală respectivă a fost cuprinsă, sub aspect tehnic-legislativ, în Legea învăţământului,
nu-i schimbă natura. O normă de natura legii ordinare nu devine o normă de natura legii
organice întrucât este cuprinsă într-o asemenea lege, caracterizarea sa, ca fiind ordinară
1
2
sau organică, rezultând din obiectul reglementării. (...) De aceea, o lege organică, chiar
dacă din motive de politică legislativă cuprinde şi norme de natura legii ordinare, nu
poate extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice şi asupra acestor norme.
Asemenea consecinţă este inadmisibilă, deosebirea dintre legea organică şi cea ordinară
fiind exclusiv de natură constituţională, nu legală”.
Într-o a treia fază a jurisprudenţei sale, Curtea, prin Decizia nr. 545 din 5 iulie 20061,
a statuat că o lege organică nu va putea fi modificată sau abrogată printr-o lege ordinară
în niciun caz, indiferent de natura juridică a anumitor prevederi din cuprinsul acesteia:
„Indiferent dacă abrogarea este expresă sau implicită, aceasta nu poate avea loc, în
principiu, decât dacă actul abrogator este de rang superior sau egal cu cel abrogat,
regulă ce se desprinde din principiul constituţional al ierarhiei actelor normative. (…)
Adoptarea legii în cauză, cu respectarea exigenţelor constituţionale proprii unei legi
organice, califică, ca atare, însăşi legea modificată, în întregul său, fiind evident de
neconceput ca aceasta să fie doar pro parte lege organică, rămânând, totodată, pro parte
lege ordinară. Pe cale de consecinţă, orice intervenţie – modificare, completare sau
abrogare – asupra dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 nu se poate realiza decât printr-o lege
adoptată cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie. Soluţia contrară ar
însemna recunoaşterea posibilităţii modificării unei reglementări adoptate prin votul
unei majorităţi absolute, prin efectul votului unei majorităţi simple, ceea ce contravine
principiului democraţiei parlamentare”.
În schimb, modificarea reglementărilor de natură organică din cuprinsul unei legi
ordinare este posibilă doar printr-o lege organică, fără însă a conduce la schimbarea
naturii legii modificate în ansamblu care rămâne tot ordinară, Curtea Constituţională
statuând în acest sens prin Decizia nr. 316 din 14 septembrie 20042: „Din cuprinsul
prevederilor art. 73 alin. (3) din Constituţie, republicată, şi al celorlalte dispoziţii
constituţionale nu rezultă că reglementările relative la procedura civilă, în ansamblul
lor, fac parte din domeniul legilor organice; fără îndoială, în conţinutul unor asemenea
reglementări pot exista şi norme de domeniul legii organice care atrag deci adoptarea
lor cu majoritatea prevăzută de Constituţie pentru astfel de legi. Aceasta nu înseamnă
transformarea tuturor dispoziţiilor Codului de procedură civilă în prevederi de natura legii
organice”.
Modificarea unei legi organice printr-o ordonanţă simplă a Guvernului este exclusă,
Curtea subliniind acest aspect cu ocazia aceleiaşi Decizii nr. 316 din 14 septembrie 2004,
decizie prin care reţinea că „(…) interdicţia reglementării de către Guvern în domeniul
legilor organice priveşte numai ordonanţele Guvernului emise în baza unei legi speciale
de abilitare, această interdicţie decurgând nemijlocit din textul art. 115 alin. (1) din
Constituţie, republicată. O asemenea limitare nu este prevăzută însă de alin. (4) al art.
115 din Constituţie, republicată, referitor la ordonanţele de urgenţă, deoarece cazul
excepţional ce impune adoptarea unor măsuri urgente pentru salvarea unui interes public
ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, care, dacă ar fi
interzisă, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalităţii
constituţionale a instituţiei delegării legislative”.
1
2
b) Procedura legislativă
Procedura legislativă generală1 reprezintă succesiunea de etape obligatorii2 ce
trebuie parcurse de către o lege pentru a dobândi caracter juridic, şi deci caracter
obligatoriu pentru destinatarii săi. Omisiunea de parcurgere a uneia dintre etapele
cronologice ale procedurii legislative conduce la imposibilitatea formării juridice a legii şi
la necesitatea reluării procedurii începând cu prima etapă.
Prima etapă a procedurii legislative constă în iniţiativa legislativă. Într-o accepţiune
generală, iniţiativa legislativă presupune dreptul de a sesiza Parlamentul cu analizarea
unui proiect sau a unei propuneri legislative şi obligaţia corelativă a organului legislativ
de a se pronunţa asupra propunerii avansate3.
Art. 74 alin. (1) din Constituţie circumscrie limitativ titularii dreptului de iniţiativă
legislativă. Astfel, iniţiativa legislativă poate aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor,
senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Doar în
materia legilor constituţionale, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, dreptul de iniţia-
tivă legislativă se exercită în comun de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe
trebuind să se realizeze consensul instituţional pe marginea proiectului de revizuire.
În ceea ce priveşte dreptul de iniţiativă legislativă al Guvernului, această autoritate a
puterii executive, îşi exercită iniţiativa legislativă, conform alin. (3) al art. 74, prin
transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră
sesizată.
Potrivit alin. (4) din art. 74 din actul fundamental, deputaţii, senatorii şi cetăţenii care
exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma
cerută pentru proiectele de legi. Aşadar, iniţiativa legislativă trebuie să fie formulată,
adică să fie realizată în conformitate cu reglementările legale în materie de tehnică
legislativă prevăzute în Legea nr. 24/20004. Astfel, conform art. 8 alin. (4) din
Legea-cadru nr. 24/2000, textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil,
fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce; nu se folosesc termeni cu
încărcătură afectivă; forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic,
precizia şi claritatea dispoziţiilor.
Cât priveşte dreptul de iniţiativă legislativă populară, actul fundamental introduce
mai întâi o condiţie formală de reprezentativitate: cetăţenii care îşi manifestă dreptul la
iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în
fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel
puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Curtea Constituţională, prin
Hotărârea nr. 1/19955, a statuat că aceste condiţii ale iniţiativei legislative populare sunt
limitative, cumulative şi direct aplicabile, nefiind condiţionate de existenţa unei legi în
acest sens.
1
Pentru o analiză detaliată a procesului legislativ a se vedea A. Varga, Constituţionalitatea procesului
legislativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 146-250.
2
În ceea ce priveşte etapizarea procedurii legislative a se vedea diferite modele în I. Deleanu, op.cit.,
pp. 672-688; I. Vida, Legistica formală – Introducere în tehnica şi procedura legislativă, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2010, pp. 13-17; A. Varga, op. cit., pp. 168-169.
3
4
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
5
Publicată în M. Of. nr. 172/1995.
Apoi, prin alin. (2) al art. 74 se introduce şi o condiţie materială a dreptului de

iniţiativă legislativă populară sub forma unei interdicţii cu caracter absolut: nu pot face
obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea. Interdicţia se aplică numai acestei categorii de titulari
ai dreptului la iniţiativă legislativă, nu şi celorlalţi.
Odată formulate şi îndeplinite toate condiţiile constituţionale şi legale în materie,
propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca
primă Cameră sesizată.
A doua etapă a procedurii legislative se referă la sesizarea Camerelor. Art. 75 alin.
(1) operează o specializare a celor două Camere în materie legislativă, justificând astfel
principiul bicamerismului normat constituţional.
Astfel, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră
sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5),
articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73
alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3),
articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3),
articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5).
Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca
primă Cameră sesizată, Senatului.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 20091, a reţinut că art. 75 din
Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie
2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a
Senatului, sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea
rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii,
a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu a exclude o Cameră sau alta din mecanismul
legiferării.
A treia etapă a procedurii legislative constă în dezbaterea şi adoptarea legii la
nivelul Camerelor. Specializarea Camerelor are drept efect eliminarea puterii decizionale
egale a Camerelor în materie legislativă, astfel cum era reglementată anterior revizuirii
constituţionale din anul 2003, şi normează o modalitate de adoptare a legii în oglindă,
fiecare dintre cele două Camere, în funcţie de competenţele stabilite constituţional,
putând fi atât o Cameră de reflecţie în situaţia în care este prima Cameră sesizată, cât şi o
Cameră de decizie când se pronunţă definitiv asupra unui proiect sau propuneri legislative
provenit de la cealaltă Cameră2.
Potrivit alin. (2) al art. 75, prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile,
pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul fiind de 60 de zile. În cazul
depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au
fost adoptate. După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau
propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
1
2
Conform alin. (4) al art. 75, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o
prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este
definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai
pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide
definitiv în procedură de urgenţă. Aceste prevederi referitoare la întoarcerea legii se
aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere
pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.
Potrivit poziţiei Curţii Constituţionale, exprimată cu ocazia Deciziei nr. 710 din 6
mai 2009, alin.(4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie prevăd modul de rezolvare a posibilelor
„conflicte de competenţă” între prima Cameră sesizată şi Camera decizională, dar „nu
există un text în Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la
«limitele sesizării» date de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată”.
Diferenţele de conţinut juridic dintre forma proiectului de lege adoptat de Senat, ca
primă Cameră sesizată, şi a legii adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră
decizională, sunt de natură să încalce principiul bicameralismului, în sensul că forma
finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod
substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, ceea ce echivalează practic cu
excluderea acesteia din urmă de la procesul de legiferare. Or, „legea trebuie să fie
rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului”.
De asemenea, în jurisprudenţa sa în materie, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 20081,
Curtea, luând în considerare normele şi principiile fundamentale mai sus menţionate, a
statuat că „dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative
nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale
Parlamentului nostru bicameral”. Este adevărat, aşa cum a reţinut Curtea cu alt prilej,
Decizia nr. 1093 din 15 octombrie 20082, că în dezbaterea unei iniţiative legislative,
Camerele au un drept propriu de decizie asupra acesteia, dar principiul bicameralismului
nu poate fi respectat decât atât timp cât ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi
s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative.
Actul fundamental normează prin art. 76 cvorumul necesar pentru adoptarea
proiectelor sau propunerilor legislative. Astfel, legile organice se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere (majoritate absolută), iar legile ordinare se adoptă
cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră (majoritate relativă sau
simplă).
A patra etapă din cadrul procedurii legislative este constituită din promulgarea legii.
Promulgarea legii constituie atât o operaţie tehnică, cât şi o competenţă constituţională
prin care Preşedintele constată că procesul legislativ este finalizat3.
Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, legea se trimite, spre promulgare,
Preşedintelui României, promulgarea legii făcându-se în termen de cel mult 20 de zile de
la primire.
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexa-
minarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
1
2
3
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i
s-a confirmat constituţionalitatea.
În ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor în care poate fi sesizată Curtea
Constituţională în vederea efectuării controlului de constituţionalitate a priori, instanţa
constituţională, prin Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 20101 şi-a reiterat jurisprudenţa
proprie în materie.
Astfel, referitor la procedura de promulgare a legilor, Constituţia prevede în art. 77
alin. (1) că legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României, iar promulgarea
legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Nicio normă constituţională nu
prevede termenul în care o lege adoptată de Parlament se trimite spre promulgare
Preşedintelui României şi nici perioada sau condiţiile în care legea adoptată se păstrează
la dispoziţia subiectelor de drept public abilitate să exercite dreptul de sesizare a Curţii
Constituţionale.
Procedura premergătoare trimiterii legii spre promulgare este reglementată prin
Legea nr. 47/1992, care stabileşte, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi (3), următoarele:
„(2) în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte
de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei
Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de
urgenţă, termenul este de 2 zile. (3) Data la care legea a fost depusă la secretarii
generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24
de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele
Parlamentului lucrează în plen.”
Cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile prevăzute de textele legale citate,
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, într-o cauză similară,
statuând, prin Decizia nr. 233 din 10 decembrie 19992, că acestea „sunt termene care
privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin
urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile
libere”. Dispoziţiile art. 101 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „termenele se
înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a
sfârşit termenul”, nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia
termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în
termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte.
Trebuie reţinute anumite aspecte importante prezente la nivelul opiniei concurente a
unuia dintre judecători. Deşi decizia Curţii a întrunit unanimitatea voturilor judecătorilor,
se propune o reconsiderare a poziţiei instanţei constituţionale exprimate la nivelul anului
1999 şi menţinută în prezenta decizie, în sensul calculului termenelor din dreptul public
pe zile libere. Argumentul decisiv în favoarea unei astfel de reconsiderări ar fi constituit
din natura termenelor, distincţiile dintre termenele referitoare la măsurile restrictive de
drepturi şi cele puse la dispoziţie pentru valorificarea, exercitarea unui drept, efectivitatea
dreptului, dar şi importanţa raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice. În
acelaşi timp, se prezintă şi un argument tehnic: prevederile art. 14 din Legea nr. 47/1992,
1
2
potrivit cărora procedura jurisdicţională constituţională se completează cu regulile
procedurii civile, dar şi cele ale art. 101 din Codul de procedură civilă.
Intrarea în vigoare a legii constituie momentul desăvârşirii din punct de vedere
juridic al acesteia şi data de la care începe să producă efecte juridice obligatorii pentru
destinatarii săi, Constituţia normând că acest lucru se produce prin publicarea în
Monitorul Oficial şi trecerea unui termen de 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei.
B. Hotărârea
Pentru determinarea coordonatelor normative ale hotărârii, ca act juridic al
Parlamentului, trebuie operată o distincţie în raport cu legea pornind de la trei criterii
principale: forţa juridică, conţinutul normativ şi procedura specifică de adoptare1. Astfel,
hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor şi Constituţiei, pot avea un conţinut
normativ sau individual ce vizează aplicarea ori detalierea legilor şi, procedural, sunt
adoptate,de regulă, doar de către o singură Cameră şi cu majoritate simplă, fără a fi
aplicabile prevederile privind iniţiativa legislativă, examinarea în comisii, promulgarea
ori publicarea în Monitorul Oficial.
În ceea ce priveşte majoritatea necesară pentru adoptarea unei hotărâri la nivelul unei
Camere sau a Plenului Parlamentului, se impun anumite precizări având în vedere Decizia
nr. 392 din 17 aprilie 20072.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-a constituit art. 11 alin. (3) din Legea nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului3, care prevedea: „(3) Punctul
de vedere al Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României
urmează să fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două
Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”.
Autorul excepţiei considera că prevederile de lege criticate încălcau, în ordinea
invocării lor, art. 76 alin. (2) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate ridicată, Curtea constata că aceasta este întemeiată şi urma a fi
admisă pentru mai multe considerente. Mai întâi, în activitatea parlamentară, potrivit art.
67 din Constituţie referitor la „Actele juridice şi cvorumul legal”, Camera Deputaţilor şi
Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Sub acest aspect, prevederile constituţionale menţionate stabilesc categoriile de acte
juridice pe care le adoptă Parlamentul, precum şi cvorumul legal necesar adoptării lor.
Apoi, în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor fiecărei Camere sau ale Camerelor reunite
ale Parlamentului, legiuitorul face distincţie între hotărârile parlamentare care se adoptă
cu majoritatea absolută de voturi, sens în care exemplificăm cu prevederile art. 76 alin.
(1) din Constituţie, referitoare la adoptarea sau modificarea regulamentelor parlamentare,
şi hotărârile care se adoptă cu majoritate simpla de voturi, de exemplu hotărârile aşa cum
dispune alin. (2) al aceluiaşi articol constituţional. Aşadar, Curtea constata că, „de regulă,
hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea
1
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 665-666; I.
Vida, Comentariul art. 67 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord.
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 655-656.
2
3
fundamentală nu prevede altfel. Or, în afara dispoziţiilor art. 76 alin. (1), Constituţia
prevede că în unele domenii hotărârile pot fi adoptate doar cu votul majorităţii membrilor
celor două Camere”. În acest sens sunt, de exemplu, prevederile constituţionale ale art. 95
alin. (1), potrivit cărora Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, precum şi cele ale art. 103 alin. (3), în temeiul cărora
Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Analizând cuprinsul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000, criticat ca fiind
neconstituţional, Curtea a constatat că acesta dispune că hotărârea prin care Parlamentul
îşi exprimă punctul de vedere asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României se
adoptă „cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”. Or, aşa cum arătase, potrivit art. 76
alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului, aşadar şi cea la care face referire textul
de lege criticat, se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Determinarea constituţionalităţii/neconstituţionalităţii instituirii unei asemenea
majorităţi trebuie în primul rând să aibă în vedere faptul că sistemul constituţional român
operează o distincţie a hotărârilor adoptate de către fiecare cameră în parte şi a hotărârilor
adoptate în şedinţa comună a acestora. Acesta este punctul de plecare de la care Curtea ar
fi trebuit să-şi înceapă argumentaţia, o argumentaţie în mod evident raportată ulterior la
dispoziţiile constituţionale presupuse a fi încălcate.
Art. 65 alin. (1) din Constituţie, privind modalitatea de desfăşurare a activităţii celor
două Camere stabileşte regula în materie: cele două camere lucrează în şedinţe separate.
Excepţia de la regulă, desfăşurarea lucrărilor şi în şedinţe comune, este instituită prin
prisma situaţiilor enumerate exemplificativ în alin. (2) lit. a)-k) al aceluiaşi articol.
Astfel, rezultă că pot fi adoptate hotărâri de către Parlament, pe de o parte, de fiecare
cameră în parte, iar pe de altă parte, de către camerele reunite. Şi de data aceasta,
hotărârile adoptate separat de către Camere reprezintă regula în materie, pe când
hotărârile adoptate în şedinţe comune ale Camerelor constituie excepţia.
În ceea ce priveşte majoritatea necesară a fi întrunită pentru adoptarea unei hotărâri
de către una dintre cele două Camere atunci când statuează separat, Constituţia prevede
două astfel de tipuri. Art. 76 alin. (1) normează că „Legile organice şi hotărârile privind
regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere”, iar
alin. (2) că „Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi
din fiecare Cameră”. În ambele variante constituantul se referă numai la hotărâri
adoptate separat de către Camere, care după cum evidenţiam anterior constituie regula în
materie: la alin. (1) se foloseşte sintagma „regulamentele Camerelor”, iar la alin. (2), teza
finală, se utilizează expresia „din fiecare Cameră”. Cu privire la adoptarea Regula-
mentelor Camerelor este necesară o majoritate absolută de 50% plus unu din numărul
total al membrilor fiecărei Camere, iar în ceea ce priveşte restul hotărârilor adoptate la
nivelul fiecărei Camere este nevoie de o majoritate relativă de 50% plus unu din membrii
prezenţi.
În privinţa majorităţii necesare pentru adoptarea unei hotărâri în şedinţa comună a
celor două Camere, excepţia în materie, constituantul român nu a mai prevăzut expres
tipul de majoritate ca în cazul precedent. Astfel, determinarea acestui tip de majoritate
trebuie realizată prin paralelism în funcţie de exemplele particulare furnizate de către
Constituţie.
Art. 95 alin. (1) prevede că în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,
după consultarea Curţii Constituţionale. În acest caz suspendarea Preşedintelui intervine
prin adoptarea unei hotărâri în şedinţa Camerelor reunite cu majoritate absolută, de 50%
plus unu din numărul total al membrilor fiecărei Camere. În art. 103 alin. (3) se normează
că programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună şi că Parlamentul acordă încrederea sa Guvernului cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor. Şi în acest caz, încrederea asumată în viitorul Guvern este
rezultatul adoptării unei hotărâri a Camerelor reunite cu o majoritate absolută. De
asemenea, art. 85 alin. (3) stabileşte că dacă prin propunerea de remaniere
guvernamentală se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele
României va putea exercita atribuţia de revocare sau numire a unor membrii ai
Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-
ministru. Această aprobare aparţine Parlamentului în ansamblu, Camerelor reunite, şi se
materializează prin adoptarea unei hotărâri care, prin paralelism, având în vedere că este
vorba de schimbarea structurii sau compoziţiei Guvernului, va trebui să fie adoptată cu
aceeaşi majoritate ca şi în cazul formării Guvernului ca rezultat al votului de încredere
acordat de către Parlament, adică o majoritate absolută. Art. 96 alin. (1) stabileşte că
Parlamentul, prin Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, poate hotărî punerea sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Acesta este singurul caz furnizat de către
actul fundamental prin care Parlamentul statuează cu o majoritate calificată de două
treimi din numărul total al membrilor săi.
Prin prisma dispoziţiilor constituţionale prezentate anterior, putem concluziona că
pentru adoptarea unei hotărâri în şedinţa comună a Camerelor Parlamentului este
nevoie de o majoritate absolută, de 50% plus unu din numărul total al membrilor fiecărei
Camere, cu excepţia situaţiei întâlnite la art. 96 alin. (1), punerea sub acuzare pentru
înaltă trădare a Preşedintelui, în care constituantul a optat expres pentru o majoritate
calificată de cel puţin două treimi din numărul total al parlamentarilor.
Raţionamentul Curţii părea a avea un început logic bun prin distincţia operată „în
ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor fiecărei Camere sau ale Camerelor reunite ale
Parlamentului”, însă se transformă imediat într-un silogism fals prin afirmarea că
„legiuitorul face distincţie între hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea
absolută de voturi, (…) şi hotărârile care se adoptă cu majoritate simplă de voturi”. Cea
de-a doua premisă a silogismului Curţii nu vizează, după cum am demonstrat anterior,
decât o parte a distincţiei operate, şi anume hotărârile adoptate separat de către cele două
Camere. Concluzia unui astfel de silogism, exprimată sintetic de către Curte prin faptul că
aceasta „constată că, de regulă, hotărârile Parlamentului (n.n. adică atât hotărârile
adoptate separat, cât şi cele adoptate în şedinţa comună a Camerelor) se adoptă cu
majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel”, nu poate fi decât
falsă datorită incompatibilităţii premiselor enunţate. În vederea fundamentării concluziei
afirmate, Curtea exemplifică anumite excepţii de la regula enunţată [art. 95 alin. (1) şi art.
103 alin. (3)], însă nici de data aceasta nu distinge faptul că exemplele furnizate au în
vedere numai hotărârile adoptate de către Camerele reunite ale Parlamentului.
Astfel, Curtea, constatând că art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 „dispune că
hotărârea prin care Parlamentul îşi exprimă punctul de vedere asupra referendumului
iniţiat de Preşedintele României se adoptă «cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor»”, şi având în vedere, aşa după cum arătase, că potrivit „art. 76 alin. (2) din
Constituţie, hotărârile Parlamentului, aşadar şi cea la care face referire textul de lege
criticat, se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi”, consideră că dispoziţiile
legale supuse controlului „sunt neconstituţionale, întrucât încalcă prevederile art. 76 alin.
(2) din Constituţie”.
Considerăm, în urma analizei efectuate anterior, că raţionamentul şi soluţia Curţii
sunt greşite, şi că dispoziţia legală prezentă în art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 este
constituţională. Reafirmăm în acest sens concluzia proprie la care am ajuns în urma
analizei operate: adoptarea hotărârilor în şedinţa Camerelor reunite ale Parlamentului, şi
datorită importanţei prezumate ce determină o astfel de reunire a Camerelor, trebuie să fie
făcută ca regulă cu o majoritate absolută, indiferent de esenţa deciziei adoptate. Aşadar,
dispoziţia legală nu încalcă prevederile art. 76 alin. (2) din Constituţie, mai ales prin
faptul că cele două dispoziţii vizează tipuri de hotărâri diferite: cea legală vizează
hotărârile parlamentare adoptate în şedinţele comune ale Camerelor, iar cea constitu-
ţională are în vedere hotărârile parlamentare adoptate separat de fiecare Cameră în parte.
O analiză a conformităţii art. 11 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 cu art. 1 alin. (5) din
Constituţiei demonstrează din nou constituţionalitatea dispoziţiei legale criticate.
Supremaţia Constituţiei normată în art. 1 alin. (5) vizează supremaţia existenţială,
supremaţia formală, dar şi supremaţia materială1 a acesteia în raport cu toate celelalte
norme existente în sistem, şi anume faptul că se din punct de vedere material se constituie
în „ansamblul normelor care determină modul de producere a celorlalte norme generale şi
abstracte”2. Astfel, reglementarea legală a formării şi producerii normelor, în cazul nostru
a hotărârilor adoptate de către Camerele reunite ale Parlamentului, trebuie să se facă
respectând formele şi modalităţile impuse de Constituţie. Din analiza efectuată anterior,
deşi Constituţia nu a prevăzut expres, se poate observa că legiuitorul, prin paralelism, a
respectat întocmai dispoziţiile constituţionale în materie.
C. Moţiunile
Moţiunile constituie cea de-a treia categorie de acte juridice adoptate de către
Parlament în exercitarea competenţelor sale constituţionale şi regulamentare. Moţiunile se
disting de legi sau hotărâri şi reprezintă acte decizionale adoptate de către o Cameră sau
Plenul Parlamentului privind funcţionarea sa ori o problemă determinată. În fapt
moţiunile reprezintă mijloace juridice prin care Parlamentul îşi poate exercita funcţia de
control asupra guvernământului.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale moţiunile pot fi simple sau de cenzură. Art. 112
alin. (2) normează că cele două Camere pot adopta o moţiune simplă prin care să-şi
exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu
privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Moţiunea simplă poate fi iniţiată
de cel puţin 50 de deputaţi sau de o pătrime din numărul total al senatorilor. Până la
încheierea dezbaterii unei moţiuni simple, un deputat sau senator care a semnat-o nu mai
poate semna alte moţiuni simple în aceeaşi problemă.
1
Pentru mai multe detalii cu privire la supremaţia Constituţiei a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., pp.
194-199.
2
În ceea ce priveşte moţiunea de cenzură, art. 113 dispune că cele două Camere, în
şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură poate fi
iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică
Guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când
a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
Din perspectiva efectelor juridice ale adoptării moţiunilor trebuie distins între cele
două forme de moţiune. Respingerea unei moţiuni simple nu creează un efect juridic
concret, iar adoptarea, conform dispoziţiile regulamentare,creează doar efectul juridic al
trimiterii hotărârii Camerei către Guvern, care „va ţine cont de poziţia exprimată în
cuprinsul respectivei moţiuni”. Cât priveşte moţiunea de cenzură, dacă aceasta a fost
respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o
nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea.
Dacă însă moţiunea de cenzură este adoptată, efectul juridic este drastic pentru Guvern:
demiterea acestuia.
§2. Cvorumul legal

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa a distins între cvorumul de lucru şi
cvorumul de vot şi a evidenţiat coordonatele normative ale materiei cvorumului
parlamentar.
Astfel, prin Decizia nr. 55 din 21 februarie 20011, aceasta a statuat că, „dintre
cvorumul de lucru şi cel de vot, numai acesta din urmă este reglementat prin Constituţie”
şi că „nimic nu împiedică instituirea prin regulament a unui alt cvorum de lucru decât
cvorumul de vot”. Totodată, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 20012, Curtea a stabilit că
dispoziţiile constituţionale ale art. 74 alin.(2) [devenite, în urma revizuirii şi republicării
Constituţiei, art. 76 alin. (2)] „au în vedere votul final exprimat pentru proiectul de lege
în ansamblu”.
În opinia Curţii, exprimată cu ocazia Deciziei nr. 1237 din 6 octombrie 20103, în
mod indubitabil, „această jurisprudenţă plasează dispoziţiile art. 67 şi 76 la momentul
votului final”. Această concluzie este întărită şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din
Constituţie, care vizează „dezbaterea şi adoptarea legii”. Întrucât art. 67 şi 76 din
Constituţie prevăd că numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum şi
majoritate de adoptare, rezultă, fără dubiu, că „textul Constituţiei nu impune aceleaşi
cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii”. Astfel, Curtea constata că adoptarea legii, ca
parte a procesului legislativ, vizează votul final exercitat de către Parlament asupra
ansamblului legii.
Cu privire la susţinerile autorilor criticii că, la momentul votului final asupra legii, în
sală mai erau 80 de deputaţi, Curtea a reiterat cele statuate în Decizia nr. 74 din 16 aprilie
19974, în care a stabilit că, în lipsa unei solicitări pentru reverificarea cvorumului după
apelul nominal, „rezultatele acestuia au rămas valabile până la finele şedinţei”. De
1
Publicată în M. Of. 128 din 14 martie 2001.
2
Publicată în M. Of. 292 din 4 iunie 2001.
3
Publicată în M. Of. 785 din 24 noiembrie 2010.
4
Publicată în M. Of. 75 din 29 aprilie 1997.
asemenea, prin Decizia nr. 96 din 30 iunie 19981, Curtea, analizând o obiecţie de
neconstituţionalitate care viza lipsa cvorumului de şedinţă, s-a raportat în mod exclusiv la
stenograma şedinţei comune. Curtea a mai statuat că, „Întrucât cvorumul stabilit de
preşedintele de şedinţă la începutul acesteia era de 245 de senatori şi deputaţi, deci peste
minimul necesar prevăzut de Constituţie, şi având în vedere că, în timpul şedinţei,
preşedinţii grupurilor parlamentare nu au cerut preşedintelui şedinţei comune
reverificarea cvorumului, aşa cum se prevede la art. 22 alin. (1) din regulament, se
impune concluzia că adoptarea Legii privind acordarea tichetelor de masă s-a făcut cu
respectarea cerinţelor privitoare la cvorum, impuse de dispoziţiile art. 64 din Constituţie
şi ale art. 39 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului”.
De asemenea, prin Decizia nr. 188 din 29 decembrie 19982, Curtea a statuat că, „în
ceea ce priveşte faptul că, după părăsirea sălii de şedinţă de către grupurile parlamentare
ale P.D.S.R., P.R.M. şi P.U.N.R., preşedintele de şedinţă avea obligaţia să verifice în ce
măsură condiţia constituţională de cvorum era întrunită, se reţine că şi această susţinere
vizează tot aspecte de nivel regulamentar, iar nu constituţional. [...] Din examinarea
stenogramei lucrărilor, Curtea reţine că era îndeplinit cvorumul legal prevăzut de
Constituţie înainte ca grupurile parlamentare menţionate să părăsească şedinţa, iar ulterior
nu s-a cerut verificarea cvorumului conform Regulamentului Camerei Deputaţilor”.
În sensul distincţiei operate de către Curte se pronunţă şi patru judecători la nivelul
Opiniei separate formulate la Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010, statuându-se că
textul constituţional al art. 67 prevede doar cvorumul pentru adoptarea unui act juridic,
care este, de altfel, singurul „cvorum legal” prevăzut de Constituţie. Pentru ca votul să
aibă loc, condiţia este existenţa cvorumului. „Se impune însă a face o distincţie între
cvorumul de vot, prin care se înţelege numărul minim de deputaţi prezenţi pentru ca votul
să poată avea loc, şi majoritatea minimă pentru ca un proiect de lege să poată fi votat şi
adoptat. Aşadar, cvorumul de vot este o condiţie a votării, el este prealabil votării”. Se
mai reţinea că sintagma „în prezenţa majorităţii membrilor” din art. 67 priveşte exclusiv
„votul final” când se adoptă un proiect de lege în ansamblu, nu şi faza de dezbateri pe
articole a unui proiect de lege pentru care condiţia de cvorum este de domeniul
regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi a şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în concordanţă cu art. 64 alin. (1) teza întâi din
Constituţie.
Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 144 alin.(3) din Regulamentul Camerei
Deputaţilor, reverificarea cvorumului se dispune la şedinţele de vot final de către
preşedinte, imediat înaintea votării, din proprie iniţiativă ori la cererea liderului unui grup
parlamentar.
În plus, faţă de susţinerea că la momentul votului final erau efectiv doar 80 de
deputaţi prezenţi în sală, Curtea reţinea că, în accepţiunea art. 146 lit. a) teza întâi din
Constituţie, „nu este competentă să controleze fapte materializate în acţiuni sau inacţiuni,
ci numai conformitatea extrinsecă şi intrinsecă a actului normativ adoptat cu Constituţia”.
1
Publicată în M. Of. 260 din 13 iulie 1998.
2
Publicată în M. Of. 521 din 31 decembrie 1998.
CAPITOLUL II
STATUTUL PARLAMENTARILOR
Secţiunea 1
Mandatul parlamentar
§1. Mandatul parlamentar şi caracterele acestuia

A. Mandatul parlamentar
Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, în exercitarea mandatului, deputaţii şi

senatorii sunt în serviciul poporului. Dispoziţia constituţională normează practic un raport
contractual de drept public între parlamentari şi participanţii la procesul electoral,
alegătorii, sub forma mandatului reprezentativ. Utilizarea de către constituant a sintagmei
„în serviciul poporului” presupune mai multe precizări cu privire la mandatul
reprezentativ.
În primul rând, pentru Curtea Constituţională, Decizia nr. 209 din 7 martie 20121,
faptul că,atât în procesul legislativ, cât şi în activitatea de control al Guvernului sau în
realizarea celorlalte atribuţii constituţionale, parlamentarii, în exercitarea mandatului, sunt
„în serviciul poporului”, implică „reprezentarea în lupta politică din Parlament a
dezbaterilor politice din societate, a opiniilor, a ideilor ce au ca sursă diferitele categorii
sociale, politice, economice sau culturale. În această manieră, poporul, titularul
suveranităţii naţionale, îşi exercită suveranitatea nu numai cu prilejul procesului electiv,
ci pe întreaga durată a mandatului oferit parlamentarului aflat în serviciul său”. Mandatul
reprezentativ, în concordanţă cu prevederile art. 2 alin. (1) din actul fundamental repre-
zintă astfel o modalitate indirectă de exercitare a suveranităţii de către titularul său,
poporul.
În domeniul dreptului parlamentar, principala consecinţă a naturii elective a
mandatului reprezentativ şi a pluralismului politic o constituie principiul pe care doctrina
l-a consacrat în mod sugestiv „majoritatea decide, opoziţia se exprimă”.Majoritatea
decide, întrucât, în virtutea mandatului reprezentativ primit de la popor, opinia majoritară
este prezumat că reflectă sau corespunde opiniei majoritare a societăţii. Opoziţia se
exprimă ca o consecinţă a aceluiaşi mandat reprezentativ care fundamentează dreptul
inalienabil al minorităţii politice de a-şi face cunoscute opţiunile politice şi de a se opune,
în mod constituţional şi regulamentar, majorităţii aflate la putere. Aplicarea principiului
„majoritatea decide, opoziţia se exprimă” asigură, pe de o parte, legitimitatea guvernării
şi, pe de altă parte, condiţiile pentru realizarea alternanţei la guvernare.
Acest principiu presupune ca prin organizarea şi funcţionarea Camerelor
Parlamentului să se asigure ca majoritatea să decidă numai după ce opoziţia s-a exprimat,
iar decizia pe care aceasta o adoptă să nu fie obstrucţionată în cadrul procedurilor
1
Publicată în M. Of. 188 din 22 martie 2012.
parlamentare. Aşa fiind, o serie de norme din regulamentele parlamentare au ca scop

evitarea blocării majorităţii în procesul decizional (organizarea dezbaterilor, limitarea
duratei unor luări de cuvânt, regimul amendamentelor, instituirea unor termene
procedurale etc.), iar altele sunt destinate realizării protecţiei minorităţilor politice
(alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei
politice, sistemul majorităţilor necesare în scopul desfăşurării lucrărilor şi adoptării
măsurilor ce fac obiectul unor dezbateri, posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale,
potrivit prevederilor art. 146 din Constituţie, accesul egal la mijloacele procedurale
parlamentare, exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă, formularea de amendamente
etc.) Din perspectiva funcţiei de control exercitate de Parlament asupra executivului,
dispoziţiile constituţionale prevăd ca modalităţi de acţiune: informarea Parlamentului,
procedura întrebărilor şi interpelărilor, moţiunea de cenzură, angajarea răspunderii
Guvernului sau delegarea legislativă.
Regula majorităţii implică în mod necesar, în cadrul procedurilor parlamentare,
evitarea oricăror mijloace care ar conduce la o manifestare abuzivă din partea majorităţii
sau a oricăror mijloace obstrucţioniste care ar avea drept scop împiedicarea desfăşurării
normale a procedurii parlamentare, culminând cu boicotul parlamentar, părăsirea
lucrărilor în structurile parlamentare sau retragerea de la activitatea Camerelor. Or,
principiul „majoritatea decide, opoziţia se exprimă”implică, în mod necesar,un echilibru
între necesitatea de exprimare a poziţiei minorităţii politice cu privire la o anumită
problemă şi evitarea folosirii mijloacelor de obstrucţie, în scopul asigurării, pe de a parte,
a confruntării politice din Parlament, deci a caracterului contradictoriu al dezbaterilor, şi,
pe de altă parte, a îndeplinirii de către acesta a competenţelor sale constituţionale şi
legale. Cu alte cuvinte, parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin
din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale
şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca
urmare a unei dezbateri publice prealabile.
Dezbaterea parlamentară a problemelor importante ale naţiunii trebuie să asigure
respectarea valorilor supreme consacrate de Legea fundamentală, precum statul de drept,
pluralismul politic şi democraţia constituţională. Acesta este motivul pentru care Curtea
Constituţională consideră că este necesară exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi
obligaţiilor constituţionale atât de către majoritatea, cât şi de minoritatea parlamentară,
precum şi cultivarea unei conduite a dialogului politic, care să nu excludă aprioric
consensul, chiar dacă motivaţiile sunt diferite, atunci când miza este interesul major al
naţiunii.
În al doilea rând, faptul că parlamentarii „sunt în serviciul poporului” circumscrie
mandatul parlamentar ca o funcţie publică, un serviciu public, cu care sunt învestiţi
parlamentarii prin intermediul alegerilor, care are un conţinut determinat constituţional şi
care permite acestora să concureze la exerciţiul suveranităţii naţionale1.
În al treilea rând, exercitarea acestui „serviciu public” de către parlamentari
presupune un raport juridic cu destinatarul acestui serviciu, poporul, determinat prin
intermediul alegerilor şi care presupune existenţa unui mandat de drept public. Este vorba
în fapt de o transpunere la nivelul dreptului public a teoriei mandatului de drept privat. În
1
P. Avril, J. Gicquel, Droit parlementaire, 4eédition, Ed. Montchrestien, Paris, 2010, p. 23.
dreptul privat, potrivit art. 2009 din Noul Cod Civil1, mandatul este contractul prin care o
parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama
celeilalte părţi, numită mandant. Transpusă în dreptul public, teoria mandatului presupune
că parlamentarii, mandatarul, exprimă prin actele juridice încheiate voinţa Naţiunii,
mandantul, care este şi sursa suveranităţii statului. Cu toate acestea, paralelismul nu poate
fi perfect, existând în realitate multe diferenţe majore dintre cele două tipuri de mandat,
de drept public şi de drept privat, ce urmează a fi evocate în continuare2.
B. Caracterele mandatului reprezentativ
Indeterminarea mandantului în dreptul public. Dacă în dreptul privat mandantul este

o persoană cert determinată, transpunerea teoriei mandatului în dreptul public are ca
rezultat imposibilitatea determinării clare a mandantului, pe de o parte, deoarece acesta ar
ţinut a fi naţiunea, entitate colectivă abstractă, indivizibilă şi distinctă de membrii ce o
compun dar care nu se poate exprima în procesul electoral decât prin intermediul unui
agent, corpul electoral, şi mai exact prin intermediul participanţilor la alegeri, iar pe de
altă parte, întrucât mandatul propriu-zis este obţinut doar dintr-o circumscripţie
electorală, componentă abstractă a naţiunii ca întreg organic.
Mandatul de drept public nu are propriu-zis un caracter intuitu personae. Mandatul
de drept privat are caracter intuitu personae, fiind acordat de către mandant mandatarului
în considerarea calităţilor personale ale acestuia. În dreptul public, acest caracter nu se
mai păstrează, şi, datorită mai multor factori precum caracterele votului, tipul de scrutin
sau interpunerea unor corpuri intermediare între alegători şi reprezentanţi cu o mare
putere de influenţare a opţiunii politice, mandatul este acordat mai degrabă în
considerarea unei doctrine partizane ce este încarnată în persoana candidatului, decât în
considerarea calităţilor sale proprii. De altfel, Curtea Constituţională a observat acest
aspect, afirmând prin Decizia nr. 1219 din 18 decembrie 20073 că „în cadrul procesului
electoral, mandatele se obţin numai ca rezultat al voturilor exprimate de alegători în
favoarea formaţiunilor politice” şi, prin Decizia nr. 305 din 12 martie 20084, că
„alegătorul votează personal un candidat propus de un competitor electoral şi totodată îşi
manifestă preferinţa pentru partidul politic din care acesta face parte”.
Irevocabilitatea mandatului de drept public. În mod esenţial revocabil în dreptul
privat, acest tip de mandat presupune automat că mandantul poate decide încetarea
raporturilor juridice de mandat cu mandatarul în orice moment, ad nutum, în considerarea
faptului că interesele sale nu sunt apărate bine. În schimb, mandatul de drept public este,
în principiu, irevocabil, deoarece caracterul non-imperativ al acestuia îl transformă
într-un mandat „liber” care odată acordat prin vot nu poate fi întrerupt înainte de termen5.
1
A se vedea pentru un studiu complet asupra contractului de mandat din dreptul privat român, F. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei – coord., Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, pp. 2015-2047.
2
Bucureşti, 2007, pp. 93-97; M. Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010, pp. 70-79.
3
Publicată în M. Of. nr. 14 februarie 2008.
4
Publicată în M. Of. nr. 20 martie 2008.
5
L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann ş.a., Droit constitutionnel, 14eédition,
Ed. Dalloz, Paris, 2011, p. 732.
Această concepţie de dependenţă a irevocabilităţii mandatului de drept public de

caracterul non-imperativ al acestuia trebuie însă nuanţată în contextul demonstrat de
practica instituţională a statelor lumii de introducere a unor procedee ce pot conduce la
expirarea mandatului reprezentanţilor înainte de termen prin revocare populară, fapt ce nu
trebuie înţeles ca infirmând regula statuată anterior, ci ca o posibilitate de coexistenţă a
non-imperativităţii cu revocarea.
Modul diferit de creare a obligaţiilor prin exercitarea mandatului de drept public.
Dacă în dreptul privat, prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în numele şi pe
seama mandatului, se creează efecte juridice şi obligaţii doar pentru acesta din urmă,
exercitarea mandatului de drept public dă naştere unor obligaţii atât pentru alegători, cât
şi pentru mandatar. În acest mod, actele juridice adoptate de către Parlament, au caracter
obligatoriu nu doar pentru indivizii şi grupurile componente ale naţiunii, ci şi pentru
membrii adunării legiuitoare.
Inadmisibilitatea substituirii. Dacă în dreptul privat, în anumite cazuri, mandatarul
poate decide substituirea propriei persoane cu o alta care să încheie acte juridice în
numele şi pe seama sa, acesta acţionând practic ca un mandant în raport cu noul
mandatar, în dreptul public mandatul nu poate fi retransmis, consecinţă a principiului
delegata potestas non delegatur. Imposibilitatea redelegării puterii delegate derivă din
principiul supremaţiei Constituţiei, astfel încât actul fundamental acordă o anumită
competenţă unui organ, acesta nu poate transmite competenţa către un altul decât în cazul
în care se prevede expres posibilitatea şi condiţiile redelegării. În materia mandatului
parlamentar, în situaţia vacanţei acestuia în cursul exercitării sale, imposibilitatea
redelegării mandatului obţinut prin alegeri are drept efect organizarea de noi alegeri
pentru ocuparea acestuia.
Prin mandatul de drept public se transmite puterea, nu voinţa. În dreptul privat
mandatarul nu exprimă prin încheierea actelor juridice o voinţă proprie, ci reprezintă
voinţa mandantului, singura care astfel se exprimă având în vedere că aceste acte sunt
încheiate în numele şi pe seama mandantului. În dreptul public, naţiunea, prin intermediul
alegerilor la care participă membrii corpului electoral, nu transmite corpului
parlamentarilor voinţa sa, ci doar o putere de legiferare şi control al activităţii guver-
nanţilor1. În baza acestei puteri transmise de către naţiune, se formulează o voinţă
distinctă, voinţa legislativă, ce se exprimă prin intermediul actelor juridice adoptate de
către Parlament, instituindu-se astfel o prezumţie relativă, şi nu absolută, de conformitate
a celor două tipuri de voinţă. Actele legislative sunt prezumate a exprima voinţa naţiunii,
dar doar în mod relativ, această manieră de înţelegere conducând la admiterea şi
legitimarea justiţiei constituţionale ca modalitate de control a conformităţii voinţei
legislative cu voinţa naţiunii.
Non-imperativitatea mandatului de drept public. Art. 69 dispune în alin. (2) că orice
mandat imperativ este nul. Dispoziţia constituţională normează caracterul reprezentativ al
mandatului, consecinţă a teoriei suveranităţii naţionale, şi interzice orice reglementare
care ar conduce la transformarea mandatului parlamentarilor într-unul cu caracter
imperativ.
Mandatul de drept privat este esenţialmente imperativ, transferând o putere precisă
de la mandant la mandatar, singura voinţă care se exprimă prin actele juridice încheiate
1
fiind a mandantului. Mandatul parlamentar este un mandat general, ce nu comportă un
angajament predeterminat şi obligatoriu de acţiune sau decizie din partea
parlamentarului1şi care presupune exprimarea unei voinţe distincte de voinţa populară,
voinţa legislativă2.Astfel, mandatul imperativ este prohibit în dreptul public, asigurând o
protecţie a parlamentarului faţă de structurile intermediare ce îl propulsează la nivelul
adunării legiuitoare3.
Protecţia exerciţiului mandatului parlamentar sub imperiul principiului
non-imperativităţii acestuia4constă în faptul că parlamentarul este liber în a-şi exprima, în
acest scop, voturile şi opiniile politice fără nicio constrângere care ar putea proveni atât
din partea electoratului care l-a propulsat în funcţie, cât şi din partea formaţiunii politice
al cărei membru este şi care l-a susţinut în alegeri, faţă de care, din acest unghi, este
independent. Din perspectiva acestei libertăţi de exercitare a mandatului, rezultată din
caracterul neimperativ al acestuia, nu poate fi deci indiferentă cauza pentru care, pe
parcursul mandatului, parlamentarul ajunge să piardă calitatea de membru al formaţiunii
politice care l-a susţinut în alegeri5. Natura cauzei de pierdere a calităţii de membru al
formaţiunii politice propulsoare în funcţie, fie involuntară şi impusă, fie voluntară şi
decisă liber, constituie în fapt elementul esenţial pentru interpretarea efectelor distincte
ale caracterului non-imperativ al mandatului.
Astfel, dacă parlamentarul este exclus, ca sancţiune disciplinară sau politică, din
formaţiunea politică respectivă din cauza voturilor şi opiniilor politice exprimate,
mandatul de parlamentar nu poate fi pierdut, deoarece astfel ar deveni imperativ, lucru
prohibit. Parlamentarul devine „independent”, în sensul că dobândeşte un statut de
autonomie până la expirarea mandatului. Concluzia se impune având în vedere şi sursa
mandatului, obţinerea acestui nedepinzând de voinţa unui partid politic, corp intermediar
între cetăţeni şi stat, ci de voinţa electoratului, fiind acordat prin alegeri de către popor
prin agentul său, corpul electoral6.
De altfel, acesta este şi sensul art. 2 alin. (1) din actul fundamental care normează
practic modalitatea de dobândire a calităţii de reprezentant al poporului, şi de parlamentar
în subsidiar, ca efect al alegerilor, un mecanism instituţional ce fundamentează
constituirea Parlamentului ca organ reprezentativ prin care să se exercite competenţe ce
ţin de suveranitate, competenţa legislativă, a cărei sursă rămâne cantonată în puterea de
vot. Automat, formaţiunea politică ce l-a susţinut pe parlamentar în alegeri nu va putea să
îi retragă această calitate de reprezentare populară deoarece nu este cea care i-a acordat-o,
ci, cel mult, calitatea de membru al grupului asociativ cu caracter politic.
1
L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann ş.a., op. cit., pp. 731-732.
2
L. Duguit, Manuel de Droit constitutionnel, 4eédition, Ed. De Boccard, Paris, 1923, pp. 133-137,
reeditată sub coordonarea lui D. Chagnollaud, Ed. Panthéon Assas, Paris, 2007.
3
4
A se vedea pe larg M. Nica, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.490 di 17 noiembrie 2010
privind constituţionalitatea art. 12, art. 20 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi (2), art. 37 partea introductivă, art. 38
alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (1) şi art. 44 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost
modificat prin hotărârile nr. 26 şi nr. 27 din 5 octombrie 2010 ale Camerei Deputaţilor, Revista Pandectele
Române nr. 2/2011, pp. 122-144; M. Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010, pp. 73-77; D.C. Dănişor,
M. Nica, Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Noua Revistă a Drepturilor
Omului nr. 2/2007; O.-M. Bălan, Migraţia politică şi mandatul imperativ, în volumul „Democraţia participativă
locală şi informarea cetăţenilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 120-127.
5
M. Nica, op.cit., 2011, p. 130.
6
M. Nica, op.cit., 2011, p. 131.
Dacă însă parlamentarul, în exercitarea mandatului, decide liber să părăsească

structura politică ce l-a susţinut în alegeri şi din care face parte, fără existenţa vreunui
element de constrângere sau de presiune externă asupra sa în sensul exprimării anumitor
voturi şi opinii politice, deci fără afectarea libertăţii de exercitare a mandatului
reprezentativ căreia principiul mandatului non-imperativ îi asigură protecţie juridică,
mandatul acestuia trebuie automat să înceteze. Renunţarea voluntară la calitatea de
membru al formaţiunii politice din care face parte şi care l-a susţinut în momentul
alegerilor, echivalează cu o „renunţare voluntară la legitimarea obţinută ca efect al
aceloraşi alegeri, cât timp parlamentarul a fost votat tocmai pentru că reprezenta o
anumită viziune politică, specifică entităţii politice al cărui membru era şi care l-a susţinut
în alegeri”1. Astfel, caracterul non-imperativ al mandatului nu poate să asigure protecţie
parlamentarului într-o situaţie ca aceasta, „căci nicio forţă exterioară propriei conştiinţe
nu l-a constrâns în niciun fel, iar norma constituţională a fost adoptată doar pentru a-l
proteja de asemenea constrângeri”2.
O astfel de concluzie este mai simplu de desprins în cazul votului de listă, utilizat în
România, în cazul alegerilor parlamentare, până în anul 2008, moment în care a fost
înlocuit cu votul uninominal. Aceasta, datorită faptului că votând o listă, alegătorul îşi
exprima o opţiune pentru o tendinţă politică anume, pe care această listă o reprezenta, iar
candidaţii de pe listă erau exponenţii respectivei tendinţe. Alegerea şi legitimarea
parlamentarului prin susţinerea unei anumite formaţiuni politice se menţine şi în contextul
votului uninominal, atât cât timp, deşi nu se mai aleg liste, ci persoane, acordarea man-
datului nu este intuitu personae, ci în considerarea unui program politic propus, derivat de
la nivelul formaţiunii care susţine candidatul în alegeri3. De altfel, acest aspect a fost
subliniat şi de către Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 305 din 12 martie 20084,
a statuat că „alegătorul votează personal un candidat propus de un competitor electoral şi
totodată îşi manifestă preferinţa pentru partidul politic din care acesta face parte”.
Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia mandatului
reprezentativ şi a caracterului non-imperativ al acestuia se dovedeşte deficitară, instanţa
constituţională neoperând distincţia necesară între cauzele pentru care un parlamentar îşi
pierde, în timpul mandatului, calitatea de membru al formaţiunii politice care l-a sprijinit
în alegeri, în vederea stabilirii efectelor non-imperativităţii mandatului.
Această practică greşită este evidentă începând cu Decizia nr. 44 din 8 iulie 19935,
ocazie cu care Curtea, bazându-şi argumentaţia doar pe caracterul reprezentativitatea
mandatului în detrimentul caracterului său non-imperativ ce atrage ca efect necesara
distincţie evocată anterior, statua că „deputatul are facultatea constituţională de a adera la
un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un grup
parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare.
Nicio altă normă juridică, legală sau regulamentară nu poate contraveni acestor dispoziţii
constituţionale”.
1
M. Nica, op. cit., 2011, p. 131.
2
3
M. Nica, op. cit., 2010, pp. 74-75.
4
Publicată în M. Of. nr. 20 martie 2008.
5
§2. Durata mandatului parlamentar
Art. 70 din Constituţie reglementează durata mandatului parlamentar1, începând cu
momentul validării acestuia până la încetarea sa. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 70,
deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului care se stabileşte
prin lege organică. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, calitatea de deputat
sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de
demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.
Data de la care începe să curgă mandatul parlamentar de 4 ani este data întrunirii
legale a Camerei din care fac parte aleşii. Anterior acestui moment trebuie însă în mod
obligatoriu să fie îndeplinite două condiţii cumulative, validarea alegerii şi depunerea
jurământului, condiţii ce asigură validarea mandatului parlamentar.
Validarea alegerii parlamentarului se realizează în conformitate cu prevederile
regulamentare ale fiecărei Camere şi presupune verificarea regularităţii alegerii în funcţia
publică. Procedura de validare presupune mai întâi constituirea prin alegere la nivelul
Camerelor a unor comisii de validare, compuse din 30 de deputaţi, respectiv 15 senatori.
La Camera Deputaţilor, comisia de validare trebuie să reflecte configuraţia politică a
Camerei, aşa cum aceasta rezultă din constituirea grupurilor parlamentare, iar la Senat
trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerei rezultată din alegeri, determinarea
senatorilor de la nivelul comisiei realizându-se prin negocieri politice. Componenţa
comisiei de validare este aprobată la nivelul fiecărei Camere cu votul majorităţii
deputaţilor, respectiv senatorilor prezenţi.
Comisia de validare de la Camera Deputaţilor, în cel mult 4 zile de la constituirea sa,
întocmeşte un raport în care vor fi nominalizaţi deputaţii pentru care se propune
validarea, invalidarea sau, după caz, amânarea validării mandatelor, cu motivarea pe scurt
a propunerilor de invalidare sau de amânare. La Senat, în mod asemănător, comisia de
validare întocmeşte un raport în care nominalizează senatorii pentru care se propune
validarea sau invalidarea mandatelor, cu motivarea invalidării.
Dacă validarea sau invalidarea mandatelor de deputat se face la nivelul plenului
camerei Deputaţilor cu votul majorităţii deputaţilor, la Senat, hotărârea privind validarea
sau invalidarea mandatului senatorilor se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi.
Nedepunerea jurământului de către parlamentar sau refuzul de depunere a
jurământului creează drept efect invalidarea mandatului. Curtea Constituţională, prin
Decizia nr. 46 din 17 mai 19942, a statuat cu privire la constituţionalitatea prevederilor
regulamentare referitoare la depunerea jurământului, reţinând că„potrivit art. 50 alin.(2)
din Constituţie, cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice răspund de
îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin, în care scop depun jurământul cerut de
lege. Rezultă din această prevedere că obligaţia depunerii jurământului poate fi instituită
numai prin lege şi, întrucât prin lege se înţelege actul adoptat de Parlament, sub forma
legii, şi promulgat de Preşedintele României, rezultă că obligaţia depunerii jurământului,
prevăzută de art. 160 alin.(2), din regulament, poate fi instituită numai prin această
1
A se vedea pe larg I. Vida, Comentariul art. 70 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 667-671.
2
modalitate. Funcţia de parlamentar constituind o demnitate publică reprezintă o funcţie

publică, astfel încât îi sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) din Constituţie. În
sesizarea grupului parlamentar U.D.M.R. s-a susţinut că jurământul de credinţă ar avea
semnificaţia unui mandat imperativ. Întrucât conţinutul jurământului prevăzut de art. 82
din Constituţie sau orice alt conţinut similar se referă la respectarea obligaţiilor constitu-
ţionale ale parlamentarilor, această obiecţie este neîntemeiată, respectarea legii şi a
supremaţiei Constituţiei fiind o îndatorire a oricărui cetăţean, fie că este sau că nu este
parlamentar. În acest sens, obligaţia depunerii jurământului nu poate fi contrară
principiului pluralismului politic care nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune respectul
legii”.
Camera Deputaţilor este legal constituită după validarea a două treimi din mandatele
de deputaţi şi după depunerea jurământului de către aceştia, iar Senatul după validarea
mandatelor a trei pătrimi din numărul total de senatori.
Încetarea mandatului parlamentar se produce în mai multe situaţii: la data întrunirii
legale a Camerelor nou alese, în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de
incompatibilitate ori de deces.
Secţiunea a 2-a
Protecţia mandatului parlamentar
Protecţia mandatului de parlamentar este asigurată la nivel constituţional prin

instituirea unui regim general de incompatibilităţi şi prin garantarea iresponsabilităţii şi a
inviolabilităţii persoanei parlamentarului.
§1. Incompatibilităţile
Art. 71 din Constituţie prevede coordonatele normative ale regimului general al
incompatibilităţilor mandatului de parlamentar1. Astfel, prima incompatibilitate generală
se referă la imposibilitatea de a exercita în acelaşi timp mandatul de deputat şi senator. A
doua regulă generală de incompatibilitate vizează imposibilitatea exercitării oricărei
funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului, de către
parlamentar în cursul mandatului.
Faţă de aceste două coordonate normative generale, alte incompatibilităţi se stabilesc
prin lege organică.
Trebuie subliniat că cea de doua regulă de incompatibilitate, pe de o parte, vizează
doar funcţiile publice de autoritate, astfel încât nu exclude cumulul posibil cu alte funcţii
publice care nu au acest caracter, iar pe de altă parte, presupune o excepţie ce constă în
posibilitatea cumulării mandatului de parlamentar cu cel de membru al Guvernului.
De altfel, aceasta este şi poziţia Curţii Constituţionale, exprimată cu ocazia Deciziei
nr. 876 din 28 iunie 20112: „Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte
incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu
1
2
Publicată în M. Of. nr. 632 din 5 septembrie 2011.
orice alte funcţii publice şi în special cu funcţii private. (…) Din ansamblul regle-
mentărilor (constituţionale sau legale) rezultă imposibilitatea exercitării concomitente de
către deputat sau de către senator a unor funcţii sau demnităţi, parlamentarul trebuind
să se concentreze, ca urmare a votului primit din partea corpului electoral, asupra
activităţii parlamentare, în toate componentele ei. Deşi principiul general în materie este
compatibilitatea mandatului parlamentar cu activităţile private, având însă în vedere
dispoziţiile art. 71 alin.(3) din Legea fundamentală, s-ar putea admite ca printr-o lege
organică să fie prevăzute unele incompatibilităţi în domeniu”.
Art. 177 din Regulamentul Senatului detaliază regimul incompatibilităţii mandatului de
senator. Dispoziţia regulamentară dispune că prin funcţiile publice de autoritate
incompatibile cu calitatea de senator se înţelege funcţii din administraţia publică asimilate
celor de ministru, funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi secretar de stat din
cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din
Administraţia Prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţii
de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţii de
consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de
conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai
unităţilor administrativ-teritoriale, funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativ-teritoriale şi
din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum
şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le deţin să candideze în alegeri.
Calitatea de senator este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcţia de preşedinte,
vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare şi la cele financiare, precum şi la instituţii publice; b) funcţia de
preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la
societăţile comerciale, prevăzută la lit. a); c) funcţia de reprezentant al statului în
adunările generale ale societăţilor comerciale, prevăzută la lit. a); d) funcţia de manager
sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi
societăţilor naţionale; e) calitatea de comerciant, persoană fizică; f) calitatea de membru
al unui grup de interes economic; g) funcţia publică încredinţată de un stat străin, cu
excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
§2. Imunitatea parlamentară

Imunitatea parlamentară reprezintă o garanţie a exercitării mandatului parlamentar
faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei parlamen-
tarului, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea
drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor. Protecţia juridică
rezultată prin prisma imunităţii este asigurată instituţiei juridice de „parlamentar”, ea
nevizând în mod direct persoana ce exercită mandatul.
Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare1 este realizată prin
intermediul art. 72 care normează cele două forme ale sale, respectiv iresponsabilitatea,
lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
1
exercitarea mandatului [alin.(1) al art. 72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi

(3) ale art. 72],
Astfel, potrivit alin. (1) a art. 72, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în
judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de
infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul
justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei.
În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune
imediat revocarea acestei măsuri.
Potrivit Curţii Constituţionale, Decizia nr. 799 din 17 iunie 20111, actuala regle-
mentare a imunităţii parlamentare continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost
puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest
sens, în art. VII, că membrii Adunării Ponderatorii, ca de altfel şi membrii Adunării
Elective, se bucură de „neviolabilitate”, ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul
sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat
urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile
următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste.
Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare,
abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în
acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care
reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea.
Astfel, Curtea trasează conţinutul normativ al instituţiei prin intermediul celor două
forme, componente, ale imunităţii parlamentare: pe de o parte, imunitatea pentru opinii,
cu consecinţa directă a imposibilităţii urmăririi civile sau penale a parlamentarului pentru
declaraţiile făcute sau voturile exprimate în timpul mandatului, iar pe de altă parte,
imunitatea materială (imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate), al cărei efect
juridic constă în interdicţia ca regulă de arestare, cercetare sau urmărire penală a unui
parlamentar fără autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile
Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art. 26), Greciei (art. 60-62), Italiei
(art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 157), Spaniei (art. 71) ]. Mai mult, în unele
cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât
dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani
[constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83)].
Iresponsabilitatea, care este o imunitate de fond ce are ca scop independenţa
opiniilor parlamentarului, presupune lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, sfera protecţiei juridice
oferită parlamentarului cuprinde toate actele intrinseci mandatului său prin care acesta îşi
exercită libertatea de exprimare şi de decizie în această calitate: votul, amendamentele,
declaraţiile politice, luările de cuvânt, întrebările şi interpelările, avizele şi rapoartele
1
semnate etc. Iresponsabilitatea nu protejează însă exerciţiul libertăţii de expresie în afara
cadrului parlamentar, adică în afara exerciţiului mandatului.
Inviolabilitatea, care este o imunitate de procedură, are în vedere răspunderea penală
a parlamentarului şi implică atât imposibilitatea urmăririi şi trimişi în judecată penală
pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, cât şi imposibilitatea percheziţionării, reţinerii sau arestării, fără
încuviinţarea Camerei din care face parte, şi după ascultarea sa.
Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi însă reţinuţi
şi supuşi percheziţiei, Ministrul justiţiei având obligaţia de a-l informa neîntârziat pe
preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea măsurii penale
dispuse.
Curtea Constituţională a subliniat prin Decizia nr 235 din 5 mai 20051 că regle-
mentarea constituţională prin care sunt normate condiţiile procedurale în care poate fi
declanşată răspunderea penală a parlamentarului este de strictă interpretare, ea având un
caracter de excepţie de la principiul instituit în materie, al inviolabilităţii: „Curtea
constată că este evidentă intenţia legiuitorului constituant de a stabili competenţa
exclusivă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a efectua
urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor, deoarece în
construcţia normei cuprinse la art. 72 alin. (2) din Constituţie a utilizat cuvântul
«numai», ceea ce îi conferă acesteia un caracter imperativ şi exclusiv. Utilizând cuvântul
«numai», legiuitorul constituant a înţeles că confere această competenţă unei singure
autorităţi statale, şi anume Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
care nu o poate partaja cu nici un alt parchet, oricare ar fi poziţia ierarhică sau
competenţa sa. (…) Curtea constată însă că art. 72 alin.(2) teza a doua din Constituţie nu
dispune că urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi a senatorilor se pot
face de un parchet care funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci textul
constituţional identifică, printr-o denumire proprie, parchetul exclusiv competent de a
efectua urmărirea penală şi trimiterea în judecată, acesta fiind «Parchetul de pe lângă
halta Curte de Casaţie şi Justiţie», ceea ce exclude orice asimilare a acestuia cu un alt
parchet. Atunci când Constituţia indică cu litere mari un subiect de drept – Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – nu se poate trage concluzia potrivit căreia
ne-am afla în faţa unei denumiri generice, aptă să absoarbă în conţinutul său orice parchet
organizat pe lângă instanţa supremă, care la rândul ei este unică. Tocmai de aceea, din
interpretarea textului constituţional nu se poate ajunge la ideea că urmărirea şi
trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor, pentru săvârşirea faptelor de
corupţie, pot fi date şi în competenţa altui parchet decât Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie”.
Imunitatea parlamentară, astfel cum este reglementată constituţional, are un caracter
absolut şi imperativ, neputând nici suspendată, nici eliminată prin modificări de natură
regulamentară, legală sau chiar constituţională.
În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, a declarat
neconstituţionalitatea art. 149 alin. (5) şi (8) din Regulament care adăuga o nouă modalitate
de înlăturare a imunităţii parlamentare, suspendarea imunităţii parlamentare, pentru mai
1
multe motive: „– imunitatea parlamentară şi ridicarea ei fiind reglementate de Constituţie,

regulamentul, ca şi legea de altfel, nu pot modifica acest regim; prin regulament se pot
stabili numai normele procedurale de aplicare în cadrul activităţii parlamentare; –
suspendarea imunităţii înlătură, pe perioada suspendării, protecţia constituţională pe care o
reprezintă imunitatea parlamentară; potrivit art. 69 alin.(1) din Constituţie, această protecţie,
însă, nu poate fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea aplicării unei
norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reţinerea, arestarea, percheziţia sau
trimiterea în judecată penală ori contravenţională, în funcţie de un motiv determinat şi în
limitele acestui motiv; de aceea suspendarea imunităţii modifică statutul constituţional al
senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act subordonat
Constituţiei; – în afară de faptul că suspendarea imunităţii este o modalitate ce nu se
regăseşte în general într-un regim democratic, întrucât este contrară raţiunii însăşi a
imunităţii parlamentare, permiţând ca o minoritate politică indezirabilă să fie supusă unui
regim discriminatoriu, este de observat că grupul parlamentar, senatorul, deputatul şi
Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări nu sunt subiecte ale represiunii
penale pentru a fi în drept să ceară ridicarea impedimentului constituţional pentru
declanşarea acestei represiuni pe care o reprezintă imunitatea parlamentară; în ce priveşte
referirea la deputaţi, menţionăm că ea este contrară şi principiului autonomiei
regulamentare, instituit prin art. 61 alin.(1) din Constituţie”.
De asemenea, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României, Curtea constata că în redactarea proiectului legii
de revizuire a Constituţiei, alineatul (1) al art. 72 se păstra, singura diferenţă fiind
înlocuirea denumirilor de „deputaţi” şi „senatori” cu aceea de „parlamentari”, alineatul
(3) al aceluiaşi articol era eliminat, iar alineatul 2 avea următoarea redactare: „Urmărirea
şi trimiterea în judecată penală a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, se pot face numai de
către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Din analiza comparativă a textelor
menţionate rezulta că modificarea propusă viza eliminarea inviolabilităţii parlamentare,
ca formă a imunităţii parlamentare1.
Coroborând o serie de premise intermediare referitoare la instituţia imunităţii
parlamentare, Curtea, declara cele două efecte directe rezultate din eliminarea prin
revizuire a oricărei forme de imunitate parlamentară: pe de o parte, suprimarea unei
garanţii care priveşte mandatul Camerelor, iar pe de altă parte, suprimarea unei garanţii al
fiecărui parlamentar în parte. În mod cel puţin ciudat, referirea în continuare a Curţii
priveşte noţiunea de „persoană care ocupă demnitatea de parlamentar”, concluzia acesteia
fiind aceea că eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca
efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libertatea
individuală şi libertatea de exprimare.
În acest mod, deplasând problema juridică supusă analizei de la nivelul instituţiei
juridice a imunităţii parlamentarului la nivelul protecţiei juridice a persoanei ce ocupă
funcţia de parlamentar, Curtea, deşi declară în mod corect neconstituţionalitatea revizuirii
1
A se vedea pe larg G. Gîrleşteanu, Consideraţii privind compatibilitatea reglementărilor propuse prin
proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României din 9 iunie 2011 în materia dreptului de
proprietate şi a instituţiei imunităţii parlamentare cu dispoziţiile actului fundamental român în vigoare –
aspecte teoretice pe marginea argumentaţiei prezente în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, Revista
Pandectele Române nr. 7/2011, pp. 174-181.
propuse, în mod neclar identifică motivul neconstituţionalităţii în suprimarea unei garanţii
a unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică, încălcându-se
astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
Să fie astfel vorba oare de un drept fundamental distinct al persoanei care ocupă o
funcţie publică derivat din instituţia imunităţii parlamentare? Este oare vorba de
considerarea unui veritabil drept fundamental al persoanei parlamentarului, imunitatea
parlamentară constituind o garanţie a exerciţiului acestui drept? S-ar părea că intenţia
Curţii este aceasta, una facilă, dar neclară, prin care enunţă un drept inconsistent din
punct de vedere juridic dar, care îi permite o conexare cu limita instituită prin alin. (2) al
art. 152, suprimarea unei garanţii a unui drept fundamental, şi, astfel, posibilitatea
declarării neconstituţionalităţii.
În fapt, prin revizuirea propusă, într-adevăr se produce suprimarea unei garanţii a
unui drept fundamental, dar nu a dreptului fluid enunţat de către Curte, ci a dreptului
fundamental al persoanei la egalitate1, al cărui fundament constituţional rezidă în
prevederile art. 16. Instanţa constituţională română însăşi a circumstanţiat în jurisprudenţa
sa coordonatele normative ale acestui drept, afirmând în mod constant că „principiul
egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă
un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (…).
Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament
diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă
există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Inegalitatea reală, care rezultă din diferenţa de situaţii, poate justifica reguli distincte, în
funcţie de scopul legii. De aceea, principiul egalităţii conduce la sublinierea unui drept
fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, a o
impune constituie o discriminare”2.
Practic, revizuirea propusă, prin eliminarea imunităţii parlamentare, are drept scop
impunerea dreptului la egalitate, însă, potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, „(…) în
măsura în care egalitatea nu este naturală, a o impune constituie o discriminare”. În cazul
instituţiei imunităţii parlamentare, suntem în prezenţa unei inegalităţi reale care rezultă
dintr-o diferenţă de situaţii şi care justifică în mod natural reguli distincte. Diferenţa de
situaţie este evidentă şi este fundamentată, după cum şi Curtea observa, prin necesitatea
protecţiei acordate mandatului parlamentar, ca instituţie juridică, atât ca garanţie a
înfăptuirii prerogativelor constituţionale, cât şi ca o condiţie a funcţionării statului de
drept, şi nu pentru a crea un privilegiu parlamentarului, acesta rămânând în continuare
egal în faţa legii cu ceilalţi cetăţeni3.
Astfel, principiul egalităţii reclamă un drept la diferenţă ca garanţie a efectivizării
acestuia, iar în cazul instituţiei imunităţii parlamentare suntem în prezenţa unei asemenea
garanţii reglementate constituţional. Deci, a elimina prin revizuire imunitatea materială
parlamentară echivalează cu suprimarea unei garanţii a dreptului fundamental al
persoanei la egalitate, fapt interzis prin alin. (2) al art. 152, limită a revizuirii
constituţionale privind instituţia imunităţii parlamentare.
1
2
Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 307 din 27 decembrie 1993.
3
CAPITOLUL V
CONSILIUL LEGISLATIV
Instituţia Consiliului Legislativ1 este consacrată şi reglementată prin intermediul art.

79 din Constituţia României ca un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care
avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării
întregii legislaţii, acest organism ţinând evidenţa oficială a legislaţiei României.
Constituantul român a lăsat la latitudinea legiuitorului stabilirea modalităţii de
înfiinţare, organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ, fapt ce a condus la adoptarea
Legii-cadru nr. 73/19932 a instituţiei în cauză.
Deşi, atât constituantul, cât şi legiuitorul, nominalizează Consiliul Legislativ numai
ca un „organ consultativ de specialitate al Parlamentului”, această instituţie reprezintă o
veritabilă autoritate administrativă independentă, fapt ce urmează a rezulta din trasarea
principalelor coordonate juridice ale acesteia.
Secţiunea 1
Structura organizatorică a Consiliului Legislativ
Consiliul Legislativ este alcătuit din Secţia de drept public, Secţia de drept privat şi
Secţia de evidenta oficială a legislaţiei şi documentare, fiecare secţie având în
componenta sa un număr de sectoare (art. 8).
Structura organizatorică a Consiliului Legislativ, nomenclatorul de funcţii şi numărul
de posturi de conducere şi de execuţie, precum şi domeniile de activitate şi atribuţiile
secţiilor, sectoarelor, departamentelor, secretariatului, precum şi ale celorlalte
compartimente din cadrul aparatului Consiliului Legislativ se stabilesc prin regulamentul
de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ, aprobat în şedinţa comuna a
birourilor permanente ale celor doua Camere ale Parlamentului, cu avizul comisiilor
juridice reunite.
Consiliul Legislativ, potrivit art. 9 alin. (1), este condus de preşedintele Consiliului,
iar fiecare secţie, de un preşedinte de secţie. Aceste persoane sunt numite prin votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, reuniţi în şedinţa comuna a celor doua Camere ale
Parlamentului, pe baza a câte trei propuneri ale birourilor permanente pentru fiecare
funcţie, cu avizul comisiilor juridice reunite, şi îşi exercită atribuţiile de la data depunerii,
în mod individual, a jurământului în fata preşedinţilor celor doua Camere.
1
A se vedea V. Dorneanu, Consiliul Legislativ: tradiţie şi modernitate, 1926-2001, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000; I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Consecinţele nesolicitării avizului consultativ al
Consiliului Economic şi Social sau al Consiliului Legislativ cu privire la proiectele actelor normative, în
Dreptul nr. 7/2006.
2
Republicată în M. Of. nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004 în temeiul art. IV din Legea nr. 509/2004
privind modificarea şi completarea Legii nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Legislativ.
De asemenea, conform art. 11 alin. (1) şi (2), fiecare sector din cadrul unei secţii este
condus de un consilier, care îl ajută şi este locţiitorul de drept al preşedintelui de secţie.
În cadrul Consiliului Legislativ funcţionează şi Secretariatul Consiliului Legislativ
care este condus de un secretar general, numit de preşedintele Consiliului. Secretarul
general îşi desfăşoară activitatea în subordinea directa a preşedintelui Consiliului
Legislativ şi asigură pregătirea, organizarea şi coordonarea activităţilor din cadrul
secretariatului.
Secţiunea a 2-a
Mandatul personalului Consiliului Legislativ
§1. Condiţiile specifice de numire în funcţie a personalului

Consiliului Legislativ
Potrivit art. 18 alin. (1), în funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ, preşedinte
de secţie, şef de departament şi consilier pot fi numite persoane care au cetăţenia română
şi domiciliul în ţară, pregătire juridică superioară, precum şi o bună reputaţie profesională
şi morala.
Pentru funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ şi preşedinte de secţie este
necesară o vechime în activitatea juridică de cel puţin 15 ani, iar pentru funcţiile de şef
sector şi şef departament, de cel puţin 8 ani.
Pentru funcţiile de secretar general, de şef al Departamentului de informatică
legislativă, de director al Direcţiei de studii şi documentare şi de şef al Sectorului
financiar-contabil este necesară o vechime de cel puţin 8 ani în specialitatea funcţiei.
Pentru funcţia de consilier este necesară o vechime în specialitate juridică de 7 ani.
Funcţiile de specialitate de execuţie se ocupă prin concurs, în condiţiile legii,
concursul organizându-se de către Comisia de numiri şi disciplina a Consiliului
Legislativ, formată din 3 consilieri, desemnaţi de preşedintele Consiliului Legislativ, care
va funcţiona potrivit normelor stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare
[art. 18 alin. (3)].
§2. Incompatibilităţile
Conform art. 20, funcţiile de preşedinte al Consiliului Legislativ, de preşedinte de
secţie, de consilier şi de expert sunt incompatibile cu oricare altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. În acelaşi timp,
personalul Consiliului Legislativ nu poate face parte din partide politice.
Secţiunea a 3-a
Atribuţiile Consiliului Legislativ
Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea-cadru, Consiliul Legislativ are următoarele atribuţii:
a) analizează şi avizează proiectele de legi, propunerile legislative şi proiectele de
ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor spre
legiferare sau adoptare, după caz;
b) analizează şi avizează, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în

fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile
legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele
Parlamentului;
c) realizează nemijlocit sau coordonează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a
Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de complexitate deosebita;
d) elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie
iniţiativa, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe
aceasta baza, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului;
e) examinează conformitatea legislaţiei cu prevederile şi principiile Constituţiei şi
sesizează birourile permanente ale Camerelor Parlamentului şi, după caz, Guvernul
asupra cazurilor de neconstituţionalitate constatate; prezintă, în cel mult 12 luni de la
înfiinţare, propuneri pentru punerea de acord a legislaţiei anterioare Constituţiei cu
prevederile şi principiile acesteia;
f) ţine evidenţa oficială a legislaţiei României şi furnizează informaţia necesară
pentru desfăşurarea procesului legislativ; organizează informatizarea sistemului de
evidenta a acesteia şi realizează produse informatice pentru evidenta legislaţiei asistată de
calculator;
g) urmăreşte, în vederea funcţionarii sistemului legislativ în mod unitar şi coordonat,
emiterea de către autorităţile publice competente a actelor normative în executare, dispuse
prin legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, şi semnalează organelor în drept
întârzierile în emiterea acestora;
h) elaborează Repertoriul legislaţiei României evidenta oficială – şi furnizează
varianta on-line a acestuia; întocmeşte versiunile oficiale ale unor culegeri de acte
normative;
i) păstrează originalele legilor şi ale decretelor de promulgare a acestora. În acest
scop, instituţiile publice care le deţin în prezent le vor preda Consiliului Legislativ;
j) creează şi actualizează, în sistem informatizat, baza de date necesară activităţii de
studii şi documentare legislativă.
Secţiunea a 4-a
Puterile Consiliului Legislativ
§1. Puterea de avizare

Principala putere de care beneficiază Consiliul Legislativ în calitatea sa de autoritate
administrativă autonomă constă în puterea de avizare a anumitor acte normative.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea-cadru, proiectele de legi şi propunerile legislative
se supun dezbaterii Parlamentului cu avizul Consiliului Legislativ. Avizul trebuie dat
înăuntrul termenului stabilit de Biroul permanent sau de comisia permanenta a Camerei
Parlamentului care l-a solicitat, însă nerespectarea termenului stabilit nu împiedica
desfăşurarea procedurii legislative. Avizul Consiliului Legislativ este consultativ şi
priveşte, potrivit art. 3 alin. (3), următoarele aspecte:
a) concordanţa reglementării propuse cu Constituţia, cu legile-cadru în domeniu, cu
reglementările Uniunii Europene şi cu actele internaţionale la care România este parte, iar
în cazul proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, natura legii şi care este prima
Cameră ce urmează a fi sesizată;
b) asigurarea corectitudinii şi clarităţii exprimării juridice, înlăturarea contradicţiilor
sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ, asigurarea caracterului
complet al prevederilor sale, respectarea normelor de tehnică legislativă, precum şi a
limbajului normativ;
c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin
identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează sa
fie abrogate, modificate sau unificate, precum şi prin evitarea reglementării unor aspecte
identice în acte normative diferite. În ceea ce priveşte proiectele de ordonanţe şi de
hotărâri cu caracter normativ, acestea, conform art. 4, se supun spre adoptare Guvernului
numai cu avizul Consiliului Legislativ cu privire la legalitatea măsurilor preconizate. Şi în
acest caz avizul este consultativ şi va fi dat înăuntrul termenului solicitat de Guvern, care
nu poate fi mai mic de 10 zile în cazul proiectelor cu procedura obişnuită şi de 2 zile în
cazul celor cu procedura de urgenţă1. De asemenea, Consiliul Legislativ stabileşte forma
republicabilă a Constituţiei, modificată şi completată, după aprobarea prin referendum a
legii de revizuire a acesteia, şi examinează şi avizează, în condiţiile legii, forma
republicabilă a legilor, ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, care au suferit intervenţii
legislative şi pentru care s-a dispus republicarea [art. 5 alin. (1) şi (2)].
Caracterul consultativ al avizului se referă la conţinutul său, care nu obligă în nici un
sens pe autorităţile ce au iniţiat actul normativ avizat, însă solicitarea acestuia este
obligatorie, în caz contrar, potrivit Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 83 din 15
ianuarie 20092, actul normativ fiind lovit de neconstituţionalitate extrinsecă.

Consiliul Legislativ exercită ca autoritate administrativă autonomă şi o putere de
investigare deoarece, potrivit art. 6 alin. (2), autorităţile administraţiei publice şi
instituţiile publice de specialitate sunt obligate să asigure, în termenele şi în condiţiile
stabilite de Consiliul Legislativ, informaţiile şi documentaţiile solicitate de acesta şi să-i
acorde sprijinul necesar îndeplinirii atribuţiilor sale.
§3. Puterea de a sesiza organele statului

În acelaşi timp, conform art. 5 alin. (5), Consiliul Legislativ urmăreşte şi semnalează
Parlamentului sau, după caz, Guvernului, întârzierile în republicarea actelor normative
pentru care s-a dispus o asemenea măsură.
1
Termenul de aviz pentru ordonanţele de urgenţă este de 24 de ore.
2
Titlul II
Preşedintele României
CAPITOLUL I
ROLUL ŞI ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI
Secţiunea 1. Rolul Preşedintelui
Instituţia Preşedintelui îşi găseşte reglementare la nivelul Constituţiei României în

cadrul Titlului III – „Autorităţile publice”, Capitolul II – „Preşedintele României”,
art. 80-101.
Art. 80 din Constituţie normează coordonatele normative ale rolului constituţional al
instituţiei Preşedintelui, după cum urmează: „(1) Preşedintele României reprezintă statul
român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Configuraţia constituţională a rolului Preşedintelui1 normată prin intermediul art. 80
vizează astfel trei aspecte importante: reprezentarea statului, garantarea independenţei
naţionale, a unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării şi asigurarea medierii între puterile
statului, precum şi între stat şi societate. Având în vedere şi dispoziţiile nou introduse prin
revizuirea constituţională din anul 2003 ale art. 148, se poate distinge şi un al patrulea rol
al Preşedintelui, rol atribuit în comun acestuia, Parlamentului, Guvernului şi autorităţii
judecătoreşti: garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea
Europeană.
§1. Reprezentarea statului

Art. 80 din Constituţie normează generic rolul plurivalent al instituţiei prezidenţiale
în România. Unul dintre rolurile generice instituite prin dispoziţia constituţională în cauză
îl constituie acela de reprezentare a statului român în plan intern şi extern. Care este
fundamentul acestui rol şi în ce constă însă această reprezentare?
Mai întâi, faptul că Preşedintele este reprezentantul statului român derivă, pe de o
parte, din locul ocupat de către acesta în rândul autorităţilor statului şi la nivelul societăţii
1
Pentru o analiză completă a rolului constituţional şi funcţiilor Preşedintelui a se vedea Ş. Deaconu,
Comentariul art. 80 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. I. M.,
E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 748-759; Ş. Deaconu, Instituţii politice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, pp. 307-313; M. Bădescu, C. Andruş, C. Năstase, Drept constituţional şi instituţii politice,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 206-209.
civile – de mediator conform alin. (2) al art. 80, iar pe de altă parte, din modalitatea de
ocupare a funcţiei – alegerea prin vot universal direct. Apoi, sensul reprezentării din
partea Preşedintelui rezidă în aceea că această instituţie, în diferite raporturi de
interacţiune instituţională, reprezintă autoritatea statală globală1.
Rolul generic de reprezentare a statului român de către Preşedinte normat prin art. 80
este conturat juridic prin intermediul art. 91 şi art. 94 care stabileşte în mod concret
prerogativele prezidenţiale în materie de politică internă şi externă. Printre aceste atribuţii
se numără: dreptul de a încheia tratate în numele României, dreptul de a acredita şi
rechema reprezentanţii diplomatici ai României, dreptul de a aproba înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, dreptul de a conferi decoraţii
şi titluri de onoare, dreptul de a acorda gradele de mareşal, de general şi de amiral, dreptul
de a numi funcţii publice etc.
În practica instituţională s-a pus problema aparţinătorului competenţei de repre-
zentare şi participare din partea statului român la lucrările organismelor internaţionale din
care România face parte2 în contextul unui executiv dualist: Preşedintele sau Guvernul?
La prima vedere lucrurile par simple: art. 80 din Constituţie, normând generic rolul
Preşedintelui de reprezentare a statului român, deci inclusiv pe plan extern, asigură
exerciţiul acestei competenţe doar acestuia. Cu toate acestea trebuie reţinute anumite
aspecte importante.
În primul rând, rolul generic de reprezentare externă a statului atribuit Preşedintelui
prinde contur prin intermediul atribuţiilor sale concrete în materie de politică externă
stabilite constituţional. Astfel dreptul constituţional de a încheia tratate internaţionale în
numele României pare a avea un conţinut normativ strict: a încheia în sensul de a semna
potrivit unei proceduri juridice solemne un tratat care concretizează un raport juridic de
drept internaţional în care statul român devine parte, exteriorizarea voinţei statale în acest
sens realizându-se prin intermediul instituţiei naţionale ce are rol de reprezentare (tratatul
ia naştere fără produce însă efecte juridice în dreptul intern, acest lucru putându-se
produce doar în urma ratificării sale de către Parlament). Această interpretare strictă a
exerciţiului dreptului Preşedintelui se impune prin prisma normării unui drept exclusiv al
Guvernului de a negocia anterior încheierii tratatele internaţionale. Astfel, conţinutul
normativ al tratatului este stabilit doar de către Guvern, iar Preşedintele doar încheie sau
nu tratatul.
În al doilea rând, potrivit art. 102 din Constituţie, Guvernul reprezintă instituţia ce
asigură „realizarea politicii interne şi externe a ţării” în conformitate cu programul de
guvernare aprobat de Parlament odată cu acordarea votului de încredere. Deci, prero-
gativa generică de realizarea politicii externe a statului român aparţine Guvernului.
Limita principală în exercitarea acestei prerogative este constituită din direcţiile de
politică externă asumate prin programul de guvernare. În acelaşi timp, conform art. 107,
Guvernul este condus de primul-ministru care coordonează activitatea membrilor
acestuia.
Prin prisma dispoziţiilor constituţionale în materia reprezentării statului român la
nivelul diferitelor organismelor internaţionale din care România face parte, nu poate fi
1
Ş. Deaconu, op. cit., p. 751.
2
Este vorba despre disputa instituţională dintre Preşedintele României şi primul-ministru în ceea ce
priveşte participarea la lucrările Consiliului European din 28-29 iunie 2012.
formulată o concluzie clară. Pe de o parte, prerogativa reprezentării globale a autorităţii

statale române în plan extern este exercitată de către Preşedinte, pe de altă parte însă,
Guvernul este cel care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării.
Astfel, dilema reprezentării externe a României ar putea fi elucidată doar punctual, în
funcţie de situaţiile concrete apărute. În situaţia încheierii unor tratate într-un cadru
instituţional organizatoric extern sau intern, atribuţia de reprezentare aparţine fără
îndoială Preşedintelui. Dacă însă, cadrul instituţional organizatoric are ca temă negocierea
unui tratat, competenţa de reprezentare aparţine Guvernului. În materia diferitelor
întâlniri din cadrul unor organisme internaţionale la care România este parte lucrurile din
nou pot sta în mod diferit. Mai întâi, dacă tratatul internaţional fundament al organizaţiei
din care statul român face parte impune o anumită instituţie de reprezentare, Preşedinte,
Prim-ministru sau ministru de externe, aceasta va asigura reprezentarea. Apoi, dacă nu
există o normă internaţională privind reprezentarea, tema întâlnirii va determina instituţia
română îndreptăţită să participe. Dezbaterea şi adoptarea unor decizii cu aplicabilitate în
planul intern al statelor membre determină ca participarea să revină Guvernului, pe când
o întâlnire internaţională cu caracter politic al organizaţiei poate presupune o participare a
Preşedintelui1.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 20122 asupra conflictului
juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o
parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, a tranşat o astfel de problemă
determinată în concret de Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012 referitoare la problemele
actuale aflate pe agenda Uniunii Europene şi obligaţiile ce revin României în baza
acestora3, act politic prin care acesta a mandatat primul-ministru să reprezinte poziţiile
României la lucrările Consiliului European din 28 iunie 2012.
Având în vedere cele reţinute anterior referitoare la acest aspect, decizia Curţii este
contestabilă, aceasta atribuind competenţa exclusivă de reprezentare a statului român
preşedintelui.
Într-un prim timp al argumentaţiei Curţii aceasta trece în revistă instituţia Consiliului
European având în vedere dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană4. Astfel,
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre [art. 15
alin.(2) din Tratat], precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei, şi se
întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său, membrii Consiliului
European putând decide să fie asistaţi fiecare de un ministru [art. 15 alin.(3) din Tratat].
Curtea, subliniind competenţa Consiliului European ce vizează probleme strategice ale
Uniunii Europene, în exercitarea acesteia adoptând decizii cu un pronunţat caracter
politic, observă că, în conformitate cu uzanţele, nu există o partajare a agendei Consiliului
European în mod formal şi strict pe anumite problematici, astfel încât într-o şedinţă a
Consiliului European se pot dezbate chestiuni care privesc mai multe domenii, „fiind
1
Consiliul european reprezintă o întâlnire a şefilor de stat sau de guvern, în cadrul său nefiind vorba de
o reprezentare diplomatică a statelor, ci despre „concentrarea în cadrul său a realităţii puterii executive de la
nivelul statelor” membre. Astfel, nu este coerentă participarea Preşedintelui la Consiliul European în vederea
adoptării unor decizii cu impact asupra politicii executive a ţării din moment ce constituţional acesta nu are
posibilitatea de a adopta astfel de decizii în plan intern.
2
Publicată în M. Of. nr 479 din 12 iulie 2012.
3
Publicată în M. Of. nr 392 din 12 iunie 2012.
4
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr. 83 din 30 martie 2010.
imposibilă şi nefirească participarea la aceeaşi reuniune a Consiliului European a mai
multor reprezentanţi ai statului membru”.Totodată, preciza Curtea, reprezentanţii statului
nu se pot succeda la acelaşi Consiliu European în funcţie de problemele aflate pe ordinea
de zi, „mandatul de reprezentare a statului fiind unul permanent, şi nu unul fracţionat
între două autorităţi publice”.
Într-un timp secund, instanţa constituţională îşi axează argumentaţia pe caracterele
regimului semi-prezidenţial făcând referire la doctrina juridică de specialitate, dintre reţine
ca determinantă pentru decizia sa una singură: Preşedintele să dispună de competenţe
considerabile. În continuare, Curtea încearcă să fundamenteze această premisă imuabilă,
neîndoielnic cu valoare deosebită din punct de vedere teoretic, dar inconsistentă din punct
de vedere juridic, şi enumeră atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui alături de
jurisprudenţa proprie în materie. Concluzia de ordin cantitativ este evidentă: Preşedintele
României dispune de „competenţe considerabile”. Este însă concluzia determinantă în ceea
ce priveşte demersul în cauză? Consider că nu având în vedere că dacă am utiliza acest
criteriu cantitativ şi alte autorităţi publice ar putea ocupa acelaşi palier cu Preşedintele din
punct de vedere al „considerabilităţii” competenţelor lor.
Într-un al treilea timp, Curtea recurge la un argument aş putea spune de soliditate
semantică: în jurisprudenţa sa, Preşedintele României a fost calificat ca şef al statului în
mod implicit. Utilizarea noţiunii de „şef” ar avea menirea să tranşeze problema, doar
şeful, şi nu oricare şef, ci al întregului stat, este şef, ceea ce implică subordonarea tuturor
celorlalţi. În calitatea sa de şef al statului Preşedintele „conduce şi angajează statul” şi
trasează liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externă, practic
determinând orientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul
naţional, pe când primul-ministru are competenţa constituţională de a asigura realizarea
politicii externe a ţării, ceea ce înseamnă că, „în funcţie de orientarea stabilită de
reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prin
reprezentantul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă de care
statul s-a angajat”. Concluzia este din nou evidentă, dar cu o fundamentare
pseudo-juridică: „rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el
trebuind să urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de
stat, rolul Guvernului este unul mai degrabă derivat, şi nu originar cum este cel al
Preşedintelui României”. Raportul subordonare în materie de politică externă între
Preşedinte şi Guvern şi calitatea de „şef” a primului este din nou reiterat prin afirmarea
faptului că „nefiind o putere delegată, ci proprie Preşedintelui României, reprezentarea
statului poate fi delegată, printr-un act de voinţă expres, de către acesta”, dar doar
„atunci când consideră necesar”.
În plus, utilizând o formulare consacrată în jurisprudenţa sa, instanţa constituţională
fundamentează dreptul exclusiv de reprezentare al preşedintelui prin dispoziţiile art. 148
care normează în mod expres, că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi
autoritatea judecătorească trebuie să garanteze „obligaţiile rezultate din actul aderării”,
concluzionând în mod eronat că „una dintre aceste obligaţii este reprezentarea la cel mai
înalt nivel a României în cadrul Consiliului European, respectiv de către autoritatea
publică ce are competenţa de a angaja România la nivel de stat”. Altfel, şi aici intervine
formula jurisprudenţială frecvent consacrată „s-ar ajunge la o golire de conţinut a
dispoziţiilor art. 148 alin. (4)din Constituţie în privinţa Preşedintelui României, or, este
de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice”.
Obiter dictum, „este de observat că numai reprezentantul statului este cel care poate
angaja în sfera relaţiilor externe statul ca subiect de drept internaţional public”, şi
completăm noi în aceeaşi notă a Curţii, reprezentantul acestuia este doar cel care are
dreptul de reprezentare potrivit art. 80, adică Preşedintele (!).
Într-un al patrulea timp, efectuând practic un control al constituţionalităţii unui act
politic, Declaraţia Parlamentului nr. 1/2012, deşi acest lucru excede competenţei sale,
Curtea exclude orice partajare orizontală a competenţei de reprezentare a statului:
„partajarea de competenţe este, în accepţiunea textelor constituţionale referite, una pe
verticală, liniile directoare ale politicii externe a statului fiind stabilite şi definite de
reprezentantul său, Preşedintele României, iar implementarea şi realizarea în concret a
acestora ţine de Guvern”. Constituţia însăşi operează o astfel de partajare orizontală de
principiu a competenţei de reprezentare a statului în materie de politică externă.
Trebuie să reţinem opinia separată formulată de trei dintre judecătorii Curţii în cadrul
căreia se remarcă un aspect important în dezacord cu concluzia instanţei constituţionale:
nicio prevedere nu se referă, însă, la dreptul exclusiv al Preşedintelui de a reprezenta
România la Consiliul European sau la alte întruniri internaţionale, iar „decizia privind
reprezentantul ţării la o întrunire internaţională, inclusiv la Consiliul European, este o
problemă politică, care trebuie să fie tranşată, atunci când există divergenţe în acest sens
între Preşedinte şi Primul-ministru, de către Parlament”, fapt ce de altfel se şi întâmplase,
chiar şi printr-un act de natură pur politică.
§2. Garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi a integrităţii

teritoriale a ţării
Rolul de garant al Preşedintelui în ceea ce priveşte valori fundamentale ale statului
român precum independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării
fundamentează atribuţiile sale constituţionale din domeniul apărării interne şi externe.
Astfel, conform art. 92-93 din Constituţie, Preşedintele este comandantul forţelor
armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului, printr-un mesaj, instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de
urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
De asemenea, potrivit art. 87 din actul fundamental, Preşedintele României poate lua
parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind
politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru,
în alte situaţii.
În ceea ce priveşte participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului, în considerarea
rolului său fundamental de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării, Curtea Constituţională, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie
20071privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul
1
Publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007.
Traian Băsescu, a reţinut că „participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului
constituie, între altele, un mod de consultare a Guvernului, ca şi un mijloc de veghere la
buna funcţionare a acestei autorităţi publice, prerogative ale şefului statului prevăzute de
art. 80 alin.(2) şi art. 86 din Constituţie. În exercitarea acestor prerogative, Preşedintele are
libertatea să participe la orice şedinţă a Guvernului. Analiza cuprinsului art. 87 alin.(1) din
Constituţie nu relevă vreo interdicţie în privinţa participării Preşedintelui României la
şedinţele Guvernului, ci opţiunea acestuia de a participa, fie la şedinţele în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării sau asigurarea ordinii
publice, fie în alte situaţii, la cererea primului-ministru. Caracteristica acestei atribuţii
prezidenţiale o constituie faptul că exercitarea ei nu modifică raporturile de drept
constituţional între Preşedintele României şi Guvern. Preşedintele nu se substituie
Guvernului, nu poate împiedica Guvernul să adopte actele juridice pe care acesta doreşte
să le adopte şi nici nu-l poate obliga să ia măsuri contrare voinţei acestuia”.
§3. Asigurarea medierii între puterile statului, precum şi între stat şi

societate, pentru a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice
Rolul constituţional de mediator între puterile statului, precum şi între stat şi
societate, atribuit prin art. 80 alin. (2) Preşedintelui României, este unul circumstanţiat
unui scop aparte: vegherea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice1. Practic, constituantul, prin funcţia de mediere normată astfel Preşedintelui,
constituie încă o garanţie a respectării Constituţiei, alături de instituirea gardianului
suprem, Curtea Constituţională, şi o garanţie a funcţionalităţii statului în ansamblu prin
autorităţile sale (funcţia de veghe).
Funcţia de mediere a Preşedintelui se constituie astfel nu doar într-o competenţă
abstractă, ci într-o obligaţie constituţională pentru acesta, ce presupune un rol activ la
nivelul statului în vederea asigurării echilibrului instituţional. Exercitarea rolul activ
derivat astfel din funcţia de mediere nu este presupune însă nelimitarea acestui exerciţiu,
Preşedintele însuşi neputându-se transforma dintr-un mediator într-un factor de
instabilitate în cadrul separaţiei puterilor în stat sau între stat şi societate. Competenţa cu
natură obligaţională normată astfel presupune mai întâi de toate prudenţă în exercitarea
acesteia, iar apoi canalizarea acestui exerciţiu înspre asigurarea unei reale medieri la
nivelul statului, nu doar la nivel declarativ, în vederea atingerii scopului proxim de veghe
la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice .
Nerespectarea coordonatelor funcţiei de mediere a Preşedintelui poate atrage
răspunderea juridică, suspendarea din funcţie sau punerea sub acuzare de înaltă trădare,
sau politică a acestuia, sancţiunea putând interveni cu ocazia exprimării voinţei corpului
electoral prin alegeri.
Curtea Constituţională, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, a
trasat coordonatele normative ale rolului de mediator al Preşedintelui la nivelul statului:
„Prerogativele constituţionale ca şi legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea
lui de către electoratul întregii ţări îi impun Preşedintelui României să aibă un rol activ,
1
A se vedea în acelaşi sens Ş. Deaconu, op.cit., pp. 753-757.
prezenţa lui în viaţa politică neputând fi rezumată la un exerciţiu simbolic şi protocolar.

Funcţiile de garanţie şi de veghe consacrate în art. 80 alin.(1) din Constituţie implică prin
definiţie observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a
modului în care acţionează actorii vieţii publice – autorităţile publice, organizaţiile
legitimate de Constituţie, societatea civilă – şi a respectării principiilor şi normelor
stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală. Nici
veghea şi nici funcţia de garanţie nu se realizează pasiv, prin contemplare, ci prin
activitate vie, concretă.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că Preşedintele României
poate, în virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime opinii şi opţiuni
politice, să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice
şi a exponenţilor acestora, să propună reforme sau măsuri pe care le apreciază
dezirabile interesului naţional.
Opiniile, observaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au însă un caracter
decizional şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând exclusiv
responsabile pentru însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor. În orice caz,
exercitarea de către Preşedinte a unui rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate fi
caracterizată ca un comportament contrar Constituţiei”.
Cu toate acestea Curtea Constituţională sublinia prin Decizia nr. 435 din 26 mai
20061 că „libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă democraţiei
constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când este fermă”,
astfel că „formularea de acuzaţii, etichetări jignitoare şi insulte la adresa exponenţilor
autorităţilor publice în legătură cu activitatea desfăşurată de ei” depăşeşte aceste limite,
toate acestea, chiar putând fi caracterizate ca opinii politice, nefiind „de natură să
contribuie la consolidarea ordinii constituţionale”.
De altfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 20122, Curtea a avut ocazia să
constate depăşirea limitelor trasate anterior în ceea ce priveşte posibilitatea de acţiune şi
exprimare a Preşedintelui în virtutea rolului său constituţional de mediator: „Faptul că
Preşedintele României, prin comportamentul său politic, şi-a asumat public iniţiativa
luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern,
prin asumarea răspunderii, poate fi reţinut ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile
primului ministru.
De aceea, această atitudine (…) nu poate fi încadrată în conceptul «opinii şi opţiuni
politice», astfel cum acesta a fost stabilit de Curtea Constituţională prin Avizul
consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, potrivit căruia Preşedintele României poate, în
virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime, să formuleze observaţii şi critici
cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora”.
Referitor la rolul stabilit prin art. 80 Preşedintelui României, poziţia instanţei
constituţionale apare tranşantă, şi, reţinând „că faptele concrete menţionate mai sus,
imputate Preşedintelui, îmbracă forma unor conflicte cu ceilalţi participanţi la viaţa
politică”, afirmă clar că Preşedintele „nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
1
2
Publicat în M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012.
Funcţia de veghe a Preşedintelui la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice se realizează prin intermediul unei serii de competenţe specifice de
care acesta dispune la nivel constituţional: dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu
obiecţii de neconstituţionalitate privind legile adoptate; dreptul de a cere reexaminarea
legii; dreptul de a se consulta cu Guvernul şi de a participa la şedinţele acestuia, dreptul
de a adresa mesaje Parlamentului, dreptul de a desemna un candidat la funcţia de
Prim-ministru, dreptul de a numi şi revoca membrii Guvernului, dreptul de a numi în
funcţii publice, dreptul de a cere convocarea în sesiune extraordinară a Parlamentului etc.
§4. Garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de România faţă de

Uniunea Europeană
Potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţie „Parlamentul, Preşedintele României,
Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor
rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”.
Dispoziţia constituţională normează un rol de garant colectiv al tuturor celor trei
puteri în stat, legislativă, executivă şi judecătorească, în vederea îndeplinirii obligaţiilor
asumate de statul român faţă de Uniunea Europeană.
„Garanţii instituţionali”1 ai obligaţiilor asumate de către statul român prin integrarea
într-o organizaţie supranaţională precum Uniunea Europeană sunt, în ordinea enumerării
constituţionale, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecăto-
rească. Enumerarea nu stabileşte o prioritate a vreunei instituţii în raport cu alta în
exercitarea funcţiei de garant, ci doar le identifică, fiecare dintre acestea, în sfera proprie
de competenţă şi utilizând de mijloacele instituţionale constituţionale şi legale, putând şi
trebuind să contribuie la realizarea scopului proxim normat constituţional.
Secţiunea a 2-a
Atribuţiile Preşedintelui
Atribuţiile Preşedintelui rezultă în principal din reglementarea constituţională a art.

86-94, dar şi din conţinutul altor dispoziţii constituţionale, acestea putând fi grupate în:
atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Guvernul, atribuţii ale Preşedintelui în raport cu
Parlamentul, atribuţii ale Preşedintelui în raport cu autorităţile jurisdicţionale şi atribuţii
ale Preşedintelui în domeniul apărării şi măsuri excepţionale2.
§1. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Guvernul

A. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru
Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 103 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României
este cel care desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru.
1
2
A se vedea în acest sens C.R. Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, pp. 41-101.
Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru presupune un act exclusiv

de manifestare a voinţei Preşedintelui, acesta putând desemna în mod liber orice persoană
doreşte pentru ocuparea funcţiei de şef al Guvernului, independent de propunerile politice
avansate anterior de către partidele politice, singura obligaţie ce îi incumbă fiind aceea de
a efectua anterior consultarea acestora. Astfel, conform tezei finale a art. 103 alin. (1),
actul de consultare din partea Preşedintelui poate privi fie partidul care are majoritatea
absolută în Parlament, fie, în situaţia în care nu există o majoritate politică la nivelul
legislativului, a tuturor partidelor reprezentate în Parlament.
Practic, competenţa exclusivă a Preşedintelui în nominalizarea unui candidat pentru
funcţia de prim-ministru îşi găseşte ca limită dimensiunea suportul politic al candidatului
rezultat în urma consultării partidului sau partidelor parlamentare. În fond, doar votul
parlamentar de învestitură, adică majoritatea politică parlamentară, poate transforma
simplul candidat nominalizat de către Preşedinte în prim-ministru, şi de aceea existenţa
unui suport politic majoritar la nivel parlamentar devine o condiţie obligatorie imuabilă1.
Mai trebuie precizat că obligaţia constituţională a Preşedintelui de a consulta anterior
desemnării unui candidat partidul care are majoritatea absolută în Parlament nu poate fi
interpretată în sens restrictiv, adică limitându-se doar la consultarea unui partid politic
care a obţinut în alegeri majoritatea mandatelor la nivelul Parlamentului. Astfel, sintagma
de „partid care are majoritatea în Parlament” poate privi orice alianţă de partide politice
parlamentare, constituită printr-un act de natură politică sau juridică, care are la
momentul consultării majoritatea absolută în Parlament. Această interpretare extensivă se
impune având în vedere exprimarea constituantului care dispune că „dacă nu există o
asemenea majoritate”, deci nereferindu-se la un partid politic ci generic la o majoritate
care poate rezulta dintr-o alianţă politică parlamentară, se va proceda la consultarea
tuturor partidelor reprezentate în Parlament.
B. Numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament

Partea finală a art. 85 alin. (1) din Constituţie normează competenţa Preşedintelui în
numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Exercitarea acestei competenţe constituţionale, atribuţie şi obligaţie constituţională în
acelaşi timp, este condiţionată de obţinerea votului de încredere al Parlamentului asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului.
Preşedintele este obligat să procedeze la numirea în funcţie a Guvernului neavând
facultatea de a se opune acestui lucru dat fiind faptul că voinţa Parlamentului a fost
exprimată şi prevalează asupra unei eventuale schimbări a opţiunii şefului statului asupra
candidatului propus sau a listei şi programului nominalizate de către acesta.
C. Revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului

Conform art. 85 alin. (2) din Constituţie, în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe
unii membri ai Guvernului. Exercitarea acestei competenţe constituţionale a
Preşedintelui, de revocare sau de numire a unor membri ai Guvernului, este
1
Ş. Deaconu, Comentariul art. 85 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
circumstanţiată de întrunirea mai multor elemente: existenţa unei remanieri guverna-
mentale sau a unei vacanţe a postului de ministru, precum şi propunerea formulată de
primul-ministru.
Dacă însă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică
a Guvernului, Preşedintele României, potrivit art. 85 alin. (3), va putea exercita atribuţia
de numire a noilor membri ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului,
acordată la propunerea primului-ministru. În acest caz, exercitarea competenţei
constituţionale formale de numire în funcţie este condiţionată de obţinerea unui nou vot
de încredere din partea Parlamentului asupra listei modificate a membrilor Guvernului.
Având în vedere aceste prevederi constituţionale privind competenţa prezidenţială de
revocare şi numire din funcţie a unor membri ai Guvernului se impun o serie de precizări
importante.
a) În ambele situaţii, revocarea din funcţie a membrilor Guvernului constituie o

competenţă constituţională exclusivă a Preşedintelui, însă exercitarea acesteia este
condiţionată de existenţa unei propuneri de revocare din partea primului-ministru. Practic,
primul-ministru poate revoca indirect, mediat de competenţa Preşedintelui, unii membri
ai Guvernului fie ca sancţiune politică, fie ca sancţiune faţă de activitatea desfăşurată de
către aceştia în cadrul Guvernului, fie ca urmare a intervenirii unei stări de
incompatibilitate etc.
Preşedintele nu poate refuza propunerea de revocare din funcţie a unui ministru din
partea primului-ministru, în acest caz competenţa sa având o natură pur formală, voinţa
care fundamentează revocarea fiind în fapt a primului-ministru.
În cazul vacanţei postului ca urmare a demisiei unui ministru, Curtea Constituţională,
prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 20071, statuat că Preşedintele României, la propunerea
primului-ministru care înaintează demisia şi îi solicită rezolvarea acesteia, urmează să ia
act de demisie şi să declare vacantă funcţia de membru al Guvernului.
Referitor la termenul în care se exercită de către Preşedinte această atribuţie
constituţională,Constituţia nu prevede un termen în limitele căruia Preşedintele României
trebuie să-şi exercite atribuţia de a lua act de demisie şi de a declara vacantă funcţia şi
nici Legea nr. 90/2001 nu prevede un termen în această privinţă. În situaţia în care se
consideră că este necesară instituirea unui termen în limitele căruia Preşedintele României
să-şi exercite această atribuţie, precum şi un termen în limitele căruia primul-ministru să-l
sesizeze pe Preşedinte, o asemenea rezolvare revine exclusiv Parlamentului României, ca
organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării,
conform art. 61 din Constituţie. Curtea Constituţională nu are competenţa de a aprecia,
prin interpretare, asupra unui eventual termen în aceste privinţe şi nici de a cenzura actele
de motivare privind data soluţionării.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă a lua act de demisie şi a declara vacantă funcţia
de ministru este o atribuţie ce se exercită, cu sau fără condiţionări, de către Preşedintele
României, este evident că a lua act de o demisie nu comportă nicio condiţionare din
partea vreunei autorităţi, faţă de natura juridică a actului de demisie: „nevoile funcţiei din
care se demisionează pot atrage menţinerea în activitate a demisionarului pentru o
perioadă rezonabilă de timp care, ca stare de fapt, rămâne la acordul părţilor; în unele
cazuri există şi prevederi legale în acest sens”.
1
Curtea mai reţinea că a se lua act de demisie şi a se declara funcţia vacantă constituie
o „activitate nesusceptibilă de condiţionări privind valabilitatea demisiei şi a efectelor
acesteia”.
b) Remanierea guvernamentală constituie o situaţie juridică prin care are loc o

modificare a listei membrilor Guvernului aprobată anterior de către Parlament. Curtea
Constituţională statua prin Decizia nr. 1559 din 18 noiembrie 20091 că remanierea
guvernamentală „reprezintă înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care
nu se regăsesc pe lista iniţială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de
încredere”.Cauzele intervenirii unei situaţii de remaniere guvernamentală pot fi diverse,
ţinând însă exclusiv de voinţa primului-ministru, acesta fiind sigurul în măsură să decidă
momentul şi conţinutul modificării listei cabinetului pe care îl conduce.
Având în vedere dispoziţiile constituţionale ale art. 85 alin. (2) şi (3) putem distinge
două tipuri de remaniere guvernamentală: remanierea guvernamentală fără intervenţie
parlamentară în condiţiile alin. (2) şi remaniere guvernamentală cu intervenţie
parlamentară în condiţiile alin. (3).
Primul tip de remaniere guvernamentală exclude intervenţia Parlamentului în
procedura de numire a noilor miniştri. Procedura de numire a noilor miniştri presupune
un act de propunere din partea primului-ministru şi exercitarea competenţei de numire în
funcţie a acestora din partea Preşedintelui.
În cadrul desfăşurării acestei proceduri apare următoarea problemă: competenţa
constituţională a Preşedintelui este una de natură pur formală, acesta fiind obligat să dea
curs propunerii avansate de către primul-ministru, sau poate presupune şi un drept de veto
în ceea ce priveşte nominalizarea efectuată? O parte a doctrinei juridice din România2 a
preferat un răspuns nuanţat considerând că „dreptul Preşedintelui României de a numi
miniştri nu poate fi unul strict formal, dar nici nu poate fi interpretat ca un drept de veto
în numirea membrilor Guvernului”. Lipsa formalismului competenţei ar deriva din
legitimitatea pe care alegerea de către corpul electoral o conferă Preşedintelui, acesta
„având un drept propriu de apreciere politică asupra competenţelor unei persoane de a fi
membru în Guvern şi nu mai mult”. Însă, exercitarea acestui „drept” exclusiv al
Preşedintelui de apreciere a competenţelor unei persoane de a fi membru în Guvern
presupune indubitabil un grad ridicat de subiectivism3, iar rezultatul actului de apreciere
poate induce competenţei constituţionale şi valenţa unui drept de veto. Ne punem
întrebarea atunci care este conţinutul juridic al acestei competenţe constituţionale?
În practica constituţională, Curtea, fundamentându-şi argumentaţia pe de o parte pe
necesitatea parcurgerii filtrului parlamentar al comisiilor permanente de către miniştrii
nominalizaţi pentru ocuparea unui anumit portofoliu impusă de dispoziţiile art. 85 alin.
(1) şi (3) şi ale art. 72 alin. (2) şi (3) şi art. 76 din Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului,iar pe de altă parte pe imposibilitatea introducerii unui
regim discriminatoriu şi privilegiat pentru candidatul la funcţia de ministru, în caz de
1
2
3
La nivelul opiniei separate a doi dintre judecătorii Curţii din cadrul Deciziei nr. 98 din 7 februarie
2008 se subliniază că în exercitarea acestui drept de veto „marja de apreciere a Preşedintelui României este
foarte cuprinzătoare, chiar dacă acesta rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul în
care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru”.
vacanţă a unei funcţii, a apreciat prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 20071că „în cazul
remanierii guvernamentale prevăzută de alin.(2) al aceluiaşi art. 85 şi pe aceste temeiuri
Preşedintele României are îndreptăţirea de a verifica corespunderea candidatului pentru
funcţia propusă(…), şi poate solicita motivat o altă propunere din partea
primului-ministru”.
Curtea mai reţinea că „după cum Parlamentul nu exercită un drept de veto, ci o
activitate de verificare a îndeplinirii condiţiilor de corespundere în funcţie, tot astfel nici
Preşedintele României nu are drept de veto faţă de propunerea primului-ministru, ci are
dreptul de a verifica corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere
primului-ministru o altă propunere de candidat la funcţie. În toate cazurile respingerea
candidaturii trebuie să fie motivată”.
Astfel, mai întâi Curtea extrage printr-un paralelism ciudat din cuprinsul dispoziţiilor
constituţionale ale art. 85 alin. (1) şi (3) şi al normelor parlamentare subsecvente două
competenţe ale Preşedintelui: competenţa de a verifica corespunderea pentru funcţie a
candidatului şi competenţa de a cere primului-ministru o altă propunere de candidat la
funcţie. Exercitarea complementară a acestor două competenţe echivalează în mod
evident, deşi Curtea evită să afirme acest lucru dar îl induce, cu competenţa de refuz de
numire în funcţie a unei nominalizări de ministru din partea primului-ministru.
Apoi, instanţa constituţională încearcă o ponderare a discursului şi afirmă că
exercitarea acestor competenţe de către Preşedinte nu echivalează cu exercitarea unui
drept de veto din partea acestuia. Argumentaţia este contradictorie în termeni, cu ce
putând să echivaleze competenţa Preşedintelui de a cere primului-ministru o altă
propunere de candidat la funcţie decât cu un drept de veto asupra propunerii avansate?
Afirmarea unei astfel de competenţe derivate a Preşedintelui în raport cu
primul-ministru induce sistemului politic din România caracterele unui regim mai
degrabă prezidenţial, decât semi-prezidenţial, şeful statului dobândind în cadrul
executivului o poziţie relativ superioară primului-ministru.
Încercarea găsirii echilibrului constituţional dintre cele două componente ale
executivului nu putea reveni decât Curţii Constituţionale, în fapt autorul deschiderii
posibilităţii unor potenţiale conflicte instituţionale, care, cu ocazia Deciziei nr. 98 din 7
februarie 20082, fundamentându-şi argumentaţia pe dreptul Preşedintelui conferit de
legiuitorul constituant prin art. 77 alin. (2) din Constituţie de a cere Parlamentului
reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată, statua că „în aplicarea art.
85 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele României, neavând drept de veto, poate să ceară
primului-ministru o singură dată, motivat, să facă o nouă propunere de numirea altei
persoane în funcţia de ministru”.
„Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor miniştri în
caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine blocajul ce s-ar
genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un ministru la propunerea
primului-ministru. De asemenea, Curtea Constituţională, pentru a ajunge la această
soluţie, constată că raporturile dintre Preşedintele României şi primul-ministru nu pot fi
pur formale. De aceea, verificarea îndeplinirii condiţiilor de numire în cazurile prevăzute
de art. 85 alin.(2) din Constituţie intră în competenţa Preşedintelui României la
1
2
exercitarea, pentru prima dată, de către primul-ministru, a dreptului de a propune.

Limitarea la o singură respingere a propunerii se justifică prin faptul că, în continuare,
răspunderea pentru o altă nominalizare revine, în exclusivitate, primului-ministru”.
În plus, motivele cererii Preşedintelui României nu pot fi cenzurate de
primul-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin.(2) din Constituţie, „nu are
decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu şi competenţă
decizională”, mai afirma Curtea, şi „ca şi în cazul exercitării celorlalte atribuţii prevăzute
în Constituţie, Preşedintele rămâne răspunzător politic, în faţa electoratului, pentru modul
în care a motivat refuzul de a da curs propunerii primului-ministru, după cum
primul-ministru şi Guvernul rămân răspunzători politic în faţa Parlamentului”.
Jurisprudenţa anterioară a Curţii se menţine şi la nivelul acestei decizii, instanţa
constituţională, distingând între cele trei situaţii ale art. 85 din Constituţie, statuând că
spre deosebire de reglementarea consacrată în alin.(1) şi (3) din Legea fundamentală,
interpretarea ad litteram a textului alin. (2) „impune constatarea şi concluzia că, în acest
caz, Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide
el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea primului-ministru. Actul de decizie în
această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are
libertatea de a primi propunerea primului-ministru sau de a-i cere să facă o altă
propunere”.
Soluţia găsită de către Curte pentru prevenirea potenţialelor conflicte instituţionale
între componentele executivului în cazul acestui tip de remaniere guvernamentală nu
poate fi decât binevenită şi, aş putea spune ingenioasă în acelaşi timp până la un anumit
punct. Fundamentului aserţiunii Curţii pentru o singură posibilitate de exercitare a
realului drept de veto al Preşedintelui în acest caz rezidă într-un paralelism efectuat în
raport cu art. 77 din Constituţie ce normează coordonatele dreptului de a cere
reexaminarea legii. Din perspectiva consecinţelor normative ale principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat, normat prin art. 1 alin. (4) din Constituţie, paralelismul este
valabil, putând considera că instanţa constituţională a judecat competenţa Preşedintelui ca
un mijloc de control reciproc şi colaborare în raport cu primul-ministru la nivel
infra-funcţional, astfel cum dreptul de a cere reexaminarea legii se constituie într-un
mijloc de contrapondere a puterii legislativului de către executiv.
Soluţia poate fi considerată ingenioasă până la un anumit punct deoarece
paralelismul rezultat este unul imperfect. Astfel, dacă reexaminarea poate presupune fie o
simplă cercetare a textului actului normativ fără nicio modificare adusă acestuia, fie o
modificare a conţinutului normativ al reglementării, în cazul exercitării dreptului de refuz
al Preşedintelui de numire a unui ministru, primul-ministru nu poate să facă o decât o
nouă propunere de numire a altei persoane în funcţia de ministru, reiterarea primei
nominalizări fiindu-i interzisă prin raţionamentul Curţii.
Acest aspect este remarcat la şi nivelul opiniei separate formulate de către doi dintre
judecătorii Curţii: „Statuând că Preşedintele României poate refuza, o singură dată,
motivat, propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcţia vacantă de
ministru, de această dată Curtea Constituţională a adăugat faptul că primul-ministru este
obligat să propună o altă persoană. Se observă că numărul de cazuri în care Preşedintele
României poate cere primului-ministru să facă altă nominalizare pentru funcţia de
ministru vacantă a fost stabilit prin raportare la prevederile art. 77 alin. (2) din Legea
fundamentală, prevederi potrivit cărora, înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Curtea a mai apreciat că această soluţie
are valoare constituţională de principiu cu aplicaţiune generală în cazuri similare.
Consecvenţi cu acest raţionament, ar fi trebuit ca, după refuzul Preşedintelui de numire a
unei persoane în funcţia vacantă, primul-ministru să poată reveni, propunând aceeaşi
persoană pentru funcţia de ministru, tot astfel cum după cererea de reexaminare a legii,
Preşedintele este obligat să promulge legea, chiar dacă are acelaşi conţinut, legiuitorul
considerând că nu sunt necesare modificări în sensul celor solicitate”.
Al doilea tip de remaniere guvernamentală presupune intervenţia Parlamentului în
procedura de numire a noilor miniştri. Procedura de numire a noilor miniştri presupune
exercitarea competenţei de numire în funcţie a acestora din partea Preşedintelui numai pe
baza aprobării anterioare a Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
Acest tip de remaniere nu poate interveni decât în două situaţii circumstanţiate
constituţional: schimbarea structurii politice a Guvernului, prin mărirea sau micşorarea
numărului membrilor săi, sau a compoziţiei acestuia, prin eliminarea sau cooptarea unui
partid sau mai multe de la guvernare.
Propunerea de remaniere aparţine primului-ministru şi este adresată organului
legislativ, acesta din urma decizând prin adoptarea unei hotărâri. Hotărârea Parlamentului
constituie fundamentul exercitării competenţei Preşedintelui de a remania şi numi noii
membrii propuşi în funcţia de ministru, „o competenţă legată, pe care el este obligat să o
exercite, cu respectarea întocmai a votului de încredere acordat”, numirea neimplicând
din partea acestuia „posibilitatea unei aprecieri, de oportunitate sau de alt fel”1.
De altfel, prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, Curtea a statuat că, în cazurile
prevăzute la alin.(1) şi (3) ale art. 85, „numirea de către Preşedintele României a
miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această
bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al
poporului român [art. 61 alin.(1) din Constituţia României] este un act obligatoriu, pe
care Preşedintele nu l-ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a
Constituţiei”
În practica instituţională a apărut problema dacă ieşirea voluntară de la guvernare a
miniştrilor unui partid politic constituie o remaniere guvernamentală ce atrage intervenţia
Parlamentului. Situaţia poate fi privită în mod diferit.
Dacă se procedează la nominalizarea altor persoane pentru funcţiile vacante de
ministru din partea unui alt partid politic căruia îi reveniseră anterior suntem în prezenţa
unei schimbări a compoziţiei politice a Guvernului, iar noua listă guvernamentală trebuie
să primească votul de încredere al parlamentului pentru ca Preşedintele să poată numi noii
miniştri.
Dacă însă, ceilalţi membrii în funcţie ai Guvernului vor asigura interimatul funcţiilor
vacante în cadrul termenului de 45 de zile, prevăzut de art. 107 alin.(4) din Constituţie, nu
sunt incidente prevederile art. 85 alin. (3), competenţa exercitată în acest caz de
Preşedinte nefiind una de numire a miniştrilor titulari în funcţiile vacante, ci de
desemnare pentru a se asigura interimatul funcţiei până la numirea noilor miniştri.
Cu privire la un astfel de caz a trebuit să se pronunţe Curtea cu ocazia Deciziei nr.
1559 din 18 noiembrie 2009, statuând că „dispoziţiile art. 85 alin.(3) din Constituţie nu
1
I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 260.
sunt aplicabile în cazul desemnării miniştrilor interimari, ci numai în cazul numirii de noi
membri ai Guvernului”.
Interimatul reprezintă situaţia în care o persoană îndeplineşte, în condiţiile stabilite
de lege, pe o perioadă determinată, atribuţiile unei alte persoane ce ocupă o demnitate sau
o funcţie publică. Interimatul funcţiei de ministru se referă la situaţia în care conducerea
unui minister este exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al
Guvernului decât ministrul titular, a cărui funcţie a încetat în condiţiile art. 106 din
Constituţie sau care este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile.
Autorii sesizării susţineau că întrucât art. 85 alin.(3) din Constituţie nu distinge după
cum este vorba de numirea unor miniştri titulari sau interimari, acesta s-ar aplica în ambele
situaţii, cu consecinţa numirii – atât a noilor membri ai Guvernului, cât şi a miniştrilor
interimari – pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului – ministru, în
cazul în care au loc schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului.
Curtea nu a reţinut această interpretare a dispoziţiilor art. 85 alin.(3) din Constituţie,
afirmând că norma constituţională nu distinge în sensul menţionat în sesizare, întrucât
ipoteza aplicării acesteia este foarte clar definită de legiuitorul constituant, ceea ce
exclude necesitatea realizării vreunei distincţii. Astfel, art. 85 alin.(3) din Constituţie se
aplică în situaţia „remanierii guvernamentale.” Or, interimatul se asigură întotdeauna de
către un membru al Guvernului, şi nu de către o persoană aflată în afara listei aprobate de
Parlament prin acordarea votului de învestitură, iar desemnarea ministrului interimar se
face pe o perioadă de timp limitată chiar prin textul constituţional – cel mult 45 de zile.
Prin desemnarea unui sau unor miniştri interimari nu are loc o remaniere
guvernamentală, de esenţa acesteia fiind înlocuirea unor membri ai Guvernului cu
persoane care nu se află pe lista aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele
schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului, la care se referă acelaşi text
constituţional, pot fi analizate în cazul şi în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu
cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcţionarea Guvernului este asigurată de
miniştri rămaşi în funcţie, până la numirea unor noi membri titulari în funcţiile de
ministru. De altfel, interpretarea în sensul că şi în cazul desemnării unuia sau a mai
multor membri ai Guvernului ca miniştri interimari aceştia ar trebui supuşi verificării şi
aprobării de către Parlament lipseşte de eficienţă instituţia interimatului şi ar conduce la
blocaje instituţionale, cu consecinţe negative asupra funcţionării întregului Guvern şi
asupra realizării programului acestuia aprobat de Parlament.
D. Consultarea Guvernului şi participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului

a) Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită
Potrivit art. 86 din Constituţie, Preşedintele României poate consulta Guvernul cu
privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită. Dispoziţia constituţională
normează o competenţă prezidenţială cu un obiect circumstanţiat: atribuţia de consultare
poate fi exercitată doar cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită.
Exercitarea acestei atribuţii constituie un mod de efectivizare a rolului constituţional
al Preşedintelui normat prin art. 80, de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării, precum şi o mijloc de realizare a colaborării şi comunicării
permanente cu Guvernul în cadrul puterii executive1.
1
Competenţa constituţională normată presupune un drept de consultare a Guvernului
din partea Preşedintelui ca posibilitate abstractă, şi nu o obligaţie pentru acesta din urmă.
Subiectul generic al consultării este Guvernul, dar în concret exercitarea competenţei
presupune posibilitatea de consultare a oricăreia dintre componentele acestuia:
primul-ministru, miniştrii, miniştrii de stat, miniştrii-delegaţi, prevăzuţi pe lista
Guvernului asupra căreia Parlamentul a acordat votul de încredere. Consultarea partidelor
politice cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită nu este posibilă,
deoarece „consultarea acestora nu este reglementată ca o obligaţie a Preşedintelui decât în
art. 103 din Constituţie, privind consultarea partidului care are majoritatea absolută în
Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în
Parlament,în vederea desemnării candidatului pentru funcţia de prim-ministru”1.
Obiectul consultării constă în probleme cu caracter de urgenţă şi importanţă
deosebită. Exprimarea constituţională este fluidă, sfera acestui tip de probleme neputând
fi determinată în concret şi depinzând doar de subiectivismul titularului dreptului de
consultare, Preşedintele. De altfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 20072,
Curtea sublinia că „potrivit art. 86 din Constituţie, Preşedintele României «poate»
consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită, de unde
rezultă că Preşedintele are libertatea să decidă care sunt «problemele urgente şi de
importanţă deosebită» cu privire la care urmează să consulte Guvernul, precum şi forma
în care urmează să aibă loc consultarea”.
Forma consultării rămâne tot la latitudinea Preşedintelui, acesta putând exercita
competenţa de consultare fie în cadrul şedinţelor Guvernului la care participă, fie în afara
acestui cadru la nivel instituţional prin întâlniri, adrese, solicitări etc.
b) Participarea la şedinţele Guvernului

În conformitate cu art. 87 din actul fundamental, Preşedintele României poate lua
parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind
politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru,
în alte situaţii. În toate situaţiile în care participă la şedinţele Guvernului, Preşedintele
României prezidează aceste şedinţe.
Practic, dispoziţia constituţională normează două situaţii în care Preşedintele poate
participa la şedinţele Guvernului: dacă în cadrul acestor şedinţe se dezbat probleme cu un
anumit caracter circumstanţiat constituţional, şi dacă există o cerere de participare din
partea primului-ministru, indiferent de obiectul şedinţei desfăşurate.
În prima situaţie, participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului depinde de voinţa
acestuia şi de existenţa obiectului circumstanţiat constituţional al şedinţei: dezbaterea de
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii
publice. Din nou, delimitarea sferei tripartite a „problemelor de interes naţional”
constituie un demers juridic foarte dificil datorită fluidităţii conceptului, iar rezultatul
acestei dificultăţi de determinare constă în fundamentarea unei competenţe de participare
a Preşedintelui cu caracter nelimitat: oricând acesta va considera că la o şedinţă a
Guvernului se dezbate o problemă de interes naţional, va putea să participe.
1
Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007.
2
Astfel, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea reţinea că „participarea
Preşedintelui României la şedinţele Guvernului constituie, între altele, un mod de
consultare a Guvernului, ca şi un mijloc de veghere la buna funcţionare a acestei autorităţi
publice, prerogative ale şefului statului prevăzute de art. 80 alin.(2) şi art. 86 din
Constituţie” şi că „în exercitarea acestor prerogative, Preşedintele are libertatea să
participe la orice şedinţă a Guvernului”. În plus, Curtea mai constata că „art. 87 alin.(1)
din Constituţie nu relevă vreo interdicţie în privinţa participării Preşedintelui României
la şedinţele Guvernului, ci opţiunea acestuia de a participa, fie la şedinţele în care se
dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării sau asigurarea
ordinii publice, fie în alte situaţii, la cererea primului-ministru”. Curtea sublinia totuşi
caracteristica acestei atribuţii prezidenţiale, constituită din „faptul că exercitarea ei nu
modifică raporturile de drept constituţional între Preşedintele României şi Guvern”, şi că
„Preşedintele nu se substituie Guvernului, nu poate împiedica Guvernul să adopte actele
juridice pe care acesta doreşte să le adopte şi nici nu-l poate obliga să ia măsuri contrare
voinţei acestuia”.
În cea de doua situaţie, competenţa Preşedintelui de participare la şedinţele
Guvernului este condiţionată de existenţa în prealabil a unei cereri adresate de către
primul-ministru. Primul-ministru are libertatea de a decide dacă adresează sau nu
Preşedintelui o invitaţie de participare la o şedinţă de Guvern, nefiind obligat nici măcar
de un anumit obiect important al şedinţei să procedeze în alt mod decât doreşte.
Competenţa Preşedintelui de a participa în anumite situaţii la şedinţele Guvernului nu
echivalează cu competenţa acestuia de convoca astfel de şedinţe, de a realiza sau schimba
agenda acestor şedinţe, această atribuţie exclusivă revenind primului-ministru.
Participarea Preşedintelui presupune posibilitatea acestuia de a exprima opinii pe
marginea problemelor dezbătute în cadrul şedinţei fără însă a putea participa la luarea
unei decizii a Guvernului cu această ocazie.
E. Colaborarea dintre Preşedinte şi Guvern în exercitarea atribuţiilor de politică

externă
Articolul 91 din Constituţie normează atribuţiile Preşedintelui în domeniul politicii

externe, după cum urmează: „(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică
potrivit procedurii stabilite prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului,
acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii
diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României”.
a) Încheierea de tratate internaţionale

Primul alineat al art. 91 normează competenţa Preşedintelui de a încheia tratate
internaţionale în numele statului român, această atribuţie constituind o modalitate de
conturare juridică a rolul generic de reprezentare externă a statului atribuit acestuia prin
intermediul art. 80 din actul fundamental.
Exercitarea acestei competenţe a Preşedintelui constituie doar o etapă în procedura
de încheiere a tratatelor internaţionale normată la nivel constituţional prin intermediul art.
91 şi la nivel legal prin intermediul Legii nr. 590/2003 privind tratatele1. În art. 1 lit. b)
din Legea-cadru se normează că prin încheierea tratatelor se înţelege succesiunea de etape
care trebuie urmate, ansamblul de activităţi care trebuie desfăşurate, precum şi ansamblul
de proceduri şi reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru
România. Procedural, încheierea unui tratat de către statul român2 presupune parcurgerea
a trei etape cronologice în care intervin diferiţi actori instituţionali: negocierea
(Guvernul), semnarea (Preşedintele) şi ratificarea (Parlamentul).
Prima etapă în cadrul acestei proceduri este constituită din negocierea tratatelor
internaţionale de către Guvern cu partenerii instituţionali externi3. Conform art. 3 alin. (1)
din Legea-cadru, pentru aprobarea iniţierii negocierilor unui tratat la nivel de stat,
Ministerul Afacerilor Externe, singur sau, după caz, împreună cu ministerul sau
autoritatea administraţiei publice centrale care are ca atribuţie expres prevăzută de
legislaţia în vigoare încheierea de tratate, în competenţele căruia sau căreia se află
domeniul principal reglementat prin tratat, elaborează un memorandum, care va fi avizat
de către toate ministerele în competentele cărora se află din punct de vedere substanţial
celelalte domenii reglementate prin tratat şi însuşit de către Guvernul României prin
semnătura primului-ministru, după care va fi înaintat spre aprobare Preşedintelui
României. Negocierile se desfăşoară prin întâlnirea directă a delegaţiilor de negociatori
sau prin corespondenţă, cu respectarea strictă a elementelor de mandat şi a variantelor de
acţiune aprobate.
A doua etapă din cadrul procedurii este reprezentată de semnarea tratatului4 de către
Preşedinte ca reprezentant al statului român. Competenţa constituţională a Preşedintelui
pare a avea un conţinut normativ strict: a încheia în sensul de a semna potrivit unei
proceduri juridice solemne un tratat care concretizează un raport juridic de drept
internaţional în care statul român devine parte. Interpretarea se impune prin prisma
faptului că Guvernul este cel care negociază tratatul, deci îi stabileşte conţinutul
normativ, iar Preşedintele doar încheie sau nu tratatul prin semnarea acestuia5. Încheierea
tratatului de către Preşedinte creează o obligaţie constituţională pentru acesta de a
transmite şi supune spre ratificare tratatul Parlamentului într-un termen rezonabil.
A treia etapă şi ultima din cadrul procedurii de încheiere a tratatelor este constituită
din ratificarea acestora de către Parlament6. Ratificarea presupune un mod de exprimarea
consimţământului statului de a deveni parte la un tratat internaţional concretizat prin
adoptarea la nivelul organului legislativ a unei legi de ratificare prin care tratatul intră în
dreptul intern şi devine general obligatoriu.
1
2
Pentru mai multe detalii privind tratatele internaţionale a se vedea I. Anghel, Dreptul tratatelor, vol. I
şi II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; M. Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 35-53; F. Rezek, Drept internaţional public. Curs introductiv, Ed.
„Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2003, pp. 17-122; N. Quoc Dinh, P. Daillier, A. Pellet, Droit
international public, 5eédition, Ed. L.G.D.J, Paris, 1994, pp. 125-397; D. Carreau, Droit international,
4eédition, Ed. A. Pedone, Paris, 1994, pp. 99-161; I. Galea, B. Aurescu, A. Năstase, Drept internaţional
contemporan. Texte esenţiale, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
3
A se vedea pe larg M. Floroiu, op. cit., pp. 40-42.
4
M. Floroiu, op.cit., pp. 40-42.
5
Pentru opinia potrivit căreia încheierea unui tratat de către Preşedinte nu are doar semnificaţia semnării
acestuia a se vedea Ş. Deaconu, Comentariul art. 91 din Constituţia României, în Constituţia României.
Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 854.
6
M. Floroiu, op. cit., pp. 42-43.
b) Acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României

Alin. (2) al art. 91 normează competenţa Preşedintelui de a acredita sau de a rechema
reprezentanţii diplomatici ai statului român din străinătate. Exercitarea acestei competenţe
constituţionale bivalente este condiţionată de existenţa unei aprobări prealabile din partea
Guvernului.
După cum se poate observa acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României presupune o colaborare a celor două componente ale executivului, Preşedintele
şi Guvernul, doar obţinerea consensului acestora putând conduce la desfăşurarea
procedurii determinare a reprezentanţilor statului român pe plan extern.
Acest aspect rezultă de altfel prin prisma raportării dispoziţiilor constituţionale de
faţă la cele ale art. 100 alin. (2) prin care se normează faptul că atât decretele
prezidenţiale de acreditare, cât şi cele de rechemare a reprezentanţilor diplomatici ai
României, trebuie contrasemnate de către primul-ministru.
În plus, în procedura de acreditare a reprezentanţilor diplomatici mai intervine şi
Parlamentul, prin intermediul comisiilor de politică externă acesta avizând propunerile de
ambasadori avansate.
c) Aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice

Potrivit art. 91 alin. (2) din Constituţie, precum şi a articolului unic al Legea nr.
37/19911privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi
oficiilor consulare, competenţa de înfiinţare, desfiinţare şi schimbarea rangului misiunilor
diplomatice şi a oficiilor consulare se realizează prin decret al Preşedintelui României,
dar la propunerea Guvernului.
Ca şi în cazul acreditării sau rechemării reprezentanţilor diplomatici ai României,
emiterea decretelor prezidenţiale privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare presupune obţinerea consensului dintre
Preşedinte şi Guvern, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituţie, aceste decrete
contrasemnându-se de către primul-ministru.
d) Acreditarea reprezentanţilor diplomatici străini în România

Alin. (3) al art. 91 din actul fundamental reglementează competenţa Preşedintelui de
a acredita reprezentanţii diplomatici străini în România. Acreditarea se realizează prin
intermediul unui protocol diplomatic în care reprezentanţii statelor străine sunt acreditaţi
pe lângă reprezentantul statului român, Preşedintele.
F. Colaborarea dintre Preşedinte şi Guvern în exercitarea dreptului de iniţiativă a

revizuirii Constituţiei
Potrivit art. 150 alin. (1) din actul fundamental român, Preşedintele României la
propunerea Guvernului poate iniţia procedura de revizuire a Constituţiei. Competenţa
constituţională de declanşare a procesului de revizuire constituţională este una ce se
exercită în comun prin exteriorizarea voinţelor conjugate ale Preşedintelui, de iniţiere, şi
ale Guvernului, de propunere a iniţierii.
1
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie este cel puţin problematică,
dacă nu greşită datorită confuziilor operate1. În acest sens, prin Decizia nr. 799 din 17
iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea
interpretează prevederile constituţionale ale art. 151 alin. (1) în sensul că textul juridic
stabileşte un „drept constituţional” al Preşedintelui României, a cărui exercitare este
limitată doar de formularea unei propuneri de revizuire din partea Guvernului:
„Preşedintele României, primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are
deplina libertate de a decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în
cazul în care decide iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte sau să
completeze propunerea Guvernului”.
în cea a exercitării competenţelor instituţiilor regula este limitarea.
În cazul de faţă, Curtea amalgamează planul drepturilor cu cel al competenţelor în
scopul justificării libertăţii depline a Preşedintelui în materia iniţiativelor de revizuire:
„Stabilind că revizuirea «poate fi iniţiată de Preşedintele României», textul constituţional
nu distinge referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al
dreptului de iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau
interdicţie în ceea ce îl priveşte”. Competenţa şefului statului de a iniţia revizuirea „nu
este un drept al acestuia, pe care îl exercită liber, ci o competenţă limitată de
competenţele Guvernului”2.
În realitate, după cum reţineam anterior, Constituţia normează o competenţă de
iniţiere a revizuirii exercitată în comun de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe
trebuind să se realizeze consensul instituţional pe marginea proiectului de revizuire.
Curtea, prin această decizie, nu face decât să golească de conţinut rolul Guvernului în
exercitarea acestei competenţe constituţionale, limitându-l doar la simplul act de
transmitere a proiectului de revizuire, proiect ce, în opinia Curţii, poate fi modificat în
mod liber fără nicio limită de către Preşedinte.
§2. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Parlamentul

A. Adresarea de mesaje Parlamentului
Potrivit art. 88 din Constituţie, Preşedintele României adresează Parlamentului
mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Competenţa prezidenţială
de a adresa Parlamentului mesaje în contextul art. 88 are două laturi: pe de o parte,
constituie un mijloc de comunicare instituţională între şeful statului şi organul legislativ,
iar pe de altă parte, reprezintă o modalitate prin care Preşedintele subliniază şi evidenţiază
principalele probleme politice ale statului şi componentelor societăţii civile.
1
Pentru o tratare pe larg a subiectului a se vedea D.C. Dănişor, Neconstituţionalitatea procedurii de
iniţiere a revizuirii Constituţiei – despre Decizia Curţii Constituţionale nr. 799, din 17 iunie 2011, referitoare
la proiectul legii de revizuire a Constituţiei României, Pandectele Române nr. 7/2011, pp. 169-173.
2
a) Natura juridică şi efectele mesajului

În ceea ce priveşte natura juridică a mesajului adresat Parlamentului de către
Preşedinte, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 87 din 1994, statua că „din
prevederile art. 88 din Constituţie rezultă că mesajul este mijlocul prin care Preşedintele
României comunică Parlamentului opiniile sale cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii. Dreptului de mesaj al preşedintelui îi corespunde, potrivit art. 62
alin.(2) lit. a) din Constituţie, obligaţia Camerelor, întrunite în şedinţă comună, de a
primi mesajul” şi că „de asemenea, întrucât art. 99 din Constituţie prevede că numai
decretele preşedintelui se contrasemnează de către primul-ministru, rezultă că mesajul
constituie un act politic exclusiv şi unilateral al Preşedintelui României pe care
Camerele, întrunite în şedinţă comună, au, potrivit art. 62 alin.(2) lit. a) din Constituţie,
numai obligaţia de a-l «primi»”.
Decizia Curţii conturează atât natura juridică a mesajului, de act politic exclusiv şi
unilateral al Preşedintelui, cât şi efectele juridice ale exercitării unei astfel de competenţe:
obligaţia Parlamentului de a primi mesajul. Însă, potrivit Curţii, „nici o dispoziţie
constituţională nu prevede obligaţia supunerii acestui mesaj spre dezbatere
Parlamentului”, legislativul decizând acest aspect. Organizarea dezbaterii mesajului este
însă incompatibilă cu participarea Preşedintelui deoarece „Prin locul şi rolul său, derivat
din alegerea directă de către popor – ceea ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate
cu Parlamentul, de asemenea ales direct, – Preşedintele României nu poate fi participant
la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna să-şi angajeze răspunderea
politică, ceea ce este contrar poziţiei sale constituţionale, situându-l într-o situaţie
similară cu aceea a Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (1) din Constituţie, răspunde
politic în faţa Parlamentului. Primirea mesajului de către Camerele reunite constituie o
modalitate a colaborării celor două autorităţi alese prin vot direct – Parlamentul şi
Preşedintele României – constând în aducerea la cunoştinţa parlamentarilor a opiniilor
preşedintelui cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii. De aceea, după
primirea mesajului de către Camere, aspecte ce alcătuiesc conţinutul său ar putea face
obiectul unei dezbateri, dar ca o problemă separată. Nimic nu poate împiedica
Parlamentul, în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român, potrivit art. 58
alin.(1) din Constituţie, să dezbată o problemă prevăzută în mesajul pe care l-a primit şi
chiar să adopte o măsură pe baza acestei dezbateri. Acesta este însă un alt aspect, ulterior
şi subsecvent primirii mesajului, fără participarea preşedintelui, nemaiconstituind
expresia unei obligaţii constituţionale, ca aceea a primirii mesajului, prevăzută de art. 62
alin.(2) lit. a) din Constituţie, ci exercitarea unei prerogative proprii, caracteristice
activităţii parlamentare. Obiectul şi scopul unei asemenea dezbateri nu ar putea fi
respingerea mesajului, deoarece «a primi» – aşa cum prevede art. 62 alin. (2) lit. a) din
Constituţie – nu poate fi confundat cu «a respinge». De aceea dezbaterea ar putea urmări
exclusiv exprimarea opiniei parlamentarilor în legătură cu problema aflată în discuţie şi,
după caz, adoptarea, în mod corespunzător, unei sau unor măsuri”.
b) Obiectul şi caracterul mesajului

Obiectul mesajului este circumscris constituţional printr-o exprimare largă şi fluidă:
principalele probleme politice ale naţiunii. Mai întâi, distingem faptul că natura
problemelor obiect al mesajului prezidenţial trebuie să fie una politică. Apoi, titularul
problemelor politice este determinat printr-un concept sociologic ca fiind „naţiunea”, un
întreg organic, şi nu poporul, un întreg funcţional, naţiunea exprimându-se doar prin
intermediul reprezentanţilor, nu şi al simplilor indivizi1. În sfârşit, nu orice probleme
politice ale naţiunii pot forma obiectul mesajului, ci doar cele „principale”. Fluiditatea din
punct de vedere juridic a conceptelor utilizate în cadrul acestei sintagme creează o marjă
largă de apreciere a Preşedintelor privind mesajele pe care le adresează Parlamentului, în
fapt fiind singurul competent să decidă conţinutul concret al acestora.
Acest tip de mesaje reglementat prin intermediul art. 88 are un caracter facultativ,
exercitarea competenţei de a le adresa Parlamentului depinzând exclusiv de voinţa
Preşedintelui, spre deosebire de contextul art. 92 în care, Preşedintele trebuie să adreseze
în mod obligatoriu un mesaj de informare Parlamentului în cazul luării unor măsuri
pentru respingerea agresiunii armate îndreptată împotriva ţării.
B. Convocarea şi dizolvarea Parlamentului
a) Convocarea Parlamentului
Competenţa Preşedintelui de convocare a Parlamentului poate privi două situaţii
potrivit dispoziţiilor constituţionale în vigoare.
Mai întâi, în contextul art. 63 alin. (3) din Constituţie, Parlamentul nou ales se
întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. În
acest caz, convocare Parlamentului de către Preşedinte se constituie într-o competenţă-
obligaţie pentru acesta din urmă. Termenul de 20 de zile începe să curgă de la data stabilită
a desfăşurării alegerilor parlamentare, fără a avea vreo importanţă rezultatul concret al
acestora sau numărul de tururi de scrutin ce poate fi normat prin legea electorală2.
Apoi, conform art. 66 alin. (2) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se
întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului
permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor. În desfăşurarea activităţii parlamentare regula este constituită din întrunirea
Parlamentului în sesiuni ordinare stabilite constituţional. Excepţia o constituie întrunirea
celor două Camere în sesiune extraordinară.
Competenţa Preşedintelui de convocare a Parlamentului în sesiune extraordinară
poate viza două situaţii: pe de o parte, se poate exercita în orice moment Preşedintele
consideră acest lucru este necesar, iar pe de altă parte poate avea un caracter obligatoriu
pentru acesta în contextul art. 92 alin. (2), declararea mobilizării parţiale sau generale a
forţelor armate, sau a art. 110 alin. (2), încetarea mandatului Guvernului3.
b) Dizolvarea Parlamentului
În sistemul nostru constituţional, titularul unic al competenţei de dizolvare a
Parlamentului este Preşedintele, dar procedura în sine presupune întrunirea unor condiţii
cu caracter restrictiv care o fac practic imposibil de utilizat4.
1
Pentru consecinţele normative ale amalgamării constituţionale a teoriilor suveranităţii populare şi
suveranităţii naţionale a se vedea D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria
generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 69-73.
2
3
I. Muraru, Comentariul art. 66 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
4
A se vedea, de asemenea, C. Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
Astfel, art. 89 din Constituţia României prevede că: „(1) După consultarea
preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele
României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere
pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul
poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale
mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă”.
Exercitarea competenţei de dizolvare a Parlamentului de către Preşedinte este supusă
unor condiţionări constituţionale stabilite în vederea menţinerii echilibrului instituţional
dintre executiv şi legislativ.
O primă condiţionare ce se impune exerciţiului acestui drept o constituie obligaţia de
consultare de către Preşedinte a anumitor actori politici – preşedinţii celor două Camere şi
liderii grupurilor parlamentare.
O a doua condiţionare impusă dizolvării o constituie cadrul circumstanţiat în care
aceasta poate interveni: doar în situaţia în care nu există un Guvern format. Dizolvarea nu
poate interveni decât dacă sunt întrunite anumite condiţii cantitative cumulative în
contextul procedurii de formare a noului Guvern – depăşirea unui termen de 60 de zile de
la prima solicitare de acordarea a votului de încredere pentru formarea Guvernului şi
neacordarea acesteia; respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
Cea de-a treia condiţionare impusă prin dispoziţia constituţională vizează o
condiţionare a numărului de dizolvări ale Parlamentului ce pot fi operate în cursul unui an
la una singură.
O a patra condiţionare rezultată constă în imposibilitatea de dizolvare a Parla-
mentului în ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui, scopul unei astfel de limite
rezidând în prevenirea abuzurilor din partea unui Preşedinte la finele mandatului său.
O a cincea condiţionare se referă la imposibilitatea dizolvării Parlamentului în timpul
stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, aceste situaţii extraordinare în
care statul se poate găsi la un moment dat presupunând aplicarea unui regim strict de
restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor persoanei în special din partea
executivului, astfel încât existenţa unui legislativ în funcţie constituie o garanţie ca garant
a libertăţii persoanei.
C. Promulgarea legilor şi dreptul de a cere reexaminarea legii

a) Promulgarea legilor
Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României promulgă legile
adoptate de către parlament în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Promulgarea legii de către Preşedinte constituie ultima etapă a procedurii
parlamentare de formare a legii, fiind o operaţiune juridică prin care şeful statului îşi
exercită competenţa constituţională de definitivare a legii şi care se materializează într-un
act juridic, decretul de promulgare, prin care procesul legislativ este finalizat1.
Exercitarea competenţei de promulgare nu constituie o obligaţie pentru Preşedinte,
acesta putând,pe de o parte, să ceară reexaminarea legii de către Parlament în contextul
1
articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 721-722.
alin. (2) al art. 77, sau, pe de altă parte, să sesizeze Curtea Constituţională în contextul art.
146 lit. a). În cazul în care a fost declanşat controlul de constituţionalitate a priori a legii,
exercitarea competenţei de promulgare a legii este suspendată, Preşedintele trebuind să
aştepte confirmarea constituţionalităţii acesteia de către Curte,promulgarea devenind
obligatorie în termen de cel mult 10 zile de la această confirmare. În mod asemănător,
după reexaminarea legii de către Parlament la cererea Preşedintelui, acesta este obligat să
promulge legea reexaminată în cadrul aceluiaşi termen.
În vederea asigurării supremaţiei Constituţiei şi a garantării competenţei de
declanşare a controlului de constituţionalitate a priori a legii subiectelor abilitate conform
art. 146 lit. a) din Constituţie, cadrul legal normează termene scurte înainte de transmi-
terea legii adoptate spre promulgare în care Curtea Constituţională poate fi sesizată.
Astfel, art. 15 din Legea-cadru nr. 47/1992 a Curţii Constituţionale statuează că în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi
trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei
urgenţă, termenul este de 2 zile. Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai
Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la
depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele
Parlamentului lucrează în plen.
b) Dreptul de a cere reexaminarea legii
Potrivit art. 77 din Constituţie „(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii
se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”.
Dispoziţia constituţională ce reglementează exerciţiul competenţei Preşedintelui de a
cere reexaminarea legii1 impune două condiţii: o condiţie temporală (exercitarea
prerogativei poate fi făcută doar înainte de promulgarea legii) şi o condiţie cantitativă (o
singură dată poate fi cerută reexaminarea legii).
Acestui drept constituţional al cărui titular unic este Preşedintele îi corespunde
obligaţia corelativă a Parlamentului de a proceda la reexaminarea legii. Astfel, trebuie
distins în ce constă acţiunea de reexaminare a legii2.
Din punct de vedere formal, aceasta presupune o nouă dezbatere a legii şi o nouă
deliberare prin votul parlamentarilor asupra acesteia. Din punct de vedere material,
reexaminarea poate presupune două aspecte: fie o simplă cercetare a textului actului
normativ fără nicio modificare adusă acestuia, fie o modificare a conţinutului normativ al
reglementării.
1
A se vedea în mod asemănător C. Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp. 98-99; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
ed. 12, Vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 216.
2
Dicţionarul explicativ al limbii române acordă termenului de reexaminare următoarele sensuri: a
cerceta din nou; a verifica încă o dată; a revedea; a revizui.
Exercitarea competenţei Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea legii

creează o obligaţie pentru organul legislativ de a delibera numai în limitele cererii
Preşedintelui, având obligaţia să se exprime cu privire la toate textele din lege care se
referă la o problemă ridicată de Preşedintele României, chiar în absenţa unei menţiuni
exprese în solicitarea acestuia şi eventual să facă acele corelări de ordin tehnic-legislativ
atunci când efectuează modificări (Decizia nr. 991 din 1 octombrie 20081).
În ambele situaţii, dacă Parlamentul procedează la re-votarea legii în varianta
nemodificată sau modificată, efectul juridic constă în obligaţia Preşedintelui de a
promulga legea în termen de 10 zile de la primire.
D. Consultarea Parlamentului de către Preşedinte cu privire la iniţierea unui

referendum cu privire la probleme de interes naţional
Potrivit art. 90 din Constituţie, Preşedintele României, după consultarea

Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la
probleme de interes naţional. Dispoziţia constituţională reglementează competenţa
Preşedintelui de a consulta corpul electoral prin intermediul unui referendum asupra unor
probleme considerate de interes naţional.
Din interpretarea conţinutului normativ al articolului 90 din Constituţie şi din
jurisprudenţa anterioară a Curţii rezultă o singură condiţie constituţională pe care trebuie
să o îndeplinească iniţiatorul referendumului, Preşedintele: consultarea Parlamentului.
Parlamentul nu poate impune o altă condiţie, pentru că prin impunerea unor condiţii
suplimentare pentru desfăşurarea referendumului legea ar adăuga la prevederile
Constituţiei.
Consultarea Parlamentului de către Preşedinte privind oportunitatea referendumului
vizat trebuie să aibă un caracter efectiv, presupunând o reală dezbatere parlamentară,
neputându-se limita la enunţarea unei decizii formulate de către Preşedinte şi simpla
precizare a faptului că în acest mod consultarea a fost realizată. Obligaţia Preşedintelui
constă în faptul realizării consultării Parlamentului, nu şi în a ţine cont de voinţa
legislativă. Singurul care este în măsură să declanşeze referendumul de acest tip rămâne
Preşedintele.
Obiectul referendumului este circumstanţiat constituţional prin utilizarea unei
sintagme fluide din punct de vedere juridic: „probleme de interes naţional”. Determinarea
sferei problemelor de interes naţional este atribuţia exclusivă a Preşedintelui,
jurisprudenţa Curţii fiind în acest sens. Astfel, în Decizia nr. 567 din 11 iulie 20062
Curtea a declarat neconstituţional art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 prin raportare la
art. 90 din Constituţie, pentru că „art. 90 stabileşte competenţa exclusivă a Preşedintelui
în determinarea problemelor de interes naţional ce se supun referendumului”. În mod
asemănător Curtea afirma prin Decizia nr. 70 din 5 mai 19993 că „în realitate,
Preşedintele este singurul îndreptăţit să stabilească «problemele de interes naţional»
asupra cărora poate cere poporului să îşi exprime voinţa prin referendum”.
În ceea ce priveşte obiectul acestui tip de referendum se impun o serie de precizări.
1
2
3
O primă precizare are în vedere faptul că legiuitorul român1 a circumscris în trecut
prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 sfera acestor probleme de interes naţional într-o
încercare de efectivizare a conţinutului art. 90 din Constituţie. Actualmente, dispoziţiile
respectivului articol şi-au încetat efectele prin declararea neconstituţionalităţii acestora de
către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006 şi datorită nepunerii de
acord a acestora cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament în termenul de 45 de zile
prevăzut de art. 147 alin. (1) din actul fundamental, perioadă pe parcursul căreia aplicarea
acestora a fost suspendată de drept.
Curtea a statuat în decizia citată că din examinarea textului constituţional, rezultă că
acesta nu defineşte, pe de o parte, nici „problemele de interes naţional”, iar pe de altă
parte, nu prevede nici că aceste probleme vor fi stabilite ulterior prin lege. Rezultă deci că
numai Preşedintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes
naţional şi că enumerarea limitativă din cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 a
unor situaţii considerate a fi „probleme de interes naţional” este de natură a îngrădi
dreptul Preşedintelui de a consulta poporul, deoarece „problemele de interes naţional, prin
însăşi natura lor, conjuncturală şi uneori chiar imprevizibilă, nu pot fi indicate şi limitate
aprioric”2.
În acest sens, o a doua precizare pe care o facem este că orice enumerare a situaţiilor
considerate ca fiind de „interes naţional” la momentul la care legiuitorul adoptă
reglementarea se poate transforma ulterior într-o îngrădire, într-o limitare care să afecteze
competenţa constituţională a Preşedintelui, singurul capabil de a decide cu privire la
problemele asupra cărora vrea sa consulte poporul. Deci, pe de o parte, autoritatea ce
poate decide consultarea este circumscris – Preşedintele României –, iar pe de altă parte,
sfera problemelor de interes naţional se conturează doar prin prisma opţiunilor acestuia,
nedepinzând de exemplu de sfera atribuţiilor concrete a şefului de stat.
Totuşi, considerăm că atât timp cât legiuitorul menţionează în mod expres în
cuprinsul legii faptul că enumerarea unor astfel de cazuri este doar cu titlu de exemplu şi
că singurul care poate decide în fapt considerarea unei probleme a fi sau nu de interes
naţional este Preşedintele, o astfel de reglementare devine posibilă fără a înfrânge
dispoziţiile Constituţiei.
Din acest context se desprinde o a treia precizare: o asemenea enumerare a unor
probleme considerate de interes naţional nu poate fi exhaustivă şi limitativă, ci trebuie să
fie întotdeauna exemplificativă.
Referendumul normat de art. 90 din Constituţie este un referendum facultativ,
declanşarea, desfăşurarea şi obiectul acestuia depinzând numai de „judecăţile de valoare
ale Preşedintelui”3 şi, de asemenea, un referendum cu rezultate facultative, care nu atrage
o obligaţie juridică directă pentru organele statului.
1
Art. 12 alin. (1) norma: „Sunt considerate probleme de interes naţional în sensul art. 11:A. adoptarea
unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării; B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu
privire la: a) regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale,
a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; c) organizarea generală a
învăţământului;
d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele
operaţiuni internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată
nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene şi
euroatlantice; g) regimul general al cultelor”.
2
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 579-580.
3
§3. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu autorităţile jurisdicţionale

A. Numirea judecătorilor
Din analiza conjugată a dispoziţiilor constituţionale ale art. 125 alin. (1) şi ale art.
134 alin. (1) rezultă competenţa Preşedintelui de a numi în funcţie judecătorii şi
procurorii, cu excepţia celor stagiari. Exercitarea acestei competenţe nu are decât un
caracter relativ deoarece propunerile de numire în funcţia de judecător sau de procuror
sunt făcute de către Consiliul Superior al Magistraturii, în fapt Preşedintele nerealizând
decât un act formal de numire fără se putea opune propunerilor avansate.
Totuşi, potrivit art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/20041 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea
judecătorilor şi procurorilor. Refuzul trebuie să fie motivat şi se comunică de îndată
Consiliului Superior al Magistraturii. În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii
susţine propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o comunice de îndată
Preşedintelui României care nu mai poate refuza numirea în funcţie.
B. Participarea şi prezidarea lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii

Potrivit art. 133 alin. (6) din Constituţie, Preşedintele României prezidează lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Cu toate că prevederile
constituţionale generale din cadrul Capitolului II, Titlul III din Constituţie ce circumscriu
sfera activităţii instituţiei prezidenţiale nu normează competenţa acestuia de a participa la
şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţia constituţională de faţă, normând
competenţa de prezidare a şedinţelor acestei autorităţi, consacră implicit şi atribuţia de
participare2.
Atribuţia este asemănătoare celei normate explicit în cadrul art. 87 din actul
fundamental conform căreia Preşedintele poate participa la anumite şedinţe de Guvern,
situaţie în care prezidează aceste şedinţe. Spre deosebire de cazul participării la şedinţele
Guvernului în care competenţa Preşedintelui este relativ limitată de obiectul constitu-
ţional circumscris al acestor şedinţe, atribuţia de participare la şedinţele Consiliului
Superior al Magistraturii nu cunoaşte nicio limită, Preşedintele nefiind condiţionat de nici
un element exterior voinţei sale în exercitarea acestei atribuţii. Totuşi, Preşedintele nu
poate participa decât la şedinţele Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi la
şedinţele secţiilor acestei autorităţi, neavând drept de vot deoarece nu este membru al
acestuia.
C. Sesizarea Curţii Constituţionale

Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, printre subiectele circumstanţiate
care pot declanşa controlul de constituţionalitate a priori a legilor se regăseşte şi instituţia
Preşedintelui.
1
Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
2
V.M. Ciobanu, Comentariul art. 133 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu
pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1264.
Din conţinutul normativ al art. 15 din Legea-cadru nr. 47/1992 a Curţii Constitu-
ţionale, care stabileşte anumite termene scurte ce suspendă posibilitatea de promulgare a
legii în vederea protecţiei dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale al subiectelor de
sezină din cadrul controlului abstract a priori, rezultă că în ceea ce priveşte competenţa
Preşedintelui de sesizare a instanţei constituţionale,atribuţia se poate exercita numai după
primirea legii spre promulgare în interiorul termenului de decădere de 20 de zile.
§4. Atribuţii ale Preşedintelui în domeniul apărării şi măsuri

excepţionale
A. Atribuţii în domeniul apărării
Art. 92 din Constituţie reglementează sfera atribuţiilor prezidenţiale în domeniul

apărării, după cum urmează: „(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate
şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. (2) El
poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.(3) În caz de agresiune armată
îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii
şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu
se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.(4) În
caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata
acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la
declararea lor”.
Analiza conţinutului normativ şi a limitelor acestor competenţe prezidenţiale din
domeniul apărării presupune mai multe observaţii importante1.
a) În primul rând, remarcăm faptul că aceste atribuţii constituie o modalitate de
efectivizare a rolului constituţional al Preşedintelui normat în cadrul art. 80 de garant al
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
b) În al doilea rând, conform alin. (1) al art. 92, Preşedintele este comandantul
forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării.
Mai întâi, trebuie precizat că sintagma „comandant al forţelor armate” are un sens
larg, în categoria forţelor armate intrând toate acele forţe instituţionale însărcinate cu
apărarea ţării ca parte a sistemului naţional de apărare. Totuşi, sistemul naţional de
apărare cuprinde mai multe categorii de componente precum conducerea, forţele armate
şi forţele de protecţie, resursele şi infrastructura teritorială. Componenta forţelor armate, a
cărei conducere şi comandă generală revine Preşedintelui, este alcătuită din armată,
unităţi din subordinea ministerului de interne, precum şi din serviciile de informaţii ale
statului.
Apoi, şeful statului îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării reprezintă o autoritate
1
Pentru o analiză detaliată a consecinţelor normative ale art. 92 din Constituţie a se vedea Ş. Deaconu,
Comentariul art. 92 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. I.
Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 858-868.
administrativă autonomă1 care, potrivit art. 119 din Constituţie, organizează şi

coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională,
participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de
alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării apare ca un organism colegial a cărui activitate
este condusă prin intermediul unui preşedinte şi al unui vicepreşedinte.
Funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este asigurată de către
Preşedintele României, iar funcţia de vicepreşedinte de către primul-ministru al
Guvernului României. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul
apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei,
ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului
Roman de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major
General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională. De asemenea, în structura
organizatorică a acestei instituţii mai întâlnim şi un secretar al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării,numit de Preşedintele României, având rang de consilier de stat în cadrul
Administraţiei Prezidenţiale şi care coordonează activitatea unui secretariat al acestei
autorităţi.
După cum se poate observa, în componenţa acestei autorităţi autonome intră doar
persoane provenind de la nivelul puterii executive, legislativul, organism ce exercită
controlul activităţii CSAT neavând niciun reprezentant.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 s-a dorit extinderea
componenţei acestui consiliu prin includerea unui reprezentant al Parlamentului,
Preşedintele Senatului. Astfel, ordonanţa de urgenţă avea următoarea reglementare:
«Articol unic. – Alineatul (2) al articolului 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea
şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările ulterioare, se modifică şi va
avea următorul cuprins: „(2) Preşedintele Senatului şi primul-ministru al Guvernului
României îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinţi ai Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării”.»
Sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 pentru modificarea art. 5 alin.(2) din Legea nr.
415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
Curtea Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 1008 din 7 iulie 20092 a constatat că
CSAT-ul este o autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom, care,
potrivit art. 65 alin.(2) lit. g) şi art. 111 alin.(1) din Constituţie, se află sub control
parlamentar direct, astfel că „includerea preşedintelui Senatului în componenţa acestui
organism „afectează” raporturile dintre cele două autorităţi fundamentale ale statului”,
care trebuie să fie guvernate de principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului
puterilor.
În plus, în exercitarea acestei competenţe constituţionale şi ţinând seama de
atribuţiile sale constituţionale din domeniul apărării naţionale, Curtea, prin Avizul
consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, a statuat că „Preşedintele României este îndreptăţit să
1
A se vedea R.N. Petrescu, O nouă reglementare privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, Revista de Drept Public nr. 2/2003, pp. 63-70.
2
solicite schimbarea directorilor serviciilor de informaţii atunci când consideră că această
măsură este necesară, decizia cu privire la asemenea cerere revenind însă Parlamentului.
În acest sens, Curtea observă că, potrivit art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituţie, Camerele
Parlamentului, în şedinţă comună, numesc, la propunerea Preşedintelui României,
directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor servicii”.
c) În al treilea rând, alin. (2) al art. 92 normează competenţa Preşedintelui de a
declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor
armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
Competenţa prezidenţială de declarare a mobilizării forţelor armate derivă din
atributul Preşedintelui de a fi comandantul acestor forţe, iar exercitarea acesteia se poate
face în principiu condiţionat, doar dacă există o aprobare prealabilă din partea
parlamentului. Prin excepţie, „în cazuri excepţionale”, Preşedintele poate declara
mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate fără acordul prealabil al Parlamentului,
dar în termen de 5 zile de la decretare, hotărârea Preşedintelui se supune aprobării
legislativului. Sintagma „cazuri excepţionale” are un conţinut larg, iar determinarea în
concret a unui astfel de caz ce poate atrage mobilizarea forţelor armate rămâne exclusiv la
aprecierea Preşedintelui.
Mobilizarea are un caracter general în situaţia în care toţi militarii, activi, în rezervă
sau chiar în retragere, sunt chemaţi sub arme, şi are un caracter parţial când chemarea
priveşte doar o parte a armatei sau componente anume ale acesteia ori vizează un cadru
geografic determinat, nu întreg teritoriul statului.
d) În al patrulea rând, prin alin. (3) al art. 92 se statuează atribuţia-obligaţie a
Preşedintelui de a lua, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, măsuri pentru
respingerea agresiunii şi de a le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un
mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.
Competenţa exercitată în această caz de către Preşedinte vizează un rol activ al
acestuia având în vedere complexitatea şi gravitatea posibilei situaţii în care s-ar afla
statul român, în caz de agresiune armată în curs de desfăşurare. Reacţia statului prin
intermediul Preşedintelui trebuie să fie promptă şi rapidă în această situaţie astfel încât
din momentul declanşării agresiunii armate la adresa statului român, exerciţiul
competenţei prezidenţiale devine nelimitat.
De altfel, conţinutul normativ al competenţei este indeterminat constituţional,
constituantul limitându-se să afirme posibilitatea generică a Preşedintelui „de a lua
măsuri”, astfel încât acesta va putea adopta orice hotărâre consideră că este oportună, cu
caracter obligatoriu pentru toate autorităţile statului sau componentele societăţii civile,
fiind răspunzător pentru acest fapt.
Singura limită ce se impune exerciţiului acestei competenţe prezidenţiale rezidă în
obligaţia de a aduce „neîntârziat” la cunoştinţă Parlamentului situaţia creată printr-un
mesaj. Mesajul poate consta fie într-o informare verbală în cadrul unei şedinţe a
Parlamentului care, dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii, fie într-o informare scrisă adresată legislativului. Termenul de
îndeplinire a obligaţiei de mesaj nu este circumstanţiat constituţional, actul fundamental
precizând doar că trebuie să se realizeze „neîntârziat”, adică într-un termen foarte scurt.
B. Măsuri excepţionale: starea de asediu sau starea de urgenţă
Conform art. 93 din actul fundamental, Preşedintele României poate institui, potrivit
legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale şi poate solicita Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în
cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.
Competenţa Preşedintelui normată astfel1, de instituirea stării de asediu sau a stării de
urgenţă, vizează situaţii excepţionale ce pot apărea pe plan intern, diferite de cazurile de
agresiune armată externă. Conţinutul normativ al competenţei prezidenţiale este bivalent,
putând privi fie instituirea stării de asediu, fie instituirea stării de urgenţă, iar aria
geografică teritorială în care poate produce efecte juridice poate fi întreaga ţară ori în
unele unităţi administrativ-teritoriale.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă2, aprobată prin Legea nr. 453 din 1 noiembrie 20043,
reglementează situaţiile ce pot conduce la exercitarea competenţei prezidenţiale şi
defineşte cele două stări ce pot fi instituite de către Preşedinte.
Potrivit art. 1, starea de asediu şi starea de urgenţă privesc situaţii de criză ce impun
măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave
la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale ori pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,
militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în
unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a
ţării la pericole grave, actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa,
unitatea ori integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua
măsuri excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale (art. 2).
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,
economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor pericole
grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei
constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară
prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu se poate institui pe o perioadă de cel mult 60 de zile, iar starea de
urgenţă, pe o perioadă de cel mult 30 de zile.
Exercitarea competenţei prezidenţiale de instituire a stării de asediu sau a stării de
urgenţă se realizează prin emiterea de către Preşedinte a unui prin decret, contrasemnat de
primul-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al României. Decretul de
1
Pentru o analiză detaliată a se vedea Ş. Deaconu, Comentariul art. 93 din Constituţia României, în
Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, pp. 868-877; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ed. a 12-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 242-243.
2
3
Publicată în M. Of. nr. 1.052 din 12 noiembrie 2004.
instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă se aduce neîntârziat la cunoştinţă
populaţiei prin mijloacele de comunicare în masă, împreună cu măsurile urgente de
aplicare, care intră imediat în vigoare. Decretul se difuzează pe posturile de radio şi de
televiziune, în cel mult două ore de la semnare, şi este retransmis în mod repetat în
primele 24 de ore de la instituirea stării de asediu sau de urgenţă.
Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă trebuie să prevadă
următoarele: a) motivele care au impus instituirea stării; b) zona în care se instituie; c)
perioada pentru care se instituie; d) drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu
se restrânge, în limitele prevederilor constituţionale şi ale art. 4 din prezenta ordonanţă de
urgenţă; e) autorităţile militare şi civile desemnate pentru executarea prevederilor
decretului şi competenţele acestora; f) alte prevederi, dacă se consideră necesare.
În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă,
Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. În situaţia în
care Parlamentul nu încuviinţează starea instituită, Preşedintele României este obligat să
revoce decretul, măsurile dispuse încetându-şi aplicabilitatea.
Pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, exerciţiul unor drepturi şi libertăţi
fundamentale poate fi restrâns numai în măsura în care situaţia o cere şi cu respectarea
art. 53 din Constituţie. De asemenea, pe durata stării de asediu şi a stării de urgenţă sunt
interzise: a) limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul
unor acte licite de război; b) tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;
c) condamnarea pentru infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau
internaţional; d) restrângerea accesului liber la justiţie.
În funcţie de evoluţia situaţiilor de pericol, Preşedintele României, cu încuviinţarea
Parlamentului, poate prelungi durata stării instituite şi poate extinde sau restrânge aria de
aplicare a acesteia. Încetarea stării de asediu sau de urgenţă are loc la data stabilită în
decretul de instituire sau în decretul de prelungire. În cazul înlăturării situaţiilor de pericol
înainte de expirarea termenului stabilit, încetarea aplicării măsurii excepţionale se dispune
prin decret.
C. Alte atribuţii
Potrivit art. 94 din Constituţie, Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele

atribuţii: a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general
şi de amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă
graţierea individuală.
a) Conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare

În calitatea sa de reprezentant al statului român, Preşedintele exercită competenţa de
conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare. Cadrul normativ în ceea ce priveşte
această atribuţie constituţională este reprezentat de Legea nr. 29/2000 privind sistemul
naţional de decoraţii al României1.
Potrivit art. 3 din Legea-cadru nr. 29/2000, decoraţiile sunt conferite cetăţenilor
români pentru serviciile excepţionale aduse statului şi poporului român, pentru acte de
eroism săvârşite în serviciul militar şi pentru merite deosebite în activitate. Decoraţiile pot
1
fi conferite şi unităţilor militare pentru fapte deosebite săvârşite în timp de pace şi pentru
acte de eroism în timp de război. În plus, decoraţiile pot fi conferite şi cetăţenilor străini
pentru contribuţia deosebită la progresul umanităţii, la promovarea păcii şi a democraţiei
în lume, la dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi prietenie cu România sau pentru fapte şi
servicii remarcabile aduse statului şi poporului român.
Art. 4 din lege stabileşte decoraţiile sunt conferite de Preşedintele României, prin
decret, în baza propunerilor de decorare individuale. Aceste propunerile de decorare se
fac de către: a) preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor, pentru
Preşedintele României, primul-ministru, senatori şi deputaţi; b) primul-ministru, pentru
membrii Guvernului; c) miniştrii şi conducătorii instituţiilor şi organizaţiilor centrale
autonome, pentru persoanele din domeniul lor de activitate. De asemenea, Preşedintele
României poate să confere decoraţii şi din proprie iniţiativă, în proporţie de 1% din
numărul total stabilit prin lege pentru fiecare grad sau clasă a fiecărei decoraţii, cu
excepţia gradelor de Mare Ofiţer, Mare Cruce şi Colan.
Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 112 din 13 iulie 19991 că „conferirea
unei decoraţii sau a unui titlu de onoare de către Preşedintele României, în baza art. 94 lit.
a) din Constituţie, se atestă prin brevet. Brevetele sunt validate sub semnătura autografă a
Preşedintelui României, precum şi prin sigiliu”.
De asemenea, cu ocazia Deciziei nr. 88 din 20 ianuarie 20092, Curtea sublinia un
aspect important: chiar dacă Constituţia nu a prevăzut, în mod expres, alături de atribuţia
Preşedintelui României de conferire a unei decoraţii, şi pe aceea de retragere, prima o
implică şi pe cea de-a doua, retragerea unei decoraţii decurgând din atribuţia
constituţională de a conferi. Altfel, a nega posibilitatea Preşedintelui României de a
retrage o decoraţie înseamnă a restrânge una dintre atribuţiile ce îi revin în calitatea sa de
reprezentant al statului român.
Retragerea unei decoraţii poate avea loc, pe de o parte, pentru fapte dezonorante
anterioare decorării doar în măsura în care, din diferite motive, acestea nu au putut fi
cunoscute la data acordării decoraţiei şi, pe de altă parte, pentru fapte dezonorante
ulterioare, incompatibile cu calitatea de membru al ordinului, dar numai cu luarea în
considerare a stabilirii unui just raport de proporţionalitate între faptele care au determinat
acordarea unui ordin şi cele care au stat la baza propunerii de retragere a decoraţiei.
Sub acest aspect, aprecierea între meritele care au determinat acordarea unei decoraţii
şi faptele reţinute pentru retragerea acesteia presupune un act de mare responsabilitate, de
dreaptă judecată din partea celor învestiţi să se pronunţe asupra celui din urmă caz şi, în
final, din partea Preşedintelui României.
Potrivit prevederilor legale, atât conferirea, cât şi retragerea decoraţiilor se fac prin
decret de către Preşedintele României, la propunerea unor autorităţi stabilite prin lege.
Este evident că propunerea care îi este prezentată Preşedintelui nu îl obligă pe acesta şi
nici nu îl opreşte să facă propriile sale aprecieri. Preşedintele are o largă posibilitate de
apreciere atât asupra propunerilor ce i se fac, în condiţiile legii, pentru conferirea unei
decoraţii, cât şi asupra motivelor cuprinse în propunerile de retragere a decoraţiei.
În acest context, ţinând seama de natura faptelor pentru care, odată săvârşite, o
decoraţie ar putea fi retrasă, există posibilitatea ca o decoraţie ce a fost conferită de un
1
2
anumit şef de stai să poată fi retrasă de şeful de stat următor, întrucât şi unul şi celălalt ar
acţiona în cadrul aceluiaşi statut constituţional, în considerarea calităţii de şef al statului.
Nici Constituţia, nici reglementările referitoare la sistemul naţional de decoraţii nu
instituie vreo interdicţie în sarcina preşedintelui următor celui care a conferit o decoraţie
să procedeze, în condiţiile legii, la retragerea acesteia.
b) Acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral

Preşedintele României exercită şi competenţa constituţională de acordarea gradelor
de mareşal, de general şi de amiral. Conţinutul normativ al acestei competenţe rezultă din
jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 384 din 4 mai 20061, statua că
„potrivit acestor dispoziţii constituţionale, Preşedintele României, în exercitarea
atribuţiilor sale de şef al statului şi comandant al forţelor armate, «acordă gradele de
mareşal, de general şi de amiral.» Această atribuţie reprezintă un drept al Preşedintelui,
iar nu o obligaţie, astfel că şeful statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau
nu aceste grade, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este în cazul atribuţiei privind
numirile în funcţii publice”.
c) Numirea în funcţii publice

Această competenţă constituţională ce poate fi exercitată de către Preşedinte priveşte
doar numirile în anumite funcţii de importanţă deosebită, o multitudine de acte normative
sau dispoziţii constituţionale conturând sfera numirilor ce pot fi operate de către şeful
statului: în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele
revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului;
Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României; Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui
României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor; Preşedintele numeşte 3
dintre cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale etc.
d) Acordarea graţierii individuale

Ultima competenţă a Preşedintelui normată prin art. 94 din Constituţie constă în
posibilitatea acordării graţierii individuale2. În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea are o
bogată jurisprudenţă prin care detaliază conţinutul normativ al acestei atribuţii şi
subliniază distingerea acestui tip de graţiere de cea colectivă, apanajul acesteia din urmă
neaparţinând Preşedintelui, ci Parlamentului.
Astfel, prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 20033, Curtea statua că „Graţierea este o
măsură de clemenţă care constă în iertarea unui condamnat de executarea în tot sau în
parte a pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoară. Din punct de vedere al
persoanelor cărora li se aplică, graţierea este individuală, caz în care se acordă de
Preşedintele României, conform art. 94 lit. d) din Constituţie, şi colectivă, caz în care se
acordă prin lege organică, de către Parlament, conform prevederilor constituţionale ale
art. 72 alin. (3) lit. g).
1
2
A se vedea pe larg, I. Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.
3
Pe lângă deosebirea de emitent, o altă diferenţă esenţială între cele două forme ale
graţierii este raţiunea pentru care acestea sunt acordate. Dacă în cazul graţierii individuale
Preşedintele României are în vedere, cel mai adesea, raţiuni umanitare, izvorâte din
circumstanţe deosebite în care se găseşte condamnatul sau în care a săvârşit fapta, în
cazul graţierii colective preponderente sunt raţiunile de realizare a unei politici penale şi
sociale faţă de o anumită categorie de condamnaţi, pentru infracţiuni ce nu prezintă un
pericol social ridicat şi care au dat dovezi temeinice de îndreptare, oferindu-li-se acestora
posibilitatea de a beneficia de clemenţa legiuitorului1. Pe lângă aceste considerente
sociale, graţierea colectivă are în vedere adesea şi reducerea numărului de persoane
condamnate care vor rămâne în continuare în penitenciare, precum şi diminuarea
supraaglomerării unităţilor din sistemul penitenciar.
Aşa fiind, graţierea colectivă creează, printr-un act normativ cu aplicabilitate
generală, premisa îndreptării comportamentului social al unei întregi categorii de
condamnaţi. Legea de graţiere este impersonală, spre deosebire de decretul Preşedintelui
României, care se aplică uneia sau mai multor persoane individualizate. Sfera de aplicare
a legii de graţiere se face prin stabilirea unor criterii obiective, care se pot referi la natura
infracţiunilor săvârşite, durata pedepselor, existenţa stării de recidivă sau la situaţia
personală a condamnaţilor, spre exemplu, la conduita şi vârsta acestora sau la starea lor
de sănătate. Cu toate că stabilirea acestor criterii este atributul exclusiv al legiuitorului,
actul normativ de graţiere trebuie să respecte prevederile constituţionale şi principiile de
drept general valabile.
În plus, prin Decizia nr. 104 din 9 februarie 20062, Curtea reţinea că „Graţierea
colectivă constituie un act de clemenţă, exercitat de Parlament în temeiul prerogativelor
sale constituţionale şi conform politicii penale a statului” şi că „în exercitarea
competenţei sale, legiuitorul are deplina libertate de a stabili condiţiile graţierii,
referitoare la oricare dintre elementele răspunderii juridice, şi anume categoriile de fapte
antisociale pentru care s-au aplicat pedepse sau alte sancţiuni (infracţiuni sau
contravenţii), categoriile de sancţiuni aplicate făptuitorilor şi cuantumul acestora,
persoana făptuitorilor şi forma de vinovăţie reţinută în sarcina lor (intenţie, culpă),
precum şi cu privire la alte elemente privind limitele graţierii (totală sau parţială) şi
consecinţele comiterii unor noi fapte antisociale de către persoanele care au beneficiat de
actul de clemenţă”.
În plus, cu ocazia Avizului consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea, referitor la
graţierea unor persoane condamnate, reţinea că această atribuţie„este un apanaj
tradiţional al şefului statului, care nu are obligaţia să-şi motiveze măsura luată, astfel că
orice explicaţie ar da, inclusiv aceea că nu a fost convins de justeţea pedepselor aplicate,
nu-i poate fi reproşată”.
1
A se vedea pentru mai multe detalii în această materie M. Putinei, Abordări metodologice asupra
problemei definirii politicii penale, Revista de tiinţe Juridice nr. 4/2009, pp. 116-124; M. Putinei, Noul Cod
penal: politica penală între liberalism, comunitarism şi lipsa de filozofie, Pandectele Române nr. 2/2011, pp.
83-92; M. Putinei, Noua politică penală – o derivă securitară?, Pandectele Române nr. 4/2011, pp. 80-94.
2
CAPITOLUL II
MANDATUL PREZIDENŢIAL
Secţiunea 1
Alegerea preşedintelui
În conformitate cu art. 81 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României este ales
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Alegerea Preşedintelui1 se realizează prin scrutin uninominal majoritar în două tururi.
Astfel, alin. (2) şi (3) ale art. 81 consacră coordonatele acestui tip de alegere. Este
declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a
întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi
candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur, fiind declarat ales
candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
Opţiunea constituantului român de a norma această modalitate de alegere a
Preşedintelui, în detrimentul variantei desemnării acestuia de către Parlament, are drept
principală consecinţă normativă crearea unei legitimităţi egale a instituţiei şefului statului
cu cea a organului legislativ, puterea ambelor rezidând în voinţa corpului electoral.
Normarea unui astfel de mod de desemnare a Preşedintelui asigură echilibrul instituţional
în cadrul puterilor statului, exercitarea prerogativelor prezidenţiale nefiind condiţionată
de jocurile şi înţelegerile politice parlamentare, şi creează o responsabilitate directă şi
exclusivă a şefului statului faţă de voinţa electoratului care l-a ales.
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României2 reglementează aspectele
tehnice ale procesului electoral de desemnare în funcţie a şefului statului.
Potrivit art. 4 din Legea-cadru nr. 370/2004, la alegerile pentru Preşedintele
României se pot prezenta candidaţi propuşi de partide politice sau alianţe politice,
constituite potrivit Legii partidelor politice nr. 14/2003, precum şi candidaţi independenţi.
Partidele şi alianţele politice pot propune numai câte un singur candidat. Partidele
membre ale unei alianţe politice care propune un candidat nu pot propune şi candidaţi în
mod separat. Candidaturile propuse de partidele şi de alianţele politice, precum şi
candidaturile independente pot fi depuse numai dacă sunt susţinute de cel puţin 200.000
de alegatori, un alegator putând susţine un singur candidat.
Ziua alegerilor este duminica, alegerile având loc în luna anterioară lunii în care
ajunge la termen mandatul de preşedinte. Cu cel puţin 45 de zile înaintea zilei votării,
Guvernul stabileşte data alegerilor prin hotărâre.
1
A se vedea pe larg I. Deleanu, op. cit., pp. 721-727; Ş. Deaconu, Comentariul art. 81 din Constituţia
Bucureşti, 2008, pp. 759-771.
2
În ceea ce priveşte condiţiile1 ce trebuie îndeplinite de către candidaţii la funcţia de

Preşedinte, acestea rezultă prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, art. 37 şi
art. 40, precum şi din cadrul normativ al Legii-cadru nr. 370/2004. Astfel, au dreptul de a
candida la alegerile prezidenţiale cetăţenii români care au domiciliul în ţară şi care
întrunesc cumulativ următoarele condiţii: a) să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv,
vârsta de cel puţin 35 de ani; b) să nu fie debili sau alienaţi mintal, puşi sub interdicţie,
sau să suferit o condamnare, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale; c) să nu le fie interzisă asocierea în partide politice; d) să nu fi
împlinit deja două mandate prezidenţiale.
Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite
de către candidaţii la funcţia de Preşedinte, Hotărârea nr. 11 din 7 septembrie 19922,
rezultă singurele impedimente în participarea unei persoane la acest tip de alegeri sunt
„cetăţenia străină ori domiciliul în străinătate (art. 16 alin. (3), pierderea drepturilor
electorale (art. 35 alin. (1), coroborat cu art. 34 alin. (2), interdicţia prevăzută la art. 37
alin. (3) şi interdicţia prevăzută de art. 81 alin. (4), censul de vârstă prevăzut de art. 35
alin. (2), din Constituţie”.
Alin. (4) al art. 81 din Constituţie normează interdicţia de a candida la funcţia
prezidenţială pentru persoanele care au îndeplinit funcţia de Preşedinte două mandate
prezidenţiale, succesive sau nesuccesive. Dispoziţia constituţională utilizează în stabilirea
interdicţiei de candidatură sintagma de „îndeplinire a funcţiei” pe parcursul a două
mandate, şi nu de „îndeplinire a mandatului” de două ori, în acest mod fiind calificată
funcţia şi nu mandatul din punct de vedere al îndeplinirii. Astfel, rezultă că interdicţia
devine aplicabilă tuturor persoanelor care au îndeplinit funcţia de Preşedinte pe parcursul
a două mandate, indiferent dacă mandatele sunt complete sau parţiale din punct de vedere
temporar, succesive sau nesuccesive.
Mandatele prezidenţiale pot fi parţiale în situaţia demiterii din funcţie sau a demisiei
Preşedintelui. Deci, interdicţia se aplică şi preşedinţilor care aleşi în funcţie de două ori,
nu au finalizat în întregime decât un singur mandat, sau, deşi puţin probabil, nu au
finalizat în întregime niciunul dintre cele două mandate: este cazul preşedinţilor
suspendaţi de către Parlament şi demişi înainte de termen prin referendum de către
electorat în contextul art. 95 din Constituţie. În acelaşi mod, demisia Preşedintelui în
funcţie în cursul celui de-al doilea mandat, care devine parţial, conduce la aplicarea
interdicţiei de a candida pentru un nou mandat. În plus, acest lucru se produce şi datorită
faptului că demisia constituie un act de voinţă unilateral şi personal prin care acesta
confirmă practic imposibilitatea îndeplinirii mandatului pentru care a fost ales. Ori, un
preşedinte care a decis că nu poate duce la îndeplinire un mandat, nu mai poate emite
pretenţia că ar putea să finalizeze un altul nou. În plus, a admite că interdicţia nu se aplică
în acest caz ar presupune legitimarea unei practici prin care dispoziţia constituţională ar fi
golită de conţinut normativ, orice preşedinte putând cu puţin timp înainte de îndeplinirea
celui de-al doilea mandat să demisioneze pentru a candida la un al treilea mandat.
1
A se vedea în mod asemănător I. Deleanu, op. cit., pp. 723-724.
2
Secţiunea a 2-a
Validarea mandatului şi depunerea jurământului
§1. Validarea mandatului

Potrivit art. 82 alin. (1) din Constituţie, rezultatul alegerilor pentru funcţia de
Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. Dispoziţia constituţională
este completată prin art. 146 lit. f), conform căruia Curtea Constituţională este autoritatea
care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului.
Validarea alegerilor de către Curte presupune constatarea îndeplinirii tuturor
condiţiilor constituţionale şi legale privind derularea procesului electoral de alegere a
Preşedintelui.
Curtea Constituţională, conform art. 52 din Legea-cadru nr. 370/2004,poate anula
alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură
să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la
al doilea tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în
a doua duminică de la data anulării alegerilor. Cererea de anulare a alegerilor se poate
face de partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de
candidaţii care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea
votării, cererea trebuind motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Soluţionarea cererii de către Curtea Constituţionala se face până la data prevăzută de lege
pentru aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor.
Termenul de 3 zile în care poate fi depusă o cerere de anulare a alegerilor este un
termen de decădere, depăşirea acestuia având drept efect declararea ca tardiv introdusă a
oricărei cereri după această dată1.
Cererea de anulare nu poate avea decât un singur obiect: anularea alegerilor
prezidenţiale în totalitate, la nivel naţional, nu doar anularea „parţială” a alegerilor în
anumite circumscripţii electorale. Curtea, prin Hotărârea nr. 36 din 4 octombrie 19912,
statua că „pentru alegerea Preşedintelui României, se au în vedere rezultatele votării pe
întreaga ţară, astfel încât nu se pot anula alegerile decât dacă rezultatele dintr-o
circumscripţie sunt de natură(…) să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea
candidaţilor care participă la al doilea tur de scrutin”.
Condiţia fundamentală materială ce poate conduce la anularea alegerilor
prezidenţiale rezidă în faptul ca votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de
natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot
participa la al doilea tur de scrutin.
În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea, cu ocazia Hotărârii nr. 39 din 14 decembrie
20093, reţinea că „în cursul unei campanii electorale sunt posibile anumite neregularităţi,
dar valabilitatea alegerilor depinde de dimensiunile şi de amploarea neregularităţilor
1
Curtea Constituţională, Hotărârea nr. 38 din 7 octombrie 1992, publicată în M. Of. nr. 252 din 9
octombrie 1992.
2
3
constatate de autorităţile statului”. În plus, potrivit Hotărârii nr. 51 din 13 decembrie

20001, Curtea statua că „deficienţe care se referă la: absenţa unui organism electoral
permanent; modificarea legilor electorale prin intermediul ordonanţelor de urgenţă şi al
hotărârilor Guvernului; caracterul excesiv de restrictiv al regulilor privind observarea
alegerilor de către organizaţiile naţionale; utilizarea exagerată a listelor suplimentare de
alegători; caracterul inadecvat al constatării autenticităţii semnăturilor de pe listele de
sprijin al candidaţilor prezidenţiali (…) nu sunt de natură să determine, în sine,
modificarea rezultatelor alegerilor”.
În ceea ce priveşte posibilitatea de anulare a alegerilor prezidenţiale, Curtea, în
jurisprudenţa sa, a stabilit trei coordonate majore: a) anularea alegerilor poate să intervină
numai în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă; b) nu orice
fraudă din procesul electoral este echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai frauda care
este de natură să modifice atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care
pot participa la al doilea tur de scrutin); c) cererea de anulare a alegerilor trebuie motivată
şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
§2. Depunerea jurământului de credinţă

În conformitate cu alin. (2) al art. 82 din actul fundamental, candidatul a cărui
alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru
propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării,
să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Având în vedere prevederile art. 83 alin. (2) din Constituţie, care normează că
„Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales”, rezultă că depunerea jurământului constituie condiţia obligatorie
pentru începerea mandatului de Preşedinte, şi „nu semnifică numai un moment solemn
(…) este constitutiv de efecte juridice, conferind mandatului efectivitate”2. Nedepunerea
jurământului sau refuzul acestuia atrage ca efect juridic imposibilitatea exercitării
competenţelor constituţionale de către candidatul ales şi validat şi prelungirea de drept a
mandatului preşedintelui anterior.
Depunerea jurământului se realizează în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, actul fundamental neprevăzând un termen în care se procedează în acest
sens.
Secţiunea a 3-a
Durata mandatului
Art. 83 din Constituţie stabileşte durata mandatului prezidenţial la 5 ani, exercitarea

acestuia făcându-se de la data depunerii jurământului în faţa organului legislativ până la
depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.
1
2
Depăşirea mandatului de 5 ani nu este posibilă decât în situaţii excepţionale, alin. (3)
al art. 83 normând posibilitatea de prelungire a mandatului prezidenţial prin lege organică
în doar două cazuri limitative: în caz de război sau de catastrofă. Astfel, atât nivelul
normei juridice prin care se poate dispune prelungirea mandatului prezidenţial – legea
organică, cât şi cazurile în care poate interveni prelungirea – caz de război sau de
catastrofă, sunt strict determinate.
În legătură cu condiţia categoriei normei juridice de prelungire a mandatului, legea
organică, o interpretare extinsă a dispoziţiei constituţionale, potrivit căreia şi Guvernul,
prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, ar putea decide prelungirea mandatului
prezidenţial, este exclusă, pe de o parte datorită caracterul de excepţie a dispoziţiei,
excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare, iar pe de altă parte, deoarece, prin
paralelism, doar autoritatea în faţa căreia a început exerciţiul mandatului poate decide
prelungirea acestuia, Parlamentul.
În ceea ce priveşte cele două cazuri limitative în care poate interveni prelungirea
mandatului prezidenţial, trebuie distins sensul acestor situaţii excepţionale ce pot marca la
un moment dat existenţa statului. Starea de război desemnează situaţia în care între două
sau mai multe state s-a declanşat un conflict armat. Noţiunea de „catastrofă” are un
înţeles larg, desemnând un eveniment tragic cu rezultate negative majore pentru stat, în
acest conţinut putând intra starea de urgenţă sau starea de asediu1.
Durata prelungirii mandatului prezidenţial nu este reglementată constituţional sau
legal, astfel încât aceasta va fi în mod obligatoriu stipulată în legea organică adoptată de
Parlament.
Secţiunea a 4-a
Vacanţa şi interimatul funcţiei
§1. Vacanţa funcţiei

Potrivit art. 97 alin. (1) din Constituţie, vacanţa funcţiei de Preşedinte al României
intervine în patru cazuri limitativ enumerate: în caz de demisie, de demitere din funcţie,
de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
Primul caz în care poate interveni vacanţa funcţiei prezidenţiale presupune un act
unilateral de voinţă din partea Preşedintelui în funcţie prin care acesta pune capăt
mandatului său din proprie iniţiativă înainte de ajungerea la termen. Fiind un act
unilateral de voinţă, demisia poate avea orice cauză ce ţine de persoana Preşedintelui şi
asupra căreia acesta este singurul care hotărăşte să renunţe sau nu la funcţie. De
asemenea, având în vedere aceeaşi premisă, demisia nu trebuie să fie motivată nimănui şi
nicio autoritate a statului nu poate refuza actul demisiei adoptând un act juridic de
menţinere în funcţie a Preşedintelui2.
Vacanţa funcţiei ca urmare a demisiei poate interveni atât în cursul desfăşurării
normale a mandatului prezidenţial, cât şi în perioada în care, în contextul aplicării
1
2
prevederilor art. 95 din Constituţie, preşedintele este suspendat prin votul Parlamentului
pentru săvârşirea unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. În principiu,
având în vedere importanţa funcţiei deţinute în cadrul autorităţilor statului şi modul de
începere a mandatului prezidenţial, demisia trebuie anunţată public şi transmisă în scris
atât Parlamentului, în faţa căruia se depune iniţial jurământul de credinţă, cât şi Curţii
Constituţionale care, în virtutea art. 146 lit. g) din actul fundamental, constată prin
hotărâre interimatul funcţiei de Preşedinte.
Al doilea caz de vacanţă a funcţiei este demiterea din funcţie a Preşedintelui.
Sistemul constituţional român cunoaşte doar două situaţii în care mandatul prezidenţial
poate înceta prin demitere ca sancţiune politico-juridică: a) în situaţia în care majoritatea
membrilor corpului electoral decide acest lucru prin-un referendum naţional organizat ca
urmare a suspendării din funcţie a Preşedintelui în contextul art. 95; b) în situaţia în care,
în condiţiile art. 96, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţă o hotărâre definitivă de
condamnare a Preşedintelui în urma deciziei Parlamentului de punere sub acuzare a
Preşedintelui pentru înaltă trădare.
Al treilea caz în care poate interveni vacanţa funcţiei este constituit din imposibi-
litatea definitivă a exercitării atribuţiilor de Preşedinte. Trebuie precizat că acest caz are
în vedere imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, nu şi imposibilitatea relativă,
în această ultimă situaţie Preşedintele putând să îşi reia mandatul la încetarea cauzelor
temporare de imposibilitate a exercitării competenţelor. Imposibilitatea definitivă a
exercitării atribuţiilor poate fi cauzată de situaţii medicale de boală gravă a persoanei
Preşedintelui cu caracter ireversibil. Având în vedere că acest caz presupune existenţa
unui fapt de natură medicală, constatarea şi diagnosticarea persoanei Preşedintelui ca
fiind în imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor de Preşedinte nu poate fi făcută
decât de o comisie de medici specialişti constituită în acest scop.
Al patrulea caz care poate duce la vacanţa funcţiei de Preşedinte este reprezentată de
decesul acestei persoane. Curtea Constituţională va constata în acest caz vacanţa funcţiei
şi va pronunţa interimatul acesteia pe baza certificatului de deces.
Conform alin. (2) al art. 97, în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa
funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru alegerea unui nou
Preşedinte. Vacanţa funcţiei, moment de la care începe să curgă termenul de 3 luni pentru
organizarea de noi alegeri prezidenţiale, este constată prin hotărâre a Curţii
Constituţionale în contextul art. 146 lit. g), odată cu constatarea existenţei împrejurărilor
care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte.
§2. Interimatul funcţiei

Art. 98 din Constituţie normează coordonatele normative ale interimatului funcţiei de
Preşedinte1, situaţie juridică prin care este asigurată continuitatea desfăşurării mandatului
prezidenţial în considerarea locului şi rolului deosebit de important al acestei instituţii în
cadrul autorităţilor statului.
1
A se vedea pe larg Ş. Deaconu, Comentariul art. 98 din Constituţia României, în Constituţia
914-919.
În primul rând, interimatul funcţiei de Preşedinte nu poate interveni decât în trei
situaţii: a) funcţia de Preşedinte devine vacantă; b) Preşedintele este suspendat din
funcţie; c) Preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile.
Apariţia oricăruia dintre cele patru cazuri de vacanţă a funcţiei de Preşedinte conform
art. 97 din actul fundamental atrage ca efect juridic interimatul funcţiei.
De asemenea, suspendarea din funcţie a Preşedintelui în contextul art. 95 şi art. 96
din Constituţie atrage interimatul funcţiei. În situaţia suspendării din funcţie a
Preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei
în contextul art. 95, interimatul se asigură de la data adoptării de către Parlament a
hotărârii de suspendare şi până la data pronunţării Curţii în sensul invalidării rezultatelor
referendumului organizat de demitere ori a constatării neatingerii cvorumului legal
necesar pentru demitere, sau data depunerii jurământului de către noul Preşedinte ales. În
contextul art. 96, interimatul funcţiei se asigură de drept de la data suspendării din funcţie
prin hotărâre a Parlamentului de punere sub acuzare a Preşedintelui României pentru
înaltă trădare şi până la data rămânerii definitive a unei hotărâri de achitare, ori, în cazul
condamnării când demiterea din funcţie intervine de drept, până la începerea mandatului
noului Preşedinte ales.
Ultima situaţie în care poate interveni interimatul funcţiei este reprezentată de
imposibilitatea temporară a Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile. Interimatul funcţiei
poate astfel interveni în cazurile de boală, tratament medical, internări medicale sau
intervenţii medicale care au ca efect într-un interval limitat de timp imposibilitatea fizică
sau psihică a Preşedintelui de a-şi exercita atribuţiile. În acelaşi sens sunt şi cazurile de
dispariţie temporară a persoanei Preşedintelui determinate de cauze diverse. Interimatul
funcţiei nu intervine în situaţia în care Preşedintele lipseşte din ţară o perioadă de timp
sau urmează un tratament medical ori este internat dar poate să îşi exercite în mod deplin
competenţele prezidenţiale.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte subiectele ce exercită temporar competenţe
prezidenţiale, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de
preşedintele Camerei Deputaţilor. Persoanei care va asigura interimatul funcţiei i se
aplică în mod corespunzător toate dispoziţiile constituţionale şi legale privind exercitarea
şi condiţiile exercitării mandatului de Preşedinte1.
În ceea ce priveşte păstrarea statului anterior al persoanei care asigură interimatul
funcţiei de Preşedinte, Curtea Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 46 din 17 mai 19942,
reţinea că în „perioada interimatului funcţiei prezidenţiale, preşedintele Senatului îşi
păstrează această calitate, dar nu o exercită; însă Preşedintele României interimar are
statutul constituţional al funcţiei prezidenţiale, cu singura excepţie a exercitării atribuţiilor
prevăzute la art. 88-90 din Constituţie (…); de aceea preşedintelui interimar îi sunt
opozabile prevederile art. 84 alin.(1) din Constituţie referitoare la incompatibilitatea
Preşedintelui României de a fi membru al unui partid sau de a îndeplini orice altă funcţie
publică sau privată; din două puncte de vedere prevederea art. 26 alin. (2) din regulament
(n.n. «în perioada în care preşedintele Senatului asigură interimatul funcţiei de Preşedinte
al României, atribuţiile preşedintelui Senatului se exercită de către unul dintre
vicepreşedinţi, ales de Senat») este neconstituţională, şi anume: – incompatibilitatea
1
2
dintre funcţii nu este între exerciţiul lor, ci între deţinerea lor; deci, în caz de
incompatibilitate, aceeaşi persoană nu poate fi titulara funcţiilor incompatibile, fără nici o
considerare după cum ea le exercită sau nu le exercită, aşa cum în mod corect rezultă din
prevederile art. 156 alin. (1) din regulament; în consecinţă, calitatea de Preşedinte al
României, chiar cu titlu interimar, nu poate fi cumulată cu aceea de preşedinte al
Senatului, chiar dacă exercitarea acestei calităţi este suspendată; – incompatibilitatea
funcţiei prezidenţiale priveşte şi apartenenţa politică a preşedintelui Senatului,
apartenenţă de care, însă, este legată calitatea sa parlamentară”.
În al treilea rând, în perioada interimatului, Preşedintele interimar poate exercita
toate atribuţiile prezidenţiale prevăzute în Constituţie cu excepţia celor prevăzute la
articolele 88-90 din Constituţie: a) de a adresa Parlamentului mesaje cu privire la
principalele probleme politice ale naţiunii; b) de a dizolva Parlamentul; c) de a cere
poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes
naţional.
Secţiunea a 5-a
Protecţia mandatului – incompatibilităţi şi imunităţi
§1. Incompatibilităţile funcţiei de Preşedinte

Potrivit art. 84 alin. (1) din constituţie, în timpul mandatului, Preşedintele României
nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau
privată. Dispoziţia constituţională normează regimul general al incompatibilităţilor
funcţiei prezidenţiale sub forma a două coordonate: imposibilitatea Preşedintelui de a fi
membru al unui partid şi interdicţia de a mai îndeplini o altă funcţie publică sau privată.
În ceea ce priveşte interdicţia constituţională ca Preşedintele să fie membru al unui
partid, trebuie precizat că sintagma „partid” trebuie înţeleasă în sens larg, ca desemnând
atât un partid politic, cât şi o alianţă politică sau o formaţiune cu caracter politic în sensul
dispoziţiilor legale în materia partidelor politice. În plus, mai trebuie subliniat că
dispoziţia constituţională normează incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale cu calitatea
de membru al unui partid, nu şi cu cea de simpatizant sau aderent al acestuia. Cu toate
acestea, considerăm că textul constituţional are în vedere asigurarea şi obligarea
Preşedintelui la o poziţie de neutralitate politică în raport cu formaţiunile politice în
contextul rolului de mediator pe care îl are în raport cu elementele societăţii civile,
partidele politice fiind o astfel de componentă importantă, astfel încât exteriorizarea
simpatiilor politice sau exprimarea opţiunilor personale de natură politică ale
Preşedintelui trebuie să fie limitate.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 20051, statua însă că „aceste
interdicţii nu exclud însă posibilitatea exprimării, în continuare, a opiniilor politice, a
angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul său electoral ori să militeze şi să
acţioneze pentru realizarea acestora, cu respectarea prerogativelor constituţionale”. Mai
mult, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, instanţa constituţională reţinea că
„atitudinea şi opiniile imputate Preşedintelui României nu pot fi caracterizate ca încălcări
1
ale Constituţiei, în condiţiile în care – referitor la relaţia Preşedintelui cu partidele politice
– în art. 84 din Legea fundamentală se prevede că acesta nu poate fi membru al unui partid
politic, dar nu i se interzice să păstreze legături cu partidul care l-a susţinut în alegeri sau
cu alte partide politice. O asemenea interdicţie nici nu ar fi în spiritul Constituţiei, în
condiţiile în care Preşedintele României este ales în funcţie prin sufragiu universal, pe baza
unui program politic, şi are faţă de electorat datoria să acţioneze pentru îndeplinirea acestui
program. Este evident că, pentru realizarea programului pentru care a fost ales,
preşedintele poate dialoga în continuare fie cu partidul din care a făcut parte, fie cu
oricare alt partid, care ar sprijini realizarea programului”.
În privinţa posibilităţii unui Preşedinte în funcţie de a-şi depune în exercitarea
mandatului candidatura pentru un nou mandat ca independent, dar pe listele unui partid
politic, fără a fi membru al acestuia în virtutea interdicţiei constituţionale, Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 20041, statua că „Preşedintele
României nu este prevăzut între categoriile de cetăţeni, stabilite limitativ de cele două
texte constituţionale, cărora le este interzis dreptul fundamental de a fi ales, deşi, pe
durata mandatului, nu poate fi membru al unui partid, conform dispoziţiilor art. 84
alin.(1) din Constituţie, republicată. În virtutea principiului că excepţiile sunt de strictă
interpretare, Curtea nu poate considera că situaţia prevăzută de art. 84 alin.(1) din
Constituţie care stabileşte o incompatibilitate politică temporară pentru Preşedintele
României, ar putea, în lipsa unei prevederi constituţionale, să aibă consecinţa interzicerii
dreptului de a fi ales pentru Preşedintele României, în condiţiile în care acesta nu devine
membru al unui partid politic. Curtea reţine că numai printr-o interpretare forţată – prin
adăugare la normele constituţionale – situaţia prevăzută în textul de lege criticat ar putea
fi convertită în incompatibilitatea prevăzută de art. 84 alin.(1) şi în interdicţia dreptului de
a fi ales stabilită de art. 37 alin.(1) coroborat cu art. 40 alin.(3) din Constituţie, republi-
cată, astfel cum se susţine în sesizarea de neconstituţionalitate. O asemenea interpretare,
care ar disimula o veritabilă creare a unei norme constituţionale, contravine principiului
supremaţiei Constituţiei, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, precum şi
statutului constituţional şi legal al Curţii, care îi interzice rolul de legislator pozitiv”.
Tot cu această ocazie Curtea Constituţională a statuat că „obligaţia constituţională de
nepartizanat politic al Preşedintelui României nu este absolută”, iar problema modului în
care îşi exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate
ţine de măsura în care Preşedintele îşi îndeplineşte obligaţiile, de etica exercitării
mandatului prezidenţial, care, atunci când este încălcat grav, atrage răspunderea
constituţională a titularului mandatului.
Cât priveşte interdicţia Preşedintelui de a îndeplini o altă funcţie publică sau privată
aceasta are în vedere poziţia deosebit de importantă în cadrul autorităţilor statului pe care
o reprezintă instituţia şefului statului.
§2. Imunitatea prezidenţială

Potrivit alin. (2) al art. 84, Preşedintele României se bucură de imunitate. În plus, în
mod asemănător deputaţilor şi senatorilor, Preşedintele nu poate fi tras la răspundere
juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
1
Reglementarea constituţională a imunităţii, parlamentare sau prezidenţiale, este

justificată de necesitatea protecţiei mandatului reprezentativ, ca garanţie a înfăptuirii
prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În
activitatea sa, alesul, parlamentar sau Preşedinte, trebuie să se bucure de o reală libertate
de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient.
Instituţia imunităţii, sub cele două forme ale sale, protejează instituţia parlamentarului sau
preşedintelui faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei
sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea
drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.
Dimensiunea constituţională a imunităţii prezidenţiale, ca şi în cazul imunităţii
parlamentare, presupune două forme: inviolabilitatea şi iresponsabilitatea.
Inviolabilitatea se referă la protecţia juridică ce este asigurată instituţiei Preşedintelui
în cursul mandatului în sensul imposibilităţii de percheziţionare, reţinere sau arestare a
acestuia, precum şi de a răspunde juridic, cu excepţia faptelor de înaltă trădare în
contextul art. 96 din Constituţie. Această formă a imunităţii prezidenţiale este identică
imunităţii parlamentare, astfel încât este important să subliniem poziţia Curţii
Constituţionale în materie relevată prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994: „Potrivit art. 69
alin. (1) din Constituţie, senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în
judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Senatului. Rezultă din această
prevedere constituţională că imunitatea parlamentară constituie o măsură de protecţie
constituţională a mandatului parlamentar, astfel încât, având în vedere caracterul său
imperativ, ea nu poate fi nici extinsă şi nici restrânsă printr-un act subordonat
Constituţiei. Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră
şi numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifică reţinerea, arestarea,
percheziţionarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a senatorului.
(…) suspendarea imunităţii înlătură, pe perioada suspendării, protecţia constituţională pe
care o reprezintă imunitatea parlamentară; potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie, această
protecţie, însă, nu poate fi înlăturată pe o durată de timp, ci numai întreruptă în vederea
aplicării unei norme procedurale coercitive pe care o reprezintă reţinerea, arestarea,
percheziţia sau trimiterea în judecată penală ori contravenţională, în funcţie de un motiv
determinat şi în limitele acestui motiv; de aceea suspendarea imunităţii modifică statutul
constituţional al senatorului, ceea ce este contrar naturii juridice a regulamentului, ca act
subordonat Constituţiei”.
Iresponsabilitatea are în vedere imposibilitatea tragerii la răspundere juridică pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Astfel, în exercitarea mandatului
prezidenţial, imunitatea sub forma iresponsabilităţii asigură libertatea de exprimare a
persoanei Preşedintelui.
În acest sens se relevă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 53 din
28 ianuarie 2005, aceasta statuând că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile
titularului unui mandat de demnitate publică – aşa cum este Preşedintele României,
autoritate publică unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice –
referitoare la alte autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice între
autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori ar trebui să
acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia, chiar critice fiind, nu
declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură
să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice.
Asemenea păreri ori propuneri rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor
politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie”.
Cu toate acestea, anumite limite se impun libertăţii de exprimare, prin Decizia nr.
435 din 26 mai 2006, Curtea Constituţională subliniind că „statutul constituţional al
Preşedintelui şi al primului-ministru, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei
constituţionale îi obligă să îşi aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât criticile
pe care le fac la adresa unor puteri ale statului să nu se constituie în elemente ce ar putea
genera conflicte juridice de natură constituţională între acestea”. În mod asemănător,
prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea „neputând reţine că opiniile
politice exprimate în forme care dovedesc lipsă de respect faţă de partenerii politici
constituie fapte grave de încălcare a Constituţiei, (…) reafirmă convingerea că raporturile
instituţionale între participanţii la viaţa publică trebuie să se desfăşoare în forme
civilizate, pentru a se asigura şi pe această cale promovarea valorilor supreme consacrate
şi garantate prin art. 1 din Legea fundamentală”.
Secţiunea a 6-a
Răspunderea preşedintelui
Protecţia mandatului prezidenţial sub forma imunităţii instituite constituţional a

instituţiei nu exclude însă răspunderea titularului funcţiei pentru modalitatea concretă de
exercitare a competenţelor constituţionale. În fapt, fundamentul juridic al protecţiei
mandatului prezidenţial rezidă tocmai în exercitarea sa în scopului şi limitele instituite
prin actul fundamental1.
Răspunderea Preşedintelui cunoaşte două forme, răspundere politică şi răspundere
juridică2, Constituţia reglementând limitativ cazurile în care aceasta poate fi angajată prin
intermediul art. 95 şi 96.
§1. Suspendarea şi demiterea din funcţie a Preşedintelui

Art. 95 din Constituţie normează coordonatele răspunderii politice a Preşedintelui:
„(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat,
în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută. (2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. (3)
Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui”.
Angajarea răspunderii politice a Preşedintelui presupune două aspecte: suspendarea
din funcţie şi demiterea din funcţie.
1
2
A se vedea în acelaşi sens I. Muraru, Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea
şefului de stat în România, în volumul Răspunderea în dreptul constituţional, coord. E.S. Tănăsescu, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 1-10.
În ceea ce priveşte primul aspect, suspendarea din funcţie este condiţionată de

întrunirea unor condiţii de fond şi formă. Mai întâi, din punct de vedere material, cauza ce
poate determina suspendarea din funcţie este constituită din săvârşirea de către Preşedinte
a unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, aprecierea în concret a
acestui fapt revenind Curţii Constituţionale care emite un aviz cu caracter consultativ şi
Parlamentului care decide cu majoritate absolută. Apoi, din punct de vedere formal,
trebuie întrunite următoarele condiţii obligatorii: iniţierea propunerii de suspendare de un
număr de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, aducerea la cunoştinţă
neîntârziat a propunerii de suspendare Preşedintelui, consultarea instanţei constituţionale,
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în sensul suspendării.
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui produce două efecte juridice: instaurarea
interimatului funcţiei şi începerea curgerii termenului de 30 de zile în care se poate
organiza un referendum pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, demiterea din funcţie constituie sancţiunea
politică pe care electoratul o poate aplica Preşedintelui suspendat. Demiterea din funcţie
intervine în situaţia în care majoritatea electorilor se pronunţă în acest sens prin
consultarea acestora printr-un referendum naţional. În plus, în contextul actual, legislaţia
în materia referendumului impune şi o condiţie de cvorum de participare pentru
valabilitatea referendumului pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui, respectiv
majoritatea cetăţenilor români cu drept de vot înscrişi în listele electorale. Practic,
demiterea din funcţie a Preşedintelui intervine doar dacă sunt întrunite cumulativ atât
condiţia cvorumului de participare pentru valabilitatea referendumului, cât şi condiţia
majorităţii electorilor consultaţi în acest sens.
§2. Punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare

Art. 96 din actul fundamental reglementează cea de-a doua formă a răspunderii
Preşedintelui, răspunderea juridică, după cum urmează: „(1) Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (3) De la data punerii sub acuzare şi până la
data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. (4) Competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare”.
După cum rezultă din textul constituţional, această formă a răspunderii Preşedintelui,
are o natură mixtă, pe de o parte, politică, Parlamentul, autoritate ne-jurisdicţională,
hotărând punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, iar pe de
altă parte, juridică, competenţa de judecată a faptelor de natură penală aparţinând Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A. Cauzele punerii sub acuzare

Dispoziţia constituţională ce normează răspunderea penală a Preşedintelui distinge ca
şi cauze generice pentru punerea sub acuzarea a acestuia comiterea de fapte de „înaltă
trădare”.
Sintagma utilizată de către constituant nu are însă un corespondent expres
nominalizat la nivelul prevederilor Codului penal. Legislaţia penală incriminează doar
infracţiunea de trădare1 (art. 155 din Codul penal), infracţiunea de trădare prin ajutarea
inamicului2 (art. 156 din Codul penal) şi infracţiunea de trădare prin transmitere de
secrete3 (art. 157 din Codul penal).
Conţinutul normativ al faptei de „înaltă trădare” s-a opinat că nu poate fi reglementat
la nivelul legislaţiei penale deoarece conţinutul unei astfel de fapte nu poate fi stabilit ex
ante4. Totuşi, dispoziţia constituţională impune o anumită interpretare neputând avea un
simplu caracter declarativ, ci normativ, astfel că, prin raportare la infracţiunile în vigoare
relative la fapta de trădare, putem considera că „înalta trădare” presupune o acţiune sau
inacţiune prin care se produce o „trădare” a persoanei statului român, cu consecinţe grave
în ceea ce priveşte elementele acestuia.
În plus, pentru a evita o neconcordanţă la nivel constituţional între această dispoziţie
şi cea normată în cuprinsul art. 23 alin. (9) privind principiul general în materie penală al
legalităţii incriminării şi pedepsei, trebuie să considerăm că însuşi textul constituţional al
art. 96 alin. (1), Constituţia fiind ea însăşi o lege, incriminează infracţiunea de „înaltă
trădare”.
Fără îndoială că soluţia nu este lipsită de critici atât timp cât dispoziţia constituţio-
nală nu detaliază elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi nici pedeapsa ce trebuie
aplicată. Faţă de aceste ultime două aspecte se poate argumenta pe de o parte că
Parlamentul, prin hotărârea de punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare
prin votul a două treimi din numărul total al parlamentarilor, poate defini elementele
1
Art. 155 din Codul penal: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe
teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora,
în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin
acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare
economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine
pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe
viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
2
Art. 156 din Codul penal: „Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată pe
teritoriul statului român, care, în timp de război: a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori
instalaţii ale forţelor armate române sau care servesc apărării; b) predă nave, aeronave, maşini, aparate,
armament sau orice alte materiale care pot sluji purtării războiului; c) procură duşmanului oameni, valori şi
materiale de orice fel; d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate române sau a armatelor
aliate, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează cetăţeanul român sau persoana fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul
statului român, care, în timp de război, luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau
a aliaţilor săi”.
3
Art. 157 din Codul penal: „Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori
agenţilor acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de
asemenea documente de către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri
sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie
domiciliată pe teritoriul statului roman, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi. Aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care prin caracterul
şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la
20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
4
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994, p. 72.
constitutive ale acestei infracţiuni1, iar pe de altă parte că Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, autoritatea competentă să judece faptele imputate Preşedintelui ca fiind de înaltă
trădare, ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare a cărei pedeapsă să fie indivi-
dualizată prin raportare la principiile generale de drept penal şi la reglementările penale în
materia faptei de trădare.
B. Procedura de punere sub acuzare şi competenţa de judecată

Procedural, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare presupune
parcurgerea mai multor etape obligatorii.
În prima etapă, conform alin. (2) al art. 96 din Constituţie, propunerea de punere sub
acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor sub forma unei cereri
semnate. Cererea trebuie să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate şi
încadrarea lor juridică. După primirea cererii de către birourile permanente, acestea vor
informa neîntârziat Preşedintele României asupra cererii de punere sub acuzare.
În a doua etapă, propunerea de punere sub acuzare se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută. Acest aspect relevă doar garantarea dreptul la apărare al Preşedintelui în raport cu
faptele imputate, nu şi o obligaţia acestuia de a da explicaţii.
În treia etapă, potrivit art. 61 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în cadrul şedinţei comune a celor două Camere, preşedintele care
conduce şedinţa aduce la cunoştinţă deputaţilor şi senatorilor conţinutul cererii de punere
sub acuzare şi procedează la constituirea unei comisii de anchetă, care, în termenul
hotărât în şedinţa comună, prezintă un raport asupra celor constatate. În ceea ce priveşte
competenţa comisiei de anchetă constituită în acest sens, audierea sau controlarea
Preşedintelui nu este posibilă, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 17 mai
19942, statuând că „anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin
comisiile de anchetă deoarece Constituţia, stabilind raporturile juridice dintre autorităţile
publice, instituie reguli distincte. Astfel, Preşedintele României poate fi pus sub acuzare
pentru înaltă trădare, în condiţiile art. 84 alin. (3) din Constituţie, numai de către Camera
Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor”.
În a patra etapă, în termen de 48 de ore de la depunerea raportului comisiei de
anchetă la birourile permanente, Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună
pentru examinarea şi dezbaterea acestuia. După încheierea dezbaterilor, propunerea
comisiei de anchetă se supune votului secret prin bile, pentru hotărârea punerii sub
acuzare a Preşedintelui fiind necesar votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor
şi senatorilor conform alin. (1) al art. 96.
În a cincea etapă, potrivit art. 64 din Regulament, dacă se hotărăşte punerea sub
acuzare a Preşedintelui României, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două
1
Potrivit dispoziţiilor Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, art. 60-61,
anterior pronunţării Parlamentului asupra punerii sub acuzare, se constituie o comisie de anchetă ce realizează
un raport asupra cererii introduse în acest sens, cerere ce în mod obligatoriu trebuie să cuprindă descrierea
faptelor care sunt imputate şi încadrarea lor juridică.
2
Camere, solicită de îndată procurorului general să sesizeze, potrivit legii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. În tot cursul procedurii de punere sub acuzare, Preşedintele României
este în drept să se apere.
În conformitate cu prevederile alin. (3) al art. 96, de la data punerii sub acuzare şi
până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept, interimatul fiind asigurat
potrivit dispoziţiilor constituţionale.
Competenţa de judecată aparţine, potrivit alin. (4) al art. 96, Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, Preşedintele fiind demis de drept la data rămânerii definitive a unei hotărârii de
condamnare. În situaţia achitării Preşedintelui suspendat, acesta revine în funcţie şi
continuă mandatul.
§3. Răspunderea preşedintelui interimar

Potrivit art. 99 din Constituţie, dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de
Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile
Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 98.
În ceea ce priveşte Preşedintele interimar, dispoziţia constituţională reglementează
doar o formă a răspunderii instituţiei prezidenţiale, răspunderea politică a acestuia.
Reglementarea constituţională apare totuşi deficitară dintr-o dublă perspectivă.
În primul rând, nu are în vedere decât o formă a răspunderii Preşedintelui,
răspunderea politică, nu şi pe cea juridică în contextul art. 96. Cu toate acestea,
considerăm că, în virtutea faptului că Preşedintele interimar exercită aceleaşi competenţe
ca şi un preşedinte ales, cu excepţiile prevăzute de art. 98 alin. (2), acestuia, prin
paralelism, îi sunt aplicabile ambele forme ale răspunderii, atât cea politică, expres
consacrată, cât şi cea juridică, ce rezultă indirect.
În al doilea rând, aplicarea sancţiunii politice a suspendării şi demiterii din funcţie a
Preşedintelui interimar pentru săvârşirea de fapte grave, prin care se încalcă prevederile
Constituţiei, pare a intra în contradicţie cu consecinţele normative ale principiului
paralelismului formelor şi competenţelor rezultat din normarea statului de drept prin art. 1
alin. (3) din Constituţie. Astfel, alegerea persoanei care asigură interimatul funcţiei de
Preşedinte, preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor, se face de
către Parlament, iar demiterea din funcţie ar fi realizată de către corpul electoral:
paralelismul pare inexistent. Totuşi, putem avea în vedere că atât preşedintele Senatului,
cât şi preşedintele Camerei Deputaţilor, au în primul rând, dincolo de calităţile rezultate
politic de la nivelul organului legislativ, calitatea de parlamentari, a căror alegere rezidă
tot în votul electoratului.
Secţiunea a 7-a
Actele Preşedintelui
§1. Actele juridice ale Preşedintelui

Potrivit art. 100 alin. (1) din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele
României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea
acestora atrăgând inexistenţa lor juridică. Dispoziţia constituţională se referă doar la

actele juridice ale Preşedintelui, după cum observam anterior, în exercitarea atribuţiilor
sale, acesta putând emite şi acte cu caracter politic (mesaje, declaraţii, comunicate,
scrisori etc.).
Decretele prezidenţiale1 pot avea caracter individual (decretele de graţiere, decretele
de numire în funcţiile publice, decretele de acordare a unor decoraţii sau titluri de onoare
etc.) sau caracter normativ (decretele de declarare a stării de urgenţă sau de asediu ori
privind organizarea unui referendum cu privire la probleme de interes naţional)2.
Se pot distinge următoarele caracteristici ale acestui tip de acte juridice ale Preşe-
dintelui: a) constituie manifestări unilaterale de voinţă în scopul producerii de efecte
juridice; b) sunt emise în exercitarea competenţelor prezidenţiale; c) sunt publicate în
Monitorul Oficial al României, din momentul publicării începând să producă efecte
juridice şi având caracter executoriu; d) în principiu, nu este nevoie de contrasemnarea
acestora, dar prin excepţie, în situaţiile prevăzute în alin. (2) al art. 100, în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) şi
art. 94 lit. a), b) şi d), contrasemnarea de către primul-ministru constituie o condiţie
obligatorie în formarea lor ca acte cu caracter juridic.
Trebuie precizat că decretele nu sunt singurele acte juridice emise de către Preşedinte
în exercitarea atribuţiilor sale, acesta putând emite şi decizii în contextul normativ al
Regulamentului de organizare şi funcţionare a administraţiei prezidenţiale3. În plus,
anumite acte emise de către Preşedinte, chiar dacă nu sunt decrete sau decizii, creează în
mod asemănător acestora obligaţii de natură juridică: cererile de reexaminare a legii sau
sesizarea instanţei constituţionale privind neconstituţionalitatea unei legi ori constatarea
existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice.
§2. Controlul actelor juridice ale Preşedintelui

Ca exponent al puterii executive, Preşedintele, alături de Guvern şi celelalte autorităţi
ale administraţiei publice, emite acte juridice cu caracter administrativ. Art. 126 alin. (6)
din Constituţie normează faptul că „controlul judecătoresc al actelor administrative ale
autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor
care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter
militar”.
Astfel, rezultă că decretele prezidenţiale pot fi controlate în principiu din punct de
vedere al legalităţii în faţa instanţei de contencios administrativ. Cu toate acestea, se
impun anumite limite controlului judecătoresc al decretelor prezidenţiale.
În primul rând, trebuie avut în vedere conţinutul normativ al art. 5 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, care stabileşte categoriile de acte juridice care nu
1
Pentru mai multe detalii a se vedea E. Albu, Natura şi regimul juridic al decretelor emise de
Preşedintele României, Curierul Judiciar nr. 9/2006, pp. 85-95; R. Carp, Reflecţii pe marginea statutului
juridic al decretelor emise de Preşedintele României, Revista de Drept Public nr. 4/2004, pp. 13-24; R. Carp,
I. Stanomir, Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pp. 62-79.
2
I. Deleanu, op. cit., p. 744; Ş. Deaconu, Comentariul art. 100 din Constituţia României, în Constituţia
României. Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 925.
3
A se vedea în acest sens Ş. Deaconu, op. cit., p. 925.
pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ: a) actele administrative ale autorităţilor
publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu
caracter militar; c) actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se
prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară; d) actele administrative emise pentru
aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care
privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice,
precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor
(acestea din urmă pot fi atacate numai pentru exces de putere).
În al doilea rând, în ceea ce priveşte decretele prezidenţiale ce necesită contrasem-
nare din partea primului-ministru, acestea nu pot fi controlate pe calea contenciosului
administrativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se în acest sens prin Decizia
nr. 1840/2005: „Preşedintele României, acordând graţierea individuală, reprezintă statul
în raportul penal şi decide în numele acestuia, la renunţarea la un drept al său, dar în
condiţiile în care are în acelaşi timp şi misiunea de a veghea la aplicarea Constituţiei
României. Mai mult, puterea discreţionară a celui ce acordă graţierea individuală, chiar
dacă este o prerogativă constituţională, în regimurile semi-prezidenţiale, semi-prezi-
denţiale atenuate sau parlamentare cuprinzând elemente de semi-prezidenţialism,
caracterizate printr-un bicefalism executiv – preşedintele republicii, ca şef al statului şi
primul-ministru, ca şef Guvernului, aceasta este gardată de instituţia contrasemnării
actului privind graţierea individuală. În acord cu această soluţie, prin Constituţia
României s-a statuat instituţia contrasemnării de către primul-ministru, al actului de
graţiere individuală. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că decretele
privind graţierea individuală sunt acte juridice unilaterale de drept public prin care se
manifestă două voinţe, dar care produc acelaşi efect şi independent de faptul că acestea
sunt numite acte administrative complexe sau acte administrative atipice, cu certitudine
aceste acte juridice, nu pot fi asimilate unei alte categorii de acte administrative, fiind
rezultatul unor raporturi de natură constituţională, pe de o parte, între cei doi şefi ai
executivului, pe de altă parte, cu Parlamentul. Raţiunea obligaţiei de a se contrasemna
aceste decrete de către primul-ministru, constă tocmai în exercitarea unui control
parlamentar indirect, ce ţine de principiul democraţiei constituţionale, instituit prin art. 1
alin. (4) din Constituţia României, republicată. Preşedintele României, în emiterea actelor
ce ţin de graţierea individuală (acordare sau revocare), are o putere de apreciere extrem de
largă, acesta având posibilitatea de a solicita, doar «atunci când socoteşte necesar», avize
consultative, (iar nu conforme), de la Ministerul Justiţiei sau informaţii de la diverse
autorităţi [art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 546/2002], condamnatul neavând un drept
subiectiv de a fi graţiat sau de a nu fi graţiat şi nici chiar un interes legitim, în sensul art.
52 din Constituţie, ci doar unul faptic, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Corelativ, acesta din urmă are chiar libertatea de a refuza graţierea individuală, când
cererea nu a fost făcută de el, cu excepţia prevăzută de lege (art. 11 din Legea nr.
546/2002).Şi în aceste condiţii, prin instituţia contrasemnării, astfel cum s-a arătat,
Parlamentul exercită un control indirect prin mijlocirea Primului-ministru, care răspunde
în faţa legislativului. În consecinţă, în ipoteza în care decretele de graţiere sunt
considerate acte administrative (complexe sau atipice), acestea nu sunt supuse
controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile
dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 554/2004”.
Titlul III
Guvernul şi administraţia publică centrală
de specialitate
CAPITOLUL I
GUVERNUL
Secţiunea 1
Cadrul normativ
Guvernul1, care în statul modern „determină şi conduce politica naţiunii”2, reprezintă

organul central al administraţiei publice din România consacrat ca atare prin prisma
dispoziţiilor constituţionale şi legale.
Constituţia României din 1991, revizuită în anul 2003, normează regimul juridic al
acestei instituţii politice şi administrative prin Capitolul III, intitulat generic „Guvernul”,
art. 102-110, delimitând normativ aspecte cu privire la rolul, structura, învestitura şi
actele juridice ale Guvernului, incompatibilităţile şi încetarea funcţiei de membru al
Guvernului, răspunderea membrilor Guvernului, precum şi în ceea ce priveşte instituţia
primului-ministru.
De asemenea, cadrul constituţional al instituţiei Guvernului este completat de către
legiuitor prin intermediul Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor3.
Secţiunea a 2-a
Rolul şi funcţiile Guvernului
§1. Rolul Guvernului

Conform art. 102 alin. (1) din Constituţia României, „Guvernul, potrivit programului
său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a
1
A se vedea pentru mai multe detalii: V. Vedinaş, Drept administrativ, ed. a III-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 301-323; E. Albu, Administraţia ministerială în România, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, pp. 83-139; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a IV-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, pp. 338-415; D.A. Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
pp. 146-187.
2
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria Generală, vol. I, Ed. Sitech, Craiova,
2006, p. 448.
3
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Dispoziţia constituţională,
chiar dacă nu dispune în mod expres, instituie un dublu rol al Guvernului în sistemul
român de drept: un rol politic şi un rol administrativ.
A. Rolul politic
Rolul politic al Guvernului rezultă pe de o parte, din faptul că acest organ este cel
care concepe programul de guvernare stabilind astfel coordonatele generale ale politicii
interne şi externe ale statului pe perioada exercitării mandatului aprobat de către
Parlament, iar pe de altă parte, din faptul că, în urma obţinerii votului de încredere din
partea legislativului, va asigura realizarea politicii interne şi externe în conformitate cu
programul politic asumat.
Astfel, Guvernul apare ca o „instituţie politică”1, al cărei creator este constituit din
partidul sau coaliţia de partide politice care formează majoritatea parlamentară şi a cărei
activitate este cantonată în liniile directoare ale propriului program de guvernare girat
prin votul întregului legislativ.
Deci, Guvernul are în primul rând un rol politic2, atât prin prisma originii sale
parlamentare, fiind expresia voinţei politice a unei majorităţi politice care îl legitimează,
cât şi prin prisma „statutului” acestei instituţii juridice, programul de guvernare, un act
care este esenţialmente de natură politică şi prin care se creează o obligaţie generală de
respectare şi punere în aplicare a acestuia, responsabilitatea politică exclusivă incumbând
titularului acestuia.
B. Rolul administrativ
În al doilea rând, Guvernul are un rol administrativ, şi anume, potrivit expresiei

constituantului român, de a realiza conducerea generală a administraţiei. Rolul
administrativ al Guvernului este în mod indispensabil legat de rolul său politic deoarece
modalitatea de conducere generală a sistemului administraţiei de stat este cantonată în
coordonatele politicii guvernamentale asumate prin programul girat de către Parlament.
Aşadar, Guvernul este în acelaşi timp şi o instituţie administrativă, care trebuie să
conducă ca organ al administraţiei publice într-o manieră generală întregul sistem al
administraţiei statului, centrale şi inclusiv locale, pentru realizarea obiectivelor propriei
politici guvernamentale3.
Sensul expresiei utilizate de către constituant, potrivit căreia Guvernul exercită
conducerea generală a administraţiei, rezidă în principal în faptul că această instituţie
juridică îşi subordonează într-o manieră generică întregul sistem al organelor
administraţiei publice centrale şi locale din România, exercitând direcţia administraţiei4.
Interacţiunea Guvernului cu aceste organe se face prin intermediul unor raporturi de drept
administrativ care prin conţinutul specific al acestora pot consta în:
1
E. Albu, Administraţia ministerială în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 83.
2
Cu privire la rolul politic al Guvernului a se vedea de asemenea D.A. Tofan, Un punct de vedere în
legătură cu noua reglementare privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,
Revista de Drept Public nr. 2/2001, pp. 55-70.
3
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 364.
4
– raporturi de subordonare directă, faţă de ministere, organe de specialitate sau

prefecţi;
– raporturi de subordonare indirectă sau de tutelă administrativă, faţă de autorităţile
administraţiei publice locale alese1;
– raporturi de colaborare, faţă de autorităţile administraţiei publice centrale de
specialitate cu caracter autonom (autorităţile administrative autonome)2.
Legea-cadru nr. 90/2001, prin intermediul art. 1 alin. (1), furnizează o definiţie
generală a Guvernului ce are meritul de a evidenţia dublul rol general al acestuia,
politico-administrativ, prin normarea sa atât ca autoritate politică, cât şi ca autoritate
administrativă: „Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează
în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
C. Rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional

economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în
condiţiile promovării intereselor naţionale
Pe lângă cele două roluri generale ale Guvernului, Legea-cadru nr. 90/2001 instituie
şi un rol special al acestuia, prin art. 1 alin. (2), acela de a asigura funcţionarea echilibrată
şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la
sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.
Acest rol special al Guvernului îşi găseşte fundamentul principal în obligaţiile
generale ce incumbă statului în domeniul economic normate prin art. 135 din Constituţie3.
§2. Funcţiile Guvernului

Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea-cadru nr. 90/2001, Guvernul, pentru realizarea
programului guvernamental asumat în faţa Parlamentului, îndeplineşte următoarele
funcţii:
– funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare
a Programului de guvernare;
– funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
1
Guvernul, prin intermediul reprezentantului său în teritoriu, prefectul, îşi subordonează şi exercită o
tutelă asupra organelor alese de la nivelul colectivităţilor locale, tutelă care în sistemul nostru de drept are un
sens circumstanţiat constituţional: posibilitatea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu privire la
legalitatea actului local adoptat, fapt ce atrage suspendarea aplicării acestuia până la soluţionarea cauzei.
2
Şi în ceea ce priveşte aceste structuri ale administraţiei publice centrale, chiar dacă de principiu ele
sunt caracterizate prin autonomie, într-o modalitate specifică ele sunt dependente faţă de Guvern astfel cum
vom observa ulterior în capitolul rezervat unei analize distincte a acestor structuri instituţionale.
3
Art. 135 din Constituţie: „(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea
economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi
protecţia dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e)
refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor
necesare pentru creşterea calităţii vieţii; g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu
obiectivele Uniunii Europene”.
– funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care
statul este responsabil;
– funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, repre-
zentarea pe plan intern şi extern;
– funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementarilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale,
precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor
care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
În acelaşi timp, trebuie precizat că funcţiile Guvernului1, pe de o parte, din punct de
vedere al conţinutului acestora, sunt funcţii generale (vizând totalitatea domeniilor vieţii
sociale) şi naţionale (desfăşurate pe întreg teritoriul statului), iar pe de altă parte, în raport
cu natura administrativă a activităţii acestei instituţii, sunt funcţii de conducere şi
organizare2.
Secţiunea a 3-a
Formarea Guvernului
Formarea Guvernului se realizează potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 85

alin. (1) şi art. 103 şi cuprinde mai multe etape cronologice şi obligatorii ce presupun
exprimarea voinţei Preşedintelui şi a Parlamentului.
Prima etapă în procesul de constituire a Guvernului este reprezentată de consultarea
de către Preşedinte, conform art. 103 alin. (1), a partidului care are majoritatea absolută
în Parlament în vederea desemnării unui candidat la funcţia de Prim-ministru. În situaţia
în care nu există o majoritate politică la nivelul legislativului, Preşedintele va proceda la
consultarea tuturor partidelor reprezentate în Parlament.
A doua etapă constă în desemnarea de către Preşedinte a persoanei care va candida
la funcţia de Prim-ministru. Trebuie precizat că această etapă presupune un act exclusiv
de manifestare a voinţei Preşedintelui, acesta putând desemna în mod liber orice persoană
doreşte pentru ocuparea funcţiei de şef al Guvernului, independent de propunerile politice
avansate anterior de către partidele politice reprezentate în Parlament, singura obligaţie ce
îi incumbă fiind aceea de a efectua consultarea.
În a treia etapă, potrivit art. 103 alin. (2), odată desemnat un candidat la funcţia de
Prim-ministru, acesta are la dispoziţie un termen de maxim 10 zile în care trebuie să îşi
alcătuiască lista cu membrii echipei guvernamentale şi programul de guvernare.
Apreciem că termenul de 10 zile pe care candidatul îl are la dispoziţie pentru
alcătuirea programului şi listei Guvernului, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres în
constituţie, reprezintă un termen de decădere, a cărui depăşire atrage automat invaliditatea
candidaturii propuse de către Preşedinte. În fapt, depăşirea acestui termen reprezintă o
nesocotire a girului acordat de către Preşedinte candidatului la funcţia de Prim-ministru
sau o neconfirmare a încrederii asumate de către primul în realizarea unei prime sarcini
1
B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 274.
2
E. Albu, op. cit., p. 86.
de o importanţă deosebită pentru stat de către al doilea, persoană care ulterior va asigura
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi direcţia administraţiei1.
De asemenea, în cadrul acestui termen, Preşedintele renunţa la opţiunea iniţială şi
poate propune o altă candidatură.
A patra etapă priveşte solicitarea adresată Parlamentului de către candidatul la
funcţia de Prim-ministru în vederea acordării votului de încredere asupra programului
guvernamental şi a listei viitorului Guvern, această solicitare trebuind în mod obligatoriu
să intervină în cadrul aceluiaşi termen de 10 zile.
În a cincea etapă, conform art. 103 alin. (3), cele două Camere ale Parlamentului
reunite în şedinţă comună vor dezbate programul şi lista guvernamentale şi se vor
pronunţa prin adoptarea unei hotărâri cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor asupra
încrederii acordate în viitorul Guvern.
În fapt, dezbaterile în şedinţa comună a Camerelor nu pot avea decât un caracter
formal şi un rol de informare a parlamentarilor, programul de guvernare şi lista
Guvernului neputând fi modificate din moment ce anterior a fost solicitat de către
candidatul la funcţia de prim-ministru un vot de încredere asupra unor aspecte distinct
individualizate (programul şi lista).
Termenul în care Parlamentul trebuie să se pronunţe prin vot asupra acordării
încrederii în viitorul Guvern, prin interpretarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 89
alin. (1), este de 60 de zile. Neacordarea votului de încredere pentru formarea Guvernului
în termenul de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de învestitură, poate avea drept rezultat dizolvarea de către Preşedinte a
Parlamentului. În acest context, al posibilităţii şefului statului de a dizolva legislativul,
termenul de 60 de zile nu reprezintă un termen de decădere, iar acordarea ulterioară a
votului de încredere atrage automat obligaţia corelativă de numire a Guvernului în funcţie
şi imposibilitatea dizolvării Parlamentului.
În urma obţinerii votului de încredere al Parlamentului, în cea de-a şasea etapă,
Preşedintele numeşte Guvernul în funcţie, moment în care acesta este considerat a fi
format [art. 85 alin. (1)]. De data aceasta, Preşedintele este obligat să procedeze la
numirea în funcţie a Guvernului neavând facultatea de a se opune acestui lucru dat fiind
faptul că voinţa Parlamentului a fost exprimată şi prevalează asupra unei eventuale
schimbări a opţiunii şefului statului.
Secţiunea a 4-a
Structura Guvernului şi statutul membrilor săi
§1. Structura Guvernului

Structura instituţională a Guvernului este configurată constituţional prin art. 102 alin.
(3) care dispune: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică”.
1
Pentru o poziţie opusă în ceea ce priveşte acest aspect, a se vedea V. Vedinaş, Drept administrativ, ed.
a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 305; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a
IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 381; I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, p. 154.
Astfel, în alcătuirea Guvernului intră, pe de o parte, prim-ministrul şi miniştrii, iar pe
de altă parte, alţi membrii stabiliţi de către legiuitor. Legea-cadru nr. 90/2001 dispune în
art. 3 alin. (2) faptul că din Guvern pot face parte şi un viceprim-ministru, miniştri de stat,
precum şi miniştri-delegaţi cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în
lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Legiuitorul organic instituie deci două noi categorii de miniştrii ce pot intra în
componenţa Guvernului: miniştrii de stat şi miniştrii-delegaţi. Existenţa acestor două
categorii de miniştrii nu este obligatorie deoarece prin faptul că aceştia trebuie prevăzuţi
în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere este
indubitabil că ei reprezintă opţiunea premierului în ceea ce priveşte structura propriei
echipe guvernamentale.
În acest sens se pronunţă şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 3 martie
20041 stabilind că în ceea ce priveşte „(...) funcţia de ministru de stat (...) legiuitorul
constituant a reglementat modul de alcătuire a Guvernului într-o manieră suplă (...)”
permiţând „acestei autorităţi publice (...) să propună o structură în raport cu obiectivele
pe care trebuie să le realizeze” şi că (n.n. legiuitorul constituant) „nu a reglementat
într-o manieră rigidă modul de alcătuire a Guvernului prin nominalizarea tuturor
ministerelor”. Astfel, concluzia Curţii este că „noţiunea de «miniştri», ca de altfel şi cea
de «membri ai Guvernului» sunt utilizate în sens generic (...)”.
De asemenea, trebuie precizat că, atât miniştrii de stat, cât şi miniştrii-delegaţi,
ultimii exercitând competenţe speciale pe lângă primul-ministru, sunt organisme
subordonate direct şefului Guvernului.
§2. Statutul membrilor Guvernului

Statutul membrilor Guvernului rezultă din reglementările de ordin constituţional sau
legislativ cu privire la condiţiile generale necesare pentru a ocupa o funcţie în cadrul
Guvernului, precum şi în ceea ce priveşte incompatibilităţile presupuse de exercitarea
unei asemenea funcţii.
A. Condiţiile pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului

Pentru exercitarea funcţiei de membru al Guvernului trebuie în primul rând să fie
îndeplinite condiţiile generale prevăzute în art. 16 alin. (3) din Constituţie cu privire la
funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, şi anume: cetăţenia română şi
domiciliul în ţară.
Legea-cadru nr. 90/2001 introduce prin art. 2 pe lângă aceste condiţii enunţate
anterior şi o serie de condiţii specifice pentru ca o persoană să poată exercita funcţia de
membru al Guvernului, după cum urmează:
– cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
– exerciţiul deplin al drepturilor electorale;
– nu a suferit condamnări penale;
– nu se găseşte în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul
IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
1
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi

sancţionarea corupţiei.
B. Incompatibilităţile
Reglementarea generală a incompatibilităţilor funcţiei de membru al Guvernului se
regăseşte normată la nivel constituţional prin prisma dispoziţiilor art. 105 alin. (1),
potrivit căruia funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă1 cu:
– exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de
senator;
– exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul
organizaţiilor cu scop comercial.
Prin intermediul art. 84 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei2 au fost instituite la nivel legislativ
incompatibilităţi specifice, funcţia de membru al Guvernului fiind incompatibilă cu:
a) orice altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator
ori a altor situaţii prevăzute de Constituţie;
b) o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv
băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la
instituţiile publice;
d) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la societăţile comerciale;
e) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor
autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute
în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Nu constituie incompatibilitate, conform art. 84 alin. (4), exercitarea de către un
membru al Guvernului a unei funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării
ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.
Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea-cadru nr. 90/2001 constatarea stării de
incompatibilitate se face de către primul-ministru, care va dispune măsurile necesare
pentru încetarea acesteia, legea neprecizând însă cine este competent şi ce procedură
trebuie urmată în cazul în care incompatibilitatea îl priveşte chiar pe primul-ministru.
1
B. Selejan-Guţan, op. cit., pp. 272-273.
2
Secţiunea a 5-a
Atribuţiile Guvernului
În considerarea dublului său rol general, politico-administrativ, Guvernul îndepli-

neşte atribuţii specifice în vederea realizării politicii interne şi externe a ţării şi conducerii
generale a administraţiei publice, atribuţii normate distinct de către legiuitor prin
intermediul art. 11 şi art. 12 din Legea-cadru nr. 90/2001.
În acest sens, potrivit art. 11 din lege, în realizarea funcţiilor sale Guvernul
îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
c) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea
Constituţiei, şi le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării.
Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului;
d) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
e) asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
f) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale
de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
g) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi
domenii de activitate;
h) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
i) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului,
precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
j) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în
care organizează şi înzestrează forţele armate;
k) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;
l) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul
român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la
nivel guvernamental;
m) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;
n) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi
funcţiile Guvernului.
De asemenea, conform art. 12 alin. (1), Guvernul poate constitui organisme cu
caracter consultativ pentru rezolvarea unor probleme din competenţa sa, iar potrivit alin.
(2), poate constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale în scopul elaborării,
integrării, corelării şi monitorizării de politici.
Secţiunea a 6-a
Funcţionarea şi actele juridice ale Guvernului
§1. Funcţionarea Guvernului

În sistemul român de drept, Guvernul, potrivit structurii analizate anterior, este un
organ colegial, iar activitatea sa se desfăşoară prin intermediul şedinţelor convocate şi
conduse de către primul-ministru [art. 24 alin. (1) din Legea-cadru nr. 90/2001]. La
anumite şedinţe poate lua parte şi Preşedintele României, şi anume la acelea în cadrul
cărora se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice sau dacă există o invitaţie din partea primului-ministru, [art. 24
alin. (2)]. În cazul participării Preşedintelui la şedinţele desfăşurate de către Guvern,
acesta va prezida aceste şedinţe [art. 24 alin. (3)].
Desfăşurarea şedinţelor Guvernului are loc de regulă săptămânal, dar este posibilă şi
ori de câte ori este necesar acest lucru iar cvorumul necesar de prezenţă pentru a putea
statua în mod valid este de jumătate plus unu din numărul total al membrilor Guvernului.
În considerarea rolului general al Guvernului, politico-administrativ, problemele
dezbătute în cadrul şedinţelor vor viza politica internă şi externă a ţării, precum şi aspecte
privind conducerea generală a administraţiei publice, în vederea adoptării măsurilor
corespunzătoare [art. 25 alin. (2)].
Pe lângă membrii Guvernului sau Preşedinte, la şedinţele guvernamentale pot
participa, în calitate de invitaţi, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea
Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative autonome, precum şi
orice alte persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru
[art. 25 alin. (3)].
De asemenea, potrivit art. 25 alin. (4), dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul
de adoptare a actelor acestuia, precum şi a oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează pe
bandă magnetică şi se consemnează în scris în stenograma şedinţei, certificată de
ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.
§2. Actele juridice ale Guvernului

În activitatea desfăşurată de către Guvern acesta adoptă acte juridice specifice1,
acestea, potrivit cadrului constituţional român actual prin art. 108 alin. (1), fiind
hotărârile şi ordonanţele.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Acest lucru presupune că
hotărârile de Guvern vor interveni „în măsura în care legea impune adoptarea lor, în
măsura în care fie expres, fie implicit, legea trimite la o hotărâre de punere în aplicare sau
practica aplicării legii naşte nevoia adoptării unei hotărâri de Guvern”2. Astfel, ca acte
administrative, hotărârile de Guvern au caracter praeter legem şi secundum legem, fiind
1
Guvernul adoptă şi acte de natură politică, nu numai juridică, precum programul de guvernare,
asumarea răspunderii, anumite declaraţii politice etc.
2
V. Vedinaş, op. cit., p. 314.
adoptate numai în temeiul unei legi în vigoare şi neputând depăşi cadrul normativ al
acesteia1.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 107 din 22 februarie 20052, statua că
noţiunea de „organizare a executării legii” în ceea ce priveşte hotărârile de Guvern „are
un sens mai larg decât cea privind aplicarea legii, şi anume prin hotărâri ale Guvernului
pot fi dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituţionale sau sancţionatorii în
vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legii.
Aşadar, legiuitorul nu mai stabileşte întotdeauna direct, prin lege, contravenţii şi
sancţiuni, ci, chiar în sensul textului constituţional invocat, această competenţă revine
autorităţii publice însărcinate cu organizarea executării legii. Această argumentare este
valabilă nu numai în ceea ce priveşte Guvernul, ci, mutatis mutandis, şi în cazul
autorităţilor administraţiei publice locale (…)”.
Ordonanţele de Guvern sunt acte juridice care au aceeaşi valoare normativă ca şi
legea. Din interpretarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţie rezultă
două tipuri de ordonanţe: simple şi de urgenţă.
Ordonanţele simple se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de către
Parlament, şi doar în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Prin acest tip de
ordonanţe nu se pot reglementa domenii ce fac obiectul legilor organice. În situaţia în
care legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit
procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea termenului
atrăgând încetarea efectelor ordonanţei.
Ordonanţele de urgenţă reprezintă o manifestare spontană din partea Guvernului de a
adopta acte cu valoare legislativă fără a avea nevoie de o abilitare expresă în acest sens
din partea organului ce exercită de drept competenţa legislativă, Parlamentul, singurele
limitări formale fiind constituite din caracterul de urgenţă al acestor acte ce ar trebui să
intervină numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, precum
şi din obligaţia de a motiva în cuprinsul lor, elementul de urgenţă [art. 108 alin. (4)].
Efectele juridice ale ordonanţei de urgenţă se produc de la data depunerii lor spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea
ei în Monitorul Oficial al României.
Hotărârile şi ordonanţele de Guvern se adoptă în prezenţa majorităţii membrilor săi
prin consens, în caz de nerealizare a consensului decizând definitiv primul-ministru.
Practic, în această ultimă variantă, primul-ministru, care ca membru al colegiului
guvernamental, ar trebui să fie doar un primus inter pares3, se transformă în fapt în
primus inter partes.
De asemenea, aceste acte se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al
României, nepublicarea atrăgând inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei [art. 27 alin. (3)
din Legea-cadru nr. 90/2001 şi art. 108 alin. (4) din Constituţie].
1
Idem., p. 314.
2
3
§3. Ordonanţele de urgenţă

A. Reglementarea constituţională şi legală a ordonanţelor de urgenţă
În sistemul de drept român, categoria juridică a ordonanţelor de urgenţă1, modalitate
specifică prin care Guvernul exercită competenţa legislativă făcând concurenţă
Parlamentului, cunoaşte o reglementare atât la nivel constituţional, cât şi la nivel legal.
Reglementarea constituţională a instituţiei ordonanţei de urgenţă, act juridic al
Guvernului cu aceeaşi valoare normativă ca şi a legii adoptate de către Parlament, se
produce prin intermediul dispoziţiilor art. 108 şi 115 din Constituţia României. Deşi
posibilitatea pentru Guvern, organ al puterii executive, de a adopta acte juridice cu aceiaşi
valoare juridică cu a legii adoptate de Parlament constituie o veritabilă excepţie de la
principiul separaţiei puterilor în stat, validitatea excepţiei de la regula constituţională
generală îşi găseşte drept fundament principiul supremaţiei materiale a constituţiei,
normat la noi în art. 1 alin. (5), doar constituţia, expresie a voinţei puterii constituante,
putând crea sau re-delega competenţe2. Având caracter de excepţie, exercitarea compe-
tenţei legislative din partea Guvernului prin intermediul ordonanţelor este supusă unor
condiţii şi limite constituţionale stricte ce rezultă din conţinutul normativ al art. 115.
Astfel, art. 115 alin. (4) stabileşte condiţiile speciale necesare reglementării prin
intermediul ordonanţei de urgenţă, dispunând că „Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având
obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.
În ceea ce priveşte procedura formală prin care o ordonanţă de urgenţă produce
efecte juridice, alin. (5) al aceluiaşi articol stabileşte că „Ordonanţa de urgenţă intră în
vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la
depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată
adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.
Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea
prevăzută la articolul 76 alineatul (1)”.
De asemenea, reglementarea prin ordonanţă de urgenţă comportă anumite limite
absolute impuse prin intermediul alin. (6) care dispune că „Ordonanţele de urgenţă nu pot
fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor
fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică”.
La nivel legal, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru
elaborarea actelor normative3 prevede în cuprinsul art. 12 momentul intrării în vigoare a
1
A se vedea G. Gîrleşteanu, Regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă, Revista de Ştiinţe Politice nr.
30-31/2011, Ed. Universitaria, Craiova, pp. 231-243.
2
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 174-175; I.
Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005,
p. 64.
3
Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică
ordonanţelor de urgenţă: „(2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor
prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o
dată ulterioară. (3) Actele normative prevăzute la art. 11 alin. (1)1, cu excepţia legilor şi a
ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca
intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative
trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text”.
B. Regimul juridic general al ordonanţelor de urgenţă
Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale ce consacră în sistemul român

de drept instituţia ordonanţelor de urgenţă, se impune a fi trasate coordonatele normative
generale ale regimului juridic ale acestei instituţii juridice.
În primul rând, competenţa Guvernului de legiferare prin intermediul ordonanţelor de
urgenţă poate fi exercitată numai dacă este cauzată de existenţa unor situaţii extraordinare
a căror reglementare nu poate fi amânată. Este vorba deci de o cauză circumstanţiată
constituţional care poate conduce la exercitarea acestei competenţe.
În al doilea rând, în cazul în care existenţa unei situaţii extraordinare impune o
reglementare din partea Guvernului care nu poate fi amânată, această reglementare, sub
aspect procedural, trebuie să întrunească în mod cumulativ mai multe condiţii: să existe o
motivare formală a urgenţei reglementării în conţinutul normativ al ordonanţei de
urgenţă, ordonanţa de urgenţă să fie depusă spre aprobare la Parlament, autoritatea de
drept competentă să legifereze, şi, de asemenea, să fie publicată în Monitorul Oficial al
României în vederea asigurării caracterului de publicitate în raport cu destinatarii
acesteia.
În al treilea rând, reglementarea prin ordonanţă de urgenţă nu are un caracter absolut,
comportând anumite limite şi neputând astfel interveni în domeniul legilor
constituţionale, neputând afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi, de asemenea,
neputând viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
C. Intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă
Momentul intrării în vigoare a unei norme juridice marchează momentul în care

aceasta dobândeşte caracter obligatoriu pentru destinatarii săi şi devine aplicabilă la
nivelul ordinii juridice2. În sistemul român de drept, actualmente, principiul ce guver-
nează intrarea în vigoare a legii este reglementat prin intermediul dispoziţiilor
legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în M. Of. nr. 215 din 6 aprilie 2010, dându-se
textelor o nouă numerotare.
1
Este vorba, conform art. 11 alin. (1), despre legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament,
hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor
administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii
organelor administraţiei publice centrale de specialitate.
2
A se vedea în acest sens D.C. Dănişor, I. Dogaru, G. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, pp. 328-329.
constituţionale ale art. 78 care stabileşte că legea intră în vigoare la trei zile de la
publicarea în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă constituie o excepţie de la principiul
enunţat anterior, excepţie creată prin voinţa constituantului care în art. 115 alin. (5)
prevede că aceste acte juridice intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României. Dispoziţia constituţională stabileşte cele două condiţii
cumulative necesare pentru intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă (depunerea spre
aprobare la Parlament şi publicarea în Monitorul Oficial), iar Legea nr. 24/2000, prin art.
12 alin. (2), consacră în mod concret momentul intrării în vigoare, data publicării în
Monitorul Oficial al României, dar sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera
competentă să fie sesizată şi numai dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată
ulterioară.
La nivelul doctrinei juridice româneşti1, având în vedere conţinutul dispoziţiei
constituţionale a art. 115 alin. (5), care prevede în mod concret doar condiţiile ce trebuie
îndeplinite pentru intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, neconsacrând expressis
verbis momentul intrării în vigoare, s-a creat o reală controversă dacă instituţia juridică în
discuţie ar trebui să respecte principiul general consacrat prin art. 78 din Constituţie cu
privire la intrarea în vigoare a legii sau nu.
Argumentele exprimate în sensul că regimul juridic al intrării în vigoare al
ordonanţelor de urgenţă ar trebui să respecte coordonatele regimului general consacrat al
legii sunt diverse. Astfel, s-a considerat că2 „pentru identitate de raţiune şi situaţii
similare”, cu toate că dispoziţia constituţională se referă doar la „lege”, prin acest termen
trebuie să înţelegem toate actele juridice susceptibile de publicare, inclusiv ordonanţele
de urgenţă.
În acelaşi sens3, s-a apreciat că dacă termenul stabilit pentru intrarea în vigoare a
legii ca act al Parlamentului este stabilit la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial,
„un act administrativ normativ subordonat legii” (n.n. ordonanţa de urgenţă)4, nu se poate
bucura de „favorul” de a intra în vigoare mai devreme.
O altă opinie în acelaşi sens5 pleacă de la considerarea că delegarea legislativă
constituţională, modalitate prin care Guvernul dobândeşte competenţa adoptării de
ordonanţe de urgenţă, a fost concepută de către constituant ca „un substitut al activităţii
legislative parlamentare în perioade critice”, astfel încât, ori de câte ori este utilizată
această procedură, ea nu poate excede cadrului general stabilit constituţional referitor la
1
I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în Dreptul nr. 12/2003, p. 23; C.-L. Popescu, Data intrării în
vigoare a actelor normative în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 4/2004, p. 38; I.-N.
Navroţchi, Data intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, în Dreptul nr. 3/2011, pp. 75-76.
2
I. Deleanu, op. cit.
3
C.-L. Popescu, op. cit.
4
Autorul îşi fundamentează în mod greşit aserţiunea pe o subordonare normativă de principiu a
ordonanţei de urgenţă în raport cu legea. Ambele categorii de acte normative au aceeaşi valoare din punct de
vedere juridic, valoare legislativă, fiind plasate în ierarhia normativă pe aceeaşi treaptă ierarhică. De
asemenea, calificarea ordonanţei de urgenţă ca „un act administrativ normativ” constituie o greşeală,
Guvernul, deşi ca exponent al puterii executive este abilitat să adopte acte administrative de organizare a
executării legii, în situaţia adoptării ordonanţelor de urgenţă nu exercită o competenţă executivă, ci o
competenţă de ordin legislativ.
5
I.-N. Navroţchi, op. cit.
momentul intrării în vigoare, iar actele normative subsecvente Constituţiei (n.n. Legea nr.
24/2000) care prevăd un alt moment „ar putea fi considerate că exced prevederile Legii
fundamentale”. În acelaşi timp, se consideră că art. 115 alin. (6) prevede „numai
procedura care trebuie de urmat pentru ca o ordonanţă de urgenţă să intre în vigoare”, şi
deci, nu şi momentul concret al intrării în vigoare.
Din punctul meu de vedere, consideraţiile exprimate în acest sens nu pot fi primite, şi
consider că dispoziţia constituţională, deşi formal stabileşte doar o procedură de urmat
pentru intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, constituită din necesitatea întrunirii
cumulative a două condiţii consecutive temporal, fără a consacra expessis verbis
momentul concret al intrării în vigoare al acestui tip de acte juridice, constituie o excepţie
de la regula instituită constituţional prin art. 78. Cauza reglementării prin ordonanţă de
urgenţă, existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată,
impune o urgenţă în reglementare şi, prin urmare, un moment diferit de intrare în vigoare
al ordonanţei de urgenţă faţă de cel al legii1. În acest sens, legiuitorul organic este abilitat
să stabilească în concret momentul intrării în vigoare al ordonanţelor de urgenţă la
momentul publicării acestora în Monitorul Oficial, fără ca acest lucru să constituie o
adăugare la textul Constituţiei.
D. Receptarea la nivelul legii de aprobare a ordonanţelor de urgenţă
Starea de activitate a ordonanţelor de urgenţă durează din momentul publicării

acestora în Monitorul Oficial şi până în momentul aprobării sau respingerii acestora prin
lege de către Parlament, dacă în această perioadă de timp nu intervin acte legislative
abrogatoare. La nivelul procedurii parlamentare privind adoptarea prin lege a unei
ordonanţe de urgenţă se disting două situaţii.
Pe de o parte, în cazul în care Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă nu
întruneşte numărul necesar de voturi pentru considerarea acesteia ca adoptată2, aceasta se
transformă în Lege de respingere, efectul juridic concret constând ieşirea din vigoare a
ordonanţei de urgenţă.
Pe de altă parte, în situaţia în care Legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă
întruneşte numărul necesar de voturi conform procedurii parlamentare, ordonanţele
Guvernului aprobate de Parlament prin lege încetează să mai fie acte normative de sine
stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu
caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de
aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către
Guvern3. Practic, dispoziţiile ordonanţei de urgenţă devin parte integrantă a legii de
aprobare. Formal, ordonanţa de urgenţă continuă să facă parte din ordinea juridică dar nu
1
A se vedea în acelaşi sens I. Vida, Comentariul art. 78, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, coord.,
Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 729.
2
În funcţie de conţinutul concret al reglementării prin ordonanţă de urgenţă, de natura legii organice sau
a legii ordinare, majoritatea cerută pentru considerarea ca adoptată a legii poate fi diferită.
3
Decizia Curţii Constituţionale nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 februarie
2006; Decizia Curţii Constituţionale nr. 1039 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 582 din 21 august 2009;
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie
2009; Decizia Curţii Constituţionale nr. 1610 din 15 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 863 din 23
decembrie 2010.
se mai poate aplica, din punct de vedere juridic, singura normă obligatorie constituind-o
legea prin care este receptată ordonanţa de urgenţă.
Am putea considera că procedura parlamentară conduce la o abrogare din punct de
vedere formal a ordonanţei de urgenţă, dar nu şi din punct de vedere material, conţinutul
reglementării fiind receptat la nivelul unui nou corpus normativ, fie în mod identic, fie cu
modificări sau completări, constituit prin joncţiunea cu conţinutul concret al legii de
aprobare. Abrogarea priveşte forma actului juridic, nu şi conţinutul material al acestuia,
reglementarea de bază.
Conţinutul reglementării prin ordonanţă de urgenţă este unul circumstanţiat
constituţional, putând cuprinde doar norme juridice de nivelul legii ordinare sau al legii
organice, şi determină tipologia legii de aprobare: lege ordinară sau lege organică.
Stabilirea în concret a tipologiei legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă poate constitui
în anumite situaţii un demers complex. Astfel, în situaţia în care prin ordonanţa de
urgenţă se modifică sau se completează prevederi de natura legii organice de la nivelul
unei legi adoptată ca lege ordinară, legea de aprobare a ordonanţei trebuie să aibă caracter
organic. În mod corespunzător, în situaţia în care avem de-a face cu modificare sau
completarea prin ordonanţă de urgenţă a anumitor dispoziţii de natura legii ordinare din
cuprinsul unei legi adoptată ca organică, legea de aprobare a ordonanţei trebuie să
întrunească cvorumul necesar pentru adoptarea legilor ordinare1.
În cazul în care anterior aprobării prin lege a unei ordonanţe de urgenţă s-a constatat
neconstituţionalitatea acestei ordonanţe, viciul de neconstituţionalitate nu poate fi
acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective. În consecinţă, legea
care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională devine ea însăşi neconstituţională2.
E. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale române în domeniul ordonanţelor de urgenţă

înainte de revizuirea din anul 2003
Anterior revizuirii constituţionale operate în anul 2004, Constituţia României din

1991 prevedea în art. 114 alin. (4) faptul că „În cazuri excepţionale, Guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea întră în vigoare numai după depunerea lor spre
aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod
obligatoriu”.
Reglementarea constituţională anterioară a instituţiei ordonanţei de urgenţă stabilea o
cauză circumstanţiată în care Guvernul putea interveni prin această modalitate în procesul
de legiferare, cazul extraordinar, şi o condiţie procedurală specifică, depunerea
ordonanţei de urgenţă spre aprobare la Parlament.
1
Prin Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 495 din 2 iulie 2008, Curtea
Constituţională a stabilit că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi
norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar
extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica
dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la
aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice.
2
Decizia Curţii Constituţionale nr. 421 din 8 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 367 din 30 mai
2007; Decizia Curţii Constituţionale nr. 1105 din 21 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 684 din 8
octombrie 2010.
În raport cu aceste prevederi constituţionale care confereau Guvernului o marjă largă
de apreciere a oportunităţii intervenţiei prin intermediul ordonanţelor de urgenţă în
procesul de legiferare atribuit de principiu Parlamentului, Curtea Constituţională a
dezvoltat o jurisprudenţă bogată în acest sens.
Prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 19951, Curtea stabilea faptul că actul fundamental
român nu precizează conţinutul noţiunii de „cazuri excepţionale", astfel încât ea trebuie
interpretată sistematic, atât în logica instituţiei delegării legislative, consacrată în art. 114,
cât şi a edificiului constituţional în ansamblul sau. Astfel, prin cazuri excepţionale, în
sensul art. 114 alin. (4) din Constituţie, se înţelegeau acele situaţii care nu se pot încadra
în cele avute în vedere expres de lege. În consecinţă, în opinia Curţii, dacă legiuitorul nu a
instituit o normă specifică unei circumstanţe excepţionale, ar fi contrar înseşi voinţei
acestuia ca regulile existente să fie aplicate cazurilor excepţionale la care se referă art.
114 alin. (4) din Constituţie. Având în vedere aceasta, interesul public lezat de caracterul
anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifică intervenţia Guvernului pe calea
ordonanţei de urgenta, în temeiul art. 114 alin. (4) din Constituţie. De aceea, o astfel de
măsură se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii
care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în
vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.
Practic, cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţională a ordonanţei
de urgenţă, se justifică „pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită
circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea
evitării unei grave atingeri aduse interesului public”.
Ulterior, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 19982, instanţa constituţională română
stabileşte anumite coordonate normative ale noţiunii de „caz excepţional”, statuând că
acesta are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului,
care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui
interes public pe calea ordonanţei de urgenţă. De aceea, în niciun fel nu constituie un caz
excepţional schimbarea de către Guvern a opţiunii sale cu privire la actul legislativ
folosit. Ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului,
prin care acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în vederea
îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a
relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.
Prin intermediul Deciziei nr. 15 din 25 ianuarie 20003, Curtea stabileşte conţinutul
normativ al reglementării prin ordonanţă de urgenţă, admiţând, deşi la nivel constituţional
nu era stipulat în mod expres, competenţa Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în
domeniul legilor organice. Astfel, Curtea declara faptul că interdicţia reglementării de
către Guvern în domeniul legii organice priveşte numai ordonanţele Guvernului adoptate
în baza unei legi speciale de abilitare, această interdicţie decurgând direct din textul
constituţional. O asemenea limitare, în opinia Curţii, nu este prevăzută însă de alin. (4) al
art. 114 din Constituţie, referitor la ordonanţele de urgenţă, „deoarece cazul excepţional
ce impune adoptarea unor măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea
reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care,
1
2
3
dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este
contrar finalităţii constituţionale a instituţiei” (Decizia nr. 34 din 17 februarie 19981). În
această lumină, ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei emise în temeiul
unei legi speciale de abilitare, ci reprezintă un act normativ, adoptat de Guvern, în temeiul
unei prevederi constituţionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al
Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional.
Consecventă acestei jurisprudenţe, Curtea reţinea, totodată, că posibilitatea
Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod
limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept
discreţionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, această abilitare constituţională nu poate
justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă. De asemenea, Curtea reiterează
punctul său de vedere stabilit anterior prin intermediul Deciziei nr. 34 din 17 februarie
1998 conform căruia „modificarea sau unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu
justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă”.
F. Jurisprudenţa actuală a Curţii Constituţionale române în domeniul ordonanţelor

de urgenţă
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională română a interpretat dispoziţia

constituţională ce permite exercitarea competenţei legislative de către un organ al puterii
executive2, Guvernul, ca impunând întrunirea cumulativă a unei cauze stricte (situaţia
extraordinară) şi a unor condiţii circumstanţiate (obligaţia de a motiva urgenţa, depunerea
spre adoptare la Parlament şi publicarea în Monitorul Oficial).
a) Cauza reglementării prin ordonanţă de urgenţă

Cauza reglementării prin ordonanţă de urgenţă a unui anumit domeniu trebuie să fie
întotdeauna reprezentată de existenţa unei „situaţii extraordinare”, a cărei reglementare
„nu poate fi amânată”. Ce se înţelege însă prin sintagma „situaţie extraordinară”?
Pentru instanţa noastră constituţională ea desemnează o stare de fapt care „exprimă
un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun” (Decizia nr. 255 din 11 mai 20053),
sau existenţa unei „stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa
Guvernului, care pune în pericol un interes public” (Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 20094).
Prima expresie a noţiunii furnizată de către Curte este, într-o exprimare ce se doreşte
ponderată, în cel mai bun caz una neadecvată. Chiar dacă nu putem trece cu vederea
dificultatea demersului de conturare juridică a conceptului de „situaţie extraordinară” în
contextul denumirii marginale fluide şi nejuridice utilizate de către constituant, referirea
Curţii la un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun nu reprezintă în niciun caz o
modalitate juridică de delimitare a cadrului normativ implicat.
Ne putem întreba, astfel, care este criteriul în baza căruia poate fi calificat un grad de
abatere de la normal sau comun ca fiind mare? Sau, ce trebuie să înţelegem prin comun
1
2
Curtea caracterizează exercitarea acestei competenţe ca o „delegare legislativă constituţională” cu
ocazia Deciziei nr. 1189 din 6 noiembrie 2008.
3
Publicată în Publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005.
4
Publicată în Publicată în M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009.
sau normal? Curtea nu reuşeşte, astfel, în această primă încercare de definire a
conceptului decât să complice lucrurile prin introducerea unor termeni nejuridici, care, la
rândul lor sunt imprecişi şi care se pot releva diferit prin subiectivismul interpretului1.
Conştientă, probabil, de imprecizia conturării juridice a conceptului de „situaţie
extraordinară”, ulterior, Curtea ataşează cauzei generale necesare în reglementarea prin
ordonanţă de urgenţă mai multe condiţii cumulative specifice ale stării de fapt care,
dacă sunt întrunite, justifică existenţa condiţionării impuse şi legitimează acţiunea
guvernamentală.
În primul rând, starea de fapt generatoare a intervenţiei legislative guvernamentale
trebuie să fie „obiectivă”, adică, în opinia Curţii, ca opusă unei stări de fapt subiective,
„invocarea unui element de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se
conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei ceea ce, implicit, îl converteşte în
situaţie extraordinară”, impunând concluzia că „aceasta nu are, în mod necesar şi univoc,
caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate (...)”.
O astfel de definiţie este circulară2, deoarece defineşte o stare obiectivă ca o stare
opusă celei subiective, definind astfel o noţiune printr-o altă noţiune ce se poate defini în
raport cu ea şi, în cel mai bun caz are meritul de a centra sub aspect negativ starea de fapt
obiectivă pe lipsa unor elemente de oportunitate în justificarea reglementării care a fost
procedată.
În al doilea rând, starea de fapt trebuie să fie şi „cuantificabilă”, adică, potrivit
Curţii, o stare de fapt fundamentată pe factori cuantificabili, adică factori care nu sunt
subiectivi sau de oportunitate, astfel încât, afirmă Curtea, „întrucât asemenea factori nu
sunt cuantificabili (n.n. cei subiectivi sau de oportunitate), afirmarea existenţei situaţiei
extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă
acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea
delegării legislative”.
Din nou, instanţa constituţională română nu reuşeşte să contureze juridic noţiunea de
„stare de fapt cuantificabilă”, argumentaţia fiind la fel de circulară ca şi în cazul
precedent (de genul, factor cuantificabil, adică factor care nu este subiectiv sau de
oportunitate, şi prin urmare este un factor obiectiv, factor obiectiv care la rândul său este
un factor care nu este subiectiv!).
Ceea ce ar putea fi, totuşi, luat în considerare este faptul că o astfel de stare calificată
ca atare trebuie fie să aibă drept fundament relaţii sociale, politice sau juridice
determinate, a căror emergenţă de la nivelul socialului determină şi obligă fenomenul
reglementării acestora, fie să acopere o situaţie problematică cu caracter general care
poate fi cuantificată prin intermediul unor date exacte, statistici realizate, prognoze
economice etc.
În al treilea rând, starea de fapt trebuie să fie „independentă de voinţa Guvernului”,
în acest sens Curtea trebuind să verifice dacă starea justificativă nu reprezintă în realitate
un rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a Guvernului.
Fără îndoială, un astfel de demers la care instanţa constituţională trebuie să
procedeze în mod obligatoriu se constituie într-o operaţie juridică dificilă, având în
1
A se vedea M. Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 190 din 2 martie 2010,
Revista română de jurisprudenţă nr. 2/2010, p. 69.
2
M. Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 35 din 14 ianuarie 2010, Revista
română de jurisprudenţă nr. 1/2010, p. 37.
vedere faptul că implică o activitate de probare a existenţei sau inexistenţei unui raport
juridic de cauzalitate între un fapt sau omisiune guvernamentală şi o stare de fapt cu
pretenţie justificativă în reglementarea prin ordonanţă de urgenţă.
Având în vedere caracterul de excepţie al normei constituţionale în cauză, normă ce
permite Guvernului exercitarea competenţei legislative în locul autorităţii abilitate în
acest sens, Parlamentul, considerăm că sarcina probei non-dependenţei stării de fapt de
voinţa Guvernului revine acestuia din urmă şi nu autorilor sesizării, în mod evident şi
aceştia putând furniza în sesizare aspecte care să probeze faptul contrar, în scopul
invalidării actului normativ controlat.
În al patrulea rând, starea de fapt trebuie să aibă caracterul unei stări apte „să pună
în pericol un interes public”. Instanţa constituţională română nu se pronunţă cu privire la
înţelesul acestei sintagme, ci doar o proclamă ca şi condiţie specifică ce trebuie întrunită
pentru a fi în contextul unei „situaţii extraordinare”. Ce poate intra în conţinutul unei
sintagme astfel proclamate? Aproape orice, termenii utilizaţi de „pericol” sau „interes
public” fiind fluizi şi inconsistenţi din punct de vedere juridic.
b) Condiţiile circumstanţiate ale reglementării prin ordonanţă de urgenţă

Prima condiţie circumstanţiată impusă prin conţinutul normativ al art. 115 alin. (4)
din Constituţie se constituie în impunerea unei obligaţii constituţionale pentru Guvern de
motivare a urgenţei reglementării procedate prin ordonanţă de urgenţă. Instanţa
constituţională trebuie să verifice mai întâi procedural îndeplinirea obligaţiei de motivare
a urgenţei, iar apoi să verifice substanţial compatibilitatea urgenţei invocate cu starea de
fapt care a determinat opţiunea reglementării prin ordonanţă de urgenţă şi cu
reglementarea în ansamblu realizată.
Astfel, condiţia „urgenţei” reglementării datorită unei „situaţii extraordinare” trebuie
să fie îndeplinită de către actul normativ adoptat atât sub aspect material, normele juridice
incluse în actul normativ să reglementeze primar domeniul în cauză, cât şi sub aspect
formal, intrarea în vigoare a normelor juridice trebuind să se producă imediat, altfel
urgenţa nu se mai justifică.
Fără întrunirea cumulativă a cauzei stricte (situaţia extraordinară) şi a primei condiţii
circumstanţiate (obligaţia de a motiva urgenţa), actul normativ adoptat sub forma unei
ordonanţe de urgenţă nu poate fi valid produs, Curtea statuând că „urgenţa reglementării
nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se
realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare” (Decizia nr. 421 din 9 mai 20071).
De asemenea, pentru ca o măsură care ar putea prezenta urgenţa cerută de art. 115
alin. (4) din Constituie să se justifice, trebuie să existe şi să fie descrise concret acele
situaţii enumerate generic în preambulul ordonanţei de urgenţă şi în Nota sa de
fundamentare şi să se explice de ce aceste împrejurări constituie „situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată” (Decizia nr. 258 din 14 martie 20062).
Inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare3se
constituie într-o limită constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe
1
2
3
M. Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 35 din 14 ianuarie 2010, Revista
română de jurisprudenţă nr. 1/2010, p. 37.
de urgenţă în sensul arătat, a decide altfel însemnând „a goli de conţinut dispoziţiile art.
115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în
regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi – ţinând seama de
împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac
obiectul legilor organice – în orice domeniu”.
A doua condiţie circumstanţiată impusă prin conţinutul normativ al art. 115 alin.
(5) din Constituţie rezidă sub aspect formal în depunerea ordonanţei de urgenţă spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată.
Dacă nu se află în sesiune, Camerele se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la
depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată
adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă.
Aprobarea prin lege a unei ordonanţe de urgenţă nu are însă un caracter absolut, în
sensul că prin efectul aprobării de Parlament a unei ordonanţe viciate de
neconstituţionalitate, viciul preexistent al ordonanţei în cauză nu este acoperit, nu dispare,
de vreme ce prin lege nu se poate deroga de la Constituţie, ci, dimpotrivă, se transmite şi
legii de aprobare, care devine astfel, în aceeaşi măsură şi pentru aceleaşi motive,
neconstituţională (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005).
A treia condiţie circumstanţiată rezultată prin dispoziţiile art. 115 alin. (5) din
Constituţie constă în publicarea ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial al României
în vederea aplicării şi aducerii la cunoştinţă publică.
c) Limitele reglementării prin ordonanţă de urgenţă

Exercitarea competenţei legislative prin intermediul ordonanţelor de urgenţă de către
Guvern în baza art. 115 alin. (4) din Constituţie îşi găseşte drept limite cazurile enumerate
în cadrul alin. (6), ordonanţele de urgenţă neputând fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale, neputând afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi neputând viza
măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
Se instituie, astfel, o obligaţie negativă de natură constituţională pentru Guvern de a
nu adopta ordonanţe de urgenţă în domeniile enumerate limitativ în cadrul art. 115 alin.
(6). Interdicţia constituţională este totală, în sensul că nu poate suporta derogări, expresia
voinţei constituantului fiind clară în acest sens.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia limitelor exerciţiului competenţei
legislative prin ordonanţe de urgenţă, reluată de altfel şi în decizia de faţă, se dovedeşte
ciudată, instanţa constituţională încercând o interpretare gramaticală a termenilor utilizaţi
de către constituant, problematică şi confuză1.
Astfel, Curtea afirmă că «interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi
necondiţionată atunci când menţionează că „nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale” şi că „nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică”», însă «în celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi
1
A se vedea în acest sens D.C. Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional – (II). Partajul competenţelor de justiţie
constituţională în raport cu distingerea validităţii de conformitate, Revista Pandectele Române nr. 3/2011,
pp. 31-32.
adoptate dacă „afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate
dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care
intervin” (Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 20081).
Curtea operează în acest mod o distincţie între domenii cu privire la care
constituantul a impus o interdicţie totală prin utilizarea unor expresii precum „nu pot fi
adoptate” sau „nu pot viza” şi domenii cu privire la care interdicţia devine parţială,
putând suporta derogări, în considerarea impunerii limitării sub forma „nu pot afecta”.
Cu alte cuvinte, Curtea afirmă că regimul juridic al instituţiilor considerate
fundamentale ale statului, precum şi domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
constituţionale pot fi reglementate prin ordonanţă de urgenţă dacă „au consecinţe
pozitive”. Mergând în sensul argumentaţiei Curţii nu putem observa nicio diferenţă a
sensurilor termenilor utilizaţi de către constituant.
„A afecta” un regim juridic sau un drept fundamental nu poate avea niciun sens decât
în situaţia în care este produsă o normă juridică lezionară, adică dacă este „adoptată”. De
altfel, din încercarea Curţii de a explica sensul juridic al verbului „a afecta” din cuprinsul
textului constituţional al art. 115 alin. (6), ca reţinând diferite nuanţe, precum „a
suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a antrena consecinţe negative”, nu reiese
decât că toate aceste variante sinonimice ale verbului nu pot prinde contur juridic decât în
contextul adoptării unui act normativ.
Astfel, toţi aceşti termeni induc o interdicţie care este totală, neputând suporta
excepţii.
În plus, nu putem să nu remarcăm că în situaţia în care constituantul a dorit să
permită posibilitatea unor derogări de la interdicţii constituţionale instituite, a evidenţiat
în mod expres acest lucru, precum în art. 15 alin. (2) care prevede că „Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Secţiunea a 7-a
Organizarea aparatului de lucru al Guvernului
Potrivit art. 20 din Legea-cadru nr. 90/2001 aparatul de lucru al Guvernului este
alcătuit din aparatul propriu de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al
Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice
stabilite prin hotărâre a Guvernului.
§1. Secretariatul General al Guvernului2

Secretariatul General reprezintă o altă structură a Guvernului şi este condus de către
secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, poate fi ajutat de unul
sau mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat şi care sunt
numiţi prin decizie a primului-ministru [art. 22 alin. (1)].
1
2
Pentru mai multe detalii a se vedea E. Albu, op. cit., pp. 119-125.
Rolul Secretariatului General, ca şi componentă a aparatului de lucru al Guvernului,
constă în asigurarea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare,
rezolvării problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii
Guvernului, precum şi reprezentării Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti [art. 22
alin. (2)].
Organizarea internă şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului sunt stabilite
prin hotărâre a Guvernului. De asemenea, prin aparatul propriu, Secretariatul general al
Guvernului asigură continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de
guvernare, constituind elementul de legătură şi stabilitate al guvernării [art. 22 alin. (5)].
§2. Departamentul1
Departamentul reprezintă o structură organizatorică fără personalitate juridică şi fără alte
unităţi subordonate, subordonat primului-ministru, şi având rolul de coordonare şi sinteză în
domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului [art. 23 alin. (1)].
Această structură este condusă de un demnitar care în exercitarea atribuţiilor ce îi
revin emite ordine cu caracter individual. Întreaga structură organizatorică a
departamentului, precum şi atribuţiile sale se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Secţiunea a 8-a
Primul-ministru
Instituţia primului-ministru îşi găseşte fundamentare prin intermediul art. 107 alin.
(1) din Constituţie, acesta conducând Guvernul şi coordonând activitatea membrilor
acestuia cu respectarea atribuţiilor specifice acestora. Dispoziţia constituţională normează
instituţia primului-ministru ca un organism de conducere generică a Guvernului, cu rol de
coordonare a activităţii acestuia şi a miniştrilor, însă, după cum observasem anterior,
potrivit Legii-cadru nr. 90/2001, între primul-ministru şi restul membrilor cabinetului
raporturile stabilite sunt în principal de subordonare, şi doar în subsidiar de coordonare.
Primul-ministru exercită o funcţie generală de reprezentare a Guvernului în relaţiile
acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte
autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale ale statului român (art. 13 din
Legea-cadru).
Printre cele mai importante atribuţii exercitate de către primul-ministru distingem
următoarele:
– exercită funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi
exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate (art. 14);
– numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate din
subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al
Guvernului, secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, secretarii de
1
Ibidem., pp. 125-127.
stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, precum şi alte
persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege (art. 15);
– prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către
deputaţi sau senatori [art. 16 alin. (1)];
– contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în cazul în care
Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora (art. 17);
– poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale în scopul
rezolvării unor probleme operative [art. 18 alin. (1)].
Actele emise de către primul-ministru în exercitarea atribuţiilor ce îi revin sunt
deciziile, acestea, pentru a produce efecte juridice, trebuind să fie publicate în Monitorul
Oficial al României (art. 19).
CAPITOLUL II
ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE
Secţiunea 1
Ministerele
În cadrul administraţiei publice centrale de specialitate, alături de Guvern, regăsim o

altă componentă de bază a acesteia, ministerele. Ministerul, în dreptul public, reprezintă
un organ plasat în cadrul puterii executive şi care se bucură de o competenţă materială
determinată1.
§1. Cadrul juridic al ministerelor

În sistemul român de drept, instituţia juridică a ministerului apare consacrată în
primul rând la nivel constituţional. Constituţia României plasează aceste instituţii în
Capitolul V, Secţiunea 1 – „Administraţia publică centrală de specialitate”, coordonatele
normative generale fiind trasate prin intermediul art. 116 şi art. 117.
Actul fundamental român se limitează numai la a stabili caracterul ministerelor de
instituţii juridice subordonate Guvernului, atribuind legiuitorului competenţa de a
reglementa cadrul juridic specific cu privire la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
acestora. În acest sens, în cadrul Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, Capitolul 2, art. 34-56, normează regimul juridic
general al acestor instituţii.
§2. Înfiinţarea ministerelor

Constituantul român prevede în cadrul art. 117 alin. (1) faptul că „ministerele se
înfiinţează (...) potrivit legii”. Această prevedere constituţională nu stabileşte modalitatea
concretă prin care pot fi create astfel de instituţii juridice, ci doar prevede obligativitatea
ca înfiinţarea acestora să se facă potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. Astfel,
constituantul lasă la latitudinea legiuitorului determinarea procedurii prin care pot fi
create ministerele.
Legea-cadru nr. 90/2001 normează prin art. 36 faptul că „ministerele şi miniştrii se
aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de
guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură”. Din interpretarea acestui articol
rezultă că principala modalitate de creare a ministerelor constă în aprobarea prin hotărâre
de către Parlament a actului politic propus de către candidatul la funcţia de prim-ministru,
act ce cuprinde lista membrilor viitorului Guvern şi ministerele prin care urmează a fi
pusă în practică politica guvernamentală.
1
În acelaşi timp, conform art. 37 alin. (1) din lege, primul-ministru poate cere
Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după
caz, divizarea ori comasarea unor ministere, în astfel de situaţii prevederile art. 36
aplicându-se în mod corespunzător. Necesitatea flexibilităţii şi adaptabilităţii activităţii
administraţiei centrale impune fără îndoială posibilitatea de modificare în timp a structurii
acesteia, prin crearea sau desfiinţarea unor ministere ori divizarea sau comasarea acestora,
Constituţia nestabilind un număr fix al acestor structuri instituţionale. Astfel, o altă
modalitate prin care pot fi create ministerele implică un act de voinţă exprimat al
primului-ministru în acest sens şi o aprobare prin hotărâre din partea Parlamentului.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi legale în vigoare rezultă practic că în
principiu actul juridic prin care ia naştere un minister este, în ambele variante prezentate
anterior, hotărârea adoptată de către Parlament. Se poate pune astfel întrebarea dacă
Parlamentul însuşi poate crea astfel de instituţii prin adoptarea unei legi şi fără existenţa a
priori a sesizării din partea executivului în acest sens. De asemenea, ne putem întreba în
plus dacă Guvernul însuşi poate înfiinţa ministere fără medierea legislativului.
În ceea ce priveşte primul aspect, având în vedere că ministerele sunt instituţii
subordonate Guvernului cu rol în elaborarea şi asigurarea aplicării politicii
guvernamentale generale în propriile domenii de activitate1, considerăm că Parlamentului
îi este interzis să procedeze la crearea unor ministere prin adoptarea unei legi în condiţiile
în care executivul nu a solicitat acest lucru.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect, răspunsul se conturează pornind de la sensul
termenului de „lege” utilizat de către actul fundamental român care în art. 117 alin. (1)
precizează faptul că „ministerele se înfiinţează (...) potrivit legii”. Constituantul utilizează
în acest caz o sintagmă generică „(...) potrivit legii”, astfel încât sensul termenului de
„lege” priveşte accepţiunea sa largă (legea ca act al Parlamentului şi ordonanţa ca act al
Guvernului).
Astfel, concluzia logică ce se desprinde este aceea că şi Guvernul, prin intermediul
ordonanţelor de urgenţă, fără vreo abilitare din partea Parlamentului, poate crea cadrul
juridic specific de organizare şi funcţionare a ministerelor, având automat şi capacitatea
de a le înfiinţa.
§3. Organizarea şi funcţionarea ministerelor

Organizarea ministerelor priveşte pe de o parte, structura organizatorică internă a
acestor instituţii, iar pe de altă parte, sarcinile specifice rezultate din organizarea
conducerii ministerelor şi a structurilor componente sau subordonate acestora2.
Potrivit art. 40 alin. (1) din Legea-cadru nr. 90/2001 rolul, funcţiile, atribuţiile,
structura organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu
importanţa, volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin
hotărâre a Guvernului.
Din punct de vedere structural, ministerele sunt conduse de către miniştrii [art. 35 alin.
(2)], pe lângă aceştia funcţionând cabinete ale miniştrilor cu personal propriu [art. 40 alin.
(2)]. Unele ministere, în funcţie de natura atribuţiilor, pot avea în domeniul lor de activitate
compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului [art. 40 alin. (3)].
1
2
Pentru mai multe detalii a se vedea E. Albu, op. cit., pp. 156-177.
De asemenea, ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu
avizul Curţii de Conturi (art. 42), sau pot avea în subordinea lor servicii publice, care
funcţionează la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (art. 43).
În ceea ce priveşte înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, obiectul
de activitate, structura organizatorică, numărul şi încadrarea personalului, criteriile de
constituire a compartimentelor şi funcţiile de conducere ale acestora, legea prevede prin art.
44 alin. (1) că se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de
specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe îşi desfăşoară activitatea.
Ministrul numeşte şi eliberează direct din funcţie conducătorii organelor de
specialitate din subordinea ministerului, iar pe conducătorii serviciilor publice
deconcentrate numai cu avizul consultativ al prefectului [art. 44 alin. (2) şi (3)].
Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de
organizare şi funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului (art. 45).
§4. Conducerea ministerelor

Conducerea ministerelor revine potrivit art. 46 alin. (1) din Legea-cadru nr. 90/2001
miniştrilor, aceştia reprezentând ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu
persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie1.
Actele adoptate de către miniştrii în exercitarea atribuţiilor ce le revin sunt ordinele
şi instrucţiunile.
Ministrul este ajutat în activitatea de conducere a ministerului de unul sau mai mulţi
secretari de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare şi funcţionare a respectivului
minister. Aceştia exercită competenţe delegate de către ministru în cazul în care ministrul,
din diferite motive, nu îşi poate exercita atribuţiile curente, cu înştiinţarea prealabilă a
primului-ministru (art. 51). De asemenea, în cadrul ministerelor, precum şi a instituţiilor
publice şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, poate fi utilizată
şi funcţia de subsecretar de stat, dacă acest lucru este necesar (art. 47).
Cabinetul ministerial include şi un secretar general, funcţionar public de carieră,
numit prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism, cu rol principal în
asigurarea stabilităţii funcţionării ministerului, continuităţii conducerii şi realizării
legăturilor funcţionale între structurile ministerului [art. 49 alin. (1)]. Secretarul general
poate fi ajutat de unul sau doi adjuncţi în realizarea atribuţiilor ce îi revin, funcţionari
publici de carieră, numiţi prin concurs sau examen (art. 50).
Secţiunea a 2-a
Organele centrale de specialitate subordonate
Potrivit art. 116 alin. (2) din Constituţia României „(...) organe de specialitate se pot
organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor (...)”. Prin intermediul acestei
dispoziţii constituantul român a prevăzut posibilitatea înfiinţării acestor organe de
1
Pentru mai multe detalii cu privire la reprezentarea ministerului în faţa instanţelor de judecată şi cu
privire la practica delegării acestei competenţe a se vedea E. Albu, op.cit., pp. 183-184.
specialitate ale administraţiei publice centrale în situaţiile în care existenţa lor este
necesară pentru desfăşurarea activităţii specifice a Guvernului şi a ministerelor, instituţii
faţă de care se găsesc într-un raport de subordonare.
În funcţie de scopul pentru care sunt create, aceste organe de specialitate pot
funcţiona temporar sau permanent, pot avea un rol decizional sau doar un rol consultativ1,
şi de asemenea pot fi regăsite la nivelul domeniilor de activitate specifice fiecărui
minister în parte sau pot acoperi mai multe astfel de domenii2. Practic, organele de
specialitate exercită competenţe generale la nivel central de natura celor specifice
ministerelor în domenii de activitate în care însă nu este necesară înfiinţarea unui
minister, acestea primind denumiri diverse, precum: agenţii, secretariate, autorităţi,
institute, oficii etc.3.
Formalismul structurii ministeriale poate constitui un impediment în anumite situaţii
a căror rezolvare necesită promptitudine, iar acest lucru este realizat prin intermediul
organelor de specialitate, organisme mult mai suple din punct de vedere instituţional.
Modalitatea de creare a acestor organe de specialitate presupune precizarea unor
aspecte importante.
Un prim aspect priveşte faptul că aceste organe de specialitate, potrivit art. 117 alin.
(2) din Constituţie, pot fi înfiinţate de către Guvern sau ministere numai dacă legea le
recunoaşte această competenţă.
Constituantul român a lăsat practic la latitudinea legiuitorului organic normarea
acestei competenţe a Guvernului ori a ministerelor de a crea astfel de instituţii juridice în
subordinea directă a lor. În ceea ce priveşte Guvernul, Legea-cadru nr. 90/2001, dispune
prin art. 11 lit. o) această posibilitate de înfiinţare a unor organe de specialitate
subordonate, cu avizul Curţii de Conturi, ca şi atribuţie principală a acestuia. În mod
asemănător, art. 42 din lege stipulează această competenţă şi în ceea priveşte ministerele.
Un al doilea aspect constă în faptul că numai Guvernul şi ministerele pot înfiinţa
organe de specialitate în subordinea lor prin adoptarea unei hotărâri de Guvern sau a unui
ordin de către ministru. Prin interpretarea actualelor prevederi constituţionale şi legale în
această materie se creează practic un drept legal al Guvernului şi al ministerelor de a
înfiinţa organe de specialitate în subordinea lor4.
Consecinţa juridică principală ce rezidă din normarea acestui drept distinct constă în
aceea că se limitează cadrul organelor ce pot înfiinţa aceste organisme la acelea două
precizate anterior: Guvernul şi ministerele. Astfel, legiuitorului însuşi, în ciuda faptului că
mediază delegarea unei competenţe stabilite constituţional în considerarea principiului
delagata potestats non delegatur, îi este interzis a crea astfel de organe de specialitate.
1
2
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. R.A „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994,
p. 130.
3
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută şi adăugită,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 183.
4
Curtea Constituţională română, prin Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2007, dispune că: „În ceea ce
priveşte înfiinţarea altor organe de specialitate decât ministerele şi autorităţile autonome, dar ca autorităţi
guvernamentale, art. 117 alin. (2) din Constituţie stabileşte dreptul Guvernului de a le înfiinţa, dar numai
în cazul în care acest drept îi este recunoscut prin lege şi cu avizul Curţii de Conturi”.
În acest sens, Curtea Constituţională română, efectuând controlul constituţionalităţii
Legii privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, în subordinea Guvernului
României, a precizat prin Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 20071 că „Autoritatea Naţională
pentru Turism (n.n. ca organ de specialitate) este una dintre autorităţile a cărei înfiinţare
intră, potrivit art. 117 alin. (2) din Constituţie, în competenţa exclusivă a Guvernului,
astfel că adoptarea de către Parlament a legii ce face obiectul prezentei sesizări este
neconstituţională”.
Un al treilea aspect important apare sub forma unei condiţii esenţiale în materia
înfiinţării organelor de specialitate: existenţa a priori a avizului Curţii de Conturi. Deci,
Guvernul şi ministerele trebuie mai întâi să primească avizul Curţii de Conturi pentru a-şi
exercita dreptul de creare a unor organe de specialitate în subordinea lor.
În ceea ce priveşte natura juridică a avizului Curţii de Conturi se poate pune
întrebarea dacă acesta reprezintă sau nu un aviz conform2, ce implică din punct de vedere
juridic atât obligativitatea obţinerii sale ca şi condiţie principală, cât şi respectarea
conţinutului său ca şi condiţie subsidiară.
Avizul Curţii de Conturi este necesar şi obligatoriu prin el însuşi, însă este oare
obligatoriu şi prin conţinut? Coroborând acest aspect cu misiunea generală a Curţii de
Conturi normată prin art. 140 alin. (1) din Constituţie, aceea de exercitare a controlului
asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public, interpretarea logică ce se impune este în sensul că acest
aviz trebuie să fie obligatoriu şi prin conţinutul său, Guvernul sau ministerele trebuind să
ţină cont de un eventual aviz negativ al Curţii de Conturi3.
Realitatea sistemului administraţiei publice centrale dovedeşte o sporire accentuată a
numărului acestor organe de specialitate, astfel încât interpretarea anterioară se constituie
într-o modalitate practică de limitare a fenomenului de proliferare a acestor organe4.
Înfiinţarea organelor de specialitate subordonate trebuie să aibă un scop precis şi
circumstanţiat, un număr prea mare al acestora neputând avea drept rezultat decât o
îngreunare a activităţii aparatului guvernamental.
Organele de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor exercită în
acelaşi timp competenţe specializate, aferente domeniului sau sectorului de activitate
pentru care au fost înfiinţate, şi competenţe teritoriale, exercitându-şi atribuţiile şi
desfăşurându-şi activitatea la nivelul întregului teritoriu naţional5.
Regimul juridic al acestor organe de specialitate subordonate este guvernat atât de
dispoziţiile Legii-cadru nr. 90/2001, care în art. 60 prevede că dispoziţiile legii se aplică
în mod corespunzător şi celorlalte organe centrale de specialitate, cât şi de diferitele acte
normative prin care acestea sunt înfiinţate (hotărâri de Guvern sau ordine ale miniştrilor).
1
2
În ceea ce priveşte caracterul de aviz conform al avizului dat de către Curtea de Conturi a se vedea V.
Vedinaş, op. cit., p. 343; M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României
revizuită, comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 236; T. Drăganu, Drept Constituţional şi
Instituţii Politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 324.
3
Printr-un astfel de aviz Curtea de Conturi poate preciza faptul că din punct de vedere financiar nu este
oportună crearea unui organism de specialitate.
4
V. Vedinaş, op. cit., p. 343.
5
Secţiunea a 3-a
Autorităţile administrative autonome
Adoptarea Constituţiei române din anul 1991 a condus la apariţia în cadrul
administraţiei publice din România a unor instituţii precum „autorităţile administrative
autonome”, organisme care îşi exercită funcţiile specifice sub semnul independenţei.
Actualmente, autorităţile administrative autonome1 formează un ansamblu de
structuri originale în cadrul aparatului administraţiei de stat româneşti, imaginea generală
a acestor instituţii juridice fiind aceea a unor organisme a căror creare are drept scop
exercitarea de acţiuni sustrase influenţelor politice şi presiunilor diferitelor interese
economice sau profesionale, în anumite domenii de activitate considerate „sensibile” şi
care necesită o protecţie imparţială.
Autorităţile administrative autonome reprezintă organisme publice non-jurisdicţionale
cărora legiuitorul sau constituantul le conferă misiunea de a regulariza sau organiza
sectoare sensibile, de a veghea la respectul anumitor drepturi ale celor administraţi,
instituţii ce sunt dotate cu garanţii statutare şi puteri ce le permit să exercite funcţiile lor
specifice fără a fi supuse în principiu influenţei guvernământului2.
§1. Cadrul normativ al autorităţilor administrative autonome

Autorităţile administrative autonome reprezintă instituţii juridice ce se bucură în
sistemul de drept român de dublă consacrare şi legitimare. Astfel, aceste structuri ale
administraţiei îşi găsesc o primă fundamentare din punct de vedere juridic prin prisma
dispoziţiilor constituţionale române, iar în al doilea rând prin trasarea de către Parlament
şi Guvern a cadrului legislativ necesar desfăşurării activităţii acestor organisme.
Trebuie subliniat faptul că valoarea constituţională acordată acestor instituţii juridice
de către constituantul român din 1991 facilitează analiza din punct de vedere juridic a
acestora. Fără îndoială, trasarea principalelor coordonate juridice ale autorităţilor
administrative autonome constituie un demers dificil, mai ales prin prisma consecinţelor
juridice rezultate din analiza terminologică primară a sintagmei utilizate pentru
desemnarea acestor instituţii, însă o primă problemă care ar fi putut intra în discuţie este
eliminată. Evident, este vorba de problema valorii juridice a acestor instituţii juridice.
1
Pentru mai multe detalii cu privire la instituţia juridică a autorităţilor administrative autonome
(independente) a se vedea M.-J. Guédon, Les autorités administratives indépendantes, Ed. L.G.D.J, Paris,
1991; G. Dupuis, Les autorités administratives indépendantes, Ed. Presses Universitaires de France, Paris,
1988; M. Gentot, Les autorités administratives indépendantes, 2eédition, Ed. Montchrestien, Paris, 1994;
Olivier Gohin, Institutions administratives, 5e édition, Ed. L.G.D.J, Paris, 2006, pp. 234-269; C. Debbasch, F.
Colin, Administration publique, 6e édition, Ed. Economica, Paris, 2005, pp. 927-971; V. Vedinaş, Drept
administrativ, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 345-348; I. Vida, Puterea executivă şi
administraţia publică, Ed. R.A „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, pp. 140-166; A. Iorgovan, Tratat de
drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 446-447; D.A. Tofan, Drept
administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 211; G. Gîrleşteanu, Autorităţile administrative
autonome, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; E.-I. Moţiu, Autorităţile administrative autonome din
domeniul siguranţei naţionale şi al mediatizării informaţiilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; I.M. Lazăr,
Studiu comparativ asupra autorităţilor administrative independente/autonome, Revista de Drept Public nr.
2/2010, pp. 44-62.
2
M. Gentot, Les autorités administratives indépendantes, 2eédition, Ed. Montchrestien, Paris, 1994,
paragraful 15.
Dreptul francez a cunoscut şi cunoaşte în continuare o reală controversă la nivel
doctrinar şi jurisprudenţial legată de valoarea juridică a autorităţilor administrative
independente1. Spre deosebire de sistemul de drept român unde, după cum enunţasem
anterior şi vom dezvolta în continuare, aceste instituţii cunosc o dublă fundamentare
juridică, constituţională şi legală, în Franţa, în momentul apariţiei acestei noi categorii
juridice, un text constituţional care să le consacre ca atare lipsea. La baza constituirii
acestei noi categorii juridice de autorităţi cu o configuraţie juridică inedită a stat iniţiativa
legislatorului francez. Crearea prin lege a acestor noi instituţii a suscitat interesul
doctrinei juridice franceze care a optat pentru denumirea lor ca „autorităţi administrative
independente”. Mai trebuie subliniat faptul că jurisprudenţa Consiliului Constituţional
francez şi a Consiliului de Stat este oscilată în ceea ce priveşte aceste autorităţi mai ales
datorită neconsacrării lor la nivel constituţional şi datorită faptului că în general, după
cum vom evidenţia ulterior, existenţa acestora intră într-o contradicţie aparentă cu
principiile fundamentale de organizare a administraţiei statale.
În dreptul român, Constituţia României din 1991 consacră un loc aparte acestor
autorităţi denumite în continuare „autorităţi administrative autonome”. Astfel, în
Capitolul V denumit „Administraţia publică”, Secţiunea I, „Administraţia publică
centrală de specialitate”, art. 116, care prezintă structura aparatului administrativ central,
se normează: „(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. (2) Alte
organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau
ca autorităţi administrative autonome”. De asemenea, în art. 117 alin. (3) se precizează
că „Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică”.
§2. Consecinţele normative ale consacrării constituţionale a

autorităţilor administrative autonome
Consacrarea acestor autorităţi de către constituantul român prin dispoziţiile art. 116
alin. (2) şi art. 117 alin. (3) impune câteva precizări importante, prin prisma consecinţelor
normative produse, cu privire la locul acestor autorităţi în sistemul administraţiei de stat
1
Constituţia României utilizează pentru desemnarea acestor organisme sintagma de „autorităţi
administrative autonome”, pe când doctrina şi jurisprudenţa franceză folosesc sintagma de „autorităţi
administrative independente”. Trebuie să subliniem că din punctul nostru de vedere cele două sintagme
desemnează aceeaşi instituţie juridică atât în fapt, cât şi în drept. Dicţionarul explicativ al limbii române
defineşte termenul de „independent” prin cel de „autonom” şi invers, pe cel de „autonom” prin
„independent”. Cei doi termeni apar astfel din punct de vedere gramatical ca fiind sinonimici. Acelaşi lucru
considerăm că se întâmplă şi din punct de vedere juridic. Dacă ar fi să ne punem întrebarea care ar fi raţiunea
folosirii de către constituantul român din 1991 a termenului de „autonom” în detrimentul celui de
„independent” utilizat începând cu mai bine de trei decenii în urmă de către doctrina juridică franceză şi de
către jurisdicţiile constituţionale şi administrative din hexagon, răspunsul nu poate fi decât unul nuanţat şi
probabil nu foarte precis din punct de vedere juridic. Cei doi termeni prezintă o diferenţă semantică:
independent „sună” mai puternic decât autonom; independent conduce cu gândul la o non-dependenţă de tip
absolut, autonom la una relativă. Momentul revoluţiei române din 1989 probabil că era prea aproape de cel în
care constituantul a decis ca prin adoptarea Constituţiei din 1991 să consacre posibilitatea de creare a unor
organisme care la prima vedere ar părea că scapă controlului etatic. Conştiinţa constituantului român cu
siguranţă era încă impregnată de efectele negative rezultate din experienţa societăţii româneşti condusă de
instituţii şi persoane care scăpau efectiv oricărui control. Din aceste motive considerăm că s-a optat pentru
folosirea termenului de „autonom” şi nu a celui de „independent”.
şi cu privire la raporturile acestora cu celelalte autorităţi administrative ale căror relaţii

generale se desfăşoară conform principului subordonării ierarhice.
A. Competenţa de înfiinţare a autorităţilor administrative autonome revine doar

Parlamentului
O primă consecinţă normativă ce se desprinde din analiza acestor dispoziţii
constituţionale este aceea că înfiinţarea acestor organisme specializate este lăsată numai
la latitudinea Parlamentului. Constituantul român a prevăzut înfiinţarea acestor autorităţi
nu ca pe o obligaţie constituţională ce incumbă legislativului, ci ca pe o posibilitate, în
cazul în care acesta consideră că existenţa lor este necesară într-un anumit domeniu etatic.
De asemenea, crearea şi modificarea cadrului normativ specific în care îşi desfăşoară
activitatea aceste autorităţi se poate face potrivit art. 117 numai printr-un anumit tip de
lege ca act al Parlamentului, şi anume legea organică. Considerăm că dispoziţiile art. 117
alin. (3) trebuie înţelese ca având un sens strict: doar Parlamentul prin lege organică
poate să creeze autorităţi administrative autonome1.
Guvernul nu le poate crea prin adoptarea unei ordonanţe, simple sau de urgenţă, act
juridic prin care acesta exercită funcţia legislativă. Această interpretare restrictivă este
impusă de caracterul independent, autonom recunoscut acestor instituţii juridice de către
constituantul român. În ceea ce priveşte ordonanţele simple lucrurile sunt clarificate de
către constituant care în art. 115 alin. (1) precizează expres că „Parlamentul poate adopta
o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice”. Deci, chiar dacă doreşte să delege competenţa de creare a
acestor autorităţi către Guvern, Parlamentul nu poate face acest lucru deoarece Constituţia
nu permite delegarea competenţei legislative în materia legilor organice către Guvern.
B. Autorităţile administrative autonome nu sunt subordonate Guvernului sau

ministerelor
O a doua consecinţă normativă ce se desprinde este aceea că aceste autorităţi nu sunt
subordonate Guvernului şi nici ministerelor, chiar dacă constituantul român le plasează în
cadrul structurilor administraţiei publice centrale. În acest sens trebuie interpretat art. 116
alin. (2) din Constituţie care normează practic două tipuri de organe de specialitate ce pot
fi constituite, constituantul operând această distincţie foarte clar: organe de specialitate în
subordinea Guvernului ori a ministerelor şi autorităţi administrative autonome.
Astfel, dacă în ceea ce priveşte prima categorie de organe de specialitate
constituantul a prevăzut în mod expres că se găsesc în subordinea guvernului sau a
ministerelor, cât priveşte cea de-a doua categorie de asemenea organe nu se mai
menţionează nimic. O interpretare logică conduce la concluzia evidentă că acestea din
urmă s-a dorit a nu se găsi într-un raport de dependenţă, de subordonare, faţă de organele
administraţiei publice centrale. Dacă constituantul român ar fi dorit să plaseze aceste
autorităţi în subordinea Guvernului ar fi evidenţiat acest lucru într-o manieră directă.
1
Anumite autorităţi administrative independente sunt create de către constituantul însuşi (Avocatul
poporului art. 58-60, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării art. 119, Consiliul Superior al Magistraturii art.
133-134, Consiliul Economic şi Social art. 141), Parlamentul delimitând cadrul legislativ de funcţionare a
acestor instituţii.
§3. Crearea autorităţilor administrative autonome
Înfiinţarea autorităţilor administrative autonome presupune cu necesitate un act de
exercitare a puterii publice. Trebuie văzut care este nivelul normei necesare pentru a
proceda la crearea acestor autorităţi.
Constituţia României soluţionează o eventuală controversă în plan juridic pe
marginea competenţei de creare a acestor autorităţi. Dreptul francez în schimb, în care
constituantul nu a prevăzut nimic cu privire la aceste autorităţi, cunoaşte încă o reală
controversă cu privire la organele statale capabile să înfiinţeze astfel de instituţii.
După cum precizam anterior, art. 117 alin. (3) din Constituţie precizează că
„Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică”. Concluzia logică
ce se desprinde este aceea că Parlamentul, organul competent să adopte astfel de norme
juridice, legi organice, este competent să creeze autorităţi administrative autonome. De
asemenea, este evident că sintagma „se pot”, folosită de către constituant, implică faptul
că înfiinţarea acestor autorităţi este expresia voinţei legislative libere, nerevenind evident
o obligaţie pentru Parlament în a proceda la crearea lor.
O problemă de interpretare ce poate apărea, cu consecinţe juridice importante în ceea
ce priveşte regimul juridic al acestor autorităţi, este aceea dacă aceste instituţii pot să fie
create şi printr-o altfel de normă decât legea organică. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art.
117 alin. (3) ar putea fi interpretate şi într-o manieră largă putând fi coroborate cu alte
dispoziţii constituţionale? Constituantul român prevede posibilitatea de creare a
autorităţilor administrative autonome independente prin lege, dar nu se exprimă într-o
manieră restrictivă, neutilizând în acest sens sintagme precum „numai prin lege organică”
sau „doar prin lege organică”.
Posibilitatea conferită constituţional Guvernului prin art. 115 de a exercita în anumite
situaţii funcţia legislativă prin adoptarea de ordonanţe simple sau de urgenţă coroborată
cu interpretarea largă a art. 117 alin. (3) ar putea conduce la concluzia că şi acest organ ar
avea competenţa de a crea asemenea autorităţi. O asemenea concluzie s-ar putea baza pe
mai multe argumente:
– constituantul român nu prevede exclusivitatea de înfiinţare a acestor autorităţi
Parlamentului;
– Guvernul poate adopta ordonanţe, acte cu aceeaşi putere normativă ca şi a legii, şi
în domeniul legilor organice;
– actul fundamental plasează aceste autorităţi de principiu în rândul sistemului
organelor administraţiei publice, vârful piramidei acestui sistem fiind ocupat de către
Guvern.
În ceea ce ne priveşte nu ne raliem unei asemenea interpretări posibile şi considerăm
că dispoziţiile art. 117 alin. (3) trebuie înţelese ca având un sens strict: doar Parlamentul
prin lege organică poate să creeze autorităţi administrative autonome1.
După cum precizasem anterior, această interpretare restrictivă este impusă de
caracterul independent, autonom recunoscut acestor instituţii juridice de către
constituantul român. Plasarea acestor autorităţi în rândul organelor administraţiei publice
este realizată prin prisma dispoziţiilor art. 116 alin. (2) care vorbeşte despre posibilitatea
1
În acelaşi sens se pronunţă şi V. Vedinaş, Comentariul art. 117 din Constituţia României, în
Constituţia României. Comentariu pe articole, coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 1123.
de organizare a altor organe de specialitate subordonate Guvernului ori ministrelor sau ca

autorităţi administrative autonome. Deci, dacă constituantul român ar fi dorit să plaseze
aceste autorităţi în subordinea Guvernului şi astfel acest organ să aibă şi capacitatea de a
le crea, ar fi evidenţiat acest lucru într-o manieră directă.
Iniţial, problematica înfiinţării acestui tip de instituţie juridică este evitată în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 10 martie 2005
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 121/2003 pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr.
21/1996, precum şi ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 18 din Legea concurenţei nr. 21/1996,
Curtea statua că, în ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 117 alin. (3) din
Constituţie, potrivit cărora „autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege
organică”, critica nu poate fi reţinută: „Consiliul Concurenţei funcţionează în baza Legii
concurenţei nr. 21/1996, care este lege organică, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 121/2003 modifică această lege. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că ordonanţele de
urgenţă se pot adopta şi în domeniul legilor organice, întrucât restricţia prevăzută la art.
115 alin. (1) din Constituţie se referă numai la ordonanţele Guvernului adoptate în baza
unei legi de abilitare”.
Practic, instanţa constituţională mută analiza juridică pe terenul competenţei
Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor organice fără a lua în
discuţie prevederile constituţionale invocate în materia înfiinţării autorităţilor
administrative autonome cu incidenţă restrictivă în exercitarea competenţei de legiferare a
Guvernului.
Ulterior jurisprudenţa Curţii Constituţionale pare a se modifica în sensul considerării
nivelului normei juridice necesare pentru crearea unei autorităţi administrative autonome
prin Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 20071, declarând neconstituţionalitatea Legii privind
înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, în subordinea Guvernului României,
aceasta precizând că „alin. (1) şi (3) ale art. 117, prevăzând că ministerele se înfiinţează,
se organizează şi funcţionează potrivit legii şi că autorităţile administrative autonome se
pot înfiinţa prin lege organică, consacră principiul potrivit căruia acest domeniu (n.n.
de reglementare a regimului juridic al acestor instituţii ale statului) este de competenţa
exclusivă a Parlamentului”, iar că „în ceea ce priveşte înfiinţarea altor organe de
specialitate decât ministerele şi autorităţile autonome, dar ca autorităţi guvernamentale,
art. 117 alin. (2) din Constituţie stabileşte dreptul Guvernului de a le înfiinţa (...)”.
Interpretarea Curţii apare tranşantă sub acest aspect, subliniind totodată că „normele
cuprinse în alin. (2) şi (3) ale art. 117 din Constituţie, referitoare la competenţa
Parlamentului şi a Guvernului, care sunt de strictă interpretare constituţională, fac o
distincţie, fără echivoc, cu privire la modalităţile de înfiinţare a celor două categorii de
autorităţi menţionate (n.n. pe de o parte ministerele şi autorităţile administrative
autonome, iar pe de altă parte celelalte organe de specialitate subordonate)”.
Mai târziu, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie se schimbă din
nou, trădând un gen de abordare ce poate fi calificat ca cel puţin ciudat, dacă nu chiar ca o
neînţelegere a sau neconştientizare a consecinţelor normative rezultate prin prisma art.
116 alin. (2) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie în materia autorităţilor administrative
autonome.
1
Astfel, prin Decizia nr. 444 din 31 martie 20091 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2, art. 16, art. 20 alin. (8), (9) şi (10), art. 23 alin.
(1) şi (2), precum şi art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Curtea constata că prin reglementarea
iniţială a Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării a fost conceput ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale,
în subordinea Guvernului.
Însă această reglementare a ridicat problema existenţei unor eventuale presiuni
politice asupra Consiliului de natură a afecta neutralitatea şi autonomia sa în raporturile
cu Guvernul şi cu administraţia de stat subordonată acestuia, cu prilejul activităţii de
combatere a discriminării.
Pentru aceste motive, prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/20032, Ordonanţa
Guvernului nr. 137/2000 a fost completată, prevăzându-se că, „în exercitarea atribuţiilor
sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi desfăşoară activitatea în
mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii
ori autorităţi publice”. Ulterior, constata Curtea, în vederea asigurării unei autonomii
reale a Consiliului, prin modificările aduse Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 prin
Legea nr. 324/20063, acest organ a fost plasat sub controlul Parlamentului.
În consecinţă, Curtea a concluzionat: Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării este „o autoritate publică autonomă, aflată sub controlul Parlamentului, şi
nu în subordinea Guvernului”.
Practic, prin această decizie Curtea Constituţională evidenţiază faptul că în domeniul
activităţii de combatere a discriminării trebuie să activeze o autoritate statală sustrasă
eventualelor presiuni politice care i-ar putea afecta neutralitatea şi autonomia sa în
raporturile cu Guvernul şi cu administraţia de stat subordonată acestuia. Cu alte cuvinte,
natura domeniului de acţiune determină o anumită natură a autorităţii ce activează în acest
domeniu, astfel încât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării trebuie în mod
obligatoriu să fie conceput din punct de vedere juridic ca o autoritate administrativă
autonomă, şi nu ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în
subordinea Guvernului.
Curtea observă realizarea acestui lucru prin ultimele modificări ale Ordonanţei
Guvernului nr. 137/2000 ce imprimă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
caracterul de autoritate administrativă autonomă.
Ceea ce pare că uită Curtea noastră constituţională este că ea însăşi, în urmă cu doi
ani, prin Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2007, afirma că „normele cuprinse în alin. (2) şi
(3) ale art. 117 din Constituţie, referitoare la competenţa Parlamentului şi a
Guvernului, care sunt de strictă interpretare constituţională, fac o distincţie, fără
echivoc, cu privire la modalităţile de înfiinţare a celor două categorii de autorităţi
menţionate”, deci că este interzis Guvernului să înfiinţeze astfel de autorităţi.
Se impun, în rezumat, o serie de precizări importante pe marginea celor evidenţiate
anterior. Crearea acestor autorităţi este rezervată doar Parlamentului prin lege organică.
Guvernul, în principiu, nu le poate crea şi nici nu le poate modifica regimul juridic prin
1
2
3
adoptarea unei ordonanţe de urgenţă1. În ceea ce priveşte ordonanţele simple lucrurile

sunt clarificate de către constituant care în art. 115 alin. (1) precizează expres că
„Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Deci, chiar dacă doreşte să
delege competenţa de creare a acestor autorităţi către Guvern, Parlamentul nu poate face
acest lucru deoarece Constituţia nu permite.
Cu toate acestea, realitatea normativă românească dovedeşte contrariul regulilor
fundamentale stabilite de către constituant şi de către jurisdicţia constituţională română în
materia creării autorităţilor administrative autonome.
În acest sens, prezentăm drept exemplu Ordonanţa de urgenţă nr. 24 din 5 martie
2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii2, act normativ
actualmente în vigoare3 prin care Guvernul a considerat necesar să reglementeze acest
domeniu, şi astfel inclusiv regimul juridic al Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii4, autoritate care potrivit art. 13 alin. (1) este o „autoritate
administrativă autonomă cu personalitate juridică, instituţie publică finanţată integral de
la bugetul de stat, aflată sub controlul Parlamentului”. Nu putem să nu remarcăm şi să
subliniem încă odată faptul că deşi CNSAS-ul este declarată ca autoritate administrativă
autonomă sub control parlamentar, regimul juridic al acesteia este reglementat de către
Guvern prin ordonanţă de urgenţă.
Secţiunea a 4-a
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării reprezintă o autoritate administrativă autonomă5
care, potrivit art. 119 din Constituţie, organizează şi coordonează unitar activităţile care
privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii
internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni
de menţinere sau de restabilire a păcii.
1
Precizăm că Guvernul, potrivit Constituţiei României, are capacitatea de a adopta ordonanţe de urgenţă
în domenii ce fac obiectul legilor organice, în acest sens art. 115 alin. (5) precizând că „Ordonanţa de urgenţă
cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76 alin. (1)”.
2
3
Precizăm că declararea neconstituţionalităţii Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi
deconspirarea poliţiei politice comuniste de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie
2008, publicată în M. Of. nr. 95 din 6 februarie 2008,a creat practic un vid de reglementare în ceea ce priveşte
instituţia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care a devenit nefuncţional. Efectul
declarării neconstituţionalităţii legii a constat iniţial în suspendarea de drept a acestui act normativ pentru o
perioadă de 45 de zile, termen în care Parlamentul ar fi avut posibilitatea, potrivit art. 147 alin. (1) din
Constituţie, să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În realitate,
Parlamentul nu a procedat în acest sens, în acest context, Guvernul intervenind prin ordonanţă de urgenţă în
cadrul termenului de 45 de zile şi reglementând el însuşi acest vid legislativ.
4
Motivarea acestui fapt rezultă din chiar preambulul ordonanţei de urgenţă, Guvernul evocând
consecinţele extrem de grave ale nereglementării în ansamblu a acestei problematici în termenul de 45 de zile,
printre care şi „menţinerea unei naturi juridice neclare a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii în sistemul instituţiilor publice”, fiind „necesară, prin urmare, o reconfigurare a Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca autoritate administrativă autonomă (...)”.
5
A se vedea R.N. Petrescu, O nouă reglementare privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, Revista de Drept Public nr. 2/2003, pp. 63-70.
Caracterul de autoritate administrativă independentă rezultă din normarea în chiar
art. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării1 a faptului că această instituţie este „autoritatea administrativă autonomă
învestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care
privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională”. Astfel, însuşi legiuitorul român atribuie
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării caracterul de autoritate administrativă
independentă a cărei activitate vizează un domeniu specific şi sensibil ce ţine de
suveranitatea statului, al apărării şi siguranţei naţionale.
În calitatea sa de autoritate administrativă autonomă, Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării nu răspunde decât în faţa Parlamentului, activitatea sa fiind supusă, conform art. 2
din Legea-cadru, unei examinări şi verificări parlamentare. Anual, dar nu mai târziu de
primul trimestru al anului următor, precum şi la cererea comisiilor permanente de
specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem
de Apărare a Ţării prezintă, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului,
rapoarte asupra activităţii desfăşurate.
§1. Structura organizatorică

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării apare ca un organism colegial a cărui activitate
este condusă prin intermediul unui preşedinte şi al unui vicepreşedinte (art. 5).
Funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este asigurată de către
Preşedintele României, iar funcţia de vicepreşedinte de către Primul-ministru al
Guvernului României.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale,
ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi
resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Roman de Informaţii,
directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul
prezidenţial pentru securitate naţională.
De asemenea, în structura organizatorică a acestei instituţii mai întâlnim şi un
secretar al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,numit de Preşedintele României, având
rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi care coordonează
activitatea unui secretariat al acestei autorităţi.
După cum se poate observa, în componenţa acestei autorităţi autonome intră doar
persoane provenind de la nivelul puterii executive, legislativul, organism ce exercită
controlul activităţii CSAT neavând nici un reprezentant.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 s-a dorit extinderea compo-
nenţei acestui consiliu prin includerea unui reprezentant al Parlamentului, Preşedintele
Senatului. Astfel, ordonanţa de urgenţă avea următoarea reglementare: «Articol unic. –
Alineatul (2) al articolului 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările ulterioare, se modifică şi va avea următorul
cuprins: „(2) Preşedintele Senatului şi primul-ministru al Guvernului României
îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinţi ai Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”.»
1
Sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 224/2008 pentru modificarea art. 5 alin. (2) din Legea nr.
415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
Curtea Constituţională, cu ocazia Deciziei nr. 1008 din 7 iulie 20091 a constatat că
CSAT-ul este o autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom, care,
potrivit art. 65 alin. (2) lit. g) şi art. 111 alin. (1) din Constituţie, se află sub control
parlamentar direct, astfel că includerea preşedintelui Senatului în componenţa acestui
organism „afectează” raporturile dintre cele două autorităţi fundamentale ale statului,
care trebuie să fie guvernate de principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului
puterilor.
Un posibil motiv ce ar fi putut fi avut în vedere de către Curte cu privire la
intervenţia neconstituţională a Guvernului prin ordonanţă de urgenţă în modificarea
regimului juridic al CSAT-ului l-ar fi putut constitui specificul acestei instituţii, acela de
autoritate administrativă autonomă, lucru de altfel remarcat de către Curte: „CSAT-ul este
o autoritate a administraţiei publice centrale cu caracter autonom (…)”. Regimul juridic
al acestor autorităţi nu poate fi reglementat sau modificat decât prin intervenţia legisla-
tivului prin lege organică, orice intervenţie a Guvernului echivalând cu o subordonare
implicită a acestor autorităţi executivului, lucru în contradicţie cu caracteristica
fundamentală ce trebuie asigurată acestor autorităţi: independenţa sau autonomia.
§2. Atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

Potrivit art. 4 din Legea-cadru, Consiliul Suprem de Apărare a Tarii exercită
următoarele atribuţii:
a) analizează şi/sau propune, potrivit legii, promovarea strategiei de securitate
naţională a României; strategiei militare a României; strategiilor de ordine publica şi
siguranţa naţională ale României, în raport cu răspunderile instituţiilor abilitate; datelor,
informărilor şi evaluărilor furnizate de serviciile de informaţii şi de celelalte structuri cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
b) la solicitarea Preşedintelui României, analizează şi propune măsuri pentru
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenta în întreaga ţara ori în unele localităţi;
declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; respingerea agresiunii
armate îndreptate împotriva ţării; declararea stării de război şi încetarea sa; iniţierea,
suspendarea sau încetarea acţiunilor militare;
c) propune spre aprobare punerea în aplicare a planului de mobilizare a economiei
naţionale şi a execuţiei bugetului de stat, pentru primul an de război şi măsurile necesare
pentru apărarea şi restabilirea ordinii constituţionale;
d) avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind:
securitatea naţională; organizarea generală a forţelor armate şi a celorlalte instituţii cu
atribuţii în domeniul securităţii naţionale; organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării; pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare;
propunerile de buget ale instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale;
alocaţiile bugetare destinate ministerelor şi serviciilor cu atribuţii în domeniul apărării,
1
ordinii publice şi siguranţei naţionale; condiţiile de intrare, trecere sau staţionare pe
teritoriul României a trupelor străine; numirea în funcţiile prevăzute în statele de
organizare cu grad de general-locotenent, viceamiral, similare şi superioare acestora;
e) supune spre aprobare comandantului forţelor armate planurile de întrebuinţare a
forţelor pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război;
f) aprobă: orientările de bază în domeniul relaţiilor internaţionale privind securitatea
naţională; proiectele tratatelor şi acordurilor internaţionale în domeniul securităţii
naţionale sau cu incidente în acest domeniu; stabilirea de relaţii cu organisme similare din
străinătate de către instituţiile şi structurile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
planurile de acţiune la declararea mobilizării şi la declararea stării de război; planurile de
acţiune la instituirea stării de asediu şi a stării de urgenţă; programele multianuale privind
înzestrarea forţelor sistemului naţional de apărare; principalele direcţii de activitate şi
măsurile generale necesare pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
g) coordonează activitatea de integrare în structurile de securitate europene şi
euroatlantice, monitorizează procesul de adaptare a forţelor armate la cerinţele NATO şi
formulează recomandări, în concordanţă cu standardele Alianţei;
h) numeşte şi revoca în/din funcţii, în cazurile şi condiţiile stabilite de lege;
i) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege în domeniul apărării ţării şi al
siguranţei naţionale.
§3. Puterile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

A. Puterea de reglementare
Conform art. 3 din Legea-cadru, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în exercitarea

atribuţiilor ce îi revin, emite hotărâri, potrivit legii, care sunt obligatorii pentru autorităţile
administraţiei publice şi instituţiile publice la care se referă, exercitând astfel o putere de
reglementare a domeniului în care acţionează asupra anumitor instituţii publice.
Această competenţă specifică de reglementare a domeniului apărării şi siguranţei
naţionale a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, exercitată prin adoptarea unor acte
juridice a căror executare sau punere în aplicare este obligatorie pentru anumite instituţii
publice este recunoscută şi de către Curtea Constituţională română care prin Decizia nr.
372 din 17 aprilie 20071 declară că hotărârile acestei autorităţi „se comunică autorităţilor
administraţiei publice şi instituţiilor publice la care se referă, adică celor interesaţi şi
obligaţi să le pună în aplicare”.
B. Puterea de avizare
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării beneficiază ca autoritate administrativă

autonomă şi de o putere de avizare, în acest sens, potrivit art. 4 lit. d) avizând anumite
proiecte de acte normative. De asemenea, această autoritate, conform art. 4 lit. f), aprobă
prin hotărâre orientările de baza în domeniul relaţiilor internaţionale privind securitatea
naţionala; proiectele tratatelor şi acordurilor internaţionale în domeniul securităţii
naţionale sau cu incidente în acest domeniu.
1
Titlul IV
Autoritatea judecătorească
Autoritatea judecătorească constituie cea de-a treia componentă a sistemului puterilor

statului, astfel cum este consacrată în mod expres prin art. 1 alin. (4) din Constituţie:
„Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Conceptul cunoaşte
mai multe valenţe terminologice, precum „autoritate judecătorească”, „putere
judecătorească”, „putere judiciară” etc., toate desemnând un concept juridic complex.
Autoritatea judecătorească este, într-o exprimare generală, acea autoritate care
împarte dreptatea, adică este competentă să soluţioneze, să judece, conflictele de natură
juridică dintre părţi, dintre persoane sau dintre acestea şi autorităţile statului. Elementele
instituţionale prin care această autoritate îşi exercită funcţia esenţială sunt judecătorii,
care sunt dotaţi cu iurisdictio, adică „puterea de a spune dreptul”1.
CAPITOLUL I
INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
Secţiunea 1
Justiţia şi statutul judecătorului
§1. Justiţia
Conceptul de „justiţie”, utilizat şi de constituantul român în cuprinsul art. 124, este
unul ce comportă mai multe sensuri2.
Mai întâi, într-un sens organic, prin „justiţie” se poate înţelege un sistem de autorităţi
cu caracter jurisdicţional ce integrează atât instanţele judecătoreşti, cât şi toate celelalte
organisme abilitate legal sau constituţional să desfăşoare activităţi şi proceduri de natură
jurisdicţională3.
Apoi, într-un sens funcţional, având în vedere că judecătorul, în concepţia
tradiţională, este cel care „realizează şi pune în act deciziile abstracte ale legii, care
pornind de la un fapt constatat şi de la o regulă ţinută ca aplicabilă acestui fapt, trage
1
L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 165.
2
A se vedea D.C. Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în
domeniul contenciosului constituţional (III) – Tipuri de contencios constituţional de conformitate şi partajul
competenţelor de justiţie constituţională, Revista Pandectele Române nr. 5/2011, p. 56.
3
G. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 540.
concluzia unui astfel de raţionament, şi dă, astfel o sentinţă”, „justiţia” apare ca o
activitate instituţională de tipul acesta1 prin care se exercită suveranitatea.
Judecătorul este acela care are drept rol „înfăptuirea justiţiei”, iar activitatea concretă
desfăşurată de către acesta în soluţionarea unei cauze apare diferită la nivelul sistemelor
de drept. Astfel, în sistemele de drept romano-germanice, în principiu, judecătorul se
limitează doar la a aplica dreptul, neavând competenţa de a-l crea, pe când în sistemele de
drept anglo-saxone, judecătorul este un creator al dreptului, în virtutea principiului stare
decisis2 care presupune că decizia adoptată este obligatorie pentru instanţele inferioare în
grad sau de acelaşi grad cu cea care a edictat-o3.
Cu toate acestea, doar la nivel de principiu se poate limita activitatea judecătorului
romano-germanic la aplicarea dreptului, în concret, activitatea specifică derulată în
soluţionarea unei cauze de către acesta, care presupune mai mult decât un simplu silogism
juridic, el trebuind de cele mai multe ori să aleagă şi să interpreteze o normă juridică
dintre mai multe existente sau să judece conflictul chiar şi în situaţia inexistenţei normei
juridice4, îl transformă într-un creator al dreptului5.
Curtea Constituţională, deşi observă specificul creator de drept al activităţii
judecătorului, neagă însă puterea acestuia de a crea dreptul, în concordanţă cu
fundamentele sistemului romano-germanic: „(…) interpretarea legilor este o operaţiune
raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având
ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare.
Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării
cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de
aplicare a legii” – Decizia nr. 1014 din 8 noiembrie 20076; „Este unanim acceptat că
atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său
şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât
legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului,
învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de
interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera
legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa
de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu” – Decizia nr. 838
din 27 mai 20097.
A. Înfăptuirea justiţiei în numele legii
Potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
Dispoziţia constituţională instituie astfel un principiu general în ceea ce priveşte justiţia,
1
Bucureşti, 2007, pp. 425-426. A se vedea în acelaşi mod al distincţiei operate, B. Selejan-Guţan, Drept
constituţional şi instituţii politice, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 293.
2
B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 294.
3
A se vedea pe larg cu privire la distincţia dintre cele două sisteme de drept I. Dogaru, G. Dănişor,
Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 144-155.
4
O.-M. Bălan, Opera de interpretare a dreptului, Revista Pandectele Române nr. 12/2011, pp. 67-77.
5
D.C. Dănişor, op. cit., p. 426. A se vedea, de asemenea, O.-M. Bălan, Judecătorul, «un executant fără
viziune»?, Revista de tiinţe Juridice nr. 1/2010, pp. 73-79.
6
7
principiul legalităţii. Acest principiu presupune că desfăşurarea activităţii de tip

jurisdicţional trebuie să fie cantonată în sfera legalităţii, ceea ce implică legalitatea
instanţelor judecătoreşti, adică instituirea acestora prin lege şi obligaţia acestora de a
respecta legea în judecarea cauzelor şi aplicarea procedurilor incidente1. De altfel, acest
aspect este remarcat şi de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 50 din 13 ianuarie
20092, ocazie cu care reţinea că justiţia „este un serviciu public al statului” şi „o
prerogativă care aparţine statului şi se realizează prin organele sale specializate,
prevăzute de lege, care includ atât instanţele şi judecătorii, cât şi auxiliarii justiţiei. De
aceea, justiţia se înfăptuieşte, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, în numele legii,
referirea fiind făcută inclusiv la aspectele procedurale”.
În plus, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 20113, statua că
noţiunea de „lege”, utilizată de către constituant la nivelul acestei prevederi, este folosită
în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte
acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie
ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie.
B. Caracterele justiţiei: unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea
Alin. (2) al art. 124 normează caracterele obligatorii ale justiţiei, şi implicit ale
actului de justiţie înfăptuit de către instanţele şi judecătorii şi auxiliarii justiţiei:
unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea.
Unicitatea justiţiei se referă la modul de organizare a instanţelor în sistemul român,
prevederea constituţională normând practic unitatea ordinii judiciare, adică existenţa unui
singur sistem de organe competent să judece litigiile apărute în aplicarea legii4.
Principala consecinţă normativă rezidă în interzicerea separaţiei jurisdicţiilor
administrative de jurisdicţiile ordinare, separaţie specifică sistemului francez de drept.
Această interdicţie nu exclude însă posibilitatea de creare prin lege organică a unor
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor
persoane din afara magistraturii,în conformitate cu art. 126 alin. (5) din actul
fundamental, sau a unor jurisdicţiile speciale administrative, facultative şi gratuite,
potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, toate aceste instanţe sau jurisdicţii fiind integrate
într-un singur sistem de înfăptuire a justiţiei.
Acest aspect este subliniat şi de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 83 din
26 ianuarie 20105, aceasta reţinând că „semnificaţia unicităţii justiţiei este aceea că
aceasta se înfăptuieşte de acelaşi sistem de organe, al instanţelor judecătoreşti,
indiferent de natura litigiului (…)”.
Imparţialitatea justiţiei normată constituţional implică o obligaţie constituţională de
imparţialitate ce incumbă actorilor participanţilor la realizarea justiţiei, judecători sau
1
2
3
4
Pentru distincţia între sistemele care presupun o unitate a ordinii judiciare şi sistemele care presupun
separarea jurisdicţiei administrative de jurisdicţia ordinară a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., pp. 432-433.
5
procurori1. Atât actul fundamental, cât şi legislaţia specială privind statutul judecătorilor
şi procurorilor instituie o serie de garanţii ale imparţialităţii acestora sub forma
incompatibilităţilor, interdicţiilor, cazurilor de abţinere sau recuzare etc.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 124 din 1 martie 20052, statua că „imparţia-
litatea judecătorului nu este afectată atunci când, la propunerea unei părţi sau a
procurorului, conform procedurii stabilite de lege, dispune schimbarea încadrării juridice a
faptei inculpatului, întrucât orice hotărâre adoptată se fundamentează pe aprecierea probelor
existente în cauză. Cu acest prilej instanţa nu îşi exprimă părerea cu privire la soluţia care ar
putea fi dată în cauză, (…) ci face aplicarea principiilor procesual penale, în special a
principiului aflării adevărului. Schimbarea încadrării juridice apare ca necesară tocmai
pentru a se asigura o soluţionare corectă a cauzei, în cadrul unui proces echitabil”, iar prin
Decizia nr. 1042 din 14 septembrie 20103, că „atât Constituţia, cât şi legea privind
organizarea judiciară stabilesc, sub aspectul imparţialităţii, dreptul şi obligaţia
judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată desfăşurându-se, potrivit
legii, strict în limitele cadrului legal. În ipoteza în care există dubii cu privire la
imparţialitatea judecătorului în primă instanţă, există mijloace de apărare prevăzute de lege
care asigură suficiente garanţii pentru o judecată echitabilă şi imparţială”.
Egalitatea înfăptuirii justiţiei presupune mai întâi că toate persoanele au o vocaţie
egală de a le fi aplicabile aceleaşi dispoziţii legale, indiferent că este vorba de norme de
fond sau de procedură4. Apoi egalitatea înfăptuirii justiţiei atrage o altă consecinţă
normativă: necesitatea asigurării unui caracter unitar al practicii judecătoreşti în aceeaşi
materie.
Curtea, cu ocazia Deciziei nr. 50 din 13 ianuarie 2009, statua că în ceea ce priveşte
egalitatea înfăptuirii justiţiei, aceasta, asemănător principiului egalităţii în drepturi a
cetăţenilor, „nu presupune uniformitate, astfel că existenţa unor dispoziţii legale cu
caracter special, justificate de situaţiile deosebite avute în vedere de legiuitor, nu
înseamnă nesocotirea acestei cerinţe constituţionale”.
§2. Statutul judecătorilor

A. Accesul la funcţie
Potrivit art. 125 alin. (1) şi (2) din Constituţie, competenţa de numire în funcţie a
judecătorilor aparţine Preşedintelui României, propunerile de numire, precum şi
promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor fiind de competenţa Consiliului
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
În conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/20045 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, Preşedintele României poate refuza o singură dată
1
Pentru o distincţie între cele două forme ale imparţialităţii, obiectivă şi subiectivă, rezultat al
jurisprudenţei CEDO, a se vedea V. Ciobanu, Comentariul art. 124 din Constituţia României, în Constituţia
1219-1220.
2
3
4
Curtea Constituţională, Decizia nr. 50 din 13 ianuarie 2009.
5
numirea judecătorilor şi procurorilor. Refuzul trebuie să fie motivat şi se comunică de

îndată Consiliului Superior al Magistraturii. În situaţia în care Consiliul Superior al
Magistraturii susţine propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o
comunice de îndată Preşedintelui României care nu mai poate refuza numirea în funcţie.
B. Incompatibilităţi şi interdicţii
Conform art. 125 alin. (3) din actul fundamental, funcţia de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior. În plus prin art. 37 alin. (1) şi art. 40 alin. (3), Constituţia
normează interdicţia judecătorilor de fi aleşi în funcţiile publice, respectiv de a face parte
din partide politice.
Reglementarea constituţională a acestui regim general al incompatibilităţilor şi
interdicţiilor ce se impun judecătorilor are drept scop sustragerea acestora de la influenţe
sau dependenţe cu consecinţa directă a garantării independenţei şi imparţialităţii acestora,
şi, prin urmare, şi a justiţiei. Acest regim general este completat de către legiuitor prin
diferite acte normative în materie1.
C. Independenţa şi inamovibilitatea judecătorului
a) Independenţa judecătorului
Art. 124 alin. (3) din Constituţie consacră principiul independenţei judecătorului şi
subordonării acestuia doar legii. Indirect, textul constituţional mai creează o consecinţă
normativă: independenţa instanţei de judecată.
Caracterul normativ al prevederii constituţionale este subliniat de Curte cu ocazia
Deciziei nr. 20 din 2 februarie 20002: „aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter
declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are
îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală
a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept,
prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie”.
Independenţa judecătorului ţine de calităţile persoanei ce exercită această funcţie
publică, aceasta trebuind să fie apt din punct de vedere intelectual şi moral pentru a se
păstra autonom în raport cu toate elementele de influenţă exterioară sau interioară ale
sale, precum presiuni individuale sau instituţionale, concepţii sau ideologii politice,
curente filozofice etc. Astfel, asigurarea independenţei judecătorului presupune în primul
rând instituţionalizarea acestei independenţe prin consacrarea ei la nivel normativ ca
principiu de drept obligatoriu3.
Dispoziţia constituţională ce consacră independenţa judecătorului garantează faptul
că acesta va pronunţa hotărârea în mod liber, fără nicio condiţionare care să provină din
1
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor; Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei; Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor
şi demnităţilor publice.
2
3
interiorul sau din afara sistemului jurisdicţional1. Doar legea, în sens larg, încadrează în
mod obligatoriu soluţionarea cauzei de către judecător.
Independenţa judecătorului exclude orice sistem de subordonare ierarhică a
judecătorilor care ar presupune posibilitatea edictării de ordine obligatorii în legătură cu
soluţionarea cauzelor. Controlul judecătorului ca organ al statului nu poate fi realizat
decât prin cenzurarea actelor sale a posteriori la nivelul instanţei superioare în grad
jurisdicţional.
Potrivit Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 20102, principiul
independenţei judecătorului prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi
independenţa personală.
Independenţa funcţională presupune, pe de-o parte, ca organele care judecă să nu
aparţină executivului sau legislativului, iar pe de altă parte, ca instanţele judecătoreşti să
fie independente, să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii
executive sau justiţiabililor.
Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure prin lege
judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a independenţei personale sunt: modul
de recrutare a judecătorilor; durata numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea
salariului judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi a dreptului de a
forma organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale;
incompatibilităţile; interdicţiile; pregătirea continuă; motivarea hotărârilor; răspunderea
judecătorilor. Aşa fiind, statua Curtea, principiul independenţei instanţelor judecătoreşti
nu poate fi legat doar de cuantumul remuneraţiei judecătorilor stabilit prin legislaţie, fiind
necesară o evaluare complexă şi sistemică în ceea ce priveşte conformitatea cu acest
principiu. Curtea mai reţinea că există mai mulţi factori care concură în acelaşi timp şi în
proporţii diferite la realizarea independenţei justiţiei şi a magistraţilor şi niciunul dintre
aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici absolutizat.
De asemenea, prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 20103, Curtea reţinea că atât indepen-
denţa justiţiei – componenta instituţională (conceptul „independenţei judecătorilor”
nereferindu-se exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi
independenţa judecătorului – componenta individuală, implică existenţa unor numeroase
aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că
niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice
prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac
ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea
şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a
magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate,
existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un
volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen
rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a
dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea indepen-
denţei şi a intereselor magistraţilor etc.
1
2
Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010. Pentru mai multe detalii privind incidenţa deciziei Curţii
a se vedea M. Putinei, Notă la Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 şi la Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010,
Revista Română de Jurisprudenţă nr. 2/2010, pp. 103-107.
3
Astfel, este indubitabil, afirma Curtea, faptul că principiul independenţei justiţiei „nu
poate fi restrâns numai la cuantumul remuneraţiei (cuprinzând atât salariul, cât şi pensia)
magistraţilor, acest principiu implicând o serie de garanţii, cum ar fi: statutul magistraţilor
(condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să asigure transparenţa
procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi
încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare,
independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti
faţă de celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea
financiară a magistraţilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este
pensia de serviciu a magistraţilor”; „principiul independenţei justiţiei apără pensia de
serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi
măsură cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu”.
b) Inamovibilitatea judecătorului
Principiul inamovibilităţii judecătorului este normat constituţional în cuprinsul art.
125 alin. (1).
Inamovibilitatea judecătorului presupune faptul că acesta nu poate fi revocat,
suspendat, retrogradat sau sancţionat disciplinar decât de către un organ al magistraturii
sau o altă autoritate în condiţii şi potrivit unei proceduri strict reglementate. În plus,
inamovibilitatea interzice chiar şi avansarea sau transferul pe un post echivalent dacă nu
există acordul judecătorului1.
Coordonatele principiului inamovibilităţii judecătorului constituţional se regăsesc
consacrate la nivel legal sub forma situaţiilor strict reglementate de încetare a mandatului
acestuia, a situaţiei când poate interveni suspendarea (în cazul trimiterii în judecată penală
şi până la soluţia definitivă a organului judiciar) etc.
Secţiunea a 2-a
Înfăptuirea justiţiei
§1. Organizarea instanţelor prin care se înfăptuieşte justiţia

Prin intermediul art. 126 alin. (1), constituantul român normează faptul că justiţia se
realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege. În concepţia Curţii Constituţionale, exprimată cu ocazia Deciziei nr.
1325 din 4 decembrie 20082, textul constituţional normează o misiune constituţională a
instanţelor judecătoreşti de a înfăptui justiţia, în baza căreia acestea au competenţa de „a
soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa,
întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective”, nu şi de „a institui, modifica şi abroga
norme juridice de aplicare generală”.
1
L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.-L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux, G. Scoffoni, Droit
constitutionnel, 14eédition, Ed. Dalloz, Paris, 2011, pp. 628-629; D.C. Dănişor, op. cit., p. 429; E. Barbu, S.G.
Barbu, Dimensiunea constituţională a răspunderii magistraţilor – scurte consideraţii, în volumul
Răspunderea în dreptul constituţional, coord. E.S. Tănăsescu, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 73-75.
2
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin art. 2 alin. (2), circumscrie
sfera instanţelor judecătoreşti din sistemul român de drept cărora le revine obligaţia
constituţională de a realiza justiţia1: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel;
c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.
În opinia Curţii Constituţionale, reţinută cu ocazia Deciziei nr. 1121 din 10
septembrie 20092, instanţele de arbitraj comercial nu sunt instanţe judecătoreşti, în
sensul prevederilor art. 126 şi ale art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţia României, „ci
jurisdicţii menţionate expres de Legea fundamentală în art. 146 lit. d), iar înfiinţarea
acestora nu este condiţionată de adoptarea unei legi organice”. Cu toate acestea, Curtea,
prin Decizia nr. 1027 din 14 septembrie 20103, statua că „arbitrajul constituie o excepţie
de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele
judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată
imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri
susceptibile de executare silită”.
Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între
părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării
ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii, aşa cum
prevede art. 341 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, părţile pot stabili, prin
convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind
constituirea tribunalului arbitrai, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi
locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitrai trebuie să le urmeze în
judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului,
în cazul în care părţile nu au convenit asupra unor asemenea norme, tribunalul arbitrai va
putea reglementa procedura ce urmează a fi aplicată.
În acelaşi timp, dispoziţia constituţională reprezintă o consecinţă normativă a
principiului separaţiei principiului în stat din care rezultă că justiţia se realizează exclusiv
prin autoritatea judecătorească, nicio autoritatea neputând controla, anula ori modifica o
hotărâre a unei instanţe judecătoreşti sau o măsură dispusă de o instanţă ori de un
judecător, în legătură cu activitatea de judecată.
§2. Competenţa instanţelor prin care se înfăptuieşte justiţia

A. Competenţa instanţelor ordinare
Potrivit alin. (2) al art. 126 din actul fundamental, competenţa instanţelor judecă-
toreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În sensul acestei dispoziţii
constituţionale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze prin lege competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate
din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte.
1
Decizia nr. 82 din 27 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 148 din 21 martie 2011.
2
3
B. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Rolul fundamental al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este circumscris constitu-

ţional prin alin. (3) al art. 126 la asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de
către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. În acelaşi timp,
reglementarea instituie o obligaţie constituţională a instanţei supreme în acest sens.
Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în
practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică
a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor
instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.
Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai
mult, nu poate fi contra legem.
Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la
asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a
acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu
fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a
cetăţenilor, în înţelesul conferit de dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. De aceea, reprezintă o
înfrângere a acestor dispoziţii orice diferenţă de tratament juridic săvârşită de stat între
persoane aflate în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Instituţia recursului în interesul legii1 conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul
de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a
aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative,
constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor
anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca
„precedente judiciare”, fiind considerate de literatura juridică „izvoare secundare de
drept” sau „izvoare interpretative”2.
Obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept, prin soluţionarea unui recurs
în interesul legii, înseamnă că judecătorul trebuie să se conformeze unei interpretări
normative unitare date de instanţa supremă3.
C. Contenciosul administrativ
Potrivit alin. (6) al art. 126 teza întâi din Constituţie, controlul judecătoresc al actelor
administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este
garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de
comandament cu caracter militar.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 302 din 1 martie 20114, a statuat că control
judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice este garantat şi de la acesta
fac excepţie „în mod absolut numai cele două categorii de acte” nominalizate
1
A se vedea pe larg S. Spinei, Recursul în procesul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 292-293,
307-311; S. Spinei, Reconfigurări succesive ale reglementării căilor de atac în procedura civilă română,
Revista română de drept privat nr. 1/2012, pp. 223-243.
2
Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010.
3
S. Spinei, op. cit., 2008, p. 292; S. Spinei, op. cit., 2012, p. 232.
4
constituţional, cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu
Parlamentul, care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlul judecătoresc.
Art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, supus contro-
lului de constituţionalitate exercitat cu această ocazie de către Curte prevedea că: „Actele
administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al
celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru
restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor
naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere”.
Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (6) trebuie interpretate
restrictiv în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă excepţie de la
controlul judecătoresc al actelor administrative reprezentând o adăugare la Constituţie,
nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul
legislaţiei infra constituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
Termenul „exces de putere”, utilizat în cuprinsul textului de lege criticat, are drept
semnificaţie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din lege „exercitarea dreptului de apreciere al
autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin
încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.
Astfel, întrucât actele administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu
excepţia excesului de putere, la care se referă textul ce face obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate, nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126
alin. (6) din Constituţie, rezultă că acestea trebuie să fie susceptibile de a fi supuse
controlului judecătoresc. Faţă de aceste considerente, Curtea a statuat că sintagma „cele
care privesc apărarea şi securitatea naţională” cuprinsă de art. 5 alin. (3) din Legea nr.
554/2004 este neconstituţională, contravenind dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Legea
fundamentală.
Teza a doua a art. 126 alin. (6) prevede că instanţele de contencios administrativ sunt
competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz,
prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.
Prevederea constituţională are un conţinut normativ strict, reglementând competenţa
instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona doar cauzele în care sunt incidente
ordonanţe în vigoare sau declarate neconstituţionale cu efecte lezionare de drepturi ale
persoanelor, nereferindu-se la competenţa acestora de efectua un control de constituţio-
nalitate al ordonanţei. Obiectul cauzei va privi numai potenţialele efecte lezionare de
drepturi ale unei ordonanţe în vigoare sau declarată neconstituţională.
§3. Instanţele extraordinare şi instanţele specializate

Art. 126 alin. (5) din Constituţie normează în primul rând interdicţia constituţională
de creare a unor instanţe extraordinare. În al doilea rând, dispoziţia constituţională
permite înfiinţarea prin lege organică a unor instanţe specializate în anumite materii, cu
posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
A. Instanţele extraordinare
Pentru a înţelege sensul interdicţiei constituţionale de înfiinţare a instanţelor
extraordinare trebuie să distingem caracteristicile esenţiale ale acestora1.
1
Mai întâi, aceste jurisdicţii au un caracter provizoriu, fiind înfiinţate în vederea

judecării unei anumite categorii de fapte sau de persoane, de regulă după consumarea
faptelor imputate care în plus sunt normate ca infracţiuni printr-o reglementare retroactivă.
Apoi, din punct de vedere structural, în compoziţia acestor instanţe intră persoane ce
nu întrunesc condiţiile de independenţă şi imparţialitate specifice judecătorilor, precum
politicieni, militari etc.
În sfârşit, procedura de soluţionare a cauzelor este una specială ce nu asigură
principiile fundamentale ale procedurii comune şi garanţiile instituţionale ale persoanelor
acuzate (restrângerea sau chiar suprimarea drepturilor apărării, lipsa controlului
jurisdicţional al hotărârii etc.).
B. Instanţele specializate
În ceea ce priveşte instanţele specializate, spre deosebire de instanţele extraordinare,

constituantul permite crearea acestora prin lege organică în anumite materii, în
componenţa acestora putând intra şi elemente extrajudiciare.
Caracterul distinct specific al unor materii, care justifică reglementarea competenţei
materiale a unor instanţe judecătoreşti specializate, poate fi determinat de calitatea
subiecţilor ca părţi în litigiile supuse judecăţii, a justiţiabililor, cum ar fi minorii, părţile
raporturilor juridice de muncă, navigatorii, comercianţii, militarii etc.
§4. Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie

Art. 128 alin. (1)-(3) din Constituţie reglementează mai întâi dreptul de folosi limbii
materne în cursul procedurii jurisdicţionale şi condiţiile exercitării acestui drept de către
cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale. Apoi, dispoziţia constituţională, prin
alin. (4) dispune dreptul la interpret al străinilor şi apatrizilor participanţi la actul de
justiţie.
Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Limitele de exercitare
a acestui drept în cadrul procedurilor jurisdicţionale constau în faptul că, pe de o parte,
această procedură trebuie să se desfăşoare în limba română1, iar pe de altă parte,
modalităţile de exercitare a dreptului, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, să
fie stabilite astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice
cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
Art. 14 alin. (3)-(7) din Legea nr. 340/2004 privind organizarea judiciară stabileşte
coordonatele legale ale exercitării acestui drept, după cum urmează: a) în cazul în care
una sau mai multe părţi solicită să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată
trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat; b) în
situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă,
instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna
1
Pentru consecinţele normative ale principiului limbii oficiale a se vedea D.C. Dănişor, Constituţia
României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 350-365; M. de
Villiers, T.S. Renoux, Code Constitutionnel, comentté et adnotté, Ed. Litec, Paris, 2001, pp. 281-282; A.
Fenet, G. Koubi, I. Schulte-Tenckhoff, Le droit et les minorités, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000, pp. 324-335.
administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi
publicităţii; c) cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română; d)
dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-se în limba
română; obiecţiunile formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri şi consemnarea
acestora se rezolvă de instanţa de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar,
consemnându-se în încheierea de şedinţă; e) interpretul sau traducătorul va semna pe
toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau
consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale.
Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul
de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
CAPITOLUL II
MINISTERUL PUBLIC
Secţiunea 1
Rolul şi organizarea activităţii Ministerului Public
§1. Rolul Ministerului Public

Rolul Ministerului Public este reglementat prin art. 131 alin. (1) din actul funda-
mental, în activitatea judiciară, acesta reprezentând interesele generale ale societăţii şi
apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Constituantul român plasează Ministerul Public în cadrul autorităţii judecătoreşti, şi
nu a puterii executive sau a administraţiei publice. Dar conducerea generală a acestui
minister este asigurată de către ministrul justiţiei, membru al Guvernului. În plus, după
cum normează art. 132 alin. (1) din Constituţie, unul dintre principiile fundamentale ale
activităţii desfăşurate de către Ministerul Public este principiul subordonării ierarhice. În
acest context se pune problema stabilirii raporturilor dintre ministrul justiţiei, componentă
a puterii executive, şi Ministerul Public, componentă a puterii judecătoreşti.
Considerăm că prevederile actului fundamental impun o independenţă a Ministerului
Public faţă de ministrul justiţiei deoarece activitatea exercitată de către procurori ţine de
sfera actului de justiţie, iar a considera că exponenţii acestui minister se află sub controlul
ierarhic al ministrului justiţiei ar însemna ca o componentă a autorităţii judecătoreşti să
fie subordonată puterii executive, fapt se intră în contradicţie cu logica principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat instituit prin art. 1 alin. (4) din Constituţie1.
§2. Organizarea activităţii Ministerului Public

Potrivit art. 131 alin. (2) şi (3) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribu-
ţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe
lângă instanţele de judecată, şi conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a
poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Acest ultim aspect nu exclude însă posibilitatea ca pe
lângă o instanţă să funcţioneze, în condiţiile legii, mai multe parchete.
Secţiunea a 2-a
Statutul procurorilor
§1. Principiile activităţii desfăşurate de procurori

Art. 132 alin. (1) din Constituţie normează principiile specifice activităţii desfăşurată
de către procurori sub autoritatea ministrului justiţiei: principiului legalităţii, al imparţia-
lităţii şi al unităţii de acţiune.
1
Pentru o distincţie între doctrinele care susţin independenţa Ministerului Public şi cele care susţin
dependenţa acestuia faţă de ministrul justiţiei a se vedea D.C. Dănişor, op. cit., pp. 429-431.
Principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific
activităţii procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor
prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a
acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în
alegerea procedurilor. Astfel, acţionând pe baza principiului legalităţii, procurorul nu
poate refuza începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte
cazuri decât cele prevăzute de lege şi nici nu are dreptul să solicite instanţei de judecată
achitarea unui inculpat vinovat de comiterea unei infracţiuni, pe motiv că interese
politice, economice, sociale sau de altă natură fac inoportună condamnarea acestuia1.
Principiul imparţialităţii este un corolar al principiului legalităţii şi răspunde, ca şi
acesta, exigenţei asigurării egalităţii cetăţenilor în faţa legii, formulată în Constituţie, cu
statut de drept fundamental, în art. 16. Din acest principiu rezultă că procurorul, în
calitatea sa de reprezentant al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, precum şi
al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să îşi exercite acţiunea cu
obiectivitate, fără alt scop general prestabilit şi fără părtinire în favoarea statului sau a
vreuneia dintre părţile din procesele judiciare la care participă. Procurorul este liber să
prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, iar faptul că,
în raport cu noile probe administrate în cauză sau cu o altă perspectivă de evaluare a
probelor administrate în cursul urmăririi penale – perspectivă deschisă de dezbaterile
contradictorii din faza de judecată –, procurorul pune concluzii de achitare a inculpatului
sau de încetare a procesului penal nu este de natură să creeze o poziţie privilegiată
acuzării, ci dă expresie statutului constituţional şi legal al procurorului, care trebuie să
vegheze ca organele la a căror activitate participă sau a căror activitate o supraveghează
să aplice legea fără discriminare2.
Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor,
Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public,
sau principiul subordonării ierarhice, în virtutea căruia Ministerul Public este conceput ca
un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic
superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate
principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice.
Astfel, conform art. 65 din Legea-cadru nr. 340/2004 procurorii din fiecare parchet
sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, conducătorul unui parchet este
subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.
Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din
subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi. De asemenea,
potrivit art. 64, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate
cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. În plus, soluţiile adoptate de
procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate
ca fiind nelegale.
Principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine
principiului constituţional al imparţialităţii şi nu este de natură să îl împiedice pe
1
Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010.
2
Decizia nr. 136 din 3 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 298 din 6 mai 2003.
procurorul care participă la judecarea plângerilor formulate să fie imparţial atunci când
plângerile sunt îndreptate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor date de superiorul său
ierarhic, întrucât în sistemul nostru juridic, la fel ca în toate sistemele în care funcţionează
instituţia Ministerului Public, procurorul este liber să prezinte instanţei de judecată
concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii şi ţinând seama de probele
administrate în cauză.
§2. Incompatibilităţi
În ceea ce priveşte incompatibilităţile stabilite prin art. 132 alin. (2) din actul
fundamental funcţiei de procuror, acestea sunt identice funcţiei de judecător, atât de
natură constituţională, incompatibilitate cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, cât şi de natură legală, stabilite
prin diferite acte normative în materie.
CAPITOLUL III
CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă în sistemul român de drept o autoritate

administrativă autonomă1 ce îşi desfăşoară activitatea specifică în domeniul justiţiei,
constituindu-se ca garant al independenţei justiţiei.
Cadrul normativ general al Consiliului Superior al Magistraturii rezultă prin prisma
dispoziţiilor constituţionale ale art. 133-134, dispoziţii ce trasează coordonatele juridice
ale instituţiei şi care plasează această autoritate în cadrul Capitolului VI din Constituţie
intitulat „Autoritatea judecătorească”. De asemenea, această autoritate autonomă îşi
găseşte reglementată activitatea prin intermediul Legii nr. 317 din 1 iulie 2004 privind
Consiliul Superior al Magistraturii2.
Calificarea Consiliului Superior al Magistraturii ca autoritatea administrativă
autonomă rezultă din rolul său fundamental de „garant al independenţei justiţiei” şi din
activitatea specifică pe care acesta o desfăşoară. Plasarea acestei autorităţi de către
constituantul român în cadrul capitolului denumit „Autoritatea judecătorească” eviden-
ţiază rolul fundamental al acesteia în domeniul justiţiei.
Funcţia esenţială a Consiliului Superior al Magistraturii este una de natură adminis-
trativă şi nu jurisdicţională, într-un singur caz, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie,
acesta acţionând ca o instanţă de judecată: în domeniul răspunderii disciplinare a
judecătorilor şi a procurorilor. Potrivit art. 134 alin. (3), hotărârile adoptate de către
Consiliu în exercitarea funcţiei jurisdicţionale în materie disciplinară pot fi atacate la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În toate celelalte situaţii, conform art. 133 alin. (7),
hotărârile pronunţate sunt definitive şi irevocabile.
Secţiunea 1
Structura organizatorică a Consiliului Superior al Magistraturii
Potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 din Legea-cadru de organizare şi
funcţionare, Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a)
14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte
din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă
din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile,
specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală,
aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen; c) preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
1
A se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp.
804-809; E.S. Tănăsescu, Reforma Consiliului Superior al Magistraturii între analogia dreptului şi nimicuri
etice, Revista Pandectele Române nr. 2/2011, pp. 24-28.
2
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii se aleg din rândul judecătorilor şi

procurorilor numiţi de Preşedintele României [art. 7 alin. (1) din Legea-cadru].
Preşedintele României are un drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor
făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi procurorilor
sau în anumite funcţii de conducere căci dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat şi
nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c)
coroborat cu art. 125 alin. (l) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi importanţă –
Decizia nr. 375 din 6 iulie 20051.
Statutul celor doi reprezentanţi a societăţii civile ca membrii ai Consiliului este
guvernat de prevederile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi
demnităţilor publice2. În acest context, starea de incompatibilitate atrage imposibilitatea
exercitării mandatului de membru al Consiliului.
Elocventă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 54 din 25 ianuarie
20113 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 31
din 15 decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în
Consiliul Superior al Magistraturii.
Cu privire la acest aspect, Curtea reţinea că Agenţia Naţională de Integritate a
constatat că Teodor Victor Alistar s-a aflat, în perioada 23 ianuarie 2007-1 martie 2009,
în stare de incompatibilitate, întrucât a deţinut concomitent calităţile de funcţionar public
– purtător de cuvânt în cadrul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, director
executiv în cadrul Asociaţiei Române pentru Transparenţă, începând cu anul 2004, şi
avocat definitiv în cadrul Cabinetului individual de avocatură „Alistar Teodor Victor”,
începând cu 23 ianuarie 2007 şi până în prezent. Constatarea stării de incompatibilitate a
lui Teodor Victor Alistar a rămas definitivă la data de 7 august 2009, acesta necontestând
actul Agenţiei Naţionale de Integritate în termenul prevăzut de lege, la instanţa
competentă.
Totodată, Curtea reţinea că, potrivit art. 25 alin. (2) ultima teză din Legea nr.
176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi comple-
tarea altor acte normative, „În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o
demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de
interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a
raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de
incompatibilitate”.
Curtea aprecia astfel că alegerea reprezentanţilor societăţii civile în cadrul Con-
siliului Superior al Magistraturii trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a
îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, a competenţelor
profesionale, a reputaţiei morale şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor izvorâte fie din
statutul personal, fie din alte prevederi legale.
În acest context, Curtea constata că toate aceste aspecte reliefau faptul că Hotărârea
Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea lui Teodor Victor
1
2
3
Alistar ca reprezentant al societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii „a fost
adoptată cu încălcarea dispoziţiilor de lege sus-citate”, ceea ce „atrăgea
neconstituţionalitatea acesteia” în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5),
potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie” şi ale art. 16 alin. (2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Apreciem că instanţa constituţională nu ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la
existenţa sau nu a stării de incompatibilitate în fapt, analiza de constituţionalitate trebuind
să privească doar elementele de constituţionalitate extrinsecă referitoare la adoptarea
hotărârii Parlamentului de validare a mandatului. Constatarea şi declararea stării de
incompatibilitate în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice revine judecătorului
ordinar, şi nu judecătorului constituţional, primul fiind singurul competent să aplice
dispoziţiile cu caracter legislativ. În fapt, Curtea procedează la o constituţionalizare a
regimului juridic al incompatibilităţilor în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.
Secţiunea a 2-a
Mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii
§1. Durata mandatului

Potrivit art. 51 din Legea-cadru şi alin. (4) al art. 134 din Constituţie, durata
mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără
posibilitatea reînvestirii. Legea nr. 317/2004, în forma sa iniţială, nu prevedea o asemenea
interdicţie, modificarea fiind operată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente1.
În ceea ce priveşte acest aspect, în practica acestei autorităţi publice s-a pus problema
dacă membrilor CSM al căror mandat de 6 ani a început sub imperiul reglementării
iniţiale a legii li se aplică interdicţia stabilită anterior privind imposibilitatea reînvestirii.
Astfel, prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 au fost
validaţi cei 14 magistraţi aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, 3 dintre
aceştia fiind practic învestiţi cu un al doilea mandat consecutiv. Trebuie reţinut că
mandatul anterior al acestor magistraţi începuse sub imperiul reglementării iniţiale a legii
care, la acea dată, nu prevedea nicio interdicţie în ceea ce priveşte reînvestirea.
Sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din
22 decembrie 2010, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 20112, a
pronunţat neconstituţionalitatea acesteia.
Curtea observă că Legea nr. 317/2004, în forma sa iniţială, nu prevedea o asemenea
interdicţie, modificarea fiind operată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Curtea reţinea că prin instituirea acestei interdicţii nu sunt afectate drepturi ale
membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi anterior intrării în vigoare a Legii
nr. 247/2005 şi care doresc să obţină un nou mandat. La data când au dobândit calitatea
de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, aceştia aveau numai vocaţia de a fi
aleşi pentru un nou mandat.
1
2
Curtea Constituţională constata astfel că prin noua reglementare nu se încălca

principiul neretroactivităţii legii, consacrat prin prevederile art. 15 alin. (2) din
Constituţie. În concepţia Curţii Constituţionale, concretizată în numeroase rânduri în
jurisprudenţa sa, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de
drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei
situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă
nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în
vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Legea posterioară nu poate atinge
dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie
aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate
de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice. Noua lege poate modifica regimul juridic al
dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate
înlocui cu un alt drept care astfel se naşte.
Din această jurisprudenţă rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei
situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor.
Pe de altă parte, Curtea reţinea că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu aduceau modificări legate de
conţinutul mandatului, modul de exercitare al acestuia sau durata lui, ci instituiau o
interdicţie, şi anume aceea de a nu avea mai mult de un mandat.
Curtea constata că această interdicţie nu influenţează desfăşurarea mandatului în
curs, astfel că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, sunt de imediată aplicare. Posibilitatea unei noi
candidaturi, după expirarea mandatului, este un element extrinsec acestuia, ce poate fi
modificat pentru viitor, prin lege. De altfel, legea în vigoare la momentul organizării şi
declanşării alegerilor, în speţă art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, stabileşte condiţiile, interdicţiile şi incompati-
bilităţile ce trebuie îndeplinite de un candidat.
Astfel, atât propunerea de validare, cât şi validarea membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii trebuia să se întemeieze pe verificarea prealabilă a respectării procedurilor
de alegere, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, precum
şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor ce pot rezulta fie din statutul personal, fie din alte
prevederi legale.
Toate aceste aspecte, în opinia Curţii, reliefau faptul că prin Hotărârea Plenului
Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai
Consiliului Superior al Magistraturii, dintre care, contrar prevederilor legale, 3 se află la
al doilea mandat, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit
cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”. Principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa
cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2),
conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Curtea a stabilit că, având în vedere imperativul constituţional referitor la organizarea
şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, până la reluarea şi finalizarea
alegerilor pentru cele trei demnităţi ce au atras viciul de neconstituţionalitate, Senatul
avea îndatorirea constituţională să procedeze la validarea celorlalţi membri aleşi cu
respectarea legii.
Poziţia Curţii exprimată cu această ocazie este criticabilă din mai multe motive1.
În primul rând, Curtea constituţionalizează o dispoziţie legală, interdicţia reînvestirii,
deşi textul constituţional de referinţă, art. 133, nu o precizează2. Norma legală introduce
astfel o interdicţie ce excede cadrului constituţional şi care ar fi trebuit considerată ca o
restrângere a exerciţiului unui drept fundamental, şi drept urmare controlată din punct de
vedere al constituţionalităţii în raport cu art. 53. Fundamentul acestei poziţii ciudate a
Curţii este constituit din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ce normează
principiul ierarhiei normative potrivit căruia „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale
şi a legilor este obligatorie”. Rezultatul unui astfel de raţionament este că în virtutea
principiului constituţional enunţat anterior se produce practic constituţionalizarea tuturor
legilor, astfel încât atât normele legale, cât şi cele constituţionale ar avea acelaşi rang.
Raţionamentul ne introduce într-un cerc vicios, deoarece o atare concluzie este în total
dezacord cu esenţa principiului constituţional în discuţie, ierarhizarea normelor.
În al doilea rând, Consiliului Superior al Magistraturii este un organ al statului „de
rang constituţional”, astfel încât reglementarea legală a condiţiilor mandatului membrilor
săi devine circumstanţiată prin obiect la organizarea instituţiei, şi nu la statutul personal al
membrilor3. Reglementarea legală trebuie astfel să vizeze doar problema obiectivă a
mandatului, nu pe cea subiectivă a persoanelor ce pot să îl exercite, aspect observat de
către autorii opiniei separate: „a doua problemă este aceea a încălcării criteriului
constituţional privind mandatele reglementate de Constituţie prin schimbarea criteriului
obiectiv şi a spiritului unităţii constituţionale, cu criteriul subiectiv referitor la persoane,
iar nu la mandat; sintagma «fără posibilitatea reînvestirii» se referă în mod evident la
persoane titulare de mandat, iar nu la mandatul prevăzut de Constituţie, ceea ce înseamnă
că adăugirea la textul constituţional s-a făcut pe alte baze şi, evident, din considerente
privind persoanele ce se aflau în funcţie”.
În al treilea rând, reglementarea legală a interdicţiei de a ocupa un al doilea mandat
excede dispoziţiei constituţionale a art. 133 alin. (4) şi constituie practic o revizuire a
Constituţiei fără respectare procedurii instituite prin art. 150-151.
În al patrulea rând, efectele juridice ale pronunţării neconstituţionalităţii unei astfel
de hotărâri a Parlamentului cu caracter individual nu sunt clare, un text normativ expres
neexistând. Dacă am face aplicaţia art. 28 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că „Dacă prin decizie se
constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera sesizată va
reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu
prevederile Constituţiei”, ar trebui ca Parlamentul să reexamineze o hotărâre de validare a
mandatelor CSM în vederea punerii de acord cu dispoziţiile actului fundamental. Or, pe
de o parte, în acest caz actul reexaminării nu are niciun sens, fiind vorba doar de
exprimarea unui vot pozitiv sau negativ, iar pe de altă parte, a pune de acord cu
prevederile Constituţiei are semnificaţia raportării la art. 133 alin. (4), dispoziţie care nu
cuprinde nicio interdicţie.
În al cincilea rând, în ceea ce priveşte problema neretroactivităţii legii, Curtea
amalgamează nepermis cele două teorii în materie, cea drepturilor câştigate şi cea a
1
Pentru o analiză juridică detaliată a se vedea D.C. Dănişor, Notă la Decizia nr. 53 din 25 ianuarie
2011, Revista Pandectele Române nr. 2/2011, pp. 95-112.
2
Ibidem., p. 107.
3
Ibidem., p. 108.
situaţiilor juridice definitiv constituite, achiesând aparent la ultima dintre acestea, dar cu
un sens denaturat şi ciudat: legiuitorul poate face ce orice, atâta vreme cât îşi maschează
acţiunea sub pretextul aplicării imediate1. Aplicarea imediată priveşte însă numai
situaţiile juridice în curs de constituire, nu pe cele definitiv constituite, în cazul de faţă
dreptul de reînvestire reprezentând o situaţie juridică definitiv constituită prin lipsa
interdicţiei în momentul ocupării mandatului, reglementarea ulterioară a interdicţiei şi
aplicarea imediată a acesteia având efect retroactiv.
§2. Încetarea mandatului

Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la
expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcţie, nerezolvarea stării de
incompatibilitate în termen de 15 zile de la data alegerii ca membru al Consiliului
Superior al Magistraturii, nerespectarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 303/2004,
republicată, imposibilitatea exercitării atribuţiilor pe o perioadă mai mare de 3 luni,
precum şi prin deces.
Revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se poate
propune de preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului ori de o treime din membri, în
următoarele situaţii, conform art. 52: a) când persoana în cauza nu mai îndeplineşte
condiţiile legale pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii; b) în cazul
neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor în cadrul Consiliului Superior
al Magistraturii; c) în cazul aplicării oricărei sancţiuni disciplinare.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la sesizarea formulată potrivit procedurii
anterioare, poate dispune revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al
Magistraturii. Revocarea din funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte se propune de o
treime din numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii pot fi revocaţi şi la cererea
majorităţii adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le
reprezintă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor
încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului. În cadrul adunărilor generale, decizia
se ia cu votul a doua treimi din numărul judecătorilor sau procurorilor.
§3. Răspunderea membrilor

Răspunderea membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, în contextul
art. 53 din lege, poate fi de natură civilă, penală sau disciplinară. Orice persoană
interesată, inclusiv conducătorii instanţelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecţiei
judiciare aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor
sau procurorilor, cu încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori cu
săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. Secţiile Consiliului Superior al
Magistraturii îndeplinesc rolul de instanţe de judecată în domeniul răspunderii
disciplinare a membrilor aleşi ai Consiliului pentru faptele prevăzute de art. 99 din Legea
nr. 303/2004, republicată.
1
Ibidem., p. 111.
Secţiunea a 3-a
Funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit
atribuţiilor care revin acestora.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară o activitate permanentă.
Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea
de judecător sau procuror. Judecătorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior
al Magistraturii îşi suspendă activitatea de judecător, respectiv de procuror, referitoare la
prezenţa judecătorilor în complete de judecată, respectiv efectuarea actelor de urmărire
penală de către procurori. La încetarea mandatului, cei care au optat pentru suspendarea
activităţii îşi reiau activitatea de judecător sau procuror (art. 23 din Legea-cadru).
§1. Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii

Potrivit art. 24 din Legea-cadru, Consiliul Superior al Magistraturii este condus de
preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, aleşi dintre judecătorii şi procurorii consiliului,
care fac parte din secţii diferite, pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit.
Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi de plen, în
prezenţa a cel puţin 15 membri ai Consiliului, cu votul majorităţii membrilor acestuia.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuţii principale:
a) reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relaţiile interne şi internaţionale; b)
coordonează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi repartizează lucrările
pentru plen şi secţii; c) prezidează lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,
cu excepţia cazului în care la lucrări participă Preşedintele României; d) propune plenului
măsurile necesare pentru începerea procedurilor de revocare a membrilor Consiliului
Superior al Magistraturii şi de ocupare a locurilor devenite vacante; e) semnează actele
emise de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii; f) sesizează Curtea Constituţională,
în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice; g) desemnează membrii Consiliului Superior al Magistraturii care pot fi
consultaţi pentru elaborarea unor proiecte de acte normative; h) prezintă, în şedinţa
publică a plenului, raportul anual asupra activităţii Consiliului Superior al Magistraturii,
care se transmite instanţelor şi parchetelor şi se dă publicităţii.
De asemenea, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii îndeplineşte orice
alte atribuţii stabilite de lege, de Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă
a Consiliului Superior al Magistraturii şi de plen.
În lipsa preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, atribuţiile se exercită de
vicepreşedinte. În caz de vacanţă a funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte, Plenul
Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de cel mult o lună de la constatarea
vacanţei, va proceda la alegerea noului preşedinte, respectiv vicepreşedinte.
§2. Lucrările Consiliului Superior al Magistraturii

Conform art. 134 alin. (6) din Constituţie şi art. 25 din Legea-cadru, Preşedintele
României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii la care participă.
Lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în

prezenţa majorităţii membrilor acestora şi sunt prezidate de preşedintele sau, după caz, de
vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. În lipsa acestora, membrii secţiei
aleg un preşedinte de şedinţă, cu votul majorităţii celor prezenţi. Judecătorul sau
procurorul care prezidează lucrările secţiei semnează hotărârile şi celelalte acte emise de
aceasta (art. 26).
Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 27 se întruneşte în plen şi în secţii, la
convocarea preşedintelui, a vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor plenului ori,
după caz, ai secţiilor. Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se
desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri, iar lucrările secţiilor se desfăşoară în
prezenta majorităţii membrilor acestora.
De asemenea, lucrările plenului şi ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii
sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de
voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. Asociaţiile profesionale ale
judecătorilor şi procurorilor pot participa la lucrările plenului şi ale secţiilor, exprimând,
atunci când consideră necesar, un punct de vedere asupra problemelor ce se dezbat, la
iniţiativa lor sau la solicitarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Ordinea de
zi a lucrărilor plenului şi ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii se aprobă de
către acestea, la propunerea preşedintelui sau, după caz, a vicepreşedintelui Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 29).
§3. Actele Consiliului Superior al Magistraturii

Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Legii-cadru, Consiliul Superior al
Magistraturii adoptă ca acte juridice hotărâri. Hotărârile Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii şi hotărârile secţiilor se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi [art. 27
alin. (3)]. De asemenea, conform art. 29 alin. (4), hotărârile Consiliului Superior al
Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot direct şi secret şi se motivează.
În conformitate cu art. 133 alin. (7) din Constituţie, hotărârile Consiliului Superior al
Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor în care exercită rolul de
instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor
şi a procurorilor. Calificarea de către constituant a hotărârilor Consiliului ca definitive şi
irevocabile „are în vedere hotărârile cu caracter jurisdicţional care, numai acestea, pot
avea, prin natura lor, însuşirea de a fi «definitive şi irevocabile», iar nu şi alte hotărâri,
cu caracter administrativ, emise de Consiliul Superior al Magistraturii”. Asemenea
hotărâri sunt cele pronunţate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în
conformitate cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, ca instanţă de
judecată, având în competenţă soluţionarea contestaţiilor formulate de magistraţi
împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Alte
hotărâri, cum sunt cele prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prin care
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune măsuri privind cariera magistraţilor,
nu intră sub incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituţia României, întrucât,
nefiind hotărâri cu caracter jurisdicţional, nu pot fi «definitive şi irevocabile». Aceste
hotărâri sunt prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, supuse controlului
judecătoresc” – Decizia nr. 518 din 31 mai 20071.
Secţiunea a 4-a
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii
Potrivit Legii-cadru de organizare şi funcţionare, Consiliul Superior al Magistraturii

exercită următoarele atribuţii generale: a) are dreptul şi obligaţia de a se sesiza şi din
oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta
independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea (art. 30); b)
apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor; c) asigură respectarea legii şi a
criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a
judecătorilor şi procurorilor; d) întocmeşte şi păstrează dosarele profesionale ale
judecătorilor şi procurorilor (art. 33); e) propune Preşedintelui României numirea în
funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari
(art. 35); f) numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute
la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii; g) dispune promovarea
judecătorilor şi a procurorilor; h) eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii
stagiari; i) propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru judecători şi
procurori, în condiţiile legii; j) convoacă adunările generale ale judecătorilor şi
procurorilor, în condiţiile legii (art. 37).
Secţiunea a 5-a
Puterile Consiliului Superior al Magistraturii

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea-cadru, în exercitarea atribuţiilor sale Consiliul
Superior al Magistraturii „poate solicita Ministerului Justiţiei, instanţelor judecătoreşti şi
parchetelor, Institutului Naţional al Magistraturii, altor autorităţi şi instituţii publice,
precum şi persoanelor fizice sau juridice informaţiile sau actele pe care le consideră
necesare”. În scopul informării cu privire la activitatea instanţelor şi parchetelor, membrii
Consiliului Superior al Magistraturii efectuează deplasări la sediile instanţelor şi ale
parchetelor şi organizează întâlniri cu judecătorii, procurorii şi reprezentanţii societăţii
civile [alin. (2)].
§2. Puterea de avizare şi de emitere de puncte de vedere

Conform art. 32 din Legea-cadru, în cazurile în care legea prevede avizul conform,
aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de
acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al
1
Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu. În cazul în care legea
nu prevede un termen pentru emiterea avizelor de către Consiliul Superior al Magistra-
turii, acestea se emit în 30 de zile de la sesizare. Depăşirea de către Consiliul Superior al
Magistraturii a termenului de emitere a avizului nu afectează valabilitatea actului.
§3. Puterea de sancţionare

Art. 53 din Legea-cadru dispune faptul că Membrii aleşi ai Consiliului Superior al
Magistraturii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii. Orice persoană
interesată, inclusiv conducătorii instanţelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecţiei
judiciare aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor
sau procurorilor, cu încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori cu
săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. Secţiile Consiliului Superior al
Magistraturii îndeplinesc rolul de instanţe de judecata în domeniul răspunderii
disciplinare a membrilor aleşi ai Consiliului pentru faptele prevăzute de art. 99 din Legea
nr. 303/2004, republicată.
Titlul V
Mijloacele de presiune între puteri în statul
român de drept
CAPITOLUL I
PROCEDEELE RĂSPUNDERII MINISTERIALE
Instituia răspunderii ministeriale aduce în prim-plan natura şi dimensiunea răspunderii

în dreptul public a Guvernului faţă de Parlament. Natura răspunderii ministeriale este una
aparte, pur politică şi, deşi nu are semnificaţia răspunderii din dreptul privat, civilă sau
penală, urmează acelaşi principiu general ce presupune în acest caz că politicul
guvernamental trebuie să răspundă pentru acţiunile sale şi să îşi asume efectele concrete ale
acestora. În dreptul constituţional român dimensiunea răspunderii ministeriale se relevă în
mod dual prin intermediul procedeelor acesteia, angajarea răspunderii Guvernului şi
moţiunea de cenzură. Cele două procedee se constituie în principal în mijloace prin care se
exercită controlul parlamentar asupra activităţii guvernamentale, iar în subsidiar în forme de
presiune instituţională între executiv şi legislativ.
Studiul de faţă îşi propune o analiză juridică complexă asupra celor două procedee
ale răspunderii ministeriale, trasarea coordonatelor normative ale instituţiilor juridice în
discuţie vizând mai puţin elementele tehnice ale procedurilor specifice şi punând accent
pe relevarea şi soluţionarea problemelor juridice suscitate de practica instituţională a
acestora. Circumstanţierea clară a dimensiunilor normative ale celor două instituţii
juridice constituie un demers necesar astfel încât utilizarea acestor două veritabile „arme
constituţionale” puse la dispoziţia legislativului şi executivului să nu producă un deze-
chilibru la nivelul raportului dintre cele două puteri cu consecinţa eludării principiului
statului de drept român.
Secţiunea 1
Angajarea răspunderii Guvernului
În sistemul de drept român, angajarea răspunderii Guvernului se constituie într-un
mijloc de presiune asupra Legislativului1 ce apare sub forma „unei proceduri mixte, de
control parlamentar şi de legiferare”2. De control parlamentar, deoarece permite iniţierea
1
Bucureşti, 2007, pp. 472-473.
2
I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, ed. a II-a, Ed. Actami, Bucureşti, 1999,
p. 265.
unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, întrucât programul, declaraţia politică sau

proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea sunt considerate
adoptate, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă1.
Prin intermediul acestui mijloc procedural constituţional, Guvernul pune Parlamentul
într-o situaţie limită în care este obligat să îşi exprime voinţa cu privire la unul dintre
următoarele aspecte: acceptarea necondiţionată a propunerii sale (program, declaraţie de
politică generală sau proiect de lege) sau demiterea acestuia2.
În general, la nivelul practicii guvernamentale a acestui mijloc de presiune, angajarea
răspunderii Guvernului apare ca o procedură „agresivă” pentru adoptarea unei legi,
utilizând o altă cale decât cea obişnuită, şi „bulversând” astfel procedura legislativă
obişnuită3. Astfel, voinţa politicului guvernamental poate prinde formă juridică cu valoare
legislativă într-un termen scurt şi eludând cenzura parlamentară.
§1. Procedura angajării răspunderii

Procedura angajării răspunderii Guvernului este reglementată constituţional prin
intermediul art. 114, care dispune că: „(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis dacă o
moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a
declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile
articolului 113. (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de
lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern,
se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală
devine obligatorie pentru Guvern. (4) În cazul în care Preşedintele României cere
reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în
şedinţa comună a celor două Camere”. De asemenea, reliefarea elementelor concrete ale
acestei proceduri este consacrată şi prin intermediul art. 71-82 din Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului4.
A. Etapele procedurale
Procedura angajării răspunderii Guvernului presupune mai multe etape cronologice5,
din care unele obligatorii, iar altele facultative, şi anume: decizia de angajare a
răspunderii, comunicarea acesteia Parlamentului, stabilirea în concret a calendarului
procedurii, angajarea propriu-zisă a răspunderii în faţa Parlamentului, iniţierea unei
1
Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie
1998.
2
3
Ibidem., p. 656.
4
A se vedea la http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=748.
5
Pentru mai multe detalii de ordin tehnic ale procedurii angajării răspunderii Guvernului, a se vedea Gh.
Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 482-488; C. Gilia,
Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp. 105-109; D.
Apostol-Tofan, Comentariul art. 114 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
articole, Coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 1069-1075; A. Varga,
Constituţionalitatea procesului legislativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 255-258.
moţiuni de cenzură, stabilirea calendarului moţiunii de cenzură, dezbaterea şi votul pe
marginea moţiunii.
Decizia de angajare a răspunderii aparţine Guvernului ca organ colegial, şi nu
Primului-ministru, şi se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.
Birourile permanente ale celor două Camere, reunite în şedinţă comună, hotărăsc ulterior
calendarul angajării răspunderii Guvernului. La data stabilită, Guvernul, prin intermediul
Primului-ministru, prezintă public în şedinţa comună a celor două Camere ale
Parlamentului decizia sa de angajare a răspunderii şi conţinutul concret al acesteia.
Momentul prezentării programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de
lege de către Guvern constituie premisa declanşării controlului parlamentar prin
intermediul moţiunii de cenzură. În termen de 3 zile începând cu acest moment poate fi
iniţiată o moţiune de cenzură de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor. Termenul constituţional de 3 zile constituie un termen de decădere1, depăşirea
acestuia echivalând cu blocarea controlului parlamentar prin procedeul moţiunii de
cenzură.
Două situaţii sunt astfel posibile cu privire la acest termen: fie nu se depune nicio
moţiune de cenzură, în acest caz programul, declaraţia de politică generală sau proiectul
de lege fiind considerat adoptat printr-un vot implicit parlamentar2; fie se depune o
moţiune de cenzură, urmând ca aceasta să fie dezbătută ulterior şi să fie acordat un vot
explicit pozitiv sau negativ din partea Parlamentului. În situaţia în care moţiunea de
cenzură nu întruneşte majoritatea cerută pentru considerarea sa ca adoptată, votul negativ
se transform într-un vot pozitiv pentru Guvern3, al cărui program, declaraţie de politică
generală sau proiect de lege este considerat adoptat. În caz contrar, când moţiunea de
cenzură este adoptată, efectul juridic al adoptării constă în retragerea încrederii acordate
în Guvern cu ocazia învestirii şi demiterea acestuia, obiectul angajării răspunderii fiind,
de asemenea, respins4.
Un aspect important trebuie subliniat în ceea ce priveşte efectele exercitării dreptului
constituţional al Preşedintelui de a cere reexaminarea legii considerată adoptată prin
angajarea răspunderii Guvernului. Astfel, dacă proiectul de lege ce face obiectul angajării
răspunderii nu poate fi modificat sau completat prin amendamente decât cu acceptul
Guvernului, în cazul întoarcerii legii la Parlament spre reexaminare se pune problema
determinării modalităţii de dezbatere şi adoptare a acesteia. Având în vedere că adoptarea
legii prin procedura angajării răspunderii „nu-i procură acesteia intangibilitate”5 şi, de
asemenea, că ne aflăm într-o etapă a procedurii legislative al cărui cadrul general
normativ este constituit din prevederile art. 77 alin. (2), în cadrul reexaminării mai multe
1
În ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor constituţionale, jurisprudenţa Curţii Constituţionale
este în sensul că acestea nu se calculează pe zile libere. Astfel, prin Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010,
publicată în M. Of. nr. 115 din 19 februarie 2010 şi Decizia nr. 233 din 10 decembrie 1999, publicată în M.
Of. nr. 638 din 28 decembrie 1999, Curtea preciza că termenele constituţionale „sunt termene care privesc
desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se
prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere”. A se vedea în acest sens G. Gîrleşteanu, Notă
la Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind
abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 1/2010, pp. 26-29.
2
Voinţă parlamentară tacită şi prezumată, I. Deleanu, op. cit., p. 657.
3
4
5
situaţii sunt posibile: fie proiectul de lege este adoptat în aceeaşi variantă cu cea
anterioară, fie proiectul este adoptat într-o formă modificată sau completată prin
amendamente, fără a mai subzista condiţia acceptului acestora din partea Guvernului, fie
proiectul de lege este respins.
O astfel de concluzie este logică, angajarea răspunderii Guvernului constituind o
situaţie juridică în curs de constituire al cărei punct final este reprezentat de votul
Parlamentului sau expirarea termenului regulamentar pentru exercitarea dreptului de a
depune o moţiune de cenzură. După aceste momente, decizia Preşedintelui de a trimite
legea Parlamentului constituie punctul iniţial al unei noi situaţii juridice în curs de
constituire, reexaminarea legii.
B. Fundamentul şi caracterele procedurii
Din punct de vedere juridic, procedura angajării răspunderii se fundamentează prin

prevederile art. 114 din Constituţie care normează un drept constituţional al Guvernului
de a-şi angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Deşi
art. 114 normează un drept constituţional al Guvernului de a exercita pe această cale
funcţia legislativă, exerciţiul acestui drept nu este unul absolut, caracterul său fiind unul
de excepţie, circumstanţiat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte caracterele procedurii angajării răspunderii Guvernului, se impune
o sistematizare a acestora.
În primul rând, procedura are un caracter excepţional, la utilizarea acesteia trebuind
să se ajungă in extremis.
În al doilea rând, angajarea răspunderii pe marginea unui proiect de lege constituie o
modalitate indirectă sau simplificată de legiferare care, neurmând procedura parlamentară
obişnuită, conduce la adoptarea tacită a unei legi în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând
cont sau nu de amendamentele făcute.
În al treilea rând, angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură complexă
ce implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un
act ce emană de la executiv, iar pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de
legiferare, fie conduce la demiterea Guvernului.
În al patrulea rând, procedura, odată declanşată, dobândeşte un caracter ireversibil.
Acest caracter ireversibil al procedurii declanşate rezultă prin jurisprudenţa Curţii care, cu
ocazia Deciziei nr. 1525 din 24 noiembrie 20101, a statuat că „procedura constituţională
prevăzută de art. 114 din Constituţie nu poate fi «retrasă» de subiectul care deja a
iniţiat-o, fiind un act de voinţă care angajează Guvernul în mod irevocabil”. Instanţa
constituţională a subliniat rolul aparte al elementului declanşator al procedurii în sine,
constituit din decizia Guvernului de angajare a răspunderii, afirmând că reprezintă „un act
de voinţă exclusiv, unilateral şi irevocabil realizat în vederea adoptării unui program, a
unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege”, şi care „nu poate fi
cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale”.
Curtea extrage caracterul irevocabil al deciziei de angajare a răspunderii din
exercitarea controlului parlamentar pe calea moţiunii de cenzură, afirmând în acest sens
1
că „depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării controlului parlamentar
asupra activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul
iniţierii acestui control”. În principiu, aserţiunea este corectă, utilizarea acestui mijloc de
presiune din partea Guvernului permiţând Parlamentului să aleagă o ripostă instituţională
sub forma moţiunii de cenzură în contextul echilibrului normat constituţional dintre puteri
ce impune automat şi un echilibru al „armelor” utilizate de către acestea. Procedura
angajării răspunderii nu poate să se transforme într-o acţiune de şicanare sau testare a
Parlamentului din partea unui Guvern care, în situaţia în care previzionează adoptarea
unei moţiuni de cenzură ce are drept efect juridic demiterea sa, poate renunţa la propriul
demers instituţional în sensul asigurării stabilităţii şi continuităţii existenţei sale.
Art. 114 alin. (1) normează un drept constituţional al Guvernului de a uza de o
procedură constituţională de presiune asupra legislativului, drept al cărui exerciţiu liber
este lăsat la latitudinea titularului său, atât sub aspect negativ, dreptul de a nu îl exercita,
cât şi sub aspect pozitiv, dreptul de a îl exercita şi de a decide menţinerea sau renunţarea
la acest exerciţiu. Exigenţa constituţională a asigurării echilibrului puterilor în stat
impune însă o relativizare a componentei pozitive a dreptului constituţional al Guvernului
enunţat, în sensul că menţinerea şi renunţarea la exerciţiul dreptului nu este posibilă decât
în situaţia în care însuşi Parlamentul îşi exprimă instituţional poziţia în sensul
neexercitării sau renunţării la dreptul de a exercita controlul parlamentar pe calea
moţiunii de cenzură. Astfel, consider că decizia de angajare a răspunderii Guvernului
poate fi reconsiderată şi retrasă în contextul neexercitării de către Parlament a dreptului
său de control parlamentar pe calea moţiunii de cenzură.
În al cincilea rând, procedura angajării răspunderii are un caracter nelimitat în ceea
ce priveşte numărul de ori de posibilă utilizare a acesteia de către Guvern într-o sesiune
parlamentară1. Astfel, potrivit Curţii Constituţionale, „dintr-o interpretare sistematică a
art. 114 alin. (1) coroborat cu art. 113 alin. (4) din Legea fundamentală rezultă fără
echivoc că legiferarea pe calea angajării răspunderii Guvernului se poate face teoretic de
mai multe ori, pentru că nici numărul moţiunilor de cenzură provocate ca efect al utilizării
procedurii speciale de legiferare nu este limitat la unu în cadrul aceleiaşi sesiuni”2.
C. Situaţiile care pot conduce la declanşarea procedurii
În ceea ce priveşte situaţiile care pot conduce la declanşarea procedurii de angajare a

răspunderii Guvernului, trebuie mai întâi să distingem în funcţie de obiectul concret al
acesteia.
Pe de o parte, angajarea răspunderii Guvernului pe marginea unui program sau a
declaraţii de politică generală nu este condiţionată de elemente exterioare voinţei
1
În mod diferit reglementării constituţionale actuale, Proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei
României din iunie 2011, iniţiat la propunerea Guvernului şi a cărui neconstituţionalitate parţială a fost
constatată de către Curte prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie
2011, prevede în art. I, pct. 45 modificarea alin. (1) al art. 113 în sensul limitării la o singură angajare a
răspunderii Guvernului în decursul unei sesiuni parlamentare: „(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în
faţa Parlamentului, o singură dată într-o sesiune, asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege”.
2
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19
ianuarie 2010.
organului executiv, acesta fiind singurul îndrituit să decidă cu privire la oportunitatea şi

conţinutul iniţiativei.
Pe de altă parte, „chiar dacă la prima vedere (n.n. având în vedere textul constitu-
ţional) posibilitatea angajării răspunderii (n.n. pe marginea unui proiect de lege) nu este
supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la
aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut”1.
Din analiza jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia procedeului angajării
răspunderii de către Guvern pe marginea unui proiect de lege rezultă că „la această
modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis” şi numai într-una
din următoarele trei situaţii2: atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura
obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă; ori atunci când structura
politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau
de urgenţă; sau atunci când conţinutul reglementării vizează stabilirea unor măsuri
urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie
imediată. Astfel, ori de câte ori procedeul nu este utilizat în contextul uneia dintre cele
trei situaţii rezultate de la nivelul jurisprudenţei instanţei constituţionale, această practică
excede cadrului normativ constituţional şi va fi declarată ca neconstituţională3.
În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1557 din 18
noiembrie 2009 şi Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, ocazii cu care a constatat lipsa
oportunităţii şi a motivelor unei asemenea „legiferări” prin intermediul angajării
răspunderii de către Guvern asupra proiectului Legii educaţiei naţionale.
Instanţa constituţională română a constatat în ambele cazuri încercarea Guvernului de
încadrare a angajării răspunderii în cele trei situaţii posibile, acţiunea sa fiind justificată în
principal de necesitatea ca proiectul de lege vizat să fie adoptat în condiţii de maximă
celeritate, însă demersul guvernamental s-a dovedit, în accepţiunea Curţii, a nu-şi găsi o
motivare nici în fapt, nici în drept, iar fundamentarea sa insuficientă.
Argumentaţia Curţii s-a dovedit corectă în acest sens, aceasta arătând mai întâi că nu
subzista condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului,
câtă vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intrau în efectivitate începând cu anul
şcolar următor, sau chiar mai târziu. Mai apoi, nici ideea acreditată de către Guvern în
susţinerea demersului său potrivit căreia termenul de legiferare la nivelul Camerei
decizionale era excesiv, deoarece art. 75 din Constituţie nu stabileşte niciun termen cu
privire la dezbaterea proiectelor de lege în această Cameră şi niciun criteriu pentru a
aprecia cu privire la caracterul rezonabil al termenului în care se finalizează procesul
legislativ în această Cameră, nu poate fi primită ca un argument solid pentru o astfel de
practică guvernamentală. Iar acest lucru se întâmplă tocmai în considerarea caracterului
decizional stabilit constituţional Camerei în discuţie, fapt ce atrage un grad ridicat de
1
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 noiembrie 2009; pentru mai multe detalii cu privire la
efectele juridice rezultate din pronunţarea soluţiei Curţii în această decizie a se vedea M. Nica, Notă asupra
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 6/2009,
p. 45-48.
2
I. Deleanu, op. cit., p. 655, consideră că posibilitatea angajării răspunderii Guvernului nu este limitată
de întrunirea vreunei condiţii, acesta fiind singurul în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea şi
conţinutul iniţiativei sale.
3
A se vedea în acest sens Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19
ianuarie 2010 şi Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010.
libertate a aprecierii timpului necesar finalizării procesului legislativ, dar fără ca acesta să
depăşească limitele unui termen rezonabil. De asemenea, argumentaţia Guvernului în
sensul creării unui „veritabil blocaj” în condiţiile „tergiversării dezbaterilor” la nivelul
Camerei decizionale nu se justifica în contextul constatat, documentele dosarelor
reliefând o „activitate corespunzătoare” din partea acestei camere, chiar în contextul
suspendării acesteia pe perioada vacanţei parlamentare. În plus, Curtea, pe drept cuvânt,
sublinia un aspect important: adoptarea proiectului de lege era posibilă prin procedura
parlamentară de urgenţă, potrivit art. 76 alin. (3) din Constituţie, însă Guvernul nu
procedase în acest sens. În acelaşi timp, Curtea arăta că dezbaterea în procedura obişnuită
în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis
implicarea societăţii civile în problema educaţiei naţionale.
§2. Formele angajării răspunderii

Angajarea răspunderii Guvernului poate să privească doar trei forme: asupra unui
program, asupra unei declaraţii de politică generală sau asupra unui proiect de lege. Spre
deosebire de ultima ipoteză, primele două reliefează un grad fragil1 de distincţie.
Noţiunea de „program”, deşi nu are un caracter punctual, implică trasarea în linii
generale a unei anumite politici pe care Guvernul intenţionează să o aplice concret la
nivel de sistem. „Declaraţia” constă într-o acţiune de reconsolidare a sprijinului de la
nivelul Parlamentului şi de creştere a gradului de credibilitate guvernamentală2. Un alt
element de distincţie constă în gradul de concreteţe al celor două instituţii, prima având
un caracter mult mai concret în raport cu cea de-a doua.
Efectul achiesării tacite parlamentare asupra programului sau declaraţiei guverna-
mentale ori al nereuşitei demiterii Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură
depusă cu această ocazie constă în obligativitatea pentru Guvern de aplicare a
programului sau a declaraţiei de politică generală.
În ceea ce priveşte cea de-a treia formă a angajării răspunderii, asupra unui proiect de
lege, trebuie distins ce se înţelege în acest caz prin sintagma „proiect lege”. În sens
restrâns, sintagma desemnează un singur proiect de lege. Pentru Curtea noastră,
respectarea acestei exigenţe constituţionale priveşte doar forma singulară a reglementării,
nu şi conţinutul acestei reglementări. Astfel, prin Decizia nr. 298 din 29 martie 20063,
controlând constituţionalitatea unui proiect de lege care conţinea reglementări ample din
domeniul sănătăţii, Curtea statua că „dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu prevăd
cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un proiect de lege sub aspectul structurii sale
şi al întinderii domeniului de reglementare”, iar prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 20054 că
„proiectul de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea poate să aibă şi un
caracter complex, să fie structurat pe mai multe titluri, capitole şi secţiuni şi să
reglementeze mai multe domenii, dacă există o legătură între ele ori dacă există un scop
sau un interes general unic”.
1
2
Idem.
3
4
Practica guvernamentală dovedeşte faptul că sintagma poate fi înţeleasă şi în sens

larg, desemnând un „pachet de legi”. Şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este tot în
acest sens: „expresia «unui proiect de lege» trebuie înţeleasă în sens larg, angajarea
răspunderii putându-se face şi cu privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un
pachet de asemenea proiecte, care pot fi simple ori complexe, singura cerinţă impusă de
textul constituţional fiind cea referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul
îşi poate angaja răspunderea, adică un program, o declaraţie de politică generală ori un
proiect de lege”1.
Cu o asemenea aserţiune nu pot însă să fiu de acord. Mai întâi, pentru că angajarea
răspunderii asupra unui proiect de lege, ca procedură de legiferare indirectă, are un
caracter de excepţie, astfel încât dispoziţia constituţională ce o consacră comportă o
interpretare în sens strict, neputând desemna o pluralitate de proiecte de lege. Apoi,
datorită faptului că o interpretare în sens larg a sintagmei, fără stabilirea unei
condiţionării privind existenţa unei legături între obiectul de reglementare al fiecăruia
dintre proiectele de lege propuse, poate conduce în practică la angajarea răspunderii pe o
pluralitate de proiecte de legi fără nicio legătură între ele2.
§3. Controlul constituţionalităţii procedurii

Controlul constituţionalităţii procedurii de angajare a răspunderii Guvernului poate fi
exercitat de către Curtea Constituţională în două moduri: fie direct, în situaţia soluţionării
unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice, fie indirect, cu
ocazia controlului de constituţionalitate a priori sau a posteriori pe cale de excepţie
privind un proiect de lege sau o lege aprobată prin procedura angajării răspunderii. În
primul caz, controlul constituţionalităţii poate viza toate formele procedurii de angajare a
răspunderii Guvernului (asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a
unui proiect de lege). Având în vedere obiectul circumstanţiat al controlului de
constituţionalitate efectuat de către Curte, cea de-a doua situaţie nu poate viza decât
angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege sau a unei legi.
A. Soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice

Cu ocazia soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile
publice3, în speţă între Parlament şi Guvern, Curtea Constituţională se poate pronunţa
direct asupra constituţionalităţii unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a
unui proiect de lege. Cu această ocazie Curtea, în soluţionarea conflictului juridic cu care
1
Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009.
2
A se vedea, cu titlu de exemplu, angajarea răspunderii Guvernului din prima jumătate a anului 2011
asupra proiectului de lege privind salarizarea din educaţie pentru anul 2011 şi asupra Codului Dialogului
Social. Cele două proiecte de lege au un obiect de reglementare diferit, iar „pachetul de legi” obiect al
angajării răspunderii are un caracter normativ neomogen.
3
Pentru mai multe detalii cu privire la coordonatele normative ale conflictelor juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice a se vedea G. Gîrleşteanu, Comentariul Deciziei nr. 1.431 din 3
noiembrie 2010 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre
Parlamentul României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, Revista Pandectele Române nr.
11/2010, pp. 113-130; D.C. Dănişor, S. Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 148 din 21
februarie 2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, pp. 109-122.
a fost sesizată, va statua cu privire la constituţionalitatea procedurii în sine de angajare a
răspunderii, neraportându-se la conţinutul concret al reglementării propuse sau al
programului ori a declaraţiei prezentate.
Jurisprudenţa Curţii este însă confuză în ceea ce priveşte pronunţarea neconstitu-
ţionalităţii procedurii de angajare a răspunderii Guvernului cu ocazia soluţionării unui
conflict juridic de natură constituţională din punct de vedere al efectelor juridice ale
deciziei adoptate. Ca orice decizie a instanţei constituţionale, şi efectele juridice ale unei
decizii pronunţate în exercitarea competenţei de soluţionare a unui conflict juridic trebuie
să fie circumscrise cadrului general stabilit prin art. 147 alin. (4) din Constituţie: „(…) De
la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
În ce constă însă acest caracter general obligatoriu al unei decizii pronunţate de către
Curte în acest caz, ocazie cu care s-a pronunţat neconstituţionalitatea procedurii de
angajare a răspunderii?
Iniţial, instanţa constituţională a trasat prin Decizia nr. 838 din 27 mai 20091 o
coordonată importantă în domeniul soluţionării conflictelor juridice de natură constitu-
ţională, şi anume, obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte,
arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie
să se conformeze: „Odată constatat acest conflict, Curtea Constituţională, în virtutea
dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora ea «este garantul supremaţiei
Constituţiei», are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu
prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze”. Astfel,
întinderea efectelor general obligatorii ale deciziei pronunţate de către Curte este limitată la
actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către
autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
Apoi, în mod paradoxal, cu ocazia soluţionării unui conflict juridic de natură
constituţională între Parlament şi Guvern, conflict declanşat prin oprirea procedurii
legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de
către Guvern asupra acestui proiect, Curtea, prin Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010,
deşi constata prin dispozitiv că „angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului
Legii educaţiei naţionale este neconstituţională”, în ceea ce priveşte la solicitarea
autorului sesizării, în sensul ca instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să
renunţe la procedura angajării răspunderii, aceasta constată că „această cerere excedează
competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autorităţilor publice aflate în
conflict”.
Altfel spus, instanţa constituţională pronunţa neconstituţionalitatea procedurii de
angajare a răspunderii dar, în total dezacord cu propria jurisprudenţă enunţată anterior, se
declara necompetentă în ceea ce priveşte asigurarea efectului general obligatoriu al
propriei decizii prin pronunţarea unei soluţii susceptibilă de executare2.
1
2
Tot de la nivelul jurisprudenţei anterioare a Curţii în materia soluţionării conflictelor juridice de natură
constituţională între autorităţile publice, Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, rezultă o altă coordonată normativă
a instituţiei privind posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunţarea de
Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare. În acest mod instanţa constituţională îşi
subliniază latură sa jurisdicţională, creând premisele raportării la dreptul comun din materia punerii în
executare a soluţiilor pronunţate. Fără îndoială, mai trebuie precizat că, imposibilitatea din punct de vedere
Instanţa constituţională română, cu această ocazie ar fi trebuit să prevadă o conduită

obligatorie în acord cu prevederile constituţionale la care Guvernul ar fi trebuit să se
conformeze, de genul a face sau a nu face, însă, se pare că propria jurisprudenţă în
materie este uitată, iar tranşarea problemei evitată, care rămâne astfel neclară şi
nesusceptibilă de executare în concret. Deşi potrivit propriilor competenţe Curtea
Constituţională nu are posibilitatea obligării unei autorităţi să nu îşi exercite competenţele
delegate constituţional, în cazul de faţă, cred că se impunea ca instanţa constituţională să
indice într-o manieră clară şi neechivocă Guvernului o anumită conduită de urmat pentru
evitarea unui blocaj instituţional, chiar de genul renunţării la procedura angajării
răspunderii pe marginea proiectului Legii educaţiei naţionale, mai ales în contextul
declarării neconstituţionalităţii procedurii în sine. Atragem încă o dată atenţia asupra
faptului că nu poate fi vorba de o veritabilă obligaţie juridică instituită prin decizia Curţii
în sarcina Guvernului, ci doar de o recomandare cu privire la o anumită conduită ce
trebuie atinsă, neputând însă nega puterea deosebită de persuasiune şi influenţă pe care o
astfel de recomandare o implică.
Blocajul instituţional constatat cu ocazia Deciziei nr. 1431 din 3 noiembrie 2010,
ocazie cu care instanţa constituţională declarase neconstituţionalitatea extrinsecă a
procedurii de angajare a răspunderii Guvernului, se perpetuează în timp în contextul
menţinerii deciziei iniţiale a Guvernului. Curtea, prin decizia pronunţată, ar fi trebuit,
potrivit jurisprudenţei sale1, să procedeze la o remediere a posteriori a situaţiei în curs, la
o dezamorsare a blocajului instituţional, indicând o conduită obligatorie în sarcina
Guvernului, şi anume revocarea procedurii iniţiate cu caracter neconstituţional.
Ulterior, la scurt timp, de data aceasta cu ocazia soluţionării unui conflict juridic de
natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul
Parlamentului României de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură,
depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj
instituţional referitor la moţiunea de cenzură, Curtea, prin Decizia nr. 1525 din 24
noiembrie 20102, pare din nou să uite ceea ce declarase anterior, exprimarea din
dispozitivul deciziei, care chiar dacă nu obligă în mod expres Parlamentul, pare a avea un
astfel de caracter: „Curtea Constituţională constată că există un conflict juridic de natură
constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate
moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată,
ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită”.
De asemenea, cu această ocazie, în încercarea de soluţionare a conflictului de
competenţe, Curtea analizează punctul de vedere prin care Parlamentul, prin intermediul
Senatului, îşi justifica neexecutarea obligaţiei regulamentare de dezbatere a moţiunii de
juridic a punerii în executare de către Curte a soluţiei adoptate echivalează cu imposibilitatea remedierii
efectelor juridice produce şi, deci, cu ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de competenţe între
autorităţile publice.
1
Efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei
soluţii susceptibile de executare – Decizia nr. 435 din 26 mai 2006.
2
Pentru mai multe detalii privind poziţia Curţii cu această ocazie, a se vedea G. Gîrleşteanu,
Comentariul Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură constituţională
dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat,
pe de altă parte, Revista Pandectele Române nr. 1/2011, pp. 89-104.
cenzură depuse cu ocazia angajării răspunderii Guvernului. Astfel, justificarea consta în
faptul că prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii
guvernamentale, astfel cum solicita Primul-ministru, era încălcat textul art. 1 alin. (4) din
Constituţie, care obligă autorităţile publice la un comportament constituţional loial, fiind
lipsită de efecte juridice însăşi decizia anterioară a Curţii1, care stabilea neconstituţio-
nalitatea angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale.
Instanţa constituţională a analizat greşit acest aspect, reiterând jurisprudenţa proprie
în materia efectelor deciziilor pronunţate de către aceasta în contextul art. 146 lit. e) şi art.
147 alin. (4) din Constituţie şi mergând pe linia unei premise absolute trasată anterior fără
o explicaţie pertinentă, irevocabilitatea angajării răspunderii Guvernului. Două elemente
fundamentează argumentaţia Curţii: pe de o parte, faptul că deciziile Curţii Constitu-
ţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai pentru viitor,
iar pe de altă parte, aspectul potrivit căruia deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte
din ordinea normativă, nu pot fi aplicate retroactiv, mai exact unor raporturi/situaţii
juridice încheiate2.
Într-un prim timp, exprimarea Curţii cu privire la inaplicabilitatea Decizie 1431 din 3
noiembrie 2010 unor raporturi juridice de drept public deja încheiate, este ponderată,
aceasta arătând că „pentru «a bloca» angajarea răspunderii Guvernului prin intermediul
unei decizii a Curţii Constituţionale, titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională
prevăzuţi de art. 146 lit. e) din Constituţie trebuiau să uzeze de acest drept până cel târziu
la data de 18 octombrie 2010” (n.n., sesizarea Curţii se produce la data de 19 octombrie
2010, la o dată ulterioară stabilirii de către Parlament a calendarului procedurii de
angajare a răspunderii de către Guvern).
Curtea constata că decizia de angajare a răspunderii Guvernului reprezintă o situaţie
juridică finalizată odată cu stabilirea calendarului procedurii, având caracter de facta
praeterita, şi că „procedurile parlamentare angajate după stabilirea calendarului de către
Biroul permanent nu sunt decât simple efecte ale unei situaţii juridice deja încheiate” –
prezentarea proiectului de lege, iniţierea unei moţiuni de cenzură, votarea moţiunii de
cenzură sau adoptarea proiectului de lege prezentat. O astfel de aserţiune este justificabilă
în contextul premisei absolute în jurul căreia gravitează întreaga argumentaţie a Curţii,
irevocabilitatea angajării răspunderii. Având în vedere punctul de vedere exprimat în
cadrul acestui studiu potrivit căruia consider că în anumite situaţii Guvernul poate renunţa
la decizia sa de angajare a răspunderii, situaţia juridică în dezbatere dobândeşte caracter
de facta pendentia, putând fi afectată printr-o decizie a instanţei constituţionale.
De altfel, într-un timp secund, se observă faptul că poziţia iniţial ponderată a Curţii
se intensifică, afirmând că „doar în situaţia unei facta pendentia s-ar fi pus problema
obligării Guvernului de către Curtea Constituţională să renunţe la procedura angajării
răspunderii, respectiv dacă instanţa constituţională ar fi fost sesizată de către preşedintele
Senatului până cel târziu la data de 18 octombrie 2010, deci înainte de stabilirea
calendarului asumării de către Parlament”. Astfel, Curtea admite acest singur caz în care
ar fi putut fi aplicabilă decizia anterioară.
1
2
A se vedea în acest sens Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008,
Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008 şi Decizia nr. 838 din 27 mai
2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
B. Controlul constituţionalităţii proiectului de lege sau a legii
Constituţionalitatea procedurii de angajare a răspunderii Guvernului poate fi consta-

tată şi indirect, prin intermediul controlului constituţionalităţii legii care a făcut obiectul
asumării. Curtea poate controla legea adoptată atât din perspectiva validităţii acesteia, cât
şi a conformităţii în raport cu actul fundamental român. Astfel, controlul validităţii
normei are în vedere modul de producere a acesteia din punct de vedere al formei şi
procedurii instituite constituţional. O lege adoptată prin procedura angajării răspunderii
poate releva elemente de neconstituţionalitate extrinsecă ce ţin de nerespectarea
prevederilor constituţionale în materie sau a jurisprudenţei anterioare a Curţii.
Efectul juridic al constatării neconstituţionalităţii extrinseci a legii în acest caz apare
în mod diferit, în funcţie de tipul controlului exercitat, a priori sau a posteriori. În prima
variantă, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul este obligat să reexa-
mineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constitu-
ţionale. Concret, declararea neconstituţionalităţii unei legi în cadrul controlului a priori
datorită nerespectării exigenţelor constituţionale privind procedura angajării răspunderii,
blochează formarea legii din punct de vedere juridic, promulgarea acesteia fiind interzisă.
În această situaţie, alin. (2) al art. 147 devine inaplicabil, Parlamentul neputând să
„reexamineze” o procedură de adoptare a legii provenind de la nivelul Guvernului1.
În acest mod Curtea a procedat cu ocazia Deciziei nr. 1557 din 18 noiembrie 2009,
prin care a declarat neconstituţionalitatea Legii educaţiei naţionale adoptate prin
angajarea răspunderii Guvernului2. Motivele declarării neconstituţionalităţii legii se
relevă ca fiind de ordin procedural, acţiunea guvernamentală neputându-se încadra în
niciuna dintre cele trei situaţii instituite prin jurisprudenţa Curţii în care Guvernul poate
apela la această modalitate simplificată de legiferare, ocolind practic procedura legislativă
obişnuită.
În total dezacord cu decizia anterioară, Curtea Constituţională declara prin Decizia
nr. 1 din 4 ianuarie 20113 constituţionalitatea Legii educaţiei naţionale adoptate de către
Parlament prin procedura angajării răspunderii Guvernului.
Cu această ocazie, iniţial, Curtea a identificat obiectul controlului de constituţio-
nalitate ca fiind „actul de legiferare”, acesta, sub aspectul constituţionalităţii extrinseci
privind practic situaţia juridică derulată pentru considerarea ca adoptată a proiectului de
lege. Procedura angajării răspunderii şi efectele sale juridice ca situaţie juridică derulată
în timp presupune o succesiune de etape obligatorii, declararea neconstituţionalităţii în
ansamblu a proceduri putând fi rezultatul chiar şi al parcurgerii numai uneia dintre etape
fără respectarea exigenţelor constituţionale.
Ulterior, Curtea a luat în discuţie doar o etapă din cadrul situaţiei juridice derulate, şi
anume aceea a adoptării proiectului de lege, fapt realizat, în opinia sa, ca urmare a
retragerii, de către unii dintre semnatari, a susţinerii moţiunii de cenzură depuse ca
urmare a angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, act
1
Practic, constituţional nu este prevăzută procedura ce trebuie urmată – Gh. Iancu, op. cit., p. 486.
2
Pentru o analiză detaliată privind poziţia Curţii cu această ocazie a se vedea M. Nica, Notă asupra
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 6/2009,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 45-48.
3
care a determinat ca moţiunea să nu mai respecte condiţiile constituţionale pentru a fi
prezentată şi dezbătută. Actul concret al adoptării Legii educaţiei naţionale, criticat din
perspectiva modului în care Parlamentul a respectat propriile regulamente, a fost
considerat ca neputând face obiectul examinării realizate de Curtea Constituţională în
cadrul competenţei sale de control: „în lipsa unei competenţe exprese şi distincte, Curtea
nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar
încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor doua Camere, instituit prin art.
64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu fundamental,
aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei [...], aşa încât contestaţiile [...] privind
actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului sunt de competenţa exclusivă a
Camerei [...], aplicabile, în acest caz, fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin
propriul regulament, după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare
depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde
cu normele şi principiile fundamentale. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza
aspecte de fapt ale procedurii parlamentare”.
Practic, instanţa constituţională a deplasat argumentaţia juridică de la jurisprudenţa
sa anterioară şi a mutat-o pe terenul unei jurisprudenţe care îi permitea să îşi decline
competenţa – lipsa competenţei în ceea ce priveşte analizarea încălcărilor şi a actelor de
aplicare a regulamentelor Camerelor. În acest mod, Curtea acoperă neconstituţionalitatea
punctului iniţial al situaţiei juridice, şi anume a neconstituţionalităţii exercitării dreptului
constituţional al Guvernului de a-şi angaja răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei
naţionale, neputând încadra această acţiune în niciuna dintre cele trei situaţii rezultate din
jurisprudenţa sa, care ar fi putut valida exerciţiul acestui drept. De altfel, Curtea nici nu
aminteşte şi nici nu raportează, astfel cum ar fi trebuit, situaţia de fapt la jurisprudenţa sa
anterioară rezultată din Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, demers care ar fi avut ca
efect declararea neconstituţionalităţii extrinseci a proiectului de lege.
În cea de-a doua variantă, potrivit art. 147 alin. (1) din actul fundamental, dispoziţiile
din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale fiind suspendate de drept.
Secţiunea a 2-a
Moţiunea de cenzură
Moţiunea de cenzură constituie acel procedeu al răspunderii ministeriale declanşat la

iniţiativa Parlamentului. Utilizarea procedeului poate avea drept efect fie o reconfirmare a
încrederii acordate Guvernului cu ocazia învestirii, fie o retragere a mandatului general de
guvernare, în acest ultim caz procedeul apărând ca un „act simetric invers”1 în raport cu
votul iniţial al Parlamentului.
1
E.S. Tănăsescu, Comentariul art. 113 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu
pe articole, Coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1062.
Reglementarea constituţională a procedeului moţiunii de cenzură o regăsim normată

la nivelul art. 113, care dispune că: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. (2) Moţiunea de cenzură poate fi
iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se
comunică Guvernului la data depunerii. (3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile
de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. (4) Dacă
moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot
iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114”.
§1. Titularii dreptului de a iniţia o moţiune de cenzură

Actul fundamental introduce o circumstanţiere a titularilor dreptului de a iniţia un
astfel de procedeu de control parlamentar atât sub aspect calitativ, iniţiatorii trebuind să
aibă calitatea de parlamentar, cât şi sub aspect cantitativ, aceştia trebuind să fie în număr
de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Dreptul
constituţional de a iniţia o moţiune de cenzură este unul individual, având ca titular unic
persoana parlamentarului, deputat sau senator, dar exerciţiul dreptului este unul colectiv,
iniţiativa neputând avea decât un caracter colectiv.
Condiţionarea cantitativă privind iniţierea unei moţiuni de cenzură constituie o
exigenţă constituţională privind stabilitatea guvernamentală, procedeul, odată declanşat,
antrenând răspunderea solidară a membrilor Guvernului şi, totodată, putând avea efecte
cu privire la direcţia generală a politicii interne şi externe a statului1.
Din punct de vedere al apartenenţei politice a colectivului de parlamentari apt să
iniţieze o moţiune de cenzură, aceştia, în general, provin de la nivelul opoziţiei
parlamentare, dar, în acelaşi timp, pot proveni şi din rândul majorităţii ce susţine politica
guvernamentală sau al independenţilor. Acest ultim aspect, deşi puţin probabil de a se
concretiza în practica parlamentară, nu poate fi însă exclus având în vedere condiţiile
extrem de restrictive privind dizolvarea Parlamentului, al cărui efect direct constă în
provocarea de alegeri anticipate, normate constituţional prin intermediul art. 89. Voinţa
legislativă de reconfirmare a încrederii populare înainte de expirarea mandatului nu se
poate produce decât mediat, prin intermediul actului de voinţă al Preşedintelui de
dizolvare a Parlamentului în contextul inexistenţei unui Guvern în funcţie.
§2. Tipologia moţiunii de cenzură

Procedeul moţiunii de cenzură constituie un instrument de natură constituţională cu
caracter unitar, pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului
parlamentar asupra activităţii Guvernului. Dispoziţiile constituţionale în materie, art. 113,
coroborate cu cele privind angajarea răspunderii Guvernului de la nivelul art. 114,
normează o dimensiune juridică unitară a instituţiei, chiar dacă, contextual, procedeul
poate interveni în două situaţii.
1
Idem., pp. 1063-1064.
Pe de o partea, o moţiune de cenzură poate fi iniţiată ca rezultat al manifestării libere
a voinţei legislative. În această situaţie, dacă moţiunea de cenzură este respinsă, efectul
juridic constă în faptul că aceiaşi deputaţi şi senatori care au semnat-o nu mai pot iniţia, în
aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură.
Pe de altă parte, moţiunea de cenzură depusă în cadrul procedurii angajării
răspunderii Guvernului apare ca fiind una „provocată” prin acţiunea executivului. În
această situaţie, singura condiţie de validitate în ceea ce priveşte iniţierea moţiunii este
legată de numărul de semnături necesar, din punct de vedere numeric numărul moţiunilor
de cenzură depinzând direct proporţional de numărul de angajări ale răspunderii
Guvernului de la nivelul unei sesiuni parlamentare.
Astfel, deşi contextual moţiunea de cenzură poate apărea în două situaţii, sub
aspectul naturii juridice şi a finalităţii urmărite instituţia se prezintă ca având un caracter
unitar. În acest sens se pronunţă şi Curtea Constituţională1 care afirmă că „prevederile
Constituţiei nu reglementează două categorii de moţiuni de cenzură, ci, din contră,
moţiunea de cenzură ca instituţie juridică este una singură, reglementată de art. 113 din
Constituţie”.
Iniţierea unei moţiuni de cenzură cu ocazia angajării răspunderii Guvernului trebuie să
respecte cadrul general de reglementare, prezentând însă particularităţi procedurale
(contextul iniţierii – după prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a
proiectului de lege ce face obiectul angajării răspunderii – şi posibilitatea constituţională de
iniţiere – indiferent dacă semnatarii săi au mai iniţiat în cadrul aceleiaşi sesiuni parla-
mentare o moţiune de cenzură potrivit prevederilor art. 113 din Constituţie) şi substanţiale
(în cazul respingerii moţiunii de cenzură, programul, declaraţia de politică generală sau
proiectul de lege se consideră adoptat). Aceste particularităţi contextuale „nu pot califica
moţiunea de cenzură prevăzută de art. 114 din Constituţie ca un instrument de control
parlamentar distinct de moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie”.
Obiectul specific al moţiunii de cenzură, indiferent de contextul iniţierii acesteia, este
nelimitat, sub acest aspect instituţia relevându-şi caracterul mixt, de instrument
politico-juridic de control parlamentar. Atât conţinutul concret al moţiunii de cenzură, de
regulă unul de natură politică, cât şi motivele iniţierii unui astfel de procedeu sunt lăsate
la latitudinea titularului acesteia, orice limitare regulamentară sau legală fiind
neconstituţională2. În cazul moţiunii de cenzură iniţiate cu ocazia angajării răspunderii
Guvernului, consider că subiectul moţiunii trebuie să aibă legătură cu obiectul răspunderii
asumate, programul, declaraţia politică sau proiectul de lege promovate de către Guvern.
§3. Procedura şi efectele moţiunii de cenzură

Exigenţele de ordin procedural în materia moţiunii de cenzură rezultă, pe de o parte
din conţinutul normativ al art. 113 din Constituţie, iar pe de altă parte, din prevederile art.
78-82 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel,
se disting mai multe etape cronologice şi obligatorii, condiţii de validitate ale
1
2
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din data de 27
mai 1994, precizează în acest sens că dispoziţia constituţională privind moţiunea de cenzură, actualul art. 113,
„nu limitează sursele (cauzele, motivele) moţiunii de cenzură”.
procedeului1: iniţierea moţiunii prin atingerea numărului necesar de semnături ale

parlamentarilor, depunerea acesteia la Birourile permanente ale celor două Camere ale
Parlamentului, comunicarea moţiunii Guvernului, prezentarea acesteia în cadrul unei
şedinţe comune a celor două Camere, exprimarea poziţiei Guvernului, dezbaterea şi votul
pe marginea moţiunii.
În aceeaşi zi cu depunerea moţiunii de cenzură, împreună cu lista de semnături, la
Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului are loc şi comunicarea
acesteia Guvernului. Ulterior, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor
două Camere în cel mult 5 zile de la data depunerii, ocazie cu care Guvernul îşi exprimă
punctul de vedere. Dezbaterea moţiunii de cenzură şi votul pe margine acesteia au loc
după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
În ceea ce priveşte exercitarea votului pe marginea moţiunii de cenzură, se pune
problema determinării majorităţii necesare pentru considerarea ca adoptată a acesteia.
Prin aplicarea principiului paralelismului formelor şi competenţelor2, consecinţă
normativă a principiului ierarhiei normative consacrat prin art. 1 alin. (5) din Constituţie,
şi având în vedere efectul juridic concret pe care îl presupune adoptarea unei moţiuni,
aceeaşi majoritatea parlamentară instituită constituţional pentru acordarea încrederii
Guvernului prin art. 103 alin. (3), este necesară şi pentru demiterea sa prin procedeul
moţiunii de cenzură: majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
Efectele juridice ale exercitării votului pe marginea moţiunii de cenzură se prezintă
în mod dual. Pe de o parte, în cazul în care moţiunea de cenzură nu întruneşte majoritatea
absolută de voturi, aceasta se consideră respinsă, iar Guvernul îşi continuă activitatea în
funcţie. Partea iniţială a dispoziţiei constituţionale instituie regula potrivit căreia efectul
respingerii unei moţiuni de cenzură constă în imposibilitatea pentru iniţiatori de a mai
promova o nouă moţiune de cenzură în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare, însă în
partea finală se instituie în acelaşi timp şi excepţia de la regulă: în situaţia angajării
răspunderii de către Guvern potrivit art. 114 din Constituţie.
Pe de altă parte, în situaţia în care moţiunea de cenzură este aprobată, mandatul
Guvernului încetează, acesta fiind demis. Moţiunea de cenzură apare astfel ca o sancţiune
de drept public prin care se concretizează răspunderea politică-juridică a Guvernului faţă
de Parlament3. Din perspectiva retragerii încrederii asumate în guvern, moţiunea de
cenzură se constituie într-un act de natură politică, însă având în vedere efectul juridic
principal al acesteia, demiterea guvernului, acest act al Parlamentului dobândeşte şi o
natură juridică. Astfel, moţiunea de cenzură este un act al Parlamentului cu natură duală,
politico-juridică.
1
Pentru mai multe detalii tehnice privind etapele procedeului moţiunii de cenzură, a se vedea B.
Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, pp. 277-278; Gh. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 494; C. Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010,
pp. 106-109.
2
D.C. Dănişor, op. cit., p. 167. Atât Curtea Constituţională, cât şi o mare parte a doctrinei juridice
române utilizează sintagma de „principiul simetriei juridice”.
3
E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 1062; prin Decizia nr. 664 din 14 decembrie 2005, publicată în M. Of. nr.
1149 din 19 decembrie 2005, Curtea Constituţională subliniază acest aspect: „singura autoritate publică în
faţa căreia Guvernul răspunde politic nu poate fi decât Parlamentul, iar sancţiunea corespunzătoare acestei
răspunderi politice este demiterea Guvernului, ca urmare a retragerii încrederii acordate prin votul de
învestitură al Parlamentului, aşa cum prevede art. 113 alin. (1), numai prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură”.
§4. Controlul constituţionalităţii moţiunii de cenzură?
Un aspect important privind moţiunea de cenzură este constituit din problematica
pronunţării pe marginea constituţionalităţii unei astfel de proceduri. Astfel, principala
întrebare care se pune este dacă instanţa constituţională se poate pronunţa asupra
constituţionalităţii moţiunii de cenzură. Consider că un astfel de lucru este posibil în
contextul unei înţelegeri corecte a fenomenului justiţiei constituţionale, aceasta
desemnând un ansamblu de instituţii şi tehnici prin care se asigură supremaţia constituţiei,
contenciosul constituţional al normelor neepuizând conceptul în discuţie, acesta având o
întindere mult mai largă, acoperind şi contenciosul constituţional al instituţiilor, precum
şi al drepturilor şi libertăţilor1.
Trebuie însă distins contextul în care Curtea Constituţională se poate pronunţa
privind constituţionalitatea unei moţiuni de cenzură, precum şi aspectele constituţio-
nalităţii ce pot fi atinse în cadrul analizei, de ordin extrinsec sau de ordin intrinsec.
Poziţia Curţii Constituţionale în legătură cu această problematică rezultă prin
intermediul Deciziei nr. 1295 din 12 octombrie 20092 privind sesizarea grupurilor
parlamentare ale Partidului Democrat – Liberal pentru constatarea neconstituţionalităţii
moţiunii de cenzură cu titlul „11 împotriva României”, iniţiată de 123 de deputaţi şi
senatori ai grupurilor parlamentare ale PNL, UDMR şi PSD + PC.
Decizia aduce în prim plan problematica obiectului controlului de constituţionalitate
exercitat de către instanţa noastră constituţională potrivit dispoziţiilor actului
fundamental. Mai exact, este vorba de sfera actelor juridice ce pot forma obiectul
controlului de constituţionalitate. Curtea Constituţională, îşi menţine jurisprudenţa
anterioară în această problemă, enunţând atribuţiile pe care le poate exercita conform art.
146 din Constituţia României şi art. 11 din Legea nr. 47/1992 şi precizând că are o
competenţă „reglementată limitativ”, astfel încât „controlul constituţionalităţii
moţiunilor de cenzură nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale”. Altfel spus, obiectul
controlului de constituţionalitate nu poate fi decât unul circumscris de prevederile
normative incidente, astfel încât pot fi controlate din punct de vedere al constituţionalităţii
numai următoarele categorii de acte juridice: legile, ordonanţele, tratatele şi acordurile
internaţionale, hotărârile, precum şi regulamentele Parlamentului. Delimitarea sferei
actelor juridice ce pot forma obiectul unui control de constituţionalitate, potrivit art. 146
din Constituţia României şi art. 11 din Legea nr. 47/1992, se constituie deci printr-o
enumerare limitativă.
Drept urmare, moţiunea de cenzură, ca act juridic al Parlamentului, neregăsindu-se în
enumerarea limitativă a prevederilor normative incidente, nu poate forma propriu-zis
obiectul unui control de constituţionalitate exercitat de către Curte.
Cu toate acestea, consider că există un caz în care Curtea se poate pronunţa asupra
constituţionalităţii unei moţiuni de cenzură, şi anume în situaţia exercitării competenţei
normate prin art. 146 lit. e) de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională
între autorităţile publice. În acest caz, instanţa constituţională poate constata îndeplinirea
sau neîndeplinirea condiţiilor constituţionale de validitate în materia moţiunii de cenzură
1
Bucureşti, 2007, pp. 623-624.
2
şi poate declara constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea procedurii. Aspectele

asupra cărora Curtea se poate pronunţa astfel vizează doar constituţionalitatea extrinsecă,
aceasta neputându-se pronunţa în niciun caz cu privire la conţinutul concret al moţiunii de
cenzură.
Din perspectiva soluţionării unui asemenea conflict juridic de natură constituţională,
Curtea, cu ocazia Deciziei nr. 1525 din 24 noiembrie 2010, s-a pronunţat cu privire la
validitatea procedurii moţiunii de cenzură iniţiată de către un grup de parlamentari în
raport cu dispoziţiile regulamentare obligatorii şi a trasat o coordonată normativă a
instituţiei constituţionale: „depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării
controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act
irevocabil în sensul iniţierii acestui control”.
În încercarea de a soluţiona conflictul juridic, instanţa constituţională introduce în
discuţie semnificaţia constituţională a instituţiei juridice a moţiunii de cenzură în cadrul
unui sistem fundamentat pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat: realizarea
funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului. Cu toate acestea, nu pot fi de
acord cu aserţiunea finală a Curţii. Procedura moţiunii de cenzură din cadrul angajării
răspunderii Guvernului nu poate fi considerată ca un proces irevocabil având în vedere
că exercitarea dreptului iniţiatorilor acesteia, parlamentarii, de a-şi retrage semnăturile
prin care aceasta a fost declanşată nu este regulamentar consacrat. Mai trebuie precizat că
obligaţia regulamentară a Parlamentului de a stabili un calendar al prezentării unei
moţiuni de cenzură într-un termen de maxim 5 zile de la data depunerii acesteia nu are
ataşată juridic o sancţiune concretă în caz de neexecutare, în nici un caz aceasta neputând
fi considerată ca fiind irevocabilitatea procedurii în sine a moţiunii de cenzură.
În vederea susţinerii concluziei Curţii se observă o deplasare a argumentaţiei acesteia
către constatarea faptului eliminării „posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi
controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii”, precum şi faptului că astfel
„opoziţia parlamentară nu se mai poate exprima şi controlul parlamentar este lipsit de
eficienţă”. Curtea uită însă să ia în discuţie un aspect important: refuzul Preşedintelui
Senatului de a supune moţiunea de cenzură spre dezbatere în şedinţa comună a celor două
Camere ale Parlamentului, deşi excede cadrului normativ regulamentar, echivalează în
fapt cu un refuz explicit al opoziţiei, al cărei exponent este acesta, de a continua
procedura în cauză. Mergând pe aceeaşi direcţie argumentativă, Curtea mai afirmă că
„nici un instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea
lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului
constituţional al statului de drept”. Acest lucru este corect la nivel teoretic, dar trebuie
completat faptul că procedurile de realizare a statului de drept democratic (controlul
parlamentar ca armă a opoziţiei parlamentare împotriva majorităţii parlamentare) se
efectivizează numai prin voinţa liberă a titularilor săi (pozitivă sau negativă), şi nu pot
prin însăşi natura lor să subordoneze voinţa ce stă la baza lor.
CAPITOLUL II
MIJLOACE DE PRESIUNE DINSPRE EXECUTIV
ÎNSPRE LEGISLATIV
Secţiunea 1
Dizolvarea Parlamentului
Dreptul de dizolvare a legislativului constituie în dreptul comparat1 acel mijloc

constituţional prin intermediul căruia Executivul, printr-una dintre componentele sale sau
chiar în comun – şeful statului şi Guvernul, poate revoca mandatul colectiv al
Legislativului înainte de termen, apelând la medierea corpului electoral pentru
desemnarea noilor reprezentanţi. La prima vedere, instituţia juridică a dizolvării
legislativului are intrinsec un potenţial distructiv în materia principiului separaţiei şi
echilibrului între puteri înţeles în maniera delimitării rigide a puterilor, fiind „un act prin
care guvernul-creatură distruge parlamentul-creator”2. Cu toate acestea, scopul instituţiei
este unul dual: pe de o parte, conduce la o separaţie suplă a puterilor, obligându-le să
colaboreze, şi la o egalizare a rolului lor constituţional, iar pe de altă parte, constituie un
mijloc de soluţionare a potenţialelor conflicte între puteri prin arbitrajul corpului
electoral. În ultimă instanţă, fie direct, fie indirect, atât legislativul, cât şi componentele
executivului, rezidă în puterea de vot.
În sistemul constituţional român, reglementarea instituţiei dizolvării Parlamentului3
este deficitară, depărtându-se de rolul său fundamental şi neconstituind în concret un
veritabil mijloc de aplanare şi soluţionare a conflictelor instituţionale. Titularul dreptului
de dizolvare este Preşedintele, dar procedura în sine presupune întrunirea unor condiţii cu
caracter restrictiv care o fac practic imposibil de utilizat.
Astfel, art. 89 din Constituţia României prevede că: „(1) După consultarea
preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele
României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere
pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. (2) În cursul unui an, Parlamentul
poate fi dizolvat o singură dată. (3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale
mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă”.
Dispoziţia constituţională ce normează instituţia dizolvării Parlamentului stabileşte
că sigurul care poate exercita acest drept este Preşedintele, decizia sa nefiind dependentă
de existenţa anterioară a unui acord.
1
Pentru mai multe detalii privind instituţia dizolvării în dreptul comparat a se vedea D.C. Dănişor,
Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 448-453.
2
3
A se vedea, de asemenea, C. Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
O primă limită ce se impune exerciţiului acestui drept o constituie obligaţia de

consultare de către Preşedinte a anumitor actori politici – preşedinţii celor două Camere şi
liderii grupurilor parlamentare. Această obligaţie de consultare trebuie să aibă un caracter
efectiv, presupunând o reală dezbatere şi consultare politică1 asupra subiectului dizolvării
şi neputându-se transforma într-o simplă informare, chiar dacă singurul care deţine
monopolul decizional este Preşedintele.
O a doua limită impusă dizolvării o constituie cadrul circumstanţiat în care aceasta
poate interveni: doar în situaţia în care nu există un Guvern format. Dizolvarea nu poate
interveni decât dacă sunt întrunite anumite condiţii cantitative cumulative în contextul
procedurii de formare a noului Guvern – depăşirea unui termen de 60 de zile de la prima
solicitare de acordarea a votului de încredere pentru formarea Guvernului şi neacordarea
acesteia; respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Trebuie subliniat că
termenul de 60 de zile nu reprezintă un termen de decădere, ci de recomandare2, iar
acordarea ulterioară a votului de încredere atrage automat obligaţia corelativă de numire a
Guvernului în funcţie şi imposibilitatea dizolvării Parlamentului. Practic, în situaţia unui
Guvern în funcţie dizolvarea devine inoperabilă, efectul constând în crearea unui
dezechilibru funcţional3 între cele două puteri, Parlamentul putând revoca Guvernul prin
intermediul unei moţiuni de cenzură, iar acesta neputând contracara această practică prin
instituţia dizolvării.
Cea de-a treia limită impusă prin dispoziţia constituţională vizează o condiţionare a
numărului de dizolvări ale Parlamentului ce pot fi operate în cursul unui an la una
singură. Ataşată primului alineat, această limitare temporală a numărului de dizolvări
poate conduce la un blocaj instituţional. În cazul dizolvării Parlamentului în contextul
alin. (1) al art. 89, noul legislativ va putea să respingă acordarea încrederii guvernului de
câte ori doreşte fără a risca să fie dizolvat.
O a patra limită rezultată constă în imposibilitatea de dizolvare a Parlamentului în
ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui. Scopul unei astfel de limite rezidă în
prevenirea abuzurilor din partea unui Preşedinte la finele mandatului său, dar
suprapunerea acesteia peste cadrul general în care poate fi operată dizolvarea, din nou
poate conduce la apariţia unui blocaj: legislativul va putea să blocheze formarea unui
Guvern în ultimele 6 luni de mandat prezidenţial fără a exista riscul dizolvării sale.
În sfârşit, o a cincea limită se referă la imposibilitatea dizolvării Parlamentului în
timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. Aceste situaţii
extraordinare în care statul se poate găsi la un moment dat presupun aplicarea unui regim
strict de restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor persoanei în special din partea
executivului, astfel încât rolul legislativului în funcţie ca garant a libertăţii persoanei în
aceste moment devine unul decisiv. În acelaşi timp, toate cele 4 situaţii avute în vedere de
către constituant presupun o interacţiune a Preşedintelui cu un Parlament în desfăşurarea
mandatului4.
1
2
Ibidem., p. 829.
3
4
Art. 92, alin. (2) din Constituţie prevede că Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, iar alin. (3) dispune că în caz de agresiune
armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce
neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. De asemenea, potrivit art. 93, alin. (1) Preşedintele
Se poate observa astfel că actuala reglementare constituţională a dizolvării Parla-
mentului este ineficientă şi lipseşte instituţia de rolul său primordial, şi anume acela de
soluţionare a conflictelor dintre legislativ şi executiv prin intermediul medierii corpului
electoral.
Secţiunea a 2-a
Dreptul de a cere reexaminarea legii
Dreptul de a cere o nouă deliberare1 asupra legii constă în competenţa conferită
şefului statului de a retrimite o lege adoptată de către legislativ acestuia în vederea
redezbaterii şi acordării unui nou vot pe marginea ei. Acest „veto prezidenţial foarte slab”
nu constituie decât o modalitate prin care şeful statului poate bloca pentru o scurtă
perioadă de timp intrarea în vigoare a legii şi prin care poate atrage atenţia Parlamentului
asupra unor aspecte ale reglementării adoptate. În sistemul nostru constituţional, dreptul
de a cere reexaminarea legii este reglementat prin intermediul art. 77, care dispune că:
„(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii. (3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut
verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la
primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”.
Dispoziţia constituţională ce reglementează exerciţiul dreptului Preşedintelui de a
cere reexaminarea legii2 impune două condiţii: o condiţie temporală (exercitarea
prerogativei poate fi făcută doar înainte de promulgarea legii) şi o condiţie cantitativă (o
singură dată poate fi cerută reexaminarea legii).
Acestui drept constituţional al cărui titular unic este Preşedintele îi corespunde
obligaţia corelativă a Parlamentului de a proceda la reexaminarea legii. Astfel, trebuie
distins în ce constă acţiunea de reexaminare a legii3.
Din punct de vedere formal, aceasta presupune o nouă dezbatere a legii şi o nouă
deliberare prin votul parlamentarilor asupra acesteia. Art. 43 din Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului dispune că Preşedintele României are
dreptul, înainte de a promulga legea, să ceară ambelor Camere, printr-un mesaj motivat, o
nouă deliberare asupra legii sau a unor articole din lege adoptate în şedinţa comună a
celor două Camere. În acest caz, după reexaminarea legii sau a articolelor în cauză,
potrivit procedurii legislative, cele două Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, se
pronunţă asupra obiecţiilor cuprinse în mesajul Preşedintelui României. Acestea sunt
considerate adoptate dacă întrunesc votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor
României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea
acesteia.
1
Pentru mai multe detalii a se vedea D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2007, p. 455.
2
A se vedea în mod asemănător C. Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp. 98-99; I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
ed. 12, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 216.
3
Dicţionarul explicativ al limbii române acordă termenului de reexaminare următoarele sensuri: a
cerceta din nou; a verifica încă o dată; a revedea; a revizui.
şi senatorilor în cazul legilor constituţionale, votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în

cazul legilor organice şi votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi în cazul legilor
ordinare.
Din punct de vedere material, reexaminarea poate presupune două aspecte: fie o
simplă cercetare a textului actului normativ fără nicio modificare adusă acestuia, fie o
modificare a conţinutului normativ al reglementării. Parlamentul fiind unica autoritate
legiuitoare a ţării, conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în raport cu
solicitările cuprinse în cererea de reexaminare a Preşedintelui României, poate adopta
orice fel de soluţie pe care o va considera necesară. Astfel, Curtea Constituţională a
statuat prin Decizia nr. 1018 din 19 iulie 20101 că Parlamentul poate admite în întregime
sau parţial solicitarea, poate să o respingă ori poate să modifice în totalitate sau parţial
anumite texte care au legătură cu cererea de reexaminare, inclusiv prin recorelarea
dispoziţiilor legii2.
Parlamentul deliberează însă numai în limitele cererii, dar are obligaţia să se exprime
cu privire la toate textele din lege care se referă la o problemă ridicată de Preşedintele
României, chiar în absenţa unei menţiuni exprese în solicitarea acestuia şi eventual să
facă acele corelări de ordin tehnic-legislativ atunci când efectuează modificări (Decizia
nr. 991 din 1 octombrie 20083). Astfel, poate admite în întregime sau parţial solicitarea,
poate să o respingă ori poate să modifice în totalitate sau parţial anumite texte care au
legătură cu cererea de reexaminare, inclusiv prin recorelarea dispoziţiilor legii. În ambele
cazuri, dacă Parlamentul procedează la re-votarea legii în varianta nemodificată sau
modificată, efectul juridic constă în obligaţia preşedintelui de a promulga legea în termen
de 10 zile de la primire.
Trebuie văzut dacă o completare a legii cu dispoziţii noi constituie o reexaminare.
Sesizată cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în raport cu prevederile art.
77 alin. (2) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 355 din 4
aprilie 20074 asupra criticii aduse de autorii sesizării constând în aceea că „prin adăugarea
unor noi articole legii supuse reexaminării, Parlamentul a depăşit limitele învestirii”. Astfel,
Curtea constata că „din textul constituţional rezultă că Parlamentul ar urma să reexamineze
doar textele indicate de Preşedintele României” şi urma să admită ca întemeiată critica
autorilor sesizării. De asemenea, Curtea observa că Preşedintele a cerut Parlamentului „prin
cererea de reexaminare (...) eliminarea din lege a prevederilor «articolului unic pct. 2
referitoare la completarea art. 5 din Legea nr. 3/2000, prin introducerea alin. (4)», precum şi
să se precizeze, «în mod expres, abrogarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 12»”. În urma
reexaminării legii de către Parlament au fost introduse noi prevederi cuprinse în art. 5 alin.
(2), (5) şi (6), art. 10 şi art. 12 alin. (1). Curtea, constatând că „Parlamentul României,
depăşind limitele învestirii, care priveau prevederile art. 5 alin. (4) şi ale art. 12 alin. (1) din
Legea nr. 3/2000, a modificat şi completat şi alte dispoziţii din această lege”, a decis
neconstituţionalitatea prevederilor legii şi astfel depăşirea de către Legislativ a competenţei
rezultate din obligaţia de reexaminare.
1
2
A se vedea în mod asemănător Ghe. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010, pp. 476-477.
3
4
CAPITOLUL III
MIJLOACE DE PRESIUNE DINSPRE LEGISLATIV
ÎNSPRE EXECUTIV
Secţiunea 1
Întrebările
Întrebarea constituie un procedeu parlamentar prin intermediul căruia un parlamentar

solicită unui membru al Guvernului informaţii sau explicaţii în ceea ce priveşte un subiect
determinat1. În accepţiunea celor două Regulamente de organizare şi funcţionare ale
Camerei Deputaţilor [art. 165 alin. (2)] şi ale Senatului [art. 158 alin. (2)], întrebarea
reprezintă o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este
exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice
Camerei informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de
comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă
determinată.
Potrivit art. 112 alin. (1) din Constituţie, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au
obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de
senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
Actul fundamental instituie, pe de o parte, un drept specific la informare prin intermediul
adresării de întrebări al cărui titular poate fi orice parlamentar, iar pe de altă parte, o
obligaţie juridică pentru Guvern şi fiecare membru vizat de a răspunde solicitării adresate
prin acest procedeu.
Regimul juridic al instituţiei parlamentare a întrebării se regăseşte în mod asemănător
în cuprinsul celor două regulamente de organizare şi funcţionare a Camerelor.
§1. Cadrul general

Preşedintele Camerei are dreptul să respingă întrebările care: a) privesc probleme de
interes personal sau particular; b) urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii
juridice; c) se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta
soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată; d) privesc activitatea unor persoane
care nu îndeplinesc funcţii publice.
În cazul în care un parlamentar a adresat o întrebare la care a solicitat şi răspuns oral
nu se află în sala de şedinţe, membrul Guvernului va depune răspunsul în scris la
secretarul Camerei, care se află la prezidiu.
De asemenea, în cazuri temeinic justificate, dacă deputatul care a solicitat răspuns
oral nu poate fi prezent în sala de şedinţe în ziua în care secretarul Camerei l-a anunţat că
1
D.C. Dănişor, op. cit., p. 461; I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck,
este programat pentru primirea răspunsului, dar doreşte să aibă posibilitatea de a formula
eventuale obiecţii la răspunsul dat, poate cere amânarea răspunsului o singură dată.
Cererea deputatului de amânare a răspunsului se depune la secretarul desemnat al
Camerei şi se comunică ministrului pentru relaţia cu Parlamentul.
§2. Tipologia întrebărilor

În practica procedeului parlamentar se întâlnesc două tipuri de întrebări: orale şi
scrise1.
Întrebările orale pot fi adresate membrilor Guvernului în anumite zile şi anumite
intervale de timp stabilite regulamentar, putând viza doar domeniile în care activează
aceştia. Obiectul întrebărilor orale se notifică în scris şi se depune la secretarul desemnat
al Camerei într-un termen determinat regulamentar din săptămâna premergătoare celei în
care urmează să fie pusă întrebarea, urmând ca Secretarul Camerei să informeze ministrul
pentru relaţia cu Parlamentul asupra întrebărilor orale la care membrii Guvernului
urmează să răspundă în cursul şedinţei consacrate acestora.
Întrebarea orală este expusă sumar, într-un interval de timp de cel mult două minute,
ministrul competent răspunzând la întrebarea ce i-a fost adresată în cel mult 3 minute.
Autorul întrebării, după audierea răspunsului, poate interveni cu precizări şi cu
comentarii, fără a depăşi două minute. Ministrul poate exercita dreptul la replică în
acelaşi interval de timp. Membrul Guvernului poate amâna răspunsul la întrebarea orală
pentru săptămâna următoare numai în cazuri temeinic justificate.
Întrebările scrise se transmit membrilor Guvernului şi celorlalte autorităţi publice
de către secretarul desemnat al Camerei, cu precizarea faptului dacă se doreşte un răspuns
scris, un răspuns oral sau un răspuns formulat atât în scris, cât şi oral.
Întrebările la care se solicită un răspuns oral de la tribuna Camerei se înscriu pe
ordinea de zi a şedinţei în succesiunea primirii răspunsurilor, dar nu mai târziu de 15 zile
de la data înregistrării acestora. Răspunsurile la aceste întrebări trebuie date în cele 30 de
minute care urmează timpului afectat întrebărilor orale. Un răspuns nu poate depăşi 3
minute, iar dacă răspunsul la o întrebare dă naştere unei replici a celui care a adresat
întrebarea, timpul pentru replică este de cel mult 3 minute. Dacă timpul afectat
răspunsurilor la întrebări nu este suficient, răspunsurile care nu au fost prezentate vor fi
înscrise pe ordinea de zi a şedinţei din lunea următoare.
Răspunsurile la întrebările orale se dau în termen de 15 zile de la data transmiterii lor
de către secretarul Camerei, iar răspunsurile la întrebările scrise se transmit deputatului în
cel mult 15 zile.
§3. Sancţiunea obligaţiei de răspuns

Întrebările sunt lipsite de o sancţiune politică imediată, acest fapt neavând
semnificaţia atribuirii unui caracter retoric al acestora. Astfel, în situaţia în care membrul
Guvernului, căruia îi este adresată întrebarea, nu este prezent, răspunsul va fi dat în
şedinţa din săptămâna următoare, consacrată întrebărilor orale, în acest caz Preşedintele
1
A se vedea în mod asemănător Ghe. Iancu, op. cit., pp. 414-415.
Camerei informându-l pe primul-ministru asupra răspunsurilor amânate. De asemenea,
atât întrebările scrise, cât şi răspunsurile aferente se publică pe site-ul Camerei. Întrebările
fără răspuns vor fi publicate la sfârşitul fiecărei sesiuni în Monitorului Oficial al
României, Partea a II-a.
În cazul în care deşi răspunsul a fost dat, dar iniţiatorul întrebării nu este mulţumit de
acesta, întrebarea poate fi convertită în interpelare la adresa Guvernului sau a unuia dintre
membrii săi1.
Secţiunea a 2-a
Interpelările
Interpelarea2 reprezintă o cerere adresată Guvernului în ansamblu sau unui ministru
de către un grup parlamentar sau de unul sau mai mulţi parlamentari, prin care se solicită
explicaţii asupra politicii Guvernului sau gestiunea unui minister în probleme importante
ale activităţii sale interne sau externe [art. 173 alin. (2) din Regulamentul Camerei
Deputaţilor şi art. 161 alin. (1) din Regulamentul Senatului]. Ca şi în cazul întrebării,
interpelarea are drept scop esenţial informarea legislativului asupra activităţii executivului
şi creează o obligaţie de răspuns pentru acesta din urmă.
Principala deosebire dintre întrebare şi interpelare constă în faptul că aceasta din
urmă poate fi convertită într-o moţiune simplă prin care se angajează răspunderea
ministerială. Astfel, art. 112 alin. (2) din Constituţie stabileşte în partea sa finală că
fiecare dintre cele două Camere pot adopta o moţiune simplă cu privire la o problemă ce a
făcut obiectul unei interpelări.
§1. Cadrul general

Forma interpelării este întotdeauna scrisă, determinând obiectul acesteia fără nicio
dezvoltare. Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării, într-un registru special şi se
afişează la sediul Camerei. Dezvoltarea interpelărilor are loc în şedinţa din ziua de luni,
alternativ cu şedinţele consacrate întrebărilor, durata dezvoltării interpelării neputând
depăşi 5 minute. În şedinţa consacrată dezvoltării interpelării se dă cuvântul
interpelatorului şi apoi primului-ministru sau reprezentantului acestuia, care poate fi
ministru sau secretar de stat. Răspunsul la interpelare nu poate depăşi 5 minute, autorul
interpelării putând interveni cu întrebări suplimentare şi cu comentarii, fără a depăşi două
minute. Primul-ministru sau reprezentantul acestuia care răspunde interpelării are la
dispoziţie două minute pentru exercitarea dreptului la replică, după acest moment, în
legătură cu interpelarea respectivă nemaiputând exista alte intervenţii. De regulă, un grup
parlamentar nu poate prezenta mai mult de o interpelare, dar în cazul în care timpul
consacrat interpelărilor permite, acesta poate dezvolta şi o a doua interpelare. Miniştrii
interpelaţi sau secretarii de stat desemnaţi de aceştia au obligaţia să participe la şedinţa
consacrată răspunsurilor la interpelări.
1
S. Popescu, Comentariul art. 112 din Constituţia României, în Constituţia României. Comentariu pe
2
A se vedea în acelaşi sens D.C. Dănişor, op. cit., pp. 463-464; Ghe. Iancu, op. cit., pp. 416-417; S.
Popescu, op. cit., pp. 1053-1054.
§2. Interpelările adresate primului-ministru

Interpelările adresate primului-ministru trebuie să vizeze politica Guvernului în
probleme importante ale activităţii sale interne sau externe şi se depun la secretarul
desemnat al Camerei până la un anumit termen din săptămâna care precedă răspunsurile
primului-ministru. Dezvoltarea interpelărilor se face în ordinea depunerii lor la secretarul
desemnat al Camerei şi presupune o expunere într-un interval de timp de cel mult 3
minute. Răspunsul primului-ministru poate fi de maxim 5 minute, autorul interpelării,
după audierea răspunsului, putând interveni cu întrebări suplimentare şi cu comentarii,
fără a depăşi două minute. Primul-ministru are la dispoziţie două minute pentru
exercitarea dreptului la replică, după aceasta, în legătură cu interpelarea respectivă
nemaiputând avea loc nicio altă intervenţie. Doar în situaţii justificate interpelarea
primului-ministru poate fi amânată cel mult o săptămână.
§3. Dezbaterile politice

La solicitarea unuia sau mai multor grupuri parlamentare sau a primului-ministru, în
plenul Camerelor se pot desfăşura, o dată pe lună, dezbateri politice, cu participarea
primului-ministru, pe probleme de interes major pentru viaţa politică, economică şi
socială. Solicitarea este înaintată Biroului permanent în scris, cu precizarea temei de
dezbatere propuse, acesta informând subiectele vizate şi stabilind data dezbaterii, care nu
poate depăşi 6 zile de la înregistrarea solicitării. Primul-ministru este obligat să participe
la dezbaterea solicitată. Spre deosebire de primul-ministru care poate solicita cel mult
două dezbateri politice pe sesiune, un grup parlamentar nu poate solicita o dezbatere
politică decât o singură dată pe sesiune.
Secţiunea a 3-a
Moţiunea simplă
Moţiunea simplă constituie un mijloc de control parlamentar prin intermediul căruia

cele două Camere pot să-şi exprime prin vot poziţia cu privire la o problemă de politică
internă sau externă sau, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări1. Obiectul unei moţiuni simple poate viza atât gestiunea generală a sferei
activităţilor statului realizată de către Guvern, cât şi o doar o politică guvernamentală
într-un anumit domeniu.
§1. Procedura moţiunii simple

Moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau o pătrime din
numărul total al senatorilor şi nu poate avea decât obiectul circumscris constituţional, în
caz contrar acestea urmând să nu fie luate în considerare. În plus, iniţiatorii trebuie să
1
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. 12, Vol. II, Ed. C.H. Beck,
motiveze moţiunile simple depuse la preşedintele de şedinţă în cursul şedinţelor publice.
Până la încheierea dezbaterii unei moţiuni simple, un deputat care a semnat-o nu mai
poate semna alte moţiuni simple în aceeaşi problemă.
Constatarea îndeplinirii condiţiilor de formă pentru depunerea moţiunii de către
preşedintele Camerei atrage comunicarea imediată a acesteia Guvernului şi aducerea la
cunoştinţă a Camerei prin afişare. Preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii
simple, care nu poate depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia, înştiinţând Guvernul în
acest sens. În ceea ce priveşte moţiunile simple privind probleme de politică externă,
acestea se supun dezbaterii numai însoţite de avizul Comisiei pentru politică externă şi cu
consultarea Ministerului Afacerilor Externe.
Retragerea adeziunii unui parlamentar la o moţiune simplă este posibilă doar până în
momentul iniţierii dezbaterilor pe marginea acesteia, iar conţinutul moţiunii nu poate fi
modificat în timpul dezbaterilor prin propunerea de amendamente. Adoptarea moţiunii
simple se realizează prin votul exprimat la nivelul Camerei unde a fost iniţiată, cvorumul
necesar fiind însă diferit: dacă în ceea ce priveşte Camera Deputaţilor dispoziţiile
regulamentare prevăd că moţiunile simple se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor
prezenţi (majoritate relativă), cât priveşte Senatul, acestea se adoptă cu votul majorităţii
senatorilor (majoritate absolută)1. Deşi actul fundamental nu stabileşte în mod expres
cvorumul necesar de adoptare a unei moţiuni simple, acest fapt rămânând la latitudinea
celor două Camere în baza autonomiei regulamentare şi funcţionale de care acestea
dispun, considerăm că ar fi necesară o corelare şi o reglementare unitară.
§2. Efectele moţiunii simple

În ceea ce priveşte efectele adoptării unei moţiuni simple de către una dintre cele
două Camere, dispoziţiile regulamentare stabilesc că hotărârea Camerei se va trimite
Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni.
Dispoziţia regulamentară este fluidă şi nu clarifică ce presupune sintagma „va ţine cont de
poziţia exprimată”. Se pune astfel problema dacă adoptarea unei moţiuni simple creează
efecte juridice pentru Guvern sau un membru al său.
Cu ocazia Deciziei nr. 148 din 21 februarie 20072, Curtea Constituţională a efectuat
un control al efectelor adoptării unei moţiuni de simple (moţiunea simplă „Minciuna –
Adevărul Justiţiei Macovei”, adoptată la data de 13 februarie 2007 de către Senat), deşi îi
fusese solicitat ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. c) din Constituţie, să se
pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul
Senatului, şi nu asupra moţiunii simple adoptate3. În fapt, Curtea nu a verificat dispoziţia
contestată din perspectiva constituţionalităţii actului de organizare şi funcţionare a
Senatului, ci din cea a stabilirii efectelor pe care le poate produce dispoziţia dintr-o
moţiune simplă concretă adoptată de Senat în urma controlului parlamentar. Practic,
instanţa constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii moţiunii simple ca „act de
aplicare a Regulamentului şi nu asupra constituţionalităţii acestuia ca atare”.
1
A se vedea în acelaşi sens şi C. Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan. ed. 2, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 792.
2
3
Pentru mai multe detalii pe marginea acestei decizii a se vedea D.C. Dănişor, S. Drăghici, Comentariul
Deciziei Curţii Constituţionale române nr. 148/2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, pp. 109-122.
Curtea reţinea cu această ocazie că textul constituţional al art. 112 alin. (2) nu
prevede posibilitatea ca, printr-o moţiune simplă, oricare dintre Camerele Parlamentului,
odată cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor măsuri concrete obligatorii
pentru Guvern, cum ar fi revocarea din funcţie a unui ministru, şi nici nu abilitează
Camerele să prevadă în regulament o atare posibilitate.
Curtea reţinea că în sistemul constituţional al României, ca şi în majoritatea celorlalte
ţări, controlul parlamentar, în general, este fără sancţiune, unica excepţie apărând când
controlul parlamentar se exercită prin moţiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca
finalitate demiterea Guvernului.
Curtea Constituţională a constatat că noţiunea de „moţiune simplă” a fost introdusă
în Constituţie cu prilejul revizuirii acesteia, când, prin noua redactare a art. 112 alin. (2),
s-a lărgit şi conţinutul moţiunii, Camera care o adoptă putând să-şi exprime poziţia nu
numai cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări, ci şi cu privire la alte
probleme ale politicii interne sau externe.
Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient
de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei
moţiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia.
Moţiunea simplă are, însă, efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice
care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa
unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa anihilării efectelor sale
politice, deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două
Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de
cenzură. Spre deosebire de moţiunea simplă, adoptarea moţiunii de cenzură are ca efect
juridic direct demiterea Guvernului în întregul său.
Un alt tip de moţiune, cunoscut în legislaţia şi practica mai multor ţări, respectiv,
moţiunea individuală, nu este prevăzut de Constituţia României. Moţiunea individuală are
efecte juridice similare celor ale moţiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci
numai asupra unor membrii ai acestuia, individualizaţi. Ca atare, introducerea unei cereri
privitoare la demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate crea
obligaţii juridice pentru Guvern, primul-ministru sau alte persoane.
Considerentele expuse anterior nu conduc la concluzia că moţiunea simplă nu are
nici un fel de efecte juridice şi că nu ar avea caracter obligatoriu. Este incontestabil că
moţiunea simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o
asemenea moţiune, Camera care o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme
importante ale politicii interne şi externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii
ale activităţii Guvernului, a organelor administraţiei publice, a conducătorilor ori a
membrilor acestora. Guvernul şi organele administraţiei publice sunt obligate să ţină
seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul poziţiei exprimate de Cameră, în
vederea remedierii deficienţelor semnalate.
Caracterul obligatoriu nu înseamnă, însă, că Guvernul sau vreun alt organ al
administraţiei publice ar fi obligat să execute dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la
luarea unor măsuri cu caracter organizatoric, cum sunt numirea şi eliberarea din funcţie,
care prin Constituţie sau prin alte legi sunt date în competenţa lor exclusivă.
Curtea observa că în sensul acestor considerente sunt şi dispoziţiile art. 164 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit cărora, „În cazul în care o moţiune simplă
este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia
exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni”, întrucât sintagma „va ţine cont” determină
caracterul „ipso facto” al efectelor juridice.
Secţiunea a 4-a
Suspendarea din funcţie a Preşedintelui
Suspendarea din funcţie a preşedintelui1 constituie mijlocul prin care Parlamentul

poate angaja răspunderea politică a şefului statului. Răspunderea politică a preşedintelui
poate interveni în condiţiile art. 95 din Constituţie care normează: „(1) În cazul săvârşirii
unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele
poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de
suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. (3) Dacă propunerea de
suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum
pentru demiterea Preşedintelui”.
§1. Cauzele suspendării din funcţie

Dispoziţia constituţională din cuprinsul alin. (1) al art. 95 determină sfera cauzelor
pentru care poate interveni răspunderea politică a preşedintelui, şi anume în cazul
săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Exprimarea
constituantului este fluidă şi interpretabilă, conturarea juridică a sintagmei „fapte grave”
constituind un demers dificil de realizat în concret. Mai întâi, deoarece se ataşează un
termen meta-juridic, adjectivul „grav”, fără determinarea unei proceduri de juridicizare a
acestuia care să permită calificarea clară a unei fapte ca având sau nu acest caracter. Apoi,
pentru că exprimarea la modul plural a faptului că suspendarea poate interveni doar în
situaţia „săvârşirii unor fapte”, poate conduce la concluzia că în situaţia în care
preşedintele ar comite o singură faptă gravă instituţia ar fi inoperabilă. De asemenea,
deoarece sintagma „săvârşirea unor fapte” denotă în esenţă o acţiune din partea
preşedintelui, părând că starea de pasivitate sau abţinere nu ar fi acoperită de textul
constituţional. Refuzul de a exercita o competenţă sau o obligaţie constituţională să nu
constituie oare o cauză ce ar putea conduce la suspendarea preşedintelui?
Instanţa constituţională română a încercat o conturare a genului de fapte imputate
preşedintelui care constituie încălcări grave ale Constituţiei, cu ocazia Avizului
consultativ din 5 aprilie 20072, statuând că: „Este evident că o faptă, adică o acţiune sau
inacţiune, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, este gravă prin raportare chiar la
obiectul încălcării. În reglementarea procedurii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României, Constituţia nu se rezumă însă la acest înţeles căci, dacă ar fi aşa, expresia
1
A se vedea în acelaşi sens Ş. Deaconu, Comentariul art. 95 din Constituţia României, în Constituţia
889-901.
2
«fapte grave» nu ar avea sens. Analizând distincţia cuprinsă în textul citat şi luând în
considerare faptul că Legea fundamentală este un act juridic normativ, Curtea
Constituţională constată că nu orice faptă de încălcare a prevederilor Constituţiei poate
justifica suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, ci numai «faptele grave», cu
înţelesul complex pe care această noţiune îl are în ştiinţa şi în practica dreptului. Din
punct de vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe care
o vatămă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu mijloacele
folosite, cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a
acestuia, cu scopul în care a săvârşit fapta. Aplicând aceste criterii la faptele de încălcare
a ordinii juridice constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală,
Curtea reţine că pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei
actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin
care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau
ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar
urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau
ar putea avea efecte similare”.
Instanţa constituţională apreciază că „în accepţiunea de faptă poate intra atât o
acţiune, cât şi o inacţiune al cărei rezultat ar consta într-o încălcarea gravă a
Constituţiei”. Caracterul grav al unei fapte va fi apreciat în concret în funcţie de o serie de
criterii enunţate de către Curte. Utilizând acest tipar, instanţa constituţională determină cu
titlu de exemplu o serie de fapte de încălcare a ordinii juridice constituţionale care pot
constitui premisele suspendării din funcţie a Preşedintelui: actele de decizie sau sustra-
gerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României
ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţionala ori ar urmări schimbarea ordinii
constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte
similare.
În ceea ce priveşte libertatea de exprimare a Preşedintelui în exercitarea mandatului
său, Curtea consideră că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui
mandat de demnitate publică – aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică
unipersonală, ori cum este conducătorul unei autorităţi publice –, referitoare la alte
autorităţi publice... rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu
îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie” (Decizia nr. 53 din 28
ianuarie 20051), neputând constitui astfel cauze ale suspendării din funcţie.
În mod asemănător, prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 iulie 19942 privind propunerea
de suspendare din funcţie a Preşedintelui României pentru declaraţii publice privind
activitatea instanţelor de judecată, Curtea a statuat că: „Preşedintele României poate, în
virtutea prerogativelor şi a legitimităţii sale, să exprime opinii şi opţiuni politice, să
formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea autorităţilor publice şi a
exponenţilor acestora, să propună reforme sau măsuri pe care le apreciază dezirabile
interesului naţional. Opiniile, observaţiile, preferinţele sau cererile Preşedintelui nu au
însă un caracter decizional şi nu produc efecte juridice, autorităţile publice rămânând
exclusiv responsabile pentru însuşirea acestora ca şi pentru ignorarea lor. În orice caz,
1
2
Publicat în M. Of. nr. 166 din 16 iulie 1994.
exercitarea de către Preşedinte a unui rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate
fi caracterizată ca un comportament contrar Constituţiei”.
De asemenea, Curtea preciza că „Legalitatea reprezintă un principiu cardinal al
statului de drept, care nu este de conceput în cazul în care respectarea legii ar fi aleatorie,
numai în măsura în care convine unora sau altora, în funcţie de interesele lor. Legea ca
expresie a voinţei naţionale se impune tuturor iar încălcarea acestui principiu nu poate
conduce decât la grave conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României,
în temeiul art. 80 din Constituţie, nu poate rămâne pasiv. De aceea, poziţia sa este
expresia unei opţiuni politice privind reglementarea prin lege a problemei caselor
naţionalizate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât intră sub incidenţa art. 84 alin.
(2) coroborat cu art. 70 din Constituţie privind independenţa opiniilor. (…) De aceea,
afirmaţia domnului preşedinte Ion Iliescu reprezintă o opţiune politică fără nici o
relevanţă juridică şi, în consecinţă, intră sub incidenţa art. 84 alin. (2) coroborat cu art. 70
din Constituţie, privind independenţa opiniilor, care în ce-l priveşte pe preşedinte este
aceeaşi cu a parlamentarilor”.
Cu toate acestea, neputând reţine că opiniile politice exprimate în forme care
dovedesc lipsa de respect faţă de partenerii politici constituie fapte grave de încălcare a
Constituţiei, Curtea Constituţională consideră ca raporturile instituţionale între
participanţii la viaţa publică trebuie să se desfăşoare în forme civilizate, pentru a se
asigura şi pe această cale promovarea valorilor supreme consacrate şi garantate prin art. 1
din Legea fundamentală. În acest sens, prin Decizia nr. 435 din 26 mai 20061, Curtea
Constituţională reţinea că: „Statutul constituţional al Preşedintelui şi al primului-ministru,
precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei constituţionale îi obligă să îşi aleagă forme
adecvate de exprimare, astfel încât criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale statului
să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură
constituţională între acestea”. În acest mod, Curtea delimitează acele cauze ce pot sta la
baza suspendării din funcţie a Preşedintelui de cele ce pot genera un conflict juridic de
natură constituţională între autorităţile publice, aceeaşi cauză neputând fundamenta în
acelaşi timp ambele instituţii.
Prin Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 20122 privind propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României, Curtea a analizat motivele cuprinse în cele 7 capitole
ale propunerii de suspendare.
Referitor la susţinerile potrivit cărora Preşedintele României, prin comportamentul
său politic, şi-a asumat public iniţiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca
acestea să fie adoptate de către Guvern, prin asumarea răspunderii, Curtea a reţinut aceste
fapte ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului-ministru: „De aceea, această
atitudine imputată (…) nu poate fi încadrată în conceptul «opinii şi opţiuni politice»,
astfel cum acesta a fost stabilit de Curtea Constituţională prin Avizul consultativ nr. 1 din
5 aprilie 2007, potrivit căruia Preşedintele României poate, în virtutea prerogativelor şi a
legitimităţii sale, să exprime, să formuleze observaţii şi critici cu privire la funcţionarea
autorităţilor publice şi a exponenţilor acestora”.
Cu privire la motivele invocate de autorii propunerii privind încălcarea unor drepturi
fundamentale, cum sunt dreptul la muncă şi dreptul la pensie, Curtea reţinea că nu se pot
1
2
constitui în elemente ce conduc la atingerea substanţei acestor drepturi fundamentale. În

acest sens, Curtea constata că măsurile legislative referitoare la diminuarea salariilor şi a
pensiilor au fost adoptate de către Guvern, prin asumarea răspunderii. În ceea ce priveşte
declaraţiile domnului Traian Băsescu referitoare la comunitatea romă şi sancţionarea
acestuia de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea a precizat
că Parlamentul trebuie să decidă, pe baza datelor şi a Informaţiilor care îi vor fi prezentate
cu ocazia dezbaterilor, asupra existenţei şi gravităţii acestor fapte. Cu privire la celelalte
declaraţii ale Preşedintelui României, Curtea constată că acestea sunt simple afirmaţii,
fără să constituie acte sau fapte care să conducă la încălcări grave ale Constituţiei:
„Astfel, manifestările Preşedintelui la care se referă autorii propunerii de suspendare pot
fi caracterizate ca opinii (…) care rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a
opiniilor politice, cu îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie”.
Referitor la motivele invocate în capitolul III din propunerea de suspendare, Curtea
reţinea că aceste declaraţii ale Preşedintelui României nu au produs efecte juridice,
neavând un caracter decizional. De aceea, nu se poate reţine că încălcarea prevederilor
constituţionale referitoare la independenţa justiţiei, declaraţiile critice formulate nefiind
de natura să determine pe magistraţi să nu-şi îndeplinească atribuţiile constituţionale.
Curtea îşi afirma însă dezaprobarea cu privire la formularea de acuzaţii, etichetări
jignitoare şi insulte la adresa exponenţilor autorităţilor publice în legătură cu activitatea
desfăşurată de ei, astfel cum s-a exprimat şi prin Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie
2007, când, invocând Decizia nr. 435/2006, a statuat că „libertatea de exprimare şi de
critică este indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă,
chiar şi atunci când este fermă”. Prin Decizia nr. 53/2005, Curtea a reţinut că, potrivit art.
1 alin. (4) din Constituţie, autorităţile publice sunt organizate potrivit „principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească”. Astfel,
atribuţiile Preşedintelui României au semnificaţia unei contraponderi faţă de puterea
legislativă, pentru realizarea echilibrului puterilor în statul de drept, consacrat prin
dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Aceeaşi semnificaţie o are şi dreptul
Preşedintelui României de a cere Curţii Constituţionale soluţionarea conflictelor juridice
de natură constituţională dintre autorităţile publice, conform art. 146 lit. e) din
Constituţie, deoarece acest drept se exercită în condiţiile exprimării punctului de vedere
asupra posibilelor căi de soluţionare a conflictului, implicit asupra temeiniciei sau
netemeiniciei atitudinii ori a susţinerilor autorităţilor publice implicate în conflict.
Referitor la susţinerile privind promovarea unui proiect neconstituţional de revizuire
a Constituţiei, Curtea observa că, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 20111 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, a reţinut că „prin Adresa nr.
1.172 din 9 iunie 2011, Preşedintele României a înaintat Curţii Constituţionale proiectul
de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat la propunerea Guvernului” şi a
constatat că proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei a fost iniţiat cu respectarea
prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia revizuirea poate fi iniţiată de
Preşedintele României, la propunerea Guvernului. Faptul că unele prevederi din proiectul
de lege pentru revizuirea Constituţiei au fost constatate ca fiind neconstituţionale,
deoarece aveau ca efect suprimarea unor drepturi fundamentale, nu poate conduce la
concluzia că Preşedintele României ar fi încălcat prevederile Legii fundamentale.
1
Referitor la susţinerile privind faptul că Preşedintele a instigat la nerespectarea
deciziilor Curţii Constituţionale şi a făcut presiuni directe asupra judecătorilor Curţii,
făcându-le «vizite» înaintea unor decizii importante, Curtea a constatat că aceste
declaraţii ale Preşedintelui României nu au fost de natură a aduce atingere independenţei
judecătorilor constituţionali.
În legătură cu aceste susţineri, Curtea reţinea că faptele concrete menţionate mai sus,
imputate Preşedintelui, îmbracă forma unor conflicte cu ceilalţi participanţi la viaţa
politică.
Cât priveşte declaraţiile Preşedintelui, Curtea reţine că acestea pot fi caracterizate ca
opinii politice, pentru care Preşedintele României rămâne responsabil, din punct de
vedere politic şi moral, la faţa electoratului şi a societăţii civile.
Referitor la propunerea de suspendare, prin care se susţinea că Preşedintele a încălcat
sistematic principiul neapartenenţei politice a persoanei care ocupă funcţia prezidenţială
şi a abandonat rolul constituţional de mediator în stat şi în societate, arătându-se că
Preşedintele a săvârşit acţiuni politice concrete care l-au transformat în liderul de fapt al
unui partid politic, Curtea, în considerarea rolului Preşedintelui României, prevăzut de
art. 80 din Constituţie, constata că Preşedintele „nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi
exigenţă funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Rolul decisiv în stabilirea caracterului grav al unei fapte săvârşite de Preşedinte în
exerciţiul funcţiei revine însă în ultimă instanţă Parlamentului. Acesta dispune de un
„drept discreţionar”1 de a statua dacă faptele imputate constituie sau nu încălcări grave ale
Constituţiei, exerciţiul acestui drept realizându-se prin votul de la nivelul celor două
Camere reunite.
§2. Etapele procedurii de suspendare din funcţie

Potrivit actului fundamental şi prevederilor regulamentare2 procedura de suspendare
din funcţie a Preşedintelui presupune mai multe etape consecutive.
Prima etapă constă în propunerea de suspendare din funcţie care poate fi iniţiată de
cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi care se depune concomitent la
birourile permanente ale Camerelor Parlamentului. În a doua etapă, Birourile
permanente, sub semnătura preşedinţilor, comunică neîntârziat această propunere
Preşedintelui României, precizându-se totodată data şi locul şedinţei comune a
Camerelor. În cea de-a treia etapă, Preşedintele care conduce şedinţa comună, după
prezentarea propunerii de suspendare din funcţie şi ascultarea explicaţiilor Preşedintelui
României, consultă deputaţii şi senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a fi
sesizată Curtea Constituţională sau dacă este necesară constituirea unei comisii comune
de anchetă. Hotărârea în acest caz se ia cu majoritatea voturilor din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor. Dacă prin vot s-a apreciat că datele sunt suficiente, în cea de-a
patra etapă, propunerea de suspendare, însoţită de informaţiile necesare, se trimite de
îndată, de către preşedintele care a condus şedinţa comună, Curţii Constituţionale spre
consultare, menţionându-se şi termenul până la care aceasta trebuie să se pronunţe. A
cincea etapă constă în avizul cu caracter facultativ al Curţii Constituţionale pe marginea
1
2
Art. 66-70 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
propunerii de suspendare din funcţie (formal existenţa avizului este obligatorie, dar
material acesta nu poate condiţiona Parlamentul în ceea ce priveşte decizia de
suspendare). Cea de-a şasea etapă priveşte dezbaterile şi votul Parlamentului privind
propunerea iniţiată În termen de 24 de ore de la primirea avizului Curţii Constituţionale,
Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru a hotărî asupra propunerii
de suspendare din funcţie. La dezbateri este invitat şi Preşedintele României, căruia i se
va da cuvântul, la cererea sa, oricând în timpul dezbaterilor, pentru a da explicaţii asupra
faptelor ce i se impută. Hotărârea se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,
votul fiind secret şi exprimat prin bile.
§3. Constituţionalitatea comisiei comune de anchetă a faptelor imputate

În ceea ce priveşte constituirea unei comisii comune de anchetă privind faptele
imputate Preşedintelui, s-a pus problema constituţionalităţii acestei dispoziţii regula-
mentare având în vedere legitimitatea identică a şefului statului cu a legislativului, votul
corpului electoral şi automat iresponsabilitatea directă a unuia faţă de celălalt.
Prin Decizia nr. 266 din 21 martie 20071, Curtea Constituţională a confirmat
constituţionalitatea prevederii precizând că „Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art.
95, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie, de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă dispoziţiile
acesteia, iar potrivit art. 64 alin. (4) din Constituţie, fiecare Cameră a Parlamentului «[...]
îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii
speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune». Din analiza coroborată a
prevederilor constituţionale menţionate rezultă că Parlamentul îşi constituie comisii
pentru exercitarea oricăror atribuţii prevăzute de Constituţie în competenţa sa. Or, art. 95
din Constituţie, care prevede ca atribuţie a celor două Camere ale Parlamentului
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României nu interzice instituirea unei comisii de
anchetă pentru exercitarea acestei atribuţii. Totodată, potrivit tezei finale a art. 95 din
Constituţie, Preşedintele României poate da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută,
care, de asemenea, presupun efectuarea de cercetări prin intermediul unei comisii de
anchetă. În caz contrar, faptele imputate ar fi cercetate chiar de către cei care propun
suspendarea, ceea ce este mai grav decât constituirea unei comisii în acest scop. Mai
mult, suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, a cărui legitimitate rezultă din
votul electoratului, este o măsură foarte gravă, având un caracter sancţionator, astfel că
gravitatea faptelor trebuie dovedită şi stabilită”.
Potrivit opiniei separate exprimate cu prilejul acestei decizii (judecătorii Ioan Vida şi
Kozsokar Gabor), prevederile regulamentului supuse controlului de constituţionalitate
reprezintă „o interpretare extensivă nepermisă a dispoziţiilor Constituţiei referitoare la
procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României, adăugând la acestea
proceduri a căror instituire nu a fost în intenţia Constituantei”. Reglementarea procedurii
prin regulament împrumută de fapt unele prevederi constituţionale care au ca obiect alte
instituţii juridice. Posibila sancţiune a suspendării din funcţie a Preşedintelui României
pentru săvârşirea unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei şi procedura
1
acestei forme de tragere la răspundere sunt reglementate exclusiv prin art. 95 din
Constituţie, rezultând astfel că „nicio altă autoritate publică sau structură de lucru a
Parlamentului nu are atribuţii ori competenţa de a întreprinde vreo măsură sau de a hotărî
în legătură cu suspendarea din funcţie a Preşedintelui României”.
Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituţie, „Fiecare
Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte
comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”, însă aceste comisii au rolul
de a ajuta, de a contribui, printr-o activitate specializată, la îndeplinirea atribuţiilor
constituţionale ale Parlamentului. Se considera, de asemenea, că domeniile de activitate,
atribuţiile şi competenţele comisiilor constituite sunt limitate, neputând fi extinse şi în
domeniile ori la măsuri ale căror dezbatere şi soluţionare sunt date de Constituţie în
competenţa exclusivă a uneia dintre Camere sau a celor două Camere, în şedinţă comună.
În plus, opinia separată îşi susţine aserţiunea neconstituţionalităţii constituirii unei
comisii de anchetă printr-o serie de argumente jurisprudenţiale. Astfel, Curtea
Constituţionala a statuat prin Decizia nr. 45 din 17 mai 19941 că „prin regulamentele
parlamentare nu pot fi stabilite drepturi şi, mai ales, obligaţii pentru autorităţi publice şi
pentru persoane care nu se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul”. Efectuarea
oricărei anchete presupune inevitabil strângerea şi administrarea de probe, solicitarea de
documente, date şi informaţii de la diferite autorităţi şi instituţii, precum şi audierea unor
persoane, inclusiv a celei ale cărei fapte constituie obiectul anchetei. Dreptul comisiei de
anchetă de a întreprinde asemenea demersuri se poate exercita numai dacă este prevăzută
şi obligaţia corelativă a altor autorităţi, instituţii şi persoane de a furniza documentele,
datele şi informaţiile solicitate ori de a se prezenta la audieri. În acelaşi timp, Curtea
Constituţională a mai statuat că „ancheta parlamentară este un mijloc de realizare a
controlului parlamentar, iar acest control este circumstanţiat cât priveşte subiectele
controlului prin art. 110 din Constituţie” (actualul art. 111). Conform prevederilor art.
111 din Constituţie, controlul parlamentar vizează numai Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice, evident de grad inferior Guvernului, nicio altă dispoziţie
constituţională neprevăzând posibilitatea efectuării unei anchete parlamentare în legătură
cu activitatea sau faptele Preşedintelui României. Tot prin decizia de faţă Curtea a
constatat că „anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin
comisiile de anchetă deoarece Constituţia, stabilind raporturile juridice dintre autorităţile
publice, instituie reguli distincte”, iar, cu referire directă la Preşedintele României, a
statuat că acesta „poate fi suspendat din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie, de
Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, iar eventualele explicaţii privind faptele ce i se impută pot fi date
Parlamentului şi nu unei comisii”.
De asemenea, prin Decizia nr. 317 din 13 aprilie 20062, Curtea Constituţională,
pronunţându-se asupra constituţionalităţii mai multor reglementări din Regulamentul
Senatului, a constatat, printre altele, că este neconstituţională prevederea „privind dreptul
comisiei de anchetă de a invita orice persoană care are cunoştinţă despre o faptă sau
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul
activităţii comisiei, obligaţia oricărei persoane care are asemenea cunoştinţe ori deţine
1
2
mijloace de probă pentru a le înfăţişa comisiei, precum şi obligaţia instituţiilor de a

răspunde solicitărilor sale”.
§4. Procedura de suspendare Preşedintelui potrivit Proiectului de

revizuire a Constituţiei din iunie 2011
Potrivit Proiectului de revizuire a Constituţiei transmis Parlamentului de către
Preşedinte în iunie 2011, conţinutul art. 95 privind suspendarea din funcţie a şefului
statului se modifică după cum urmează:
– Alineatul (1) va avea următorul cuprins: „(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie
de către Parlament, cu votul majorităţii membrilor săi, după obţinerea avizului obligatoriu al
Curţii Constituţionale cu privire la gravitatea faptelor şi încălcarea Constituţiei.”
– După alineatul (1) se introduc două noi alineate, (11) şi (12), astfel: – alineatul (11)
va avea următorul cuprins: „(11) Continuarea procedurii de suspendare este condiţionată
de avizul favorabil al Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.”; – alineatul (12) va avea următorul cuprins:
„(12) În cazul unui aviz negativ din partea Curţii Constituţionale, procedura de suspendare
va înceta.”
– Alineatul (2) va avea următorul cuprins: „(2) Propunerea de suspendare din funcţie
poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul parlamentarilor şi se aduce, neîntârziat,
la cunoştinţa Preşedintelui.”
Controlând constituţionalitatea proiectului de revizuire constituţională, Curtea, prin
Decizia nr. 799 din 17 iunie 20111, a statuat că din analiza comparativă a dispoziţiilor
constituţionale, în vigoare şi propuse spre revizuire, rezultă că modificarea are ca obiect
caracterul avizului solicitat Curţii Constituţionale în cadrul procedurii de suspendare a
Preşedintelui. Astfel, actuala reglementare consacră caracterul consultativ al actului
Curţii, Parlamentul fiind unica autoritate competentă să decidă, pe baza datelor şi a
informaţiilor care îi sunt prezentate cu ocazia dezbaterilor, asupra existenţei şi gravităţii
faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în
concordanţă cu dispoziţiile art. 95 din Constituţie.
Propunerea cuprinsă în proiectul de revizuire a Constituţiei conferă caracter
obligatoriu avizului Curţii şi prevede efectele juridice ale unui asemenea act. Astfel,
continuarea procedurii de suspendare este condiţionată de avizul favorabil al Curţii
Constituţionale, în cazul unui aviz negativ, procedura de suspendare încetând. Analizând
modificările propuse, reglementate în două alineate distincte (11) şi (12), Curtea a
constatat că dispoziţiile sunt redundante, consacrând în ambele alineate acelaşi efect:
continuarea procedurii de suspendare numai în cazul avizului favorabil, respectiv
încetarea acesteia în cazul avizului negativ. Consacrarea expresă a celor două tipuri de
avize se poate întemeia pe împrejurarea că numai avizul negativ are un efect imediat,
fiind de natură să împiedice continuarea procedurii de suspendare a Preşedintelui în faţa
Parlamentului. În situaţia în care avizul Curţii Constituţionale este unul favorabil, este de
neconceput maniera în care acest act ar obliga în vreun fel Parlamentul în luarea unei
1
decizii prin votul majorităţii membrilor săi. Mai mult, într-o atare situaţie, avizul Curţii
Constituţionale ar conduce direct la organizarea referendumului, rolul Parlamentului
limitându-se doar la iniţierea procedurii de suspendare.
Date fiind aceste consideraţii, s-a propus eliminarea sintagmei „obligatoriu” din
cuprinsul prevederilor constituţionale, reglementarea expresă a efectului extinctiv al
avizului negativ al Curţii Constituţionale cu privire la procedura de suspendare a
Preşedintelui fiind suficientă.
În acelaşi timp, modificarea operată atribuie efecte determinante avizului Curţii
Constituţionale, sporind rolul acestei instituţii în cadrul procedurii de suspendare a
Preşedintelui. În exercitarea competenţei atribuite de Constituţie, respectiv analizarea
săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei şi
pronunţarea unei soluţii cu privire la aceste aspecte, Curtea Constituţională îşi asumă
rolul de garant al supremaţiei Constituţiei. În virtutea acestei calităţi, Curtea este unica
autoritate care se poate pronunţa asupra faptelor de încălcare a ordinii juridice
constituţionale la care se referă art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală, precum actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care
Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar
restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar
urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau
ar putea avea efecte similare.
Titlul VI
Curtea Constituţională a României
CAPITOLUL I
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII
CONSTITUŢIONALE
Secţiunea 1
Compunerea Curţii Constituţionale
Constituţia României normează în cadrul art. 142 modul de compunere a Curţii

Constituţionale, aceasta fiind alcătuită din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor,
trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Practic, în România, la compunerea instanţei
constituţionale participă în mod direct puterea legislativă, prin intermediul celor două
Camere ale Parlamentului, şi puterea executivă, prin intermediul Preşedintelui.
Acest sistem de numire a judecătorilor instanţei constituţionale este unul de
politizare atenuată1 datorită faptului că, pe de o parte, Preşedintele este considerat un
organ apolitic din punct de vedere constituţional, iar pe de altă parte, modul politic de
compunere al Parlamentului nu permite unei singure forţe politice să monopolizeze toate
numirile.
Acelaşi mod de numire a judecătorilor Curţii este utilizat şi în alte sisteme
constituţionale. În Polonia, Tribunalul Constituţional este alcătuit din 15 judecători de
către Parlament pentru un mandat de 9 ani, cu majoritate calificată. Preşedintele şi
vice-preşedintele acestuia sunt numiţi de către şeful statului dintre candidaţii nominalizaţi
de către Tribunalul Constituţional2. În Germania, cei 16 judecători ai Tribunalului
Constituţional Federal sunt aleşi în mod egal, cu majoritate de două treimi, de către cele
două Camere ale Parlamentului: 8 de către Bundestad şi 8 de către Bundestrat. De
asemenea, în Statele Unite ale Americii, cei 9 judecători ai Curţii Supreme sunt numiţi de
către Preşedinte, dar numai cu acordul Senatului.
Un alt sistem de numire a judecătorilor instanţei constituţionale este cel de politizare
extremă, în cadrul căruia o singură forţă politică, ce monopolizează Executivul şi
Legislativul, controlează toate numirile. În acest caz, teoretic, influenţa politicului asupra
instanţei constituţionale este foarte accentuată, numirea judecătorilor depinzând de o
1
2
Ş. Deaconu, Instituţii politice, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 341.
singură voinţă politică1. Este cazul Franţei, în care cei 9 judecători ai Consiliului
Constituţional sunt numiţi 3 de către Preşedintele Republicii şi câte 3 de către fiecare din
cei doi Preşedinţi ai Camerelor Parlamentului. Un sistem de echilibru2 în numirea
judecătorilor instanţei constituţionale, ce presupune participarea tuturor puterilor în stat,
legislativă, executivă şi judecătorească, este utilizat în Italia şi în Spania. În Italia, cei 15
judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi după cum urmează: 5 de către Preşedintele
Republicii, 5 de către Parlament cu majoritate calificată şi 5 de către magistraturile
supreme (doi de către Consiliul de Stat, doi de către Curtea de Casaţie şi unul de către
Curtea de Conturi)3. În Spania, cei 12 judecători ai Tribunalului Constituţional numiţi de
către Rege sunt desemnaţi 8 de către Parlament cu majoritate de trei cincimi (câte patru
de către fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului), 2 de către Guvern şi 2 de
către Consiliul General al Puterii Judiciare4.
Secţiunea a 2-a
Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale
§1. Condiţiile de acces şi numirea judecătorilor

Potrivit art. 143 din Constituţie, pentru ca o persoană să fie numită judecător la
Curtea Constituţională5 trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: să aibă
pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18
ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Procedura de numire a celor 9 judecători ai Curţii presupune parcurgerea mai multor
etape cronologice conform Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale: a) depunerea candidaturilor la Comisia juridică de grupurile
parlamentare, de deputaţi şi de senatori însoţite de un „curriculum vitae” al candidatului
şi actele doveditoare ale îndeplinirii condiţiile prevăzute de Constituţie; b) audierea
candidaţilor în cadrul şedinţei Comisiei juridice; c) întocmirea raportului Comisiei
juridice care se va referi, motivat, la toţi candidaţii; d) prezentarea candidaturilor la
nivelul Camerei la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei
juridice; e) audierea candidaţilor în plenul Camerei; f) votul membrilor Camerei,
aprobarea necesitând majoritatea absolută a acestora; g) depunerea jurământului în mod
individual în faţa Preşedintelui Românie şi a preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului6.
1
2
Idem.
3
http://www.educazioneadulti.brescia.it/certifica/materiali/6.Documenti_di_riferimento/La%20Costitu
zione%20in%2015%20lingue%20%28a%20cura%20della%20Provincia%20di%20Milano%29/CostituzioneItalian
a-Rumeno.pdf
4
http://www.senado.es/constitu_i/indices/consti_ing.pdf
5
A se vedea pe larg, de dată recentă, cu privire la instanţa constituţională română, I. Vida, Curtea
Constituţională a României. Justiţia politicului sau politica justiţiei?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011.
6
În mod asemănător a se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, pp. 814-815 şi Ş. Deaconu, op. cit., p. 344.
În mod evident, numirea judecătorilor Curţii nu se poate face decât în baza acordului
liber exprimat, în scris, al candidatului nominalizat. În ceea ce priveşte numirea celor 3
judecători nominalizaţi de către Preşedintele României, parcurgerea etapelor parlamentare
menţionate anterior nu se mai realizează, singurele limite ce se impun şefului statului în
nominalizarea acestora fiind cele privind condiţiile stabilite prin art. 143 din Constituţie1.
§2. Mandatul judecătorilor

Mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale începe, conform art. 63 alin. (2) din
Legea-cadru nr. 47/1992, de la data depunerii jurământului. Potrivit art. 142 alin. (5) din
Constituţie, Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3
ani. În acelaşi timp, mandatul judecătorului constituţional numit nu poate fi prelungit sau
înnoit, conform art. 142 alin. (2) din Constituţie.
Încetarea mandatului judecătorilor Curţii se produce, potrivit art. 67 din Legea-cadru
nr. 47/1992, în următoarele situaţii: a) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau
în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces;
b) în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător
mai mult de 6 luni; c) în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) sau ale art. 40
alin. (3) din Constituţie, republicată sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la
art. 64. Constatarea încetării mandatului, potrivit primei situaţii se face de preşedintele
Curţii Constituţionale, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăşte în plen, cu
votul majorităţii judecătorilor Curţii.
Cele trei situaţii legale ce conduc la încetarea mandatului judecătorilor Curţii conduc
la mai multe concluzii2: a) caracterul individual al mandatului implică faptul că acesta nu
poate înceta decât individual, niciodată colectiv; b) încetarea mandatului poate fi
voluntară, când se produce prin demisie, sau de drept, prin expirarea termenului
mandatului; c) încetarea voluntară a mandatului poate avea un caracter expres (demisia)
sau tacit (acceptarea apariţiei unei stări de incompatibilitate); d) modul individual de
încetare a mandatului poate avea un caracter obiectiv (deces, punere sub interdicţie,
imposibilitate de exercitare a mandatului pe motiv de boală mai mult de 6 luni) sau un
caracter subiectiv (condamnare penală, pierderea drepturilor electorale, pierderea sau
renunţarea la cetăţenia română, apartenenţa la un partid politic).
Durata mandatului judecătorilor stabilită constituţional la 9 ani constituie o garanţie a
independenţei acestora în exercitarea competenţelor constituţionale de care dispun, fiind
mai lungă decât cea a actorilor politici implicaţi în numirea acestora (Preşedinte – 5 ani,
parlamentari – 4 ani).
§3. Independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor

Judecătorul Curţii Constituţionale, ca orice „judecător”, trebuie în mod obligatoriu să
se bucure de garanţiile fundamentale ale acestei calităţi, şi anume de independenţă şi de
inamovibilitate. Constituţia României normează în mod expres în art. 145 că judecătorii
Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe
1
2
durata acestuia. Ca „garant al supremaţiei Constituţiei”, art. 142 alin. (1) din Constituţie,
Curtea Constituţională trebuie să fie compusă din judecători care să se bucure în mod real
de atributele de independenţă şi inamovibilitate.
Independenţa judecătorului constituţional semnifică faptul că acesta se supune numai
Constituţiei şi legii organice de organizare şi funcţionare a Curţii. Aceste acte normative
stabilesc coordonatele unice ale exercitării competenţelor judecătorului constituţional sub
semnul independenţei sale, orice încercare de creare a unei dependenţe a acestuia faţă de
alte repere constituind o încălcare a principiilor Constituţiei şi o alterare a independenţei
judecătorului Curţii.
Independenţa Curţii Constituţionale ca instituţie politico-jurisdicţională constituie o
garanţie a independenţei judecătorului constituţional, acest lucru fiind asigurat la nivel
legal printr-o serie de principii generale1: a) Curtea Constituţională este independentă faţă
de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi – art. 1
alin. (3); b) în exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în
drept să hotărască asupra competenţei sale – art. 3 alin. (2); c) competenţa Curţii
Constituţionale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică – art. 3 alin. (3); d)
judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi
voturile exprimate la adoptarea soluţiilor – art. 61 alin. (2); e) stabilirea abaterilor
disciplinare ale judecătorilor, a sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de
competenţa exclusivă a plenului Curţii Constituţionale – art. 65; f) Curtea Constituţională
are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat art. 74 alin. (1).
Inamovibilitatea judecătorului constituţional presupune faptul că acesta nu poate fi
revocat, suspendat, retrogradat sau sancţionat disciplinar decât de către un organ al
magistraturii sau o altă autoritate în condiţii şi potrivit unei proceduri strict reglementate. În
plus, inamovibilitatea interzice chiar şi avansarea sau transferul pe un post echivalent dacă
nu există acordul judecătorului2. Coordonatele principiului inamovibilităţii judecătorului
constituţional se regăsesc consacrate la nivel legal sub forma situaţiilor strict reglementate
de încetare a mandatului acestuia, a situaţiei când poate interveni suspendarea (în cazul
trimiterii în judecată penală şi până la soluţia definitivă a organului judiciar) etc.
§4. Incompatibilităţi şi interdicţii

Incompatibilităţile constituie atât o formă de protecţie a mandatului judecătorului
constituţional, cât şi garanţii ale independenţei şi imparţialităţii acestuia3. Constituţia
Românie, prin art. 144, normează că funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este
incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământul juridic superior.
Sancţiunea stării de incompatibilitate este diferită în funcţie de momentul apariţiei
acesteia, înaintea dobândirii mandatului sau în cursul derulării acestuia. Astfel, potrivit
art. 62 din Legea-cadru nr. 47/1992, în situaţia în care un candidat nominalizat ocupă o
funcţie incompatibilă cu aceea de judecător constituţional, acordul scris al acestuia
trebuie să cuprindă angajamentul de a demisiona, la data numirii, din acea funcţie sau din
partidul politic al cărui membru este. În situaţia apariţiei stării de incompatibilitate în
1
A se vedea în acelaşi sens I. Deleanu, op. cit., p. 818.
2
3
cursul derulării mandatului acesta încetează fie de drept, prin hotărârea plenului Curţii, cu
votul majorităţii judecătorilor, fie prin demisie, de care va lua act preşedintele Curţii
Constituţionale (art. 67 din Legea-cadru nr. 47/1992).
Interdicţiile constituie, de asemenea, mijloace de garantare a independenţei şi
imparţialităţii judecătorului constituţional. Potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie,
judecătorii Curţii Constituţionale nu pot face parte din partide politice. Alte astfel de
interdicţii în exercitarea mandatului de judecător constituţional sunt normate la nivel legal
prin intermediul art. 64 – judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi: a) să nu ia
poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale; b)
să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau
propagandă de orice fel; c) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare
independenţei şi demnităţii funcţiei lor; d) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor.
Nerespectarea interdicţiei implică înlăturarea „vocaţiei la mandatul de judecător” sau
chiar încetarea de drept a mandatului.
§5. Imunitatea judecătorilor

Imunitatea constituie un alt mijloc de protecţie a mandatului judecătorului constitu-
ţional. Această instituţie de protecţie este stabilită ca o imunitate de tip procedural în
considerarea eventualelor imputări ce ar putea fi făcute judecătorului constituţional cu
privire la alte fapte decât cele săvârşite în exercitarea mandatului şi în directă legătură cu
conţinutul acestuia1.
Potrivit art. 66 din Legea-cadru nr. 47/1992 judecătorii Curţii Constituţionale nu pot
fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de
judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii
Constituţionale este suspendat de drept din funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el
este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.
Astfel, reglementarea legală impune următoarele concluzii2: a) imunitatea nu
constituie un privilegiu, ci un o instituţie de protecţie a mandatului constituţional faţă de
potenţiale abuzuri; b) imunitatea nu vizează actele sau faptele judecătorului care nu au
legătură cu exercitarea mandatului; c) imunitatea nu exclude răspunderea civilă
contractuală sau delictuală şi nici răspunderea administrativă; d) aprobarea dată de către
autorităţile abilitate conform art. 66 alin. (1) de arestare sau trimitere în judecată nu
echivalează cu o hotărâre a unui organ jurisdicţional cu valoare obligatorie pentru
magistraturile competente, faptele neputându-se califica din punct de vedere penal şi nici
a se institui o prezumţie de vinovăţie.
§6. Răspunderea judecătorilor

Răspunderea juridică a judecătorului constituţional poate apărea sub două forme:
răspundere penală sau răspundere disciplinară.
1
2
Ibidem, p. 822.
Răspunderea penală a judecătorului constituţional nu cunoaşte o reglementare legală
expresă, astfel încât rezultă că aceasta va fi cea specifică dreptului comun.
Răspunderea disciplinară cunoaşte însă o reglementare detaliată la nivelul textelor
juridice incidente. Astfel, potrivit art. 62 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale, judecătorii Curţii răspund disciplinar pentru încălcarea, cu
vinovăţie, a dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 47/1992. Abaterea disciplinară este o faptă
în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de
către judecătorii Curţii Constituţionale şi personalul acesteia, prin care au fost încălcate
normele legale, regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale,
hotărârile Plenului Curţii Constituţionale, regulamentul de ordine interioară, contractul
individual de muncă, ordinele preşedintelui, dispoziţiile conducătorilor ierarhici sau
îndatoririle prevăzute în fişa postului, după caz.
Conform art. 63 din Regulament, pornirea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor
Curţii Constituţionale se poate face numai pe baza unei sesizări scrise şi semnate. Primind
sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale numeşte, prin ordin, o comisie de cercetare
disciplinară, formată din 3 judecători, pentru a examina cele sesizate. Dacă sesizarea îl
priveşte pe preşedintele Curţii Constituţionale, desemnarea celor 3 judecători revine
Plenului Curţii şi se face prin tragere la sorţi, care va fi consemnată într-o hotărâre. Unul
dintre cei 3 judecători va fi desemnat ca preşedinte al comisiei de cercetare disciplinară.
Cercetarea disciplinară se efectuează în termen de 30 de zile de la data dispunerii
acesteia. Comisia de cercetare disciplinară poate dispune prelungirea termenului cu cel
mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. În vederea
desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, judecătorul va fi convocat în scris de
comisia de cercetare disciplinară, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
Neprezentarea judecătorului la convocarea făcută fără un motiv obiectiv ori refuzul
acestuia de a face declaraţii se va consemna într-un proces verbal, neîmpiedicând
finalizarea cercetării. În cursul cercetării disciplinare prealabile judecătorul are dreptul să
formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere comisiei desemnate să
realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare.
În situaţia în care comisia de cercetare disciplinară consideră că sesizarea este
neîntemeiată, va întocmi un raport prin care va propune Plenului Curţii Constituţionale
clasarea cauzei. Plenul, în termen 20 de zile de la data luării la cunoştinţă a raportului
comisiei de cercetare, se va pronunţa asupra propunerii cuprinse în raport, printr-o
hotărâre, care se va comunica persoanei cercetate. În cazul în care comisia de cercetare
disciplinară consideră că sesizarea este întemeiată, va întocmi un raport care, împreună cu
dosarul, se prezintă Plenului Curţii Constituţionale, Plenul, în termen 20 de zile de la data
luării la cunoştinţă a raportului comisiei de cercetare, va soluţiona acţiunea disciplinară,
printr-o hotărâre, care se va comunica în scris celui sancţionat în termen de 5 zile de la
adoptare. Hotărârea produce efecte de la data comunicării.
Plenul Curţii Constituţionale, potrivit art. 64 din Regulament, poate aplica judecă-
torilor, în funcţie de gravitatea abaterii, următoarele sancţiuni disciplinare: a) avertisment;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o
lună la 3 luni; c) încetarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale.
Hotărârea prin care se constată abaterea disciplinară şi se aplică sancţiunea se adoptă cu
votul majorităţii judecătorilor, cuprinzând următoarele: a) descrierea faptei supuse cercetării
disciplinare şi încadrarea juridică a acesteia; b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii; c)
motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător; d) sancţiunea aplicată,
cu indicarea motivelor care au stat la baza aplicării acesteia; e) calea de atac, termenul în care
hotărârea poate fi atacată şi instanţa competentă să judece calea de atac.
Secţiunea a 3-a
Organizarea internă a Curţii Constituţionale
Modul de organizare internă a Curţii Constituţionale vizează structurile interne prin

intermediul căreia aceasta îşi desfăşoară activitatea specifică de realizare a justiţiei
constituţionale şi rezultă prin prisma dispoziţiilor prevăzute la nivelul Legii-cadru nr.
47/1992 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
§1. Preşedintele Curţii Constituţionale

Potrivit art. 142 alin. (4) din Constituţie, Curtea este condusă de către un preşedinte
ales prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, din cadrul şi de către membrii acesteia.
Mandatul de 3 ani stabilit pentru preşedintele instanţei constituţionale este în concordanţă
cu momentul constituţional stabilit de înnoire cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani.
Ca şi în cazul mandatului de judecător al Curţii, mandatul preşedintelui acesteia nu poate fi
reînnoit.
Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera
Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României poate propune o singură candidatură.
Dacă la primul tur de scrutin nici un candidat nu întruneşte majoritatea voturilor, se va
proceda la al doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi
candidaţii obţin acelaşi număr de voturi. Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt
conduse de judecătorul cel mai în vârstă [art. 7 alin. (3) din Legea-cadru nr. 47/1992].
Preşedintele numeşte un judecător care îi va ţine locul în timpul absenţei.
Conform art. 8 din Legea-cadru, în caz de vacanţă a funcţiei, se alege un preşedinte
până la încheierea perioadei de 3 ani. Alegerea are loc în termen de 5 zile de la
constatarea vacanţei, potrivit procedurii generale de alegere a preşedintelui Curţii.
În exercitarea mandatului său de preşedinte al instanţei constituţionale, acesta
îndeplineşte următoarele atribuţii, potrivit art. 9 din Legea-cadru: a) coordonează activitatea
Curţii Constituţionale; b) convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale; c)
desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de
judecată; d) reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor
organizaţii, române sau străine; e) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor,
prevăzute în prezenta lege, şi sesizează autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea
postului devenit vacant; f) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
Preşedintele supraveghează activitatea de ordonator de credite a secretarului general
al Curţii Constituţionale, în exercitarea atribuţiilor de conducere administrativă, acesta
emiţând ordine.
§2. Plenul Curţii Constituţionale
Potrivit art. 50 din Legea-cadru, Plenul Curţii Constituţionale, alcătuit din judecătorii
Curţii, îndeplineşte atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi de lege, putând lua
orice măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii. Curtea Constituţională
îşi desfăşoară activitatea în plen în prezenţa unui cvorum legal de două treimi din
numărul judecătorilor şi decide cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, dacă prin lege nu
se prevede altfel1.
Soluţiile adoptate de Curte în exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale se înscriu în
condica şedinţelor de judecată, iar în materie administrativă se consemnează, pentru
fiecare şedinţă în parte, într-un proces-verbal pe baza căruia se emite o hotărâre, semnată
de preşedintele Curţii şi contrasemnată de secretarul general.
Pentru exercitarea altor atribuţii decât cele jurisdicţionale, Plenul se convoacă de
preşedintele Curţii Constituţionale, din proprie iniţiativă sau la cererea scrisă a unui
judecător. Convocarea se face cu anunţarea ordinii de zi, care se adoptă în plen, la
începutul şedinţei.
§3. Personalul Curţii Constituţionale

Personalul Curţii Constituţionale este constituit din corpul magistraţilor-asistenţi,
personalul Secretariatului General, care este condus de un secretar general2, personal
auxiliar de specialitate, personal economic, administrativ şi de serviciu.
Din corpul magistraţilor-asistenţi fac parte prim-magistratul-asistent, magistraţii-
asistenţi-şefi, magistraţii-asistenţi şi magistraţii-asistenţi stagiari, numiţi în funcţie potrivit
legii şi dispoziţiilor prezentului regulament. Corpul magistraţilor-asistenţi îşi desfăşoară
activitatea sub conducerea preşedintelui Curţii Constituţionale. Repartizarea
magistraţilor-asistenţi pe secţii se face prin ordin al preşedintelui Curţii Constituţionale3.
Corpul magistraţilor-asistenţi are următoarele atribuţii4: a) dezbate şi propune
Plenului Curţii Constituţionale măsurile necesare pentru buna desfăşurare a activităţii
jurisdicţionale; b) formulează puncte de vedere la solicitarea preşedintelui sau a Plenului
Curţii Constituţionale; c) dezbate probleme de drept; d) dezbate şi prezintă Plenului Curţii
Constituţionale alte aspecte rezultate din activitatea acesteia.
Corpul magistraţilor-asistenţi se întruneşte în şedinţe de lucru la convocarea
prim-magistratului-asistent sau la cererea scrisă şi motivată a cel puţin 2
magistraţi-asistenţi-şefi sau a cel puţin 1/3 din numărul magistraţilor-asistenţi aflaţi în
activitate. Şedinţele de lucru ale Corpului magistraţilor-asistenţi sunt conduse de
prim-magistratul-asistent, iar în absenţa acestuia de unul dintre magistraţii-asistenţi-şefi,
prin rotaţie. Corpul magistraţilor-asistenţi întrunit în şedinţe de lucru adoptă hotărâri cu
votul majorităţii magistraţilor-asistenţi aflaţi în activitate.
Secretariatul general al Curţii Constituţionale5 răspunde de organizarea şi
desfăşurarea activităţilor funcţionale şi tehnice ale acesteia, pentru îndeplinirea
1
Art. 51 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
2
Art. 72 alin. (1) din Legea-cadru.
3
Art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
4
Art. 7 alin. (1) din Regulament.
5
atribuţiilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legii de organizare şi funcţionare şi a

regulamentului Curţii.
Secretariatul general al Curţii Constituţionale este condus de un secretar general, care
are următoarele atribuţii principale1: a) răspunde de pregătirea, organizarea şi
coordonarea lucrărilor de competenţa structurilor Secretariatului general al Curţii
Constituţionale, astfel încât acestea să fie realizate în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 47/1992, republicată, şi ale prezentului regulament; b) informează, în scris,
preşedintele Curţii Constituţionale asupra modului de exercitare a atribuţiilor de
ordonator de credite, trimestrial sau ori de câte ori solicită acesta; c) duce la îndeplinire,
în condiţiile legii, hotărârile Plenului Curţii Constituţionale şi dispoziţiile preşedintelui
referitoare la atribuţiile ce îi revin; d) prezintă şi asigură fundamentarea actelor ce se
supun aprobării Plenului Curţii Constituţionale sau a preşedintelui acesteia; e)
consemnează soluţiile adoptate de Plenul Curţii Constituţionale în materie administrativă
într-un proces-verbal, în baza căruia se emite o hotărâre, pentru fiecare şedinţă; f)
contrasemnează hotărârile adoptate de Plenul Curţii Constituţionale în materie
administrativă şi dispune înregistrarea acestora în registrul hotărârilor Plenului
administrativ al Curţii Constituţionale; g) soluţionează petiţiile adresate de cetăţeni şi
organizaţii, potrivit rezoluţiei preşedintelui Curţii Constituţionale; h) coordonează
activitatea de rezolvare a solicitărilor de acces la informaţiile de interes public, în
condiţiile legii; i) organizează şi coordonează actualizarea paginii de internet şi a bazei de
date aparţinând Curţii Constituţionale; j) întocmeşte, împreună cu coordonatorul
Compartimentului de relaţii externe, relaţii cu presa şi protocol, proiectul planului de
relaţii externe ai Curţii Constituţionale şi, după aprobarea de către Plenul Curţii
Constituţionale, colaborează la realizarea acestuia; k) asigură elaborarea proiectului
bugetului de venituri şi cheltuieli al Curţii Constituţionale, îl supune spre aprobare
Plenului şi îl înaintează Guvernului, sub semnătura preşedintelui Curţii Constituţionale, în
condiţiile legii; l) angajează şi utilizează creditele bugetare, în limita prevederilor şi
destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli din sumele repartizate prin bugetul de stat şi
bugetul asigurărilor sociale de stat, în condiţiile legii; m) aprobă fişele cuprinzând
atribuţiile fiecărui post din structura Secretariatului general al Curţii Constituţionale, în
condiţiile prezentului regulament; n) aprobă deplasările în ţară ale personalului
Secretariatului general al Curţii Constituţionale; o) aprobă învoirile şi efectuarea
concediilor de odihnă pentru personalul din Secretariatul general al Curţii Constituţionale,
în condiţiile prezentului regulament; p) aprobă compensarea cu timp liber corespunzător a
orelor prestate peste programul normal de lucru pentru personalul din Secretariatul
general al Curţii Constituţionale, în condiţiile prezentului regulament; q) face propuneri
pentru stabilirea răspunderii patrimoniale a judecătorilor Curţii Constituţionale şi a
personalului acesteia, în condiţiile prezentului regulament; r) ia măsuri organizatorice cu
privire la concursurile şi examenele dispuse, prin ordin, de preşedintele Curţii
Constituţionale; s) organizează inventarierea patrimoniului Curţii Constituţionale, aprobă
şi valorifică rezultatele acestei acţiuni, în condiţiile legii; t) îndeplineşte şi alte atribuţii
stabilite de Plenul Curţii Constituţionale sau de preşedintele acesteia.
În îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin prezentul regulament, secretarul general
emite dispoziţii.
1
CAPITOLUL II
ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Secţiunea 1
Atribuţii de control
§1. Controlul constituţionalităţii normelor

Principala atribuţie a Curţii Constituţionale în considerarea scopului fundamental
stabilit acestei instituţii de garant al supremaţiei Constituţiei este reprezentată de controlul
constituţionalităţii normelor. În fapt, garantarea supremaţiei Constituţiei semnifică în
primul rând controlul celorlalte norme în raport cu actul fundamental1 şi asigurarea
priorităţii acestuia material şi formal faţă de toate normele din sistemul juridic.
În sistemul constituţional român, obiectul controlului de constituţionalitate este în
principiu determinat strict prin prisma dispoziţiilor actului fundamental şi format din
anumite categorii de norme, însă practica recentă a Curţii demonstrează că extinderea
acestor categorii este posibilă şi constituţională prin voinţa puterii legislative2.
Astfel, conform art. 146 din Constituţie, Curtea este competentă să controleze
constituţionalitatea legilor, a tratatelor sau altor acorduri internaţionale, a regulamentelor
Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Potrivit Legii nr. 177/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al
României3, Curtea este competentă în plus să controleze şi constituţionalitatea hotărârilor
plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului
celor două Camere reunite ale Parlamentului.
Controlul constituţionalităţii normelor4 exercitat de către Curte poate interveni fie
înainte ca norma să fie promulgată, control a priori, fie după ce norma a fost promulgată,
control a posteriori. De asemenea, controlul poate fi un control abstract, dacă este
efectuat în afara existenţei unui conflict juridic dedus judecăţii, sau un control concret, în
situaţia când este realizat cu ocazia apariţiei unei probleme de constituţionalitate a normei
în cadrul soluţionării unui proces pe rolul unei instanţe ordinare5.
1
2
A se vedea în acest sens Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de
neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al
României, publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.
3
4
A se vedea pe larg D. Valea, Sistemul de control al constituţionalităţii din România, Ed. Universul
5
A se vedea în acelaşi sens în ceea ce priveşte tipologia controlului de constituţionalitate Ş. Deaconu,
op. cit., p. 348.
A. Controlul constituţionalităţii legilor

a) Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare
Potrivit art. 146 lit. (a) din Constituţie, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte
de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei
urgenţă, termenul este de 2 zile. Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai
Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la
depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parla-
mentului lucrează în plen. Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constitu-
ţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective1.
În cazul sesizării Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor două Camere
ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de
Avocatul Poporului, Curtea va comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în
ziua înregistrării.
Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în
termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului
şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile.
Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea
Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi
Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului,
prevederile alin.(2) aplicându-se în mod corespunzător2.
Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul
şi Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Punctul de vedere al
Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor
Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra
prevederilor menţionate în sesizare cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident,
nu pot fi disociate. Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii
judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României. Decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea legii se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parla-
mentului şi primului-ministru. În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile,
înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale3.
1
Art. 15 alin. (2) din Legea-cadru nr. 47/1992.
2
3
Cu privire la acest tip de control exercitat de către Curte se impun o serie de
observaţii importante.
În primul rând, controlul se poate declanşa doar la sesizarea unor actori instituţionali
expres şi limitativ nominalizaţi constituţional: Preşedintele României, preşedinţii celor
două Camere, Guvernul, Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, cel puţin
50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
În al doilea rând, controlul este în acelaşi timp unul a priori, pentru că este efectuat
înainte de promulgarea legii, şi unul abstract, pentru că intervine în afara existenţei unui
proces dedus judecăţii, legea nefiind perfectă din punct de vedere juridic şi neputându-se
astfel aplica.
În al treilea rând, controlul este unul facultativ în origine, datorită condiţionării
declanşării acestuia de existenţa sesizării Curţii, şi unul obligatoriu după realizarea
sesizării, instanţa constituţională neputând refuza exercitarea unei competenţe stabilite în
sarcina sa1.
În al patrulea rând, acest control nu poate avea ca obiect decât categoria juridică a
legilor adoptate de către Parlament, dar neperfectate din punct de vedere juridic prin
promulgare şi publicare în Monitorul Oficial.
În al cincilea rând, acest control vizează atât constituţionalitatea intrinsecă sau
materială (conformitatea în conţinut sau substanţă a reglementărilor), cât şi constitu-
ţionalitatea extrinsecă sau formală (conformitatea din punct de vedere al respectării
modului şi formei de producere a normei). Controlul elementelor de neconstituţionalitate
extrinsecă precedă întotdeauna controlul elementelor de neconstituţionalitate intrinsecă,
Curtea, prin Decizia nr. 104 din 11 aprilie 2001 referitoare la constituţionalitatea Legii
privind protecţia informaţiilor clasificate2, reţinând „încălcarea normelor constituţionale
referitoare la procedura de legiferare”, statuând în acest sens că„În această situaţie nu se
mai poate trece la exercitarea controlului de constituţionalitate asupra conţinutului unora
dintre reglementările Legii privind protecţia informaţiilor clasificate, reglementări
indicate în sesizarea de neconstituţionalitate formulată de un număr de 62 de deputaţi”.
b) Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei
Potrivit art. art. 146 lit. (a) partea finală din Constituţie, Curtea se pronunţă din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Procedura specifică a controlului în
acest caz este prevăzută în cadrul art. 19-23 din Legea-cadru nr. 47/1992.
Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii legislative de revizuire
a Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţită de avizul Consiliului
Legislativ, se depune la Curtea Constituţională, care este obligată ca, în termen de 10 zile,
să se pronunţe asupra respectării dispoziţiilor constituţionale privind revizuirea3.
1
2
3
Termenul de 10 zile instituit nu este un termen de decădere, formularea legală, prin instituirea unei
obligaţii juridice pentru Curte în acest sens asigurând în practică ne depăşirea acestuia. Dacă totuşi, în
practică, din motive întemeiate, acest termen ar fi depăşit, nu s-ar putea considera nici că procedura
legislativă de revizuire a fost declanşată şi nici că decizia pronunţată de către Curte ar deveni nulă – I.
Deleanu, op. cit., p. 872.
La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, preşedintele Curţii

numeşte un judecător-raportor şi stabileşte termenul de judecată.
Curtea Constituţională se pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii
legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. Decizia Curţii se comunică
celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz,
reprezentantului acestora. Proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă
Parlamentului numai împreună cu decizia Curţii Constituţionale.
În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea
Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia. Decizia prin care se constată că
nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru
punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
După cum se poate observa, acest tip de control este unul care se declanşează
automat, din oficiu, determinat de iniţierea procedurii legislative de revizuire a
Constituţiei prin intermediul unui proiect de lege sau propunere legislativă, şi unul
abstract a priori. Specificitatea acestui tip de control constă în aceea că instanţa
constituţională se pronunţă înainte de desfăşurarea oricărei proceduri parlamentare asupra
unui proiect sau iniţiative legislative de revizuire. Decizia Curţii privind verificarea
constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei constituie o condiţie obligatorie
în ceea ce priveşte declanşarea procedurii legislative de revizuire constituţională.
În ceea ce priveşte acest tip de control, în practică pot apărea mai multe probleme.
În primul rând, cu privire la obiectul concret al controlului, în doctrina juridică
română s-a opinat, pe de o parte, că acesta „este specializat numai la verificarea
îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru declanşarea procedurii de revizuire, cu alte
cuvinte, a condiţiilor de admisibilitate a iniţiativei de revizuire”1, iar pe de altă parte, că
acesta va privi „deopotrivă constituţionalitatea extrinsecă şi constituţionalitatea intrinsecă
a proiectului de lege sau a propunerii legislative de revizuire a Constituţiei”2.
Mă voi ralia ultimei aserţiuni având în vedere în primul rând poziţia exprimată de
către Curtea Constituţională prin intermediul Deciziei nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind
constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României3: „Potrivit
dispoziţiilor Legii fundamentale, Curtea Constituţională reţine că este competentă să
examineze constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei,
pronunţându-se asupra ansamblului reglementării, cu privire specială asupra respectării
condiţiilor privitoare la limitele revizuirii, prevăzute de dispoziţiile art. 148 din
Constituţie, şi cu privire la respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia
drepturilor omului, la care România este parte”. De altfel, din analiza realizată de către
Curte la acea dată rezultă în mod evident că aceasta s-a pronunţat în acelaşi timp atât
asupra elementelor de constituţionalitate extrinsecă, cât şi asupra celor de
constituţionalitate intrinsecă, în cuprinsul dispozitivului supunând atenţiei Parlamentului
observaţiile din considerentele deciziei.
1
I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, Contencios constituţional, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, pp. 160-161.
2
I. Deleanu, op. cit., p. 870. În acelaşi sens se pronunţă şi D.C. Dănişor, op. cit., p. 686, precizând că
„instanţa constituţională nu are în vedere doar procedura şi limitele revizuirii, deşi acestea o preocupă în mod
special”.
3
În acelaşi sens se pronunţă instanţa constituţională română şi prin Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României1,
statuând că„urmează să se pronunţe asupra îndeplinirii condiţiilor constituţionale de
formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de titlul VII – art. 150-152 ale
Legii fundamentale – „Revizuirea Constituţiei”, condiţii care se referă la iniţiativa
revizuirii şi limitele revizuirii. Totodată, Curtea urmează să se pronunţe cu privire la
respectarea prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la care
România este parte, iar, în exercitarea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să
examineze modificările propuse din perspectiva principiilor care fundamentează şi
definesc statul român, prevăzute de art. 1 din Constituţie”.
Din punct de vedere procedural, instanţa constituţională va verifica două aspecte: a)
dacă iniţiativa de revizuire provine de la unul dintre subiectele determinate expres şi
limitativ prin art. 150 alin. (1) din Constituţie – Preşedintele României la propunerea
Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot2; b) dacă iniţiativa de revizuire intervine pe durata
stării de asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război, în aceste situaţii excepţionale
care pot marca existenţa statului orice revizuire constituţională fiind prohibită.
În ceea ce priveşte competenţa Preşedintelui de a iniţia revizuirea actului
fundamental, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este cel puţin problematică, dacă nu
greşită datorită confuziilor operate3. Astfel, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 20114asupra
proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea interpretează
prevederile constituţionale ale art. 151 alin. (1) în sensul că textul juridic stabileşte un
„drept constituţional” al Preşedintelui României, a cărui exercitare este limitată doar de
formularea unei propuneri de revizuire din partea Guvernului: „Preşedintele României,
primind propunerea Guvernului de revizuire a Constituţiei, are deplina libertate de a
decide să iniţieze revizuirea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar, în cazul în care decide
iniţierea acesteia, să îşi însuşească întocmai, numai în parte sau să completeze
propunerea Guvernului”.
în cea a exercitării competenţelor instituţiilor regula este limitarea. În cazul de faţă,
Curtea amalgamează planul drepturilor cu cel al competenţelor în scopul justificării
libertăţii depline a Preşedintelui în materia iniţiativelor de revizuire: „Stabilind că
revizuirea «poate fi iniţiată de Preşedintele României», textul constituţional nu distinge
referitor la competenţele Preşedintelui României în calitate de titular al dreptului de
iniţiativă a revizuirii Constituţiei şi nici nu instituie vreo obligaţie sau interdicţie în ceea
1
2
Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării,
iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative.
3
Pentru o tratare pe larg a subiectului a se vedea D.C. Dănişor, Neconstituţionalitatea procedurii de
iniţiere a revizuirii Constituţiei – despre Decizia Curţii Constituţionale nr. 799, din 17 iunie 2011, referitoare
la proiectul legii de revizuire a Constituţiei României, Pandectele Române nr. 7/2011, pp. 169-173.
4
ce îl priveşte”. Competenţa şefului statului de a iniţia revizuirea „nu este un drept al

acestuia, pe care îl exercită liber, ci o competenţă limitată de competenţele Guvernului”1.
În realitate Constituţia normează o competenţă de iniţiere a revizuirii exercitată în
comun de Preşedinte şi de Guvern, între cele două organe trebuind să se realizeze
consensul instituţional pe marginea proiectului de revizuire. Curtea nu face decât să
golească de conţinut rolul Guvernului în exercitarea acestei competenţe constituţionale,
limitându-l doar la simplul act de transmitere a proiectului de revizuire, proiect ce, în
opinia Curţii, poate fi modificat în mod liber fără nicio limită de către Preşedinte.
Din punct de vedere material, Curtea va verifica dacă noile reglementări
constituţionale nu depăşesc limitele revizuirii stabilite prin art. 152 din actul fundamental:
a) dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii2; b) nici o
revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte problema revizuirii Constituţiei,în baza
dispoziţiilor Legii-cadru nr. 47/1992, se poate conchide că intervenţia Curţii se produce în
doi timpi: într-un prim timp aceasta va verifica constituţionalitatea proiectului de lege sau
a propunerii legislative de revizuire, iar într-un timp secund, după adoptarea legii de
revizuire de către Parlament, aceasta va verifica constituţionalitatea acestei legi
constituţionale. Cele două intervenţii ale Curţii sunt însă diferite sub aspectul elementelor
de constituţionalitate extrinsecă controlate: în primul caz Curtea va avea în vedere
respectarea prevederilor constituţionale privind iniţiativa revizuirii stabilite prin art. 150
din actul fundamental, iar în al doilea caz aceasta se va raporta la respectarea procedurii
parlamentare de revizuire prevăzută în cadrul art. 151. Cel de-al doilea control efectuat de
către Curte ar putea fi considerat ca un control al constituţionalităţii unei legi înainte de
promulgare, deşi în cazul proiectelor de revizuire adoptate de către Parlament,
promulgarea ca etapă legislativă lipseşte.
Revizuirea Constituţii României operată în anul 2003 a cunoscut o sigură intervenţie
a Curţii în ceea ce priveşte iniţiativa de revizuire a actului fundamental, aceasta statuând
prin Decizia nr. 356 din 23 septembrie 20033 şi prin Decizia nr. 385 din 15 octombrie
20034 că nu este competentă să efectueze un nou control al legii de revizuire adoptate de
către Parlament: „Examinând sesizarea, Curtea constată că nu intră în atribuţiile sale
1
2
Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei
României, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea Constituţională subliniază competenţa sa în
ceea ce priveşte controlul elementelor de constituţionalitate intrinsecă în raport cu limitele constituţionale
normate în art. 152: „Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea de fond a iniţiativei de revizuire impune
examinarea modificărilor propuse prin raportare la dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru
a determina dacă fac obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială, precum şi dacă modificările propuse au ca efect suprimarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. În acest cadru, Curtea urmează să
analizeze şi modul de respectare a prevederilor tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului, la
care România este parte, precum şi a principiilor care definesc şi fundamentează statul român”.
3
4
controlul constituţionalităţii Legii de revizuire a Constituţiei României, după adoptarea
acesteia de către Parlament, care urmează să fie supusă aprobării prin referendum. (…)
Nu s-ar putea reţine atribuţia Curţii Constituţionale de a examina sesizarea privind
neconstituţionalitatea legii de revizuire, pe baza dispoziţiilor cuprinse în prima teză a art.
144 lit. a) din Constituţie, dat fiind că acest text se referă în mod explicit la legile supuse
promulgării după adoptarea acestora de către Parlament, adică la legile organice şi la cele
ordinare, cu privire la care procesul legislativ este reglementat prin art. 73-78 din Legea
fundamentală. Or, legea de revizuire a Constituţiei face parte din categoria legilor
constituţionale, potrivit art. 72 alin. (2) din Constituţie, iar procedura de adoptare şi de
intrare în vigoare a acesteia este reglementată prin dispoziţiile cu caracter special ale art.
146 şi 147 din Constituţie, care nu prevăd procedura promulgării legii de către
Preşedintele României. Această lege devine definitivă ca urmare a referendumului şi intră
în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii
Constituţionale de confirmare a rezultatului referendumului”.
c) Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor

judecătoreşti sau de arbitraj comercial
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial, excepţia de neconstituţionalitate putând fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului.
Legea-cadru nr. 47/1992 normează în cuprinsul art. 29-31 procedura acestui tip de
control de constituţionalitate ce vizează două categorii de norme juridice: legile, ca acte
ale Parlamentului, şi ordonanţele, ca acte ale Guvernului.
Conform art. 29 alin. (1) din Legea-cadru, excepţiile de neconstituţionalitate pot fi
ridicate ca drept procedural în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi
pot privi neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege
sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a
litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa
de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror
în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale
printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere
ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa
de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând
datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor legale privind obiectul,
titularii dreptului de sesizare sau constatarea anterioară a neconstituţionalităţii, instanţa va
respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48

de ore de la pronunţare, recursul judecându-se în termen de 3 zile.
Primind încheierea instanţei de judecată, preşedintele Curţii Constituţionale va
desemna judecătorul-raportor şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea
Constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.
Judecătorul desemnat ca raportor este obligat sa ia măsurile necesare pentru administrarea
probelor la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în
dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public, participarea procurorului la
judecată fiind obligatorie. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. În caz
de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi
din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile
menţionate în sesizare. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Deciziile pronunţate se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
instanţei care a sesizat Curtea Constituţională, iar dacă la data comunicării deciziei Curţii
Constituţionale cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia
decizia.
În legătură cu acest tip de control de constituţionalitate se impun o serie de observaţii
importante1.
1. O primă observaţie se referă la faptul că acest tip de control exercitat pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate este de principiu un control a posteriori, deoarece
vizează acte juridice în vigoare, şi concret, pentru că declanşarea acestuia este
condiţionată de existenţa unei cauze deduse judecăţii în care norma juridică contestată să
aibă aplicabilitate. Singura excepţie când controlul devine unul abstract a posteriori este
reprezentată de competenţa Avocatului Poporului de a sesiza direct instanţa
constituţională în afara existenţei unui proces determinat cu neconstituţionalitatea
prevederilor dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.
2. O a doua observaţie priveşte faptul că acest tip de control creează „un raport
triunghiular”2 între părţile aflate într-un proces în care are incidenţă norma în vigoare
presupus a fi neconstituţională, instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial pe rolul
căreia se judecă cauza şi instanţa constituţională care va hotărî asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Noţiunea de „instanţă judecătorească” utilizată de către constituant ca şi cadru
instituţional în care poate fi ridicată excepţia de neconstituţionalitate a fost interpretată de
1
A se vedea de asemenea şi P. Florea, Neconstituţionalitatea. Excepţia de neconstituţionalitate în
procesul civil, Ed. Scripta, Bucureşti, 1998.
2
către Curte în mod extensiv în jurisprudenţa sa iniţială, această sintagmă acoperind şi alte
organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională decât instanţele ordinare1.
Astfel, prin Decizia nr. 3 din 2 februarie 19932, Curtea aprecia că puterea
judecătorească, „în sens larg, cuprinde toate organele de jurisdicţie, indiferent de natura
lor”. Mult mai clar, prin Decizia nr. 64 din 2 iunie 19943, se arată că „(…) sesizarea Curţii
Constituţionale s-a făcut de către o instanţă administrativ-jurisdicţională. O asemenea
situaţie nu este contrară prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie care, în mod expres,
se referă la excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti,
deoarece: a) judecătorul administrativ ca şi cel al unei instanţe judecătoreşti spune dreptul
în scopul soluţionării unui litigiu; de aceea excepţia de neconstituţionalitate poate fi
invocată în faţa sa, ca şi în faţa unei instanţe judecătoreşti, cu aceeaşi semnificaţie, a
contestării legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale ce urmează să se aplice
pentru soluţionarea cauzei;dacă nu ar putea sesiza Curtea Constituţională, ar însemna să
poată el tranşa litigiul legat de negarea legitimităţii constituţionale a prevederii contestate,
deoarece ar fi de neconceput, într-un regim constituţional ce permite controlul
constituţionalităţii legii, ca judecătorul a quo, chiar dacă este al unei instanţe
administrative, să soluţioneze pe fond litigiul dedus jurisdicţiei sale fără soluţionarea, în
prealabil, a problemei legate de legitimitatea constituţională a legii ce urmează să o aplice
(…).”
Ulterior, jurisprudenţa Curţii se schimbă, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr. II din 15 februarie 19954privind înţelesul noţiunii de „instanţă judecătorească” în
cadrul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, aceasta statuând că „Este fără
nici o îndoială deci că atât Constituţia, prin art. 144 lit. c), cât şi art. 23 din Legea nr.
47/1992 recunosc numai instanţelor judecătoreşti dreptul de a sesiza Curtea
Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa lor”5.
3. O a treia observaţie vizează obiectul controlului de constituţionalitate pe cale de
excepţie, acesta fiind constituit, pe de o parte, din categoria legilor (legi ordinare şi legi
organice) ca acte ale Parlamentului, iar pe de altă parte, din categoria ordonanţelor ca acte
ale Guvernului (ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă)6. În plus, Legea-cadru nr.
1
A se vedea în acest sens I. Deleanu, op. cit., pp. 856-857; I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G.
Barbu, op. cit., pp. 140-141.
2
3
4
5
Curtea stabilea cu acea ocazie care instanţe intrau în categoria juridică a „instanţelor judecătoreşti”
competente să sesizeze prin încheiere Curtea Constituţională pe calea excepţiei de neconstituţionalitate:
„Pentru a stabili care sunt instanţele judecătoreşti urmează să ne raportăm în primul rând la Constituţie, care,
în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu «Instanţele judecătoreşti»), dispune că «justiţia se realizează prin
Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege». Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească prevede în art. 10 că «Instanţele judecătoreşti sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele;
c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie». La acestea se pot adăuga instanţele militare organizate, în
temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993 în: tribunale militare, tribunalul militar
teritorial, Curtea Militară de Apel”
6
În jurisprudenţa Curţii există un caz izolat în care aceasta, în mod surprinzător, deşi competenţa sa de
control al constituţionalităţii pe cale de excepţie în lumina Constituţiei din 1991 privea limitativ doar legile şi
ordonanţele, a respins o excepţie de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 31 şi art. 32 din Decretul nr.
221/1960 şi ale art. 39-51 din H.C.M. nr. 792/1960 – Decizia nr. 132 din 23 noiembrie 1994, Publicată în M.
Of. nr. 34 din 15 februarie 1995. Faptul este surprinzător deoarece cu puţin timp înainte de pronunţarea
47/1992 stabileşte că obiectul controlului vizează legile şi ordonanţele „în vigoare”.

Conţinutul normativ al acestei dispoziţii legale impune o serie de precizări având în
vedere şi jurisprudenţa Curţii în materie.
3.1. Obiectul controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstitu-

ţionalitate şi condiţiile de admisibilitate a acesteia
Cadrul juridic român actual, constituţional şi legal, stabileşte în mod expres şi
limitativ sfera actelor juridice ce pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate
pe calea excepţiei exercitat de către Curte.
Procedural, Legea nr. 47/1992 reglementează prin intermediul art. 29 alin. (1)
condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. În primul rând, legea
sau ordonanţa obiect al excepţiei trebuie să fie în vigoare. În al doilea rând, aceasta să
aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul
acestuia. În al treilea rând, legea sau ordonanţa să nu fi fost constatată ca fiind
neconstituţională printr-o decizie adoptată anterior de către Curte. Aceste condiţii
cumulative se constituie în condiţii de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate
de către instanţa ordinară în faţa căreia a fost ridicată.
O primă concluzie intermediară se impune. Condiţionarea legală vizează un aspect de
ordin procedural privind admisibilitatea unei căi de atac ce constituie o consacrare legală
a liberului acces la justiţia constituţională. De asemenea, întrunirea în mod cumulativ a
acestor condiţii este opozabilă doar judecătorului ordinar, nu şi judecătorului
constituţional.
Astfel, subliniem faptul că reglementarea legală vizează procedura ce trebuie
îndeplinită cu ocazia ridicării în faţa judecătorului ordinar a excepţiei de
neconstituţionalitate, neavând sensul unei circumstanţieri a obiectului controlului de
constituţionalitate a posteriori exercitat de către judecătorului constituţional pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate. Acest obiect rămâne în continuare determinat formal la
nivel constituţional sub aspectul actelor juridice din categoria legilor şi ordonanţelor.
Circumstanţierea legală a acestui obiect în sensul că numai legile şi ordonanţele „în
vigoare” pot fi controlate de către Curte din punct de vedere al constituţionalităţii
echivalează cu o adăugare nepermisă actului fundamental, neconstituţională şi eludând
regulile stricte privind revizuirea Constituţiei1.
Efectele deciziilor pronunţate ca urmare a realizării controlului de constituţionalitate
a posteriori asupra legilor sau ordonanţelor Guvernului sunt stabilite de art. 147 alin.(1)
din Constituţie, care prevede că „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum
şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest
acestei decizii, prin intermediul Deciziei nr. 104 din 2 noiembrie 1994, publicată în M. Of. nr. 252 din 3
noiembrie 1995, Curtea statua că în ceea ce priveşte „hotărârile Guvernului şi deciziile prefecturilor date în
baza acestei legi, acestea nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale care, potrivit
prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, hotărăşte numai asupra
neconstituţionalităţii legilor şi ordonanţelor”.
1
Art. 31 din Legea nr. 47/1992 statuează la alin. (1): „Decizia prin care se constată neconstituţio-
nalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este
definitivă şi obligatorie”.
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea dispoziţiei constituţionale anterioare nu rezultă însă şi o
circumstanţiere a obiectului controlului la actele juridice în vigoare la data exercitării
controlului, ci doar care sunt efectele concrete ale deciziilor Curţii în cadrul controlului
concret a posteriori al acestor tipuri de acte juridice. În ceea ce priveşte efectele deciziilor
Curţii privind controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ieşite din vigoare, o
reglementare constituţională lipseşte, astfel încât jurisprudenţa Curţii, în acord cu
principiile constituţionale, trebuie să determine în concret aceste efecte.
3.2. Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale române în

materia controlului de constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor ieşite
din vigoare – Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011
Până în momentul adoptării Deciziei nr. 766 din 15 iunie 20111, jurisprudenţa
anterioară a Curţii în legătură cu constituţionalitatea prevederilor art. 29 din Legea nr.
47/1992 din perspectiva utilizării sintagmei „în vigoare” se dovedeşte a fi în sensul
respingerii competenţei de control al constituţionalităţii normelor juridice ieşite din
vigoare şi al circumstanţierii competenţei de control a Curţii la a „decide asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi
sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care
depinde soluţionarea cauzei”.
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 relevă, în ceea ce priveşte cazul dedus
judecătorului ordinar, un cerc procedural vicios creat prin intermediul dispoziţiei legale
privind condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la
caracterul „în vigoare” al normei juridice incidente.
Concret, condiţionarea legală amintită anterior reduce la zero şi afectează esenţa
dreptului de acces liber la instanţa constituţională al autorului excepţiei. În două rânduri,
dispoziţiile art. 29 alin.(1) şi (5) au constituit temeiul juridic al respingerii ca inadmisibile
a excepţiilor de neconstituţionalitate introduse împotriva actelor legislative succesive
incidente în cauza dedusă judecăţii.
Mai întâi, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la actul normativ
izvor al conflictului juridic invit (Legea nr. 571/2003), deşi îndeplinea condiţia legăturii
cu soluţionarea cauzei, nu privea o normă juridică în vigoare, astfel încât aceasta a fost
declarată ca inadmisibilă.
Apoi, îndreptarea excepţiei de neconstituţionalitate împotriva dispoziţiilor legale
modificatoare (Legea nr. 343/2006), deşi îndeplinea condiţia de a privi un act juridic în
vigoare, nu o întrunea pe aceea de a avea aplicabilitate în speţă, neconstituind izvor al
conflictului juridic dedus judecăţii, astfel încât, din nou, a fost declarată ca inadmisibilă.
În acest mod, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în contextul unei succesiuni
de acte juridice modificatoare, creează un cerc procedural vicios care pune în dificultate
atât judecătorul ordinar, ce nu poate decât să constate neîndeplinirea condiţiilor legale de
admisibilitate a excepţiei şi să o respingă, cât şi părţile, care îşi văd astfel redus la zero
dreptul fundamental de acces liber la instanţa constituţională.
1
3.3. Contestarea constituţionalităţii cadrului legal privind condiţiile de

admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate – singura opţiune în prezervarea
liberului acces la justiţia constituţională
În acest context, singura opţiune la îndemâna autorului excepţiei în prezervarea
liberului său acces la justiţia constituţională a fost constituită din ridicarea excepţiei de
neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile legale ce îi restrângeau în mod excesiv acest
drept, adică referitoare la însăşi art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 sub aspectul
utilizării sintagmei „în vigoare”.
Inclusiv în această situaţie, condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. Astfel, principala
problema juridică ce trebuie elucidată se referă la faptul dacă dispoziţiile legale criticate
au legătură sau nu cu soluţionarea cauzei.
Legătură cu soluţionarea unei cauze au, de principiu, potrivit Curţii, toate
„dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile
subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare”.
Prevederile legale criticate, art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, privesc condiţiile
procedurale de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate, intrând deci în
categoria dispoziţiilor legale care au legătură cu soluţionarea unei cauze. O interpretare
contrară ar echivala cu restrângerea nejustificată şi nepermisă a unui drept fundamental,
liberul acces la justiţie, şi de asemenea, ar putea crea posibilitatea soluţionării unei cauze
în baza unui act normativ a cărui constituţionalitate sau neconstituţionalitate nu a fost
constatată de către Curte datorită unei limitări legale.
3.4. Controlul constituţionalităţii normelor juridice ieşite din vigoare – o

problemă delicată pentru Curtea Constituţională
3.4.1. Fundamentele juridice ale poziţiei iniţiale de respingere a Curţii: rolul şi

funcţiile constituţional stabilite instanţei constituţionale şi incidenţa principiului
neretroactivităţii legii
Premisa centrală a acestui tip de jurisprudenţă era constituită din considerarea că
„aprecierea constituţionalităţii priveşte o lege sau o ordonanţă care există şi care produce
efecte juridice”. Astfel, rezultă că exercitarea competenţei de control al constituţionalităţii
asupra unor norme juridice care şi-au încetat existenţa s-ar fi constituit într-o practică, pe
de o parte, contrară rolului şi funcţiilor stabilite constituţional Curţii, iar pe de altă parte,
contrară principiului neretroactivităţii.
Momentul adoptării Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011 marchează o reconsiderare
parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale române în materia controlului de
constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor ieşite din vigoare1.
1
Pentru mai multe detalii a se vedea G. Gîrleşteanu, Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii
Constituţionale române în materia controlului de constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor
ieşite din vigoare – consideraţii teoretice şi practice pe marginea Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, Revista
3.4.2. Efectele respingerii competenţei de control al normelor ieşite din vigoare:
crearea unui vid de competenţă
Motivele anterior prezentate au fundamentat o jurisprudenţă îndelungată a Curţii de
respingere a competenţei de control al constituţionalităţii normelor ieşite din vigoare.
Efectul concret al acestui tip de jurisprudenţă a constat în crearea unui vid de competenţă
în materia normelor juridice a căror existenţă a încetat.
Atât la nivelul practicii jurisdicţionale, cât şi al doctrinei juridice din România1, s-a
manifestat tendinţa accentuată a acoperirii acestui vid de competenţă în considerarea
consecinţelor negative pe care o asemenea practică le-ar poate avea: aplicarea în cauzele
deduse judecăţii a unor norme juridice neconstituţionale. Această tendinţă a fost însă
stopată prin intervenţia Curţii Constituţionale care, cu ocazia Deciziei nr. 838 din 27 mai
2009, prin care a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între
autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României,
pe de altă parte, generat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi-a declarat exclusivitatea
competenţei de control al constituţionalităţii normelor juridice.
Prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că
în competenţa Curţii Constituţionale intră numai „controlul de constituţionalitate al
dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, iar verificarea constituţionalităţii şi
soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent
revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin.(1), cu referire la art. 126 alin.(1)
din Constituţie, instanţelor judecătoreşti”. Astfel, instanţa supremă a achiesat tezei cu
valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se
pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului
plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite.
Prin soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională de la nivelul Deciziei
nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituţională s-a declarat „singura autoritate abilitată
să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor”şi a exclus orice
concurenţă în exercitarea acestei competenţe din partea instanţelor ordinare: „(…)nici
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi
publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau
ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.
3.4.3. Încercarea de soluţionare a blocajului apărut prin crearea şi perpetuarea

vidului de competenţă
Momentul adoptării Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 constituie un moment
important în apariţia premiselor reconsiderării jurisprudenţei Curţii în materia controlului
constituţionalităţii normelor juridice care şi-au încetat existenţa. Cu această ocazie,
credem că, instanţa constituţională devine conştientă de existenţa vidului de competenţă
în materie şi de necesitatea manifestării unei atitudini mai puţin rigide decât respingerea
anterioară totală a competenţei de control al normelor ieşite din vigoare.
În acest sens, în mai multe rânduri2, Curtea a statuat că neconstituţionalitatea unei
ordonanţe de urgenţă constatată de instanţa constituţională loveşte actul normativ în
1
A se vedea D.C. Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în
domeniul contenciosului constituţional – (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în raport cu
distingerea validităţii de conformitate, Revista Pandectele Române nr. 3/2011, pp. 31-32.
2
Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, Decizia nr. 984 din 30 iunie
2009, Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009.
ansamblul său, astfel că abrogarea unor dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior
sesizării instanţei constituţionale, nu mai are nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei
de neconstituţionalitate. De asemenea, mai statua Curtea, cu toate că„dispoziţiile
ordonanţei de urgenţă şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare limitată în timp,
neconstituţionalitatea constatată loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că efectele
prezentei decizii se întind şi cu privire la dispoziţiile legale care nu mai sunt în vigoare”.
3.5. Motivele reconsiderării parţiale a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în

materia controlului de constituţionalitate al normelor juridice ieşite din vigoare
Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia controlului
de constituţionalitate al normelor juridice ieşite din vigoare se produce prin intermediul
deciziei de faţă sub imperiul mai multor motive.
3.5.1. Jurisprudenţa instanţelor de contencios constituţional europene

Jurisprudenţa instanţelor de contencios constituţional europene în materie constituie
unul dintre cele mai importante fundamente ale reconsiderării jurisprudenţei Curţii
Constituţionale. Astfel, în cazul Germaniei, Italiei, Ungariei, Republicii Cehe, Poloniei
sau Franţei, în cazul controlului concret exercitat pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate, jurisprudenţa instanţelor constituţionale în ceea ce priveşte normele
juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul
controlului pe fond al acestor norme.
Instanţele constituţionale europene admit faptul că în situaţia normelor juridice care
formal şi-au încetat existenţa, dar care continuă să se aplice în continuare în prezent în
procesele deduse judecăţii, controlul acestora din punct de vedere al constituţionalităţii se
impune în mod necesar. Necesitatea controlului apare ca o veritabilă obligaţie pentru
instanţele de contencios constituţional, în calitatea acestora de garanţi ai respectării
actului fundamental, modificarea sau abrogarea ulterioară a dispoziţiei contestate
nefăcând automat să dispară eventuala încălcare a prevederilor Constituţiei.
Practic, analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu
corespund imperativelor constituţionale, indiferent de existenţa juridică actuală a
acestora, prezintă o importanţă mult mai mare decât stabilirea unui criteriu procedural pur
formal care ar conduce la încetarea procesului.
3.5.2. Introducerea condiţiei caracterului rezonabil al restrângerii legale a liberului

acces la justiţia constituţională
Starea de activitate a normei juridice, ca şi condiţie de admisibilitate a excepţiei de
neconstituţionalitate, s-a constituit în numeroase rânduri într-un impediment
insurmontabil în calea accesului liber garantat la instanţa constituţională. În fapt, condiţia
legală de acces impusă se constituie într-o restrângere a exerciţiului unui drept
fundamental: liberul acces la justiţie. Este însă restrângerea operată şi constituţională?
Aceasta este problema juridică principală care se impune a fi rezolvată în fapt.
Curtea Constituţională realizează o pseudo-analiză a constituţionalităţii restrângerii
operate, plasându-şi argumentaţia tangenţial dispoziţiilor constituţionale în materie, şi
anume articolului 53. O veritabilă analiză juridică a constituţionalităţii restrângerii
operate ar fi trebuit să se constituie într-un demers argumentativ structurat în trepte
argumentative, astfel cum impune conţinutul normativ al art. 53.
În acest sens, Curtea, deşi stabileşte corect atât caracterul reglementării în cauză, ca
fiind de ordin legal, legiuitorul având „competenţa de a adopta asemenea reglementări”,
cât şi cauza restrângerii, constând în apărarea ordinii de drept, nu procedează ulterior la o
verificare a îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare ale restrângerii impuse prin alin.
(2) al art. 53: caracterul necesar într-o societate democratică, proporţionalitatea şi
aplicarea în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii.
Trebuie remarcat că argumentaţia Curţii se centrează pe un anumit caracter pe care
acţiunea legislativă justificată de restrângere a exerciţiului unui drept fundamental trebuie
să o îndeplinească: caracterul rezonabil. Cu alte cuvinte, în accepţiunea Curţii, în
considerarea principiului est modus in rebus, legiuitorul trebuie să fie „preocupat” ca
exigenţele instituite prin acţiunea sa „să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze
o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării
însăşi existenţa acestuia”. În fapt, pseudo-analiza Curţii vizează doar ultima dintre
condiţiile restrângerii enunţate anterior, limitându-se însă la declararea condiţiei de
rezonabilitate a acţiunii legislative în restrângerea exerciţiului unui drept fundamental şi
fără a demonstra dacă, în acest caz, a fost adusă atingere esenţei dreptului în discuţie.
3.5.3. Necesitatea şi suficienţa condiţiei de admisibilitate a excepţiei de

neconstituţionalitate referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei
Un alt motiv care conduce la reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii îl
constituie caracterul necesar şi suficient al condiţiei legale de admisibilitate privind
legătura criticii de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei: „condiţia ca dispoziţia
legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este,
evident, necesară, dar şi suficientă”.
Necesitatea acestei condiţii rezultă din modalitatea specifică a controlului de
constituţionalitate român, declanşarea controlului a posteriori operează doar pe cale
incidentală, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, iar nu printr-o actio popularis, pe baza sesizării
directe de către orice persoană. Pe de altă parte, suficienţa acestei condiţii rezultă, în
opinia Curţii, din faptul că adăugarea unei condiţii ce ţine de starea de activitate a normei
juridice, „a cărei neîndeplinire are semnificaţia drastică a unui veritabil fine de neprimire
a cererii de sesizare a instanţei constituţionale cu respectiva excepţie de
neconstituţionalitate”, se constituie într-o restrângere nepermisă a dreptului fundamental
la liber acces la justiţie.
La acest moment, se produce reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii, aceasta
afirmând că „controlul de constituţionalitate vizează doar dispoziţiile aplicabile cauzei,
chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare” şi că „scoaterea sau ieşirea formală din vigoare
a unei norme juridice nu înseamnă neapărat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea sa”.
Pentru Curte, decisivă devine numai condiţia legăturii criticii de neconstituţionalitate cu
soluţionarea cauzei, nu şi cea referitoare la starea de activitate a normei juridice.
Prevalarea condiţiei de activitate a normei juridice asupra celei referitoare la legătura cu
soluţionarea cauzei ar putea pune în practică instanţa constituţională în situaţii contrare
propriei competenţe stabilite constituţional. Astfel, o lege nouă care abrogă expres o lege
anterioară, chiar dacă ar conţine dispoziţii asemănătoare cu cele abrogate, nu poate
guverna raportul juridic existent între părţi, nefiind aplicabilă cauzei deduse judecăţii.
Controlul constituţionalităţii acestor noi dispoziţii nu ar prezenta niciun fel de relevanţă

asupra soluţionării litigiului, efectuarea unui asemenea control echivalând cu ridicarea din
oficiu de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la alte
texte decât cele criticate de autorul excepţiei, ceea ce este inadmisibil şi contrar
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin.(1) din Legea nr. 47/19921.
3.5.4. Negarea motivelor anterioare de limitare a controlului constituţionalităţii

normelor juridice ieşite din vigoare
Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii în materie are drept rezultat şi negarea
motivelor anterioare care au fundamentat poziţia de respingere a posibilităţii controlului
constituţionalităţii normelor juridice ieşite din vigoare. Curtea declară că atât argumentul
potrivit căruia aprecierea constituţionalităţii unor norme juridice care şi-au încetat
existenţa ar fi contrară rolului şi funcţiilor sale stabilite prin Constituţie, cât şi cel
conform căruia ar fi contrară principiului neretroactivităţii legii, „se dovedeşte a nu avea
suport în realitate”.
Lipsa suportului anterior constituit din cele două argumente fundamentale rezultă din
crearea unei imposibilităţi de fapt în exercitarea controlului constituţionalităţii unor
dispoziţii legale determinante pentru soluţionarea cauzei de către judecătorul ordinar.
Practic, prin aplicarea rigidă a condiţiei privind starea de activitate a legii, sintagma „în
vigoare” capătă sensul potrivit căruia instanţa de contencios constituţional este abilitată să
garanteze supremaţia Constituţiei numai în raport cu legile şi ordonanţele în vigoare, iar
nu şi în raport cu legile şi ordonanţele care nu mai sunt în vigoare, chiar dacă în temeiul
acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte şi ulterior.
Acest gen de interpretare condiţionează acţiunea judecătorului ordinar la aplicarea
dispoziţiilor legale în vigoare la data naşterii conflictului juridic, chiar şi în situaţia în care
acestea au caracter neconstituţional şi au încetat să mai existe în ordinea juridică la data
soluţionării cauzei. Judecătorul ordinar poate fi pus astfel în situaţia ingrată pe de o parte,
de a fi obligat să judece cauza potrivit unei norme cu caracter vădit neconstituţional, iar
pe de altă parte, de a fi obligat să respingă ca inadmisibilă o excepţie de neconstitu-
ţionalitate privind norma juridică incidentă pe motivul neactivităţii acesteia la data
introducerii cererii, limitând astfel accesul justiţiabililor la justiţia constituţională care ar
fi asigurat controlul constituţionalităţii normei incidente. Un eventual refuz din partea
judecătorului ordinar de aplicare a dispoziţiilor legale incidente invocând motivul
neconstituţionalităţii este exclus, o astfel de ipoteză echivalând cu subrogarea în
atribuţiile Curţii Constituţionale.
Astfel, Curtea, preferând să pronunţe o decizie interpretativă2, deşi acest lucru îi era
interzis în mod expres prin legea de organizare şi funcţionare, stabileşte sensul ce asigură
constituţionalitatea sintagmei „în vigoare” afirmând că sunt supuse controlului de
constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe
efectiv în vigoare sau ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor
din vigoare.
1
Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 13 iunie 2000.
2
A se vedea în acest sens O.-M. Bălan, The Interpretivelaw, betweenthedifferentmeaningsgiven
bypedantsandtheabusivelegislator’sintervention in jurisdictionaldisputes, Revista de Ştiinţe Politice nr.
32/2011, pp. 157-162.
Deciziile Curţii prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii care nu
mai sunt în vigoare, nu produc efecte retroactive, ci exclusiv pentru viitor, în sensul că nu
se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi nici
în cauzele pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti în care respectivele dispoziţii sunt
aplicabile. În acest mod, potrivit afirmaţiei corecte a Curţii, „efectele deciziei de admitere
se limitează exclusiv asupra aplicării în timp a dispoziţiei sancţionate, căreia i se refuză
ultraactivitatea întemeiată pe principiul tempus regitactum, iar nu şi asupra existenţei
normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogării sau ajungerii la termen survenite
anterior momentului în care se realizează controlul de constituţionalitate, a trecut în stare
pasivă.
4. O a patra observaţie se referă la natura excepţiei de neconstituţionalitate, o

excepţie de ordine publică ce presupune drept consecinţe posibilitatea de ridicare a
acesteia de către orice parte din proces, de către instanţă din oficiu sau de către
reprezentantul Ministerului Public, în orice etapă a procesului, şi neexistând posibilitatea
acoperirii sau renunţării la aceasta1.
5. O a cincea observaţie vizează faptul că, spre deosebire de vechea reglementare

din Legea-cadru nr. 47/1992, actualul cadru legal nu mai prevede efectul suspendării
cauzelor pe rolul instanţelor în faţa cărora se ridicase o excepţie de neconstituţionalitate
până la soluţionarea acesteia de către Curtea Constituţională. Modificarea legislativă s-a
produs în anul 2010 prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă
şi a Codului de procedură penală al României, asupra constituţionalităţii căreia Curtea s-a
pronunţat prin Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 20102.
Principala critică de constituţionalitate a noii reglementări legislative a vizat soluţia
abrogării efectului suspensiv al procesului civil sau penal creat prin ridicarea unei
excepţii de neconstituţionalitate asupra actului normativ incident (lege sau ordonanţă) la
nivelul cauzei de către una dintre părţi. Curtea subliniază raţiunea soluţiei legislative
anterioare, „garanţie procesuală menită să asigure părţilor litigante exercitarea dreptului
de a se apăra, inclusiv împotriva judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale
apreciate a fi neconstituţionale”, dar declară constituţionalitatea noii reglementări prin
care se elimină suspendarea de drept a soluţionării cauzei civile sau penale de fond pe
durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi se introduce un nou motiv de
revizuire a hotărârilor definitive (nou efect al deciziilor Curţii pronunţate în cadrul
controlului concret a posteriori): în materie civilă – declararea neconstituţionalităţii legii,
ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei
excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv, în
materie penală – soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată
neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu
pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
1
Decizia nr. 113 din 14 noiembrie 1995, publicată în M. Of. nr. 14 din 22 ianuarie 1996: „renunţarea la
excepţie nu poate avea ca efect împiedicarea exercitării controlului de constituţionalitate a legii cu care a fost
sesizată”.
2
Argumentarea constituţionalităţii măsurii de abrogare a reglementării anterioare se

prezintă însă problematică şi chiar în afara sferei juridice. Astfel, primele argumente ale
Curţii exced juridicului, având o natură sociologico-statistică mai degrabă: „numărul
extrem de ridicat al dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale ca urmare a invocării
frecvente a excepţiilor de neconstituţionalitate” care „determină ca soluţionarea acestora
să dureze extrem de mult, în detrimentul celerităţii judecăţii cauzelor”, sau faptul că
„realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un
instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti”. O asemenea argumentaţie, în mod evident nejuridică a Curţii, se încearcă a
fi consolidată prin fundamentarea sa pe „doctrina dreptului viu” invocată la nivelul
opiniei concurente exprimate. Fără îndoială că instanţa constituţională „nu poate face
abstracţie de realitatea socială, economică, politică” şi că trebuie să aibă „în vedere în
primul rând individul”, ca efect al caracterului de stat de drept liberal, dar nu putem
admite ca argumentaţia însăşi a garantul supremaţiei Constituţiei şi al respectării legilor
(norme juridice) să se depărteze într-atât de natura sa juridică specifică, sau chiar să îşi
schimbe această natură.
În continuare, argumentaţia Curţii, deşi ataşează noţiuni juridice precum „abuzul de
drept procesual”, ca efect ale reglementării anterioare a materiei care de altfel l-a şi
„încurajat”, sau „scopul primordial al controlului de constituţionalitate” (interesul general
de a exclude din cadrul sistemului normelor juridice acele norme neconstituţionale), scop
„pervertit” într-un interes personal de amânare a soluţionării proceselor, nu dobândeşte
esenţa juridică necesară.
Centrându-şi argumentaţia pe principala critică invocată de către autorii obiecţiei de
neconstituţionalitate, încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din care
derivă în mod indisolubil dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare, Curtea apelează
la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, punând practic în
balanţă garanţia procesuală a dreptului la apărare instituită prin vechea reglementare cu
principiul celerităţii procedurilor judiciare şi al „termenului rezonabil” al înfăptuirii
actului de justiţie. Curtea încearcă practic să extragă constituţionalitatea noii măsuri
legislative din jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, care a apreciat frecvent dependenţa caracterului rezonabil al duratei unei
proceduri judiciare de criterii precum: 1. complexitatea cauzei în fapt şi în drept; 2.
comportamentul părţilor din proces; 3. comportamentul autorităţilor statale competente.
În legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, instanţa
europeană a admis că acesta obligă statele contractante să regleze comportamentul
autorităţilor statale competente, inclusiv autorităţile legiuitoare şi judecătorească, prin
organizarea unui sistem judiciar care să răspundă tuturor exigenţelor textului, şi că
supraîncărcarea rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea statului contractant
dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o asemenea
situaţie.
Uzând de această jurisprudenţă europeană, Curtea declară convenţionalitatea măsurii
abrogării operate dat fiind că aceasta „constituie tocmai expresia asumării şi respectării
obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător
prevederilor convenţionale” în contextul în care noua reglementare „asigură accesul
persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională (…)”
şi „asigură echilibrul procesual”. Practic, instanţa constituţională nu face altceva decât să
încadreze argumentativ coordonatele principale ale noii soluţii legislative în „forma”
convenţională desprinsă la nivel european (convenţionalitatea acţiunii unui stat în cazul
adoptării unor măsuri legislative adecvate al căror efect constă în evitarea „supraîncărcării
rolului unui tribunal”), declarând în final convenţionalitatea măsurii legislative.
Într-adevăr, noua reglementare asigură, într-o anumită măsură, protecţie drepturilor
procesuale ale părţilor prin posibilitatea acestora ca, în cazul finalizării procesului prin
aplicarea unor dispoziţii normative declarate ulterior neconstituţionale de către Curte, să
aibă posibilitatea cererii revizuirii hotărârii judecătoreşti pronunţate. Cu toate acestea,
gradul de protecţie instituit prin reglementarea abrogată se dovedeşte mai ridicat prin
prisma faptului că, în nicio situaţie, efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în baza
unei norme neconstituţionale nu se puteau produce.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia noua reglementare ar afecta stabilitatea
raporturilor juridice existente între părţi, Curtea o declară ca lipsită de temei deoarece
vechea reglementare, deşi fundamentată pe necesitatea evitării pronunţării unor hotărâri
definitive în baza unei prevederi potenţial neconstituţionale, s-a dovedit ineficientă în
contextul „în care numărul redus al dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în raport cu
numărul excepţiilor invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe rolul
instanţelor a acoperit, în prea puţine cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe
situaţii dovedindu-se doar o modalitate convenabilă la îndemâna părţii interesate în
tergiversarea cauzei”. Şi de această dată, argumentaţia Curţii nu are un caracter juridic,
fundamentându-se mai degrabă pe date statistice. Trebuie să subliniem totodată lipsa de
reacţie a Curţii în ceea ce priveşte analiza de constituţionalitate a prevederilor legale
criticate prin raportate la art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi
sau al unor libertăţi, astfel cum îi fusese solicitat de către autorii sesizării.
O altă critică importantă invocată de către autorii sesizării vizează aspectele de
neconstituţionalitate referitoare la discriminarea creată prin adoptarea noii reglementări
între persoanele care ridică excepţii de neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a
unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, în cadrul unui proces civil
sau penal, pe de o parte, şi persoanele care ridică excepţia de neconstituţionalitate a unei
ordonanţe a Guvernului, în cadrul unui proces de contencios administrativ, pe de altă
parte. Noua reglementare, potrivit Curţii, nu afectează regimul juridic instituit prin prisma
prevederilor art. 9 alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
potrivit cărora persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios
administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul
principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din
ordonanţă, admisibilitatea excepţiei conducând la suspendarea cauzei pe fond.
Curtea a apreciat în jurisprudenţa sa1 că, în această situaţie juridică specifică materiei
contenciosului administrativ, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, în urma
efectuării unui control de constituţionalitate, constituie, în mod invariabil, o condiţie de
admisibilitate a acţiunii adresate instanţei de fond. Astfel, în această materie, decizia
Curţii are efecte asupra înseşi admisibilităţii acţiunii principale, astfel că măsura
suspendării de drept a acesteia din urmă, pe durata desfăşurării procedurii în faţa instanţei
1
Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007 publicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.
de contencios constituţional, constituie o condiţie necesară, fiind decisivă pentru

continuarea litigiului.
O astfel de interpretare a dispoziţiilor legale cu privire la contenciosul administrativ,
prin care însăşi admisibilitatea acţiunii promovate la nivelul instanţei ordinare este
condiţionată de soluţionarea în prealabil excepţiei de neconstituţionalitate, creează
premisele pentru Curte de a-şi invoca jurisprudenţa frecventă în materia egalităţii în
drepturi consacrate prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreia „principiul
egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă unor situaţii egale trebuie să le
corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât
diferit”, şi de a afirma netemeinicia criticii invocate în acest context.
B. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
Potrivit art. 146 lit. (b) din Constituţie, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii
tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Procedura de control al constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
este prevăzută etapizat în cadrul art. 24-26 din Legea-cadru nr. 47/1992. Astfel, dacă
sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea
Constituţională o va comunica Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere,
precum şi Guvernului. Sesizarea făcută de parlamentari se înregistrează, după caz, la
Senat sau la Camera Deputaţilor şi se trimite Curţii Constituţionale, în ziua primirii ei, de
către secretarul general al Camerei respective. Ulterior, Curtea Constituţională comunică
sesizarea Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernului.
Până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale, Preşedintele României,
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta, în scris,
punctele lor de vedere.
Dezbaterea asupra constituţionalităţii tratatului sau a acordului internaţional are loc
în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere
primite, atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod
necesar şi evident, acestea nu pot fi disociate. Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu
votul majorităţii judecătorilor şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pentru o imagine clară a acestui tip de control dispoziţiile legale trebuie coroborate
cu cele constituţionale ale art. 11 alin. (3) – În cazul în care un tratat la care România
urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate
avea loc numai după revizuirea Constituţiei, şi cele ale art. 147 alin. (3) – În cazul în care
constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit art. 146
lit. b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau
acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
Mai multe observaţii se impun având în vedere conţinutul normativ al dispoziţiilor
constituţionale şi legale în materia acestui tip de control.
În primul rând, sfera subiectelor competente să declanşeze prin sesizarea Curţii
controlul este strict determinată: doar unul dintre preşedinţii celor două Camere sau un
număr de cel puţin 50 de deputaţi ori de cel puţin 25 de senatori. Practic, controlul
tratatelor este unul facultativ la origine şi nu poate fi efectuat de către Curte decât dacă
aceasta este sesizată de către anumite subiecte determinate. Consider că această
modalitate de reglementare a controlului tratatelor este deficitară, având în vedere că
astfel respectarea art. 11 alin. (3) din Constituţie, care impune că în situaţia în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei, „depinde de hazard”1. Ce
se întâmplă în situaţia în care un tratat care conţine dispoziţii contrare Constituţiei
României este ratificat de către Parlament fără ca în prealabil să fi fost controlat de către
Curte datorită lipsei sesizării acesteia? Tratatul neconstituţional va intra prin legea de
ratificare în dreptul intern şi va deveni obligatoriu pentru statul român în ceea ce priveşte
aplicarea sa, iar dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Constituţie ar fi golite de conţinut. Cred că
în situaţia controlului tratatelor se impune ca acest tip de control să fie declanşat automat
ori de câte ori se iniţiază procedura de ratificare a acestora la nivelul organului legislativ2.
În al doilea rând, acest tip de control este unul abstract a priori având ca obiect
generic tratatele sau alte acorduri internaţionale. În ceea ce priveşte obiectul controlului
se pune problema dacă toate tratatele şi acordurile internaţionale sunt susceptibile acestui
control sau doar o anumită partea a acestora. O primă variantă, pornind de la exprimarea
generală din cuprinsul art. 146 care nu distinge între diferite categorii de tratate sau
acorduri internaţionale, ar fi aceea că orice act juridic de drept internaţional încheiat de
statul român, „fără nicio distincţie în raport cu organul sau actul juridic prin care statul
român a consimţit să fie legat din punct de vedere juridic”, este susceptibil controlului de
constituţionalitate3. O a doua variantă, la care mă raliez, având în vedere că dispoziţiile
constituţionale conexe acestei atribuţii de control, art. 11 alin. (3) şi art. 147 alin. (3), fac
referire la instituţia ratificării, ar fi aceea conform căreia doar tratatele sau acordurile
internaţionale susceptibile de ratificare4 pot forma obiectul controlului de
constituţionalitate5.
În al treilea rând, trebuie observate modalităţile prin care un tratat care nu a făcut
obiectul controlului de constituţionalitate prin faptul nesesizării Curţii poate fi supus
acestui control în vederea prevenirii sau înlăturării efectelor neconstituţionale pe care
le-ar putea crea. Dacă în cadrul procedurilor de ratificare Curtea nu este sesizată în
1
C.-L. Popescu, Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale, în Dreptul nr. 11/2005, pp.
20-21.
2
În acelaşi sens a se vedea C.-L. Popescu, op. cit., pp. 20-21.
3
A se vedea C.-L. Popescu, op. cit., pp. 19-20.
4
Art. 19 alin. (1) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele normează că: „Se supun Parlamentului spre
ratificare prin lege următoarele categorii de tratate: a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de
reglementare al acestora; b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care
implică angajamente cu caracter politic; c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu
caracter militar; d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic
al frontierei de stat, precum şi la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie; e)
tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului; f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate de membru la organizaţii
internaţionale interguvernamentale; g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui
angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat; h) tratatele la nivel
guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor noi dispoziţii normative
având forţă juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi cele care prevăd în mod
expres cerinţa ratificării lor”.
5
În acelaşi sens se pronunţă şi I. Deleanu, op. cit., pp. 842-843.
vederea efectuării controlului de constituţionalitate al tratatului în cauză şi tratatul este

ratificat, un control direct asupra acestuia este exclus. În schimb, legea de ratificare a
tratatului, care preia cuprinsul normativ al tratatului în textul său şi constituie mijlocul
prin care acesta intră în dreptul intern şi devine obligatoriu, poate fi controlată din punct
de vedere al constituţionalităţii atât prin formularea unei obiecţii de neconstituţionalitate
în condiţiile art. 146 alin. (1) lit. a), cât şi pe calea excepţiei de neconstituţionalitate în
cadrul art. 146 alin. (1) lit. d).
În primul caz, declararea neconstituţionalităţii legii de ratificare sub aspect extrinsec
sau intrinsec ar avea efectul juridic stabilit prin intermediul art. 147 alin. (2), Parlamentul
fiind obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia
Curţii Constituţionale. Reexaminarea pentru punerea de acord a dispoziţiilor legii de
ratificare cu decizia Curţii ar presupune în prealabil o renegociere a tratatului sau
formularea de rezerve la acesta, Parlamentul neavând competenţa să modifice unilateral
dispoziţii ale unui tratat încheiat la nivel internaţional.
În al doilea caz, controlul legii de ratificare poate interveni condiţionat. Mai întâi,
deoarece conform art. 147 alin. (3) din Constituţie în cazul în care constituţionalitatea
tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit art. 146 lit. b), acesta nu
poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, controlul legii de ratificare pe
cale de excepţie nu poate interveni decât dacă controlul tratatului nu a fost efectuat
anterior1. Apoi, chiar şi în situaţia declarării anterioare ratificării a constituţionalităţii
tratatului de către Curte, controlul legii de ratificare este posibil pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate dacă excepţia s-ar referi la alte aspecte decât cele cu care Curtea
fusese anterior sesizată şi decisese, în acest caz neoperând practic autoritatea lucrului
judecat2.
C. Controlul constituţionalităţii regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului
a) Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului

Potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori;
Procedural, conform art. 27-28 din Legea-cadru nr. 47/1992, în cazul în care
sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curţii Constituţionale de secretarul general
al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituţională o va
comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu
precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, preşedinţii
Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a punctelor de
vedere primite, iar decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii şi se aduce
la cunoştinţa Camerei al cărei regulament a fost dezbătut. Dacă prin decizie se constată
neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, Camera sesizată va reexamina,
1
A se vedea în acest sens argumentaţia reţinută de I. Deleanu, op. cit., p. 845 şi C.-L. Popescu, op. cit.,
pp. 23-24.
2
în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate
neconstituţionale sunt suspendate, iar la expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile
regulamentare declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice.
Şi în ceea ce priveşte acest tip de control se impune a fi făcute anumite observaţii
importante.
În primul rând, subiectele dreptului de sesizare sunt determinate strict la nivel
constituţional: individuale, fiecare dintre preşedinţii celor două Camere, sau colective, un
grup parlamentar sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi ori de cel puţin 25 de senatori.
În al doilea rând, obiectul acestui tip de control de constituţionalitate este determinat
generic prin categoria juridică a regulamentelor Parlamentului, având în vedere în acest
caz atât regulamentul comun a celor două Camere, cât şi regulamentele fiecăreia dintre
acestea. Regulamentul constituie o „rezoluţie” sau o varietate de „hotărâre”1, fiind diferit
de lege sau moţiune, şi fixând coordonatele activităţii parlamentare la nivelul Camerelor
şi ale statutului membrilor acestora2. În plus, orice hotărâre a celor două Camere, adoptată
individual sau în şedinţă comună, care modifică prevederi regulamentare în vigoare
constituie obiect al acestui tip de control.
În ceea ce priveşte obiectul acestui tip de control trebuie să atragem atenţia că acesta
priveşte doar regulamentele şi hotărârile modificatoare ale acestora, nu şi actele de
aplicare ale regulamentelor, Curtea pronunţându-se iniţial în jurisprudenţa sa în acest sens
prin Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 19933privind invalidarea mandatului unui deputat şi
prin Decizia nr. 22 din 27 februarie 19954privind constituţionalitatea modului de alcătuire
a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor:„ţinând seama că art. 144 lit. b) (n.n.
actualul art. 146 lit. b) din Constituţie priveşte exclusiv regulamentele Camerelor, rezultă
că nu intră în competenţa Curţii Constituţionale controlul actelor de aplicare a
regulamentelor respective”.
În acelaşi sens se pronunţă Curtea şi în mai multe ocazii. Astfel, prin Decizia nr. 786
din 13 mai 20095, a statuat că nu este de competenţa sa „analizarea eventualelor încălcări
ale Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde
controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi
principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin art. 64 alin.(1)
teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de
fapt ale procedurii parlamentare”. De asemenea, prin Decizia nr. 1466 din 10 noiembrie
20096, Curtea a statuat că, deşi legea a fost adoptată după o procedură parlamentară
discutabilă, „nu este de competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în
care sunt puse în aplicare Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în
procesul legislativ”. Mai mult, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 20097, Curtea a stabilit, în
acelaşi sens, că, „potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională se
pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului, controlul
1
I. Deleanu, op. cit., p. 848, n. s. 2.
2
M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 43.
3
4
5
6
7
exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu dispoziţiile Legii fundamentale.

Dacă, ignorând prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea
nr. 47/1992, Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa şi asupra actelor de aplicare
a regulamentelor, ea nu numai că ar pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar
încălca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor, reglementat
de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. În virtutea acestui principiu
fundamental, aplicarea regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât
contestaţiile deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului
sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi
procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum şi desfăşurarea
procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor de prevederile aceluiaşi regulament,
care, evident, trebuie să concorde cu normele şi principiile fundamentale. Ca atare,
competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu
poate privi decât controlul conformităţii regulamentelor Parlamentului cu dispoziţiile
Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori; Curtea Constituţională nu este competentă a se pronunţa şi asupra modului de
aplicare a regulamentelor”.
Ulterior, prin Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007 asupra sesizării privind
neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului1, Curtea
pare să-şi uite propria jurisprudenţă şi depăşeşte cadrul impus de controlul de
constituţionalitate al regulamentului, pronunţându-se asupra efectelor juridice ale unei
moţiuni simple ca act de aplicare a Regulamentului2 adoptată împotriva unui membru al
Guvernului la nivelul Senatului3. Potrivit art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului
controlat la acea dată, „Moţiunile simple adoptate de Senat se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi
pentru celelalte persoane vizate”.
În argumentaţia sa, Curtea reţinea iniţial că potrivit alin.(2) al art. 112, prin adoptarea
unei moţiuni simple, Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut
obiectul unei interpelări, şi că, însă, textul constituţional menţionat nu prevede
posibilitatea ca, printr-o asemenea moţiune, oricare dintre Camerele Parlamentului, odată
cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor măsuri concrete obligatorii pentru
Guvern, cum ar fi revocarea din funcţie a unui ministru, şi nici nu abilitează Camerele să
prevadă în regulament o atare posibilitate. Curtea statua că moţiunea individuală,
reglementată prin legislaţia şi practica mai multor ţări,nu este prevăzută de Constituţia
României, în sistemele constituţionale unde există aceasta având efecte juridice similare
celor ale moţiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci numai asupra unor
membrii ai acestuia, individualizaţi. Drept urmare, conchidea Curtea, introducerea unei
1
2
Pentru mai multe detalii a se vedea D.C. Dănişor, S. Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, pp. 109-122.
3
Moţiunea simplă Minciuna Adevărul-Justiţiei Macovei, adoptată de către Senat în data de 13 februarie
2007.
cereri privitoare la demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate
crea obligaţii juridice pentru Guvern, primul-ministru sau alte persoane.
Decizia interpretativă adoptată de către Curte, prin care se constata că prevederile art.
157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului României nr.
28 din 24 octombrie 20051, sunt constituţionale în măsura în care adoptarea unei moţiuni
simple de către Senat nu îl obligă pe primul-ministru să propună revocarea unui membru
al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul moţiunii, nu a fost însă împărtăşită de
către toţi judecătorii acesteia, mai mult, ei atrăgând atenţia asupra depăşirii competenţei
de control stabilită constituţional.
Astfel, în Opinia concurentă a judecătorilor Kozsokár Gábor şi Nicolae Cochinescu
se arată că „efectele juridice ale moţiunii simple presupun o examinare complexă, în mod
abstract, a textului din Regulamentul Senatului menţionat, iar nu numai cu referire la o
dispoziţie concretă a unei anumite moţiuni adoptate în baza acestui text, cum este, în
speţă, obligarea Guvernului să demită un membru al său”. În acelaşi sens s-a pronunţat în
cadrul celei de-a doua opinii concurente şi judecătorul Aspazia Cojocaru: „dacă
legiuitorul constituant a considerat că trebuie reglementată şi moţiunea simplă alături de
moţiunea de cenzură, înseamnă că a avut în vedere, mai ales, efectele pe care le produce
fiecare dintre acestea. Dacă moţiunea de cenzură adoptată de Parlament duce la căderea
Guvernului, se poate pune întrebarea ce efecte produce moţiunea simplă introdusă în faţa
unei singure Camere, ce are ca obiect analizarea activităţii unui minister prin care se
cere şi revocarea din funcţie a ministrului”.
În al treilea rând, având în vedere că acest tip de control asupra regulamentelor
Parlamentului este unul abstract, efectele declarării neconstituţionalităţii anumitor
prevederi regulamentare sau a acestora în ansamblu constau, conform art. 147 alin. (1)
din Constituţie, în obligaţia legislativului de punere de acord a prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei într-un termen de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale fiind suspendate de drept. În cazul nerespectării acestei obligaţii până la
expirarea termenului constituţional stabilit dispoziţiile din regulamente, constatate ca
fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice.
b) Controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului

Competenţa Curţii de control a constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului nu este
una de natură constituţională, ci de natură legală, sfera actelor asupra cărora aceasta poate
efectua controlul fiind extinsă prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de
procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României. Astfel, potrivit noii
reglementări cuprinse în art. 27 alin. (1), Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
1
Prin Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 20101 asupra obiecţiei de neconstituţio-
nalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de
procedură penală al României, instanţa constituţională s-a pronunţat asupra extinderii prin
voinţa legislativului a competenţei sale stabilite constituţional2.
Argumentaţia Curţii se centrează în acest caz pe dispoziţiile literei l) ale art. 146 din
Constituţie, care prevede posibilitatea pentru legiuitorul organic de a stabili şi alte
atribuţii specifice instanţei constituţionale, enumerarea expresă a competenţelor Curţii din
cadrul lit. a)-k) nefiind una limitativă. În opinia Curţii, singularitatea alineatului din art.
146, prin care se enumeră atribuţiile instanţei constituţionale, relevă faptul că „legiuitorul
constituant nu a reglementat atribuţii cu natură juridică diferită, competenţa materială a
instanţei constituţionale limitându-se exclusiv la controlul de constituţionalitate”.
Astfel, Curtea îşi circumscrie competenţa constituţională materială la instituţia
controlului de constituţionalitate, în opinia sa, obiectul acestui control putând fi constituit
atât din acte juridice de natura celor enumerate în cuprinsul art. 146 (legi, ordonanţe,
tratate sau acorduri internaţionale şi regulamente ale Parlamentului), cât şi din alte acte
juridice expresie a voinţei legiuitorului organic (în acest caz, hotărârile plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două Camere reunite
ale Parlamentului).
O astfel de interpretare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 este cel puţin
problematică şi deschide calea posibilităţii extinderii controlului de constituţionalitate şi
asupra altor acte juridice în funcţie de voinţa suverană a legiuitorului organic.
Considerând, nu uşor însă, că o asemenea interpretare juridică ar da expresie principiului
delegata potestas non delegatur instituit prin prisma conţinutului normativ al art. 1 alin.
(5) din Constituţie, actul fundamental normând posibilitatea introducerii prin lege
organică a unor noi atribuţii Curţii, nu putem să nu ne întrebăm dacă astfel voinţa
legiuitorului organic nu devine nelimitată, putând introduce în sfera controlului de
constituţionalitate aproape orice tip de act normativ. Cred că, în acest caz, argumentaţia
Curţii ar fi trebuit să se centreze degrabă pe substanţa instituţiei controlului de
constituţionalitate în a decide constituţionalitatea noii competenţe introduse prin
reglementarea operată.
Prima decizie a Curţii pronunţată în exercitarea noii atribuţii de control de
constituţionalitate a dovedit problematica extinderii competenţelor constituţionale ale
acesteia printr-o reglementare de ordin legal3. Astfel, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 20114
referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22
decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al
1
2
A se vedea în acest sens G. Gîrleşteanu, Notă la Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra
obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură
penală al României, în Pandectele Române nr. 2/2011, pp. 113-121.
3
Pentru o analiză completă a deciziei Curţii a se vedea D.C. Dănişor, Notă la Decizia nr. 53 din 25
ianuarie 2011 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22
decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în
4
Magistraturii, cunoaşte o opinie separată la care achiesează nu mai puţin de 3 dintre
judecătorii Curţii, aserţiunile acestora relevând că „în felul acesta, art. 27 alin.(1) din lege
a căpătat un conţinut complex: pe de o parte cuprinde o normă de «rang» constituţional,
«Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului»,
corespunzătoare art. 146 lit. c) din Legea fundamentală; pe de altă parte, textul conţine o
normă de «rang» legal, «Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii
hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (...)», corespunzător normei de
trimitere înscrise la art. 146 lit. l)”.
În plus, cei trei judecători consideră că „această reglementare este deficitară, întrucât
o atribuţie distinctă ce-i este conferită Curţii în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie este
plasată în conţinutul textului art. 27 alin.(1), care tratează o altă atribuţie a Curţii privind
controlul de constituţionalitate a regulamentelor Parlamentului, aşa cum aceasta este
reglementată de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală. Totodată, reglementarea este
incompletă, pentru că nu conţine nicio normă de procedură specifică noii reglementări”.
„Este de remarcat că textul nu face nicio distincţie între hotărârile asupra cărora
Curtea urmează să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor, iar pe de altă parte
s-ar deduce că normele procedurale referitoare la controlul constituţionalităţii
regulamentelor parlamentare se aplică şi în cazul celorlalte hotărâri, atât timp cât nu se
face nicio precizare, dar, mai ales, nu se fac corelările cu alte texte ale legii care se
impuneau în mod obligatoriu [art. 2 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. A. c) şi art. 28]. Din acest
punct de vedere, textul ridică probleme de constituţionalitate în măsura în care din
cuprinsul său se înţelege că orice hotărâre a Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a
Camerelor reunite, indiferent de caracterul său normativ sau individual, poate fi supusă
controlului de constituţionalitate”.
Opinia separată relevă o problemă importantă a reglementării noii competenţe a
Curţii: textul nu face nicio distincţie între hotărârile asupra cărora Curtea urmează să se
pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor, doar hotărârile normative sau şi cu privire
la hotărârile individuale.
Enumerarea prevăzută în cadrul art. 146 din Constituţie este una exemplificativă, iar
lit. l) permite extinderea acesteia. Anumite limite se impun însă1. Mai întâi, extinderea
unei enumerări exemplificative este permisă dacă se introduce o atribuţie a Curţii de
aceeaşi natură cu cele enumerate în norma juridică superioară. Apoi, atribuţia nou
reglementată trebuie să fie plasată clar într-una dintre sferele contenciosului
constituţional, neputând să creeze o categorie distinctă de atribuţii sau să combine aspecte
din sfere diferite ale contenciosului constituţional (contenciosul normelor şi contenciosul
instituţiilor).
Intenţia legiuitorului pare clară prin introducerea noii atribuţii în cuprinsul art. 27
alin. (1) din Legea-cadru nr. 47/1992, articol ce anterior privea controlul regulamentelor
Parlamentului: atribuţia de control al constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului face
parte din sfera contenciosului constituţional al normelor. Astfel, obiectul acestui tip de
control nu poate privi decât hotărârile cu caracter normativ, cele cu caracter individual
fiind excluse.
1
Cu toate acestea, în considerentele deciziei, Curtea amalgamează planurile

contenciosului constituţional al normelor cu cel al instituţiilor, afirmând că „pot fi supuse
controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea
noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau,
după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional.
O astfel de aserţiune permite practic orice extindere în mod nelimitat, fapt ce ar fi contrar
principiului statului de drept normat în art. 1 din Constituţie.
Decizia pronunţată de către Curte devine şi mai problematică având în vedere că se
referă la controlul exercitat asupra unei hotărâri individuale al Senatului, efectele acestei
decizii cu greu putând fi imaginate juridic. De altfel, în ceea ce priveşte în general
efectele deciziilor Curţii în cazul acestui tip de control atât reglementarea legală, cât şi
cea constituţională sunt inexistente. Făcând aplicaţia art. 28 alin. (3) din Legea-cadru nr.
47/1992 privind efectele deciziilor Curţii în cadrul controlului constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului, în ceea ce priveşte hotărârile acestuia, „dacă prin decizie
se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului (n.n. hotărârii),
Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea
lor de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din
regulament (n.n. hotărâre) declarate neconstituţionale sunt suspendate. La expirarea
termenului de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare (n.n. hotărârii) declarate
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice”. Totuşi, această reglementare a efectelor
deciziei Curţii nu poate fi aplicabilă hotărârilor individuale adoptate de Parlament.
Chiar în cazul de faţă se poate observa inaplicabilitatea reglementării privind
regulamentele Parlamentului la nivelul unei decizii privind o Hotărârea Plenului
Senatului având ca obiect validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior
al Magistraturii. Curtea a pronunţat neconstituţionalitatea unei hotărâri a Senatului al
cărei conţinut normativ consta în actul validării în funcţie a unor magistraţi aleşi ai
Consiliului Superior al Magistraturii. În ce ar consta „reexaminarea” dispoziţiilor
hotărârii ca obligaţie a Senatului pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei?
Probabil că în invalidarea mandatului membrilor CSM anterior validaţi prin voinţa
suverană a Plenului, dar acest lucru ar fi un nonsens şi ar afecta principiul autonomiei
interne parlamentare.
Prin Decizia nr. 209 din 7 martie 20121 referitoare la sesizarea de neconstituţio-
nalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii
Guvernului, Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii hotărârii
Planului celor două Camere ale Parlamentului privind acordarea încrederii Guvernului, în
contextul în care în cadrul etapei procedurale a audierii candidaţilor la funcţia de ministru
în faţa comisiilor permanente, avizele nu au fost întocmite, întrucât unele comisii nu au
întrunit cvorumul de şedinţă prevăzut de art. 12 din regulament, respectiv la lucrări au
fost prezenţi mai puţin de jumătate plus unu atât din numărul deputaţilor, cât şi din
numărul senatorilor care le compun.
Curtea a constatat că Legea fundamentală nu consacră avizul consultativ al
comisiilor permanente drept criteriu de constituţionalitate a hotărârii prin care
Parlamentul acordă încrederea Guvernului, lipsa reglementării exprese în cadrul
prevederilor constituţionale ale art. 103 a caracterului obligatoriu, sub aspectul existenţei
1
actului, al avizelor comisiilor permanente, coroborată cu dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5)
din Constituţie, punând în evidenţă locul şi rolul comisiilor permanente, ca organe interne
de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru o
oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei.
Cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea constata că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din
Constituţie, aceasta constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând
constituţionalitatea externă a actului „numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor,
hotărârilor şi moţiunilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, nu şi în ceea ce priveşte
adoptarea actelor din cadrul procedurilor desfăşurate de organele de lucru ale Camerelor”,
astfel încât, „problemele legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor
permanente pentru audierea candidaţilor la funcţia de ministru nu sunt probleme de
constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor Regulamentului şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului”. În plus, rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile
adoptate şi de măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe căi
şi prin proceduri parlamentare.
În baza argumentelor reţinute, Curtea Constituţională a decis că lipsa avizului
consultativ prevăzut de art. 72 alin. (3) din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului nu se poate constitui într-un impediment de natură constituţională
pentru desfăşurarea procedurii de învestire a Guvernului, de natură să antreneze
neconstituţionalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012, respingând ca
neîntemeiată sesizarea de neconstituţionalitate.
O altă decizie a Curţii în exercitarea controlului constituţionalităţii hotărârilor
Parlamentului, Decizia nr. 307 din 28 martie 20121 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012 privind
numirea unor membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului, păstrează nota de
ambiguitate jurisprudenţială anterioară, Curtea subliniind că art. 27 din Legea nr. 47/1992
nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii
Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al
caracterului normativ sau individual, lucru ce echivalează cu faptul că toate aceste
hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate – ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus.
Cu toate acestea, Curtea, amintind jurisprudenţa sa anterioară în materie, operează o
distincţie în ceea ce priveşte obiectul controlului său în materia hotărârilor Parlamentului.
Pe de o parte, în privinţa hotărârilor care sunt criticate din perspectiva valorilor,
regulilor şi principiilor constituţionale, instanţa constituţională a stabilit, în mod expres,
că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate astfel formulată, norma de
referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo
contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992 şi exigenţele
procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei. Aşadar, criticile trebuie
să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu legală sau regulamentară. Prin urmare,
toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate dacă în
susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie,
invocarea acestor dispoziţii netrebuind să fie formală, ci efectivă.
1
Pe de altă parte, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi
funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, Curtea reţinea că norma
de referinţă, în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie
de rang constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1
alin. (5) din Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă
importanţă în care intervin aceste hotărâri – autorităţi şi instituţii de rang constituţional –,
astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorităţilor sau instituţiilor fundamentale
ale statului trebuie să fie una în consecinţă. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei
Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului
care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional
pot fi supuse controlului de constituţionalitate chiar dacă actul normativ pretins încălcat
are valoare infraconstituţională.
Raportând considerentele reţinute la cauza respectivă, instanţa constituţională reţinea
că autoritatea publică vizată prin hotărârea criticată, şi anume Consiliul Naţional al
Audiovizualului, nu este una de rang constituţional. Prin urmare, Curtea constata că,
nereferindu-se la o instituţie de rang constituţional, hotărârea criticată poate fi cenzurată
numai din punctul de vedere al exigenţelor procedurale şi substanţiale stabilite expres
prin textul Constituţiei.
În speţă, cu privire la cele două comisii permanente întrunite în şedinţa comună din
27 februarie 2012, s-a constatat că, potrivit procesului-verbal al şedinţei, Comisia pentru
cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor a întrunit cvorumul
legal, fiind prezenţi 10 din cei 19 membri ai săi,în ceea ce priveşte, însă, Comisia pentru
cultură, artă şi mijloace de informare în masă a Senatului, aceasta nu a avut cvorum, fiind
prezenţi doar 5 din cei 11 membri ai săi. Potrivit art. 12 din Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, comisiile permanente sesizate în fond
lucrează legal, în şedinţe comune, în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu atât din
numărul deputaţilor, cât şi din numărul senatorilor care le compun.
Curtea îşi reia argumentaţia reţinută cu prilejul Deciziei nr. 209 din 7 martie 2012
statuând că Legea fundamentală nu consacră existenţa avizului/raportului comun al
comisiilor permanente drept criteriu de constituţionalitate al hotărârii prin care
Parlamentul numeşte membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului. În mod
asemănător, cu privire la cerinţa de cvorum, Curtea contata, că, potrivit dispoziţiilor art.
67 din Constituţie, aceasta constituie un criteriu de constituţionalitate, condiţionând
constituţionalitatea externă a actului, numai în ceea ce priveşte adoptarea legilor,
hotărârilor şi moţiunilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, iar nu şi în ceea ce priveşte
adoptarea actelor în cadrul procedurilor desfăşurate de organele de lucru ale Camerelor,
astfel că problemele legate de organizarea şi desfăşurarea şedinţelor comisiilor
permanente nu sunt probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a dispoziţiilor
Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Concluzionând, Curtea a reţinut că, în cauza de faţă, lipsa avizului/raportului
prevăzut la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, respectiv la art. 83 din Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nu se poate constitui într-un
impediment de natură constituţională care să antreneze neconstituţionalitatea Hotărârii
Parlamentului nr. 5 din 28 februarie 2012, şi a respins ca neîntemeiată sesizarea de
Trebuie să subliniem opinia separată a judecătorului Acsinte Gaspar care, consecvent
opiniei exprimate şi cu ocazia Deciziei nr. 53 din 25 ianuarie 2011, consideră că, chiar
dacă textul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu distinge cu privire la categoriile de
hotărâri adoptate de plenul Camerelor Parlamentului care pot forma obiectul controlului
exercitat de Curtea Constituţională, este evident că legiuitorul a avut în vedere numai
hotărârile cu caracter normativ. Din moment ce norma care stabileşte competenţa Curţii
este prevăzută în art. 27 cuprins în secţiunea a 2-a „Procedura jurisdicţională”,
subsecţiunea 4 „Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului”, printr-o
interpretare sistematică a textului nu se poate ajunge decât la concluzia că, în exercitarea
noii atribuţii, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra hotărârilor cu caracter
normativ, sfera actelor supuse controlului este limitată la controlul hotărârilor normative
ale Camerelor Parlamentului şi, pe cale de consecinţă, hotărârile individuale sunt excluse
controlului. În măsura în care legiuitorul ar fi dorit să consacre competenţa Curţii de a
efectua controlul de constituţionalitate al unor hotărâri cu caracter individual, ar fi
reglementat-o expres şi distinct, iar nu prin completarea unui text al legii care se referă la
controlul de constituţionalitate a unei categorii de acte normative – regulamentele
Parlamentului. Astfel, în categoria „hotărârilor individuale” se includ hotărârile privind
numiri şi alegeri în funcţii, precum şi cele referitoare la validarea în funcţii, iar aceste
hotărâri, având caracter individual, nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate.
De dată recentă, Curtea a pronunţat Decizia nr. 727 din 9 iulie 20121 referitoare la
sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reglementarea
legală modificatoare retrăgând practic instanţei constituţionale atribuţia de control al
constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului.
Obiectul sesizării de neconstituţionalitate a fost constituit din Legea pentru
modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, în cadrul căreia se regăsea articolul unic cu următorul cuprins:
„Articol unic – Alineatul (1) al articolului 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, se modifică şi va avea următorul cuprins: (1) Curtea
Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori”.
Autorii sesizării de neconstituţionalitate susţineau că prevederile legii criticate
încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la caracterele statului român
şi ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul
democraţiei constituţionale.
În argumentaţia sa Curtea a reţinut mai multe aspecte importante.
Un prim aspect se referă la faptul că după sesizarea sa cu neconstituţionalitatea legii
modificatoare, şi înainte ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra
acesteia, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 38/2012 pentru modificarea Legii
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale2, act normativ al
cărui articol unic este identic cu modificarea operată prin lege. În aceste condiţii, Curtea
1
2
sublinia că soluţia aleasă de Guvern, de a adopta, cu puţin timp înainte ca instanţa de

contencios constituţional să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru
modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, o ordonanţă de urgenţă, care prelua
integral conţinutul normativ al legii criticate, „pune în discuţie comportamentul
neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională”. Sub acest
aspect, Curtea constata că, potrivit jurisprudenţei sale anterioare, Decizia nr. 1615 din 20
decembrie 20111, „actele de reglementare primară ulterioare nu pot păstra conţinutul
normativ al unei norme legale neconstituţionale şi să se constituie astfel într-o prelungire
a existenţei acesteia”.
Un al doilea aspect are în vedere că soluţia legislativă criticată elimină din sfera
actelor asupra cărora Curtea exercită controlul de constituţionalitate hotărârile plenului
Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi hotărârile plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului. În acest context, Curtea evocând jurisprudenţa sa
anterioară în materie, Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, Decizia nr. 53 din 25
ianuarie 2011 şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, a constatat că instituirea atribuţiei
sale de a exercita un asemenea control de constituţionalitate reprezintă „expresia
diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale, unica autoritate de
jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în eforturile de realizare a unui stat de
drept şi democratic, fără a putea fi considerată o acţiune conjuncturală sau justificată pe
criterii ce ţin de oportunitate”.
Construindu-şi argumentaţia având ca fundament consecinţele normative ale
principiului statului de drept şi principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, Curtea
constată că o dimensiune a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită
de Curtea Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în
afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a
asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Supremaţia
Legii fundamentale este, aşadar, de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentând,
totodată, „o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii”. Între consecinţe se
enumeră deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea
întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii.
Astfel, controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, şi, integrat acestuia, controlul de
constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii
constituţionale, nu este numai o garanţie juridică fundamentală a supremaţiei Constituţiei,
el reprezentând„un mijloc pentru a înzestra Curtea Constituţională, cu o capacitate
coerentă de expresie, de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un
stat democratic”.
Concluzionând, Curtea constată că modificarea legislativă, în sensul eliminării
atribuţiei acesteia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului, fără nicio distincţie, „nu face decât să ştirbească autoritatea
Curţii Constituţionale – instituţie fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile
statului de drept, conducând la dificultăţi deloc imprevizibile în realizarea unei politici de
stat adecvate consolidării şi dezvoltării unui stat democratic, în care respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În aceste condiţii, Curtea
1
subliniază că statul de drept, democratic şi social nu trebuie să rămână un principiu
fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără urmări practice, ci o realitate, corect receptată,
atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni.
Curtea constata, de asemenea, că excluderea de la controlul de constituţionalitate a
tuturor hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci,
eventual, pe considerente de oportunitate, care, prin esenţa sa, presupune subiectivismul,
interpretarea şi arbitrariul. Or, conchidea curtea, justiţia constituţională se fundamentează
pe statul de drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie nu poate avea semnificaţia
unei sarcini „excesive” pentru Curtea Constituţională, astfel cum era menţionat în
expunerea de motive la legea supusă controlului, susţinere fără semnificaţie juridică, ci se
integrează, în mod indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, „unui mecanism juridic de
natură să contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat
de drept, democratic şi social”. A aprecia şi a decide asupra activităţii Curţii
Constituţionale, cu precădere prin prisma unor standarde de ordin cantitativ, înseamnă
incorecta sa receptare şi mai mult, ignorarea substanţei rolului său fundamental.
Un al treilea aspect, se referă la argumentul Guvernului în sensul că dispoziţiile art.
146 lit. l) din Constituţie permit legiuitorului să modifice atribuţiile Curţii în sensul
adăugării sau eliminării acestora prin legea sa organică, argument nereţinut însă de Curte
pentru mai multe motive.
Curtea îşi fundamentează aserţiunea pornind de la actualele prevederi constituţionale
care nu cuprind o enumerare limitativă a atribuţiilor sale de contencios constituţional, art.
146 lit. l) statuând că aceasta „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a
Curţii”, precum şi de la prevederile proiectului de revizuire a Constituţiei din anul 2011,
asupra căruia se pronunţase prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011.
Examinând proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, înaintat de
Preşedintele României, Curtea a considerat oportună completarea dispoziţiilor literei c) a
art. 146 în sensul următor: „c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentului şi a
hotărârilor cu caracter normativ ale Parlamentului, la sesizarea preşedintelui
Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 40 de
parlamentari”. Această propunere a vizat constituţionalizarea expresă a normelor cuprinse
în Legea-cadru nr. 47/1992, reglementând la rang de Constituţie atribuţiile Curţii
reglementate în cuprinsul art. 27 alin. (1) din legea sa organică. În aceste condiţii, Curtea
a recomandat abrogarea literei l), propunere justificată de împrejurarea că, în virtutea
acestei dispoziţii, Curtea, alături de atribuţiile „de rang constituţional” prevăzute la art.
146 lit. a)-k), poate dobândi şi alte atribuţii instituite de legiuitorul ordinar prin legea ei de
organizare şi funcţionare, atribuţii „de rang” legal. Totodată, Curtea a reţinut că, în
temeiul textului constituţional propus spre abrogare – art. 146 lit. l), atribuţiile Curţii
Constituţionale pot fi multiplicate ori de câte ori interese ale forţelor politice impun
modificarea sau completarea legii de organizare a Curţii, apreciind în acelaşi timp că,
„prin eliminarea dispoziţiei constituţionale, este garantată independenţa instanţei
constituţionale şi se păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la
atribuţiile Curţii limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei”.
Concluzionând pe baza acestor argumente jurisprudenţiale, Curtea enunţă conţinutul
normativ al art. 146 lit. l) ce poate presupune doar o acţiune sub aspect pozitiv din partea
legiuitorului de a extinde atribuţiile instanţei constituţionale, nu şi în sens negativ, de
limitare prin reglementare a atribuţiilor conferite: „Curtea reţine că sensul normei de

trimitere cuprinse în art. 146 lit. l) din Constituţie, astfel cum rezultă din modul său de
redactare – «îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii», este acela
de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuţiilor instanţei de contencios
constituţional. De aceea, a interpreta norma fundamentală menţionată, în sensul că
legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, elimina sau reduce aceste atribuţii, în
detrimentul altor dispoziţii fundamentale, echivalează cu golirea sa de conţinut, respectiv
cu deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi
legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil. Ca urmare,
nicio modificare a atribuţiilor Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea
fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiţii şi cu
încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuţii”.
În plus, Curtea statuează că chiar dacă atribuţia privind controlul constituţionalităţii
hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curţii Constituţionale prin legea sa organică,
„aceasta a dobândit valenţă constituţională în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din
Constituţie”.
Drept urmare, Curtea constată că legitimitatea atribuţiei Curţii Constituţionale de a se
pronunţa asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale
„decurge din Legea fundamentală a cărei supremaţie Curtea este chemată să o garanteze,
în timp ce soluţia legislativă criticată de eliminare a acestei atribuţii nu îşi află temeiul în
Constituţie, ci, rezultă din încălcarea acesteia”.
Un al patrulea aspect, vizează procesul de reexaminare dispoziţiei neconstituţionale
de către Parlament în contextul art. 147 alin. (2), Curtea considerând că în cadrul
procesului legislativ, fiind vorba de o atribuţie distinctă ce i-a fost conferită Curţii,
aceasta ar trebui să fie reglementată într-o secţiune distinctă, după Secţiunea privind
controlul constituţionalităţii regulamentelor, care să cuprindă procedurile ce urmează a fi
aplicate, specifice noii reglementări, efectele deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se
constată neconstituţionalitatea hotărârilor Parlamentului.
§2. Controlul procedurilor electorale şi de consultare populară

A. Controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmarea rezultatelor sufragiului
Art. 146 lit. f) din Constituţie normează o atribuţie a Curţii în ceea ce priveşte
controlul procedurilor electorale, şi anume vegherea respectării procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. Potrivit art. 37 din
Legea-cadru nr. 47/1992, rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României
este validat de Curtea Constituţională.
Contestaţiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcţia de
Preşedinte al României, precum şi cele cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei
formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile
legii se soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în
termenele prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României1.
1
Art. 38 din Legea-cadru nr. 47/1992.
Sintagma constituţională „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui” trebuie înţeleasă în sens larg, acoperind atât operaţii tehnico-materiale sau
fapte materiale juridice legate de alegerile prezidenţiale, cât şi competenţa decizională în
materia incidentelor ce pot apărea în cadrul acestei proceduri1.
Coordonatele normative ale acestei atribuţii de control a procedurii pentru alegerea
Preşedintelui rezultă din cuprinsul Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui
României2.
a) Verificarea condiţiilor legale şi constituţionale privind candidaturile

Potrivit art. 27 alin. (4) din Legea-cadru nr. 370/2004 propunerea de candidatură se
depune şi se înregistrează la Biroul Electoral Central în 4 exemplare, un exemplar
original şi 3 copii, o copie înaintându-se la Curţii Constituţionale în vederea verificării
dacă propunerile de candidaturi au fost făcute cu respectarea art. 37 din Constituţie şi ale
art. 4 din lege.
b) Contestarea înregistrării sau respingerii înregistrării candidaturilor sau a

semnelor electorale
În contextul art. 31 din Legea-cadru nr. 370/2004, în cel mult 24 de ore de la
înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor prin decizie de către Biroul
Electoral Central, candidaţii, partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale şi alegatorii pot contesta
înregistrarea sau respingerea înregistrării candidaturilor sau a semnelor electorale,
contestaţiile făcându-se în scris3 şi depunându-se la Curtea Constituţională.
Aceasta soluţionează contestaţiile în termen de cel mult două zile de la înregistrare,
hotărârile adoptate fiind definitive, comunicându-se de îndată Biroului Electoral Central
şi publicându-se în Monitorul Oficial al României, Partea I.
c) Contestaţiile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice

ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală
Conform art. 42 alin. (7) din Legea-cadru nr. 370/2004, contestaţiile cu privire la
împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi
desfăşura campania electorală în condiţiile legii se soluţionează de Curtea
Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, în termen de cel mult 48 de ore de la
înregistrarea lor.
d) Păstrarea documentelor oficiale electorale

Procesul-verbal, pentru fiecare tur de scrutin, împreuna cu procesele-verbale de
constatare şi centralizare a rezultatelor votării întocmite de birourile electorale judeţene,
1
2
3
Contestaţiile orale nu sunt admisibile, în acest sens, Curtea, prin Hotărârea nr. 2 din 1 septembrie
1992, publicată în M. Of. nr. 234 din 23 septembrie 1992, precizând că „În speţă, aşa cum rezultă din
procesul-verbal al Biroului Electoral Central încheiat cu ocazia pronunţării hotărârii, contestaţia Partidului
Social Democrat Tradiţional din România a fost orală (…) Faţă de cele arătate, se constată că formularea
contestaţiei nu s-a făcut în condiţiile prevăzute de lege, respectiv, în formă scrisă, cu indicarea prenumelui şi
numelui contestatorului, a semnăturii, precum şi a temeiurilor de fapt şi de drept, situaţie în care urmează a fi
respinsă neîntrunind condiţiile prevăzute de lege”.
birourile electorale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, biroul electoral pentru secţiile
de votare din străinătate şi birourile electorale ale secţiilor de votare, se înaintează cu pază
înarmată la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului
dosar – art. 51 alin. (3) din Legea-cadru nr. 370/2004.
e) Anularea alegerilor
Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea-cadru nr. 370/2004, Curtea Constituţională
anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă
de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot
participa la al doilea tur de scrutin. În aceasta situaţie Curtea va dispune repetarea turului
de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale şi de candidaţii care au participat la
alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie motivată şi
însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Soluţionarea cererii de către Curte se face până
la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor.
f) Validarea alegerilor
Curtea Constituţională validează rezultatul fiecărui tur de scrutin, asigură publicarea
rezultatului alegerilor în mass-media şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru
fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales – art. 53
alin. (1) din Legea-cadru nr. 370/2004.
Actul de validare se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea
Constituţională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la
art. 82 alin. (2) din Constituţia României, iar al treilea se înmânează candidatului ales.
Potrivit Hotărârii nr. 39 din 14 decembrie 20091 privind cererea de anulare a
alegerilor desfăşurate în turul doi de scrutin la data de 6 decembrie 2009, pentru funcţia
de Preşedinte al României, formulată de Partidul Social Democrat şi Partidul
Conservator, Curtea reţinea că „în cursul unei campanii electorale sunt posibile anumite
neregularităţi, dar valabilitatea alegerilor depinde de dimensiunile şi de amploarea
neregularităţilor constatate de autorităţile statului”.
În temeiul prevederilor legale privind frauda electorală, Curtea mai reţinea că: a)
anularea alegerilor poate să intervină numai în cazul în care votarea şi stabilirea
rezultatelor au avut loc prin fraudă; b) nu orice fraudă din procesul electoral este
echivalentă cu fraudarea alegerilor, ci numai frauda care este de natură să modifice
atribuirea mandatului (sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
tur de scrutin); c) cererea de anulare a alegerilor trebuie motivată şi însoţită de dovezile
pe care se întemeiază.
B. Supravegherea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea

referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia
Potrivit art. 146 lit. i) din Constituţie şi ale art. 46 din Legea-cadru nr. 47/1992,
Curtea veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
1
Pentru ducerea la îndeplinire a acestei competenţe, Curtea Constituţională poate cere
informaţii de la autorităţile publice. De asemenea, Biroul Electoral Central este obligat să
prezinte, la solicitarea Curţii Constituţionale, informări asupra fazelor şi operaţiunilor de
desfăşurare a referendumului.
Ori de câte ori este organizat un referendum naţional (referendum privind revizuirea
Constituţiei, referendum pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României sau
referendum privind probleme de interes naţional), Plenul Curţii Constituţionale decide cu
o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului. Hotărârea Curţii
Constituţionale stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia. Înaintea publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă
Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună.
Competenţa constituţională a Curţii în acest caz priveşte două aspecte: pe de o parte,
controlul organizării şi desfăşurării referendumului, iar pe de altă parte, confirmarea
rezultatelor referendumului. În ceea ce priveşte primul aspect, Curtea a statuat, cu prilejul
Hotărârii nr. 33 din 26 noiembrie 20091 asupra contestaţiei privind nerespectarea
procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional consultativ din data
de 22 noiembrie 2009, că „soluţionarea contestaţiilor care sunt adresate Curţii
Constituţionale cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului naţional consultativ presupune, printre altele, şi verificarea
constituţionalităţii actelor normative emise în vederea organizării referendumului sau
cele prin care se stabilesc norme cu caracter procedural de organizare şi desfăşurare a
acestuia, în măsura în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birourilor
electorale sau ale instanţelor judecătoreşti”.
De altfel, cu această ocazie, trebuie să subliniem un aspect important: cu privire la
primul capăt de cerere al contestaţiei, constând în anularea Decretului nr. 1507 din 22
octombrie 2009 al Preşedintelui României pentru organizarea unui referendum naţional,
Curtea Constituţională s-a declarat competentă să verifice constituţionalitatea acestuia,
prin raportare la prevederile constituţionale ce conferă Preşedintelui României
prerogativa de a recurge la procedura referendumului, cu privire la probleme de interes
naţional, constatând în final că „decretul prezidenţial respectă condiţiile imperative
impuse de Constituţie”.
Practic, în exercitarea acestei competenţe specifice, obiectul controlului de
constituţionalitate, sub aspect extrinsec, poate fi constituit din orice act normativ emis în
vederea organizării referendumului sau prin care se stabilesc norme cu caracter
procedural de organizare şi desfăşurare a referendumului.
În plus, trebuie să precizăm că atribuţia de control a organizării şi desfăşurării
referendumului cuprinde şi controlul constituţionalităţii reglementărilor în materia
referendumului, a priori sau a posteriori, exercitat de către Curte continuu în contextul art.
146 lit. a) şi d)2.
1
2
În acelaşi sens a se vedea şi I. Deleanu, op. cit., p. 884.
C. Verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de

către cetăţeni
Conform art. 146 lit. j) din Constituţie, Curtea verifică îndeplinirea condiţiilor pentru
exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. În contextul art. 48 din Legea-cadru nr.
47/1992, Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei
Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa legislativă a cetăţenilor, se pronunţă asupra:
a) caracterului constituţional al propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei
cetăţenilor; b) îndeplinirii condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă
listele de susţinători sunt atestate de către primarii unităţilor administrativ-teritoriale ori
de către împuterniciţii acestora; c) întrunirii numărului minim de susţinători pentru
promovarea iniţiativei, prevăzut la art. 74 alin. (1) sau, după caz, la art. 150 alin. (1) din
Constituţie, republicată, precum şi asupra respectării dispersiei teritoriale în judeţe şi în
municipiul Bucureşti, prevăzută de aceleaşi articole.
La primirea sesizării, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează
judecătorul-raportor şi stabileşte termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea
verificării iniţiativei.
Verificarea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni de
către Curte în cadrul acestei competenţe are în vedere exigenţele art. 74 alin. (1) şi (2) din
Constituţie: pe de o parte, exigenţe de ordin formal (iniţiativa legislativă trebuie să
aparţină unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot,proveniţi din cel
puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul
Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative), iar pe de altă parte, exigenţe de ordin material (nu pot face obiectul iniţiativei
legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi
graţierea).
Aceste exigenţe sunt „limitative şi cumulative”, după cum se precizează prin
Hotărârile Plenului Curţii nr. 1 şi 2 din 27 iulie 19951, şi direct aplicabile, în contextul
inexistenţei unei reglementări legislative cu privire la dreptul de iniţiativă legislativă a
cetăţenilor, dispoziţiile constituţionale constituind cadrul normativ de aplicare2.
§3. Controlul partidelor politice: judecarea contestaţiilor care au ca

obiect constituţionalitatea unui partid politic
Constituţia României normează prin art. 40 alin. (2) că partidele sau organizaţiile
care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României
sunt neconstituţionale. Art. 146 lit. k) din actul fundamental stabileşte atribuţia Curţii de a
hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Se poate observa o necorelare a celor două dispoziţii constituţionale, Curtea nefiind
competentă să pronunţe neconstituţionalitatea decât a partidelor politice. Totuşi, art. 40
alin. (2) nominalizează şi „alte organizaţii” în sfera subiectelor ce pot deveni
1
Publicate în M. Of. nr. 172 din 3 august 1995.
2
I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., p. 168.
neconstituţionale dacă prin scopurile ori prin activitatea lor militează împotriva anumitor
principii constituţionale. Devin oare aceste organizaţii de drept neconstituţionale în aceste
situaţii fără ca această sancţiune juridică să fie pronunţată de către o instanţă?
În mod logic răspunsul este unul negativ, mai mult, putând adăuga că, potrivit
dispoziţiilor actului fundamental şi a jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestuia,
singura instanţă care poate judeca contenciosul constituţional în România este Curtea
Constituţională. Apreciez, în baza acestor argumente1, fără însă a împărtăşi opiniile
doctrinare contrare2, că instanţa constituţională română poate exercita competenţa de
control a constituţionalităţii nu numai a partidelor politice, ci şi a altor tipuri de
organizaţii3, putând dezvolta o jurisprudenţă în jurul art. 40 alin. (2) şi scopului său
general instituit prin art. 142 alin. (1) de garant al supremaţiei Constituţiei.
Controlul constituţionalităţii unui partid politic, pentru a fi democratic, trebuie să
îndeplinească două condiţii4: pe de o parte, acest control trebuie să fie unul realizat a
posteriori astfel încât să nu se transforme într-o formă de autorizare prealabilă a înfiinţării
acestuia, iar pe de altă parte, controlul trebuie realizat in concreto, având în vedere dacă
acţiunea desfăşurată de către acesta este îndreptată împotriva anumitor principii
constituţional determinate, şi nu pornind de la un fapt abstract, cum ar fi de exemplu o
doctrină politică prezumată a fi nedemocratică din raţiuni de ordin istoric.
Procedura de soluţionare a contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic este prevăzută de art. 39-41 din Legea-cadru nr. 47/1992 şi cuprinde mai
multe faze.
Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi formulată de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei
poate formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul
majorităţii membrilor săi. Contestaţia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care
se întemeiază.
Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna
judecătorul-raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare,
partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate depune
un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare.
Contestaţia se judecă, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest
scop şi a probelor administrate, cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui
1
În acelaşi sens se pronunţă şi D.C. Dănişor, op. cit., pp. 684-685, I. Deleanu, op. cit., p. 867 şi T.
Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 320.
2
I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp.
171-172: „extinderea competenţei asupra altor organizaţii decât partidul, ar însemna un privilegiu, pe care
asemenea organizaţii – sindicat, diferite asociaţii etc. – nu-l merită. Competenţa Curţii este limitată numai la
acele asociaţii politice care potrivit art. 8 alin. (2) din Constituţie, au ca rol să contribuie la definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor”; I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., p. 169.
3
Un alt autor, făcând referire la Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în M. Of. nr. 75 din 11
aprilie 1996 prin care Curtea a statuat că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot fi
asimilate partidelor politice, în sensul posibilităţii acordate membrilor acestor organizaţii de a fi aleşi în
organele reprezentative, iar această asimilare poate fi făcută numai dacă participă la alegeri, opinează că „art.
37 alin. (2) din Constituţie [n.n. art. 40 alin. (2)] se referă nu numai la neconstituţionalitatea partidelor
politice, dar şi a unor organizaţii politice”. – R.P. Vonica, Soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic, p. 4, disponibil la http://www.ccr.ro/events/2000/ro/Vonica.pdf.
4
constituţionalitate este contestată şi a Ministerului Public. Camera Parlamentului care a

depus contestaţia poate fi reprezentată de persoana desemnată de aceasta, iar Guvernul,
de Ministerul Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a
pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Decizia Curţii nu este supusă căilor de atac, aceasta judecând contestaţia „în primă şi
ultimă instanţă”, şi se publică în Monitorul Oficial al României.
Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti în vederea
radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.
Declararea neconstituţionalităţii unui partid politic de către Curte poate interveni
doar dacă prin acţiunea sa acesta militează împotriva principiilor constituţionale
enumerate limitativ în cadrul art. 40 alin. (2). În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 35 din
2 aprilie 1996 privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii partidelor politice, a
decis neconstituţionalitatea extinderii sferei acestor principii la limitele revizuirii
Constituţiei: „În ce priveşte dispoziţia de trimitere la art. 148 alin. (1) ori alin. (2) din
Constituţie, de la alin. (2) al art. (3) din lege, prin care limitele revizuirii Constituţiei
sunt preluate ca interdicţii pentru partidele politice, reglementarea este neconstitu-
ţională. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţie, instituind limitele obiectului
revizuirii, privesc numai anumite subiecte care, potrivit art. 146 din Constituţie, pot cere
revizuirea – Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din
parlamentarii fiecărei Camere sau cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, într-o
anumită dispersie teritorială –, între care nu figurează şi partidele politice. Extinderea
sferei acestor subiecte ar semnifica revizuirea Constituţiei, pe altă cale decât cea
constituţional instituită”.
Secţiunea a 2-a
Atribuţii de mediere
§1. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre

autorităţile publice
Potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea soluţionează conflictele juridice de
natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii.
Procedural, atribuţia de soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice este reglementată prin dispoziţii art. 34-36 din Legea-cadru nr.
47/1992.
Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în
conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi
opinia autorului cererii.
Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în
conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere
asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va
desemna judecătorul-raportor.
La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la
primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de
judecată şi citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de
preşedintele Curţii Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate
nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Dezbaterea are loc
pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de
vedere prezentate, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor.
Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este
definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte
de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Emergenţa coordonatelor normative ale acestei instituţii juridice la nivelul sistemului
român de drept se produce treptat, prin intermediul soluţiilor de speţă pronunţate de către
Curtea Constituţională română.
A. Coordonatele normative ale instituţiei conflictelor juridice de natură

constituţională
Coordonatele normative ale instituţiei conflictelor juridice de natură constituţională1

se desprind pornind de la cadrul constituţional general trasat prin intermediul art. 146 lit.
e) şi prin raportare la jurisprudenţa instanţei constituţionale române2.
Astfel, o primă coordonată normativă se relevă sub aspect procedural,
auto-sesizarea Curţii în această materie fiind interzisă, cererile cu privire la constatarea şi
soluţionarea eventualelor conflicte juridice de natură constituţională putând fi introduse
doar de Preşedintele României, unul dintre preşedinţii celor două Camere,
primul-ministru sau de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii [art. 146
lit. e) din Constituţie].
O a doua coordonată normativă ce se desprinde, de data aceasta din jurisprudenţa
Curţii, vizează subiectele de drept circumstanţiate ce se pot afla în opoziţie în cadrul
unui conflict juridic de natură constituţională: autorităţile publice. Ce se înţelege însă
prin această noţiune sau în ce constă natura acestor autorităţi publice? Curtea
Constituţională a statuat prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 că în această accepţiune
intră acele autorităţi publice generic prevăzute în Titlul III din Constituţie: Parlamentul,
Preşedintele, Guvernul, Administraţia publică şi Autoritatea judecătorească.
A treia coordonată normativă reieşită din jurisprudenţa Curţii priveşte situaţia de
fapt obiectivă declanşatoare a conflictului, adică existenţa unor acte sau acţiuni
1
În acelaşi sens a se vedea D.C. Dănişor, S. Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr.
148 din 21 februarie 2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, pp. 109-122; E.
Carpentier, La résolution juridictionnelle des conflicts entre organes constitutionnels, Paris, Ed. L.G.D.J,
2006; I. Deleanu, op. cit., pp. 865-867; D. Cimpoeru, Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 113-133; Ghe. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, pp. 562-563, I. Muraru, Comentariul art. 146 din Constituţia României, în Constituţia
1404-1407.
2
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005; Decizia nr. 435
din 26 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006; Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în
M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008; Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie
2009; Decizia nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.
(practici instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre posibilele subiectele

circumstanţiate ale conflictului, o autoritate publică. Astfel, exprimarea unor opinii sau
declaraţii politice, şi chiar a unor judecăţi de valoare1, a unor păreri sau propuneri privind
regimul unei autorităţi publice2, nu pot constitui prin ele însele premisele unui conflict
juridic de natură constituţională decât dacă le sunt ataşate acte sau acţiuni prin care se
concretizează.
A patra coordonată normativă priveşte conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, prin intermediul actelor sau acţiunilor concrete declanşatoare ale
conflictului trebuind ca anumite autorităţi publice, fie să îşi aroge puteri, atribuţii sau
competenţe delegate altor autorităţi publice prin actului fundamental, fie să îşi
decline competenţa prin omisiune, fie să refuze îndeplinirea anumitor acte
obligatorii pentru acestea. Astfel, conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională se conturează în primul rând prin intermediul unor conflicte pozitive sau
negative de competenţă între autorităţile publice3. Natura juridică a competenţelor ce pot
da naştere unor astfel de conflicte juridice nu poate fi decât una constituţională, vizând
doare acele competenţe atribuite autorităţilor publice prin intermediul actului
fundamental. În al doilea rând, în conţinutul unui conflict juridic de natură constituţională
pot intra şi situaţii juridice de natură conflictuală rezultate în mod direct din textul actului
fundamental, Curtea subliniind4 că noţiunea de conflict juridic de natură constituţională
„nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea
crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere
rezidă în mod direct în textul Constituţiei”.
A cincea coordonată normativă a conflictelor juridice de natură constituţională
vizează efectul pe care trebuie să îl producă un conflict de competenţă, faptul arogării
de către o autoritate publică prin actele sau acţiunile sale a unor competenţe ce nu îi
aparţin, şi anume, să fie de natură să producă un blocaj instituţional între autorităţile
publice în discuţie. Curtea Constituţională, nedefinind noţiunea de blocaj instituţional,
are o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte apariţia sau posibilitatea producerii unui
astfel de blocaj, analiza acesteia făcându-se întotdeauna in concreto, de la caz la caz.
Trebuie subliniat faptul că instanţa constituţională română poate interveni atât a
posteriori, în momentul producerii efective a unui blocaj instituţional, în vederea
remedierii situaţiei create, cât şi a priori, înainte de ca blocajul să se producă în concret,
intervenţie preventivă în scopul împiedicării apariţiei unui astfel de blocaj5.
De asemenea, a şasea coordonată normativă ce se relevă în materia conflictelor
juridice de natură constituţională priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse să
poată fi remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii
susceptibile de executare6. În acest mod instanţa constituţională îşi subliniază latura sa
jurisdicţională, creând premisele raportării la dreptul comun din materia punerii în
executare a soluţiilor pronunţate. Fără îndoială, mai trebuie precizat că, imposibilitatea
din punct de vedere juridic a punerii în executare de către Curte a soluţiei adoptate
1
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005.
2
Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006.
3
D.C. Dănişor, S. Drăghici, op. cit., p. 115.
4
Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 503 din 21 iulie 2009.
5
D.C. Dănişor, S. Drăghici, op. cit.,p. 116.
6
Decizia nr. 435 din 26 mai 2006.
echivalează cu imposibilitatea remedierii efectelor juridice produce şi, deci, cu
ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de competenţe între autorităţile publice.
O a şaptea coordonată normativă a conflictelor juridice de natură constituţională
vizează, sub aspect procedural, obligativitatea soluţionării acestora de către Curtea
Constituţională şi a pronunţării unei decizii, indiferent dacă conflictul încetează înainte
de judecarea cauzei, deoarece „dispoziţiile cuprinse în articolele citate [n.n., art. 1 alin.
(5) şi art. 146 lit. e) din Constituţie] sunt imperative şi nu îngăduie Curţii să se sustragă de
la soluţionarea conflictului cu care este sesizată”1.
O a opta coordonată normativă din domeniul conflictelor juridice de natură
constituţională vine în completare celei anterioare de ordin procedural şi se referă la
obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte, arătând
conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie
să se conformeze2. Întinderea efectelor deciziei pronunţate de către Curte este limitată la
actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către
autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
B. Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale române în materia conflictelor

juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice
Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 20103 şi Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 20104,
decizii pronunţate de către instanţa constituţională română de dată recentă, la o distanţă
scurtă de timp, sunt complementare prin prisma problemelor juridice prezente, procedura
constituţională a asumării răspunderii de către Guvern în toate etapele sale, precum şi a
subiectelor de drept circumstanţiate aflate în opoziţie în cadrul conflictelor juridice de
natură constituţională constatate5.
Astfel, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 relevă o situaţie conflictuală sesizată
de către Parlamentul României, prin intermediul Preşedintelui Senatului, şi a cărei situaţie
de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului provine de la nivelul Guvernului. La nivelul
Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, situaţia se prezintă în sens invers: Guvernul
sesizează existenţa unui conflict juridic de natură constituţională a cărui sursă se regăseşte
într-un act şi o anumită conduită instituţională a Parlamentului.
Apariţia celui de-al doilea conflict juridic de natură constituţională între cele două
autorităţi publice rezidă în poziţia cel puţin ciudată a Curţii Constituţionale române
exprimată în analizarea primului conflict ivit, analiză deficitară din punct de vedere al
condiţiilor fundamentale rezultate din propria sa jurisprudenţă în materia conflictelor de
competenţă şi prin care aceasta nu reuşeşte să tranşeze problema de drept, conflictul în
sine, care rămâne astfel neclară şi nesusceptibilă de executare în concret.
1
Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008.
2
3
4
5
A se vedea în acelaşi sens S. Drăghici, Comentariu la Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 asupra
cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern,
formulată de Preşedintele Senatului, Pandectele Române nr. 1/2011, pp. 130-139 şi S. Drăghici, Comentariu
la Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre
Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de
altă parte, Pandectele Române nr. 1/2011, pp. 140-154.
a) Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 asupra cererii de soluţionare a conflictului
juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern, formulată de
Preşedintele Senatului
În ceea priveşte problema existenţei unui conflict juridic de natură constituţională

între Parlament şi Guvern de la nivelul Deciziei nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, trebuie
remarcat că, deşi în principiu argumentaţia Curţii este corectă, aceasta nu realizează o
analiză treptată a condiţiilor fundamentale rezultate din propria sa jurisprudenţa în
materia conflictelor de competenţă.
În primul rând, Curtea determină subiectele de drept circumstanţiate aflate în
opoziţie în cadrul respectivului conflict juridic de natură constituţională (autorităţile
publice implicate), abia la sfârşitul argumentaţiei sale, cu puţin înainte de a pronunţa
soluţia. Aceste autorităţi, precizează corect Curtea, sunt pe de o parte, Parlamentul, şi nu
Senatul, ca şi componentă a legislativului, deoarece procesul legislativ vizează
parcurgerea unor etape obligatorii ce implică aportul ambelor camere şi nu doar a uneia
singure, iar pe de altă parte, Guvernul.
În al doilea rând, deşi nu subliniază într-o manieră directă, Curtea constată situaţia
de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului, constând în existenţa unei acţiuni concrete
din partea uneia dintre autorităţile în conflict, Guvernul, angajarea răspunderii pe
marginea proiectului Legii educaţiei naţionale, acţiune ce prinde contur juridic prin
intermediul unui act concret, hotărârea adoptată de Guvern şi transmisă Parlamentului.
În al treilea rând, în ceea ce priveşte conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, trebuie remarcat că prin decizia de faţă jurisprudenţa Curţii în materie se
extinde şi se completează în sensul că, de data aceasta, vizează, faptul arogării de către o
autoritate publică, Guvernul, prin actele sau acţiunile sale a unei competenţe care îi
aparţine, dar care este exercitată în mod neconstituţional şi lezează competenţa unei alte
autorităţi publice, Parlamentul. Instanţa constituţională română a constatat că prin
acţiunea de angajare a răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei
naţionale, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în
calitate de Cameră decizională, Guvernul şi-a arogat o competenţă (competenţa de
legiferare) exercitată cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază,
încălcând competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, declanşând astfel un
conflict pozitiv de competenţă.
Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat impune, în materia legiferării,
prioritatea şi superioritatea Parlamentului faţă de Guvern1, iar în ceea ce priveşte
procedura angajării răspunderii, ca modalitate simplificată şi indirectă de legiferare, o
exercitare a acestei competenţe de o manieră nediscreţionară din partea Guvernului, de
maniera oricând şi în orice condiţii, o manifestare opusă echivalând cu transformarea
acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, făcând concurenţă Parlamentului în
ceea ce priveşte competenţa de legiferare. În acelaşi timp, trebuie subliniat un argument
cel puţin ciudat utilizat de către Curte în analiza sa ca „prelungire” a principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat: necesitatea unui „comportamentul loial” al
autorităţilor în cauză, buna funcţionare a statului de drept, impunând colaborarea dintre
1
M. Nica, Notă asupra Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, Revista
Română de Jurisprudenţă nr. 6/2009, p. 46.
puterile statului, care ar trebui să se manifeste „în spiritul normelor de loialitate
constituţională”. Este adevărat că principiul în discuţie, astfel cum este el constituţio-
nalizat prin actul fundamental român, impune o separaţie dar şi un echilibru al puterilor
în stat, această separaţie, dublată de necesitatea asigurării unui echilibru al puterilor,
impunându-se normativ ca o separaţie suplă, ce atrage în mod obligatoriu o colaborare a
puterilor. Cu toate acestea, utilizarea unor astfel de concepte nejuridice de către Curte
în argumentaţia furnizată („comportament loial” al puterilor sau „spiritul normelor de
loialitate constituţională”) excede cadrului unei analize propriu-zise de constituţio-
nalitate, analiză ce trebuie să aibă un caracter juridic strict şi care interzice orice
exprimări de natură pur poetică.
În al patrulea rând, cât priveşte efectul pe care trebuie să îl producă un conflict de
competenţă, actul sau acţiunea de arogare de către o autoritate a unei competenţe atribuie
constituţional alteia trebuind să fie de natură a crea un blocaj instituţional între acestea
două, Curtea constată, a posteriori, posibilitatea producerii în viitor a acestui blocaj, în
sensul în care Parlamentul ar fi în imposibilitate de a legifera, adică de a-şi exercita rolul
său fundamental, de unică autoritate legiuitoare, în contextul angajării în mod
neconstituţional a răspunderii Guvernului plecând de la premisa greşită că dacă art. 114
din Constituţie nu interzice, acest lucru echivalează cu a permite.
În al cincilea rând, în ceea ce priveşte posibilitatea ca efectele juridice produse să
poată fi remediate doar prin pronunţarea de Curtea Constituţională a unei soluţii
susceptibile de executare, remarcăm atitudinea de detaşare şi de delimitare a Curţii cu
privire la executarea soluţiei adoptate, acesta, cu privire la solicitarea autorului sesizării,
în sensul ca instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la
procedura angajării răspunderii, constatând că „această cerere excedează competenţei
sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autorităţilor publice aflate în conflict”.
Cu alte cuvinte (în al şaselea rând), deşi prin soluţionarea conflictului de competenţă
constat Curtea ar fi trebuit să prevadă o conduită în acord cu prevederile constituţionale la
care Guvernul ar fi trebuit să se conformeze, de genul a face sau a nu face, instanţa
constituţională română pare să îşi uite propria jurisprudenţă în materie1 şi evită tranşarea
problemei, care rămâne astfel neclară şi nesusceptibilă de executare în concret.
Deşi potrivit propriilor competenţe Curtea Constituţională nu are posibilitatea
obligării unei autorităţi să nu îşi exercite competenţele delegate constituţional, în cazul de
faţă, credem că se impunea ca instanţa constituţională să indice într-o manieră clară şi
neechivocă Guvernului o anumită conduită de urmat pentru evitarea unui blocaj
instituţional, chiar de genul renunţării la procedura angajării răspunderii pe marginea
proiectului Legii educaţiei naţionale, mai ales în contextul declarării neconstituţionalităţii
procedurii în sine.
Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că nu poate fi vorba de o veritabilă
obligaţie juridică instituită prin decizia Curţii în sarcina Guvernului, ci doar de o
recomandare cu privire la o anumită conduită ce trebuie atinsă, neputând însă puterea
deosebită de persuasiune şi influenţă pe care ar avea-o o astfel de recomandare exprimată.
1
b) Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010 asupra conflictului juridic de natură
constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte
Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 relevă o argumentaţie ciudată şi deficitară,
printr-o amalgamare a problemelor juridice analizate şi o direcţionare a analizei juridice a
acestora plecând de la anumite coordonate prezentate ca imuabile, fără însă a explica
suficient acest caracter (irevocabilitatea procesului de angajare a răspunderii şi a
procedurii declanşate a moţiunii de cenzură), sau care, deşi valabile la nivel general,
consecinţe normative ale principiului statului de drept democratic, raportate la situaţia
concretă de faţă, suscită o anumită ponderare a discursului juridic (dreptul opoziţiei
parlamentare de a se exprima liber prin mijloace specifice în statul de drept democratic).
Argumentaţia Curţii Constituţionale în determinarea existenţei sau non-existenţei
unui conflict juridic de natură constituţională în situaţia de faţă ar fi trebuit să se
constituie într-o analiză treptată a coordonatelor fundamentale rezultate din propria sa
jurisprudenţa în materia conflictelor de competenţă.
Prin cererea formulată, Primul-ministru al Guvernului României a solicitat Curţii
Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre
Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului României
de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării
răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj instituţional referitor la
moţiunea de cenzură. Totodată, ca modalitate de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională, s-a solicitat Curţii Constituţionale să se constate că blocajul
instituţional cu privire la prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură putea fi înlăturat
numai prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului.
Un prim aspect ce trebuie avut în vedere vizează subiectele de drept circumstanţiate
aflate în opoziţie în cadrul conflictului juridic de natură constituţională analizat
(autorităţile publice implicate). În cauza de faţă, după cum şi Curtea le precizează la
începutul argumentaţiei sale, acestea sunt Guvernul şi Parlamentul.
Un al doilea aspect ce ar fi trebuit avut în vedere într-o manieră expresă de către
Curte în analiza conflictului se referă la situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a
conflictului. În acest sens, jurisprudenţa anterioară a Curţii este foarte clară: existenţa
unor acte sau acţiuni (practici instituţionale) concrete care să provină de la unul dintre
posibilele subiectele circumstanţiate ale conflictului. Cu toate acestea, instanţa noastră
constituţională nu se pronunţă în mod direct, astfel cum ar fi trebuit în mod normal, şi
determină cauza conflictului, punctul său iniţial, printr-o raportare la conţinutul
conflictului juridic, etapă care ar fi trebuit să urmeze acestei determinări, astfel încât cele
două etape distincte sunt contopite în mod nepermis.
Situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului era constituită dintr-un act
juridic provenit din partea Parlamentului, şi anume scrisoarea Preşedintelui Senatului
comunicată Primului-ministru al Guvernului României în data de 12 noiembrie 2010.
Curtea reţine două aspecte cu privire la scrisoarea Preşedintelui Senatului: pe de o parte,
natura juridică a acesteia ca fiind una „specifică a unui act juridic, o manifestare expresă
a voinţei Parlamentului ca autoritate publică”, iar pe de altă parte, semnificaţia juridică a
acesteia, constatându-se într-un prim timp că prin aceasta se solicită Primului-ministru al
Guvernului României „să retragă din procesul legislativ proiectul Legii educaţiei
naţionale asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea”.
În ceea ce priveşte al doilea aspect privind cauza conflictului, scrisoarea
Preşedintelui Senatului adresată Primului-ministru al Guvernului României, Curtea
interpretează sensul juridic al acesteia ca „o manifestare expresă de voinţă a Senatului în
sensul de a obliga Guvernul să «retragă» proiectul de lege în cauză”. Fără îndoială că
solicitarea Parlamentului, prin intermediul Preşedintelui Senatului, solicitare
fundamentată pe declararea anterioară a neconstituţionalităţii procedurii de angajare
răspunderii Guvernului pe proiectul Legii educaţiei naţionale, viza un fapt de „a face” din
partea Guvernului (renunţarea la asumarea răspunderii), însă calificarea de către Curte a
acesteia ca obligaţie ni se pare exagerată, din moment ce Parlamentul nu este abilitat
constituţional să oblige Guvernul în acest sens, acesta din urmă fiind liber să aprecieze
asupra solicitării primite.
Această aserţiune a Curţii se fundamentează pe o afirmaţie care, explicată în mod
lapidar după cum vom observa în a doua partea a studiului de faţă, devine imuabilă şi
dobândeşte un caracter absolut: „procedura constituţională prevăzută de art. 114 din
Constituţie nu poate fi «retrasă» de subiectul care deja a iniţiat-o, fiind un act de voinţă
care angajează Guvernul în mod irevocabil”. Pornind de la o asemenea premisă absolută,
instanţa constituţională atribuie actului juridic declanşator al conflictului „o valenţă
duală”, două sensuri concretizate în două situaţii juridice dintre care, în opinia sa, numai
una devine posibilă: „fie Guvernul renunţă la angajarea răspunderii, ceea ce, din punct de
vedere constituţional, nu mai este posibil, fie urmează ca Parlamentul să nu mai continue
procedura angajării deja începute, cu consecinţa neadoptării legii în cauză”. Altfel spus,
interpretarea dată de către Curte solicitării adresate de către Parlament Guvernului de a
renunţa la procedura iniţiată de angajare a răspunderii capătă sensul unic al unei somaţii
de retragere adresate Guvernului care, în caz de neexecutare, se transformă într-o blocare
a procedurii la nivel parlamentar.
Din nou, o astfel de interpretare ni se pare exagerată, însă ea reprezintă modul ciudat
de justificare din partea Curţii a existenţei conflictului juridic de natură constituţională
dintre Guvern şi Parlament: „în aceste condiţii, în cauza de faţă, Curtea constată că există
în mod evident un conflict juridic (…)”. Evidenţa conflictului juridic trebuie însă să
rezulte dintr-o argumentaţie solidă, nu doar dintr-o simplă declaraţie bazată pe orice
substrat juridic, argumentaţie ce trebuie să plece de la coordonatele instituţiei juridice
trasate anterior prin jurisprudenţa Curţii, adică prin stabilirea clară şi cronologică a
subiectelor conflictului, a izvorului conflictului, a conţinutului conflictului etc. În fapt,
constatarea existenţei conflictului capătă conturul unei construcţii logice a unui silogism
în care sunt introduse premisele concrete în forme impuse şi care automat trebuie să dea
naştere unei concluzii corecte: existenţa sau inexistenţa conflictului juridic.
După cum am stabilit într-un mod foarte simplu, urmând jurisprudenţa anterioară a
Curţii, se poate constata că izvorul conflictului juridic rezidă în actul juridic reprezentat
de scrisoarea Preşedintelui Senatului comunicată primului-ministru al Guvernului
României. Prin argumentaţia sa deficitară, Curtea, amalgamând planul cauzei conflictului
juridic cu cel al conţinutului acestuia, planuri ce ar fi trebuit analizate separat, comite o
eroare majoră, eroare corect observată şi de către autorii opiniei separate, afirmând că
„izvorul acestui conflict juridic rezultă chiar din prevederile Constituţiei, respectiv din
prevederile art. 114 coroborate cu art. 113 din Constituţie, precum şi din cele ale art. 146
lit. e) coroborate cu art. 147 alin. (4) din Constituţie”. Izvorul posibilului conflict juridic
sau situaţia declanşatoare a acestuia, potrivit jurisprudenţei Curţii, reiterăm, nu poate
consta decât în existenţa unor acte sau acţiuni (practici instituţionale) concrete care să
provină de la unul dintre posibilele subiectele circumstanţiate ale conflictului.
Un al treilea aspect ce ar fi trebuit distins de către Curte în analiza sa de cel precizat
anterior se constituie din stabilirea conţinutul conflictului juridic de natură constitu-
ţională. Astfel, în principiu, instanţa constituţională ar fi trebuit să verifice dacă prin
intermediul actului juridic concret declanşator al conflictului, scrisoarea, Parlamentul, fie
şi-ar fi arogat puteri, atribuţii sau competenţe delegate Guvernului prin actului
fundamental, fie şi-ar fi declinat competenţa prin omisiune, fie ar fi refuzat îndeplinirea
anumitor acte obligatorii pentru acestea. Altfel spus, ar fi trebuit constatată existenţa unui
conflict pozitiv sau negativ de competenţă între autorităţile publice implicate.
Cu toate că jurisprudenţa majoritară anterioară a Curţii în privinţa conţinutului
conflictelor juridice se defineşte în principal prin intermediul coordonatelor enunţate
anterior, în cazul de faţă, instanţa constituţională preferă o jurisprudenţă relativ recentă,
rezultată prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 20091, potrivit căreia noţiunea de conflict
juridic de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă,
pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii
juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei”. Această
ultimă rezultantă a jurisprudenţei constituţionale în materie, spre deosebire coordonatele
clare stabilite anterior, se prezintă ca una fluidă şi al cărei conţinut neclar poate fi extins
în mod periculos şi fără o limită prestabilită exact, decât poate la nivel generic: „a căror
naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei”.
Această preferinţă ciudată pentru această parte a jurisprudenţei sale are drept rezultat
eroarea constatată anterior în ceea ce priveşte izvorul conflictului juridic, confuzia
provenind din utilizarea sintagmei „a căror naştere rezidă” cu privire la determinarea
conţinutului conflictului juridic, sintagmă apropiată celei de „izvor al conflictului” care
însă priveşte situaţia de fapt obiectivă declanşatoare a conflictului.
Curtea reuşeşte indirect să determine conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională, dar fără să constate şi să precizeze expres, astfel cum de altfel considerăm
că ar fi trebuit, existenţa unui conflict negativ de competenţe concretizat prin refuzul
Parlamentului de a continua o procedură constituţională iniţiată anterior şi care trebuia
desfăşurată în anumite termene (procedura moţiunii de cenzură depusă cu ocazia asumării
răspunderii Guvernului). Potrivit art. 78 alin. (1) din Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului „(…)Moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună
a celor două Camere în cel mult 5 zile de la data depunerii”. Această dispoziţie
regulamentară instituie obligativitatea Parlamentului de a stabili un calendar al prezentării
unei moţiuni de cenzură într-un termen de maxim 5 zile de la data depunerii acesteia, fapt
nerealizat în concret cu privire la moţiunea de cenzură depusă. De asemenea, trebuie
precizat că determinarea conţinutului conflictului juridic de natură constituţională se
produce nu ca o etapă distinctă şi cronologică a unei analize complexe presupuse de
însăşi instituţia juridică în cauză, ci în mod tangenţial, în cadrul unei etape ulterioare a
procesului, şi anume soluţionarea conflictului juridic.
1
Un al patrulea aspect ce ar fi trebuit avut în vedere în analiza Curţii vizează efectul
pe care trebuie să îl producă un conflict de competenţă constatat, şi anume crearea unui
blocaj instituţional între autorităţile publice.
Acest aspect nu este analizat, decât poate tangenţial de către instanţa constituţională,
care afirmă, în cadrul aparentei soluţionări propriu-zise a conflictului juridic, că, prin
refuzul Parlamentului de a supune spre dezbatere în şedinţa comună a Camerelor
moţiunea de cenzură iniţiată, „opoziţia parlamentară nu se mai poate exprima şi controlul
parlamentar este lipsit de eficienţă”. S-ar putea induce astfel aparenţa unui blocaj
instituţional, însă, potrivit jurisprudenţei Curţii, acest tip de blocaj poate interveni doar
între autorităţi publice, în speţă subiectele conflictului juridic, or, în cazul de faţă, opoziţia
parlamentară nu ar putea avea un astfel de caracter.
În fapt, Curtea ar fi trebuit să constate că, prin refuzul Parlamentului de a da curs
unei proceduri regulamentar obligatorii (supunerea spre dezbatere pe ordinea de zi),
procedura asumării răspunderii Guvernului este suspendată sine die, şi că efectul juridic
creat printr-un astfel de conflict negativ de competenţă este constituit dintr-un blocaj
instituţional între cele două autorităţi publice în cauză.
Un al cincilea aspect pe care Curtea ar fi trebuit să îl aibă în vedere priveşte
posibilitatea ca efectele juridice produse să poată fi remediate doar prin pronunţarea de
Curtea Constituţională a unei soluţii susceptibile de executare. Imposibilitatea din punct
de vedere juridic a punerii în executare de către Curte a soluţiei adoptate echivalează cu
imposibilitatea remedierii efectelor juridice produce şi, deci, cu ineficacitatea constatării
unui conflict propriu-zis de competenţe între autorităţile publice.
Caracterul executoriu al deciziei pronunţate de către Curte rezultă mediat prin
sublinierea de către instanţa constituţională a efectului ex nunc al deciziilor sale care „nu
pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în
viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională”,
precum şi prin exprimarea din finalul deciziei, care chiar dacă nu obligă în mod expres
Parlamentul, trebuie considerat a avea un astfel de caracter: „Curtea Constituţională
constată că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament,
generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia
parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei,
nu poate fi oprită”.
Un al şaselea aspect cu privire la care instanţa constituţională ar fi trebuit să fie
atentă se referă la obligativitatea soluţionării conflictului de competenţă de către Curte cu
indicarea conduitei în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice
trebuie să se conformeze. Deşi potrivit propriilor competenţe Curtea Constituţională nu
poate obliga o anumită autoritate să îşi exercite competenţele delegate constituţional, în
cazul de faţă, instanţa constituţională, induce o anumită conduită ce incumbă
Parlamentului în vederea depăşirii blocajului instituţional creat afirmând că dezbaterea
moţiunii de cenzură „odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate
fi oprită”.
Secţiunea a 3-a
Atribuţii consultative
§1. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
Potrivit art. 146 lit. g) din Constituţie, Curtea constată existenţa împrejurărilor care
justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
constatate Parlamentului şi Guvernului. Procedura acestei atribuţii consultative a Curţii
este prevăzută în art. 44-45 din Legea-cadru nr. 47/1992.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la cererea preşedintelui uneia
dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile
Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
În cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru
constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care
a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza
hotărârii adoptate în şedinţa comună.
Dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al României se datorează imposibilităţii
temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului.
Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei
de Preşedinte al României va fi însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor
împrejurări se face de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor.
Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României se face de către Curte, potrivit art. 11 alin. (1) B. b) din
Legea-cadru nr. 47/1992, prin pronunţarea unei hotărâri. În ceea ce priveşte categoria
juridică a actului prin care Curtea se pronunţă, hotărâre, acest lucru nu este în deplină
concordanţă cu conţinutul normativ al competenţei constituţionale: în fapt, Curtea nu
„hotărăşte” în adevăratul sens al cuvântului, ci doar „constată” şi „comunică cele
constatate”. Astfel, „hotărârea” pronunţată de către Curte „constatarea unei împrejurări de
fapt” are valoarea juridică a unui aviz consultativ1, soluţia legislativă în acest caz trebuind
regândită.
§2. Emiterea de aviz consultativ pentru propunerea de suspendare

din funcţie a Preşedintelui României
În conformitate cu art. 146 lit. h) din Constituţie, Curtea dă aviz consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Procedura acestei
competenţe exercitată de către instanţa constituţională se regăseşte în cuprinsul art. 42-43
din Legea-cadru nr. 47/1992.
Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României împreună cu dovezile
pe care se întemeiază se trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele care a
condus şedinţa comună a celor două Camere. Preşedintele Curţii Constituţionale, primind
cererea, va desemna judecătorul-raportor.
1
Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se emite de
Curtea Constituţională în urma baza dezbaterii propunerii de suspendare şi a dovezilor
prezentate. Preşedintele României va fi încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere
şi poate da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Avizul Curţii Constituţionale se
comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.
Avizul Curţii constituie un element şi o etapă obligatorie în cadrul procedurii
constituţionale de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, însă prin conţinutul
său, pozitiv sau negativ, nu obligă în niciun mod Parlamentul, unica autoritate competentă
să decidă prin vot suspendarea. De altfel, istoria constituţională recentă a statului român
demonstrează că din cele trei propuneri de suspendare a unui Preşedinte al României,
doar într-un singur caz Parlamentul a decis în concordanţă cu avizul Curţii nedând curs
suspendării1, în celelalte două cazuri decizia sa fiind în dezacord cu avizele instanţei
constituţionale în sensul inexistenţei în totalitate a unor motive reale de suspendare2.
1
Este vorba despre propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui Ion Iliescu din anul 1994, în
acest sens a se vedea Avizul consultativ al Curţii nr. 1 din 5 iulie 1994.
2
Este vorba despre cele două propuneri de suspendare din funcţie a Preşedintelui Traian Băsescu din
anii 2007 şi 2012, în acest sens a se vedea Avizul consultativ al Curţii nr. 1 din 5 aprilie 2007 şi Avizul
consultativ al Curţii nr. 1 din 6 iulie 2012, precum şi Hotărârea Parlamentului nr. 20 din 19 aprilie 2007,
publicată în M. Of. nr. 265 din 19 aprilie 2007, şi Hotărârea Parlamentului nr. 33 din 6 iulie 2012, publicată
în M. Of. nr. 457 din 6 iulie 2012.
CAPITOLUL III
ACTELE JURIDICE ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 lit. h) şi ale art. 147 alin. (4), Curtea
Constituţională este competentă să emită două categorii de acte juridice: decizii şi avize
consultative. În plus, art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 47/1992 introduce o a treia
categorie de acte juridice pe care Curtea le poate adopta în exercitarea competenţelor sale
constituţionale: hotărârile.
Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează:
A. Decizii în cazurile în care:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale,
înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi a celor
ridicate direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic.
B. Hotărâri, în cazurile în care:

a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni.
C. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi sunt

general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Categoria juridică a hotărârilor rămâne una controversată, din mai multe puncte de
vedere1: mai întâi, deoarece dispoziţiile legale exced în principiu dispoziţiilor constituţio-
nale, prin completarea acestora putând fi considerate ca o revizuire neconstituţională; apoi,
pentru că obiectul anumitor hotărâri devine greu de definit prin dispozitivul lor; de
asemenea, datorită faptului că acestea apar ca o categorie juridică intermediară, între decizii
şi avize, preluând efectele juridice ale acestora în funcţie de situaţiile în care intervin.
Secţiunea 1
Deciziile
§1. Tipologia deciziilor Curţii Constituţionale

Nici legea fundamentală, nici Legea-cadru nr. 47/1992 nu trasează o tipologie a
deciziilor pronunţate de către Curtea Constituţională în exercitarea competenţelor sale
specifice, această reglementare, de altfel, neputând fi „posibilă, datorită varietăţii lor, şi
nici oportună, ermetizând astfel formele de exprimare ale Curţii Constituţionale”2.
„Tipologizarea” deciziilor Curţii constituie o operaţiune juridică complexă având în
vedere dificultatea găsirii unui criteriu solid de departajare a acestora. Astfel, o primă
clasificare a deciziilor Curţii ar putea porni de la limitele sancţiunii de neconstituţio-
nalitate, rezultând două mari categorii de decizii3: a) decizii de constatare sau declarare a
neconstituţionalităţii totale a dispoziţiilor legale controlate în raport cu actul fundamental;
b) decizii de declarare a neconstituţionalităţii parţiale.
Un al doilea mod în care ar putea fi concepută clasificarea deciziilor Curţii pleacă de
la criteriul conduitei concrete a acesteia, a activităţii ei creatoare de drept în soluţionarea
unor probleme de constituţionalitate complexe şi inovative4: a) decizii simple (extreme),
de constatare simplă a constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii; b) decizii
intermediare, de constatare sub rezervă a constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii.
A. Deciziile simple
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale apare frecvent practica adoptării deciziilor

simple sau extreme.
1
I. Deleanu, op. cit., p. 892; I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., p. 245.
2
I. Deleanu, op. cit., pp. 896-897.
3
A se vedea în acest sens D. Rousseau, Droit du contentieux constitutionnel, 7eédition, Ed.
Montchrestien, Paris, 2006, p. 131; I. Deleanu, op. cit., p. 897.
4
I. Deleanu, op. cit., p. 897. Curtea Constituţională română a adoptat în jurisprudenţa sa mai multe
tipuri de decizii pornind de la soluţiile instanţelor constituţionale europene şi având în vedere specificul
sistemului constituţional român – B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, ed. a 2-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, pp. 205-212.
Structural, deciziile simple de constatare sau declarare a neconstituţionalităţii, în

soluţionarea unei obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate, cuprind în considerente
constatarea pozitivă a temeiniciei cererii (în fapt acest lucru echivalează cu precizarea de
admitere a cererii încă de la început, urmând a fi explicate motivele care au stat la baza
acestei decizii), iar în dispozitiv soluţia pozitivă de admitere a obiecţiei sau excepţiei şi
declararea neconstituţionalităţii prevederilor contestate. Ca exemplu, prin Decizia nr. 681
din 27 iunie 20121 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru
modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, instanţa constituţională
statuează în considerente că „Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că
aceasta este întemeiată pentru motivele ce vor fi expuse în continuare: (…)”, iar în dispo-
zitiv că „Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile Legii pentru
modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt neconstituţionale”.
În mod asemănător, deciziile simple de constatare a constituţionalităţii, în
soluţionarea unei obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate, conţin, de regulă, în
considerente o declarare negativă a netemeiniciei capetelor de cerere enunţate, iar în
dispozitiv soluţia de respingere a contestaţiei în speţă2.
B. Deciziile intermediare
Deciziile intermediare se plasează între extremele specifice deciziilor simple, între

constatarea pozitivă a constituţionalităţii şi declararea negativă a neconstituţionalităţii,
fiind „decizii flexibile prin excelenţă, dar, din acest motiv, şi susceptibile de ascuţite
controverse”3.
a) Deciziile interpretative
Deciziile interpretative, potrivit doctrinei juridice române, au fost definite ca acele
decizii „prin care, fără a se declara neconstituţionalitatea, instanţa de justiţie constitu-
ţională atribuie normelor criticate o anumită semnificaţie, un sens care le-ar face
compatibile cu Constituţia, pe calea interpretării acelor norme şi în considerarea moti-
velor arătate”4. Decizia interpretativă relativizează constituţionalitatea sau neconstitu-
ţionalitatea prin folosirea unei sintagme constituţionale de genul „în măsura în care” sau
„dacă şi în condiţiile în care” etc., fiind practic o „decizie de conformitate sub rezervă”5.
Caracteristica principală a acestui tip de decizii constă, sub aspect material, în
reinterpretarea normei6 sau în atribuirea unei anumite semnificaţii normei controlate în
sensul compatibilităţii cu Constituţia7, iar, sub aspect formal, în utilizarea unor sintagme
gramaticale specifice.
1
2
A se vedea în acest sens de exemplu Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, în dispozitivul căreia
Curtea statuează că „Respinge obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a
Codului de procedură penală al României”.
3
4
I. Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 356.
5
Ibidem.
6
V. Ciobanu, Consideraţii referitoare la deciziile ce se pot pronunţa ca urmare a exercitării controlului
de constituţionalitate, Revista Dreptul nr. 4-5/1994, p. 21.
7
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 899-901.
Cadrul legal de adoptare a deciziilor interpretative de către instanţa constituţională a
fost creat prin adoptarea la 7 august 1992 a Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale care în art. 26 prevedea că „În cazul în care completul de 3
judecători sau completul de 5 judecători doreşte să se îndepărteze de interpretarea juridică
conţinută într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va
adresa plenului, acordând termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea dată de plen cu
votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată”.
Deciziile interpretative ale Curţii ar fi trebuit să se circumscrie conţinutului normativ
al art. 26 din Regulament, adică: pe de o parte, nu puteau fi pronunţate decât în cadrul
exercitării unui control concret a posteriori pe cale de excepţie (doar în cadrul acestui tip
de control Curtea statua în complete de 3 sau 5 judecători şi nu în plen), iar pe de altă
parte, se creau în primă fază obligaţii de interpretare doar pentru completele respective, în
cazul adoptării unei decizii de interpretare în plen, şi abia în subsidiar pentru instanţa
ordinară ce sesizase Curtea, în situaţia în care respectivul complet adopta o decizie
conformă interpretării dată de plen1.
În legătură cu această posibilitate creată de interpretate a textelor de lege, poziţia
Curţii Constituţionale a fost contradictorie. Astfel, dacă iniţial prin Decizia nr. 1 din 30
iunie 19922 se preciza că „Este de reţinut că legea nu atribuie Curţii Constituţionale
competenţa de a da o altă formulare textelor de lege pe care le-ar considera nesatisfăcător
redactate, această competenţă revenind altor organe ale statului”, ulterior, prin Decizia nr.
19 din 8 aprilie 19933, instanţa constituţională afirma că „pentru a evita lipsa de
reglementare şi consecinţele ce ar putea rezulta din această cauză, Curtea se consideră
îndreptăţită, până la adoptarea unei noi reglementări în materie, să dea textelor ce sunt
atacate în faţa sa acea interpretare ce se armonizează cu Constituţia”.
Practica instanţei constituţionale române în materia deciziilor interpretative a depăşit
însă în numeroase rânduri cadrul legal instituit de art. 26 din Regulament prin: a)
adoptarea acestui tip de decizii atât în cadrul controlului a posteriori, cât şi în cadrul
controlului a priori; b) sesizarea Curţii Constituţionale atât de către simplul particular,
prin intermediul instanţei de judecată în faţa căreia se ridica excepţia de
neconstituţionalitate, cât şi de organele politice ale statului; c) exercitarea competenţei de
adoptare a deciziilor interpretative atât de plenul Curţii, cât şi de simple complete ale
acesteia; d) crearea de obligaţii prin pronunţarea deciziilor interpretative atât pentru
completele de judecată ale Curţii Constituţionale, cât şi pentru subiecte de drept
exterioare acesteia în funcţie de tipul de control efectuat4.
O astfel de practică ce eluda cadrul legal instituit nu putea să conducă decât la
apariţia a numeroase probleme de natură constituţională (consecinţe juridice diferite în
cazul adoptării unei decizii interpretative faţă de o decizie de declarare a
neconstituţionalităţii în cadrul controlul abstract a priori; natura interpretării efectuate
prin acest gen de decizii – autentică sau cazuală –, consecinţele caracterului obligatoriu al
unei decizii a Curţii etc.).
1
T. Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 323.
2
3
4
T. Drăganu, op. cit., pp. 325-326.
Modificările Legii nr. 47/1992 privind la organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale au condus la scoaterea în afara cadrului legal şi constituţional a instituţiei
deciziilor interpretative utilizate anterior de către Curte.
Astfel, Legea nr. 138/19971 modifica legea-cadru de organizare şi funcţionare a
Curţii completând art. 2 cu noul alin. (3) ce stipula: „În exercitarea controlului, Curtea
Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica
sau completa prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea Constituţională
nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra
înţelesului său contrar Constituţiei”.
Actualmente, potrivit ultimei modificări survenite cu privire la Legea nr. 47/1992,
prin intermediul Legii nr. 232/20042, nou introdusul aliniat (3) din cuprinsul art. 2 prin
modificarea din anul 1997, are următorul conţinut: „Curtea Constituţională se pronunţă
numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea
modifica sau completa prevederile supuse controlului”. Conţinutul normativ al dispoziţiei
legale în ceea ce priveşte competenţa Curţii de a adopta decizii interpretative a fost
interpretat în doctrina juridică română atât în sensul existenţei acestei atribuţii,
considerându-se că „deciziile interpretative sunt admisibile”3, cât şi în sensul interdicţiei
de a le pronunţa: „Acest text legislativ are ca efect circumscrierea generală a acţiunii de
interpretare a judecătorului constituţional, care va putea, conform cadrului legal actual, să
emită doar decizii al căror conţinut se limitează la a pronunţa conformitatea sau
neconformitatea (…)”4.
Există nenumărate exemple din jurisprudenţa recentă a Curţii ce demonstrează
practica constantă a acesteia în pronunţarea de decizii interpretative deoarece actualul
cadru legal şi constituţional persistă în dubiul privind competenţa instanţei constituţionale
de a emite astfel de decizii. Jurisprudenţa ultimilor ani ai Curţii demonstrează că aceasta
îşi arogă în baza art. 3 alin. (2) din Legea-cadru de organizare şi funcţionare5 competenţa
de a emite decizii interpretative. Care ar fi fundamentul unei astfel de practici
instituţionale? Cu siguranţă unul dintre motivele principale ale unei asemenea opţiuni din
partea Curţii îl constituie efectele drastice ale pronunţării neconstituţionalităţii unui act
normativ supus controlului de constituţionalitate concret a posteriori pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate – art. 147 alin. (1) din Constituţie statuează că „Dispoziţiile din
legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun
de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cu toate acestea, conţinutul normativ al art. 2 alin. (3) din lege impune Curţii o
obligaţie legală negativă de abţinere în ceea ce priveşte modificarea sau completarea
dispoziţiilor normative ale actelor supuse controlului de constituţionalitate: „Deşi este un
1
2
3
D. Cimpoeru, op. cit, p. 83.
4
D.C. Dănişor, S. Drăghici, op. cit., pp. 119-120.
5
„În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale”.
mod de formulare mai adecvat, el lasă loc totuşi «deciziilor intermediare», utile şi
necesare uneori”1.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 558 din 24 mai 20122referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor
sociale de sănătate şi al finanţelor publice, ca şi în alte cazuri de genul acesta soluţionate
de Curte utilizând practica deciziilor interpretative, se pune problema dacă pronunţarea
constituţionalităţii sub rezervă echivalează cu o modificare a actului normativ controlat3.
Actul normativ controlat instituia obligaţia generală pentru ordonatorii principali de
credite ai bugetelor locale la bugetul de stat de restituire a sumelor acordate din Fondul de
rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2012, pentru
plata unor arierate aferente cheltuielilor curente şi de capital, precum şi pentru
cofinanţarea unor proiecte cu finanţare externă nerambursabilă, neutilizate până la data
intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă. Obligaţia juridică stabilită prin ordonanţă pare
simplă: toate sumele alocate în dublul scop prestabilit şi neutilizate se restituie.
Curtea interpretează conţinutul normativ al obligaţiei juridice în baza scopului stabilit
al acordării anterioare şi restrânge cadrul restituirii: doar sumele neutilizate de către
unităţile administrativ-teritoriale care nu au înregistrat arierate aferente unor cheltuieli
curente şi de capital şi nu au avut în derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externă
nerambursabilă până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
15/2012. Instanţa constituţională pare a efectua de data aceasta un control al legalităţii
acordării anterioare a sumelor de bani prin hotărâre a Guvernului, control ce excede sferei
sale de competenţă. Practic, pentru sumele alocate unităţilor administrativ-teritoriale care
au înregistrat arierate aferente unor cheltuieli curente şi de capital şi care au avut în
derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externă nerambursabilă şi neconsumate de
către acestea până la data apariţiei ordonanţei, obligaţia de restituire nu se aplică.
Pentru a-şi consolida aserţiunea, Curtea încearcă să facă aplicaţia principiului
egalităţii în drepturi, statuând că dacă restituirea sumelor în cauză s-ar aplica inclusiv
unităţilor administrativ-teritoriale care nu au utilizat sumele până la data intrării în
vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012, dar care la acel moment
înregistrau arierate aferente unor cheltuieli curente şi de capital şi aveau în derulare
cofinanţări de proiecte cu finanţare externă nerambursabilă, s-ar ajunge la aplicarea unui
tratament juridic diferit în situaţii similare, împrejurare ce ar genera o inegalitate între
unităţile administrativ-teritoriale bazată pe un element aleatoriu, şi anume momentul
concret al folosirii resurselor alocate.
Problema juridică persistă şi este extrem de complexă: constituie o astfel de
conturare juridică din partea Curţii a obligaţiei de restituire stabilită prin ordonanţă o
modificare sau completare a dispoziţiei normative în cauză? La prima vedere aşa ar părea,
dar nu putem trece cu vederea soliditatea argumentaţiei Curţii în acest caz.
1
I. Deleanu, op.cit., 2006, p. 899.
2
3
Pentru o expunere detaliată a se vedea G. Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 558 din 24 mai
2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale
de sănătate şi al finanţelor publice, Pandectele Române nr. 6/2012, pp. 143-151.
În acelaşi mod, adoptând o decizie interpretativă, procedează Curtea recent cu ocazia

soluţionării obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art. 10 din Legea
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, prin Decizia nr. 731 din 10
iulie 20121 constatând în dispozitiv că legea criticată „este constituţională, în măsura în
care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul
persoanelor înscrise în listele electorale permanente”.
Obiectul sesizării de neconstituţionalitate l-au constituit prevederile Legii pentru
modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referen-
dumului, al cărei articol unic prevede că art. 10 din Legea nr. 3/2000 se modifica şi avea
următorul cuprins: „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma
desfăşurării referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate”.
Curtea Constituţională observa că, ulterior sesizării sale cu soluţionarea prezentei
obiecţii de neconstituţionalitate, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţa nr. 41/20122
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, prin care a instituit, în ceea ce priveşte aprobarea demiterii Preşedintelui
României, o derogare de la art. 5 alin.(2) din Legea nr. 3/2000 referitor la cvorumul de
participare la vot ca şi condiţie de validare a referendumului.
Precizarea este importantă deoarece Curtea, deşi fusese sesizată cu neconstitu-
ţionalitatea modificărilor operate pe marginea art. 10 din Legea nr. 3/2000 prin Legea de
modificare, în final se pronunţă indirect asupra dispoziţiilor unui act normativ în vigoare,
Ordonanţa de urgenţa nr. 41/2012, act normativ ce nu forma obiectul sesizării şi care nu
putea fi controlat decât pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, în nici un caz în cadrul
controlului a priori.
Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea constata că Legea pentru
modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referen-
dumului este constituţională, având în vedere că „niciun text constituţional nu
condiţionează dreptul legiuitorului de a opta pentru fixarea unei anumite majorităţi care
să se pronunţe pentru demiterea prin referendum a Preşedintelui României”.
Demiterea Preşedintelui României prin referendum reprezintă o sancţiune pentru
săvârşirea unor fapte grave, motiv pentru care Curtea „reţine că este justificat ca aceasta
să fie aprobată de cetăţeni cu majoritatea voturilor valabil exprimate”.
Curtea aprecia în final că rezultatul referendumului depinde de îndeplinirea
cumulativă a două condiţii: una referitoare la numărul minim de cetăţeni care trebuie să
participe la referendum pentru ca acesta să fie valabil şi una privitoare la numărul de
voturi valabil exprimate, care determină rezultatul referendumului,aceste condiţii fiind
detaliate în art. 5 alin. (2) şi, respectiv, art. 10 din Legea nr. 3/2000. Potrivit art. 5 alin.
(2), „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”.
Curtea reţinea că valabilitatea reprezintă o condiţie esenţială pentru ca referendumul
să poată exprima în mod real şi efectiv voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei
manifestări autentic democratice a suveranităţii prin intermediul poporului, în
conformitate cu principiul statuat în art. 2 alin.(1) din Legea fundamentală.
1
2
După cum subliniam anterior, prin această argumentaţie, şi mai ales prin dispozitivul
deciziei ce o transformă într-o decizie interpretativă, Curtea, depăşindu-şi competenţa, se
pronunţă în cadrul controlului a priori a legii de modificare asupra dispoziţiilor unui act
normativ în vigoare ce nu făcea obiectul controlului. Ordonanţa de urgenţa nr. 41/2012
norma modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 în sensul că prin derogare de la art. 5 alin.
(2), demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor
valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum.
Practic, prin decizia pronunţată, sub masca unei decizii interpretative, se declară
indirect neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă în vigoare, act normativ ce nu fusese
controlat. În mod cel puţin ciudat, Curtea, statuând că „Participarea la referendum a
majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale permanente reprezintă un act de
responsabilitate civică, prin care corpul electoral urmează să se pronunţe cu privire la
sancţionarea sau nu a Preşedintelui României, având posibilitatea demiterii sau menţinerii
acestuia în funcţie”, încearcă o argumentare a neconstituţionalităţii ordonanţei de urgenţă
bazată pe o obligaţie nejuridică a corpului electoral de participare la exerciţiul
suveranităţii democratice.
Deci, sintetizând argumentaţia fără înţeles a Curţii, rezultă că condiţia legală a
cvorumului de participare la referendum este derivată din existenţa unei obligaţii de
participare a cetăţenilor ca „act de responsabilitate civică”.
b) Deciziile manipulative
Acest tip de decizii1 depăşeşte prin conţinut categoria deciziilor interpretative, având
ca scop „transformarea semnificaţiei Legii” în vederea acoperirii unui vid legislativ în
materie cu potenţiale consecinţe negative.
1. Decizii de admitere sau de respingere parţială

Admiterea sau respingerea obiecţiunii de neconstituţionalitate poate fi, pe de o parte,
de ordin cantitativ, vizând anumite dispoziţii legale din conţinutul reglementării supuse
controlului, sau, pe de altă parte, de ordin calitativ, vizând concepte normative utilizate de
către legiuitor (cuvinte, sintagme, locuţiuni), modul de formulare a legii2.
2. Deciziile aditive
Caracteristica esenţială a acestui tip de decizii constă în faptul că instanţa
constituţională sancţionează omisiunile legislativului, neconstituţionalitatea vizând o
parte a reglementării care „nu prevede ceea ce trebuia prevăzut”3. Jurisprudenţa Curţii
dovedeşte faptul că aceasta nu a pronunţat propriu-zis decizii aditive, în considerarea
obiectului strict determinat al controlului de constituţionalitate, norma edictată, dar, nu în
puţine rânduri, a fost evocată fără sancţionare necesitatea existenţei reglementării lipsă
sau unitare a unei materii. Poate însă Curtea să se pronunţe asupra omisiunilor
1
Pentru o analiză detaliată a categoriei deciziilor manipulative a se vedea Ion Deleanu, op. cit., 2006,
pp. 901-904.
2
Prin Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994, Curtea a admis în
parte excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâţi şi a constatat că „noţiunea «organ suprem» din art. 1
alin. (1) al Legii nr. 94/1992 este neconstituţională în ce priveşte activitatea jurisdicţională a Curţii de
Conturi”.
3
I. Deleanu, op. cit., 2006, p. 901.
legiuitorului? Curtea Constituţională română a avut constant o atitudine restrictivă în

interpretarea atribuţiilor sale,refuzând să-şi extindă jurisprudenţial atribuţiile stabilite de
art. 146 din Constituţie, controlul omisiunilor legislativului nefiind menţionat în acest
sens.
Astfel, prin Decizia nr. 103 din 9 martie 20041 şi Decizia nr. 614 din 21 septembrie
20062 ea a decis că „potrivit competenţei sale, aşa cum este prevăzută în art. 2 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992, şi respectând principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat,
Curtea Constituţională nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă
controlului”. De asemenea, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 20073, Curtea reţinea că
„(…) prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de
reglementare (…) Curtea Constituţională nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice
reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin
infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o
asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit ci este instituită pe cale
jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie,
pe dispoziţiile art. 998 din Codul civil – care reglementează răspunderea patrimonială
pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite – nu constituie o protecţie juridică adecvată
(…)”.
Totodată, prin Decizia nr. 38 din 7 iulie 19934, Curtea Constituţională sublinia că
aceasta, „fiind chemată să garanteze supremaţia Constituţiei, pe calea controlului de
constituţionalitate, poate recurge la un apel către Parlament, supunându-i atenţiei
necesitatea de a edicta noi norme sau de a le modifica pe cele existente, în spiritul
Constituţiei, fără ca prin aceasta să-şi asume prerogativele sale, deoarece Curtea nu
stabileşte conţinutul noii reglementări, ci hotărăşte numai de ce o dispoziţie legală este
neconstituţională”. În mod asemănător, de dată recentă, prin Decizia nr. 682 din 27 iunie
20125, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 61 din 14 ianuarie 20106, Curtea a arătat
din nou că „actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de
imperfecţiuni, […], şi, ca atare, se impune o reconsiderare a acesteia din perspectiva
alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure sub toate aspectele, organizarea şi
desfăşurarea unor alegeri democratice în România”.
3. Deciziile apelative
Deciziile apelative, sau „decizii-legi”, „decizii de delegare” ori „para-legislative”,
sunt acele decizii prin care Curtea, în considerarea caracterului incomplet al unei
reglementări sau a potenţialului de neconstituţionalitate a acesteia în aplicarea sa,
stabileşte o conduită legiuitorului în sensul modificării sau abrogării reglementării în
cauză7.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale putem evidenţia Decizia nr. 38 din 7 iulie
1993, decizie pronunţată în recurs şi având opinia separată a doi judecători, cu ocazia
1
2
3
4
5
6
7
căreia s-au admis excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 223, art. 224 şi art. 229 alin.
(1) din Codul Penal stabilindu-se totodată „termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da
Parlamentului posibilitatea modificării dispoziţiilor din Codul penal menţionate la pct. 1,
care contravin prevederilor art. 41 alin.(2) din Constituţie”. Termenul era unul de
decădere, în cazul în care, până la termenul stabilit, nu se adoptau modificările
dispoziţiilor din Codul penal, începând cu 1 decembrie 1993 urmau să-şi producă efectele
abrogarea acestora. Până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data
de 30 noiembrie 1993, dispoziţiile legale urmau însă să se aplice.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 60 din 7 iunie 19951, în dispozitiv, Curtea „face un
apel către cele două Camere ale Parlamentului României pentru elaborarea unui nou
cadru legislativ privind vânătoarea şi regimul juridic al armelor de vânătoare, în vederea
realizării unei depline concordanţe cu prevederile constituţionale referitoare la dreptul de
asociere, dreptul de proprietate, precum şi la obligaţia statului de a asigura exploatarea
resurselor naturale în conformitate cu interesul naţional, ocrotirea mediului înconjurător şi
menţinerea echilibrului ecologic”.
4. Deciziile substitutive
Prin intermediul deciziilor substitutive, instanţa constituţională, declarând
constituţionalitate în urma efectuării controlului, indică norma juridică ce ar trebui să o
înlocuiască pe cea care a făcut obiectul controlului astfel încât dispoziţiile constituţionale
invocate să nu fie încălcate2.
Prin Decizia nr. 35 din 1 iulie 19933, Curtea, constatând că pentru contravenţiile
săvârşite de persoanele fizice, Legea nr. 32/1968 stabilea un control judecătoresc cu
privire la respectarea condiţiilor legale de aplicare a sancţiunii, pe când pentru
contravenţiile săvârşite de persoanele juridice exista doar calea unei jurisdicţii
administrative, a stabilit că sunt astfel încălcate prevederile art. 16 din Constituţie potrivit
căruia cetăţenii sunt egali în fata legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări, ceea ce implică un regim egal între cetăţenii români organizaţi în persoane
juridice şi aceiaşi cetăţeni dacă se prezintă, proprio nomine, ca subiecte de drept.
Admiţând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea, în dispozitiv, a mai constatat că
„dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor sunt neconstituţionale şi, în consecinţă abrogate, urmând ca în cazul
amenzii contravenţionale aplicate unei persoane juridice, plângerea acesteia să se
rezolve potrivit regulilor stabilite de Legea nr. 32/1968 pentru persoanele fizice”.
5. Deciziile constructive
Deciziile constructive reprezintă acel tip de decizii pronunţate în cadrul controlului a
priori prin care alături soluţia adoptată în ceea ce priveşte constituţionalitatea sau
neconstituţionalitatea reglementării se stabilesc şi anumite principii ce trebuie avute în
vedere pentru ca reglementarea să nu încalce dispoziţiile actului fundamental4.
1
2
I. Deleanu, op. cit., 2006, pp. 902-903.
3
4
Astfel, cu ocazia Deciziei nr. 5 din 14 iulie 19921, Curtea, deşi în dispozitiv stabilea
că dispoziţiile cuprinse în Legea privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi
autorizarea contractării şi garantării unor credite externe sunt constituţionale, în
considerente atrăgea atenţia că „Guvernul este obligat ca, în exercitarea prerogativelor
conferite prin Legea de abilitare, să respecte cu stricteţe domeniile rezervate legii
organice, orice prevedere dintr-o ordonanţă care ar încălca această limită fiind
neconstituţională. Chiar dacă o asemenea circumstanţiere nu rezultă în mod expres din
Legea de abilitare, ea este implicită şi indiscutabilă faţă de prevederile constituţionale”. În
mod asemănător, prin Decizia nr. 65 din 6 iunie 19942, Curtea constata în considerente că
art. 113 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor stabilea o soluţie practică şi
raţională de amânarea votului, dând posibilitatea preşedintelui Camerei să explice motivul
amânării şi să ia măsuri regulamentare pentru realizarea corectă a atribuţiilor Camerei,
într-o altă şedinţă, însă preciza că „prin posibilitatea amânării, textul salvează o lege care
altfel, într-o altă interpretare, este de la început respinsă”. Astfel, mai preciza Curtea,
„această dispoziţie regulamentară trebuie însă astfel construită încât să nu permită
amânarea la nesfârşit a votului, împiedicând Parlamentul să ia o decizie, să se pronunţe
prin vot”, deoarece, „dacă dreptul de a amâna votul nu este delimitat şi condiţionat,
printr-o procedură sau eventual un termen, exercitarea sa continuă, în acelaşi caz, poate
duce până la urmă la căderea în desuetudine a problemei asupra căreia trebuie să se
decidă”. Concluzionând, instanţa constituţională admite că „ar fi astfel o altă ipostază în
care atribuţiile Camerei nu s-ar putea exercita datorită unui abuz procedural, ipostază care
contravine literei şi spiritului Constituţiei”. Dispozitivul deciziei este concordant
considerentelor, pronunţându-se constituţionalitatea sub rezervă a Regulamentului,
„numai în măsura în care prin regulament s-ar stabili un termen rezonabil pentru
supunerea la vot a problemei aflate în discuţie, destinat să asigure păstrarea actualităţii
acestei probleme”.
6. Deciziile-complement
Deciziile-complement al legii sunt caracterizate prin faptul că prin intermediul
acestora se deduc de la nivel constituţional norme juridice care completând legea supusă
controlului îi asigură starea de constituţionalitate3.
Prin Decizia nr. 33 din 19 aprilie 19944, Curtea, respingând ca nefondată excepţia de
neconstituţionalitate a unei hotărâri de guvern, constata că „controlul legalităţii actelor,
normative şi individuale, ale Guvernului, ministerelor şi celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice, centrale sau locale, indiferent de materia la care se referă, este de
competenţa instanţelor judecătoreşti, respectiv a secţiilor de contencios administrativ”,
această concluzie se impunându-se„şi atunci când ilegalitatea actului priveşte
nerespectarea a înseşi legii fundamentale, fiind emis prin exces de putere, adică cu
depăşirea limitelor şi condiţiilor de exercitare a competenţei organului emitent şi chiar
dacă ilegalitatea unui asemenea act se invocă prin intermediul excepţiei de
neconstituţionalitate”.
1
2
3
4
7. Deciziile integrative
Acest tip de decizii, denumite şi decizii adiţionale sau cumulative, se caracterizează
prin faptul că se extinde aplicare unor reglementări asupra unor situaţii neavute în vedere
în acestea1. În acest sens, se poate evoca Decizia nr. 64 din 2 iunie 19942 prin care Curtea
constatând că hotărârea organului de jurisdicţie administrativă este supusă controlului
judecătoresc al instanţei de contencios administrativ, şi părţilor nu li se poate limita
exercitarea acestui drept, consfinţit de prevederile art. 21 din Constituţie, a conchis că,
„după epuizarea gradelor de jurisdicţie în cadrul Curţii de Conturi, dreptul constituţional
al părţilor de a fi judecate de către o instanţă judecătorească constituie o garanţie constitu-
ţională instituţionalizată a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor”.
§2. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile Curţii Constituţionale se publică
în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor”. Dispoziţia constituţională normează caracterul general
obligatoriu al deciziilor pronunţate de către aceasta.
A. Caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii anterior revizuirii constituţionale din

anul 2003
În reglementarea constituţională a art. 145 alin. (2), anterioară revizuirii din anul
2003, se norma faptul că „Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere
numai pentru viitor”. Declararea la nivel constituţional a caracterului „obligatoriu” al
deciziilor Curţii a fost considerată lacunară la nivelul doctrinei juridice din România şi a
condus la scindarea acesteia în două tabere,cu privire la opozabilitatea inter partes sau
erga omnes a deciziilor pronunţate de către Curte în soluţionarea excepţiilor de
neconstituţionalitate3. Confuzia indusă constituţional era evidentă, sensul noţiunii de
«obligatoriu», putând fi cel comun, adică obligatoriu pentru toată lumea (erga omnes) sau
cel tehnic, specific hotărârilor judecătoreşti, adică obligatoriu pentru părţile din proces
(inter partes)4.
a) Obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului a priori

În cazul declarării neconstituţionalităţii normei, potrivit art. 145 alin. (1) din
Constituţia din 1991, Parlamentul proceda la reexaminarea acesteia, putând înlătura
obiecţia de neconstituţionalitate prin intermediul unui vot cu majoritate calificată de cel
puţin două treimi din numărul total al parlamentarilor. Detectăm astfel o primă anomalie:
obligativitatea deciziei Curţii devenea relativă, depinzând de voinţa Parlamentului
exprimată cu ocazia reexaminării reglementării constatate ca neconstituţională, iar
monopolul controlului de constituţionalitate înfrânt5.
1
I, Deleanu, op. cit., 2006, p. 904.
2
3
I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., p. 274.
4
M. Nica, G. Gîrleşteanu, Consideraţii asupra implicaţiilor noilor prevederi constituţionale în materia
excepţiei de neconstituţionalitate, Revista de Ştiinţe Juridice nr. 29(1)/2004, p. 65.
5
D. Rouseau, La justice constitutionnelle en Europe, 3éédition, Ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 30.
În situaţia declarării constituţionalităţii normei în cadrul controlului a priori, efectul

juridic al deciziei consta în continuarea procesului legislativ de formare a actului
normativ. O a doua anomalie era cuprinsă în art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47 din 1992,
care norma că „nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate
a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie (…)”. Era vorba astfel de o
dispoziţie legală profund neconstituţională, care adăuga Constituţiei înseşi, care în art.
144 făcea referire la excepţii privind neconstituţionalitatea legilor în general, fără a
distinge între legi controlate anterior promulgării sau nu. Cum unde legea (inclusiv cea
constituţională) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, Legea nr. 47 din 1992
revizuind Constituţia fără a respecta cerinţele procedurale prevăzute în acest sens în titlul
VI din Constituţie şi limitând dreptul fundamental al parţilor din procese de a folosi
excepţia de neconstituţionalitate, fără a fi respectate condiţiile cerute de Constituţie în art.
49 pentru restrângerea exerciţiului unui drept fundamental.
Practic, dacă o normă fusese declarată constituţională în cadrul controlului a priori
sau prin intervenţia Parlamentului în reexaminare, controlul concret a posteriori al normei
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate era blocat, iar dreptul de a apela la o astfel de
procedură jurisdicţională limitat în mod neconstituţional. În acest context, obligativitatea
deciziei astfel pronunţate avea un caracter total, chiar şi în situaţia în care aplicarea
normei dovedea neconstituţionalitatea acesteia.
b) Obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului a posteriori

Efectele obligatorii ale deciziilor ce constatau pe cale de excepţie constituţionalitatea
unor dispoziţii din legi sau ordonanţe în vigoare nu ridicau probleme, întrucât constau în
aplicarea respectivelor dispoziţii în soluţionarea procesului în cursul căruia fusese ridicată
excepţia (efecte inter partes, in limine litis, specifice excepţiilor procedurale în general).
Cât despre efectele deciziei de neconstituţionalitate pronunţată pe cale de excepţie,
s-a argumentat că ar trebui să fie doar inter partes, întrucât deciziilor Curţii nu îi poate fi
ataşată forţa obligatorie a legii care creează efecte erga omnes1. În realitatea normativă,
situaţia era alta, efectele în cauză fiind erga omnes, în acelaşi sens pronunţându-se şi o
altă parte a doctrinei care argumentează că interpretarea restrictivă a efectelor deciziilor
Curţii conduce la lipsirea deciziilor de orice efecte juridice şi la imposibilitatea exercitării
rolului acestei instanţe de garant al supremaţiei Constituţiei2.
Acelaşi art. 23 din Legea nr. 47 din 1992, arăta, în alin. (3) că „nu pot face obiectul
excepţiei (…) prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară
a Curţii Constituţionale”. Era vorba, din nou, despre o adăugare pe care legea o făcea art.
144 din Constituţie, în virtutea căreia decizii de speţă ale Curţii se transformau în reale
acte normative, cu forţă general obligatorie. Excepţia devenea obiectivă, efectele ei
ducând la o abrogare atipica a dispoziţiilor în cauză, care însă, la nivel de echitate, era
perfect justificată, căci acelaşi text dintr-o lege sau ordonanţă, neconstituţional într-o
situaţie, nu mai poate fi constituţional în altă situaţie, astfel că nici o instanţă nu mai putea
aplica pe viitor respectivele prevederi, chiar fără ridicarea unei noi excepţii în acest scop.
1
T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor şi hotărârilor Curţii Constituţionale (II), Revista de Drept
Comercial nr. 3/1999, pp. 30-37; T. Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p. 234;
2
I. Deleanu, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, Revista de Drept Public nr. 1/2000, p. 3.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii a fost confirmat şi prin
jurisprudenţa constantă a Curţii de la acea dată. Astfel, prin Decizia nr. 107 din 2
noiembrie 19941, Curtea arăta că „potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie şi art. 26
alin.(4) şi (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt
obligatorii, astfel încât un text declarat neconstituţional îşi pierde eficienţa”. În plus, prin
Decizia nr. 58 din 14 mai 19962, instanţa constituţională completa aserţiunea anterioară
statuând că „O excepţie de neconstituţionalitate admisă nu poate fi reiterată, deoarece,
potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie şi art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, deciziile
definitive ale Curţii Constituţionale fiind obligatorii erga omnes, reiterarea unei
asemenea excepţii este lipsită de obiect şi de interes”.
Definitorie în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii în sensul efectelor erga omnes ale
deciziilor pronunţate de către aceasta este Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 19993, prin
care se statuează că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în temeiul
art. 144 lit. c) din Constituţie, în cadrul soluţionării excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, trebuie conturată în
lumina prevederilor art. 23 alin. (3) teza a doua şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Conform alin. (3) „Nu pot face
obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art.
145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, iar alin. (6) al art. 23 dispunea: „Dacă
excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanţa o respinge,
printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională”.
Rezulta de aici că instanţa judecătorească în faţa căreia se ridică o excepţie de
neconstituţionalitate referitoare la o lege sau la o ordonanţă (ori la una sau mai multe
dispoziţii dintr-o lege ori ordonanţă), a cărei neconstituţionalitate fusese constatată de
Curtea Constituţională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepţiei de
neconstituţionalitate, are obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii
Constituţionale inclusiv în cazul în care acea decizie fusese pronunţată în temeiul art. 144
lit. c) din Constituţie.
În consecinţă, „deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de
neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în
care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga
omnes”.
De altfel, Curtea Constituţională reţinea că, „indiferent de orice argumente care,
într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile Curţii Constituţionale, pronunţate în
cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, nu ar produce efecte erga omnes
fac abstracţie de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituţionalitate a fost
stabilită – în mod definitiv, pe căile şi de către autoritatea prevăzute de Constituţie – să se
mai aplice încă”.
În ceea ce priveşte conturarea sferei obligativităţii erga omnes a deciziilor pronunţate
în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, trebuie adăugat că, „nu produc efecte erga
omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curţii Constituţionale prin
1
2
3
care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate”. Aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi

motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încălca autoritatea
lucrului judecat, dar într-un alt proces excepţia poate fi reiterată, dându-se astfel
posibilitatea reanalizării de către Curtea Constituţională a aceleiaşi probleme de
neconstituţionalitate, ca urmare a invocării unor temeiuri noi ori a intervenirii altor
elemente noi, care să determine modificarea jurisprudenţei Curţii.
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii
Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, „prevederea normativă a cărei
neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept
(cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele
pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul
Oficial al României”. Fără îndoială că în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea
Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe Parlamentul
sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau abrogării
actului normativ declarat ca fiind neconstituţional, aceasta neînsemnând că, „în situaţia în
care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale
şi-ar înceta efectele”. Dimpotrivă, „aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile
erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei (…)”.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se
constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, „implică existenţa
răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii”. Sub acest aspect există
echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o
ordonanţă emisă de Guvern, sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema
identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului refuză să pună
în aplicare măsurile stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către
o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea răspunderii juridice
decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin.(3) din Constituţie, potrivit
cărora „România este stat de drept [...]”. Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una
dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este
inadmisibil.
Deci caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale era opozabil oricărei
autorităţi a statului, indiferent de sfera competenţelor exercitate de către aceasta,
legislativă, executivă sau judecătorească. Cu toate acestea,practica instanţelor ordinare şi
a instanţei supreme era în mod surprinzător pentru societatea democratică românească în
sens invers. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1813 din 17 iunie 1999
afirma în mod ciudat că „prevederile Constituţiei nu se adresează direct instanţelor
ordinare, care aplică legile obişnuite, ci doar legiuitorului, care trebuie să se conformeze
Constituţiei şi să aducă modificări legilor obişnuite. Deciziile Curţii Constituţionale au
acelaşi statut (…) Instanţele sunt obligate să aplice legea obişnuită actuală şi nu direct
Constituţia; doar legiuitorul este obligat să se conformeze prevederilor şi principiilor
constituţionale, aducând modificări legislaţiei în această privinţă”1.
1
A se vedea în acest sens B. Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pp. 108-110.
B. Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii în contextul actual
Actualmente, dispoziţiile constituţionale normează caracterul general obligatoriu al

deciziilor Curţii, caracter specific modelului european de justiţie constituţională1 în care
regula este că deciziilor le este ataşată o obligativitate erga omnes, fiind opozabile tuturor
subiecţilor de drept, autorităţi publice sau particulari2.
a) Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii pronunţate în cadrul

controlului a priori
În cazul controlului a priori, obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii pare un
nonsens deoarece decizia creează obligaţii doar celor implicaţi în procedura legislativă,
Parlamentul, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie,în cazurile de neconstituţionalitate
care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, fiind obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Dispoziţia constituţională stabileşte care este efectul unei decizii de declarare a
neconstituţionalităţii unei legi în cadrul controlului abstract a priori. Acest efect constă în
instituirea unei obligaţii constituţionale pentru Parlament de reexaminare a legii în
vederea punerii de acord cu decizia pronunţată de Curte. Astfel, trebuie văzut în primul
rând care este specificul acestei obligaţii constituţionale ce incumbă Legislativului. În al
doilea rând, trebuie distinse implicaţiile juridice ale nerespectării unei asemenea obligaţii.
În acelaşi timp, trebuie stabilit ce efect are decizia Curţii în cazul unei legi a
Parlamentului de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, ordonanţa de urgenţă, act juridic
distinct de lege, producând efecte juridice din momentul adoptării şi publicării în
Monitorul Oficial
În ceea ce priveşte specificitatea obligaţiei constituţionale stabilită în sarcina
Parlamentului, art. 147 alin. (2) stabileşte că o lege declarată printr-o decizie a Curţii ca
fiind neconstituţională se va întoarce la Parlament care va fi obligat să „reexamineze”
dispoziţiile respective. Procesul de reexaminare a legii se poate dovedi unul dificil pentru
legiuitor prin prisma faptului că trebuie să îndeplinească în principiu cumulativ două
condiţii.
Prima condiţie se referă la faptul că acest proces trebuie să se constituie într-o
modificare a formei dispoziţiilor declarate neconstituţionale. Această modificare a formei
reglementării poate fi realizată prin două variante: fie prin eliminarea totală a dispoziţiilor
legale în cauză sau eliminarea unor părţi din acestea, fie prin reformularea conţinutului
normativ al respectivelor prevederi legale sau prin completarea lor. În ceea ce priveşte
cea de-a doua variantă prin care se poate produce reexaminarea trebuie precizat că prin
acţiunea legiuitorului de „completare” a dispoziţiilor legale trebuie ca noul text de lege să
reflecte esenţa principiilor enunţate de Curte în decizia sa. Astfel, legiuitorul nu va putea
completa respectiva lege supusă reexaminări cu dispoziţii cu conţinut normativ nou
1
Pentru o analiză completă a modelului european de justiţie constituţională a se vedea D.C. Dănişor, op.
cit., 2007, pp. 659-670.
2
A se vedea pe larg D.C. Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (III) – Tipuri de contencios constituţional de
conformitate şi partajul competenţelor de justiţie constituţională, Revista Pandectele Române nr. 5/2011, pp.
60-63; D.C. Dănişor, Impunerea deciziilor Curţii Constituţionale – o problemă a instanţelor ordinare,
Revista Curierul Judiciar nr. 6/2009, pp. 303-312.
asupra cărora Curtea nu s-a pronunţat. Într-o asemenea situaţie am avea de-a face în fapt
cu crearea unei noi legi, ori Parlamentul este obligat doar să reexamineze legea şi nu să
creeze una nouă.
De asemenea, modificarea formei reglementării trebuie să respecte toate principiile
de tehnică legislativă (accesibilitatea, puterea de receptare a destinatarilor normei,
economia mijloacelor de exprimare, corelarea actelor normative etc.)1.
A doua condiţie ce trebuie îndeplinită în acest proces constă în finalitatea pe care
trebuie să o aibă reexaminarea legii. Prin modificarea formei dispoziţiilor legale trebuie
ca esenţa reglementării să se circumscrie atingerii unui scop precis: punerea de acord a
legii cu principiile rezultate din decizia anterioară a Curţii.
Realizarea obligaţiei de reexaminare presupune deci nu doar un proces de modificare
a formei vechii reglementări, ci şi de modificare a esenţei normative a acesteia în sensul
acordării cu decizia Curţii.
În plus, fiind vorba de o normă constituţională ce instituie o obligaţie al cărui
destinatar este Parlamentul, rezultă în mod logic că legiuitorul nu se va putea dispensa de
această obligaţie de reexaminare. Chiar dacă constituantul român nu stabileşte un termen
exact pentru reexaminarea legii în cazul controlului abstract a priori în alin. (2) al art.
147, aşa cum de exemplu o face în alin. (1), în care în cazul controlul concret a posteriori
stabileşte un termen de 45 de zile, considerăm că o asemenea obligaţie se impune
Parlamentului şi va trebui în mod necesar a fi executată în viitor în forma aleasă de către
acesta într-un termen rezonabil.
Art. 75 alin. (2) din Constituţie normează faptul că asupra proiectelor de legi depuse
spre dezbatere şi adoptare, Camerele, în funcţie de competenţa acestora, trebuie să se
pronunţe prin vot în anumite termene determinate precis. Norma constituţională stabileşte
un termen general de pronunţare de 45 de zile, iar în cazul codurilor sau legilor de
complexitate deosebită, de 60 de zile. Stabilirea unor termene scurte, rezonabile, în care
cele două Camere trebuie să se pronunţe, este justificată de necesitatea derulării rapide a
procesului legislativ şi evitării apariţiei unor eventuale blocaje legislative, astfel încât
Parlamentul în mod real să-şi îndeplinească funcţia sa principală, aceea de legiferare. În
cazul depăşirii acestor termene, actul fundamental, prin partea finală a art. 75 alin. (2)
stabileşte o sancţiune la adresa Camerei în cauză: „se consideră că proiectul de lege sau
propunerea legislativă a fost adoptată”.
Articolele 147 alin. (1) şi 75 alin. (2) din Constituţie stabilesc deci termene exacte, de
45 sau 60 de zile, în care Camerele Parlamentului trebuie fie să pună de acord prevederile
legale declarate anterior ca neconstituţionale cu dispoziţiile actului fundamental, fie să
dezbată şi să supună la vot proiectele de lege cu care sunt sesizate. În ambele situaţii este
vorba de desfăşurarea unor procese constituţionale obligatorii ce ţin de procedura
legislativă. Procesul de reexaminare a unei legi este la rândul său tot un proces ce ţine de
procedura legislativă, astfel încât, chiar dacă actul fundamental nu stabileşte un termen
precis în care trebuie efectuat acesta, considerăm, prin paralelism, că un termen rezonabil
pentru executarea obligaţiei constituţionale de reexaminare este cel de 45 de zile, în
cazuri complexe acesta putând fi prelungit, dar nu mai mult de 60 de zile.
1
Pentru mai multe detalii cu privire la tehnica legislativă a se vedea D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe.
Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 198-202; Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Cât priveşte implicaţiile juridice ale nerespectării unei asemenea obligaţii
constituţionale a Parlamentului, trebuie precizate mai multe aspecte. Un prim aspect are
în vedere situaţia în care Parlamentul nu îşi execută obligaţia de reexaminare. În acest
caz, deşi, după cum enunţasem anterior, legiuitorul nu se poate dispensa în principiu de
executarea unei asemenea obligaţii, actul fundamental nu stabileşte în mod distinct o
sancţiune ce ar putea interveni. Am putea considera că poate fi vorba de intervenirea unei
sancţiuni de natură morală prin care ar fi ştirbit din prestigiul unei asemenea instituţii a
statului prin faptul nerespectării unei prevederi din actul fundamental. Efectul
nerespectării acestei obligaţii asupra legii constă în faptul că legea nu se va putea forma şi
astfel nu va putea produce efecte juridice. Un al doilea aspect se referă la cazul în care
Parlamentul reexaminează legea declarată neconstituţională. Până la data reexaminării
legii aceasta nu poate fi trimisă spre promulgare Preşedintelui şi ulterior publicată în
Monitorul Oficial, deci nu poate produce efecte juridice.
Obligaţia de reexaminare instituită prin revizuirea din 2003 s-a dorit a constitui o
modalitate de prevenire a intrării în vigoare a unor legi care ar conţine dispoziţii contrare
Constituţiei şi astfel o întărire a poziţiei Curţii Constituţionale, însă acest deziderat s-a
realizat doar parţial. Executarea obligaţiei de reexaminare de către Parlament nu este
dublată automat de un control al executării obligaţiei. Parlamentul, prin reexaminarea
legii, îşi va îndeplini în parte obligaţia constituţională, însă varianta de lege adoptată ar
putea să nu respecte principiile enunţate în decizia Curţii. Un control al punerii de acord a
legii cu decizia Curţii nu va putea fi efectuat de către instanţa constituţională decât în
cazul în care aceasta ar fi sesizată de către organele politice abilitate să facă acest lucru.
Autosesizarea Curţii nu este posibilă, astfel încât riscul unei reexaminări neconforme
deciziei Curţii şi a intrării în vigoare a unor legi ce ar conţine dispoziţii contrare
Constituţiei persistă.
În vederea eliminării acestor riscuri generate de actuala reglementare constituţională
cu privire la obligaţia de reexaminare, considerăm că o posibilă soluţie o constituie
instituţia judecătorului ordinar. Particularul, în cadrul procedurii jurisdicţionale obişnuite,
va putea ridica o „excepţie de nevaliditate” a normei aplicabile cauzei, cerând
judecătorului ordinar constatarea nerespectării obligaţiei de reexaminare a legii şi punerea
de acord cu o decizie a Curţii Constituţionale, condiţii procedurale esenţiale de formare
validă a normei. În acest caz, judecătorul ordinar, efectuând practic un control de
constituţionalitate extrinsec, poate constata inexistenţa juridică a normei, excluzând-o de
la aplicare în proces, astfel că „orice instanţă poate constata că o manifestare de voinţă
care nu respectă formele constituţionale nu a introdus valid o normă în sistem”1.
În ceea ce priveşte cazul declarării neconstituţionalităţii unei legi de aprobare a unei
ordonanţe de urgenţă, decizia Curţii produce efecte nu doar asupra legii, normă ce încă
nu a intrat în vigoare, ci şi asupra ordonanţei de urgenţă, normă juridică în vigoare.
Curtea subliniază acest aspect important cu ocazia Deciziei 1039 din 9 iulie 20092,
statuând că „declararea ca neconstituţională a unei legi de aprobare a unei ordonanţe a
1
Pe larg, în ceea ce priveşte partajul competenţelor în materia controlului de constituţionalitate a se
vedea D.C. Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în domeniul
contenciosului constituţional (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în raport de distingerea
validităţii de conformitate, Revista Pandectele Române nr. 3/2011, pp. 19-42.
2
Guvernului include şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte
juridice, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 147 alin.(1) din Constituţie”. În plus,
preciza Curtea, această decizie „consacră o interferenţă între controlul a priori şi cel a
posteriori de constituţionalitate, în sensul că, în cadrul controlului a priori de
constituţionalitate, s-a declarat ca fiind neconstituţională o soluţie legislativă cuprinsă
într-un act normativ în vigoare. O atare soluţie este justificată de imperativul ca în dreptul
pozitiv să nu existe sau să nu rămână în vigoare acte juridice vădit neconstituţionale,
Curtea neputând rămâne în pasivitate până când Parlamentul în mod ipotetic ar fi respins
ordonanţa de urgenţă în cauză”.
În ceea ce priveşte controlul a priori al tratatelor internaţionale, art. 147 alin. (3)
stabileşte în dublu sens efectele general obligatorii ale deciziei Curţii. Pe de o parte, în
cazul constatării constituţionalităţii tratatului, efectele juridice constau în continuarea
procedurii parlamentare de ratificare şi imposibilitatea efectuării unui control a posteriori
pe cale de excepţie care să aibă ca obiect tratatul în sine. Pe de altă parte, în situaţia
constatării neconstituţionalităţii tratatului, efectul juridic apare sub forma unei obligaţii
negative în sarcina Parlamentului de neratificare a acestuia decât dacă, în acord cu
prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (3), se procedează la revizuirea Constituţiei.
b) Caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii pronunţate în cadrul

controlului a posteriori
Cum procedura constituţională face referire la decizii, fără a distinge, trebuie dedus,
potrivit principiului unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubilex non
distinguit, nec nos distinguere debemus), că toate deciziile, indiferent de tipul de control,
sunt general obligatorii, deci inclusiv cele date în controlul pe cale de excepţie1. Care este
însă specificitatea acestei obligativităţi generale, în cazul deciziilor referitoare la excepţii?
Este ea aceeaşi în ambele variante, de confirmare a constituţionalităţii, respectiv de
infirmare a acesteia?
În cazul constatării constituţionalităţii pe cale de excepţie, a dispoziţiilor din legi şi
ordonanţe cu ocazia aplicării lor în procese pe rolul oricărei instanţe judecătoreşti, decizia
Curţii Constituţionale va avea efecte obligatorii în primul rând în limitele procesului
respectiv, constând în aplicarea dispoziţiilor a căror constituţionalitate a fost confirmată
(efecte inter partes, specifice excepţiilor în general)2 şi în al doilea rând în posibilitatea,
pe viitor, ca respectivele dispoziţii să facă obiectul unor noi excepţii de neconstituţio-
nalitate, cu respectarea astfel a dreptului fundamental la apărare al părţilor în procese şi a
echitaţii (prevederea constituţională într-o anumită situaţie de fapt, într-un anumit litigiu
şi pentru anumite subiecte, se poate arăta neconstituţională într-o altă situaţie de fapt, faţă
de alte subiecte3).
În virtutea autorităţii de lucru judecat a deciziei Curţii, aceleaşi părţi şi nici instanţa a
quo nu pot reitera o excepţie de neconstituţionalitate anterior respinsă şi având ca
fundament aceleaşi motive4.Jurisprudenţa Curţii se prezintă în acest sens, prin Decizia nr.
1
A se vedea pe larg D.C. Dănişor, Despre cauzele utilizării excesive a excepţiei de
neconstituţionalitate, Revista română de jurisprudenţă nr. 3/2009, pp. 37-42.
2
A se vedea în acelaşi sens I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., p. 282.
3
B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 135.
4
D. Cimpoeru, op. cit, p. 201.
27 din 25 mai 19931, instanţa constituţională precizând că „Decizia anterioară de
respingere este, însă, obligatorie potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, astfel că atât
timp cât motivele care au justificat-o subzistă în continuare, fiind aceleaşi, rezolvarea
excepţiilor ulterioare de aceeaşi natură nu poate fi alta”. A contrario, apariţia unor noi
motive poate conduce la reiterarea controlului pe cale de excepţie asupra aceleiaşi norme,
inclusiv de către aceleaşi părţi sau de către instanţă din oficiu2, fiind posibilă declararea
neconstituţionalităţii cu efecte erga omnes.
În situaţia declarării, prin decizie a Curţii, pe cale de excepţie, a
neconstituţionalităţii uneia sau mai multor dispoziţii din legi şi ordonanţe în vigoare,
efectul general obligatoriu al acestui tip de decizie este explicat în însuşi textul
constituţional. Astfel, în art. 147 alin. (1) se prevede : „dispoziţiile din legi şi ordonanţe în
vigoare (…), constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de
zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale
sunt suspendate de drept”. Deşi referirea la excepţie nu este expresa, ea este implicită,
deducându-se din aceea că dispoziţiile citate se referă la „legi şi ordonanţe în vigoare”,
care nu pot face decât obiectul controlului de constituţionalitate concret, pe cale de
excepţie, normat în art. 146 lit. d).
Evident câştig faţă de forma veche a Constituţiei, aceste prevederi ridică totuşi
problema solidităţii efectelor de care se bucură constatarea neconstituţionalităţii pe cale
incidentală, de excepţie. Este vorba de efecte general obligatorii care privesc nu doar
părţile litigiului în care s-a ridicat excepţia, ci înseşi autorităţile publice de la care emană
dispoziţiile declarate contrare Constituţiei prin acest procedeu.
Dincolo de implicaţiile unei atare decizii în soluţionarea procesului iniţial, în cursul
căruia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate (neaplicarea dispoziţiilor sancţionate),
în virtutea puterii pentru viitor (art. 147 din Constituţie) a deciziei Curţii, ca prim efect
specific al neconstituţionalităţii declarate pe cale de excepţie, subzistă posibilitatea pentru
Parlament sau Guvern, după caz, de a-şi exercita atribuţiile conferite de Constituţie în
sensul modificării dispoziţiilor sancţionate şi acordării lor cu voinţa puterii constituante,
exprimate în actul fundamental. În opinia noastră, este vorba de o competenţă ce prezintă
caracterul unei obligaţii, cel puţin de ordin politic. Mai mult, această facultate este
prevăzută cu un termen limită, de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii în Monitorul
Oficial al României. Pe durata termenului, suspendarea de drept a dispoziţiilor
neconstituţionale are un caracter preventiv, urmărind împiedicarea producerii de efecte
juridice eventual lezionare pentru subiectele de drept, nu doar cele din procesul ce a
ocazionat excepţia.
Posibilitatea de modificare în vederea punerii de acord cu textul şi spiritul
Constituţiei poate fi neexercitată de către Parlament sau Guvern, situaţie în care apare un
al doilea efect specific al deciziei de neconstituţionalitate date pe cale de excepţie, în
configuraţia actuală a acesteia şi anume sancţiunea propriu-zisă prevăzută de Constituţie
cu privire la dispoziţiile neconstituţionale în cauză: acestea îşi încetează efectele juridice
la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut anterior.
1
2
În acelaşi sens I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., p. 283.
Această încetare a efectelor juridice intervine deci în subsidiar, în lipsa modificării

dispoziţiilor care să ducă la conformitatea lor cu Constituţia şi constă într-o abrogare
atipică a dispoziţiilor la care face referire decizia de neconstituţionalitate dată pe calea
excepţiei. Acestea vor rămâne formal în vigoare, însă private de posibilitatea aplicării lor
indivizilor şi grupurilor şi deci de aceea de a produce efecte juridice. Or, în esenţă, a nu
produce efecte este acelaşi lucru cu a nu exista, cu a nu fi în vigoare. Iată caracterul
absolut, general obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate pe calea excepţiei, aş zice
chiar abstract, întrucât influenţează existenţa ca norme de drept a unor prevederi din legi
sau ordonanţe.
O altă noutate a constituţiei în materia excepţiei constă în posibilitatea Curţii de a se
pronunţa şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legi şi ordonanţe ridicate şi
în faţa instanţelor de arbitraj comercial. În plus, excepţia poate fi ridicată, conform
aceluiaşi art. 146, şi direct, de către Avocatul Poporului. Spre deosebire de concepţia
clasică, Avocatul Poporului nu ridică excepţia în faţa unei instanţe judecătoreşti, ci în faţa
Curţii înseşi, independent de implicarea Avocatului într-un proces concret, în care să
apară ca parte.
Având în vedere precizările făcute anterior, se observă apropierea concepţiei
constituantului român asupra efectelor excepţiei de efectele tipice căii acţiunii, care duce,
în sistemele ce îl consacră, la anularea propriu-zisă a actului normativ controlat, în mod
direct, printr-un control în egală măsură concret. Calea acţiunii este specifică modelului
european care propune un contencios obiectiv1, caracterizat de efectele erga omnes ale
deciziilor organelor de control. Ne aflăm aici în prezenţa autorităţii absolute de lucru
judecat. O dată ce o hotărâre de contencios constituţional este pronunţată în modelul
european, ea va însoţi legea în cauză, aspect de care va trebui să ţină seama restul
instanţelor judecătoreşti2.
Deşi în România nu se poate cere direct organului de control al constituţionalităţii
anularea unui act pe motiv că nu respectă prevederi constituţionale şi încalcă astfel
drepturi garantate în actul fundamental al statului, se poate obţine o anulare implicită a
acestuia, pe cale incidentală, cu ocazia soluţionării, de către instanţele de drept comun, a
litigiilor ce cad în competenţa lor de judecată şi în care se ridică excepţia de
Implicaţiile noilor prevederi ale Constituţiei României în materia excepţiei de
neconstituţionalitate se referă la întărirea rolului de garant al supremaţiei Constituţiei pe
care îl deţine Curtea Constituţională, prevăzut de altfel expres în art. 142 alin. (1). Prin
efectele general obligatorii ale deciziilor sale privind excepţiile de neconstituţionalitate,
Curtea face interpretare general obligatorie atât legilor, cât şi ordonanţelor. Cât priveşte
legile, Curtea se alătură astfel Parlamentului, organului care tradiţional este singurul ce
poate face interpretare obligatorie legii (cea oficială, autentică, realizată tot printr-o lege),
fiind astfel cooptată substanţial la exerciţiul funcţiei legislative, ca un legiuitor negativ, de
vreme ce poate lipsi de efecte legi deja în vigoare, întocmai precum o lege nouă, ce
abrogă o lege veche.
Faptul că aceste noi efecte ale neconstituţionalităţii pe cale de excepţie se produc la
iniţiativa părţilor din procese (căci excepţia este un mijloc de apărare a lor), duce la o
1
A. Iorgovan, Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Teorie Generală, Ed. Galeriile J.-L. Calderon,
2
Idem.
cooptare a individului la legiferare, la o exprimare a posibilităţii acestuia de a influenţa
exercitarea suveranităţii legislative altfel decât în momentul legitimării prin vot a
organului reprezentativ, oferind posibilitatea pentru acelaşi individ de a sancţiona
indirect, activitatea de normare şi organele cărora le este atribuită prin textul fundamental.
Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi în cazul Avocatului Poporului care, ridicând direct
excepţia de neconstituţionalitate, capătă o prerogativă concretă, efectivă, de a interveni în
justiţia constituţională şi îşi vede întărit astfel rolul său de apărător al drepturilor şi
libertăţilor persoanelor fizice.
În materia excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională rămâne garant al
drepturilor fundamentale, cenzurând legea şi ordonanţa lezionară pentru acestea din chiar
iniţiativa titularului acestor drepturi. Curtea devine astfel un mediator între societatea
civilă şi puterea publică, cu avantajul că poate crea obligaţii pentru autorităţile publice în
materia atribuţiilor oferite lor de Constituţie privind legiferarea la sesizarea particularului
şi cu aparentul dezavantaj că se realizează o imixtiune a Curţii în repartiţia de competenţe
între organele puterilor în stat, câtă vreme un organ în mare parte judiciar influenţează
normarea, făcută fie de Parlament, ca organ reprezentativ, fie de Guvern, prin ordonanţe
simple sau de urgenţă.
C. Obligativitatea deciziilor Curţii pentru autorităţile publice
În primul rând, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru autorităţile publice implicate în
procesul de formare a normei declarate neconstituţională. După cum dezvoltasem
anterior, în cadrul diferitelor tipuri de control de constituţionalitate, declararea
neconstituţionalităţii normei creează o obligaţie în sarcina organului care a edictat-o fie
de reexaminarea dispoziţiilor respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale (controlul a priori al legilor şi ordonanţelor), fie de imposibilitate a
ratificării (controlul a priori al tratatelor), fie de punere de acord a prevederilor
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei într-un anumit termen (controlul a posteriori
al legilor, ordonanţelor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului).
Curtea, prin Decizia nr. 1018 din 19 iulie 20101, confirmă obligativitatea deciziilor
sale faţă de aceste autorităţi publice dispunând că „adoptarea de către legiuitor a unor
norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde
la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea
fundamentală”. În acelaşi sens, prin Decizia Plenului nr. 1 din 17 ianuarie 19952privind
obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate,
Curtea sublinia că„datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii
Constituţionale, jurisprudenţa acesteia trebuie avută în vedere de toate organele
implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a legilor şi a ordonanţelor Guvernului,
precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului”, şi că
„dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică
are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi
persoanele juridice de drept privat”.
1
2
În al doilea rând, obligativitatea deciziilor Curţii se impune şi instanţelor

judecătoreşti.
Mai întâi, în cazul respingerii unei excepţii de neconstituţionalitate, judecătorul
ordinar este obligat să aplice în cauza dedusă judecăţii norma a cărei constituţionalitate a
fost confirmată printr-o decizie anterioară a Curţii. Instanţa constituţională, în acord cu
jurisprudenţa sa anterioară, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie
1995 sau Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 20091, face o precizare importantă cu ocazia
Deciziei nr. 1018 din 19 iulie 2010: „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele
jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi
pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale”.
Apoi, în cazul declarării neconstituţionalităţii normei pe cale incidentală, judecătorul
este obligat să o excludă de la aplicare. Suspendarea efectelor juridice ale normei juridice
pe parcursul termenului de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul trebuie să pună de
acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei nu constituie însă un motiv
de suspendare a procesului, obligaţia judecătorului ordinar fiind în sensul neaplicării
acesteia, dar având posibilitatea în orice moment să aplice alte norme juridice incidente în
cauză sau chiar principiile constituţionale.
D. Obligativitatea deciziilor Curţii în cazul declarării neconstituţionalităţii

reglementărilor abrogative
La prima vedere lucrurile par simple: ca orice reglementare, şi reglementările

abrogative pot forma obiectul controlului de constituţionalitate dacă se prezintă în
formele constituţional instituite, Curtea putând pronunţa fie constituţionalitatea, fie
neconstituţionalitatea acestora. Problema devine interesantă şi totodată complexă în cazul
declarării neconstituţionalităţii unei reglementări abrogative supusă controlului. Mai întâi,
prin prisma competenţei în sine, Curtea declarându-se competentă să efectueze un astfel
de control şi implicit să intervină în procesul de abrogare a unei norme la edictarea căreia
nu a participat. Apoi, prin prisma efectelor obligatorii ale deciziei Curţii de pronunţare a
neconstituţionalităţii normei abrogative în acest caz, în concret acestea constând în
repunerea normei abrogate în vigoare.
În acest mod a procedat Curtea cu ocazia Deciziei nr. 62 din 18 ianuarie 20072,
decizie prin care a constatat neconstituţionalitatea art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006
pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi3, având următorul cuprins: „Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se
abrogă.”, statuând la acea dată în mod neechivoc atât competenţa sa în materie, cât şi
efectul deciziei pronunţate: „Referitor la competenţa sa, Curtea reţine că art. 146 lit. d)
din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de
abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele
juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale
care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte. De altfel, Curtea
1
2
3
Constituţională s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000,
publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 18 februarie 2000”.
Motivele unei asemenea aserţiuni au fost diverse (încălcarea principiilor
constituţionale privind demnitatea umană ca valoare supremă, dreptul la un proces
echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, stabilirea prin lege a delictelor de presă), dar
efectul juridic concret astfel creat este însă important şi surprinzător: Curtea repune în
vigoare dispoziţii legale abrogate în mod expres de către Parlament printr-o lege1.
Abrogarea poate fi făcută însă în mai multe moduri iar alegerea de către legiuitor
modului de abrogare se răsfrânge competenţei instanţei constituţionale2. Astfel, dacă
norma legală este abrogată prin înlocuirea sa cu o altă normă, Competenţa Curţii se
rezumă la controlul constituţionalităţii conţinutului noii reglementări. În acest caz, efectul
declarării normei de abrogare ca fiind neconstituţională constă în aceea că Parlamentul va
trebui să pună de acord în 45 de zile norma cu dispoziţiile Constituţiei, neconformarea
conducând la încetare de drept efectele juridice ale normei. Situaţia se prezintă însă diferit
„dacă norma de abrogare desfiinţează pur şi simplu norma anterioară fără să pună nici o
altă normă în loc”, Curtea neavând practic ce conţinut al noii norme să raporteze la
dispoziţiile constituţionale. Pe cale de consecinţă, ea va trebui să judece dacă poate sau nu
să decidă cu privire al omisiunile legiuitorului3.
Referirea Curţii la jurisprudenţa sa anterioară pre-revizuire, Decizia nr. 20 din 2
februarie 20004, nu este oportună, deoarece la acea dată Curtea analiza constituţiona-
litatea unei norme care nu abroga pur şi simplu, ci înlocuia o normă cu alta. În plus,
efectul deciziilor Curţii pronunţate în controlul a posteriori înainte de 2003 consta în
faptul că norma declarată neconstituţională nu mai putea fi aplicată, efect radical diferit
de actualele dispoziţii constituţionale în materie.
În acest context, interpretarea în sensul căreia decizia Curţii repune „în vigoare
dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal este abuzivă”. Curtea nu avea competenţa
constituţională de decide în acest mod deoarece efectele deciziilor sale în cadrul
controlului a posteriori sunt strict reglementate constituţional şi constau în suspendarea
aplicării legii pentru un termen 45 de zile şi instituirea unei obligaţii pentru Parlament de
a pune dispoziţia neconstituţională de acord cu Constituţia, încetarea efectelor juridice ale
normei declarată neconstituţională intervenind, după cum subliniam anterior, incidental,
doar dacă această obligaţie nu este satisfăcută.
Un alt argument în sens contrar celor statuate de către Curte constă în faptul că o
normă legală nu poate fi repusă în vigoare decât respectând principiul paralelismului
formelor şi competenţelor5, adică de acelaşi organ, de aceeaşi voinţă, şi în aceeaşi formă.
1
Pentru o analiză detaliată a deciziei de faţă şi o critică fundamentată a aserţiunii Curţii a se vedea D.C.
Dănişor, S. Răduleţu, Comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curierul
Judiciar nr. 3/2007.
2
D.C. Dănişor, S. Răduleţu, op. cit.. În acelaşi sens se pronunţă şi M. Nica, Comentariul Deciziei
Î.C.C.J, secţia penală, nr. 2203 din 4 iunie 2010, Pandectele Române nr. 1/2011, p. 175.
3
A se vedea în acest sens D.C. Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (II). Partajul competenţelor de justiţie
constituţională în raport de distingerea validităţii de conformitate, Pandectele Române nr. 3/2011, pp. 34-35.
4
5
A se vedea pentru detalii D.C. Dănişor, I. Dogaru, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006.
Deci, Curtea Constituţională nu are deci competenţa de a repune în vigoare reglementările

abrogate prin deciziile care declară neconstituţionale normele de abrogare. Într-o primă
fază a jurisprudenţei sale în materie,prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 19991, Curtea
apreciase corect că Parlamentul are competenţă exclusivă în materia incriminării insultei,
statuând că „Legiuitorul este deci singurul în măsură să decidă incriminarea sau
dezincriminarea insultei”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2203 din 4 iunie
2010 a avut o opinie tranşantă şi corectă cu privire la declararea neconstituţionalităţii
acestor dispoziţii legale prin decizia Curţii, precum şi cu privire la efectele acestei
decizii2.Instanţa supremă, afirmă că aceste dispoziţii au fost abrogate expres prin art. I
pct. 56 din Legea nr. 278/2006, clarificând o primă problemă a speţei, faptul dacă
normele legale a căror încălcare a fost invocată în speţă sunt sau nu în vigoare, apreciind
că se afla în cea de-a doua ipoteză.
Referindu-se la decizia instanţei constituţionale, Î.C.C.J subliniază că „prin această
decizie Curtea Constituţională nu poate deveni legislator pozitiv”, afirmaţia, chiar dacă nu
declară în mod expres incompetenţa Curţii Constituţionale în acest caz, fiind suficient de
clară pentru a acredita ideea corectă a depăşirii competenţelor de către Curte3.
În plus, afirmaţia Î.C.C.J potrivit căreia „dispoziţiile abrogate de legiuitor nu reintră
automat în vigoare odată cu adoptarea deciziei. Pentru ca dispoziţiile legale referitoare la
infracţiunile de insultă şi calomnie să reintre în vigoare este nevoie de acţiunea
legiuitorului, singurul care poate stabili ce fapte intră în sfera penalului şi devin
infracţiuni.”, apar în concordanţă cu efectul juridic al deciziilor Curţii în cadrul
controlului a posteriori stabilit de către constituant prin art. 147 alin. (1), Parlamentul
având posibilitatea punerii de acord a acestora cu actul fundamental. Însă Parlamentul
dispune de „libertatea de a pune de acord, în modalitatea pe care o crede apropriată,
normele declarate constituţionale cu Constituţia. El nu este obligat să repună în vigoare
normele care fuseseră abrogate de norma declarată de Curte ca fiind contrară
Constituţiei”4.
E. Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice doar pentru viitor
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie „Deciziile Curţii Constituţionale se publică
în Monitorul Oficial al României, De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor”. Astfel, dispoziţia constituţională prevede în mod expres
efectul ex nunc al deciziilor Curţii, făcând aplicaţia principiului general al
neretroactivităţii, tempus regit actum.
Deciziile Curţii se caracterizează prin autoritatea lucrului judecat, absolută sau
relativă în funcţie de poziţia adoptată de către aceasta, de admitere sau de respingere a
excepţiei de neconstituţionalitate5. Puterea de lucru judecat trebuie distinsă de caracterul
1
2
Pentru o analiză completă a considerentelor Î.C.C.J enunţate cu această ocazie a se vedea M. Nica,
Comentariul Deciziei Î.C.C.J, secţia penală, nr. 2203 din 4 iunie 2010, Pandectele Române nr. 1/2011,
pp. 173-177.
3
M. Nica, op. cit., p. 175.
4
D.C. Dănişor, S. Răduleţu, op. cit., p. 10.
5
A se vedea I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., pp. 257-258.
general obligatoriu al deciziilor Curţii, primul aspect având aplicabilitate faţă de părţile
din procesul în care a fost invocată, pe când al doilea aspect vizând toate subiectele de
drept1. Declararea constituţionalităţii normei conduce la imposibilitatea reiterării
excepţiei ridicate de către aceleaşi părţi sau de către instanţă din oficiu în aceeaşi cauză,
cu precizarea că dacă motivele şi cauza sunt diferite acest lucru devine posibil. Prin
Decizia nr. 27 din 25 mai 19932, instanţa constituţională, aprecia că „ţinând seama de
prevederile art. 145 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,
potrivit cărora deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru viitor”,
statua că „partea care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât, fiind contrară
puterii lucrului judecat, ea este inadmisibilă. Dacă excepţia respinsă este din nou
invocată, dar de altă parte, nu există puterea de lucru judecat. Decizia anterioară de
respingere este, însă, obligatorie potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, astfel că atât
timp cât motivele care au justificat-o subzistă în continuare, fiind aceleaşi, rezolvarea
excepţiilor ulterioare de aceeaşi natură nu poate fi alta”.
Dispoziţia constituţională ce consacră efectul ex nunc al deciziilor Curţii instituie o
interdicţie în ceea ce priveşte constituirea prin aceste decizii de efecte retroactive.
Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 20093, soluţionând un conflict juridic de natură
constituţională, Curtea a statuat expressis verbis că „potrivit art. 147 alin. (4) din
Constituţie, «Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României.
De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor».
Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii,
garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică
şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în
stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă,
efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce
urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic
de natură constituţională”.
Din cele de mai sus, rezultau, în mod evident, două aspecte: pe de o parte, deciziile
Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai
pentru viitor, iar pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte din ordinea
normativă, nu pot fi aplicate retroactiv, mai exact unor raporturi/situaţii juridice încheiate.
F. Poate Curtea Constituţională să extindă sfera dispoziţiilor constituţionale cu a

căror presupusă încălcare a fost sesizată în efectuarea controlului prevederilor legale
contestate?
Răspunsul trebuie nuanţat în raport de ce tip de control exercită Curtea.

În cazul controlului a posteriori pe cale de trimitere, urmare a unei excepţii de
neconstituţionalitate, Curtea este legată de limitele sesizării, căci altfel ea ar încălca un
principiu general al procesului, care presupune că instanţa se poate pronunţa doar asupra
a ceea ce s-a cerut. Trebuie avut în vedere că instanţa de contencios constituţional rezolvă
în cazul contenciosului a posteriori o excepţie într-un proces aflat pe rolul unei instanţe de
1
B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 203.
2
3
judecată, deci că ea este ţinută de principiile ce guvernează acest cadru: procesul. Faptul
că decizia este apoi obligatorie erga omnes nu are relevanţă din acest punct de vedere.
În cazul controlului a priori Curtea nu mai este ţinută de principiile aplicabile
procesului. Ea se pronunţă de data aceasta in abstracto şi preventiv asupra
constituţionalităţii legilor adoptate dar nepromulgate. Răspunsul la întrebarea dacă Curtea
poate extinde sfera dispoziţiilor constituţionale în raport cu care realizează controlul nu
poate fi decât afirmativ. Ea este chemată să judece de data aceasta nu afectarea unui drept
fundamental concret al unui subiect determinat, ci compatibilitatea generală şi abstractă
dintre legea adoptată de Parlament şi Constituţie, trebuind să aibă ca normă de referinţă
întreaga Constituţie, nu doar acele dispoziţii care sunt invocate în sesizare, pentru a
preveni orice încălcare a Constituţiei.
Secţiunea a 2-a
Hotărârile şi avizele
Curtea Constituţională pronunţă hotărâri şi emite avize, după cum urmează:

A. Hotărâri, în cazurile în care:
a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni.
B. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui

României.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii
Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Categoria juridică a hotărârilor rămâne una controversată, din mai multe puncte de
vedere1: mai întâi, deoarece dispoziţiile legale exced în principiu dispoziţiilor
constituţionale, prin completarea acestora putând fi considerate ca o revizuire
neconstituţională; apoi, pentru că obiectul anumitor hotărâri devine greu de definit prin
dispozitivul lor; de asemenea, datorită faptului că acestea apar ca o categorie juridică
intermediară, între decizii şi avize, preluând efectele juridice ale acestora în funcţie de
situaţiile în care intervin.
1
I. Deleanu, op. cit., p. 892; I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.-G. Barbu, op. cit., p. 245.
CAPITOLUL IV
PROCESUL CONSTITUŢIONAL
Secţiunea 1
Sesizarea Curţii Constituţionale
Sesizarea Curţii Constituţionale se produce diferit, în funcţie de tipul de control

exercitat de către aceasta, a priori sau a posteriori, fapt ce impune mai multe precizări.
În primul rând, în cazul legilor înainte de promulgare, dreptul de sesizarea Curţii
Constituţionale în vederea efectuării controlului aparţine Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei,
de către secretarul general al Camerei respective. În ceea ce priveşte acest aspect, Curtea,
prin Decizia nr. 305 din 12 martie 20081, reţinea următoarele: „Sub acest aspect, Curtea
constată că, deşi sesizarea grupului de senatori ai Partidului România Mare a fost depusă
direct la Curtea Constituţională, contrar prevederilor art. 15 alin. (4) teza finală din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora
sesizarea se trimite «de către secretarul general al Camerei respective», aceasta nu este o
cauză de inadmisibilitate, ci una de neregularitate. În consecinţă, considerându-se legal
învestită, Curtea va examina pe fond sesizarea ce face obiectul prezentului dosar”.
Potrivit art. 16 din Legea-cadru nr. 47/1992, în cazul sesizării Curţii Constituţionale
de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de
Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea va
comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării. Dacă sesizarea
s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore
de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului,
precizând şi data când vor avea loc dezbaterile. Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele
uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica preşedintelui
celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a
făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, prevederile alin.(2) aplicându-se în mod
corespunzător.
În al doilea rând, cât priveşte controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a
actului fundamental, art. 19 prevede că înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea
procedurii legislative de revizuire a Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea
legislativă, însoţită de avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituţională,
1
care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunţe asupra respectării dispoziţiilor
constituţionale privind revizuirea.
În al treilea rând, conform art. 24,în ceea ce priveşte constituţionalitatea tratatelor
sau a altor acorduri internaţionale înainte de ratificarea acestora de Parlament, Curtea
efectuează controlul la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă sesizarea s-a făcut de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica
Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum şi Guvernului. Sesizarea
făcută de parlamentari se înregistrează, după caz, la Senat sau la Camera Deputaţilor şi se
trimite Curţii Constituţionale, în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei
respective.
În al patrulea rând, potrivit art. 27 din Legea-cadru, Curtea Constituţională se
pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului
Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori. În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curţii
Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua
depunerii, iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la
înregistrare, preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc
dezbaterea.
În al cincilea rând, în cazul efectuării controlului a posteriori, Curtea Constituţională,
în contextul art. 29 din Legea-cadru, decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are
legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de
judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în
faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere
ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa
de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând
datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea
de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa
imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, acesta judecându-se în
termen de 3 zile.
În al şaselea rând, Curtea Constituţională hotărăşte şi asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului privind constituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare.
În al şaptelea rând, potrivit art. 34 din Legea-cadru, cât priveşte soluţionarea
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea
Constituţională este sesizată la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii. Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate
în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi
opinia autorului cererii.
În al optulea rând, în ceea ce priveşte judecarea contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic, contestaţia poate fi formulată de preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Preşedintele Camerei poate formula
contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor
săi. Contestaţia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
Secţiunea a 2-a
Reguli procedurale specifice procedurii jurisdicţionale
a Curţii Constituţionale
Potrivit art. 12 din Legea-cadru nr. 47/1992, şedinţele de judecată ale Curţii
Constituţionale sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea
hotărăşte altfel. De asemenea, părţile au acces la lucrările dosarului.
Conform art. 13 şi 14 din Legea-cadru nr. 47/1992, cererile adresate Curţii
Constituţionale sunt scutite de taxă de timbru iar procedura jurisdicţională se completează
cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în
faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărâtă exclusiv de Curte.
La şedinţele Plenului, potrivit art. 52, participă toţi judecătorii Curţii Constituţionale,
în afară de situaţiile în care unii absentează în mod justificat, şedinţele fiind prezidate de
preşedintele Curţii Constituţionale. În lipsa preşedintelui Curţii, şedinţele sunt prezidate
de un judecător desemnat de acesta. La şedinţe participă în mod obligatoriu
magistratul-asistent repartizat pe lângă judecătorul-raportor, iar în cazurile prevăzute de
lege, reprezentantul Ministerului Public şi alte persoane sau autorităţi, înştiinţate în acest
scop. Dezbaterile au loc cu participarea numai a judecătorilor Curţii Constituţionale, pe
baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar şi, cu excepţia cazurilor prevăzute
la art. 146 lit. d), e) şi k) din Constituţie, fără înştiinţarea părţilor. Preşedintele Curţii
poate invita, pentru relaţii, persoanele considerate necesare.
Conform art. 53, accesul publicului este limitat la numărul de locuri din sala de
şedinţă, Secretarul general luând măsuri pentru asigurarea accesului publicului în sala de
şedinţe. În scopul asigurării solemnităţii şedinţei, utilizarea în sala de şedinţă a aparatelor
ce permit înregistrarea, fixarea sau transmiterea cuvântului ori a imaginii este admisă
numai înaintea începerii dezbaterilor şi cu autorizarea prealabilă a preşedintelui Curţii
Constituţionale. Este interzis ca în sala de şedinţă să se facă propagandă de orice fel, prin
viu grai ori prin afişe, pancarte sau alte materiale de acest gen, sub sancţiunea evacuării
din sală şi a sesizării organelor de poliţie, dacă preşedintele Curţii Constituţionale
apreciază că fapta are caracter grav. Conexarea dosarelor aflate pe rolul Curţii
Constituţionale se dispune atunci când obiectul excepţiei este identic. În timpul şedinţelor
publice, judecătorii, magistraţii-asistenţi, procurorii şi avocaţii poartă robă.
Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea constituţionalităţii,
nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea,
întreruperea sau stingerea procesului şi nici cele privind recuzarea judecătorilor.
În cursul şedinţei publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note,

numerotat şi sigilat, numărul dosarului, susţinerile orale ale părţilor şi ale procurorului,
măsurile dispuse de Curtea Constituţională, precum şi toate celelalte aspecte rezultând din
desfăşurarea dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de
dezbateri. Registrul de note se păstrează în arhiva Curţii timp de 5 ani de la data ultimelor
note scrise.
În cazul în care Curtea Constituţională rămâne în pronunţare, potrivit art. 57 din
Legea-cadru nr. 47/1992, preşedintele anunţă ziua stabilită pentru aceasta. Amânarea
pronunţării nu va depăşi, de regulă, 30 de zile. În condica de şedinţă se va trece în
momentul pronunţării şi termenul la care au avut loc dezbaterile.
Conform art. 58, deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi numai judecătorii
care au participat la dezbateri. Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile şi a
participat la ele poate fi consultat. Judecătorul-raportor votează primul, cel mai tânăr
judecător, al doilea, apoi ceilalţi judecători şi, la sfârşit, preşedintele Curţii
Constituţionale. În situaţia în care un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o
mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii şi preşedintele Curţii
Constituţionale sau cel puţin o treime din numărul judecătorilor Plenului consideră
cererea justificată, se va amâna pronunţarea pentru o altă dată, ţinându-se seama de
urgenţa cauzei. Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a
unor aspecte, preşedintele Curţii Constituţionale poate dispune redeschiderea
dezbaterilor, luând măsurile procesuale necesare.
Rezultatul deliberării, potrivit art. 59, se înscrie într-o minută, care se semnează de
judecătorii care au participat la şedinţă şi de magistratul-asistent. Magistratul-asistent va
consemna de îndată în condica de şedinţă soluţiile date, care se semnează de către
judecători. Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la
motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea
concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.
Potrivit art. 60, deciziile, hotărârile şi avizele se redactează în scris de către
magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor,
termenul de redactare fiind de cel mult 30 de zile de la pronunţare. Deciziile, hotărârile şi
avizele se certifică de către preşedintele Curţii Constituţionale şi de magistratul-asistent
care a participat la dezbateri. Ele primesc număr în ordinea înscrierii lor în condica de
şedinţă, separat pentru decizii, hotărâri şi avize.
Secţiunea a 3-a
Activitatea premergătoare şedinţei de dezbateri
Potrivit art. 45 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii constituţionale,

actele de sesizare a Curţii sunt cele stabilite de lege şi se primesc prin poştă sau prin
curier. Ele se depun la Compartimentul grefă, registratură şi arhivă, unde, în aceeaşi zi,
primesc data certă, după care se prezintă de către prim-magistratul-asistent preşedintelui
Curţii Constituţionale, având ataşate şi plicurile. Celelalte cereri şi acte de natură
jurisdicţională sosite prin poştă sau prin curier ori depuse personal, precum şi cele
transmise prin telegraf, telefax sau prin poşta electronică se înregistrează, iar apoi se
prezintă preşedintelui. Expedierea corespondenţei cu caracter jurisdicţional se va realiza
prin poştă, curier, prin fax ori e-mail sau prin orice alt mijloc de comunicare ce poate fi
identificat şi supravegheat şi care asigură caracterul oficial al acesteia.
Preşedintele Curţii Constituţionale, conform art. 46 din Regulament, primind actul de
sesizare, desemnează, printr-o rezoluţie datată, judecătorul-raportor şi magistratul-asistent
şi, după caz, stabileşte termenul de judecată. Actul de sesizare se restituie de
prim-magistratul-asistent Compartimentului grefă, registratură şi arhivă, unde, în aceeaşi
zi, primeşte numărul din registrul de evidenţă a intrărilor şi ieşirilor dosarelor şi se înscrie
în registrul general de dosare.
Formarea, multiplicarea şi distribuirea dosarului către cabinetele judecătorilor Curţii
Constituţionale şi magistratul-asistent se realizează imediat după repartizarea acestuia de
către preşedintele Curţii. La formarea dosarului, pe coperta acestuia se vor menţiona
denumirea Curţii Constituţionale, numărul dosarului, autorii sesizării, obiectul sesizării şi
termenul de judecată, după stabilirea acestuia.
Potrivit art. 47, dacă actul de sesizare vizează atribuţia Curţii Constituţionale
prevăzută de art. 146 lit. d) din Constituţia României, judecătorul-raportor verifică dacă
sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, şi, dacă este
cazul, va solicita completarea actului de sesizare, stabilind şi termenul în care instanţa să
răspundă.
Personalul de la cabinetele judecătorilor va redacta adresele necesare obţinerii
punctelor de vedere prevăzute de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,
precum şi fişa de legislaţie internă şi de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în condiţiile
prezentului regulament.
Dacă judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul Curţii Constituţionale apreciază că
este necesar, se va solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate sau a oricărui act, în copie certificată, din dosarul în care s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate.
Judecătorul-raportor poate solicita consultaţii de specialitate unor personalităţi sau
unor instituţii, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Curţii Constituţionale.
Judecătorul-raportor, analizând proiectul de raport, punctele de vedere şi relaţiile cerute,
soluţiile din doctrina şi jurisprudenţă română şi străină, precum şi oricare alt element
necesar dezbaterilor, întocmeşte un raport scris asupra cauzei. În cazurile prevăzute la art.
146 lit. a) teza întâi, lit. b), c), d) şi k) din Constituţia României, termenul de depunere a
raportului nu poate depăşi, de regulă, 90 de zile de la data înregistrării sesizării. În
celelalte cazuri, termenul de depunere a raportului se stabileşte ţinându-se seama de
termenele prevăzute de lege. În situaţii excepţionale, când urgenţa o impune, preşedintele
Curţii Constituţionale poate dispune, după consultarea judecătorului-raportor, ca termenul
să fie mai scurt. Magistratul-asistent desemnat în dosar pregăteşte lucrările în vederea
dezbaterilor.
Termenul de judecată se stabileşte de preşedintele Curţii Constituţionale, potrivit
legii. În cazul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, termenul de judecată se
stabileşte la data depunerii raportului şi nu poate fi fixat într-un interval mai scurt de 30
de zile.
Conform art. 49, sub îndrumarea magistratului-asistent, grefierul întocmeşte
concepta de citare, citaţiile şi adresele referitoare la alte modalităţi operative de chemare
în faţa Curţii Constituţionale. Întocmirea conceptelor de citare şi emiterea procedurilor de
chemare în faţa Curţii Constituţionale se fac imediat după fixarea termenului de judecată,
pentru cauzele de natură urgentă, sau cel mai târziu a doua zi lucrătoare, în celelalte
cauze. Grefierii care îndeplinesc procedurile de citare vor face menţiune, pe concepta de
citare, despre data emiterii acestora.
În cauzele privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, înştiinţarea părţilor
se poate face prin citaţie, precum şi prin alte modalităţi operative, respectiv telefonic,
telegrafic, prin fax, poştă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură,
după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înştiinţarea pentru
prezentarea la termen, precum şi confirmarea primirii actului, respectiv a înştiinţării, dacă
părţile au indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. Dacă încunoştinţarea s-a
făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arăta modalitatea de
încunoştinţare şi obiectul acesteia.
Pe formularul de citaţie se menţionează expres că prezentarea părţii în faţa Curţii
Constituţionale nu este obligatorie. În cazul persoanelor care au domiciliul sau sediul în
străinătate, citarea se face în limba română. În cauzele care, potrivit legii, se soluţionează
cu participarea procurorului, acestuia i se comunică, odată cu înştiinţarea, şi actul de
sesizare a Curţii Constituţionale. Magistratul-asistent urmăreşte comunicarea copiilor de
pe actele de sesizare, precum şi primirea punctelor de vedere prevăzute de lege şi asigură
ducerea la îndeplinire a tuturor lucrărilor dispuse de preşedinte sau de judecătorul-
raportor, după caz.
Potrivit art. 51, scoaterea dosarelor din incinta Curţii Constituţionale este interzisă.
Dosarele vor fi puse la dispoziţia părţilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora pentru
studiu în incinta Compartimentului grefă, registratură şi arhivă în timpul programului de
lucru cu publicul, după identificarea şi notarea prenumelui şi numelui persoanelor care le
solicită, verificându-se actele de identitate, procurile sau delegaţiile, precum şi
integralitatea dosarului la restituire. Grefierul registrator supraveghează studiul dosarelor.
La solicitarea părţilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora, preşedintele poate dispune
eliberarea de copii de pe actele din dosarul Curţii Constituţionale.
Secţiunea a 4-a
Activitatea în timpul şedinţei de dezbateri
Conform art. 52, magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile intră în sala de

şedinţă înainte de începerea dezbaterilor, preluând dosarele în care a fost desemnat.
După deschiderea şedinţei, preşedintele Curţii Constituţionale dispune strigarea
dosarelor de către magistraţii – asistenţi în ordinea stabilită în lista de şedinţă.
Preşedintele, la cererea părţilor sau din oficiu, poate dispune strigarea unor dosare peste
rând sau lăsarea mai la urmă. În fiecare cauză, magistratul-asistent face apelul părţilor,
după care referă asupra modului în care s-au îndeplinit procedura de citare şi măsurile
dispuse de Curtea Constituţionale, precum şi asupra obiectului cauzei şi stadiului în care
se află judecata acesteia.
În cazul în care s-a dispus amânarea dezbaterilor sau a pronunţării asupra cauzei,
potrivit art. 54, magistratul-asistent va trece în condica şedinţelor de judecată termenul
fixat, iar în termen de 24 de ore va întocmi încheierea de amânare, cu indicarea motivului
care a determinat această măsură. După redactarea încheierii, magistratul-asistent predă
dosarul grefierului, în vederea îndeplinirii procedurii de citare, după caz, şi va asigura
îndeplinirea celorlalte măsuri dispuse de Curtea Constituţională.
Personalul auxiliar de specialitate desemnat să asiste la şedinţa de judecată anunţă
publicului din sală intrarea şi retragerea Plenului Curţii Constituţionale. La intrarea şi la
retragerea Plenului Curţii Constituţionale, publicul se ridică în picioare.
Secţiunea a 5-a
Activitatea în timpul şedinţei de deliberare
Conform art. 56, deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi numai judecătorii
care au participat la dezbateri şi magistratul-asistent desemnat în dosar.
În cazul în care nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri sau în
situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 58 alin. (3) din Legea nr.
47/1992, republicată, pronunţarea asupra cauzei va fi amânată pentru o dată ulterioară.
Amânarea va fi consemnată într-o încheiere redactată de magistratul-asistent, cu indicarea
motivului care a determinat această măsură.
Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor
aspecte sau nu se întruneşte majoritatea prevăzută la art. 51 alin.(1) teza a doua din Legea
nr. 47/1992, republicată, preşedintele Curţii Constituţionale poate dispune redeschiderea
dezbaterilor, stabilind noul termen de judecată. Magistratul-asistent va redacta încheierea,
cu indicarea motivului care a determinat această măsură. Dispoziţiile art. 54 alin. (2) se
aplică în mod corespunzător. Încheierile se redactează în termen de 24 de ore, iar
termenele fixate se consemnează în condica şedinţelor de judecată.
Secţiunea a 6-a
Activitatea ulterioară şedinţei de pronunţare
Potrivit art. 58, actele Curţii Constituţionale se redactează în numărul de exemplare

necesar spre a asigura păstrarea lor la dosar, comunicarea acestora, în cazurile prevăzute
de lege, şi trimiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992,
republicată, decizia Curţii Constituţionale se comunică celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului, precum şi autorităţilor publice implicate.
Deciziile pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate prevăzut la art. 146
lit. d) din Constituţia României, republicată, se vor comunica instanţei care a sesizat
Curtea Constituţională sau Avocatului Poporului, după caz.
După redactarea deciziei, hotărârii, avizului sau a încheierii, magistratul-asistent
restituie dosarul Compartimentului grefă, registratură şi arhivă.
Restituirea înscrisurilor originale depuse la dosarele Curţii Constituţionale se
încuviinţează de preşedintele Curţii, pe baza unei cereri motivate, formulate de petiţionar,
şi numai dacă actul poate fi păstrat în copie, fără ca prin aceasta să se producă o vătămare
părţilor din proces.
Bibliografie generală 439
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I. Tratate, cursuri, monografii
1. Adrian Constantin Tatar, Străinul rezident în România, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008
2. Alain Fenet, Geneviève Koubi, Isabelle Schulte-Tenckhoff, Le droit et les
minorités, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000
3. Alain Larangé, La déconcentration, Ed. L.G.D.J, Paris, 2000
4. Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1992
5. André-Jean Arnaud, coord., Dictionnaire encyclopédique de théorie et sociologie
du droit, Ed. L.G.D.J, Paris, 1993
6. Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a 2-a, Institutul de
Arte Grafice Eminescu S.A., Bucureşti, 1929
7. Anthony Mergey, L'Etat des physiocrates: autorité et décentralisation, Ed.
P.U.A.M., Aix-en-Provence, 2010
8. Antonie Iorgovan, Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Teorie Generală, Ed.
Galeriile J.-L. Calderon, Bucureşti, 1994
9. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a 4-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
10. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia a 4-a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
11. Attila Varga, Constituţionalitatea procesului legislativ, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007
12. Aurel Teodor Moldovan, Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul
internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
13. Barbu B. Berceanu, Cetăţenia: monografie juridică, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999
14. Bernard Chantebout, Droit constitutionnel, Ed. Armand Colin, Paris, 2001
15. Bianca Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2005
16. Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
17. Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
18. Bianca Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, ediţia a 2-a, Ed. C.H.
19. Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
20. Camelia Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, Ed. C. H.

21. Charles Debbasch, Jaques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci,
Droit constitutionnel et institutions politiques, 4e édition, Ed. Economica, Paris, 2001
22. Charles Debbasch, Frédéric Colin, Administration publique, 6e édition, Ed.
Economica, Paris, 2005
23. Charles Eisemann, Centralisation et décentralisation, Ed. L.G.D.J, Paris, 1948
24. Claudia Gilia, Manual de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010
25. Codrin Dumitru Munteanu, Administraţia publică teritorială, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2010
26. Constantinos Bacoyannis, Le principe constitutionnel de libre administration des
collectivités territoriales, Ed. Economica, Paris, 1999
27. Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Ed. All
28. Corneliu Manda, Cezar Manda, Dreptul colectivităţilor locale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005
29. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia 2, Ed. C.H.
30. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
31. Daniela Valea, Sistemul de control al constituţionalităţii din România, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010
32. Dan Cimpoeru, Actele jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, Ed. Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2010
33. Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Sitech,
Craiova, 2006
34. Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a
dreptului, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006
35. Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria
generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007
36. Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria
generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007
37. Dan Claudiu Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii
generale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
38. Dan Claudiu Dănişor, George Gîrleşteanu, Democraţia participativă locală şi
informarea cetăţenilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
39. Dan Lupaşcu, Gabriela Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul străinilor în România, Ed.
40. Daniel-Louis Seiler, Les partis politiques, 2eédition, Ed. Armand Colin, Paris,
2000
41. Denys de Béchillon, Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats, Éric Millard,
L’architecture du droit, Ed. Economica, Paris, 2006
42. Dominique Andolfatto, Fabienne Greffet, Laurent Olivier, Les partis politiques.
Quelle sperspectives?, Ed. L’Harmattan, Paris, 2002
43. Dominique Carreau, Droit international, 4eédition, Ed. A. Pedone, Paris, 1994
44. Dominique Rouseau, La justice constitutionnelle en Europe, 3éédition, Ed.
Montchrestien, Paris, 1998
45. Dominique Rousseau, Droit du contentieux constitutionnel, 7eédition, Ed.
46. Dominique Turpin, Droit constitutionnel, Ed. Presses Universitaires de France,
Paris, 1992
47. Elena Simina Tănăsescu, Răspunderea în dreptul constituţional, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
48. Elise Carpentier, La résolution juridictionnelle des conflicts entre organes
constitutionnels, Paris, Ed. L.G.D.J, 2006
49. Emanuel Albu, Administraţia ministerială în România, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004
50. Emil-Ioan Moţiu, Autorităţile administrative autonome din domeniul siguranţei
naţionale şi al mediatizării informaţiilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010
51. Emmanuel Aubin, Droit des Étrangers, Ed. Gualino, Paris, 2009
52. Flavius Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod
Civil. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012
53. Francisco Rezek, Drept internaţional public. Curs introductiv, Ed. „Vasile
Goldiş” University Press, Arad, 2003
54. François Fournié, Recherches sur la décentralisation dans l'æuvre de Maurice
Hauriou, Ed. L.G.D.J, Paris, 2005
55. Gabriel Olteanu, Autonomia de voinţă în dreptul privat, Ed. Universitaria,
Craiova, 2001
56. George Dupuis, Les autorités administratives indépendantes, Ed. Presses
Universitaires de France, Paris, 1988
57. George Gîrleşteanu, Organizarea generală a administraţiei, Ed. Universul
58. George Gîrleşteanu, Autorităţile administrative autonome, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
59. Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
60. Giovanni Sartori, Ingineria constituţională comparată, Ed. Institutul European,
Iaşi, 2008
61. Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, Ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2006
62. Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice. Volumul II. Sisteme
electorale contemporane, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009
63. Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2010
64. Gheorghe Iancu, Dreptul de azil – Privire comparativă cu statutul juridic al
refugiatului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002
65. Gilles Giuheux, La mise en æuvre de la décentralisation: Étude comparée
France, Belgique, Canada, Actes du Colloque de la Faculté de Droit et Science politique
de Rennes, 18-19 novembre 2004, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2006
66. Hans Kelsen, Théorie pure du droit, Ed. L.G.D.J, Paris, 1999
67. Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000
68. Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
69. Ioan Alexandru, Democraţia constituţională – utopie şi/sau realitate, Ed.

70. Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu, Andrei Muraru, K. Benke, M-C. Eremia,
Gheorghe Iancu, Corneliu-Liviu Popescu, Ştefan Deaconu, Alegerile şi corpul electoral,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
71. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
Vol. I, ediţia a 12-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006
Vol. II, ediţia a 12-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006
73. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Vol. I, ediţia a 13-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
Vol. II, ediţia a 13-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
Vol. I, ediţia a 14-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
77. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
78. Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu,
Contencios constituţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
79. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1997
80. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2002
81. Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 1994
82. Ioan Vida, Legistica formală – Introducere în tehnica şi procedura legislativă,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010
83. Ioan Vida, Curtea Constituţională a României. Justiţia politicului sau politica
justiţiei?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011
84. Ion Anghel, Dreptul tratatelor, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
85. Ion Anghel, Dreptul tratatelor, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
86. Ion Chelaru, Gheorghe Gheorghiu, Drept internaţional privat, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
87. Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995
88. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006
89. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Ed.
Zamolxe, Chişinău, 1998, Jaques Robert, Droits de l’homme et libertes fondamentales,
Ed. Montchrestien, Paris, 1993
90. Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All
91. Ion Galea, Bogdan Aurescu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan.
Texte esenţiale, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007
92. Jaques Chevallier, La participation dans l'administration française, Bulletin de
l'IIAP, 1976
93. Jean Bernard-Auby, La décentralisation et le droit, Ed. L.G.D.J, Paris, 2006
94. Joseph La Palombara, Myron Weiner, Political partiesand political development,
Princeton University Press, 1966
95. Laura Magdalena Trocan, Regimul juridic al teritoriilor submarine, Ed. C. H.
96. Laviniu Florin Uşvat, Referendumul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
97. Léon Duguit, Souveraineté et liberté, Ed. Librarie Félix Alcan, Paris, 1922
98. Léon Duguit, Manuel de Droit constitutionnel, 4eédition, Ed. De Boccard, Paris,
1923, reeditare sub coordonarea lui Dominique Chagnollaud, Ed. Panthéon Assas, Paris,
2007
99. Léon Michoud, La théorie de la personnalité morale, 3eédition, Ed. L.G.D.J,
1932
100. Louis Favoreau, coord., Droit constitutionnel, 12eédition, Ed. Dalloz, 2009
101. Louis Favoreu, Patrick Gaia, Richard Ghevontian, Jean-Louis Mestre, Otto
Pfersmann, André Roux, Guy Scoffoni, Droit constitutionnel, 14eédition, Ed. Dalloz,
Paris, 2011
102. Lucian Săuleanu, Sebastian Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007
103. Luminiţa Dragne, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
104. Marie-HélèneBacqué, Yves Sintomer, La démocracie participative, Ed. La
Découverte, Paris, 2011
105. Marie-José Guédon, Les autorités administratives indépendantes, Ed. L.G.D.J,
Paris, 1991
106. Marion Paoletti, Déscentraliser d'accord, démocratiser d'abord, Ed. La
Découverte, Paris, 2007
107. Maurice Duverger, Les partis politiques, Ed. Armand Colin, Paris, 1951
108. Maurice Duverger, Les partis politiques, Ed. Seuil, Paris, 1992
109. Max Weber, Économie et Societé, Ed. Plon, Paris, 1971
110. Mădălina Nica, Drept electoral, Ed. Sitech, Craiova, 2010
111. Mădălina-Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România, Ed. All
112. Michel Offerlé, Les partis politiques, 6eédition, Ed. Presses Universitaires de
France, Paris, 2008
113. Michel Raséra, La démocracie locale, Ed. L.G.D.J, Paris, 2002
114. Michel Troper, La théorie du droit, le droit, l’État, Ed. Presses Universitaires de
France, 2001
115. Michel de Villiers, Thierry S. Renoux, Code Constitutionnel, comentté et
adnotté, Ed. Litec, Paris, 2001
116. Michel Gentot, Les autorités administratives indépendantes, 2eédition, Ed.
117. Michael Verpeaux, Droit des collectivités territoriales, Ed. Presses
Universitaires de France, Paris, 2005
118. Michael Verpeaux, Les collectivités territoriales en France, 3eédition, Ed.

Dalloz, 2006
119. Mihai Bădescu, Cătălin Andruş, Cătălina Năstase, Drept constituţional şi
instituţii politice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
120. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Constituţia României revizuită, comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
121. Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. Universul
122. Mircea Preda, Drept administrativ. Partea generală, ediţia a IV-a, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2006
123. Mohamed Mahouuachi, La liberté contractuelle des collectivités territoriales,
Ed. P.U.A.M, Aix-En-Provence, 2002
124. Nadine Dantonel-Cor, Droit des collectivités territoriales, 3eédition, Ed. Bréal,
Rosnysous Bois, 2007
125. Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public,
5eédition, Ed. L.G.D.J, Paris, 1994
126. Olivier Gohin, Institutions administratives, 5e édition, Ed. L.G.D.J, Paris, 2006
127. Paul Florea, Neconstituţionalitatea. Excepţia de neconstituţionalitate în
procesul civil, Ed. Scripta, Bucureşti, 1998
128. Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
129. Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlementaire, 4eédition, Ed. Montchrestien,
Paris, 2010
130. René Chapus, Droit administratif général, tome 1, 15e édition, Ed.
131. Pierre Pescatore, Introduction a la science du droit, Centre Universitaire de
l’Etat, Office des imprimés de l'État, Luxembourg, 1978
132. Radu Carp, Ioan Stanomir, Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi
cetăţenie în România, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
133. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional
public, ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
134. Robert A. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002
135. Robert Michels, Les partis politiques – Essais sur les tendances oligarchiques
des démocraties, Ed. Université de Bruxelles, Bruxelles, 2009
136. Sebastian Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A,
Bucureşti, 2006
137. Sebastian Spinei, Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
138. Ştefan Deaconu, Drept constituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
139. Ştefan Deaconu, Instituţii politice, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012
140. Thierry Di Manno, Marie-Pierre Élie, L’étranger: Sujet du droit et sujet de
droits, Ed. Bruylant, Paris, 2008
141. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina
142. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. Lumina
143. Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
144. Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa
constituţională, Ed. Hamangiu, 2011
145. Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Ed. a
III-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
146. Valer Dorneanu, Consiliul Legislativ: tradiţie şi modernitate, 1926-2001, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000
147. Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007
148. Xavier Frége, Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
II. Articole şi studii
1. Alain Guengant, Protection contitutionnelle de l'autonomie financière des

collectivités territoriales: quelle garantie?, în La mise en æuvre de la décentralisation:
Étude comparée France, Belgique, Canada, Gilles Giuheux, coord., Actes du Colloque
de la Faculté de Droit et Science politique de Rennes, 18-19 novembre 2004, Ed.
Bruylant, Bruxelles, 2006
2. Anca Gherghe, Democraţia participativǎ localǎ şi principiul consultǎrii
cetǎţenilor, în volumul Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor, coord.
Dan Claudiu Dănişor, George Gîrleşteanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
3. Corneliu-Liviu Popescu, Tutela exercitată de prefect asupra actelor autorităţilor
administrative ale colectivităţilor locale în lumina Legii nr. 69/1991, republicată în 1996,
Revista Dreptul nr. 8/1996
4. Corneliu-Liviu Popescu, Data intrării în vigoare a actelor normative în lumina
dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 4/2004
5. Corneliu-Liviu Popescu, Controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale,
Dreptul nr. 11/2005
6. Dana Apostol Tofan, Un punct de vedere în legătură cu noua reglementare
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Revista de
Drept Public nr. 2/2001
7. Dan Claudiu Dănişor, George Gîrleşteanu, Procedura referendumului,
comentariul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 147/2007, Revista Curierul Judiciar nr.
4/2007
8. Dan Claudiu Dănişor, Mădălina Nica, Cu privire la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Noua Revistă a Drepturilor Omului nr.
2/2007
9. Dan Claudiu Dănişor, Sonia Drăghici, Comentariul Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 148 din 21 februarie 2007, Revista de Drept Public nr. 2/2007
10. Dan Claudiu Dănişor, Sebastian Răduleţu, Comentariul Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curierul Judiciar nr. 3/2007
11. Dan Claudiu Dănişor, Impunerea deciziilor Curţii Constituţionale – o problemă a
instanţelor ordinare, Revista Curierul Judiciar nr. 6/2009
12. Dan Claudiu Dănişor, Democraţia, în volumul Democraţia participativă locală şi

informarea cetăţenilor, coord. Dan Claudiu Dănişor, George Gîrleşteanu, Ed. Universul
13. Dan Claudiu Dănişor, Juridicizarea conceptelor, Revista Dreptul nr. 3/2011
14. Dan Claudiu Dănişor, Mic ghid de sesizare a Curţii Constituţionale, Revista
Pandectele Române nr. 1/2011
15. Dan Claudiu Dănişor, Reorganizarea administrativă a României – o diversiune
reuşită, Revista Pandectele Române nr. 7/2011
16. Dan Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional – (II). Partajul competenţelor
de justiţie constituţională în raport cu distingerea validităţii de conformitate, Revista
17. Dan Claudiu Dănişor, Neconstituţionalitatea procedurii de iniţiere a revizuirii
Constituţiei – despre Decizia Curţii Constituţionale nr. 799 din 17 iunie 2011, referitoare
la proiectul legii de revizuire a Constituţiei României, Pandectele Române nr. 7/2011
18. Dan Claudiu Dănişor, Notă la Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011 referitoare la
sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie
2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al
Magistraturii, în Pandectele Române nr. 2/2011
19. Dan Claudiu Dănişor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (III) – Tipuri de contencios
constituţional de conformitate şi partajul competenţelor de justiţie constituţională,
Revista Pandectele Române nr. 5/2011
20. Edward Andrew, Jean Bodin on Sovereignty, Republics of Letters: A Journal for
the Study of Knowledge, Politics, and the Arts 2, no. 2 (June 1, 2011)
21. Elena Barbu, Silviu Gabriel Barbu, Dimensiunea constituţională a răspunderii
magistraţilor – scurte consideraţii, în volumul Răspunderea în dreptul constituţional,
coord. Elena Simina Tănăsescu, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007
22. Elena Simina Tănăsescu, Reforma Consiliului Superior al Magistraturii între
analogia dreptului şi nimicuri etice, Revista Pandectele Române nr. 2/2011
23. Emanuel Albu, Natura şi regimul juridic al decretelor emise de Preşedintele
României, Curierul Judiciar nr. 9/2006
24. Favoreau, André Roux, La libre administration des collectivités territoriales
est-elle une liberté fondamentale?,Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 12/2002
25. Florin Coman-Kund, Consideraţii privind referendumul local în România,
Revista de Drept Public nr. 3/2004
26. George Gîrleşteanu, Valoarea juridică a libertăţii contractuale în dreptul român
şi francez,Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 3/2006
27. George Gîrleşteanu, Notă la Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010 asupra obiecţiei
de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind abilitarea Guvernului de a emite
ordonanţe, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 1/2010
28. George Gîrleşteanu, Comentariul Deciziei nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 asupra
cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul
României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, Revista Pandectele Române nr.
11/2010
29. George Gîrleşteanu, Notă la Decizia nr. 1.105 din 21 septembrie 2010 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele
publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, Revista Pandectele
Române nr. 3/2011
30. George Gîrleşteanu, Consideraţii privind compatibilitatea reglementărilor
propuse prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României din 9 iunie 2011
în materia dreptului de proprietate şi a instituţiei imunităţii parlamentare cu dispoziţiile
actului fundamental român în vigoare – aspecte teoretice pe marginea argumentaţiei
prezente în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, Revista Pandectele Române nr. 7/2011
31. George Gîrleşteanu, Regimul juridic al ordonanţelor de urgenţă, Revista de
Ştiinţe Politice nr. 30-31/2011
32. George Gîrleşteanu, Comentariul Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010
asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o
parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă
parte, Revista Pandectele Române nr. 1/2011
33. George Gîrleşteanu, Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii
Constituţionale române în materia controlului de constituţionalitate a posteriori al
legilor şi ordonanţelor ieşite din vigoare – consideraţii teoretice şi practice pe marginea
Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, Revista Pandectele Române nr. 8/2011
34. George Gîrleşteanu, Notă la Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra
obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de
procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, în Pandectele Române
nr. 2/2011
35. George Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 558 din 24 mai 2012
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri
financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice, Revista
36. George Gîrleşteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 1575 din 7 decembrie 2011
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi
completarea Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, Revista Pandectele Române nr.
2/2012
37. Ioan Albu, Libertatea contractuală, Revista Dreptul, nr. 3/1993
38. Ioan Muraru, Andrei Muraru, Scurtă pledoarie pentru un bicamerism
parlamentar diferenţiat, Revista de Drept Public nr. 1/2005
39. Ioan Muraru, Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea
şefului de stat în România, în volumul Răspunderea în dreptul constituţional, coord.
Elena Simina Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
40. Ion Deleanu, Sancţiunea supremaţiei Constituţiei, Revista Dreptul nr. 7-8/1991
41. Ion Deleanu, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, Revista de Drept
Public nr. 1/2000
42. Ion Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în Dreptul nr. 12/2003
43. Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Consecinţele nesolicitării avizului

consultativ al Consiliului Economic şi Social sau al Consiliului Legislativ cu privire la
proiectele actelor normative, Revista Dreptul nr. 7/2006
44. Irina Lazăr, Democraţia participativă, o nouă paradigmă a acţiunii publice?, în
volumul Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor, coord. Dan Claudiu
Dănişor, George Gîrleşteanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
45. Irina Marina Lazăr, Studiu comparativ asupra autorităţilor administrative
independente/autonome, Revista de Drept Public nr. 2/2010
46. Izabela-Nina Navroţchi, Data intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, în
Dreptul nr. 3/2011
47. Jean François Kervégan, Souveraineté, état de droit, supra-nationalité: un
rapport contradictoire?, în volumul L’architecture du droit, coord. Denys de Béchillon,
Pierre Brunet, Véronique Champeil-Desplats, Éric Millard, Ed. Economica, Paris, 2006
48. Mădălina Nica, George Gîrleşteanu, Consideraţii asupra implicaţiilor noilor
prevederi constituţionale în materia excepţiei de neconstituţionalitate, Revista de Ştiinţe
Juridice nr. 29(1)/2004
49. Mădălina Nica, Timpul sau timpii liberei administrări – drept fundamental a la
Roumanie?, Revista de Studii Socio-Umane, nr. 7/2005
50. Mădălina Nica, Notă asupra Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18
noiembrie 2009, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 6/2009
51. Mădălina Nica, Timpul sau timpii liberei administrări – drept fundamental à la
roumanie?, în volumul Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor, coord.
Dan Claudiu Dănişor, George Gîrleşteanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
52. Mădălina Nica, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.490 din 17 noiembrie
2010 privind constituţionalitatea art. 12, art. 20 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi (2), art. 37
partea introductivă, art. 38 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (1) şi art. 44 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat prin hotărârile nr. 26 şi
nr. 27 din 5 octombrie 2010 ale Camerei Deputaţilor, Revista Pandectele Române nr.
2/2011
53. Mădălina Nica, Comentariul Deciziei Î.C.C.J, secţia penală, nr. 2203 din 4 iunie
2010, Pandectele Române nr. 1/2011
54. Mădălina Putinei, Abordări metodologice asupra problemei definirii politicii
penale, Revista de Ştiinţe Juridice nr. 4/2009
55. Mădălina Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 190 din 2
martie 2010, Revista română de jurisprudenţă, nr. 2/2010
56. Mădălina Putinei, Notă la Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 şi la Decizia nr. 874
din 25 iunie 2010, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 2/2010
57. Mădălina Putinei, Notă la Decizia Curţii Constituţionale române nr. 35 din 14
ianuarie 2010, Revista română de jurisprudenţă nr. 1/2010
58. Mădălina Putinei, Noul Cod penal: politica penală între liberalism, comunitarism
şi lipsa de filozofie, Pandectele Române nr. 2/2011
59. Mădălina Putinei, Noua politică penală – o derivă securitară?, Pandectele
Române nr. 4/2011
60. Mihai Constantinescu, Supremaţia legii – principiu fundamental de drept, Revista
de Drept Public nr. 2/1996
61. Mihai Eremia, Ierarhia actelor juridice cu putere normativă în sistemul de drept
din România, Revista de Drept Public nr. 2/2001
62. Oana-Maria Bălan, Judecătorul, «un executant fără viziune»?, Revista de Ştiinţe
Juridice nr. 1/2010
63. Oana-Maria Bălan, Opera de interpretare a dreptului, Revista Pandectele
Române nr. 12/2011
64. Oana-Maria Bălan, The Interpretive law, between the different meanings givenby
pedant sand the abusive legislator’s intervention in jurisdictional disputes, Revista de
Ştiinţe Politice nr. 32/2011
65. Oana-Maria Bălan, Migraţia politică şi mandatul imperativ, în volumul
Democraţia participativă locală şi informarea cetăţenilor, coord. Dan Claudiu Dănişor,
George Gîrleşteanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
66. Radu Carp, Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de
Preşedintele României, Revista de Drept Public nr. 4/2004
67. Rodica Narcisa Petrescu, O nouă reglementare privind organizarea şi
funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Revista de Drept Public nr. 2/2003
68. Romul Petru Vonica, Soluţionarea contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic, disponibil la http://www.ccr.ro/events/
2000/ro/Vonica.pdf.
69. Sebastian Spinei, Reconfigurări succesive ale reglementării căilor de atac în
procedura civilă română, Revista română de drept privat nr. 1/2012
70. Sonia Drăghici, Comentariu la Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 asupra
cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul
României şi Guvern, formulată de Preşedintele Senatului, Pandectele Române nr. 1/2011
71. Sonia Drăghici, Comentariu la Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010 asupra
conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi
Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte,
72. Tudor Drăganu, Sunt partidele politice persoane morale de drept public?, Revista
de Drept Public nr. 2/1998
73. Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor şi hotărârilor Curţii
Constituţionale (II), Revista de Drept Comercial nr. 3/1999
74. Victor Duculescu, Câteva observaţii în legătură cu structura bicamerală a
Parlamentului şi cu raporturile dintre cele două Camere, în Dreptul nr. 9/2000
75. Viorel Ciobanu, Consideraţii referitoare la deciziile ce se pot pronunţa ca
urmare a exercitării controlului de constituţionalitate, Revista Dreptul nr. 4-5/1994
III. Acte normative şi jurisprudenţă
Acte normative:
Legea nr. 317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată
în M. Of. nr. 599 din 2 iulie 2004
Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului
Republicii Socialiste România, republicată în B. Of. nr. 54-55 din 27 iulie 1981
Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, republicată în M. Of. nr. 576 din 13 august
2010
Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei,
adoptata la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 490 din 9 iulie 2002
Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată
în M. Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în M. Of. nr. 428 din 18 mai
2006
Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în M. Of. nr. 326 din 18 iunie 2001
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011
Legea nr. 62 din 10 mai 2011 a dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10
mai 2011
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în M. Of. nr. 204 din 23
aprilie 2001
Legea nr. 195/2006 a descentralizării, publicată în M. Of. nr. 453 din 25 mai 2006
Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptata
la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în M. Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în M. Of. nr. 618 din
18 iulie 2006
Legea nr. 340/2006 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată în M. Of. nr.
225 din 24 martie 2008
Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau
minoritare, adoptata la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, publicată în M. Of. nr. 752 din 6
noiembrie 2007
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri
financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice, publicată în
M. Of. nr. 306 din 8 mai 2012
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004
privind Statutul aleşilor locali, publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010
Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, publicată în M.
Of. nr. 84 din 24 februarie 2000
Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ, republicată în M. Of. nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M. Of. nr. 23 din 12 ianuarie 2004
Legea nr. 37/1991 privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare, publicată în M. Of. nr. 117 din 30 mai 1991
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în M.
Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă, publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999
Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, publicată în M.
Of. nr. 146 din 7 aprilie 2000
Legea 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în M. Of. nr.
650 din 12 septembrie 2011
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie
2003
Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003
Ordonanţa de urgenţă nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi
deconspirarea Securităţii, publicată în M. Of. nr. 182 din 10 martie 2008
Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, publicată în M. Of. nr. 494 din 10 iulie 2002
Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor
publice, publicată în M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 1154 din 7
decembrie 2004
Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate, publicată în M. Of. nr. 359 din 25 mai 2007
Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente, Publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
publicată în M. Of. nr. 101 din 22 mai 1992
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale
Hotărârea Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010
Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010
Hotărârea Parlamentului nr. 20 din 19 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 265 din 19
aprilie 2007
Hotărârea Parlamentului nr. 33 din 6 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 457 din 6
iulie 2012
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale:
Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007 publicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007
Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 672 din 4
octombrie 2010
Decizia nr. 113 din 14 noiembrie 1995, publicată în M. Of. nr. 14 din 22 ianuarie
1996
Decizia nr. 356 din 23 septembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 686 din 30
septembrie 2003
Decizia nr. 385 din 15 octombrie 2003, publicată în M. Of. nr. 728 din 17 octombrie
2003
Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003
Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie
2010
Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 162 din 7 martie 2007
2008
Deciziei nr. 1295 din 12 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 689 din 13
octombrie 2009
Decizia nr. 664 din 14 decembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1149 din 19
decembrie 2005
Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 135 din 23 februarie 2011
Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008,
Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008
Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009
Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005
Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006
Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie
2010
2010
Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 818 din 7 decembrie
2010
Decizia nr. 233 din 10 decembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 638 din 28 decembrie
1999
Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998
Decizia nr. 302 din 1 martie 2011, publicată în M. Of. nr. 316 din 9 mai 2011
octombrie 2009
Decizia nr. 1027 din 14 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 739 din 5 noiembrie
2010
Decizia nr. 82 din 27 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 148 din 21 martie 2011
2008
Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010
septembrie 2010
Decizia nr. 124 din 1 martie 2005, publicată în M. Of. nr. 245 din 24 martie 2005
Decizia nr. 83 din 26 ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr. 209 din 2 aprilie 2010
2007
Decizia nr. 372 din 17 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 391 din 11 iunie 2007
Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 66 din 29 ianuarie 2007
Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 787 din 25 noiembrie
2008
Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007
Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005
Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009
Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000, publicată în M. Of. nr. 267 din 14 iunie 2000
Decizia nr. 421 din 8 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007;
Decizia nr. 1105 din 21 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 684 din 8 octombrie
2010
Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 februarie
2006;
Decizia nr. 1039 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 582 din 21 august 2009;
Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie
2009;
decembrie 2010
2006
Decizia nr. 112 din 13 iulie 1999, publicată în M. Of. nr. 506 din 19 octombrie 1999
Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în M. Of. nr. 48 din 4 martie 1993
Decizia nr. 73 din 16 aprilie 1997, publicată în M. Of. nr. 75 din 29 aprilie 1997
Decizia nr. 176 din 16 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 63 din 4 februarie
2000
Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, publicată în M. Of. nr. 182 din 3 iulie 1992
decembrie 2007
Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în M. Of. nr. 326 din 25 noiembrie 2011
2000
Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în M. Of. nr. 95 din 17 februarie
2003
Decizia nr. 469 din 4 decembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 28 din 13 ianuarie
2004
Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 50 din 25 februarie 1994
Decizia nr. 136 din 3 mai 2001, publicată în M. Of. nr. 647 din 16 octombrie 2001
Decizia nr. 1401 din 20 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 74 din 30 ianuarie
2012
2011
Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie
2010
Decizia nr. 1233 din 6 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 849 din 8 decembrie
2009
2005
2005
decembrie 2005
Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010;
2012
2012
Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 571 din 17 august 2009,
Decizia nr. 1490 din 17 noiembrie 2010, Publicată în M. Of. nr. 861 din 22
decembrie 2010
Decizia nr. 229 din 14 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 236 din 5 aprilie 2007;
noiembrie 2004
2008
1999
Decizia nr. 55 din 21 februarie 2001, publicată în M. Of. 128 din 14 martie 2001
Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicată în M. Of. 292 din 4 iunie 2001
Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010, publicată în M. Of. 785 din 24 noiembrie
2010
Decizia nr. 74 din 16 aprilie 1997, publicată în M. Of. 75 din 29 aprilie 1997
Decizia nr. 96 din 30 iunie 1998, publicată în M. Of. 260 din 13 iulie 1998
Decizia nr. 188 din 29 decembrie 1998, publicată în M. Of. 521 din 31 decembrie
1998
Decizia nr. 1219 din 18 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 14 februarie 2008
Decizia nr. 305 din 12 martie 2008, publicată în M. Of. nr. 20 martie 2008
Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 632 din 5 septembrie 2011
Decizia nr 235 din 5 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 463 din 31 mai 2005
1993
Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în M. Of. Nr. 187 din 25 martie 2009
Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr 479 din 12 iulie 2012
2009
2008
septembrie 2004
Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în M. Of. nr. 95 din 17 mai 1993
Decizia Plenului nr. II din 15 februarie 1995, publicată în M. Of. nr. 47 din 13 martie
1995
1995
1995
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011
Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1994
Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în M. Of. nr. 64 din 7 aprilie 1995
Decizia nr. 1466 din 10 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 893 din 21
decembrie 2009
Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie
2010
2012
Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în M. Of. nr. 144 din 17 februarie
2005;
Decizia nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 576 din 4 iulie 2006;
2008;
Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009;
2010
Decizia nr. 614 din 21 septembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 895 din 3 noiembrie
2006
Decizia nr. 60 din 7 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 27 din 6 februarie 1996
Decizia nr. 35 din 1 iulie 1993, publicată în M. Of. nr. 218 din 6 septembrie 1993
Decizia nr. 33 din 19 aprilie 1994, publicată în M. Of. nr. 170 din 6 iulie 1994
1995
Decizia nr. 58 din 14 mai 1996, publicată în M. Of. nr. 324 din 4 decembrie 1996
Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000
Decizia 1039 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 582 din 21 august 2009
Decizia Plenului nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie
1995
2009
2000
Decizia nr. 518 din 31 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 559 din 15 august 2007
Decizia nr. 88 din 20 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 131 din 3 martie 2009
Decizia nr. 107 din 22 februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 334 din 20 aprilie 2005
Avizul consultativ nr. 1 din 5 iulie 1994, publicat în M. Of. nr. 166 din 16 iulie 1994
Avizul consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, publicat în M. Of. nr. 258 din 18 aprilie
2007
Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 2012, publicat în M. Of. nr. 456 din 6 iulie 2012
Hotărârea nr. 11 din 7 septembrie 1992, publicată în M. Of. nr. 238 din 25
septembrie 1992
Hotărârea nr. 36 din 4 octombrie 1991, publicată în M. Of. nr. 247 din 5 octombrie
1992
Hotărârea nr. 39 din 14 decembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 924 din 30
decembrie 2009
Hotărârea nr. 51 din 13 decembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 703 din 29
decembrie 2000
Hotărârea nr. 38 din 7 octombrie 1992, publicată în M. Of. nr. 252 din 9 octombrie
1992
Hotărârea nr. 2 din 1 septembrie 1992, publicată în M. Of. nr. 234 din 23 septembrie
1992
Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 918 din 29 decembrie
2009
Hotărârea Plenului Curţii nr. 1 din 27 iulie 1995, publicată în M. Of. nr. 172 din 3
august 1995
Hotărârea Plenului Curţii nr. 2 din 27 iulie 1995, publicată în M. Of. nr. 172 din 3
august 1995
Cuprins 459
Cuprins
PARTEA I. TEORIA GENERALĂ A STATULUI ................................................ 5
TITLUL I. TERITORIUL ................................................................................................ 7

CAPITOLUL 1. NOŢIUNEA DE TERITORIU ................................................................. 7
CAPITOLUL 2. DELIMITAREA TERITORIULUI .......................................................... 8
CAPITOLUL 3. INDIVIZIBILITATEA TERITORIULUI .............................................. 10
Secţiunea 1. Inalienabilitatea teritoriului ...................................................................... 10
Secţiunea a 2-a. Uniformitatea dreptului aplicabil ........................................................ 11
CAPITOLUL 4. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A TERITORIULUI

ROMÂNIEI ....................................................................................................................... 12
Secţiunea 1. Formele de amenajare administrativă a teritoriului României .................. 12
Secţiunea a 2-a. Formele juridice ale reorganizării administrative a teritoriului .......... 13
§1. Reorganizarea constituţională ............................................................................. 13
§2. Reorganizarea legală ........................................................................................... 14
TITLUL II. POPULAŢIA .............................................................................................. 15

CAPITOLUL 1. CETĂŢENII ........................................................................................... 15
Secţiunea 1. Noţiunea de cetăţenie şi coordonatele juridice ale acesteia ...................... 15
Secţiunea a 2-a. Sisteme şi modalităţi de dobândire a cetăţeniei .................................. 17
Secţiunea a 3-a. Reglementarea juridică a cetăţeniei române ....................................... 17
§1. Principiile cetăţeniei române............................................................................... 18
§2. Dovada cetăţeniei române ................................................................................... 18
§3. Cetăţenia de onoare ............................................................................................. 19
§4. Multipla cetăţenie ............................................................................................... 19
Secţiunea a 4-a .Modurile de dobândire a cetăţeniei române ........................................ 19
§1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere ......................................................... 19
§2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie ........................................................ 20
§3. Dobândirea cetăţeniei române la cerere .............................................................. 20
§4. Redobândirea cetăţeniei române ......................................................................... 21
§5. Procedura de acordare a cetăţeniei române ......................................................... 22
Secţiunea a 5-a. Modurile de pierdere a cetăţeniei române ........................................... 24
§1. Retragerea cetăţeniei române .............................................................................. 24
§2. Renunţarea la cetăţenia română .......................................................................... 25
§3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române ........................................................ 27
Secţiunea a 6-a. Cetăţenii români în străinătate ............................................................ 27
CAPITOLUL 2. STRĂINII ŞI APATRIZII ...................................................................... 29

Secţiunea 1. Regimul juridic al străinilor ...................................................................... 29
§1. Formele regimului juridic aplicabil străinilor ..................................................... 29
§2. Regimul juridic al străinilor din România .......................................................... 30

Secţiunea a 2-a. Regimul juridic al apatrizilor .............................................................. 33
TITLUL III. SUVERANITATEA ŞI RAPORTURILE STATULUI CU

DREPTUL ........................................................................................................................ 34
CAPITOLUL I. SUVERANITATEA ............................................................................... 34

Secţiunea 1. Teoriile juridice privind suveranitatea ...................................................... 35
§1. Teoria suveranităţii naţionale şi guvernământul reprezentativ ........................... 35
§2. Teoria suveranităţii populare şi guvernământul semi-direct ............................... 35
Secţiunea a 2-a. Titularul şi exerciţiul suveranităţii ...................................................... 42
Secţiunea a 3-a. Conţinutul suveranităţii....................................................................... 44
§1. Suveranitatea internă........................................................................................... 44
§2. Suveranitatea externă .......................................................................................... 44
CAPITOLUL II. RELAŢIILE STATULUI CU DREPTUL – STATUL DE DREPT ...... 46

Secţiunea 1. Trăsăturile statului de drept ...................................................................... 46
§1. Caracterul public al normelor juridice ................................................................ 46
§2. Claritatea dreptului ............................................................................................. 47
§3. Completitudinea dreptului .................................................................................. 47
§4. Neretroactivitatea normelor juridice ................................................................... 47
§5. Caracterul previzibil al normelor juridice ........................................................... 48
Secţiunea a 2-a. Mecanismele fundamentale ale statului de drept ................................ 48
§1. Principiul separaţiei puterilor în stat ................................................................... 48
§2. Principiul ierarhiei normative ............................................................................. 51
TITLUL IV. STRUCTURI ASOCIATIVE DE LA NIVELUL SOCIETĂŢII

CIVILE ............................................................................................................................. 54
CAPITOLUL I. PARTIDELE POLITICE ........................................................................ 54

Secţiunea 1. Apariţia şi definiţia partidelor politice ...................................................... 54
Secţiunea a 2-a. Tipologia partidelor politice ............................................................... 55
Secţiunea a 3-a. Partidele politice din România ............................................................ 56
§1. Consacrarea constituţională a partidelor politice ................................................ 56
§2. Consacrarea legală a partidelor politice .............................................................. 60
CAPITOLUL II. SINDICATELE, PATRONATELE ŞI ASOCIAŢIILE

PROFESIONALE.............................................................................................................. 64
Secţiunea 1. Coordonatele constituţionale ale sindicatelor, patronatelor şi
asociaţiilor profesionale ................................................................................................ 64
Secţiunea a 2-a. Libertatea de a constitui structuri asociative şi de a adera sau nu
la acestea ....................................................................................................................... 65
CAPITOLUL III. CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL ............................................... 67

Secţiunea 1. Structura organizatorică a Consiliului Economic şi Social...................... 67
Secţiunea a 2-a. Mandatul membrilor Consiliului Economic şi Social ......................... 68
Cuprins 461
Secţiunea a 3-a. Atribuţiile Consiliului Economic şi Social ......................................... 68
Secţiunea a 4-a. Funcţionarea Consiliului Economic şi Social ..................................... 69
Secţiunea a 5-a. Puterile şi actele juridice ale Consiliului Economic şi Social ............. 70
§1. Puterea de avizare ............................................................................................... 70
§2. Puterea de a emite recomandări şi puncte de vedere .......................................... 70
§3. Puterea de investigare ......................................................................................... 70
TITLUL V. PRINCIPII CONSTITUŢIONALE DE ORGANIZARE A

STATULUI UNITAR ROMÂN ..................................................................................... 71
CAPITOLUL 1. PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII ................................................... 72

Secţiunea 1. Regimul juridic al descentralizării ............................................................ 72
§1. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale ............................................ 72
§2. Carta europeană a autonomiei locale .................................................................. 73
Secţiunea a 2-a. Valenţele juridice ale descentralizării ................................................. 75
Secţiunea a 3-a. Formele descentralizării ...................................................................... 76
§1. Descentralizarea teritorială ................................................................................. 76
§2. Descentralizarea tehnică ..................................................................................... 77
Secţiunea a 4-a. Condiţiile efectivizării descentralizării ............................................... 77
§1. Existenţa personalităţii juridice a autorităţilor descentralizate ........................... 78
§2. Independenţa (autonomia) a autorităţilor descentralizate ................................... 78
§3. Dispunerea de mijloace suficiente ...................................................................... 78
Secţiunea a 5-a. Distincţii faţă de alte instituţii ............................................................. 79
§1. Descentralizarea şi statul federal ........................................................................ 79
§2. Descentralizarea şi deconcentrarea ..................................................................... 80
Secţiunea a 6-a. Consecinţele normative ale principiului descentralizării .................... 80
CAPITOLUL 2. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE – LIBERTATEA DE

ADMINISTRARE A COLECTIVITĂŢILOR LOCALE ................................................. 82
Secţiunea 1. Regimul juridic al autonomiei locale ........................................................ 83
Secţiunea a 2-a. Autonomia locală şi titularul liberei administrări ............................... 84
§1. Consecinţele normative ale principiului autonomei locale ................................. 84
§2. Colectivităţile locale – titulari ai liberei administrări ......................................... 85
Secţiunea a 3-a. Condiţiile liberei administrări a colectivităţilor locale ....................... 86
§1. Personalitatea morală a colectivităţilor locale .................................................... 86
§2. Alegerea organelor de conducere ale colectivităţilor locale ............................... 87
Secţiunea a 4-a. Mijloacele de efectivizare a liberei administrări ................................. 87
§1. Puterea de reglementare a autorităţilor locale ..................................................... 88
§2. Libertatea contractuală a autorităţilor locale ....................................................... 89
§3. Mijloacele financiare ale autorităţilor locale ...................................................... 90
Secţiunea a 5-a. Domeniul liberei administrări ............................................................. 94
§1. Protecţia faţă de stat ............................................................................................ 94
§2. Protecţia faţă de alte persoane juridice de drept public ...................................... 95
Secţiunea a 6-a. Limitele liberei administrări ............................................................... 96
§1. Indivizibilitatea suveranităţii .............................................................................. 96
§2. Indivizibilitatea teritoriului ................................................................................. 96
§3. Indivizibilitatea poporului................................................................................... 97
CAPITOLUL 3. PRINCIPIUL DECONCENTRĂRII ...................................................... 98

Secţiunea 1. Fundamentul juridic al principiului .......................................................... 98
Secţiunea a 2-a. Instituţia juridică a deconcentrării ..................................................... 99
§1. Coordonatele generale ale instituţiei ................................................................... 99
§2. Critica definiţiei legale a deconcentrării ............................................................. 99
Secţiunea a 3-a. Consecinţele juridice ale principiului deconcentrării........................ 100
§1. Obligaţia negativă de limitare a intervenţiilor de natură decizională directe
ale statului ............................................................................................................... 100
§2. Obligaţia statului de a asigura mijloacele concrete prin care să se realizeze
deconcentrarea ........................................................................................................ 101
§3. Obligaţia pozitivă de transmitere a unor competenţe de natură
administrativă reale autorităţilor publice numite .................................................... 101
Secţiunea a 4-a. Dreptul de tutelă administrativă ........................................................ 102
Secţiunea a 5-a. Consecinţele juridice ale dreptului constituţional de tutelă al
prefectului ................................................................................................................... 104
§1. Obligaţia de efectuare a controlului legalităţii .................................................. 104
§2. Obligaţia de a sesiza instanţa de contencios administrativ în cazul
constatării stării de nelegalitate a actului controlat ................................................. 104
§3. Obligaţia de transmitere a actelor adoptate în vederea efectuării controlului
de legalitate ............................................................................................................. 105
§4. Condiţiile necesare pentru dobândirea de caracter executoriu de către
actele adoptate......................................................................................................... 106
§5. Obligaţia de control al legalităţii într-un termen rezonabil ............................... 106
§6. Obligaţia de informare a emitentului cu privire la starea de nelegalitate a
actului controlat ...................................................................................................... 107
TITLUL VI. LIMBA OFICIALĂ, LIMBILE MINORITARE ŞI

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ..................................................................................... 108
CAPITOLUL 1. LIMBA OFICIALĂ ............................................................................. 109
Secţiunea 1. Caracterul normativ al principiului şi poziţia Curţii Constituţionale
române ......................................................................................................................... 109
Secţiunea a 2-a. Poziţia Consiliului Constituţional francez ........................................ 111
Secţiunea a 3-a. Consecinţele normative ale declarării limbii române ca limbă
oficială ......................................................................................................................... 111
CAPITOLUL 2. LIMBILE MINORITARE .................................................................... 113

CAPITOLUL 3. LIMBA OFICIALĂ ŞI LIMBILE MINORITARE ÎN CONFLICT? .. 114
CAPITOLUL 4. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DIN ROMÂNIA ŞI UTILIZAREA
LIMBILOR MINORITARE ÎN VIAŢA PUBLICĂ ....................................................... 116
Secţiunea 1. Obligaţia generală a instituţiilor administraţiei publice de a utiliza
limba oficială a statului ............................................................................................... 117
Secţiunea a 2-a Interdicţia restrângerilor în materie de libertate în cadrul
administraţiei publice ca rezultat al utilizării unei alte limbi decât limba oficială ...... 119
Cuprins 463
PARTEA A II-A. REGIMUL INSTITUŢIILOR POLITICE ................................... 121
TITLUL I. PARLAMENTUL ROMÂNIEI ................................................................ 123
CAPITOLUL I. ROLUL ŞI STRUCTURA PARLAMENTULUI ................................. 123
Secţiunea 1 Rolul Parlamentului ................................................................................. 123
Secţiunea a 2-a Structura Parlamentului: bicamerismul.............................................. 124
CAPITOLUL II. MANDATUL, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

PARLAMENTULUI ....................................................................................................... 128
Secţiunea 1. Alegerea Camerelor şi durata mandatului .............................................. 128
§1. Alegerea Camerelor .......................................................................................... 128
§2. Durata mandatului Camerelor ........................................................................... 131
Secţiunea a 2-a. Organizarea internă a Parlamentului ................................................. 132
§1. Autonomia regulamentară şi bugetară a Camerelor .......................................... 132
§2. Preşedintele Camerei ........................................................................................ 135
§3. Biroul permanent .............................................................................................. 145
§4. Comitetul liderilor grupurilor parlamentare...................................................... 146
§5. Grupurile parlamentare ..................................................................................... 147
§6. Comisiile parlamentare ..................................................................................... 152
Secţiunea a 3-a. Desfăşurarea lucrărilor Parlamentului .............................................. 156
§1. Şedinţele Camerelor .......................................................................................... 156
§2. Sesiunea ............................................................................................................ 158
Secţiunea a 4-a. Actele juridice şi cvorumul legal ...................................................... 159
§1. Actele juridice ale Parlamentului ...................................................................... 160
§2. Cvorumul legal ................................................................................................. 173
CAPITOLUL II. STATUTUL PARLAMENTARILOR ................................................ 175

Secţiunea 1. Mandatul parlamentar ............................................................................. 175
§1. Mandatul parlamentar şi caracterele acestuia ................................................... 175
§2. Durata mandatului parlamentar......................................................................... 181
Secţiunea a 2-a. Protecţia mandatului parlamentar ..................................................... 182
§1. Incompatibilităţile ............................................................................................. 182
§2. Imunitatea parlamentară ................................................................................... 183
CAPITOLUL V. CONSILIUL LEGISLATIV ................................................................ 188

Secţiunea 1. Structura organizatorică a Consiliului Legislativ ................................... 188
Secţiunea a 2-a. Mandatul personalului Consiliului Legislativ ................................... 189
§1. Condiţiile specifice de numire în funcţie a personalului Consiliului
Legislativ ................................................................................................................ 189
§2. Incompatibilităţile ............................................................................................. 189
Secţiunea a 3-a. Atribuţiile Consiliului Legislativ ...................................................... 189
Secţiunea a 4-a. Puterile Consiliului Legislativ .......................................................... 190
§1. Puterea de avizare ............................................................................................. 190
§2. Puterea de investigare ....................................................................................... 191
§3. Puterea de a sesiza organele statului ................................................................. 191
TITLUL II. PREŞEDINTELE ROMÂNIEI ............................................................... 192

CAPITOLUL I. ROLUL ŞI ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ................................... 192
§1. Reprezentarea statului ....................................................................................... 192
§2. Garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi a integrităţii teritoriale a
ţării .......................................................................................................................... 196
§3. Asigurarea medierii între puterile statului, precum şi între stat şi societate,
pentru a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice..................................................................................................................... 197
§4. Garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de România faţă de Uniunea
Europeană ............................................................................................................... 199
Secţiunea a 2-a. Atribuţiile Preşedintelui .................................................................... 199
§1. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Guvernul .............................................. 199
§2. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu Parlamentul.......................................... 211
§3. Atribuţii ale Preşedintelui în raport cu autorităţile jurisdicţionale .................... 218
§4. Atribuţii ale Preşedintelui în domeniul apărării şi măsuri excepţionale ........... 219
CAPITOLUL II. MANDATUL PREZIDENŢIAL ......................................................... 227

Secţiunea 1. Alegerea preşedintelui ............................................................................ 227
Secţiunea a 2-a. Validarea mandatului şi depunerea jurământului.............................. 229
§1. Validarea mandatului ........................................................................................ 229
§2. Depunerea jurământului de credinţă ................................................................. 230
Secţiunea a 3-a. Durata mandatului............................................................................. 230
Secţiunea a 4-a. Vacanţa şi interimatul funcţiei .......................................................... 231
§1. Vacanţa funcţiei ................................................................................................ 231
§2. Interimatul funcţiei ........................................................................................... 232
Secţiunea a 5-a. Protecţia mandatului – incompatibilităţi şi imunităţi ........................ 234
§1. Incompatibilităţile funcţiei de Preşedinte ......................................................... 234
§2. Imunitatea prezidenţială .................................................................................... 235
Secţiunea a 6-a. Răspunderea preşedintelui ................................................................ 237
§1. Suspendarea şi demiterea din funcţie a Preşedintelui ....................................... 237
§2. Punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare ................................ 238
§3. Răspunderea preşedintelui interimar................................................................. 241
Secţiunea a 7-a. Actele Preşedintelui .......................................................................... 241
§1. Actele juridice ale Preşedintelui ....................................................................... 241
§2. Controlul actelor juridice ale Preşedintelui....................................................... 242
TITLUL III. GUVERNUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ

DE SPECIALITATE ..................................................................................................... 244
CAPITOLUL I. GUVERNUL ......................................................................................... 244
Secţiunea 1. Cadrul normativ ...................................................................................... 244
Secţiunea a 2-a. Rolul şi funcţiile Guvernului ............................................................ 244
§1. Rolul Guvernului .............................................................................................. 244
§2. Funcţiile Guvernului ......................................................................................... 246
Secţiunea a 3-a. Formarea Guvernului ........................................................................ 247
Secţiunea a 4-a. Structura Guvernului şi statutul membrilor săi ................................. 248
Cuprins 465
§1. Structura Guvernului......................................................................................... 248
§2. Statutul membrilor Guvernului ......................................................................... 249
Secţiunea a 5-a. Atribuţiile Guvernului....................................................................... 251
Secţiunea a 6-a. Funcţionarea şi actele juridice ale Guvernului.................................. 252
§1. Funcţionarea Guvernului .................................................................................. 252
§2. Actele juridice ale Guvernului .......................................................................... 252
§3. Ordonanţele de urgenţă ..................................................................................... 254
Secţiunea a 7-a. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului ................................. 264
§1. Secretariatul General al Guvernului.................................................................. 264
§2. Departamentul ................................................................................................... 265
Secţiunea a 8-a. Primul-ministru ................................................................................. 265
CAPITOLUL II. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE .................... 267

Secţiunea 1. Ministerele .............................................................................................. 267
§1. Cadrul juridic al ministerelor ............................................................................ 267
§2. Înfiinţarea ministerelor ..................................................................................... 267
§3. Organizarea şi funcţionarea ministerelor .......................................................... 268
§4. Conducerea ministerelor ................................................................................... 269
Secţiunea a 2-a. Organele centrale de specialitate subordonate .................................. 269
Secţiunea a 3-a. Autorităţile administrative autonome ............................................... 272
§1. Cadrul normativ al autorităţilor administrative autonome ................................ 272
§2. Consecinţele normative ale consacrării constituţionale a autorităţilor
administrative autonome ......................................................................................... 273
§3. Crearea autorităţilor administrative autonome.................................................. 275
Secţiunea a 4-a. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ................................................ 278
§1. Structura organizatorică .................................................................................... 279
§2. Atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării............................................ 280
§3. Puterile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ................................................ 281
TITLUL IV. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ.............................................. 282

CAPITOLUL I. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI...................................................... 282
Secţiunea 1. Justiţia şi statutul judecătorului .............................................................. 282
§1. Justiţia ............................................................................................................... 282
§2. Statutul judecătorilor......................................................................................... 285
Secţiunea a 2-a. Înfăptuirea justiţiei ............................................................................ 288
§1. Organizarea instanţelor prin care se înfăptuieşte justiţia .................................. 288
§2. Competenţa instanţelor prin care se înfăptuieşte justiţia .................................. 289
§3. Instanţele extraordinare şi instanţele specializate ............................................. 291
§4. Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie ........................................ 292
CAPITOLUL II. MINISTERUL PUBLIC ...................................................................... 294

Secţiunea 1. Rolul şi organizarea activităţii Ministerului Public ................................ 294
§1. Rolul Ministerului Public.................................................................................. 294
§2. Organizarea activităţii Ministerului Public ....................................................... 294
Secţiunea a 2-a. Statutul procurorilor .......................................................................... 294
§1. Principiile activităţii desfăşurate de procurori .................................................. 294

§2. Incompatibilităţi ................................................................................................ 296
CAPITOLUL III. CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII ............................ 297

Secţiunea 1. Structura organizatorică a Consiliului Superior al Magistraturii ............ 297
Secţiunea a 2-a. Mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii .............. 299
§1. Durata mandatului............................................................................................. 299
§2. Încetarea mandatului ......................................................................................... 302
§3. Răspunderea membrilor .................................................................................... 302
Secţiunea a 3-a. Funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii .......................... 303
§1. Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii................... 303
§2. Lucrările Consiliului Superior al Magistraturii................................................. 303
§3. Actele Consiliului Superior al Magistraturii ..................................................... 304
Secţiunea a 4-a. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii .............................. 305
Secţiunea a 5-a. Puterile Consiliului Superior al Magistraturii ................................... 305
§1. Puterea de investigare ....................................................................................... 305
§2. Puterea de avizare şi de emitere de puncte de vedere ....................................... 305
§3. Puterea de sancţionare ...................................................................................... 306
TITLUL V. MIJLOACELE DE PRESIUNE ÎNTRE PUTERI ÎN STATUL

ROMÂN DE DREPT .................................................................................................... 307
CAPITOLUL I. PROCEDEELE RĂSPUNDERII MINISTERIALE ............................. 307
Secţiunea 1. Angajarea răspunderii Guvernului .......................................................... 307
§1. Procedura angajării răspunderii ........................................................................ 308
§2. Formele angajării răspunderii ........................................................................... 313
§3. Controlul constituţionalităţii procedurii ............................................................ 314
Secţiunea a 2-a. Moţiunea de cenzură ......................................................................... 319
§1. Titularii dreptului de a iniţia o moţiune de cenzură .......................................... 320
§2. Tipologia moţiunii de cenzură .......................................................................... 320
§3. Procedura şi efectele moţiunii de cenzură......................................................... 321
§4. Controlul constituţionalităţii moţiunii de cenzură? ........................................... 323
CAPITOLUL II. MIJLOACE DE PRESIUNE DINSPRE EXECUTIV ÎNSPRE

LEGISLATIV .................................................................................................................. 325
Secţiunea 1. Dizolvarea Parlamentului ....................................................................... 325
Secţiunea a 2-a. Dreptul de a cere reexaminarea legii ................................................ 327
CAPITOLUL III. MIJLOACE DE PRESIUNE DINSPRE LEGISLATIV ÎNSPRE

EXECUTIV ..................................................................................................................... 329
Secţiunea 1. Întrebările................................................................................................ 329
§1. Cadrul general ................................................................................................... 329
§2. Tipologia întrebărilor ........................................................................................ 330
§3. Sancţiunea obligaţiei de răspuns ....................................................................... 330
Secţiunea a 2-a. Interpelările ....................................................................................... 331
§1. Cadrul general ................................................................................................... 331
Cuprins 467
§2. Interpelările adresate primului-ministru ........................................................... 332
§3. Dezbaterile politice ........................................................................................... 332
Secţiunea a 3-a. Moţiunea simplă ............................................................................... 332
§1. Procedura moţiunii simple ................................................................................ 332
§2. Efectele moţiunii simple ................................................................................... 333
Secţiunea a 4-a. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui ........................................... 335
§1. Cauzele suspendării din funcţie ........................................................................ 335
§2. Etapele procedurii de suspendare din funcţie ................................................... 339
§3. Constituţionalitatea comisiei comune de anchetă a faptelor imputate...................... 340
§4. Procedura de suspendare Preşedintelui potrivit Proiectului de revizuire a
Constituţiei din iunie 2011 ...................................................................................... 342
TITLUL VI. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI ............................... 344

CAPITOLUL I. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII
CONSTITUŢIONALE .................................................................................................... 344
Secţiunea 1. Compunerea Curţii Constituţionale ........................................................ 344
Secţiunea a 2-a. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale ..................................... 345
§1. Condiţiile de acces şi numirea judecătorilor ..................................................... 345
§2. Mandatul judecătorilor ...................................................................................... 346
§3. Independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor ................................................. 346
§4. Incompatibilităţi şi interdicţii ............................................................................ 347
§5. Imunitatea judecătorilor .................................................................................... 348
§6. Răspunderea judecătorilor ................................................................................ 348
Secţiunea a 3-a. Organizarea internă a Curţii Constituţionale .................................... 350
§1. Preşedintele Curţii Constituţionale ................................................................... 350
§2. Plenul Curţii Constituţionale............................................................................. 351
§3. Personalul Curţii Constituţionale ...................................................................... 351
CAPITOLUL II. ATRIBUŢIILE CURŢII CONSTITUŢIONALE ................................ 353

Secţiunea 1. Atribuţii de control ................................................................................. 353
§1. Controlul constituţionalităţii normelor ............................................................. 353
§2. Controlul procedurilor electorale şi de consultare populară ............................. 386
§3. Controlul partidelor politice: judecarea contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic .................................................................... 390
Secţiunea a 2-a. Atribuţii de mediere .......................................................................... 392
§1. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice .................................................................................................. 392
Secţiunea a 3-a. Atribuţii consultative ........................................................................ 402
§1. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României ....................................................... 402
§2. Emiterea de aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României ........................................................................................... 402
CAPITOLUL III. ACTELE JURIDICE ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE ............. 404
Secţiunea 1. Deciziile .................................................................................................. 405
§1. Tipologia deciziilor Curţii Constituţionale ....................................................... 405
§2. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale ............................................... 415

Secţiunea a 2-a. Hotărârile şi avizele .......................................................................... 430
CAPITOLUL IV. PROCESUL CONSTITUŢIONAL .................................................... 431

Secţiunea 1. Sesizarea Curţii Constituţionale ............................................................. 431
Secţiunea a 2-a. Reguli procedurale specifice procedurii jurisdicţionale a Curţii
Constituţionale ............................................................................................................ 433
Secţiunea a 3-a. Activitatea premergătoare şedinţei de dezbateri ............................... 434
Secţiunea a 4-a. Activitatea în timpul şedinţei de dezbateri........................................ 436
Secţiunea a 5-a. Activitatea în timpul şedinţei de deliberare ...................................... 437
Secţiunea a 6-a. Activitatea ulterioară şedinţei de pronunţare .................................... 437
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ....................................................................................... 439

Drept Constitutional Gîrleșteanu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional Gîrleșteanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

George GÎRLEŞTEANU

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE

Prezenta lucrare este realizată având în vedere modificările legislative şi

Copyright © 2012, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

REDACŢIE: tel./fax: 021.314.93.13

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184

Elucidarea noţiunii de teritoriu, ca element constitutiv al statului, deşi la prima

Delimitarea teritoriului unui stat se realizează prin intermediul frontierelor, linii de

Principiul indivizibilităţii teritoriului, normat la noi la nivel constituţional în art. 1

Inalienabilitatea teritoriului, principiu cu valoare constituţională la noi potrivit art. 3

Acest principiu de uniformitate a dreptului creat şi aplicabil pe întreg teritoriul

Din punct de vedere juridic, o reorganizare administrativă a României poate cuprinde

§1. Reorganizarea constituţională

a teritoriului nu poate echivala decât cu o încălcare a prevederilor actului fundamental şi

§2. Reorganizarea legală

Populaţia, ca element constitutiv al statului, reprezintă un ansamblu de indivizi aflat

Cetăţenia2 reprezintă o legătură juridico-politică a unui individ, persoană fizică, cu

Definiţiile enunţate la nivelul doctrinei juridice sunt multiple şi diverse, reţinând în

§1. Principiile cetăţeniei române

§2. Dovada cetăţeniei române

§3. Cetăţenia de onoare

§4. Multipla cetăţenie

§1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

§2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

§3. Dobândirea cetăţeniei române la cerere

§4. Redobândirea cetăţeniei române

cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o

§5. Procedura de acordare a cetăţeniei române

În cazul nedepunerii, din motive imputabile persoanei care a obţinut cetăţenia

§1. Retragerea cetăţeniei române

B. Procedura retragerii cetăţeniei române

§2. Renunţarea la cetăţenia română

B. Procedura aprobării renunţării la cetăţenia română

§3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române

A. Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin

În ceea ce priveşte situaţia cetăţenilor români aflaţi la un moment dat în străinătate,

§1. Formele regimului juridic aplicabil străinilor

§2. Regimul juridic al străinilor din România

A. Intrarea străinilor de pe teritoriul statului român

B. Sejurul străinilor pe teritoriul statului român

C. Ieşirea voluntară a străinilor de pe teritoriul statului român

F. Îndepărtarea sub escortă a străinilor

Apariţia conceptului de suveranitate la nivelul teoriei politice şi doctrinei juridice se

§1. Teoria suveranităţii naţionale şi guvernământul reprezentativ

§2. Teoria suveranităţii populare şi guvernământul semi-direct

dar nu ca un ansamblu de indivizi amorfi, ci ca o „rezultantă a voinţelor individuale”, fapt

domeniul legilor ordinare, legilor organice sau a legilor constituţionale, şi iniţiativa

a) Încetarea mandatului primarului şi preşedintelui Consiliului judeţean prin

b) Dizolvarea Consiliului local şi Consiliului judeţean prin referendum local

oricărui interes personal sau de grup. Instituţionalizarea puterii presupune o separaţie a

Suveranitatea se prezintă ca un atribut al esenţial al puterii statului în baza căreia

§1. Suveranitatea internă

§2. Suveranitatea externă

Principiul constituţional al statului de drept (Rechtsstaat), normat în Constituţia

§1. Caracterul public al normelor juridice

§2. Claritatea dreptului

§3. Completitudinea dreptului

§4. Neretroactivitatea normelor juridice

separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea

§5. Caracterul previzibil al normelor juridice