I.

HISTOLOGIA
I.1.Mântuirea și îndumnezeirea omului, adevăratul scop al
Întrupării
• Persoana Mântuitorului
• Aceeași natură sau Ființă cu Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt
• Și-a primit Ființa prin naștere, mai înainte de toți vecii, din Tatăl
• Nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt
• Este egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Duhul Sfânt
• Fiu al lui Dumnezeu sau Logos divin
• Dovezi despre dumnezeirea Fiului după Întrupare, când poartă numele de Iisus
Hristos
• Mt 3,17
• Mt 26,63-64
• Mt 16,16
• Texte din care rezultă divinitatea lui Iisus Hristos în care i se atribuie natură și
însușiri dumnezeiești
• I Tim 3,16
• Consubstanțial cu Tatăl - In 10,30
• Col 2, 9
• In 17,5
• In 1,3; Mt 28,18
• In 5,23
• Din cauza căderii în păcat omul a intrat în moarte sufletească și osândă veșnică
ajungând să nu se mai poată mântui prin propriile puteri. De aceea, Dumnezeu a
hotărât să-L trimită pe Fiul Său să mântuiască lumea.
• Mântuirea este astfel opera iubirii și a harului lui Dumnezeu. (Ioan 3,16)
• Scopul Întrupării spre mântuire, ca și al creației, este mărirea lui Dumnezeu și
fericirea făpturilor Lui. (Ef. 1, 5-6, 12; 2, 7)
Ce este mântuirea?
• Mântuirea este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobândirea vieții de
veci.
• A fost făcută prin Întruparea, Jertfa, Învierea și Înălțarea Mântuitorului.
 • Este de două feluri: obiectivă și subiectivă
Prin mântuire obiectivă se întelege: tot ce a făcut Hristos de la Întrupare până
la Înălțare, punctul culminant constituindu-l Jertfa și Învierea lui Hristos.
Mântuirea subiectivă ține de fiecare persoană în parte, prin colaborare cu harul Duhului
Sfânt și prin fapte bune.
De ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu și nu altă Persoană a Sfintei Treimi?
• 1. Făcându-Se Fiu al omului își păstrează neschimbată proprietatea de Fiu
• 2. El e Calea Adevărul și Viața. Se cuvenea deci ca El, să ne învețe direct și
deplin cele despre Dumnezeu
• 3. Pentru că toate prin El s-au făcut era potrivit ca această refacere prin har să
fie tot prin EL
• 4. Pentru că Fiul este chipul lui Dumnezeu și prin El era firesc să se mântuiască
omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu.
La opera divină mântuitoare participă întreaga Sfântă Treime (Tit 3, 4-6)
• Întrupare (Lc 1, 35)
• Botez (Mt 3, 16-17)
• Mărturisiri ale Domnului (In 7, 16; 12, 49; Lc 4, 18)
• Minuni săvârșite (In 14,10; Mt 12, 28)
• Moartea lui Iisus este în conformitate cu voia Tatălui (Rm 8,32; Evr 9,14)
• Învierea (Rm 8,11)
 I.2. MESIANISMUL ÎN VECHIUL TESTAMENT. PROFETII MESIANICE
Prezenta si actiunea Sa Si-a facut-o Dumnezeu Cuvantul in Vechiul Testament prin:
1. Cuvinte directe șoptite în inimile prorocilor
2. Fapte care se distingeau în chip vădit ca fapte ale Sale (față de evenimentele
naturale ce puteau fi interpretate ca înfăptuindu-se fără un Dumnezeu personal)
3. Relație directă, ca persoană, cu patriarhii și prorocii, dar încă nu ca persoană
întrupată, coborâtă în rândul oamenilor.
Pregatirea omenirii pentru venirea Mantuitorului
● Omenirea trebuia pegătită pentru venirea Mântuitorului, pentru a ajunge la
conștiința păcătoșeniei, dorind salvarea de către Mesia
● Pregătirea a fost făcută pe două căi:
● Pozitivă prin Revelația supranaturală
● Negativă datorită greutăților, necazurilor și suferințelor îndurate de cei care ar fi
putut să-și dorească un Mântuitor.
● Ea a început de la prima promisiune a Răscumpărătorului (Facere 3, 15)
● Oamenii au trăit cu nădejdea că Mântuitorul nu va întârzia să vină.
● După amestecarea limbilor făgăduința a fost păstrată mai mult sau mai puțin de
fiecare neam în parte, cu toate că fiecare popor a înțeles-o diferit (de aici unele
mituri, legende).
Hotarârea divina de a alege un popor a fost luata ca urmare a înmultirii faradelegilor si a
caderii în idolatrie. De acum înainte pregatirea pentru mantuire se realizeaza pe 2 linii:
A poporului ales
- Prin întărirea făgăduințelor lui Dumenzeu, făcute fiecăruia
- Prin profețiile mesianice
- prin legea ceremonială a lui Moise, ale cărei jertfe, spălări și curățiri
prefigurau jertfa Mântuitorului și curățirea păcatelor prin pocăință.

A popoarelor pagane
- Prin legea morală naturală, manifestată în conștiință
- înclinația spre adevăr și bine
- experiența religioasă și morală care le-a întărit sentimentul părăsirii de
Dumnezeu și dorința după ajutor divin (jertfele – născute din dorința de iertare și
mântuire)
 - Prin cunoașterea poporului evreu, traducerii VT

PROFEȚII MESIANICE:
1. Facere 3, 15
Protoevanghelia
2. Daniel 9, 24-27
Despre timpul venirii Mântuitorului
3. Miheia 5, 1
Nașterea Domnului în Betleemul Iudeii
4. Isaia 7, 14
Nașterea din Fecioară
Profetii mesianice
5. Zaharia 9,9
Intrarea triumfală în Ierusalim
6. Isaia 53, 1-12
Despre Jertfa izbăvitoare și răscumpărătoare a lui Mesia și preaslăvirea Lui
7. Osea 3, 4-5
Întoarcerea fiilor lui Israel la Dumnezeul lor și la David, împăratul lor.
8. Daniel 7, 13-14
Tatăl dă Fiului Omului domnia și stăpânirea veșnică

1. Facere 3, 15
Textul biblic:
“Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi
va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".
Protoevanghelia a fost dată întregului neam omenesc pe când el se afla încă în
coapsele lui Adam (sămânța femeii – Mântuitorul va zdrobi capul șarpelui, biruind deplin
pe diavol)
De la Adam până la potop, numele simbolice date unor urmași ai acestuia au avut sens
profetic, menținându-se nădejdea trimiterii unui Mântuitor și a izvăvirii din starea de
decădere a neamului omenesc.
Facere 12, 3; 18, 18; 22, 17; 28, 14; 49, 10; Numerii 24, 17; Deut.18, 15
GALATENI 4, 4
Promisiunile divine făcute poporului ales sunt repetate în dese rânduri, pentru ca,
aceștia să ajungă la conștiința păcătoșeniei lor și să dorească cât mai mult venirea unui
Mânuitor.
Profetii mesianice din cartile Psalmilor:
● Semintia din care Se va naste Mesia
Ps. 88, 35
 Închinarea Magilor
Ps 71, 10-11
 Întreita activitate de profet, preot si împarat
Ps. 109, 4-5; 2, 5
 Patimile, Moartea si Învierea
Ps.21, 1; 34, 14-15; 68, 25; 34, 14-15; 68, 25; 21, 20; 33, 19-20
 A doua venire
Ps. 49, 2-3
 Împaratia dreptatii si a pacii
Ps. 71, 7-8
GALATENI 3, 24
Întreaga lege mozaică a pregătit poporul iudeu pentru venirea lui Mesia.
“călăuză (pedagog) spre Hristos”
 I.3. Chipul evanghelic al lui Hristos și istoricitatea Sa
Iisus Hristos a avut și are mare influență în viața creației

 Influența Lui se datorează unei lucrări reale a lui Hristos, lucrare ce se simte încă
de la martorii imediați ai Învierii Lui.
 Cărțile Noului Testament sunt îmbibate de eficiența Domnului Hristos asupra
autorilor.
 Autorii vorbesc despre toate evenimentele vieții Domnului ca unii ce stau în
momentul în care scriu sub eficiența Lui.
 Această eficiență începe îndată după Înviere asupra ucenicilor și se prelungește
în tot cursul istoriei creștinismului.
 Hristos a înviat făcându-Se cunoscut în chip real ca atare și întemeind
convingerea că El rămâne în legătură cu cei ce cred Lui până la sfârșitul veacurilor.
 Persoana Însăși a lui Hristos Își deschide toate dimensiunile Ei de-abia în urma
Învierii.
 Chiar dacă L-ar fi socotit pe Hristos, în mod neîntrerupt și neclintit Dumnezeu
întrupat, dacă El n-ar fi înviat, adică dacă ucenicii n-ar fi avut experiența Învierii și a
eficienței Lui reale după Înviere, dumnezeirea Lui ar fi rămas pentru ei o realitate în
mare parte închisă, ascunsă, neluminată.
 Numai cu ochii acestei credințe, întemeiată pe comuniunea cu El după Înviere,
au putut înțelege ucenicii pe Hristos în toată plinătatea reală a Persoanei Lui.
 Experiența Învierii lui Hristos, întemeiată pe comuniunea cu El după Înviere, e
baza istorică ce a dat ucenicilor posibilitatea să recunoască istoricitatea Lui ca
Dumnezeu-Om și să o descrie ca atare.
Toată tradiția despre hristos a răsărit din credința în învierea lui Iisus și s-a
concentrat în realația de eu-tu cu răstignitul care e viu și acum.
Putem observa din Sfânta Evanghelie:
 Istoricitatea lui Iisus (umanitatea)
 Caracterul supra-uman
 În Evanghelii nu există nicio tendință de a construi un chip imaginar al lui Hristos
 Viața, cuvintele, faptele lui Iisus sunt redate cu mijloacele cele mai reale, cele mai
exacte (precise) cu putință
 Autorii Evangheliilor au construit un chip al lui Hristos foarte unitar, foarte
neobișnuit și în același timp uman. Acesta nu ar fi putut fi copiat după alte modele
umane, nici construit prin fantezie.
 Hristos Se comunică în întregime prin viața și moartea Sa nouă oamenilor, dar
făcând aceasta Se comunică în întregime voinței lui Dumnezeu.
 Numai prin deschiderea accesului la Dumnezeu îi va mântui pe oameni. Acest
acces se realizează prin comunicarea iubirii, prin jerfta Sa de pe Cruce.
 Prin moartea și Învierea Sa Iisus Hristos ridică umanitatea Sa (cu voia ei) la un
nivel la care nu s-a mai aflat umanitatea niciunui alt om. Datorită acestei acțiuni Hristos
nu este doar Dumnezeu ci și omul desăvârșit sau deplin realizat prin puterea lui
Dumnezeu, cum n-a fost și cum nu va fi altul.
  Iisus S-a arătat astfel ca Dumnezeu minunat, întrucît S-a arătat ca ființa cea mai
omenească. El a apărut, dintr-un punct de vedere, deplin încadrat în condițiile vieții
umane, dar pe de altă parte, depăşind limitele acestei vieţi, săvârşind nu numai faptele
cele mai umane, ci și pe cele mai presus de lume. El a flămânzit, a însetat, a avut
nevoie de somn, a suferit de dureri fizice, de neînţelegerea semenilor Săi întru
umanitate, S-a smerit mai mult ca toți, umblând cu vameșii, cu oprimații şi cu batjocoriţii
societății, dar nu S-a lăsat abătut de la iubirea desăvîrşită, nu a invidiat, nu a cîrtit, deşi
a mustrat pe cei nedrepţi, pe cei prefăcuţți, pe cei vicleni, pe cei silnici, dar fără să le
închidă calea mântuirii, calea reve nirii la adevărata umanitate; S-a rugat pentru toţi şi a
săvârşit şi putea săvârşi oricând fapte de putere mai presus de ale naturii și ale
oamenilor.

Păzind legea harului, trăim legea lui Dumnezeu înscrisă în firea noastră – Sfântul
Maxim Mărturisitorul.
 Învățătura lui Hristos ne tălmăcește umanitatea Sa desăvârșită
 Învățătura Lui este perfectă, nimic nu poate fi eliminat din ea
 Hristos Se tălmăcește pe Sine în învățătura Lui desăvârșită și de aceea El
devine ținta umanității noastre reală, nefantezistă și corespunzătoare realelor
aspirațiii ale umanității.
 Natura umană este chemată la această desăvârșire și de aceea nu este peste
puterea omului de a o împlini.
 I.4. Întruparea Mântuitorului;
Persoana divino-umană a Mântuitorului

Este cu totul sigur faptul că Mântuitorul S-a întrupat, adică S-a făcut om „pentru noi oamenii şi
pentru a noastră mântuire”(art.3 din Simbolu Credinţei). În această privinţă Sfânta Scriptură ne dă
depline lămuriri.
Nicăieri în izvoarele Revelaţiei nu se arată vreo altă cauză a Întrupării, decât căderea omului.
Sfânta Tradiţie de asemena ne dă mărturii că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru mântuirea
oamenilor din robia păcatului şi a morţii.
După rânduiala divină, Întruparea cu tot ceea ce ţine de ea s-a petrecut la „plinirea vremii” (Ga
4 ,4 ), adică atunci când erau îndeplinite în omenire toate condiţiile corespunzătoare. Pentru aceasta
însă, trebuiau să treacă mii de ani, căci este vădit că Fiul lui Dumnezeu putea să Se întrupeze spre
mântuire şi îndată după căderea omului, dar Dumnezeu ătia că acest lucru n-ar fi folositor omului,
întrucât omul nu ajunsese să-şi dea bine seama de gravitatea păcatului care l-a scos din comuniunea
cu Tatăl său şi astfel în mod liber să dorească mântuirea. Căci dacă în cădere omul a lucrat în mod
liber, deci a păcătuit din propria sa voinţă, era necesar ca el să voiască şi să dorească mântuirea sau
scăparea din starea în care îl adusese păcatul.
Sfânta Scriptură nu cuprinde lămuriri speciale referitoare la condiţiile pentru „plinirea vremii”,
dar Sfinţii Părinţi ne dau lămuriri suficiente în această privinţă, toate plecând de la premisa că
Domnul ştia când trebuia să vină.
Pe temeiul izvoarelor Revelaţiei, Biserica învaţă că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, este
Dumnezeu-Om, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, afară de păcat. Astfel în Persoana cea una a lui
Iisus Hristos se cuprind doua firi: dumnezeiască şi omenească, adevăr afirmat pe baza datelor din
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Iisus Hristos, deşi om adevărat, de aceeaşi fiinţă cu ceilalţi oameni, posedă totuşi două
prerogative sau privilegii faţă de restul oamenilor, anume:
1. Naşterea Sa supranaturală
2. Impecabilitatea sau neputinţa de a păcătui
Teologia ortodoxă afirmă că temeiul impecabilităţii absolute a lui Iisus Hristos stă in unirea
ipostatică. Căci dacă subiectul purtător al firii omeneşti în Iisus Hristos este Însuşi Dumnezeu-
Cuvântul sau Logosul divin, atingerea însăşi a lui Dumnezeu de firea umană o curăţeşte de orice
păcat. Altfel spus, firea umană se îndumnezeieşte în stânsă unire cu firea divină a Logosului.