ION

de Liviu Rebreanu

1. Date d. autor / operă

- unul dintre cei mai importanţi romancieri ai perioadei interbelice; creaţii variate tematic: romane
sociale, ale vieţii rurale (Ion, Răscoala) sau citadine (Gorila), romane bazate pe conflicte psihologice
(Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra) etc.
- ideologia romanescă pentru care optează conştient este realismul, pe care însă nu îl confundă cu
simpla imitaţie a realităţii: „Artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost
numai un pretext pentru a-mi putea crea o lume nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei.” (Mărturisiri).
- Ion – apariţia romanului (1920) e urmată de un adevărat scandal în presa literară, deşi romanul se
încadrează în tematica ţărănească specifică literaturii epocii:
→ critici violente (în special adepţii tradiţionalismului, care văd în roman o viziune cinică şi
brutală asupra satului românesc – v. N. Iorga)
→ primire entuziastă: cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române; „Pornind de la
acelaşi material ţărănesc, Ion reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de
atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul ardelean, constituind o dată istorică, am putea zice, în
procesul de obiectivare a literaturii noastre epice” (E. Lovinescu)

2. Încadrarea în specie
- roman realist obiectiv / doric (N. Manolescu); se înscrie în tradiţia marelui roman realist tipic
pt. sec al XIX-lea şi continuat la începutul sec XX în literatura universală (Pompiliu Constantinescu aprecia
că realismul lui «Ion» e o aplicaţie a metodei balzaciene; romancierul transcrie realitatea (golită de iluzii)
voit în afara emoţiilor)
- ideologia realistă este evidenţiată de:
- raportul realitate / ficţiune
- tendinţa către construcţia monografică (romanul unei lumi văzute în totalitatea ei)
- construcţia arhitectonică precisă, bazată pe echilibru
- importanţa acordată conflictelor sociale
- modul de construcţie al personajelor (caracterul lor reprezentativ pentru comunitatea căreia
îi aparţin)
- obiectivitatea vocii narative (pers. a III-a, omniscienţă, impersonalitate)
- stil (preferinţa pt. descriere minuţioasă, veridică, pt. amănuntul semnificativ...)

3. Geneza romanului
- elemente reale, unele autobiografice, pe care le transpune în operă:
- povestea fetei bătute de tatăl său pt. că se îndrăgostise de un ţăran sărac (relatată de sora
scriitorului)
- scena sărutării pământului
- satul Prislop – model pt. Pripasul ficţional; imaginea tatălui său, învăţător cu o familie grea,
destituit după 20 de ani de învăţământ – transpusă în imaginea lui Herdelea; propriile
trăsături şi întâmplări – împrumutate lui Titu (dorinţa de a ajunge scriitor, de a trece în
Regat, munca de ajutor de notar etc.)
- nume reale (Ion Pop, de ex.)
- totuşi, ficţiunea nu se confundă nicio clipă cu realitatea: „Romanul e o construcţie de artă care
fixează curgerea vieţii. Romanul dă vieţii un tipar care-i va cuprinde şi dinamismul, şi fluiditatea.”
(Mărturisiri)

4. Tema. Subiectul
- Subiectul se desfăşoară pe două planuri narative alternante:
- 1. – bazat pe o problematică socială (dublată de una erotică), are în centrul său destinul lui Ion, un
ţăran sărac care....
- 2. – bazat pe o problematică naţională (problema identităţii naţionale a românilor în Ardealul aflat
sub stăpânire austro-ungară) – are în centrul său intelectualitatea satului şi mai ales destinul familiei
Herdelea.

1/5 (Rebreanu, Ion)

5. Structura romanului
a) construcţia echilibrată: două părţi, egale ca pondere a capitolelor, pun în valoare evoluţia
protagonistului şi evidenţiază elementele care provoacă conflictul central: glasul pământului / glasul
iubirii; titlurile capitolelor - sintetice
b) simetria: obsesia rebreniană pt. „corpul sferoid” al romanului – revenirea în final la secvenţa /
imaginea / metafora iniţială
→ drumul: „cititorul se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi
reintră în lumea lui reală” (Mărturisiri)
- simetria susţinută şi pe parcursul romanului: capitole - Începutul / Sfârşitul; secvenţe: bătaia dintre
Ion şi George / crima; nunta Laurei / nunta Anei etc.

6. Incipitul revelator:
- intrarea treptată în lumea ficţională (amestecul de toponime reale şi simbolice; imaginea
panoramică, restrângându-se lent; drumul alb - imagine a destinelor încă nescrise... )
- semnele prevestitoare, elementele cu rol simbolic: toponimele nefaste, imaginea Hristosului care
„îşi tremura jalnic trupul de tinichea ruginită”, cocoşul mic „cu creasta însângerată”, acoperişul casei
Glanetaşului ca un „cap de balaur”
→ viziunea rebreniană dezvăluită de la început: privirea „de sus” (naratorul omniscient),
imparţială, cuprinzând egal toate elementele unei lumi văzute ca totalitate.
- Hora – prima secvenţă narativă – este o reprezentare concisă şi clară a lumii satului, a relaţiilor
sale (stratificarea socială: gruparea sătenilor în funcţie de vârstă, interese, aspiraţii, statut)
- toate conflictele importante ale romanului pot fi identificate, în germene, în această primă
secvenţă:
- conflictul erotic: Ion dansează cu Ana (gesturi tandre, dar fără reală afecţiune; lipsa
iubirii este exteriorizată ca formă de compasiune: „tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca
de ea”). Imaginea ispititoare a Floricăi este respinsă cu încăpăţânare, într-un gest
forţat, din voinţă: „ca şi când ar fi vrut să-şi alunge un gând din crieri”
- conflictul social – anticipat de imaginea tatălui care ascultă conversaţia bogătanilor
„ca un câine la uşa bucătăriei” – atitudine de umilinţă pe care fiul n-o va mai
accepta;
- dezvăluit violent în conflictul cu Vasile Baciu, care-l numeşte pe
Ion „sărăntocule”, „tâlharule”, „hoţ”. (Termenii, care în gura lui V. Baciu devin
echivalenţi, arată statutul umilitor al sărăciei: în lumea redată de Rebreanu,
demnitatea, valoarea individului depind de locul acestuia în ierarhia socială.)

7. Evoluţia conflictelor
- conflictele se construiesc pornind de la relaţia triunghiulară, de tip tragic, care se va constitui
între Ion şi cele două femei, Florica şi Ana, care întruchipează aici cele două patimi devoratoare care
îşi dispută destinul personajului: dorinţa de dragoste, respectiv setea pentru pământ.
- cele două patimi iau aici un caracter absolut (v. idealul lui Rebreanu: „... a pătrunde şi a înfăţişa
absolutul, care, cel puţin în artă, rămâne năzuinţa supremă”); criticul Cornel Moraru vorbeşte de
caracterul lor stihial („L.R. este primul nostru mare romancier al stihiei sociale, dar şi al stihiei
psihologice”)
→ tragismul imanent: patimile adânci, iraţionale, pe care personajul nu le poate stăpâni / controla
decât temporar

- cele două părţi vor înfăţişa, pe rând, forţa acaparatoare a celor două patimi, într-o construcţie
simetrică

I. Glasul pământului.
Eroul renunţă voluntar la dragoste, crezând că îşi poate construi singur destinul. Porneşte
de la consideraţii raţionale, care sintetizează, de fapt, mentalitatea lumii căreia îi aparţine:
„Dragostea nu ajunge în viaţă... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia”.
Parcursul său este, cel puţin aparent, unul ascendent.
- cucerirea Anei (v. Lovinescu – un erou stendhalian, pentru care femeia e mijloc de
parvenire)
2/5 (Rebreanu, Ion)
 - gesturile tandre iniţiale (sunt şi semn de milă, poate sinceră la început, dar şi
strategie utilă, conştientă)
- alternanţa gesturilor duioase cu indiferenţa jucată: „Se întâlnea cu Ana uneori, dar
nu-i vorbea. ”
- adevărată indiferenţă în momentul în care şi-a atins scopul (ştie că a lăsat-o
însărcinată)
- din momentul în care sarcina Anei devine o evidenţă, aceasta pierde orice rol în relaţia cu
Ion; conflictul se mută între Ion şi V. Baciu, tatăl Anei.
- problemele de orgoliu, de mândrie rănită sunt agravate de caracterul public al
disputelor lor;
- Ion devine sfidător, arogant, refuză să negocieze: „Acum nu mai vreau eu, uite-
aşa!”; pasul îi devine mai apăsat; vorbeşte „semeţ şi cu nasul în vânt”
- devine convins că el este singurul de care depinde propria viaţă: „toate numai de
voinţa lui atârnă”. Voinţa se asociază îndârjirii şi unei inteligenţe pragmatice, reci:
„Graba strică treaba. Fără dibăcie şi şiretenie nu ajungi la mal niciodată”
- orgoliul lui devine exagerat, lipsit de măsură: „Ion însă scuipă cu dispreţ, strigând
că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă”
→ nunta – împlinirea propriilor ambiţii (aparentă confirmare a felului în care el
înţelesese să-şi construiască singur destinul)

II. Glasul iubirii.

Încetul cu încetul, forţa zăgăzuită a iubirii începe să iasă la iveală, tot mai violent. Chiar
înainte de nuntă, Ion are stranii momente de „uitare”, când pare că ignoră cu desăvârşire existenţa
Anei: „De-abia acum înţelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana. […] O
privea şi se mira c-a putut el săruta şi îmbrăţişa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduţi în cap de
atâta plâns...” Chiar la nuntă joacă cu Florica şi pentru o clipă pare să creadă chiar că ea îi este
mireasă: „el însă fierbea şi-ţi încleştase degetele în şoldurile ei pline, uitând de tot de Ana,
închipuindu-şi că Florica e mireasa lui...”
După o vreme înţelege că iubirea nu era o opţiune posibilă, ci o chestiune de destin: „mie
mi-a fost scrisă Florica, degeaba”. Toată viaţa lui îi apare dintr-o dată străină: „Se cutremură ca
deşteptat dintr-un vis”.
Relaţia cu Ana – accentuată degradare. (Ion va proiecta asupra Anei ciuda şi frustrarea
iubirii neconsumate cu Florica)
- naşterea – uşoară, dar vremelnică reechilibrare a poziţiei Anei; în acel moment Ion
trăieşte o clipă un sentiment de smerenie, aproape religios, legat de misterul naşterii.
- revenire la răceală
- indiferenţa se transformă treptat în cruzime în fiinţa în care vede o piedică în calea
propriei fericiri → bătăi, umilinţe
- sinuciderea Anei – provocată de nesfârşitul şir de umilinţe, de căderea tuturor
iluziilor, de sentimentul lipsei propriei importanţe; pt. Ion – e o surpriză, dar nu o
tulburare profundă; are aproape un sentiment de uşurare
- toate acestea devin însă semne care vorbesc despre un destin care se scrie fără voia
personajului, şi de a cărui forţă Ion devine tot mai conştient.
→ Parcursul eroului devine descendent.
- conflictul cu Simion Lungu ia proporţii exagerate; Ion intră la închisoare
- moartea copilului (la care Ion nu ţine, de fapt) este privită cu o spaimă iraţională, ca un
blestem: „Ce să facă doftorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? [...] Asta-i pedeapsa
mea, naşule!”
- întâlnirile cu Florica devin imprudente, dar şi, brusc, apăsate de conştiinţa unei vinovăţii:
„Frunzele mărului foşneau ca o imputare. [...] Se duse la seceră fără a mai întoarce capul,
ca şi când din spate l-ar fi ameninţat o mână nevăzută.”
→ Eroul începe să simtă forţa destinului către care pare să se precipite, fără putinţă de
împotrivire.
- prin purtarea sa se expune bănuielilor Savistei şi, în cele din urmă, chiar ale naivului
George, soţul Floricăi
- moartea eroului – este înfăţişată de Rebreanu astfel încât să sublinieze iraţionalul ei, adică tocmai
partea tragică, fatalitatea:
3/5 (Rebreanu, Ion)
 - deşi avertizat, George nu este deloc pregătit pentru ceea ce urmează: este confuz, ca şi când
ar avea febră, uită toporul în căruţă (sapa este la îndemână cu totul întâmplător), când iese în
curte strigă tare, parcă avertizându-l pe intrus, loveşte cu sapa aproape la întâmplare, într-o
beznă deplină.
- Ion în schimb nu are niciuna din reacţiile fireşti, previzibile: vine la Florica îmbătat de
dragoste, uitând cu totul de George; deşi aude glasul rivalului său, continuă să fluiere
chemarea de dragoste, ghidând astfel mâna lui George, fără să se ferească, chemând, de data
aceasta, moartea.
(v. împletirea dintre Eros şi Thanatos în proza lui Rebreanu)
- ideea destinului este reluată în mod explicit de scriitor: „În aceeaşi clipă îşi dădu seama
deodată că i-a sosit ceasul. Mintea i se lumină, deşi gura-i boscorodea întruna «sst», tot mai
domol şi mai nesigur. Aştepta loviturile, îngrijorat doar cu ce o să-l lovească?”
- Interpretarea morţii protagonistului ca o simplistă consecinţă justiţiară a actelor sale îngrădeşte
sensul pe care scriitorul însuşi îl dădea operelor sale, refuzând să le vadă în cheie strict
moralizatoare. Astfel, deşi Rebreanu admitea faptul că „fiecare realizare artistică conţine în sine un
fel de nostalgie a eticului”, credea cu tărie, în acelaşi timp, că „teza e în afară de artă”. Peste vina
morală a personajului său, el aşază o vină tragică, dând astfel un sens mai larg omenesc destinului
personajului.
- scena înmormântării – subliniază caracterul tragic (în sensul tragediei antice) al întregii
acţiuni:
- satul joacă rolul corului din piesele greceşti, evidenţiind, prin compasiune, destinul eroului:
„Şi toată lumea compătimea şi lăuda pe Ion că a fost aşa ş-aşa de bun şi de harnic... Totuşi,
nici pe George nu-l ocăra nimeni, şi-i doreau să scape mai uşor din pacostea ce-a dat peste
dânsul.”
- finalul poate fi foarte bine caracterizat prin formula pe care Rebreanu o aplica unui alt
roman al său, Răscoala: „În general se recunoaşte că în romanul acesta toţi, absolut toţi au
dreptate şi că tocmai aceasta constituie tragicul conflictului.”

- încheierea simetrică (drumul...);

- depărtarea treptată a unghiului de vedere, până la acea distanţă de unde toate frământările omeneşti
pot fi privite cu o detaşare impersonală, supraomenească: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic
nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile
vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.”

8. Personajele

- mod de construcţie tipic pentru romanul realist: personaje coerente din punct de vedere caracterial,
cu manifestări tipice, verosimile, ale căror însuşiri evidenţiază trăsăturile colectivităţii căreia îi
aparţin, fără ca acest lucru să le ştirbească individualitatea

- Ion, cu tot destinul său neobişnuit, se înscrie în tiparul general al clasei ţărăneşti pe care o
reprezintă. Ţăran sărac, dar harnic şi iubind pământul cu patimă, el trăieşte dureros sentimentul
marginalizării sale sociale. Felul în care decide să acţioneze, cu toată cruzimea lui, nu e departe de
modelele repetitive pe care le oferă satul: un model posibil e cel al lui Vasile Baciu, care şi-a
dobândit el însuşi averea printr-o căsătorie avantajoasă; un contramodel e cel al propriilor părinţi,
Zenobia luându-l din dragoste pe cel care avea să-i risipească până şi zestrea.
- comportamentul său trădează un amestec permanent, foarte veridic de inteligenţă vicleană şi
instinctualitate, de senzualitate şi cruzime, de patimă şi indiferenţă.
- totuşi, personalitatea eroului e dată, în bună măsură, şi de ceea ce iese din tipare:
- patimile sale, puternice, imposibil de temperat prin forţa raţiunii, neobişnuite
- dorinţa de pământ depăşeşte cu mult fireasca dorinţă de a se vedea „în rândul oamenilor”;
imaginile, aproape mitizate ale pământului împrumută adesea stranii forme erotice:
mototoleşte pătimaş în palmă bulgării din brazdă, priveşte halucinat pământul „aspru şi totuşi
ademenitor, ca o ţărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbrăţişare îţi zdrobeşte oasele.”
- însemnând mai mult decât avere, pământul răspunde unei forţe interioare iraţionale, adânci,
la fel ca şi dragostea în faţa căreia cinicul erou se trezeşte vulnerabil, stângaci, imprudent.

4/5 (Rebreanu, Ion)

 Ana – destinul tipic al femeii de la ţară, aflată mereu sub tutela unei autorităţi masculine (tatăl, soţul)
- existenţă aspră, într-o lume lipsită de gingăşii sentimentale: tatăl sever, pentru care
căsătoria fetei e un contract social oarecare / soţul indiferent, pentru care ea e un instrument
de parvenire.
- viaţă monotonă şi tristă, petrecută în muncă şi ascultare
- sinuciderea este aici punctul final al unui proces continuu de scuturare a oricăror iluzii;
moartea e ultima zonă de linişte pe care şi-o poate permite Ana, personalitate mai degrabă
slabă şi ştearsă.

Cz. - personaje complexe, verosimile, surprinse în situaţii tipice de viaţă, în conflicte puternice;
dincolo de trăsăturile desprinse din comportamentul, atitudinile lor, analepsele naratorului
(întoarcerile în trecut) pot întregi „fişa” biografică a personajului; semnele simbolice strecurate de
autor pe parcursul evoluţiei întâmplărilor, pot fi considerate anticipări subtile ale destinului lor (v.
Manolescu – personajul romanului doric – supus „tiraniei” naratorului omniscient şi omnipotent)

9. Stilul
- perfectă adecvare a stilului la trăsăturile lumii create de scriitor: o lume aspră, înfăţişată minuţios,
într-un limbaj rece, detaşat, lipsit de implicare şi sentimentalism
- „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spună într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi
neprecis. Străluciri stilistice, cel puţin în opera de creaţie, se fac mai mult în detrimentul preciziei şi
a mişcării de viaţă. De altfel, cred că e mult mai uşor a scrie «frumos», decât a exprima «exact».”
- scenă reprezentativă pt. stilul scriitorului: moartea Anei (gesturi minuţioase, nu sunt ocolite
detaliile dure, aproape naturaliste; alăturări de imagini contrastante în mod şocant – sinuciderea
femeii disperate, rumegatul placid al vacii, violenţele de limbaj ale Zenobiei care nu ştie încă ce se
petrece...)

Concluzie

_______________________________________________

1. L. Rebreanu, "Ion" - exemple de paragrafe conclusive

Concluzii despre semnificaţia relaţiei dintre incipit şi final

Preocuparea lui Liviu Rebreanu pentru simetria dintre incipit şi final este semnificativă,
dezvăluind semnificaţiile pe care autorul le ataşează operei sale. E evident că, dacă în lumea reală
începutul şi sfârşitul întâmplărilor au un caracter întâmplător, în opera literară incipitul şi finalul
sunt secvenţe-cheie pentru înţelegerea viziunii despre lume şi a mesajului textului. Traiectoriile
existenţiale ale personajelor realiste, cum este aici cazul lui Ion (dar şi al Anei, al Floricăi, al lui
George) lasă mereu cititorului impresia de destin închis, de parcă totul a fost spus, iar cititorul
părăseşte spaţiul ficţiunii edificat asupra lecţiei de viaţă sau a tiparului uman pe care autorul l-a
conturat pe parcursul operei. Există, de asemenea, în simetria dorită de Rebreanu şi o subtilă
"disciplinare" a cititorului, în sensul lepădării realiste de iluzii, o atitudine pe care lectorul o
deprinde odată cu personajele. Reluând scena horei săteşti, cu aceleaşi imagini şi gesturi, dar
atribuindu-le uneori altor personaje (căci protagoniştii au ieşit din scenă), Rebreanu accentuează
ideea realistă a timpului ciclic, repetitiv, în care dramele individuale nu sunt decât o ilustrare
particulară a mersului indiferent al lumii - idee asupra căreia, de altfel, autorul insistă explicit:
"Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii vremea vine nepăsătoare,
ştergând toate urmele." Drumul care, în final, se pierde "în şoseaua cea mare şi fără început" este o
metaforă a destinului personajelor ficţionale şi o aluzie la propriile noastre vieţi care se risipesc în
marele vălmăşag al existenţei umane.

5/5 (Rebreanu, Ion)

 Concluzii despre semnificaţia relaţiei dintre Ion şi Ana

Relaţia dintre Ion şi Ana este revelatoare pentru viziunea lucidă şi realistă a lui Rebreanu
asupra satului şi a relaţiilor dintre oameni. Evitând cu orice preţ nu numai idealizarea, dar până şi
îndulcirea artistică a acestei relaţii, scriitorul aruncă o lumină crudă asupra felului în care oamenii,
obsedaţi de propriile impulsuri şi năzuinţe obscure, ignoră adesea realitatea particulară a celui de
lângă ei. Preocupat exclusiv de setea lui de a avea pământ, Ion nu o mai percepe pe Ana ca pe o
fiinţă cu drepturi proprii la existenţă şi aspiraţii, ci doar ca pe un obiect, un instrument oarecare al
ascensiunii sale, devenit inutil şi împovărător când scopul a fost atins. La rândul ei, Ana, obişnuită
să îşi asume rolul supus şi şters în existenţa unui bărbat autoritar (fie el tată sau soţ), este incapabilă
să se facă văzută şi auzită cu propriile ei gânduri şi dorinţe. De altfel, nici faţă de ea însăşi nu dă, cu
adevărat glas adevăratei sale fiinţe, punându-şi mereu, obscur, speranţa fericirii în ceva exterior ei,
cu o intensitate în continuă diminuare: speranţa în dragostea lui Ion, apoi în îmbunarea lui Ion prin
naşterea unui moştenitor, apoi în simpla obişnuire a lui Ion cu prezenţa ei... Lipsa de gingăşie în
relaţiile de familie nu este neobişnuită într-un mediu aspru cum este cel rural, dar cruzimea relaţiilor
dintre Ion şi Ana vine şi pe fondul unor personalităţi incompatibile, de altfel foarte realist înfăţişate.

6/5 (Rebreanu, Ion)