Morfologia 

este partea gramaticii care studiază modificarea formelor

cuvintelor în cursul comunicării.
Este de două feluri:

 flexibilă = care își schimbă forma după gen, număr, caz, persoană, timp,
diateză, mod ( substantivul, adjectivul, articolul, numeralul, pronumele, verbsul
);
 neflexibilă = care nu își poate schimba forma: adverbul, prepoziția,
conjuncția, interjecția.

Vom discuta despre SUBSTANTIV care este o parte de vorbire FLEXIBILĂ

care denumește ființe, fenomene ale naturii, stări sufletești, acțiuni, lucruri, în
general fiind cunoscute ca obiecte.
Felurile:

 comune = care denumesc obiecte de același fel ( ex: oraș );

 proprii = care denumesc anumite ființe sau lucruri ( ex: Alexandra );
 simple ( ex: elev );
 compuse (ex: Floarea-Soarelui );
 colective = care au formă de singular și înțeles de plural ( ex: roi );

a) trei genuri:

 masculin: unu - doi;

 neutru: un - două;
 feminin: o - două;

b) două numere:

 singular = când se denumește doar un singur obiect ( ex: carte, masă, om,
ploaie, scaun, băiat );
 plural = când se denumesc mai multe obiecte ( ex: cărți, ploi, oameni, mese,
băieți, scaune );

Unele substantive au numai forme de singular și se numesc defective de

plural ( ex: miere, zori, aur, fasole, var, foame, sete, secară, câlți ), iar altele
 au numai formă de plural și se numesc defective de singular ( ex: Bucegi,
bulgi, făină, tăieței ).
c) cinci cazuri:

 Nominativ: întrebările ” cine și ce ? ”

subiect: Elevul scrie pe caiet.
         ↓
            ( cine scrie pe caiet ? );
nume predicativ: Prietenul meu este inteligent.
atribut substantival apozițional: Sora mea, Sara, a luat premiul întâi la
concursul de geografie.

 Acuzativ: întrebările ” pe cine, ce, pentru cine, pentru ce, prin cine, prin ce, cu
cine, cu ce, de cine, de ce, de la cine, de la ce, când, până unde, cât ? ”

nume predicativ: Casa lor este de cărămidă portocalie.

atr. subst. prepozițional: Mobila de bucătărie este de culoare albă.
complement direct: Citesc o nuvelă.
complement prepozițional: M-am gândit la mama prietenului meu.
complement de agent: Cartea este citită de copil.
complement circumstanțial de loc: Plecăm la mare.
complement circumstanțial de mod: Mănânc cu po.ftă dulciurile.
complement circumstanțial de timp: După ploaie iese soarele.
complement circumstanțial de scop: Învață pentru note mari.
complement circumstanțial de cauză: A murit de bătrânețe. Mor de frică.

 Genitiv: ” al, a, ai, ale cui ? ”

atr. subst. genitival: Mirosul cozonacului este plăcut.

                           ↓
                                            ( al cui miros este plăcut ? )
 nume predicativ: Frumusețea este a naturii.
atr. subst. prepozițional: Manifestația contra fumatului a strâns multă lume.
atribut apozițional: Citesc operele dramaturgului român, ale lui Ion Luca
Caragiale.
complement indirect: Complotează împotriva surorilor.
complement circumstanțial de loc: În spatele casei se află o piscină.
complement circumstanțial de timp: Se învăța mai mult pe vremea
bunicilor voștri.
complement circumstanțial de scop: Se pregătește în vederea plecării.
complement circumstanțial de cauză: Din cauza supărării a adormit.

 Dativ - ” cui ? ”

complement indirect: Bunicul i-a dăruit Ioanei o săniuță.

                                                                     ↓
                                                         ( cui a dăruit bunicul o săniuță ? )
complement circumstanțial de mod: Lucrează contrar normelor de protecția
muncii.
nume predicativ: Orarul este conform regulilor deja propuse.
complement circumstanțial de loc: Stai locului !
atribut substantival: Glorie eroilor noștri ( neamului ) !
atribut apozițional: Suntem recunoscători profesoarei noatre de
matematică, doamnei Enache.

 Vocativ - NU are funcție sintactică.

Substantivele care se află în cazul vocativ se separă, prin virgulă, de restul

propoziției:
Ioane, vino la mine !
Vino, Ioane, acasă !
Maria, treci aici !
 Forma pe care o ia un substantiv în diferite cazuri se numește declinare.

 Locuțiunea substantivală = reprezintă grupuri de cuvinte care au sensuri

unitare ale substantivelor.

de exemplu: aducere-aminte, băgare de seamă, părere de rău se comporta la

fel ca substantivul.