Medicaţia antihipertensivă

Hipertensiunea arterială este definită ca o creştere persistentă a tensiunii arteriale sistolice şi

diastolice peste valorile de 140/90 mmHg.
Este cea mai frecventă dintre bolile cardiovasculare din ţara noastră, fiind o importantă problemă de
sănătate publică.
HTA persistentă duce la leziuni vasculare ireversibile la nivel renal, cardiac şi cerebral.
Medicaţia antihipertensivă intervine prin 4 mecanisme principale:
inhibarea activităţii sistemului nervos simpatic (simpatolitice)
vasodilataţie prin mecanism direct musculotrop
inhibarea enzimei de conversie a angiotensinei şi a efectelor angiotensinei II
creşterea eliminării urinare de sodiu (diuretice saluretice).

În mod obişnuit tratamentul antihipertensiv se face asociind două sau mai multe medicamente cu
mecanisme de acţiune diferite care acţionează sinergic împiedicând, în acelaşi timp reacţiile compensatorii
dezavantajoase. Aceasta permite folosirea de doze relativ mici, cu eficacitate crescută şi risc mic de reacţii
adverse.
Inhibitoare ale simpaticului (SIMPATOLITICE)
a.prin acţiune centrală Clonidina (Catapresan, Haemiton) acţionează prin stimularea
receptorilor alfa-2 adrenergici presinaptici de la nivelul unor formaţiuni adrenergice centrale, mecanism
prin care este mediat feed back-ul negativ ale eliberării de noradrenalină. Aceasta determină scăderea
tonusului simpatic periferic şi favorizează reflexele vagale cardioinhibitorii. Prin scăderea tonusului
simpatic va scădea rezistenţa vasculară periferică, frecvenţa cardiacă, în oarecare măsură debitul cardiac,
scade secreţia de renină.
Ca mecanism compensator se înregistrează retenţia de sodiu, care va duce la creşterea volumului
plasmatic. La doze mari se pot activa şi receptorii postsinaptici, cu creşterea tonusului vascular.
La oprirea tratamentului valorile tensiunii arteriale revin rapid la cele anterioare sau chiar poate
apare un puseu hipertensiv (efect rebound).
Este un compus cu liposolubilitate marcată, care pătrunde bine în SNC şi astfel predomină efectul
antihipertensiv. Se foloseşte în fazele avansate, severe de boală, în asociere cu diuretice (care combat
retenţia de sodiu).
Tratamentul se începe cu doze de 75 – 100 micrograme, crescând până la 300 micrograme pe zi. Nu
se asociază cu alfa-blocante, beta-blocante, deoarece acestea scad eficacitatea acţiunii centrale a clonidinei.
Reacţiile adverse sunt uscăciunea gurii, sedare, somnolenţă, constipaţie.

Agoniştii receptorilor imidazolinici - moxonidina (Physiotens) şi rilmenidina (Tenaxum) nu au

efecte centrale şi nu produc efect sedativ la dozele terapeutice. Au durată mai lungă de acţiune şi se dau
într-o singură priză pe zi.
Alfa-metildopa (Dopegyt) acţionează prin formarea de mediatori falşi (alfa-metilnoradrenalină şi
alfa-metiladrenalină), Efectul se instalează mai lent, dispare treptat după oprirea tratamentului. Menţine
eficient irigaţia sangvină a rinichiului,fiind indicată în hipertensiunea bolnavilor cu insuficienţă renală, iar
în hipertensiunea gravidelor prezintă avantaj menţinerea irigaţiei uteroplacentare. Se dă în doză de 250 mg
odată, 0,5-1 g pe zi. Se asociază cu diuretice şi vasodilatatoare.
Poate provoca somnolenţă, depresie, constipaţie. În doze mai mari apar leziuni hepatice, anemie
hemolitică autoimună, sindrom lupic.
b.prin acţiune periferică Reserpina (Hiposerpil, Raunervil) Are şi efect central deprimant, fiind
folosită ca neuroleptic. Efectul se instalează lent, fiind maxim după cca 2 săptămâni de tratament şi se
menţine îndelungat (câteva săptămâni de la oprirea tratamentului). Se produce scăderea rezistenţei

1
periferice, scăderea întoarcerii venoase, bradicardie, diminuarea debitului cardiac, scăderea secreţiei de
renină. Compensator se accentuează retenţia de sodiu şi creşte volumul plasmatic.
Se foloseşte în asociere cu vasodilatatoare directe sau diuretice, când doza poate fi scăzută.
Astfel de asocieri se găsesc în preparatul Neocristepin (care conţine reserpină, DH-ergocristină şi
un diuretic).
Reacţiile adverse: sedare, somnolenţă, congestie nazală. E contraindicată la bolnavii cu ulcer,
colită ulceroasă, stări depresive.

Blocantele alfa-adrenergice. Prazosinul (Minipress) este un blocant selectiv al receptorilor alfa-1

postsinaptici de la nivelul musculaturii netede vasculare. El nu afectează receptorii alfa-2 de pe membrana
presinaptică, ceea ce are drept consecinţă inhibarea eliberării ulterioare a mediatorului.
Este un antihipertensiv de treapta a doua. Are un efect favorabil asupra lipoproteinelor plasmatice,
scăzând fracţiunea aterogenă a acestora. Se administrează în doză de 0,5 mg care se creşte treptat (din 5 în
5 zile) până la 5-10 mg pe zi. La începutul tratamentului poate apare colaps. Se poate asocia cu
vasodilatatoare directe, beta-blocante, diuretice.

Blocantele beta-adrenergice îşi exercită efectul prin acţiunea deprimantă cardiacă, inhibarea
secreţiei de renină şi prin blocarea unor formaţiuni beta-adrenergice centrale.
Se folosesc în toate formele de hipertensiune arterială, atât ca medicamente de debut, dar obişnuit în
asociere cu diuretice, vasodilatatoare directe, inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei. Se obţin
rezultate bune mai ales în HTA labilă, la tineri cu tonus simpatic crescut, cu sindrom hiperkinetic sau cu
nivel crescut de catecolamine şi renină în sânge.
Se mai folosesc în HTA însoţită de tahiaritmii, cardiopatie ischemică şi hipertiroidie, crizele
hipertensive ale feocromocitomului.
Tratamentul nu se întrerupe brusc, pentru evitarea efectului rebound, mai ales în HTA însoţită de
cardiopatie ischemică.
Sunt contraindicate la astmatici, în caz de insuficienţă cardiacă netratată, tulburări de conducere
atrioventriculară, bradicardie marcată, afecţiuni vasculospastice.
Reprezentanţi: neselectivi (propranolol, oxprenolol) şi selectivi (metoprolol, atenolol)

B. VASODILATATOARELE DIRECTE (MUSCULOTROPE)

Dihidralazina (Hipopresol) dilată direct arteriolele (la nivel renal, coronarian, splanhnic, cerebral)
şi determină scăderea rezistenţei vasculare periferice. Ca urmare a scăderii tensiunii arteriale diastolice se
declanşează tahicardie, creşterea debitului cardiac, care va compensa efectul antihipertensiv.
Este utilă asocierea cu beta-blocanţi (împiedică stimularea cordului) şi neurosimpatolitice. Se
utilizează în forme avansate de HTA.
Deoarece produce vasodilataţie şi menţine fluxul sangvin tisular la valori bune se recomandă la
hipertensivii cu insuficienţă renală, de asemenea în hipertensiunea gravidică.
Reacţiile adverse: cefalee, ameţeli, tahicardie, palpitaţii, edeme, crampe musculare, rar polinevrite,
anemie, leucopenie, sindrom lupoid.
Diazoxidul produce vasodilataţie arteriolară rapidă energică. Se dă i.v. în crize hipertensive. Efectul
durează câteva ore. Poate duce la hiperglicemie, diminuând secreţia de insulină.

Blocanţii canalelor de calciu (BCCa)

sunt medicamente arteriolodilatatoare.
Se folosesc frecvent dihidropiridinele (nifedipina, amlodipina),care au efect predominat
vasodilatator, dar şi verapamilul şi diltiazemul, care au mai ales efecte la nivelul cordului (de tip
deprimant).
Dihidropiridinele se indică mai ales la vârstnici, la hipertensivi cu patologie asociată (cardiopatie
ischemică, arteriopatii obliterante, astm bronşic, diabet zaharat, hipercolesterolemie).

2
 Prezintă avantaj la coronarieni, au acţiune antiaterosclerotică şi anticalcinotică, diminuează
hipertrofia cardiacă.
Nifedipina (Adalat, Corinfar) se foloseşte sub formă de preparat retard. Se poate asocia cu
diuretice, beta-blocanţi. Are şi efect saluretic.
Alte substanţe sunt amlodipina (Norvasc), felodipina (Plendil) care au o durată lungă de acţiune,
administrându-se într-o singură priză pe zi.
Verapamilul nu se asociază cu beta-blocanţi, datorită sumării efectelor cardiodeprimante.
Efecte adverse ale BCCa:
•cefalee (mai ales DHP),
•roşeaţă cutanată, bufeuri de căldură,
•bradicardie (la verapamil, diltiazem),
•precipitarea sau agravarea insuficienţei cardiace (la verapamil şi diltiazem).
•agravarea anginei (prin tahicardia reflexă, de ex.la nifedipină)
•edemul gleznelor (la DHP)
•constipaţie (la verapamil)
C. ANTIANGIOTENSINICELE
În această grupă se încadrează inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei, care împiedică
formarea angiotensinei II şi antagonişti ai receptorilor angiotensinei II.
Cei mai importanţi compuşi sunt inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei (IECA).
Angiotensina II are roluri multiple în reglarea hemodinamică şi hidrosalină. Prin acţiunea
inhibitorilor enzimei de conversie a angiotensinei se produc următoarele efecte importante: este inhibat
efectul direct, vasoconstrictor al angiotensinei II, astfel că se produce vasodilataţie arteriolară şi venoasă,
cu scăderea presiunii arteriale, este inhibată facilitarea inervaţiei simpatice.
Angiotensina II fiind agentul stimulator al secreţiei de aldosteron, responsabil de retenţia de sodiu,
prin inhibarea angiotensinei II se va favoriza eliminarea de ioni de sodiu la nivel urinar.
ECA este identică cu enzima care inactivează bradikinina - o kinină cu efect puternic vasodilatator.
Astfel prin inhibarea ECA, bradikinina nu mai este inactivată şi se produce efectul său
vasodilatator.
Angiotensina facilitează hipertrofia celulelor musculare din miocard şi peretele vascular şi
tratamentul îndelungat cu IECA va scădea hipertrofia miocardică, respectiv îngroşarea pereţilor
vasculari. Au acţiune antihipertensivă marcată, find folosite mai ales în forme avansate ale bolii.
Se pot asocia cu simpatolitice (beta-blocanţi, dopegyt), vasodilatatoare directe (dihidralazină),
diuretice, însă între acestea şi IECA există un sinergism marcat şi se poate ajunge la o scădere prea
marcată a TA.
Captoprilul (Tensiomin) este utilizat atât ca monoterapie cât şi în diferite asociaţii.
Enalaprilul (Renitec) acţionează ca un pro-drug. După scindare eliberează metabolitul activ -
enalaprilat. Are efect de durată mai lungă, putându-se administra într-o singură priză pe zi, de asemenea are
mai puţine efecte adverse.
Lisinoprilul este asemănător; există la ora actuală cca 20 de compuşi din acestă grupă (fosinopril,
quinapril, trandolapril, etc).
Efecte adverse comune: tusea şi edemul angioneurotic (atribuite bradikininei), hiperpotasemia (nu
se asociază cu spironolactona), leucopenia, afectarea rinichiului, tulburări digestive, gust metalic, fenomene
cutanate. Se contraindică la gravide.
Antagoniştii receptorilor pentru angiotensină: Losartanul (Cozaar) are proprietăţi
antihipertensive asemănătoare captoprilului, dar spre deosebire de inhibitorii enzimei de conversie nu
provoacă tuse şi edem angioneurotic.
Alţi compuşi irbesartan, valsartan, telmisartan, candesartan.

3
 DIURETICE FOLOSITE CA ANTIHIPERTENSIVE
Se folosesc diureticele saluretice, acelea care elimină o cantitate mai mare de sodiu. Mecanismul
acţiunii antihipertensive se explică prin eliminarea la început a ionilor de sodiu, consecutiv scăzând
volumul plasmatic, debitul cardiac şi valorile tensiunii arteriale.
La bolnavii cu HTA există o tendinţă de reţinere a ionilor de sodiu în peretele vascular. Diureticele
elimină şi sodiul intracelular.
Se pot folosi ca medicaţie de debut în formele uşoare. Frecvent se asociază cu alte antihipertensive
pentru a combate retenţia de sodiu şi creşterea volemiei, care sunt mecanisme compensatoare întâlnite la
administrarea antihipertensivelor din alte grupe.
Efectele adverse: dezechilibre electrolitice (hipopotasemie) şi modificarea nefavorabilă a
lipidogramei, în sensul creşterii LDL şi VLDL în detrimentul HDL. Monoterapia cu diuretice nu se practică
datorită acestor fenomene metabolice nedorite.
Se folosesc hidroclorotiazida (Nefrix) care se administrează oral 25 mg de 1-2 ori pe zi,
indapamida (Tertensif) oral în doză de 2,5 mg/zi,
furosemidul - mai ales la hipertensivii cu insuficienţă renală şi pe cale intravenoasă în urgenţe
hipertensive.