NOTE DE CURS

ZONAREA VEGETAȚIEI FORESTIERE

Prof.Ștefan Carolina
 CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII GENERALE
Formarea și dezvoltarea în ultimele decenii a conceptului de ecosistem, care a schimbat
fundamental modul de înțelegere a pădurii ca fenomen ecologic a dus la necesitatea
încadrării ecologice a pădurilor.
În fundamentarea ecologica a silviculturii , tipologia forestieră a avut și are un rol
important. Tipologia forestieră. stabilește unitățile de pădure, deosebite din punct
de vedere ecologic, și le caracterizează structural și funcțional, furnizind astfel
parametrii ecologici necesari pentru alegerea, dezuolturea și aplicarea de măsuri
de gospodărire corespunzătoare.
. Tipologia pădurilor a apărut din necesitatea grupării porțiunilor de pădure asemănătoare
din anumite puncte de vedere, pentru a se putea lucra științific și practic cu un număr mai
restrins de unități-tip.

Elaborarea și aplicarea tipologiei ecosistemice a pădurilor răspunde preocupărilor actuale

din silvicultura noastă pentru promovarea speciilor autohtone valoroase, a structurilor
complexe ale arboretelor, pentru valorificarea _rațională a tuturor resurselor pădurii. Aceste
preocupări se regăsesc în numeroase acte normative privind conservarea, protejarea și
dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor rațională economică și menținerea echilibrului ecologic.

.
.
. CARACTERIZIARZEA TIPURILOR DE ECOSISTEM FORESTIER
Fiecare tip de ecosistem este caracterizat prin următoarele elemente:
1 Denumire.
1. Tipuri de pădure, tipuri de stațiune și asociații vegetale corespondente.
2. Areal în țară.
 3. Stațiunea, în cadrul căreia se caracterizează condițiile staționale (altitudine, relief,
material parental, soluri), factorii climatici (temperatura, apa din precipitații), factorii
edafici (troficitate, reacție, apa accesibilă, aerație, temperatura) și factorii limitativi.
4. Structura biocenozei, în cadrul căreia se caracterizează, producătorii pe straturi (arbori,
arbuști, ierburi și subarbuști, mușchi) și principalele populații de consumatori și
descompunători.
Pentru stratul de arbori se dau și detalii importante din punct de vedere practic (compoziție,
productivitate, caracteristici dendrometrice, calitatea lemnului, modul de regenerare
naturală.
Informațiile conținute în caracterizarea tipurilor de ecosistem forestier reflectă stadiul
cunoștințelor care nu este același pentru toate tipurile. Datele cantitative, mai ales cele
privind compoziția arboretelor și caracteristicile dendrometrice sunt orientative.
. FOLOSIREA TIPOLOGIEI ECOSISTEMICE IN CONSERVAREA SI
GOSPODĂRIREA PADURILOR
Principalul scop al tipologiilor forestiere este de a stabili și a caracteriza din punct de vedere
structural și funcțional unitățile de viață și de mediu sau unitățile de mediu mai mult sau mai
puțin omogene, care să poată fi folosite de practică ca unități ecologice ecosistemice sau
stationale naturale de lucru. Dacă parametrii ecologici ai acestor unități și reacția lor la
intervențiile antropice sunt cunoscute, practica poate elabora și aplica măsuri adecvate de
gospodărire care să permită valorificarea funcțiilor de producție și de protecție a ecosistemelor
sau potențialul ecologic al stațiunilor. De aceea crearea și aplicarea in practică a tipologiei
pădurilor și a tipologiei stațiunilor forestiere au avut o deosebită importanță pentru orientarea
ecologică a silviculturii noastre, a concretizării unităților ei de lucru și a diferențierii măsurilor
silviculturale în raport cu natura lor ecologică diferită. . Crearea tipologiei ecosistemice unice
elimină acest inconvenient pentru pădurile seminaturale, iar folosirea bonitării staționale pentru
stațiunile forestiere fără pădure sau cu păduri artificiale (sau puternic modificate de om) permite
și stabilirea obiectivă a potențialului ecologic al acestora și a1egerea, ecologic justificată, a
speciilor cele mai indicate pentru a crea un nou arboret. Aplicarea tipologiei ecosistemice in
practica forestieri permite rezolvarea următoarelor probleme de interes major pentru silvicultură :
- stabilirea unităților ecosistemice naturale existente în teritoriu prin încadrarea ecosistemelor pe
tipuri de ecosistem ;
- cartarea și inventarierea ecosistemelor pe tipuri și stabilirea pe această bază, precum și pe baza
bonitării stațiunilor a seriilor ecologice de gospoddrire ;
- stabilirea țelurilor de gospodărire pornind de la funcțiile social-economice, și în funcție de
caracteristicile ecologice ale tipurilor incluse în serii (structură, desfășurarea proceselor
ecosistemice ) ;
- fixarea pe serii a compoziției țel, a ciclului de productie, a sistemului de măsuri silviculturale de
aplicat, in funclie de aceste caracteristici dar și de starea actuală a fiecărui ecosistem inclus ;
- aplicarea sistemului de măsuri pe tipuri sau grupe de tipuri, ținind permanent seama de starea
ecosistemelor.
Rezolvarea primelor patru probleme se obline prin lucrările de amenajarea pădurilor, cea de-a
cincea problemă este de resortul ocoalelor silvice care, evident, lucrează tot pe unități
ecosistemice în aplicarea amenajamentului.. La ocol, evaluarea celorlalte resurse naturale ale
pădurii (plante medicinale, semințe, fructe de pădure, ciuperci, baza trofica a vinatului etc.) se
simplifică este mai precis dacă se face pe baze tipologice.Și lucrările de protecție (prognoza
defoliatorilor sau altor dăunători, prognoza incendiilor etc.) pot fi mult îmbunătățite.
Folosirea tipologiei ecosistemice în conservarea și gospodărirea pădurilor presupune că toate
cercetdările ce se efectuează pentru cunoașterea structurii, a proceselor din pădure, a relațiilor
dintre diferite populații, ca și cercetările de stabilire a tehnologiitor de regenerare, conducere și
protecție a arboretelor să se facă pe tipuri de ecosistem. Numai astfel se poate fundamenta
silvicultura ecologică.

1. OBIECTUL ŞI SCOPUL

➢ Obiectul
• pădurea, aceasta stând de fapt in centrul preocupărilor sectorului forestier

➢ Folosirea tipologiei ecosistemice pentru o gestionare durabilă a pădurilor şi conservarea

fondului forestier;
➢ Referitor la zonalitatea şi unităţile de calisificare a pădurilor să se distingă o zonalitate
biogeografică în plan orizontal (unde intervine latitudinea) şi zonalitate în plan vertical
(unde intervine altitudinea);
2. METODE DE CERCETARE
Metodele si criteriile de clasificare sunt numeroase, aparent foarte diferite, se încadrează
în -trei categorii distincte
-metode și criterii staționale ;
- metode și criterii fitocenotice
-metode și criterii combinate staționale- fitocenotice
Cap.2. VEGETATIA României

1. Răspândirea vegetaţiei pe teritoriul României

Distribuţia vegetaţiei pe teritoriul ţării noastre este condiţionată de factori şi condiţii zonale şi
azonale. Zonalitatea geografică la rândul ei este de două tipuri: latitudinală‐longitudinală şi altitu
dinală.
Dacă zonalitatea latitudinală se manifestă pănâ la 300‐400 m, zonalitatea (etajarea) verticală a ve
getaţiei apare peste aceste valori ale înălţimii reliefului.În timp ce zonalitatea latitudinală
şi altitudinală
diferenţiază factorii ecologici de bază (căldura, umiditatea, cantitatea de lumină), condiţii locale t
ermohidrice şi de troficitate determină formarea unor unităţi de vegetaţie intrazonale sau azonale.
1.1. Zonalitatea latitudinală a vegetaţiei
Câmpiile şi podişurile joase din partea de sud‐est a României (marginea sud‐vestică a Podişului
Covurlui, jumătatea de est a Bărăganului, Câmpia Siretului inferior şi Podişul Dobrogei centrale ş
i de sud) cu soluri cernoziomice tipice şi soluri bălane constituie zona de stepă din România.
Covorul vegetal din zona de stepă se caracterizează prin absenţa pădurilor ş i extinderea
cvasigeneralizată a plantelor ierboase. Pajiştile de stepă cuprind numeroase specii de plante ierbo
ase
dintre care menţionăm: colilia (Stipa lessingiana, S.ucraina, S.pulcherima, S.capillata ş.a.); păiuş
(Festuca valesiaca); pir crestat (Agropyron pectiniforum).
Zona de stepă cuprinde două subzone: a) stepa cu Poaceae (Duriherbosa);
b) stepa cu Poaceae şi dicotiledonate (Altiherbosa).
În Podişul Moldovei (sub altitudinea de 200‐250 m), în Câmpia Bărăganului de vest, în Podişul
Dobrogei (până la altitudinea de 150‐250 m), în Câmpia Burnazului şi Câmpia Olteniei (până la a
ltitudinea
de 100‐150 m) şi în Câmpia Banato‐Crişană, de la Deta şi până la Carei, predomină cernoziomuri
le levigate
şi pădurile poienite, alcătuind zona vegetaţiei de stepă. Pâlcurile de pădure sunt formate în princi
pal din
specii de stejari xerofili, iar pajiştile, din specii de graminee şi dicotiledonate. În zona de silovost
epă se
deosebesc subzonele nordică (cu stejari mezofili) şi sudică (cu păduri de stejari xerotermofili).
Partea de nord a Podişului Moldovei (200‐350 m altitudine), centrul Podişului Transilvaniei (250
400 m), câmpiile din sudul şi vestul ţării (100‐300 m), în general cu soluri forestiere cenuşii şi br
un‐roşcate
sunt acoperite cu păduri de stejar, alcătuind zona de vegetaţie nemorală. Prezenţa acestei zone de
pădure
de stejar nu se datoreşte atât zonalităţii latitudinale, cât mai ales influenţei lanţului carpatic care
determină o creştere a precipitaţiilor atmosferice cu 20‐25% faţă de zona de pădure de silvostepă.
În
asemenea condiţii se constituie o zonă de pădure nepoienită. Zona nemorală cuprinde o subzonă c
u păduri de stejari mezofili şi stejari submezofili‐termofili.

1.2. Zonalitatea altitudinală a vegetaţiei

Creşterea rapidă a altitudinii de la nivelul unităţilor extracarpatice şi intercarpatice spre partea
bazală şi apoi spre culmile muntoase determină reducerea temperaturii ş i sporirea
cantităţilor de
precipitaţii; modificarea acestor factori ecologici de bază conduce la zonarea vegetaţie în altitudin
e. Astfel
se individualizează patru etaje de vegetaţie: a) păduri de foioase de la 300‐400 m la 1200‐1400 m
; b)
păduri de conifere între 1200‐1400 m şi 1600‐1800 m; c) rarişti de arbori şi tufişuri de la 1600‐18
00 m la 2000‐2200 m; d) pajişti scunde şi tufărişuri pitice peste altitudinea de 2000‐2200 m.
a) În cadrul pădurilor de foioase, între 300‐400 m şi 600‐700 m altitudine predomină gorunul; într
e 600‐700 m şi 1200‐1400 m specia dominantă este fagul (uneori în amestec cu brad şi molid).
b) Etajul pădurilor de conifere este dominat categoric de prezenţa molidului.
c) În etajul tufărişurilor ş i rariştilor de arbori se individualizează clar două subetaje care se
întrepătrund tentacular. Aşadar, de la partea superioară a reliefului carpatic spre regiunile
nemuntoase se succed următoarele etaje ş
i subetaje de vegetaţie: etajul alpin (cu pajişti scunde ş i tufărişuri pitice); etajul
subalpin cu un subetaj al tufărişurilor (ienupăr şi jneapăn) şi altul al rariştilor de arbori; etajul bor
eal (cu
predominarea pădurilor de molid); etajul nemoral cu un subetaj al pădurilor de gorun şi altul al pă
durilor de fag şi de amestec fag‐răşinoase. Vegetaţia intrazonală se datoreşte unor condiţii
care se suprapun etajelor altitudinale de
vegetaţie, „alterându‐le” continuitatea. Biotopurile de stâncărie, de grohotişuri, de izvoare de mun
te, de
mlaştini oligotrofe şi eutrofe, de luncă, de terenuri salinizate, de nisipuri, prin microclimatele spe
cifice,
favorizează consituirea unor areale de vegetaţie azonală: higrofilă, xerofitică, halofilă, psamofilă
etc. 1.3. Vegetaţia de pădure
Pădurile ocupă, în prezent, circa 26% din teritoriul ţării, ele compunându‐se din peste 200 specii
de arbori, aproximativ 1000 specii de plante ierboase, apoi numeroase specii de ciuperci, muşchi,
licheni, alge. Pădurile de molid constituie formaţiunea vegetală principală a etajului boreal ş
i se situează
altitudinal între 1200‐1700 m în spaţiul muntos din nord şi între 1400‐1850 m în Carpaţii Meridio
nali. În
depresiunile intramontane şi în văile înguste, molidişurile coboară până la 800 m. Pădurile de mol
id ocupă
cele mai mari suprafeţe în Carpaţii Orientali (circa 12 000 km²). În Crpaţii Meridionali şi în cei O
ccidentali
pădurile de molid formează „centuri” când mai late, când mai înguste care încing etajul subalpin.

În structura pădurilor de molid ponderea principală o are Picea abies, asociată cu Betula pendula,
Sorbus aucuparia, Acer pseudoplatanus, Ulmus glabra, Abies alba şi, destul de rar, Fagus sylvatic
a. Arbuştii sunt puţini: cununiţă (Spiraea ulmifolia), coacăz (Ribes petaeum).
Pădurile de brad formează areale mai ales în subetajul forestier de amestec foioase‐conifere;
frecvenţa cea mai mare se constată în munţii cu altitudini mici (între 800‐1200 m). Brădete pure s
e
întâlnesc pe faţada estică a Carpaţilor Orientali şi pe cea sudică a Carpaţilor Meridionali, dar num
ai până la Valea Dâmboviţei. Ponderea brădetelor în suprafaţa totală a fondului forestier
nu depăşeşte
1%.Structura pădurilor de brad cuprinde, pe lângă Abies alba, exemplare rare de Picea abies, Fag
us
sylvatica, Acer pseudoplatanus, Ulmus sp. În subarboret apare alunul (Corylus avellana), socul (S
ambucus racemosa), zmeurul (Rubus idaeus) ş.a.
Pădurile de amestec fag‐răşinoase formează o fâşie continuă la partea superioară a pădurilor
nemorale între 600‐800 m şi 1250‐1400 m.
În Munţii Apuseni acest subetaj este situat între 1000‐1400 m, iar în Carpaţii Orientali, între 6001
100 m. Întinderea cea mai amplă a subetajului fag‐răşinoase se înregistrează pe faţada estică a Ca
rpaţilor
Orientali, continuând pe clina sudică a Meridionalilor până la Valea Oltului. Suprafaţa totală a pă
durilor din acest subetaj este de circa 1,150 milioane hectare (18% din fondul forestier).
În structura acestor păduri predomină copios fagul (Fagus sylvatica) la care se adaugă în proporţii

variate molidul şi bradul. Sporadic se întâlnesc şi alte specii de arbori, precum: frasin (Fraxinus e
xcelsior),
carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus sp.) etc. Subarboretul este, deobicei, sărăcăcios: tulichina
(Daphne
mezereum), alun (Corylus avellana), soc (Sambucus nigra). În substratul ierbos se întâlnesc; Aspe
rula odorata, Salvia glutinosa, Rubus hirtus, Allium urssinum, Festuca drymeia, Luzula
luzuloides, Calamagrostis arundinacea etc.
Pădurile de fag formează trei fâşii distincte: făgete de mare altitudine; făgete montane; făgete de
dealuri.
Făgetele de mare altitudine se localizează între 1250‐1450 m în Carpaţii Orientali şi între 125016
50 m în Carpaţii Meridionali. Făgetele montane se întâlnesc între 600 ş
i 1000 m (ceva mai sus în
Apuseni, unde ocupă toată partea superioară a munţilor scunzi). Făgetele din regiunile deluroase s
e
desfăşoară între 400‐600 m în partea de nord a ţării şi până la 800 m altitudine în unităţile deluroa
se de
sud. Tentacular, făgetele pot urca în etajul molidişurilor sau pot să coboare în etajul pădurilor de
gorun. Pădurile de fag ocupă cea mai mare parte din suprafaţa pădurilor României (circa 31%).
În structura acestor păduri predomină Fagus sylvatica, la care se adaugă Acer pseudoplatanus,
Ulmus sp., Populus tremula, iar la partea inferioară a subetajului apar Quercus petraea, Tilia tome
ntosa,
T.cordata, Carpinus betulus etc.În subarboret, relativ sărac, se întâlnesc Corylus avellana, Sambu
cus nigra, Daphne mezereum, Cornus mas, Evonimus europaea, Crataegus monogyna.
Pădurile de gorun alcătuiesc formaţiunea zonală a subetajului pădurilor de gorun şi de amestec
cu gorun din etajul nemoral. Gorunetele cresc exclusiv în unităţile de relief deluros, între 200‐300
m şi
600‐700 m. Extrazonal, pe versanţii sudici urcă în subetajul fagului sau chiar în etajul molidişuril
or, iar pe
versanţii nordici, gorunetele pot pătrunde în zona nemorală şi chiar de silvostepă. Regional, pădur
ile de gorun se întâlnesc în Subcarpaţi, în dealurile piemontane înalte, în Podişul
Moldovei, în Podişul Transilvaniei şi în Dobrogea de Nord.
În gorunete predomină copios Quercus petraea, la care se mai pot adăuga exemplare disperse de
Fagus sylvatica, Fraxinus excelsior, Prunus avium, Acer campestre, specii ale genului Tilia.

În biotopurile mai uscate din Dobrogea şi din sudul Banatului, sub gorun se află un etaj de cărpini
ţă
(Carpinus orientalis), mojdrean (Fraxinus ornus). Subarboretul cuprinde păducel (Crataegus mon
ogyna), corn (Cornus mas), lemn câinesc (Ligustrum vulgare) dârmoz (Viburnum lantana),
sânger (Cornus sanguinea), drob (Cytisus nigicans). În Banat, Dobrogea ş
i în Moldova, stratul de arbuşti cuprinde ş i scumpie (Cotinus coggygria).
Pădurile de amestec de cvercinee cu alte foioase (şleaurile) cuprind următoarele subtipuri:
a) şleaurile cu gorun situate în subetajul gorunetelor (între 200‐500 m altitudine);
b) şleaurile cu stejar pedunculat, în subzona pădurilor de stejari mezofili (în Podişul Sucevei între
150‐350 m şi în Câmpia Română între 50‐160 m);
c) şleaurile de cer, în zona pădurilor de stejari submezofili‐termofili din Dobrogea, Câmpia
Română, din dealurile şi câmpia bănăţeană (100‐200 m altitudine);
d) şleaurile cu stejar brumăriu apar insular în silvostepa din sudul ţării, din Câmpia Moldovei, din
Câmpia Mostiştei ş.a.; e) şleaurile cu stejar pedunculat din luncile marilor râuri de câmpie.
Suprafaţa ocupată de pădurile de şleau reprezintă aproximativ 3,5% din fondul forestier al
României. Pădurile de cer (Quercus cerris) ş
i gârniţă (Quercus frainetto) se dezvoltă zonal în perimetrul
pădurilor de stejari submezofili‐termofili, în zona nemorală. Se întâlnesc în regiunile de câmpie sl
ab fragmentate, precum ş
i pe dealurile piemontane joase cu altitudinea de 100‐300 m; se mai dezvoltă
fragmentar în Podişul Dobrogei, în Banat, în Culoarul Mureşului, în Podişul Someşan. Extrazonal
pătrund în silvostepă (pe versanţii nordici) ş
i în subetajul gorunetelor, pe versanţii sudici. Ceretele pure se
localizează, în special, în câmpiile dintre Ialomiţa şi Teleorman, pe dealurile crişene şi în Podişul
Someşan,
în timp ce gârniţetele, de obicei în amestec cu cer, apar în celelate regiuni. Unităţile deluroase cup
rind păduri complexe de gorun, cer şi gârniţă.
Pădurile de cer (Quercus cerris) şi de gârniţă (Quercus frainetto) apar în amestecuri complexe în
care întâlnim: stejar pedunculat (Quercus robur), fag (Fagus sylvatica var. moesica), frasin (Fraxi
nus
angustifolia), arţar tătărăsc (Acer tataricum), ulm (Ulmus procera), părul sălbatic (Pyrus pyraster)
ş.a.
Subarboretul este format din păducel (Crataegus monogyna), măceş (Rosa canina), corn (Cornus
mas), porumbar (Prunus spinosa), spinul cerbului (Rhamnus cathartica). Pădurile de stejar
brumăriu ş i de stejar pufos se dezvoltă bine în condiţiile ecologice ale
silvostepelor sudice. Stejarul pufos creşte în condiţii de climă mai uscată, în Dobrogea de Nord, s
ituânduse la partea superioară a silvostepei între 150‐250 m. Stejarul brumăriu pătrunde în zona d
e stepă, pe
biotopuri nisipoase. Cele mai întinse păduri de acest tip ocupă dealurile joase din sudul ţării, sect
oare
importante de câmpie, areale disjuncte în Defileul Dunării şi în Podişul Transilvaniei. În Podişul
Bârladului pădurile de stejar pufos se află pe platouri, iar stejarul brumăriu pe văi ş
i pe versanţi. În Podişul
Transilvaniei pădurile de stejar pufos ocupă versanţii puternic înclinaţi, cu expoziţie sudică. În Câ
mpia
Siretului Inferior, în Bărăgan ca şi pe grindurile Letea şi Caraorman din Delta Dunării, se întâlnes
c numai păduri de stejar brumăriu.
În structura pădurilor de stejar brumăriu predomină Quercus pedunculiflora, dar se întâlnesc şi
exemplare rare de ulm (Ulmus procera), jugastru (Acer platanoides), păr sălbatic (Pyrus pyraster),
tei (Tilia
sp.) etc. Uneori, în perimetrul pădurilor de stejar brumăriu, se remarcă arealele discontinui de arţa
r
tătărăsc (Acer tataricum). Subarboretul este format din: păducel, porumbar, corn, soc ş.a. Învelişu
l ierbos
este destul de variat: Geum urbanum, Dactylis polygama, Viola hirta, Fragraria viridis, Paeonia p
eregrina, Veratrum nigrum, numeroase specii ale genului Festuca, Filipendula, Agropyron etc.
Pădurile de stejar pedunculat formează areale relativ întinse în zona nemorală între 200‐400 m
altitudine (silvostepa din nordul ţării), dar poate să coboare în condiţii de fragmentare moderată a
reliefului ş
i până la 100 m. Intrazonal, pădurile de acest tip, pătrund în lungul luncilor unor râuri, în
silvostepă, pe podurile unor terase înalte, dar şi în subetajul pădurilor de gorun (până la altitudine
a de
600 m). Pădurile de stejar de silovostepă se întâlnesc în Câmpia Moldovei (Guranda, Santa Mare,
Gornet ş.a.), iar extrazonal se găsesc în Câmpia Siretului Inferior şi în Câmpia Transilvaniei.
Masive păduroase de stejar, cu întindere însemnată întâlnim în lunca Prutului, în lunca Siretului,
Buzăului, Ialomiţei, Argeşului, Oltului, Jiului, Timişului, Mureşului, Crişurilor, Someşului.
Stejăretele din zona nemorală sunt formate, în principal, din stejar pedunculat (Quercus robur)
însoţit secundar de frasin (Fraxinus excelsior), gorun (Quercus petraea), fag (Fagus sylvatica), mă
r pădureţ
(Malus sylvestis) etc. Stratul arbustiv este format din păducel, alun, sânger, lemn câinesc etc.
Capacitatea de creştere a masei lemnoase este mai mare în pădurile de luncă şi din zona
nemorală, dar mai redusă în zonele de silvostepă şi pe podurile de terasă. Pădurile de
luncă (zăvoaiele) sunt alcătuite din arbori de esenţă moale: salcie, arin, plop.
Asemenea păduri întâlnim din etajul boreal până în stepă. Zăvoaiele cu arin alb se află între 1000‐
700 m, cele cu arin negru între 700‐200 m, iar cele cu salciesub 200 m.
Zăvoaiele cele mai întinse se află în luncile inferioare ale Prutului, Siretului, Ialomiţei, Argeşului,

Oltului, Jiului, în Lunca şi în Delta Dunării. De asemenea, păduri de tip zăvoi se dezvoltă pe supr
afeţe mai
întinse în lungul râurilor mari din Depresiunea Transilvaniei şi din Câmpia Banato‐Crişană.
Zăvoaiele recente sunt aglomerări de arbori, aparent haotice, în timp ce zăvoaile vechi se
diferenţiază după biotopuri. În etajul montan aceste păduri cuprind, în principal, arin alb (Alnus i
ncana), şi cu participare redusă molid şi brad.
În unităţile deluroase zăvoaiele au ca specie dominantă arinul negru (Alnus glutinosa), iar ca spec
ii
secundare: plopul alb (Populus alba), salcia plesnitoare (Salix fragilis). Stratul arbustiv este bine
dezvoltat,
cuprinzând: soc, alun, păducel, călin (uneori arţat tătărăsc şi cruşin). Stratui ierbos cuprinde, de o
bicei, specii higrofile: Equisetum palustre, Ranunculus repens, Caltha laeta ş.a.
Zăvoaiele din lungul râurilor care străbat câmpiile cuprind specii de plop şi de salcie. În timp ce
sălcişurile ocupă treptele joase ale luncilor ş
i ulucurile frecvent inundabile, plopişurile se dezvoltă pe
grinduri. Racordul dintre grindurile de luncă şi ulucele frecvent inundabile este marcat prin preze
nţa zăvoaielor mixte plop‐salcie.
În stratul arbustiv din aceste subtipuri de zăvoaie se întâlnesc: Sambucus nigra, Cornus sanguinea
, Amorpha fruticosa, Clematis vitalba, Humulus lupulus ş.a.
1.4. Vegetaţia de tufărişuri
Tufărişurile sunt caracteristice etajului subalpin al Carpaţilor, unde formează covorul vegetal
dominant.
La partea inferioară a etajului subalpin se situează formaţiunea de jneapăn (Pinus mugo), care
marchează evident ieşirea din etajul molidişurilor. În unele zone, jneapănul apare în combinaţie c
u rarişti
de molid, zâmbru sau larice. În partea mediană a fâşiei jneapănului apare curat, iar la partea super
ioară trece ezitant în tufărişurile de smârdar (Rhododendron kotschyi).
În Carpaţii Orientali jnepenişurile încep de la 1450 m şi continuă până la 1900m; în Munţii Apus
eni
se desfăşoară între 1550‐1847 m, iar în Carpaţii Meridionali, jnepenişurile dau nota dominantă a
covorului
vegetal între 1700‐2300 m. În biotopurile umede şi cu frecvente inversiuni de temperatură, jnepen
işurile coboară chiar la 1000 m altitudine (de exemplu în Depresiunea Bilbor).
Specia dominantă în această formaţiune este Pinus mugo, cu înălţimi de 1,5‐2m şi având tendinţă
vădită de dezvoltare pe verticală. Fâşia de jnepenişuri a fost mult mai extinsă în Carpaţi,
dar defrişarea pentru extinderea păşunilor a redus‐o în mod drastic.
Tufişurile de ienupăr apar intercalate în fâşia jneapănului, dar coboară şi mai jos, folosind obârşia

văilor sau curmăturile. Se apreciază că, tufărişurile de ienupăr se localizează între 1450‐1700 m î
n Carpaţii Orientali ş i între 1700‐2000 m în Carpaţii Meridionali. Biotopurile preferate de
ienupăr (Juniperus
communis) sunt stâncoase şi lipsite de umezeală. Tufele de ienupăr depăşesc rar 0,50 m înălţime
şi se asociază frecvent cu Vaccinium myrthillus.
Tufărişurile de arin verde (Alnus viridis) ocupă versanţii şi bazinele de versant cu umezeală ridic
ată.
Arinul, de munte în majoritatea cazurilor, predomină copios, formând arinişuri aproape pure în pr
ima fază
de instalare a vegetaţiei lemnoase, după reactivarea accentuată a alunecărilor de teren. Ulterior se
mai instalează Daphne mezereum, Sorbus aucuparia, Salix silessica ş.a.
Tufele de smîrdar (bujor de munte) se situează în jumătatea superioară a etajului subalpin între
1800 şi 2200 m altitudine. Tufele scunde şi dense cu înălţimea de 30‐40 cm acoperă complet vers
anţii,
care în timpul iernii sunt acoperiţi cu strat de zăpadă. Bujorul de munte (Rododendron kotschyi) a
pare
asociat uneori cu Vaccinium myrthillus şi V. vitis‐idaea, aşa cum se întâmplă, de exemplu în part
ea vestică a platoului conglomeratic al Ceahlăului (exemplare rare).
Tufărişurile xerotermofile, asemănătoare „şibleacurilor” din Peninsula Balcanică se localizează p
e
versanţii stâncoşi improprii vegetaţiei forestiere. Uneori aceste tufărişuri se instalează în locul pă
durilor
defrişate care au în etajul arbustiv specii termofile. Biotopurile cele mai favorabile pentru astfel d
e
formaţiuni vegetale se află în sudul Munţilor Banatului, în Munţii Cernei, în Munţii şi Podişul M
ehedinţi,
pe clina sudică a masivelor Godeanu, Vâlcan, Retezat, Parâng, Cozia şi în sudul Munţilor Apusen
i.
În partea de sud‐est a României, respectiv în Subcarpaţii Buzăului şi mai ales în Dobrogea întâlni
m asociaţii de tufişuri de tip ponto‐mediteraneean.

În structura asociaţiilor de tufărişuri din sud‐vestul ţării se întâlnesc mai frecvent speciile: liliacul
sălbatic (Syringa vulgaris), mojdreanul (Fraxinus ornus), scumpia (Cotinus coggygria),
păducelul
(Crataegus monogyna), măceşul (Rosa canina), cornul (Cornus mas), alunul (Corylus avellana), d
ârmozul
(Viburnum lantana), cărpiniţa (Carpinus orientalis) ş.a. Pe versanţii montani priporoşi, cu expoziţ
ie sudică
se dezvoltă mai ales tufe de liliac şi de scumpie. Mai spre nord, datorită diminuării fluxului termi
c se mai poate menţine doar mojdreanul în asociaţie cu Cornus mas ş
i Cornus sanguinea. În Dobrogea sunt
caracteristice tufărişurile ţepoase în care predomină păliurul (Paliurus spina christi), urmat de mig
dal pitic (Prunus tenella) şi de cireş pitic (Prunus fruticosa).
Sporadic, tufărişurile xerotermofile din sud‐vestul ţării cuprind şi arbori termofili: Pinus nigra ssp
. banatica, Juglans regia, Acer monspessulanum, Corylus colurna ş.a.
În general, tufişurile xerotermofile având ca substrat soluri profunde pot constitui faze tranzitorii
până la instalarea vegetaţiei forestiere zonale. 7.5. Vegetaţia de pajişti
Pajiştile reprezintă 40% din vegetaţia spontană a României şi ocupă aproximativ 17% din teritori
ul
ţării. Pajiştile aparţin la două mari categorii: de climax (alpine, de silvostepă, de stepă); secundare
(situate în etajele şi zonele de pădure).
Pajiştile alpine şi subalpine se află deasupra limitei superioare a vegetaţiei arborescente. Dacă
limita altitudinală superioară a pajiştilor alpine nu poate fi precizată, limita inferioară se află la 20
00‐2200
m (în etajul subalpin s‐au individualizat areale de pajişti subalpine între 1700‐1850 m altitudine).

Pajiştile alpine şi subalpine ocupă cele mai mari suprafeţe în Carpaţii Meridionali: Bucegi, Făgăr
aş, Parâng, Retezat, Godeanu, Cîndrel, Sureanu, Lotru. În Carpaţii Orientali pajiştile alpine ş
i mai ales
subalpine se găsesc la partea superioară a masivelor Rodnei, Călimani şi Maramureş. Pajiştile sub
alpine se întâlnesc în toate masivele în care altitudinea depăşeşte 1800‐1850 m.
Etajul de pajişti alpine este alcătuit din ierburi scunde şi tufărişuri pitice adaptate rigorilor unui
climat aspru. Speciile predominante în acest etaj sunt: Agrostis rupestris, Luzula pilosa, Carex cu
rvula,
Juncus trifidus ş.a. Speciilor dominante li se adaugă: Campanula alpina, Primula minima, licheni
(Cladonia rangiferina, Cetraria islandica), muşchi (Polytrichum juniperium), tufărişuri
pitice (Salix herbacea,
Vaccinium gaultheroides). Pajiştile în care predomină Festuca ovina var. sudetica mai cuprind: P
otentilla
ternata, Agrostis rupestris, Primula minima, Hieracium alpinum ş.a. În etajul subalpin se întâlnes
c frecvent: Festuca rubra ssp commutata, Nardus stricta etc.
Pajiştile montane se află la partea superioară a culmilor muntoase cu altitudini cuprinse între 700
1850 m, ceea ce conduce la ideea discutabilă, conform căreia ele au luat naştere prin defrişarea pă
durilor
de molid, a pădurilor de amestec (fag cu răşinoase) sau a pădurilor de fag; considerăm că unele c
ulmi
muntoase, datorită dinamicii foarte active a aerului n‐au fost niciodată acoperite cu păduri, cel puţ
in în condiţiile climatice apropiate de sistemul morfoclimatic contemporan.

Pajiştile montane sunt formate din ierburi în care speciile dominante sunt: Festuca rubra, Agrostis

tenuis, Nardus stricta, Poa pratensis, Trifolium pratense, Medicago lupulina, Carex leporina, Cam
panula
abietina, C.glomerata, Achillea millefolium, Viola declinata ş.a. Din festucete, prin păşunat inten
s se
ajunge la pajişti cu nardete aşa cum se întâmplă pe faţada vestică a Carpaţilor Orientali, pe cea su
dică a Carpaţilor Meridionali şi în Munţii Apuseni.
Pajiştile de Agrostis tenuis cu Festuca rubra, situate în etajul pădurilor de fag cuprind un număr
de specii de plante, dintre care menţionăm: Cynosurus cristatus, Poa pratensis, Lotus corniculatus
, Campanula glomerata, Potentilla reptans, Polygala vulgaris, Geranium pratense etc. Pajiştile
colinare şi de podiş au luat naştere, în majoritatea lor, pe seama gorunetelor sau a stejăretelor (în
vestul
şi sudul României asemenea pajişti s‐au format pe locul pădurilor de cer şi gârniţă). Pajiştile colin
are şi de
podiş, situate altitudinal între 200‐700 m au cele mai mari extinderi în Podişul Transilvaniei, în d
ealurile vestice, în Podişul Moldovei şi în Podişul Getic.
Principalele specii care populează aceste pajişti sunt: Festuca valesiaca, F.rupicola, Agrostis tenui
s,
Cynosurus cristatus, Poa pratensis, Trifolium montanum, Thymus pannonicus, Plantago media, P
otentilla argentea, Galium verum, Hypericum perforatum etc.
Pajiştile de câmpie se localizează în subzona stejarilor submezofili, a zonelor de silovostepă
(altitudinal ele se întâlnesc între 0‐200 m).
Pajiştile de silvostepă şi de stepă se găsesc în subunităţile joase ale Podişului Moldovei şi Dobrog
ei.
Dintre speciile edificatoare menţionăm: Agropyron pectiniforum, Festuca valesiaca, specii din ge
nul Stipa, Lolium etc. Ca subtipuri ale acestor pajişti se pot identifica:
a) pajiştile de Poa pratensis ssp. angustifolia, care ocupă circa 40 000 hectare în câmpiile înalte
din sudul ţării;
b) pajiştile de Festuca valesiaca, ocupând circa 50 000 ha în silvostepele din Podişul Moldovei;
c) păşunile degradate (provenind din pârloage) situate în sudul ş i sud‐estul ţării (cu Artemisia
austrica, Poa bulbosa, Bromus tectorum, Medicago minima ş.a.)
Pajiştile de stepă (desţelenite în cea mai mare parte) păstrează areale limitate cu Stipa ucrainica,
S.lessigiana, S.pulcherrina, S.capillata, Festuca valesiaca, Agropyron pectiniforum ş i
numeroase
dicotiledonate (Salvia nutans, Centaurea orientalis etc). Producţia de masă vegetală aeriană este d
e 3‐8 t/ha/an.
CAPITOLUL 3
3.1 Bazele ecologice ale zonării vegetației forestiere
Arborii şi arbuştii reprezintă adevărate sisteme individuale, biologice deschise
caracterizate prin schimburi permanente de substanţă şi energie cu mediul înconjurător. Pentru că
aceste schimburi trofice şi energetice implică relaţii permanente ale plantelor lemnoase cu factorii
externi, studiul plantelor lemnoase este legat de ecologie.
Plantele lemnoase cresc de obicei în asociaţii complexe, integrate într-un sistem unitar cu
mediul ambiant sau habitatul, constituind o comunitate de viaţă sau un ecosistem.
Mediul arborilor şi arbuştilor din ecosistem este format din elemente constitutive ale
atmosferei, solului, reliefului, ca şi ale biocenozei (asociaţia plantelor şi animalelor), care, în
raport cu plantele lemnoase, joacă rol de factori ecologici.
Componentele mediului care exercită diverse acţiuni asupra arborilor sunt considerate şi
„condiţii de viaţă”, pentru că ele condiţionează activităţile metabolice fundamentale, mărind sau
micşorând efectele factorilor ecologici propriu-zişi.
Pentru principalele specii lemnoase din ţară au fost elaborate fişe ecologice, care redau
variaţia potenţialului lor biologic în funcţie de factorii ecologici, luaţi separat în cazul în care
ceilalţi factori ecologici au valori normale şi nu intervin ca factori limitativi (Stănescu, 1979,
Stănescu ş.a., 1997, Sofletea, 2001).
Trăsăturile ecologice definitorii şi reprezentative a principalelor specii lemnoase au fost
exprimate şi cu ajutorul formulelor ecologice, de sinteză edafoclimatice (Stănescu, 1979).
Complexul factorilor ecologici este constituit din:
I. Grupa factorilor fizico-geografici (abiotici, factori staţionali, habitat)
a. - factori climatici - climatopul: (căldura, lumina, precipitaţiile, umiditatea
atmosferică, vântul, compoziţia atmosferică şi presiunea atmosferică)
b. - factori edafici (solul) – edafotopul (elemente minerale, humus, apă, aer, aciditate
şi alcalinitate, consistenţă, căldură, textură, permeabilitate, volum edafic,
profunzime, structură, schelet etc.)
c. - factori geomorfologici - geotopul (altitudine, relief, microrelief, expoziţie,
pantă).
II. Grupa factorilor biocenotici (biotici)- Biotop
a. - factori fitocenotici
- factorii arboretului: compoziţie, dimensiuni, structură, consistenţă,
înrădăcinare, litieră.
- factorii subarboretului şi seminţişului: compoziţie, structură, desime,
răspândire, resturi organice
- factorii păturii vii: compoziţie, grad de acoperire, frecvenţă, înrădăcinare,
resturi organice
- factorii microflorei: compoziţie, densitate, frecvenţă
b. - factori zoocenotici (zootop): fauna
- factorul macrofaună (mamifere, păsări, insecte)
- factorul microfaună
 O categorie aparte o constituie factorii antropici (omul) care exercită acţiuni diverse şi de
multe ori extrem de importante asupra plantelor lemnoase.

3.1.1. Influenţa factorilor fizico-geografici asupra plantelor lemnoase

a. Factorii climatici
Lumina
Este un factor determinant în procesul de fotosinteză, creştere, absorbţie şi transportul
apei, transpiraţie, înflorire, fructificare (Vişoiu,2004). Speciile lemnoase manifestă exigenţe faţă
de cantitatea şi calitatea luminii, unele dezvoltându-se bine în plină lumină, altele la umbră sau
semiumbră (la o lumină difuză).
În funcţie de comportamentul speciilor lemnoase faţă de lumină, se foloseşte noţiunea de
temperament diferenţiindu-se:
- specii heliofile (cu temperament de lumină), exigente faţă de lumină: Gingko biloba,
Pinus sylvestris. Thuja sp., Larix decidua, Acer saccharinum, Betula pendula, Hibiscus syriacus,
Platanus sp., Paulownia tomentosa, Robinia pseudacacia.
- specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu, dar care suportă puţină
umbră), specii relativ exigente faţă de lumină: Ulmus sp., Tilia sp.
- specii semiombrofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină), specii cu
exigenţe mijlocii faţă de lumină.
- specii ombrofile (cu temperament de umbră), specii cu exigenţe mici faţă de lumină:
Abies alba, Fagus sylvatica,
- specii cu amplitudine ecologică mare faţă de lumină (cresc la lumină, umbră şi
semiumbră): Taxus baccata, Acer campestre, Carpinus betulus, Buxus sempervirens.
Reacţia plantelor lemnoase faţă de lumină depinde atât de stadiul de dezvoltare al
plantelor, cât şi de alţi factori de mediu cum ar fi: temperatura, condiţii edafice, umiditatea
aerului.
Puieţii de brad, fag, tisă se dezvoltă la o intensitate mică de lumină, însă cu vârsta creşte
pragul minim de toleranţă şi plantele suportă mai bine însorirea. Speciile montane heliofile, într-
un climat mai cald şi pe un sol mai bogat, suportă semiumbra sau umbra (Sorbus aucuparia,
Sorbus aria). Plantele sunt mai tolerante la creşterea intensităţii luminoase decât la reducerea ei,
de aceea speciile de umbră se pot dezvolta şi în condiţii de mai multă lumină.
Temperatura
Temperaturile scăzute reduc vitalitatea anumitor specii prin degerarea unor ramuri,
favorizarea apariţiei unor plăgi pe scoarţă, deshidratarea şi pot duce la efecte extreme - moartea
puieţilor şi chiar a exemplarelor mature.
Rezistenţa speciilor lemnoase la temperaturi scăzute din timpul iernii este corelată cu
fenologia, intrarea mai devreme în vegetaţie (pin, mesteacăn, alun) sau mai târziu ( catalpa,
salcâm, hibiscus), ultima grupă fiind mai sensibilă. Reacţia speciilor lemnoase la temperaturi
scăzute este dependentă nu numai de adaptarea diferită faţă de acest factor, ci şi de gradul de
dezvoltare a plantelor (puieţii sunt mai sensibili decât exemplarele mature). De exemplu, puieţii
de Liriodendron tulipifera şi Gingko biloba se protejează în tinereţe pentru ca la maturitate să
reziste la temperaturi de - 30C.
Îngheţurile târzii (după pornirea vegetaţiei) au efecte mai nefavorabile decât temperatura
minimă din timpul iernii şi duc la degerarea frunzelor, lujerilor, florilor în curs de formare uneori
chiar şi la speciile rezistente la gerurile din perioada de iarnă (brad, duglas, nuc negru, fag,
stejar).
 Daune provoacă şi îngheţurile timpurii de toamnă la specii care au nevoie de un sezon
lung de vegetaţie (Maclura aurantiaca, Amorpha fruticosa, Paulownia tomentosa).
Adaptarea speciilor la un anumit regim de căldură se manifestă şi prin cerinţele faţă de
durata şi nivelul temperaturii pozitive: molidul, care în arealul său natural este adaptat la o
temperatură medie anuale de 2-4C, necesită cel puţin 130 zile cu temperatura medie de peste 10
 C, stejarul pufos adaptat la o temperatură medie anuală de 9-12 necesită 180-200 zile cu
temperatura medie peste 10C (Tomescu, A., 1967).
Temperatura solului este dependentă de variaţia temperaturii atmosferice dar ea este
influenţată şi de factori specifici. Solurile care au o capacitate mai ridicată de încălzire şi de
păstrare a căldurii influenţează pornirea vegetaţiei mai devreme, prin urmare permit extinderea
limitei altitudinale şi nordice a diferitelor specii. În cazul solurilor reci şi umede, reacţia este
inversă.
În raport cu exigenţele faţă de căldură distingem următoarele categorii de specii:
- euterme, cu exigenţe mari faţă de căldură (temperaturi medii anuale de +150C până la
+200C); specii lemnoase tropicale şi subtropicale;
- termofile care includ şi specii euterme tipice (temperaturi medii anuale de la +120C
până la +150C);
- subtermofile, cu exigenţe faţă de căldură adaptabile şi la temperaturi mai scăzute
(temperaturi medii anuale de la +90C până la +120C;
- mezoterme, cu exigenţe mijlocii faţă de căldură (temperaturi medii anuale de la +50C
până la +90C);
- oligoterme, cu exigenţe reduse faţă de căldură (temperaturi medii anuale de 00C şi sub
0
0 C);
- euriterme, cu mare amplitudine faţă de căldură.
Analiza cerinţelor faţă de căldură ale plantelor lemnoase este necesară în toate etapele de
dezvoltare, de la temperaturile necesare pentru germinarea seminţelor până la protejarea plantelor
în timpul iernii.
Precipitaţiile şi umiditatea atmosferică
Apa este un factor limitativ pentru vegetaţia lemnoasă care determină răspândirea naturală
a speciilor.
Precipitaţiile sunt sursa principală de aprovizionare a plantelor cu apă, la acestea
adaugându-se uneori şi apa freatică de suprafaţă. Cantitatea anuală de precipitaţii diferă de la o
regiune la alta şi influenţează distribuţia zonală a vegetaţiei lemnoase. Decisivă este umiditatea în
perioada de vegetaţie, mai ales în perioada estivală mijlocie, când maximele termice duc la
intensificarea proceselor de evapo-transiraţie a frunzelor. Iarna, apa sub formă de zăpadă, gheaţă,
chiciură, poate fi o sursă de aprovizionare cu apă, dar poate exercita şi alte acţiuni pozitive sau
negative. Zăpada împiedică îngheţarea şi evaporarea apei din sol, apărând vegetaţia
(semănăturile, puieţii tineri, subarbuştii) împotriva îngheţurilor.
Depunerile de zăpadă în coroane pot duce la ruperea şi încovoierea ramurilor, uneori a
trunchiurilor; dacă depunerile sunt urmate de vânt, ramurile se pot frânge.
Din volumul total al precipitaţiilor o parte se pierde prin evaporare, o alta prin scurgeri
de suprafaţă sau înfiltrare în pânza freatică, iar restul se înmagazinează în sol şi reprezintă
principala sursă de aprovizionare a plantei cu apă.
În raport cu cerinţele faţă de precipitaţii speciile pot fi clasificate în:
- submezofile, cu exigenţe reduse;
- mezofîle, cu exigenţe mijlocii;
- pluviofile, iubitoare de zone cu cantităţi mari de precipitaţii;
 - eurifile, incluzând speciile cu amplitudine mare faţă de cantitatea de precipitaţii.
Comportamentul arborilor şi arbuştilor faţă de umiditatea mediului (atmosferă)
condiţionează alegerea speciilor în funcţie de regimul precipitaţiilor şi în raport cu condiţiile
specifice generale ale locului de plantare.
Aerul
Dintre componenţii aerului, bioxidul de carbon şi oxigenul intervin direct în procesul de
fotosinteză şi cel de respiraţie, deoarece bilanţul în atmosferă a CO 2 şi O2 este echilibrat (variaţii
neînsemnate apar în zonele industriale); aceşti factori nu sunt limitativi pentru cultura plantelor.
Echilibrul compoziţiei aerului se datorează vegetaţiei care produce oxigen şi consumă CO2.
Calitatea aerului depinde de ecosistemele forestiere ca şi a celor din amenajările peisagere, care
au o contribuţie importantă în reglarea compoziţiei aerului, fiind amplasate în aşezările urbane,
puternic poluate fizic şi chimic în urma arderii combustibililor, industriei, mijloacelor de
transport la care se adaugă şi poluarea sonică şi cea produsă de activitatea populaţiei.
Modificările în bilanţul oxigenului şi bioxidului de carbon nu reprezintă până în momentul de
faţă o problemă ecologică pentru vegetaţie, doar poluarea aerului (noxele) pot deveni factori
limitativi pentru cultura unor specii lemnoase ornamentale.
Vântul, prin intensificarea transpiraţiei (evapotranspiraţie) şi modificarea stării termice a
plantelor lemnoase influenţează procesele biologice. Influenţa exercitată de vânt poate fi pozitivă
(tranportă mase de aer umed, reduce din apa în exces, încălzeşte sau răcoreşte atmosfera) cât şi
negativă. Efectele negative ale temperaturilor excesive şi ale secetei sunt accentuate de vânt. De
asemenea, efectele gerului sunt amplificate de vânt, prin apariţia secetei fiziologice, cu urmări
grave mai ales la răşinoase.
La viteze mai mari ale vântului, acţiunile mecanice pot afecta portul şi viabilitatea
plantelor. Arborii şi arbuştii expuşi vântului cu o direcţie dominantă sunt asimetrici şi înclinaţi.
Doborâturi pe suprafeţe întinse, adevărate dezastre, se înregistrează numai în masivele forestiere,
pe pante mai mari sau în monoculturi de răşinoase.
b. Factorii edafici
Solul este atât suport de fixare cât şi sursă de nutriţie.
Factorii edafici influenţează, în primul rând, nivelul productivităţii arboretelor, dar şi
stabilitatea acestora. În unele situaţii aceşti factori devin chiar limitativi, făcând imposibilă
supravieţuirea anumitor specii. Complexul nutritiv al solului pune la dispoziţia plantelor
macroelemente (N, P, K, S, Ca, Fe ) şi microelemente (Zn, Cu, Mn, Mo, Co, B, Cl ), necesare
nutriţiei, pe care plantele le absorb selectiv, sub formă de ioni.
În raport cu exigenţele faţă de conţinutul solului în baze de schimb se întâlnesc următoarele
categorii de specii:
- eubazice - cele cu exigenţe mari faţă de conţinutul solului în baze de schimb (faţă de
gradul de saturaţie în baze, V = 75 - 100 %);
- mezobazice - cele cu exigenţe mijlocii faţă de conţinutul solului în baze de schimb (V = 30
-75%);
- oligobazice - cele cu exigenţe reduse faţă de conţinutul solului în baze de schimb (V până
la 30 %);
- extrem oligobazice - cele cu exigenţe foarte reduse faţă de conţinutul solului în baze de
schimb (V până la 20 %);
- euribazice - cele cu amplitudine mare privind conţinutul solului în baze de schimb.
Faţă de troficitatea potenţială globală a solului (Tp) se disting specii:
- megatrofice, care se dezvoltă bine pe soluri cu TP > 140;
- eutrofe, care sunt cu exigenţe mari faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP = 80-
140);
- mezotrofe, care manifestă exigenţe mijlocii faţă de troficitatea potenţială globală a
solului (TP = 50 - 80);
 - oligotrofe, cu exigenţe mici faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP= 10-
30).
In funcţie de acest parametru se pot întâlni şi unele categorii intermediare de specii, cum sunt
cele oligomezotrofe (TP = 30 - 50) sau de condiţii limită, extrem oligotrofe (TP < 10).
Speciile cu amplitudine mare faţă de troficitatea potenţială globală a solului se încadrează în
categoria celor euritrofe.
Troficitatea potenţială globală a solului se determină cu relaţia:
T p =H x d x G v x V8 3 x rv x 0,l în care:
- H - reprezintă procentul de humus în orizonturile superioare de sol;
- D - grosimea solului;
- Gv - greutatea volumetrică;
- V8,3 - gradul de saturaţie în baze determinat la pH = 8,3;
- rv - raportul dintre volumul de sol fără rădăcini, schelet ş.a. şi volumul total al
solului;
- 0,1 - coeficient de ajustare numerică.

În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în săruri sau elemente

minerale se disting:
- speci calcifile, care se dezvoltă pe soluri cu conţinut ridicat de calciu (calcar activ):
Fraxinus excelsior, Juniperus sabina, Fagus sylvatica, Ulmus pumila
- specii calcifuge, care evită solurile calcaroase: Robinia pseudacacia, Castanea sativa.
Sodiul, magneziul, calciul prin acumularea sub formă de cloruri, sulfaţi sau bicarbonaţi
determină sărăturarea solurilor, cu efecte nefavorabile asupra speciilor lemnoase.
Salinitatea excesivă îngreunează aprovizionarea cu apă a plantelor mai puţin adaptate,
provoacând secetă fiziologică prin creşterea presiunii osmotice a soluţiei solului. Cea mai toxică
acţiune exercită ionii de magneziu (Mg2+). Ionul de Na+, deşi mai puţin nociv, cauzează puternic
alcalinizarea soluţiei solului prin acumulare în sol.
În funcţie de conţinutului solului în anumite săruri se diferenţiază specii:
- nitrofile, se dezvoltă pe soluri bogate în azot: Sambucus nigra.
- halofile, care suportă o anumită concentraţie de sodiu: Eleagnus angustifolia, Gleditsia
triacanthos, Amorpha fructicosa, Caragana arborescens, Hippophae rhamnoides, Tamarix
ramosissima.
- carbonatice care vegetează pe soluri cu exces de carbonaţi.
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH) intervine în dinamica elementelor nutritive
accesibile. Speciile lemnoase sunt adaptate la anumite intervale ale pH-ului, specifice diferitelor
tipuri de sol. Prin urmare valorile extreme ale pH apar ca un factor ecologic limitativ.
După exigenţele faţă de aciditatea solului, plantele lemnoase se împart astfel:
- specii puternic acidofile (pH 3,8-4,5): Vaccinium myrtillus, Calluna vulgaris;
- specii acidofile (pH 4,5-5,5): Picea abies, Pinus mugo, Pinus sylvestris;
- specii slab acidofile (pH 5,5-6,5): Abies sp., Juniperus communis, Larix decidua, Acer
pseudoplatanus, Fagus sylvatica, Quercus robur, Salix alba.
- specii neutrofile (pH 6,5-7,2): Tilia sp., Fraxinus sp.;
- specii bazifile (pH peste 7,2): Tamarix ramosissima.
Răşinoasele sunt mai tolerante decât foioasele la aciditatea solului.

Răspândirea naturală a vegetaţiei cât şi performanţele biologice ale speciilor sunt

influenţate de textura solului.
 Extremele tipurulor de textură sunt suportate numai de anumite specii astfel:
- specii psamofile, pentru soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase): Pinus nigra, P.
Sylvestris, P. mugo, Juniperus communis, Acer campestre, Caragana arborescens, Eleagnus
angustifolia, Cornus mas, Hippophae rhamnoides, Gleditsia triacanthos, Robinia pseudacacia.
- specii saxicole şi subsaxiole, pentru soluri scheletice: Picea abies, Pinus cembra P.
mugo, Larix decidua.
- specii compactifile, pentru soluri grele (luto-argiloase şi argiloase): Quercus frainetto,
Q. cerris, Aesculus hippocastanus, Alnus glutinosa, Cotinus coggygria, Rosa canina, Rhus
typhina, Ulmus laevis.

c. Factorii geomorfologici
Dezvoltarea plantelor lemnoase este influenţată de factorii geomorfologici, care duc la
modificări climatice şi edafice.
Configuraţia terenului - macro relieful - câmpie, dealuri, munţi - determină zonarea
vegetaţiei datorită schimbării climatului.
Altitudinea determină dispunerea vegetaţiei pe verticală; cu creşterea altitudinii scad
temperaturile, iar numărul de specii din asociaţiile vegetale se reduce.
Expoziţia influenţează atât regimul de căldură, cât şi umiditatea solului, prin urmare
intervine şi în structurarea vegetaţiei: pe versanţii cu expoziţie sudică, unde temperaturile sunt
ceva mai ridicate decât pe versanţii nordicii iar umiditatea este ceva mai redusă, se dezvoltă un
număr mai mare de specii heliofile şi xerofite.
Panta sau înclinarea terenului influenţează distribuţia vegetaţiei prin schimbarea
intensităţii insolaţiei şi a capacităţii de reţinere a apei în sol. Pe pantele însorite, mai uscate, vor
creşte specii mai xerofite, mai ales în zonele cu deficit de precipitaţii, iar în văile reci, cu curenţi
puternici, mişcările aerului rece vor reduce şi mai mult temperatura şi prin urmare nu se vor
instala specii sensibile la ger.

3.1.2. Influenţa factorilor biotici asupra plantelor lemnoase

Factorii biotici influenţează direct ori indirect dezvoltarea plantelor lemnoase.
Acţiunile directe pot consta în stânjenirea reciprocă a tulpinilor şi ramurilor unor
exemplare care cresc prea aproape unul de celălalt, presiunea fizică a rădăcinilor, concreşterea
rădăcinilor, susţinerea plantelor agăţătoare de către tulpinile arborilor şi arbuştilor. La alegerea
speciilor se va ţine seama de caracterul invadant al unor specii care drajonează puternic sau a
lianelor.
Acţiunile indirecte pot fi câteodată mai importante decât cele directe, deoarece determină
convieţuirea diferitelor specii şi competiţia pentru hrană şi spaţiu între exemplare. În staţiuni de
deal, apare concurenţa între fag sau carpen, care elimină uneori puieţii de gorun. La alegerea şi
asocierea speciilor se va lua în seamă ritmul de creştere al puieţilor, raporturile de stânjenire,
respectiv stimulare care se modifică în timp cu creşterea volumului aerian şi radicular. Dacă
plantaţiile nu au compoziţii corespunzătoare şi nu se intervine la timp cu curăţiri, răriri, tăieri, ar
putea fi eliminate exemplare valoroase.

3.1.3. Plantele lemnoase şi omul

Relaţiile omului cu plantele lemnoase sunt complexe.
Omul este cel care, în interesul său, promovează cultura speciilor lemnoase în păduri şi
în aşezările sale ca şi în vecinătatea acestora pentru a-şi crea un trai şi un mediu de viaţă mai
bun.
 Omul poate avea şi poziţii contrare - de distrugere a pădurilor şi spaţiilor verzi şi
implicit a speciilor lemnoase prin cele mai diverse acţiuni - defrişarea pădurilor, brăcuirea
acestora prin delicte sau măsuri antiecologice, etc.

3.2. Bazele fitogeografice ale zonării vegetației forestiere

Speciile lemnoase ocupă în mod natural teritorii distincte şi bine delimitate, având un
areal geografic propriu mai mult sau mai puţin întins. Arealul unei specii reprezintă expresia
adaptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice. Limitele răspândirii plantelor
lemnoase depind, mai mult sau mai puţin, de raporturile de concurenţă şi competiţie
interspecifică cu alte specii. Prin urmare, uneori arealul potenţial nu se suprapune cu cel real.
Acţiunile omului asupra florei lemnoase a globului a determinat importante schimbări asupra
limitelor arealelor naturale. Unele specii au fost introduse în afara graniţelor lor geografice, în
condiţii climato-edafice corespunzătoare, a fost extins arealul natural şi a apărut arealul de
cultură, iar la alte specii s-a restrâns arealul, uneori chiar până la totala lor dispariţie.
Arealele geografice ale speciilor lemnoase se prezintă prin situarea între anumite
longitudini, latitudini şi altitudini. În aceste areale populaţiile unei specii se găsesc în anumite
climate locale, pe anumite forme de relief, de substraturi şi de soluri, într-un cadru staţional bine
determinat. Staţiunile (habitatele) pe care le ocupă efectiv populaţiile unei specii în cadrul
arealului ei geografic reprezintă arealul ei ecologic (Doniţă, 2004). De obicei, arealul ecologic
este mai restrâns decât cel geografic.
Zonele climatice şi fitogeografice ale globului sunt redate în figura 23.

Figura 23. Zone climatice şi fitogeografice ale globului

Zonele forestiere ale globului sunt: zona pădurilor ecuatoriale, tropicale, subtropicale,
temperate, boreale şi două zone de tufărişuri, zona vegetaţiei deşertice şi zona de tundră
(subarctică).
Speciile lemnoase cultivate în România provin din zona pădurilor temperate şi boreale,
care sunt mai apropiate din punct de vedere climatic de condiţiile de la noi.
Distribuţia vegetaţiei lemnoase în România se află în strânsă interdependenţă cu
variaţia condiţiilor staţionale, dintre care cele climatice şi mai ales regimul termic şi pluviometric
joacă un rol determinator. La acestea se adaugă şi condiţiile edafice, orografice ca şi însuşirile
speciilor cohabitante (figura 24).
 Caracteristicile zonelor şi subzonelor de vegetaţie din România
I. Vegetaţia de munte
a. Vegetaţia alpină şi subalpină prezintă un areal discontinuu în regiunile cele mai înalte
ale Carpaţilor, începând de la altitudini de peste 1500-1700 m. În aceste condiţii ecologice de
climat foarte răcoros şi umed, pe soluri de regulă sărace şi acide, în care perioada de vegetaţie
este scurtă (2-4 luni) s-a instalat cu precădere vegetaţia erbacee.
Subzona alpină cuprinde cele mai înalte regiuni ale munţilor, cu altitudini de peste 2200
m, în care vegetaţia este reprezentată de asociaţii de plante specifice tundrei alpine.
Subzona subalpină se găseşte între limita superioară a jnepănului şi limita superioară a
pădurii. Deoarece condiţiile climatice şi edafice sunt ceva mai favorabile, aici apar şi specii
lemnoase constituind tufărişuri şi chiar rarişti subalpine de specii arborescente. Specia
caracteristică pentru această subzonă este jneapănul (Pinus mugo), dar şi alte specii lemnoase
Alnus viridis, Pinus cembra, Lonicera tatarica, Juniperus communis, Rhododendron kotschyi,
Vaccinium myrtillus, Bruckenthalia spiculifolia, ca şi rariştile de molid şi de larice.
 Figura 24. Principalele formaţii forestiere din România
( Doniţă, 1981 din Giurgiu, Doniţă, ş.a., 2001)

b. Vegetaţia munţilor mijlocii este caracteristică printr-un climat favorabil mai ales
vegetaţiei forestiere. Temperaturile medii anuale sunt pozitive, precipitaţiile abundente (900-1200
mm) şi umiditatea relativă a aerului este ridicată. Iernile sunt aspre, dar mai scurte. Se disting trei
subzone de vegetaţie:
Subzona molidului are o mare extindere altitudinală în Carpaţii Orientali şi Occidentali. În
Carpaţii Meridionali subzona este fragmentată şi îngustată sau lipseşte (M-ţii Mehedinţi şi M-ţii
Banatului). Această subzonă de vegetaţie se ridică altitudinal până la limita superioară a pădurii,
iar în partea inferioară ajunge până la limita superioare a pădurii de fag. Specia caracteristică este
molidul, care constituie arborete pure, cât şi amestecate - brad, larice, zâmbru, mesteacăn, plop
tremurător, paltin de munte, fag. Subarboretul este relativ slab reprezentat, de speciile Sambucus
racemosa (soc roşu), Lonicera xylosteum (caprifoliu), Salix caprea (salcie căprească).
Subzona pădurilor amestecate de fag cu răşinoase - limita altitudinală inferioară este
situată la aproximativ 400 m în Carpaţii Orientali şi 700 m în cei Meridionali, iar limita
superioară urcă în mod excepţional (acolo unde lipseşte subzona molidului, până la limita
superioară a pădurii. Subzona are o întindere altitudinală ceva mai redusă în nord şi mai mare în
Carpaţii Meridionali cuprinzând altitudini de la 300 m până la 1400-1500 m. Climatul se
caracterizează prin veri umede şi răcoroase, ierni reci şi bogate în zăpadă, precipitaţii abundente
(peste 800 mm).
Vegetaţia este predominant constituită din fag, molid şi brad, specii care se asociază între
ele. Ca specii însoţitoare se găsesc: paltinul de munte şi de câmp, ulmul de munte, frasinul, teiul,
mesteacănul, plopul tremurător, aninul alb, gorunul şi pinul silvestru. Pădurile de fag şi răşinoase
se caracterizează printr-o mai mare stabilitate bioecologică. Subarbotetul este format din alun
(Corylus avellana), păducelul (Crataegus monogyna), călin (Viburnum opulus), salbă moale şi
râioasă( Euonymus europaeus şi Euonymus verrucosa).
Subzona fagului este bine reprezentată în vegetaţia munţilor mijlocii, dar se prelungeşte şi
în regiunea dealurilor şi podişurilor. Climatul este mai blând şi suficient de umed (temperatura
medie 8-10C, precipitaţii 600-1000 mm) şi condiţiile climatice sunt favorabile. Altitudinal se
întinde între 600-1200 m, dar poată să coboare până la 100 m în Banat şi să urce până la limita
superioară a pădurii, la peste 1400 m.
În această subzonă se găsesc cu precădere păduri pure de fag pe suprafeţe întinse. Pe
lângă fag, pot participa în proporţii reduse şi alte specii (molid, brad, pin silvestru, pin negru de
Banat, carpen, ulm, paltin de câmp, tei, jugastru şi chiar gorun şi stejar). De remarcat că fagul,
fiind specie de umbră, constituie păduri dese, închise, în care celelalte specii lemnoase se
dezvoltă greu.
Stabilitatea bioecologică a arboretelor din acestă subzonă este mare, exercitând în cele
mai bune condiţii funcţii protectoare. Dintre arbuşti se aminteşte Sambucus nigra (soc) şi
Viburnum lantana(dârmox).
II. Vegetaţia dealurilor şi podişurilor.
Subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun este reprezentată printr-o fâşie îngustă, de
tranziţie şi se întinde peste tot în regiunile deluroase la altitudini ce pot varia între 200-800 m.
Aceste păduri sunt favorizate de un climat mai călduros şi suficient de umed, dar în care apar şi
perioade de uscăciune în sol, ceea ce face să scadă capacitatea competitivă a fagului.
 Subzona gorunului ocupă cea mai mare parte din regiunea dealurilor, dar urcă uneori până
la altitudini de 700 m (Pădurea Cristian -Braşov). De remarcat că această subzonă apare şi în
Dobrogea, în M-ţii Măcinului. În condiţiile unui climat mai cald şi mai uscat, favorabil speciilor
mezofite şi în special gorunului, se întâlnesc, în părţile mai joase ale subzonei, stejarul
pedunculat, iar pe solurile mai compacte şi grele, chiar gârniţa şi cerul. În pădurile din Dobrogea
şi chiar în sudul şi sud-vestul ţării, apar şi multe specii termofile. Pădurile sunt constituite dintr-
un număr mare de specii, iar subarboretul şi pătura erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât
în subzonele anterioare.
III. Vegetaţia de câmpie.
a. Vegetaţia zonei forestiere este reprezentată prin subzona stejarului pedunculat şi
subzona cerului şi gârniţei.
Subzona stejarului pedunculat se întinde obişnuit în regiunea de câmpie, dar în
Transilvania şi Moldova urcă la 500 m altitudine. Subzona este fărâmiţată - speciile care apar
sunt: carpenul, teiul, frasinul, jugastrul, mărul şi părul pădureţ, ulmul, iar în partea de sud a ţării
apare cerul şi gârniţa.
Subzona cerului şi gârniţei este mai puţin răspândită şi se localizează cu precădere în
Câmpia Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, având prelungiri în vegetaţia silvostepei, cât şi în
subzona stejarului pedunculat şi chiar a gorunului. Altitudinal se întinde între 40-50 m şi 300-500
m. Se localizează pe soluri grele, argiloase, compacte, puternic podzolite şi pseudogleizate,
neprielnice altor specii mai pretenţioase. Pe solurile mai puţin compacte apare stejarul brumăriu,
ulmul de câmp, jugastrul. Arbuştii sunt mai puţin numeroşi, dar pătura erbacee este bogată cu
specii de graminee şi dicotiledonate.
b. Vegetaţia silvostepei.
Climatul este mai uscat cu amplitudini termice mari şi precipitaţii ce nu depăşesc 500-550
mm anual. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile degradate (levigate). Pădurea apare în
pâlcuri, alternând cu pajişti ierboase. Pâlcurile de pădure sunt alcătuite din stejar brumăriu
(Quercus pedunculiflora) şi pufos (Quercus pubescens); pe lângă acestea pot apărea şi cerul,
gârniţa, teiul alb, jugastrul şi frasinul. Aceste păduri au ocupat în trecut o suprafaţă mult mai
mare, dar prin dezvoltarea agriculturii şi aşezărilor omeneşti, n-au mai rămas decât pâlcuri.
c. Vegetaţia stepei.
Se întinde de fapt numai în Bărăgan şi Dobrogea într-un climat deosebit de cald şi uscat,
neprielnic existenţei arborilor şi pădurii. Aici apar mai puţine specii lemnoase, răspândite
sporadic: stejar pufos şi brumăriu, jugastru, vişin turcesc (Prunus mahaleb), mojdreanul
(Fraxinus ornus), sălcioara (Eleagnus angustifolia). În condiţiile stepei şi silvostepei s-a
naturalizat salcâmul.
IV. Vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării.
Acest fel de vegetaţie s-a dezvoltat în strânsă legătură cu prezenţa unor soluri azonale,
formate în condiţiile unui regim de umiditate favorabil, (pânza de apă freatică aproape de
suprafaţă) sau de o concentraţie mai mare de săruri în sol.
În condiţiile acestor soluri şi a unui climat, de regulă stepic, se întâlneşte vegetaţie
azonală. Caracteristice atât luncilor râurilor interioare cât şi în Lunca şi Delta Dunării, sunt
zăvoaiele de salcie şi plop (plop alb, plop cenuşiu), iar pe locurile mai ridicate se instalează şi alte
specii de foioase, ajungând să se realizeze chiar şleauri de luncă de valoare. În luncile inferioare
ale râurilor, cu soluri mlăştinoase, se găsesc păduri de anin negru iar în luncile din regiunile mai
înalte se instalează aninul alb.
 CAPITOLUL 4
PĂDUREA, COMUNITATE DE VIAŢĂ

1. DEFINIŢIA PĂDURII
2. ECOSISTEMUL FORESTIER
3. ARBORELE, ELEMENT FUNDAMENTAL AL PĂDURII

1. DEFINIŢIA PĂDURII

➢ Pliniu cel Bătrân - „Pădurea este cel mai mare dar pe care Dumnezeu la destinat omului”.
➢ Marin Drăcea în anul 1938 defineşte pădurea astfel:„Pădurea este un organism care poate
suporta până aproape în ultima analiză comparaţia cu noţiunile de organism aşa cum o
stabilesc ştiinţele biologice. Pădurea naşte, trăieşte şi creşte spre a se regenera apoi şi
pentru că o nouă generaţie de arbori să-i ia locul celei care piere”.
➢ E.G. Negulescu 1958 - „Pădurea poate să fie apreciată ca o grupare de arbori care ocupă o
suprafaţă întinsă de teren pe care trăiesc în strânsă comunitate de viaţă, capabilă să
exercite o importantă funcţie economică şi socială prin produsele şi influienţele sale
binefăcătoare”.
➢ În anul 1982 (Rucăreanu, Leahu) consideră că „pădurea se caracterizează ca o biocenoză
iar, în măsura în care se distinge o relativă omogenitate ca un ecosistem”.
➢ Mayer (1977) care consideră pădurea ca „o comunitate de viaţă în care componentele biotice
între ele, împreună cu condiţiile de mediu se găsesc într-o reţea complexă de relaţii
reciproce. Acest ecosistem se găseşte într-un echilibru dinamic a cărui amplitudine variază
cu modificările condiţiilor de mediu şi cu evoluţia organismelor vegetale şi animale, cu
acţiunile unor factori din afară, cu ritmurile de dezvoltare a plantelor şi animalelor, precum
şi cu efectul concurenţei şi ajutorului reciproc dintre acestea”.
➢ FAO în anul 2000 - „Pădurea este definită ca ecosistem în care densitatea minimă a
acoperirii cu arbori şi/sau bambus este de 10 % şi în general asociată cu o floră şi faună
sălbatică şi cu soluri în stare naturală şi care nu fac obiectul practicii agricole”.
➢ Codul silvic: „Sunt considerate păduri terenurile ocupate cu vegetaţie forestieră care au o
suprafaţă mai mare de 0,25 ha şi sunt cuprinse în fondul forestier naţional”.
♦ Fondul forestier naţional este constituit indiferent de natura proprietăţii din:
- păduri;
- terenurile destinate împăduririi;
- terenurile care servesc nevoilor de cultură, protecţie ori administraţie silvică;
- iazurile;
- albiile pâraielor;
- terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice.

2. ECOSISTEMUL FORESTIER

➢ Pădurea, prin complexitatea şi varietatea sa reprezintă una din componentele majore ale
Biosferei.
➢ Pădurea este deosebit de viguroasă, rezistentă şi durabilă;
➢ Pădurea reprezintă o sursă autoregenerabilă dovedindu-şi oricând şi oriunde utilitatea şi
eficienţa datorită multiplelor produse şi servicii pe care le oferă.

2.1. STRUCTURA ECOSISTEMULUI FORESTIER

Biocenoza este alcătuită din :

➢ fitocenoză – comunitatea plantelor
➢ zoocenoză – comunitatea animalelor

Biotipul sau staţiunea forestieră, reprezintă ansamblul condiţiilor de mediu al plantelor şi animalelor şi este
alcătuit din :
➢ climatopul – complexul condiţiilor climatice;
➢ edafotopul – complexul condiţiilor edafice;
➢ geotopul –
complexul
condiţiilor
Arboretul

geomorfologice.
 Subarboretul

Seminţişul

Fitocenoza
Pătura vie

Biocenoza
Microflora
şi alte plante
inferioare

Supraterană
De litieră
Ecosistemul
Zoocenoza Subterană
forestier Microzoocenoză

Căldura
Lumina
Climatopul Precipitaţiile
Presiunea atmosferei
Vântul

Apa

Biotipul
Edafotopul Aerul
(staţiunea
forestieră)
Solul

Altitudinea
Forma de relief
Geotopul
Expoziţia
Panta
➢ Pădurea reprezintă un sistem biologic deschis (biosistem) caracterizată prin:
• este o unitate structurală între factorii biotici şi abiotici;
• este o unitate funcţională, cu un flux permanent de energie, care intră şi iese din sistem,
făcând să existe şi un flux permanent de materie;
• este o unitate complexă, deoarece presupune o asociaţie diversificată şi variabilă de fiinţe
vii, de populaţii şi de calităţi;
• este o unitate de echilibre instabile(echilibre de flux), unde fiinţele vii, aflate în
interdependenţe sunt supuse la interacţiuni pozitive şi negative, constituind o reţea;
• este o unitate dinamică, supusă modificărilor în timp şi temporare al comunităţilor de
specii şi mediului lor de viată;
• este o unitate deschisă fără delimitare spaţială, exactă, care schimbă în permanenţă
energie şi materie cu mediul său biotic şi abiotic.

2.2. RELAŢIILE DINTRE POPULAŢIILE BIOCENOZEI DE PĂDURE

Complexele de plante, animale şi microorganisme care compun o biocenoză de pădure

sunt legate între ele sub raportul existenţei (hranei) fiind grupate în :
➢ producători (arbori, arbuşti şi plante ierbacee;
➢ consumatori primari (specii de vânat insecte) care consumă parte din biomasa vegetală;
➢ consumatori secundari şi terţiari (animale de pradă sau prădători) care se hrănesc cu
consumatorii primari;
➢ consumatori de biomasă moartă (insecte, râme, etc.);
➢ descompunători (microorganisme) care transformă materia organică moartă în dioxid de
carbon, apă şi alte elemente.

Între diversele populaţii aparţinând biocenozei de pădure se stabilesc relaţii directe prin
lanţuri sau reţele trofice complexe. Astfel într-o pădure veriga principală o constituie planta
verde, aceasta îi urmează verigi de consumatori, iar în acest lanţ trofic hrănirea consumatorilor cu
producători este limitată, întrucât numărul de indivizi din verigile superioare descreşte.
În pădurea din zona temperată trăiesc :
 ➢ râme 120.000/ha
➢ miriapode 110.000/ha
➢ viermi sârmă 110.000/ha
➢ insecte defoliatoare 1.500-4.000/ha
➢ şoareci de pădure 5.000-10.000/ha
➢ cinteze 3-5/10 hectare
➢ piţigoi 10/10 hectare
➢ cervide 1-20/100 hectare
➢ râs 1/1.000 hectare

În zona temperată populaţiile fitofage consumă 10 % din producţia primară a pădurii

(300-500 kg/ha), deşi biomasa lor nu depăşeşte 100 kg/ha în schimb biomasa consumatorilor este
foarte mică (1-3 kg/ha), nevoile de hrană fiind asigurate prin exploatarea unei suprafeţe mari,
datorită mobilităţii lor.
La mărunţirea masei moarte din litieră (frunze, rădăcini, iarbă, cadavre, etc.) care este de
cca 10-15 tone/an/ha participă :
➢ antropode, viermi a căror masă variază între 300-700 kg/ha;
➢ populaţii de descompunători (ciuperci, bacterii, protozoare, etc.) 40-240 mii exemplare
substanţă uscată.
O caracteristică importantă a biocenozei de pădure este mărimea considerabilă a
suprafeţei sale active :
➢ suprafaţa foliară desfăşurată este mai mare 5-15 ori decât suprafaţa terenului ocupat de
pădure;
➢ litiera întrece cu 2-5 ori suprafaţa terenului;
➢ rădăcinile întrec de 3-4 ori suprafaţa de terenului.
În ansamblu biocenoza forestieră desfăşurată depăşeşte de 20-25 ori suprafaţa teritoriului
pe care activează, creindu-i condiţii favorabile de manifestare ca element „viu” al naturii în toată
complexitatea acestuia.
 2.3. TIPOLOGIA ECOSISTEMELOR FORESTIERE

Tipul de staţiune a fost definit ca o unitate sistematică fundamentală în clasificarea

staţiunilor forestiere, incluzând suprafeţe de teren asemănătoare ecologic şi forestier, echivalente
ca aptitudini fitocenotice de producţie şi de protecţie, care pun aceleaşi probleme de folosinţă,
prelucrare, fertilizare, ameliorare (Chiriţă ş.a.1977).
Tipul de pădure a fost definit ca fiind o unitate ecosistemică forestieră de bază, omogenă
sub raportul compoziţiei speciilor arborescente a celorlalte etaje de vegetaţie şi a faunei, a
complexului de factori naturali fizico-geografici, a relaţiilor reciproce dintre organisme, precum
şi dintre acestea şi mediul înconjurător, a proceselor de refacere a nivelului de productivitate şi
care în condiţii economice similare poate fi tratată prin aceleaşi măsuri silviculturale pe tot
cuprinsul lor (Pascovschi, 1958).

➢ Tipuri de staţiuni : 400;

➢ Tipuri de pădure : 400.

3. ARBORELE, ELEMENT FUNDAMENTAL AL PĂDURII

Arborele şi arboretul sunt două noţiuni importante şi doi termeni curent utilizaţi în
ingineria forestieră, reprezentând principalele obiecte de lucru ale inginerului silvic precum şi
obiecte de studiu a numeroase discipline de învăţământ care concură la pregătirea lui.

3.1. DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE

➢ Arborele este o plantă lemnoasă forestieră cu trunchi unic, bine individual cu înălţimi medii la
maturitate de 7 m şi cu o longevitate mare. Ei se mai numesc şi esenţe forestiere.
● De precizat că termenii de copac sau pom nu sunt acceptaţi în terminologia forestieră primul
fiind folosit uneori numai cu semnificaţia sa literară şi reprezintă un arbore izolat, iar cel
de-al doilea făcând trimitere la o categorie aparte de plante lemnoase neforestiere cultivate
pentru fructele lor comestibile (poame).
➢ În funcţie de dimensiunile medii realizate la maturitate arborii sunt:
 ● de mărimea I care depăşeşte 25 m înălţime;
● de mărimea a – II – a cu înălţimi cuprinse între 15 – 25 m;
● de mărimea a – III – a cu înălţimi de 7 – 15 m.

3.2. PLASTICITATEA ARBORILOR

Datorită plasticităţii pronunţate de care dispun arborii crescuţi în pădure, comparativ cu

cei care trăiesc izolat, ajung să prezinte o serie de deosebiri esenţiale după aspectul exterior.
➢ forma specifică (habitus) caracteristică arborilor crescuţi izolaţi;
➢ forma forestieră, caracteristică arborilor crescuţi în masiv (în pădure).

Forma arborilor concrescuţi

a) habitusul molidului; b) forma forestieră a molidului;
c) forma forestieră a stejarului; d) habitusul stejarului

➢ Între cele două categorii de arbori există numeroase diferenţe morfologice şi fiziologice,
astfel:
➢ Arborii izolaţi:
 ● sunt scunzi şi au coroane mari, iar procentul crăcilor din volumul total al lemnului este
mare;
● tulpina acestora se îngroaşă puternic, luând o formă conică;
● rădăcinile arborilor izolaţi cresc viguros în suprafaţă şi adâncime, asigurând o bună
ancorare în sol şi o bună aprovizionare cu apă şi substanţe minerale;
● formează un lemn cu inele anuale mai late şi inegale, care prezintă multe noduri de
dimensiuni mari, care conduc la limitarea sau imposibilitatea producerii sortimentelor
superioare (furnire).
➢ Arborii din pădure:
● nu se pot extinde lateral, datorită concurenţei celor din jur, au înălţimi mai mari dar
coroane mai mici şi înguste;
● sistemul radicelar mai puţin dezvoltat, ceea ce le asigură o stabilitate mai redusă;
● ramurile de la baza coroanei, datorită lipsei de lumină laterală şi de sus, se usucă
devreme şi nu lasă urme pe trunchi;
● deoarece arborii din pădure au diametre (d) mai mici, dar înălţimi (h) mai mari, indicele
lor de zvelteţe (indicele de stabilitate – h/d) prezintă valori mai mari, sunt mai uşor
afectaţi de vânt şi zăpadă;
● lemnul arborilor din pădure este mai valoros datorită inelelor anuale uniforme şi a lipsei
nodurilor, permiţând obţinerea de sortimente superioare;
● arborii din pădure înfrunzesc mai târziu, ajung mai târziu la maturitate, fructifică mai
rar şi mai puţin.

➢ Mediul intern al pădurii este factorul care modifică însuşirile arborilor, iar intensitatea
acestor modificări depinde de starea de desime a pădurii, deoarece cu cât pădurea este mai
deasă, cu atât modificările sunt mai intense „Interesul nostru în silvicultură este de a
realiza forme forestiere, forme ce ne dau cel mai bun lemn de lucru; pentru aceasta vom
creşte arborii în masiv, strâns, fără a depăşi însă limita strângerii masivului, în acest caz
am acea arbori firavi, puţin viguroşi, uşor de rupt de vânt şi atacaţi de insecte” (Marin
Drăcea, 1923).

3.1. CARACTERISTICILE ARBORILOR

 ➢ Arborele spre deosebire de alte plante forestiere cum sunt: arbuştii, subarbuştii, lianele
au un singur trunchi atunci când provin din sămânţă. În cazul când provin din lăstari arborii pot
avea mai multe trunchiuri care însă provin din aceeaşi cioată şi rădăcină. Arborii forestieri sunt
longevivi ajungând la vârste de peste 80 ani dar de regulă de 200 – 500, în cazuri excepţionale
până la 6.000 de ani.

Recorduri mondiale în lumea arborilor

Arborele cel
Caracteristici
mai...din lume
114,6 m; un exemplar de Sequoia sempervirens cu diametrul de bază de 6, 10 m şi
Înalt vârsta de cca. 2.200 ani din Redwood National Park (California, S.U.A.) (din Alden,
1997)
13,4 m; un exemplar de Taxodium mucronatum, poreclit „El Gigante”, de la Santa
Gros
Maria del Tule (Oaxa, Mexic) (din Riou-Nivert, 1996)
5.500 t, din care rădăcina 340 t şi scoarţa 6,7 t; un exemplar de Sequoiadendron
Greu giganteum, cu diametrul de 10,1 m, înălţimea de 83,8 m şi vârsta de cca. 3.000 ani, din
Sierra Nevada National Park (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)
4.900 ani; un exemplar de Pinus aristata (Pinus longaeva), poreclit „Matusalem” din
Bătrân
White Mountains (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)

➢ Înălţimea arborelui este distanţa de la sol la vârful cel mai înalt al coroanei (mugurele
terminal) şi se măsoară cu aparate speciale.
➢ Grosimea arborelui s-au diametrul arborelui se măsoară perpendicular pe tulpină, la
înălţimea de 1,3 m deasupra solului (înălţimea pieptului operatorului) cu ajutorul clupei
forestiere.
➢ Volumul arborelui se determină în funcţie de înălţime şi diametru diferit de la specie
la specie, rezultatele sunt prezentate în tabelele de cubaj.
➢ Referitor la forma tulpinii la arbori s-a constatat din cercetări că speciile de umbră şi
semiumbră au forma tulpinii mai cilindrică, spre deosebire de speciile de lumină a căror formă a
tulpinii este mai conică. Forma tulpinii la arborii de gorun, stejar, ulm, brad este cea mai
cilindrică, în timp ce a arborilor de plop, salcie, salcâm, mesteacăn este cea mai conică.
➢ Volumul tulpinii (la răşinoase) şi al trunchiului (la foioase) este diferenţiat în funcţie
de înălţimea arborilor. Astfel s-a constatat că pe porţiunea situată la bază (20 % din înălţime) se
acumulează un volum care reprezintă între 23 – 42 % din total, în timp ce pe aceeaşi lungime
situată în partea superioară, volumul acumulat este de 2 %. Dat fiind faptul că în prima jumătate
din înălţime se află cca. 81 % din volumul fusului, porţiunii respective trebuie să i se acorde cea
mai mare importanţă, atât din punct de vedere silvicultural cât şi din punct de vedere biometric.
➢ Volumul crăcilor dintr-un arbore variază în funcţie de diametru şi în funcţie de specie.
Volumul variază de la 2 – 4 dm³ cât reprezintă la arborii cu diametrul de 8 cm până la 700 –
1.00 dm³ la arborii cu diametru de 60 cm. Specia cu volumul cel mai ridicat de crăci este
carpenul (0,712 mc la diametrul de 50 cm), iar specia cu volumul cel mai mic de crăci este
molidul (0,134 mc la diametrul de 50 cm).
➢ Volumul cojii reprezintă între 5 – 38 % din volumul total al tulpinii, procentul fiind
mai mare la arborii cu diametre mici (6 – 8 cm), reducându-se treptat pe măsură ce arborii cresc
în grosime. Speciile cu coaja cea mai groasă sunt: salcâmul dintre foioase şi laricele dintre
răşinoase, iar speciile cu coaja cea mai subţire sunt fagul respectiv molidul.
➢ Volumul lemnos conţinut în cioată (înţelegând partea aeriană rămasă în urma tăierii
arborelui reprezintă în medie 10 % din volumul fusului. Acest procent este în general valabil
indiferent de bonitatea staţiunii şi de dimensiunile arborilor. Acelaşi procent mediu de participare
din volumul fusului de 10 % îl reprezintă şi volumul sistemului radicelar.
➢ Calitatea arborilor se apreciază în funcţie de proporţia lemnului de lucru din înălţimea
arborelui. S-au stabilit patru clase de calitate pentru arborii de răşinoase şi foioase.

Clasele de calitate pentru arborii de răşinoase şi foioase

Proporţia lemnului de lucru din înălţimea
Clasa de calitate
Specia arborelui
I > 60 %
 RA II 40 % - 60 %
III 10 % - 40 %
IV < 10 %
I > 50 %
F II 25 % - 50 %
III 10 % - 25 %
IV < 10 %

● Aprecierea calităţii arborilor se face vizual, astfel că operatorul trebuie să cunoască:

- prevederile standardelor în vigoare, a sortimentelor lemnoase industriale;
- corelaţia dintre aspectul exterior al arborelui nedoborât şi defectele interioare;
● O atenţie deosebită se acordă porţiunii situate în prima jumătate a trunchiului, unde
volumul reprezintă 75-86% din volumul fusului sau al trunchiului.
● Dacă în prima jumătate din înălţime la foioase sau dacă în primele 60% din înălţime
la răşinoase nu există defectele:
- defecte de formă: curbură şi înfurcire;
- defecte de structură: alteraţii-putregaiuri, inimă stelată de gelivură, noduri vicioase
mari;
- arborele respectiv se în cadrează în clasa I de calitate.
● Dacă însă pe respectiva porţiune de trunchi există defecte, analiza se va extinde pe
cca.70% din înălţimea totală a arborelui (nu este necesar să se analizeze restul de 30%, deoarece
aceasta are o pondere de 4-6% din volumul total, iar lemnul obţinut are o întrebuinţare redusă).

Creşterea în înălţime
➢ Creşterea în înălţime începe primăvara odată cu începerea perioadei calde când
celulele conului de creştere a mugurilor trec în stare activă, iar conul de creştere în întregime se
dezvoltă formând lujerul.
➢ În cursul zilei creşterea începe după amiază, procesul de creştere continuând până spre
dimineaţă, în prima jumătate a zilei creşterea este foarte înceată.
➢ În ceea ce priveşte viteza creşterii, aceasta poate atinge în anumite perioade 1 – 2
mm/oră.
➢ Lungimea perioadei în care are loc creşterea anuală în înălţime diferă de la specie la
specie:
 ● stejar, paltin de munte, frasin 2 – 3 săptămâni;
● molid, pin, aninul negru 2 – 3 luni;
● la fag creşterea începe în jurul datei de 27 aprilie, atinge intensitatea maximă între 10 – 18
mai şi se termină spre mijlocul lunii iunie.
➢ La stejar şi uneori la fag, carpen, mesteacăn, larice, duglas după încetarea creşterii de
primăvară se produce o nou creştere vara formându-se aşa numiţii „lujeri de sînziene” (lujeri de
vară). Aceştia suferă de îngheţurile timpurii, deoarece nu apucă să se lignifice până toamna.
➢ Înălţimea finală a arborilor depinde mai puţin de rapiditatea creşterilor în tinereţe şi mai
mult de lungimea perioadei în care creşterea se menţine activă şi susţinută. De exemplu, bradul şi
molidul ating înălţimi mult mai mari decât teiul sau aninul deoarece după 30 – 40 ani îşi
intensifică puternic creşterile care se menţin active până târziu.
➢ Epoca la care se realizează creşterea maximă în înălţime diferă de la specie la specie.
Astfel molidul realizează o creştere maximă în înălţime la vârsta de 15 – 30 ani, când trăieşte
liber şi la vârsta de 80 – 120 ani când este umbrit mai multă vreme. La speciile repede crescătoare
(plopi, duglas ş.a.) culminarea creşterii în înălţime are loc mai devreme decât la celelalte specii (3
– 7 ani în cazul plopilor euroamericani).

Creşterea în grosime
➢ Creşterea în grosime a arborilor începe după 3 – 18 zile de la începerea desfacerii
frunzelor. În general perioada creşterii în grosime durează 4 – 5 luni fiind cu mult mai lungă
decât perioada creşterii în înălţime.
➢ Spre deosebire de creşterea în înălţime care se face în special pe seama substanţelor
acumulate în anul precedent, creşterea în grosime se realizează pe seama substanţelor produse
prin fotosinteză în anul curent.
➢ Creşterea în diametru se activează de regulă după culminarea creşterii în înălţime,
adică în a doua parte a vieţii arborelui.

Creşterea în volum
➢ Creşterea în volum este rezultatul creşterii în înălţime şi grosime. Cea mai mare
creştere în volum se produce în primele 2 – 3 luni de la declanşarea procesului de creştere în
diametru.
 ➢ Între creşterea în volum şi greutatea aportului foliar există o legătură strânsă. Arborii
mai mari cu coroana bine dezvoltată realizează creşteri sporite în comparaţie cu arborii de mici
dimensiuni şi cu coroana slab dezvoltată. Pentru producerea unui metru cub de lemn, molidul în
vârstă de 40 ani are nevoie de 1600 – 2500 kg de frunze.
➢ Frunzele din părţile umbrite ale coroanei elaborează mai puţină substanţă organică în
procesul de fotosinteză decât consumă în procesul respirator. Ele devin un fel de forme
parazitare, trăind pe seama substanţelor organice elaborate de formele de lumină.
➢ Creşterea în volum variază şi ea cu specia şi cu vârsta.
● fagul, de exemplu realizează maximul creşterii la 45 de ani;
● molidul la 35 de ani;
● carpenul la 20 de ani.
Pe lângă arborii forestieri ce reprezintă elementul fundamental şi caracteristic ce intră în
compunerea pădurii, întâlnim şi următoarele plante lemnoase: arbuştii, arbuştii pitici şi lianele.
Arbuştii sunt plante lemnoase cu înălţimi până la 7 m, având de regulă mai multe tulpini
lemnoase, ramificate de la bază sub formă de tufă (cornul, sângerul, păducelul etc.).
Arbuşti pitici sunt plante lemnoase cu înălţimi mai mici de 1 m, rămânând deseori cu
tulpini foarte scurte sau târâtoare (afinul, merişorul, bujorul de munte, sălciile pitice, etc.).
Subarbuşti sunt plante care au tulpină lemnoasă numai la bază, părţile superioare fiind
ierbacee, aşa că degeră frecvent peste iarnă (drobul, drobiţa).
Lianele sunt plante lemnoase care se prind adeseori de suport prin cârcei, rădăcini
adventive, ventuze, peri sugători sau sunt volubile (se înfăşoară în jurul suportului).

CAPITOLUL 5
INTERCONDIŢIONĂRI ÎNTRE FACTORII ECOLOGICI ŞI PĂDURE

1. CLIMA (CLIMATOPUL)
2. SOLUL (EDAFOTOPUL)
3. RELIEFUL (GEOTOPUL)
 ➢ Factorii climatici, edafici şi orografici constituie factorii fizico-geografici ce constituie un
ecosistem, biotopul sau staţiunea forestieră se mai numesc şi factori de mediu.
➢ Influenţa exercitată asupra pădurii de către factorii de mediu poate fi:
● pozitivă, favorabilă dezvoltării plantelor;
● negativă, situaţie în care determină scăderea vitalităţii plantelor;
● directă;
● indirectă, prin aceşti factori;
● reversibilă, factorii de mediu influenţează pădurea, dar şi pădurea factorii de mediu.

4.1. FACTORII CLIMATICI

Interesează în mod deosebit:

● lumina;
● căldura;
● umiditatea;
● aerul.

4.1.1. LUMINA
4.1.1.1. Consideraţii

➢ Soarele este sursa care emite energia radiantă ce se descompune în lumină şi căldură
pe pământ.
➢ Pentru ca procesul de fotosinteză să aibă loc este necesar un minim de intensitate
luminoasă, este situată la circa:
● 100 lx în cazul bradului;
● 200 lx în cazul laricelui sau pinului,
iar cel optim la:
● 25 000 – 30 000 lx; cu menţiunea că fotosinteza nu creşte proporţional cu intensitatea
luminii.
➢ Lumina care vine de la soare poate fi:
● directă; în traiectoria sa nu se opune nici un obstacol;
● difuză; este reflectată de anumite obstacole şi este cea mai favorabilă pentru că:
 - are o intensitate mai scăzută;
- un procent sporit de radiaţii active pentru fotosinteză.
➢ În desfăşurarea proceselor vitale ale plantelor, o importanţă deosebită din acest punct
de vedere o are:
● calitatea luminii (razele aflate în apropierea fascicolului albastru violet fiind absorbite în
întregime);
● intensitatea luminii (s-a văzut mai sus);
● durata de iluminare:
- determină formarea mugurilor florali;
- influenţarea fructificaţiei;
- influenţarea rezistenţei la ger etc.
➢ Lumina absorbită de frunzele arborilor este folosită numai în parte pentru fotosinteză
(de regulă 1-2%), cea mai mare parte se transformă în căldură şi este folosită în procesul de
transpiraţie, determinând indirect dezvoltarea rădăcinilor prin menţinerea echilibrului între
absorbţie şi transpiraţie.

4.1.1.2. Lumina în viaţa pădurii

➢ Ca factor ecologic de primă importanţă, lumina influenţează procesele colective din

interiorul pădurii:
● regenerarea pădurii;
● creşterea şi dezvoltarea pădurii;
● îndreptarea şi elagarea arborilor;
● decalarea fenologică;
● diferenţierea şi eliminarea naturală;
● succesiunea speciilor;
● etajarea arboretului şi pădurii.
- seminţişul utilizabil la înălţimea de 30 şi 40 cm (R şi F) la maturitatea arboretului au
nevoie de lumină pentru a creşte şi a se dezvolta.
- lumina influenţează decisiv atât cantitatea cât şi calitatea producţiei. S-a constatat că în
condiţii staţionale asemănătoare se pot înregistra producţii nete echivalente atât în arboretele
dese, cât şi în arboretele cu o densitate mai redusă.Iar al doilea caz, dimensiunile arborilor fiind
mai mari, valoarea de întrebuinţare a masei lemnoase este superioară.
- forma coroanei şi a tulpinii se modifică substanţial în funcţie de lumina primită.
● lipsei de lumină i se datorează forma coroanei arborilor crescuţi în pădure (forma
forestieră)
- tot ca urmare a afluxului de lumină din coroane, arborii din masiv încep să fructifice cu
10-20 de ani mai târziu, productivitatea fructificaţiei lor fiind mai mare şi intensitatea mai
scăzută.
- tot de lumina ajunsă în interiorul pădurii depinde existenţa precum şi vigoarea de
creştere şi dezvoltare a celorlalte etaje de vegetaţie, etajul arborelui acţionând ca un ecran
reflectiv.
- lipsa de lumină prin menţinerea masivului închis face ca frunzele de umbră din acelaşi
arbore din partea inferioară a coroanei să se usuce împreună cu ramurile care le poartă, susţinând
producerea elagajului natural.
- lipsa de lumină este aceea care face ca în arboretele amestecate, speciile de lumină să fie
eliminate de speciile de umbră.
➢ Cerinţele speciilor forestiere faţă de lumină pot fi abordate:
● în interiorul speciei, astfel:
- în tinereţe, toate speciile suportă mai bine umbrirea.
- exemplarele provenite din lăstari sau drajoni sunt mai rezistente la umbră în tinereţe
decât cele provenite din sămânţă.
- cu cât condiţiile sunt mai favorabile, cu atât acestea au nevoie de mai puţină de lumină,
fiind mai rezistente la umbrire.
● între specii:
- exigenţele speciilor forestiere faţă de lumină sunt foarte diferite. Comportamentul
ecologic al speciilor faţă de lumină poartă numele de temperament.
- specii de lumină; cu pretenţii mari faţă de acest factor: laricele, mesteacănul, salcâmul,
stejarul, plopul, pinul silvestru, salcia, frasinul.
- specii de semiumbră; cu pretenţii moderate: molidul, duglasul, teiul, paltinul, carpenul.
- specii de umbră; cu exigenţe reduse faţă de lumină: bradul, tisa, fagul.
4.1.1.3. Influenţa pădurii asupra luminii

➢ Umbra pădurii se poate întinde până la o distanţă de 2 ori mai mare decât înălţimea ei
şi astfel produce modificări în regimul de lumină din exterior.
➢ În mediul pădurii, suprafaţa superioară a coronamentului acţionează ca un ecran,
astfel:
● coronamentul reflectă 20-25% din lumina directă;
● coronamentul absoarbe 40-70% din lumina directă;
● în interiorul pădurilor pătrunde 5-40% din lumina directă;
● pădurea modifică şi calitatea energiei luminoase fiind constituită din 25-50%(lumină
directă) şi 50-75%( lumina reflectată).

Intensitatea luminii în pădure

 ➢ Pădurile de răşinoase exercită influenţe constante asupra luminii, iar la cele de foioase
sunt variabile functie de sezonul de vegetaţie.

Concluzie: Reglând regimul de lumină din pădure şi sporind randamentul fotosintezei,

ajungem să folosim calea cea mai eficientă şi mai puţin costisitoare de valorificare integrală a
potenţialului nutritiv al staţiunilor forestiere.

4.1.2. CĂLDURA
4.1.2.1. Consideraţii

➢ Cea mai mare parte a luminii se transformă în căldură şi este folosită în procesul de
transpiraţie al plantelor.
➢ Radiaţia calorică (termică)acţionează asupra pădurii atât în atmosferă, cât şi în sol şi
acţionează atât asupra coronamentului cat şi asupra sistemului radicelar.
➢ Starea de căldură generată de energia radiantă asupra aerului şi solului se exprimă prin
regimul de temperatură

4.1.2.2. Influenţa căldurii asupra pădurii

➢ Căldura, în zona temperată, datorită variaţiilor termice între vară şi iarnă, perioadele de
vegetaţie alternează cu perioadele de repaus vegetativ
➢ Căldura este factor determinant şi condiţionează limita latitudinală (polară) şi
altitudinală (superioară a pădurii). Se apreciază că limita nordică a pădurilor se opreşte unde
temperaturile nu depăşesc 100 cel puţin o lună de zile.
➢ Procesele fiziologice la arbori încep la un prag termic minim între 0-50C, devin maxime
la un optim caloric între 25-300C, după care scad şi încetează dacă depăşeşte 40-500C.
➢ La noi în ţară, se apreciază că pentru pornirea în vegetaţie este nevoie de cel puţin
câteva zile cu temperaturi diurne mai mari de 8-100C.
➢ Temperaturile moderate sunt favorabile dezvoltării arborilor şi arboretelor.
➢ Căldurile excesive sunt dăunătoare prin următoarele:
● se usucă solul, arborii transpiră mai mult decât primesc apă prin rădăcini; creşterea
încetează şi arborii mor.
 ● la speciile cu scoarţă subţire (fag, plop, carpen, molid), căldura provoacă pârlirea
scoarţei, iar la puieţi arsura coletului.
➢ temperaturile scăzute pot produce următoarele fenomene arborilor:
● gerurile pot produce gelivuri (lemnul trunchiului crapă longitudinal pe o mare adâncime)
● secete fiziologice de iarnă, care determină uscarea arborilor.
● degerări, mai ales puieţilor din pepinieră sau a seminţişului natural şi plantulelor.
● în iernile cu zăpadă puţină se produce alternanţa între îngheţ şi dezgheţ şi se manifestă
fenomenul de descălţare a puieţilor (deşosarea).
● îngheţurile timpurii şi târzii produc căderea frunzelor, vătămarea lujerilor, frunzelor,
florilor, degerarea plantulelor.
➢ Sub aspectul rezistenţei la îngheţurile târzii, speciile forestiere se clasifică în:
● foarte sensibile (fagul, stejarul, bradul, molidul);
● mijlociu sensibile (laricele, pinul, paltinul, teiul etc);
● rezistente (mesteacănul, carpenul, aninul alb, plopul tremurător).
➢ În raport cu exigenţele lor faţă de căldură, speciile lemnoase se clasifică:
● specii exigente (euterme): stejar pufos, stejar brumăriu, salcâmul, oţetarul, gârniţa, cerul,
stejarul, carpenul, jugastrul, nucul, salcia albă, alunul turcesc).
● specii mijlociu exigente (mezoteme): gorunul, fagul, bradul, paltinul de câmp, aninul alb,
teiul, scoruşul, ulmul).
● specii puţin exigente (oligoterme): zâmbrul, jneapănul, molidul, laricele, ienupărul, aninul
verde, mesteacănul, plopul tremurător, salcia căprească.

4.1.2.3. Influenţa pădurii asupra căldurii

➢ Ecosistemul forestier creează un mediu termic interior diferit de cel exterior, de obicei
mai moderat şi protejat de excese termice.
● temperaturile medii anuale şi lunare din pădure sunt mai reduse faţă de terenul descoperit.
● în teren deschis, valorile extreme (minima şi maxima) se realizează la nivelul suprafeţelor
solului, iar în pădure deasupra coroanelor.
● în timpul zilei, se constată că temperatura cea mai ridicată se realizează la nivelul
coronamentului şi scade spre sol, unde se înregistrează valoarea minimă.
 ➢ Efectele pădurii asupra regimului termic se resimt şi la liziera pădurii, mai ales în
partea umbrită a marginii de masiv, generând fenomenul „efect de margine al pădurii”.
➢ În sol, efectul moderator al pădurii se face resimţit , mai ales în primii 20-30 cm, dar
variabilele diurne ale temperaturilor se manifestă până la adâncimea de 50-100 cm.

Concluzie:
Cunoaşterea amănunţită a regimului termic din mediul pădurii, precum şi a exigenţelor
speciilor lemnoase faţă de căldură prezintă un interes practic deosebit în silvicultură pentru
valorificarea integrală a potenţialului productiv şi protectiv.

4.1.3. UMIDITATEA
4.1.3.1. Consideraţii

➢ Apa din precipitaţii reprezintă 0,001% de pe planetă.

➢ Cantitatea de precipitaţii ce cade anual pe sol variază în limte foarte mari:
● de la mai puţin de 100 mm/an în deşerturi;
● la peste 10 000mm/an în regiunile ecuatoriale.
➢ La noi în ţară se înregistrează următoarele valori:
● 350-400 mm/an pe litoral şi în Delta Dunării
● 650 mm/an în Timişoara
● 1200-1400 mm/an la altitudini mari în masivele muntoase.
➢ Vegetaţia forestieră foloseşte apa din precipitaţii, cu mici excepţii din pânză freatică
(arboretele din Lunca Dunării).

4.1.3.2. Influenţa umidităţii asupra pădurii

➢ În răspândirea sa geografică, pădurea întâlneşte:

● o limită termică latitudinală şi altitudinală (limita frigului)
● o limită xerică, cauzată de existenţa unui regim de umiditate deficitar pe care pădurea nu-
l mai poate suporta
 ➢ Apa reprezintă veriga de legatura între sol şi plante, constituind şi calea prin care
sărurile minerale pătrund în corpul plantelor.
➢ Pădurea în ansamblul ei, reprezintă un mare rezervor de apă (în corpul plantelor se
găseşte circa 80-90% apă); un ha de pădure cu un volum de 500 m3 conţine circa 20.000-40.000
kg de apă.
➢ Pădurea este un mare consumator de apă, astfel:
● un hectar de pădure poate transpira până la 3,5 milioane l apă pe an (350 l/m2)
● din apa extrasă din sol 99,8% e folosită pentru transpiraţie şi numai 0,2% pentru nutriţie).
➢ Sursa principală de apă pentru pădure o constituie ploaia. Cele mai favorabile pentru
vegetaţie sunt ploile care cad domol în timpul sezonului de vegetaţie. Ploile torenţiale în anumite
situaţii pot cauza eroziunea solului şi viituri mai ales în pădurile rărite.
➢ O altă sursă de aprovizionare a solului cu apă o formează zăpada. Pe lângă efectele
favorabile, zăpada poate avea şi efecte nefavorabile, care constau în ruperea ramurilor.
➢ Roua, grindina, bruma, poleiul şi chiciura sunt alte forme de resursă a apei. Exceptând
roua, celelalte sunt dăunătoare pădurii.
➢ Apa poate deveni un factor limitativ al vegetaţiei, excesul sau deficitul de umiditate
poate fi dăunător:
● secetele din timpul sezonului de vegetaţie afectează creşterea din anul curent şi următor;
● excesul de umiditate din sol împiedică aerisirea solului şi cauzează asfixierea şi
putrezirea rădăcinilor;
➢ În raport cu exigenţele faţă de regimul de umiditate, speciile se împart:
● foarte exigente (higrofite): aninul negru, speciile de plop şi salcie, frasinul pufos;
● moderat exigente (mezofite):molidul, bradul, fagul, gorunul, teiul, carpenul, ulmul,
arţarul.
● puţin exigente (xerofite): stejarul pufos, pinul silvestru, stejarul brumăriu, cerul, gârniţa,
salcâmul.

4.1.3.3. Influenţa pădurii asupra umidităţii

➢ Capacitatea de reţinere a precipitaţiilor se concretizează în 60-85% din volumul total de

precipitaţii.
 Schema reglării bilanţului apei în pădure

➢ Scurgerea la suprafaţă în pădure este de 2-3 ori mai mică decât pe terenurile agricole şi
de 3-5 ori mai mică decât în alte formaţii vegetale.
➢ Eliminarea de către arbori a unor volume mari de apă prin transpiraţie explică
înlăturarea apei aflate în exces pe terenurile expuse înmlăştinării pe soluri compacte

Concluzie:
Pădurea deţine un rol inegalabil în protecţia apelor prin regularizarea debitului acestora,
ameliorarea calităţii apelor potabile şi reducerea proceselor de torenţialitate.

4.1.4. AERUL ÎN VIAŢA PĂDURII

4.1.4.1. Consideraţii generale

➢ Aerul are un rol important în viaţa pădurii în două locaţii distincte:

● în atmosferă;
● în solul pădurii.
 ➢ Aerul atmosferic prezintă urmatoarea compoziţie:
● 78% azot;
● 21% oxigen;
● 1% argon şi gaze rare;
● 0,03% bioxid de carbon.

➢ Arborii nu folosesc direct azotul din atmosferă şi îl primesc din sol, unde se găseşte sub
două forme:
● compuşi asimilabili;
●sau este fixat cu ajutorul bacteriilor din nodozităţilor rădăcinilor (leguminoase, Eleagnus,
Hipophae etc)

4.1.4.2. Rolul aerului în existenţa arborilor şi a pădurii

➢ Biomasa lemnoasă conţine:

● Carbon 45-50%;
● Oxigen 42%;
● Hidrogen 6,5%,
care sunt absorbite din aer.
● Azot 1-2%;
● Fosfor 0,25%;
● Sulf etc 0,25%,
absorbite din sol.

➢ Se estimează că la elaborarea unei tone de biomasă lemnoasă, pădurea:

● consumă CO2 – 1,8 tone în procesul de fotosinteză;
● eliberează O2 – 1,3 tone în procesul de respiraţie.

➢ Gazele vătămătoare şi praful atmosferic determină poluarea aerului atmosferic cu

consecinţe deosebit de grave asupra structurii, stabilităţii şi capacităţii productive şi protectoare,
iar principalii agenţi poluanti sunt:
 ● bioxidul de sulf;
● oxidul de carbon;
● combinaţiile de fluor, clor, arsen;
● compuşi de azot;
● fumul, pulberile, praful, substanţele organice acide;
● emanaţiile radioactive.

➢ Speciile forestiere au sensibilitate diferită la acţiunea agenţilor vătămători din aer.

● specii rezistente la acţiunea gazelor vătămătoare: plopii, sălciile, aninul, stejarul
pedunculat, stejarul roşu, arţarul american, mesteacănul, paltinul, molidul argintiu, pinul
silvestru, tuia.
● specii sensibile: molidul, bradul, fagul, ulmii, frasinii.

4.1.4.3. Influenţa pădurii asupra aerului

➢ Pădurea nu este numai consumatoare de CO2, dar şi producătoare:

● din biomasa anuală produsă în pădure peste 40% se întoarce în sol sub formă de materie
organică moartă, care, prin descompunere reîmprospătează aerul atmosferic cu CO2.
➢ Pădurea reprezintă un filtru natural inegalabil şi uşor de întreţinut:
● molidişurile reţin 32t/ha de praf;
● făgetele reţin 68-80t/ha de praf;
Apa din precipitaţii spală praful de pe frunze şi redă capacitatea de reţinere.
➢ Pădurea emană o serie de substanţe aromate cu proprietăţi antivirotice şi antibiotice
numite fitoncide.
● 1 cm cub de aer din pădure conţine de 45-70 ori mai puţine microorganisme vătămătoare
decât aerul din oraş.

4.1.4.4. Influenţa vântului în existenţa pădurii

➢ Efectele pozitive asupra pădurii sunt aduse de vânturile slabe.

● contribuie favorabil la intensificarea transpiraţiei;
 ● îndepărtează vaporii de apă eliminaţi prin stomate şi menţine în coronament un ritm al
fotosintezei activ;
● readuce permanent în coroanele arborilor mase de aer cu o concentraţie normală în CO2,
care le înlocuieşte pe cele sărăcite, stimulând fotosinteza.
● vântul contribuie favorabil la transportul polenului înlesnind fecundarea;
● vântul joacă un rol foarte important în diseminarea seminţelor, contribuind favorabil la
regenerarea pădurilor;
● vântul poate avea şi efecte mecanice favorabile provocând scuturarea zăpezii din
coroanele arborilor;
➢ Efectele negative ale vântului constau în:
● curenţii de aer care bat constant şi cu intensitate mare dintr-o anumită direcţie provoacă
uscarea unei părţi din coroană;
● vânturile prea puternice conduc la apariţia unui dezechilibru între absorbţie şi transpiraţia
care are ca efect uscarea coroanelor;
● vânturile puternice reduc fotosinteza, iar balansarea tulpinilor îngreunează circulaţia
sevei, reducând creşterile anuale;
● vânturile puternice usucă solul, spulberă şi transportă nisipul sau praful până la mari
distanţe, provocând slăbirea stării de vegetaţie a pădurii;
● activarea distructivă a vântului culminează cu producerea vijeliilor, furtunilor şi
uraganelor care se soldează cu rupturi şi doborâturi în masă.
● s-a stabilit că devin vulnerabile:
- molidişurilor la viteze mai mari de 17m/s ale vantului;
- brădetele, făgetele şi gorunetele la viteze mai mari de 23m/s;
- amestecurile la viteze mai mari de 29m/s;
- de asemenea trecerea pădurilor peste înălţimea critică de 20m, accentuează pericolul
doborâturilor.

4.1.4.5. Influenţa pădurii asupra vântului

➢ Pădurea constituie un obstacol activ pentru vânt modificând:

- viteza vântului;
 - direcţia vântului;
- structura vântului.
➢ Masele de aer în mişcare au următorul comportament în prezenţa masivelor împădurite:
● îşi reduc viteza în aproprierea pădurii sau a perdelelor de protecţie perpendiculare pe
viteza vântului la o distanţă de cca 100 m înainte de pădure şi îşi reia viteza după pădure la cca de
400m;
● îşi schimbă direcţia, ridicându-se deasupra pădurii;
● o parte din masa de aer pătrunde în pădure, pierzându-şi treptat viteza, aşa că în interiorul
masivelor cu consistenţă normală se menţine calmul atmosferic;
● circulaţia aerului deasupra pădurii are loc sub forma unor vârtejuri cauzate de
neregularităţile plafonului superior.

4.1.5. FACTORII EDAFICI

➢ Solul forestier a evoluat ca rezultat al interacţiunilor permanente dintre:

● biocenoza forestieră;
● materialul mineral parental (roca mamă);
● microclima pădurii.

➢ Importanţa solului forestier constă în:

● fixarea rădăcinilor plantelor care absorb apa şi sărurile minerale;
● germinarea seminţelor în sol;
● desfăşurarea activităţii complexe a organismelor reducătoare;
● solul înregistrează şi reflectă până la un moment dat, evoluţia parcursă de vegetaţia pe
care a purtat-o.

4.1.5.1. Influenţa solului asupra existenţei arborilor şi pădurilor

➢ Datorită însuşirilor care-i definesc fertilitatea, solul forestier joacă un rol de bază în
distribuţia vegetaţiei şi condiţionează:
● modul de asociere a speciilor;
● structura, producţia cantitativă şi calitativă a pădurii.
 ➢ În linii mari, solul intervine activ în viaţa pădurii prin toate însuşirile sale considerate
separat şi prin ansamblul lor, exprimat în fertilitate:
● profunzimea solului;
● textura şi scheletul solului;
● structura solului;
● reacţia solului;
● activitatea microbiologică;
● troficitatea solurilor forestiere.

➢ Profunzimea solului şi îndeosebi grosimea fiziologică joacă un rol determinant pentru

vegetaţia forestieră:
● pe solurile profunde:
- rădăcinile pătrund adânc şi dau o viabilitate mai mare arborelui;
- tulpinile cresc mai înalte şi mai bine elagate;
- arborii au o longevitate mai mare;
- producţia şi calitatea arboretelor sunt superioare.
● pe solurile superficiale:
- arborii îşi adaptează sistemul radicelar;
- arboretele sunt mai vulnerabile la rupturi şi doborâturi de vânt.

➢ Textura şi scheletul solului

● Condiţionează regimul de umiditate, de căldură şi de aerisire;
● Cele mai fertile şi mai favorabile sunt de regulă solurile cu textură mijlocie şi conţinut
redus de schelet;
● Solurile nisipoase, sărace în substanţe nutritive oferă condiţii mai grele de vegetaţie care
sunt suportate de puţine specii (pin silvestru, salcâm, mesteacăn etc.);
● solurile grele oferă condiţii moderate de vegetaţie (ceretele şi gârniţetele, brădetele)
● Solurile aluviale din lunci, neaerisite şi excesiv de umede sunt suportate de sălcete şi
aninişuri.
➢ Structura solului influenţează tot indirect vegetaţia forestieră prin:
 ● modificarea permeabilităţii;
● compactitate, modul de aerisire;
● cantitatea rezervelor de apă cedabilă;
● prin conţinutul de substanţe nutritive şi a celor asimilabile.

Astfel:
● Solurile cu structură glomerulară, afânate, bogate în humus şi slab acide sunt cele mai
prielnice;
● Pe solurile nestructurate arboretele cresc încet, realizează producţii mici şi de calitate
inferioară.

➢ Reacţia solului acţionează indirect şi prin modificarea capacităţii de absorbţie a

elementelor minerale:
● Solurile mai acide nu sunt suportate de acele specii sensibile, cum sunt: teiul, frasinul,
paltinul, carpenul etc.;
● Dacă aprovizionează cu apă şi azot este normală, molidul, bradul, fagul, stejarul, pinul
silvestru se adaptează mai uşor condiţiilor edafice.

➢ Activitatea microbiologică
● Este hotărâtoare pentru descompunerea materiei organice moarte, sens în care este
necesar să se asigure condiţii corespunzătoare optime în pădure:
- pădurile excesiv de dese, mai reci şi umede nu oferă condiţii precum descompunerea
în ritm optim a materiei organice moarte;
- în orice situaţie reglând convenabil etajarea şi densitatea fiecărui etaj de vegetaţie se
poate ameliora activitatea microbiologică în sol şi îmbunătăţi troficitatea acestuia.

➢ Troficitatea solurilor forestiere:

Interesează din acest punct de vedere:
● troficitatea minerală;
● troficitatea azotată.
 - consumul de substanţe minerale în viaţa pădurii la început este mic, dar se intensifică
pe măsură ce creşterea curentă se măreşte, culminând odată cu aceasta, după care scade.
- pădurea consumă mai puţine substanţe minerale decât asociaţiile ierboase sau culturile
agricole, pentru că în masa lemnoasă uscată, acestea reprezintă doar 1-5%.
- pădurea este mare consumatoare de azot şi calciu.
- fotosinteza forestieră foloseşte pentru nutriţie:
a) microelemente: Mn, Zn, Cu, Mo, B. Cl;
b) macroelemente: N, Ca, P, S, K, Mg şi Fe.
- Deficitul unor lemente minerale în solul pădurii cauzaează îmbolnăviri sau moartea
arborilor:
● insuficienţa potasiului duce la formarea de ace scurte;
● insuficienţa azotului cauzează îngălbenirea frunzelor şi diminuarea creşterilor;
● insuficienţa fierului, magneziului şi manganului duce la cloroza frunzelor sau a vârfului
tulpinii.

Speciile arborescente în funcţie de exigenţele faţă de troficitatea solului pot fi grupate

în:
● specii exigente (eutrofe): Fr, Ul, Te, Pa, Ar, St, Pl, An.n., Br;
● specii mijlociu exigente (mezotrofe): Fa, Go, Ca, La, Nu, Ce;
● specii puţin exigente (oligotrofe): Pl.t., Sa.c, Mo, Zî; Jn, An v., Me, Pi s, Sc;
● specii cu mare amplitudine trofică (euritrofe): Co, Ca.a, Ma, Af.

- Preferinţa faţă de solurile calcaroase împart speciile forestiere în:

● speciile calcifile (iubesc calcarul): Mojdreanul, Cărpiniţa, Pin negru, Alun turcesc, Stejar
pufos;
● specii calcifuge (fug de calcar): Salcâmul, Mesteacănul.
- Preferinţa faţă de o concentraţie sporită de săruri minerale clasifică speciile în:
● specii halofile, vegetează pe soluri sărăturate: Cătina roşie, Cătina albă, Sălcioara,
Oţetarul, Glădiţa şi plopul alb.

4.1.5.2. Influenţa pădurii asupra solului

 Acţiunea favorabilă a pădurii se manifestă prin mai multe căi şi anume:
➢ prin descompunerea permanentă a materiei organice moarte;
➢ prin aducerea la suprafaţă a unor noi cantităţi de substanţă minerală absorbită de
rădăcinile plantelor din adâncime şi antrenată în circuitul biologic;
➢ prin activitatea proceselor biochimice care întreţin procesul de solificare;
➢ prin acţiunea mecanică şi fizică a rădăcinilor plantelor şi a unor microorganisme în
dezagregarea şi alterarea materialului parental;
➢ prin conservarea solului şi împiedicarea eroziunii;
➢ prin modelarea regimului climatic;
➢ prin litiera pădurii, ramurilor, crăcilor, mugurilor care constituie îngrăşământul natural de
bază inepuizabil al solului.

4.1.6. FACTORII OROGRAFICI

Factorii orografici (de relief) acţionează predominant indirect asupra vegetaţiei

forestiere prin factorii climato-edafici pe care-i influenţează direct definind structura,
componentele, vigoarea de producţie şi regenerarea pădurii.
Dintre aceştia, interesează:
➢ altitudinea;
➢ expoziţia;
➢ panta;
➢ configuraţia terenului.

4.1.6.1. Altitudinea

➢ Altitudinea determină schimbări în regimul factorilor climatici:

● odată cu creşterea altitudinii, temperatura medie anuală scade (gradientul termic mediu
este de 0,50C la 100 m altitudine);
● se reduce durata sezonului de vegetaţie;
● cantitatea de precipitaţii creşte;
● vânturile, insolaţia, evapotranspiraţia se intensifică.
 ➢ Altitudinea determină schimbări in vegetaţie:
● numărul speciilor lemnoase se reduc treptat cu altitudinea;
● periodicitatea fructificaţiei se măreşte;
● fazele tehnologice întârzie cu 2-5 zile la 100 m altitudine.

➢ De remarcat faptul că altitudinea însumează şi efectul latitudinii.

● latitudinea corectată (10 latitudine nordică egal 100 m altitudine).

➢ Altitudinea generează limita vegetaţiei prin temperaturile reduse.

4.1.6.2. Expoziţia

➢ Expoziţia versanţilor determină variaţii în special ale regimului de căldură şi insolaţie şi

deci, indirect, asupra vegetaţiei forestiere.
➢ În optimul ecologic al unei specii sau formaţii forestiere, influenţa expoziţiei asupra
pădurii se face puţin resimţită.
➢ Cu cât altitudinea şi panta terenului sunt mai mari, cu atât efectele expoziţiei sun mai
accentuate.
➢ Influenţele expoziţiei se caracterizează în următoarele:
● primăvara, pe versanţii însoriţi care beneficiază de un aflux de energie calorică şi
luminoasă, zăpada se topeşte mai devreme şi mai repede;
● efectele termice sunt mai accentuate pe versanţii însoriţi, pădurea porneşte mai timpuriu
în vegetaţie şi în consecinţă atât regenerarea cât şi creşterea este mai expusă vătămărilor
provocate de îngheţurile târzii;
● arealul fiecărei formaţii forestiere urcă în altitudine mai mult pe expoziţiile însorite şi
coboară mai mult pe versanţii umbriţi;
● limita superioară naturală a pădurii de ridică mai sus pe versanţii sudici;
 Limita superioară a pădurii pe versanţi sudici şi nordici

● În regiunile deluroase mai joase, versanţii sudici sunt mai neprielnici pentru vegetaţia
forestieră din cauza uscăciunii;
● Din cauza insolaţiei şi uscăciunii puternice a versanţilor sudici, regenerarea naturală a
molidului ca şi semănăturile directe efectuate în teren descoperit suferă din cauza îngheţurilor
târzii şi a deşosării.

4.1.6.3. Panta

➢ Panta terenului acţionează ca factor ecologic în strinsa corelaţie cu expoziţia şi altitudinea,

influenţând:
● repartiţia energiei radiante;
● a regimului de precipitaţii;
● a condiţiilor de geneză a solurilor forestiere.

➢ Panta terenului produce următoarele efecte:

● pe versanţii în pantă, vegetaţia primeşte mai puţină lumină şi căldură datorită duratei mai
reduse a insolaţiei;
● scurgerile de suprafaţă se intensifică pe măsură ce creşte panta, precum şi micşorarea apei
în sol;
● panta influenţează:
 - profunzimea solului;
- conţinutul în schelet;
- grosimea orizontului humifer.
➢ Pe pantele repezi însorite şi uscate, pe soluri scheletice, arboretele realizează clase de
producţie inferioare.

Variaţia înălţimii pădurii pe versant:

A - cl. I de producţie; b - cl. a II a de producţie; c - cl. a III a de producţie

4.1.6.4. Configuraţia terenului

➢ Configuraţia terenului determină modificări în regimul climatic şi edafic şi influenţează

indirect şi vegetaţia forestieră, din această categorie făcând parte următoarele:
● platourile;
● coamele, plaiurile, crestele;
● poalele versanţilor;
● văile.

➢ Platourile sunt caracterizate prin:

● favorabilitatea vegetaţiei forestiere, deoarece:
 - solurile sunt mai profunde;
- solurile sunt mai bine aprovizionate;
● mai puţin favorabile vegetaţiei forestiere, datorate:
- proceselor de pseudogleizare;
- proceselor de podzolire accentuată;
- terasele mai joase cu soluri argiloase, compacte, grele, nu pot fi ocupate decât de
cerete şi gârniţete.

➢ Coamele, plaiurile, crestele se caracterizează prin:

● uscăciune mai mare;
● mai bine aerisite;
● soluri superficiale şi sărace, drept consecinţă:
- pădurea se menţine în condiţii mai grele;
- consistenţa sa se răreşte treptat;
- capacitatea de producţie scade.

➢ Poalele versanţilor
● întotdeauna sunt umbrite;
● masele de aer stagnează, cu următoarele consecinţe:
- poalele versanţilor însoriţi ajung să fie mai umede şi mai răcoroase decât treimea lor
mijlocie;
- aici întâlnim „inversiunile termice” cu efecte în: repartiţia speciilor, în decalarea
fenologică; în desfăşurarea proceselor de regenerare etc.
- „zona caldă a versanţilor” deasupra zonei umbrite;

➢ Văile se deosebesc în special după deschidere:

● văile înguste:
- sunt mai răcoroase;
- sunt mai umede;
- sunt mai puţin luminate;
- favorizează producerea iarna a avalanşelor, iar primăvara de viituri mari.
 ● văile largi
- vegetaţia forestieră se deosebeşte mai puţin de cea de versant;
- aici se formează însă culoare de pătrundere a vântului şi astfel au loc doborâturi de
vânt.

➢ microdepresiunile şi luncile se caracterizează prin:

● soluri fertile bogate şi umede unde cresc păduri viguroase, instalîndu-se:
- stejarul în regiunile joase;
- aninul sau molidul în regiunile mai înalte.

● în depresiunile adăpostite se menţin mase de aer stagnant care se răcesc puternic noaptea,
formând „găuri de ger”, instalându-se specii pioniere, robuste.
CAPITOLUL 6
ETAJELE DE VEGETAŢIE DIN PĂDURE

1. ARBORETUL
2. SUBARBORETUL
3. SEMINŢIŞUL SAU LĂSTĂRIŞUL
4. PĂTURA ERBACEE

Într-o secţiune verticală prin pădure se pot distinge următoarele etaje de vegetaţie:
➢ Etajul arborilor (arboretul);
➢ Etajul arbuştilor (subarboretul);
➢ Etajul puieţilor, lăstarilor sau drajonilor aparţinând speciilor arborescente (seminţişul sau
lăstărişul);
➢ Etajul plantelor erbacee (pătura erbacee sau pătura vie).
 Etajele de vegetaţie ale pădurii

1. ARBORETUL

➢ Arboretul constituie etajul dominant, cu cea mai mare expresivitate fizionomică de

care depinde în primul rând aspectul morfologic al pădurii, ca şi existenţa celorlalte etaje de
vegetaţie. El reprezintă, în acelaşi timp, obiectul principal al culturii forestiere.
➢ În silvicultura românească, noţiunea de arboret are un dublu sens:
● reprezintă totalitatea arborilor care participă la constituirea pădurii ca ecosistem, alcătuind
etajul arborilor.
● cuprinde o porţiune de pădure în ce priveşte condiţiile staţionale şi de vegetaţie, în special
etajul arborilor şi care se deosebeşte evident de restul pădurii din jur (o unitate amenajistică).

➢ Structura arboretului, ca şi a pădurii în ansamblul ei, are un caracter unitar şi se referă

la elementele participante şi la modul lor de grupare în spaţiul tridimensional. În practică se
vorbeşte obişnuit despre caracteristicile arboretului, în structura lui orizontală şi verticală precum
şi cele privind calitatea acesteia.
Caracteristicile structurii orizontale se referă la:
➢ compoziţie;
➢ consistenţă;
➢ desime;
➢ densitate;
➢ grad de umbrire;
➢ diametrul mediu.
Caracteristicile structurii verticale sunt:
➢ etajarea arborilor;
➢ profilul arboretului;
➢ închiderea arboretului;
➢ înălţimea medie.
Caracteristicile calitative se referă la:
➢ originea;
➢ provenienţa;
➢ vârsta;
➢ clasa de producţie;
➢ calitatea arboretului;
➢ starea de vegetaţie.

1.1. CARACTERISTICILE STRUCTURII ORIZONTALE A ARBORETULUI

➢ Compoziţia: se înţelege numărul speciilor care intră în constituirea arboretului şi

proporţia de participare a acestora.
● Speciile se înscriu prin denumirea lor prescurtată, iar proporţia lor de participare în
numere întregi (excepţional, în zecimi sau sutimi

Codurile standardizate ale speciilor arborescente

Denumirea Denumirea Denumirea

Cod Cod Cod
speciei speciei speciei
A. Răşinoase
Brad BR Cer Ce Plop cenuşiu PLC
Duglas DU Cărpiniţă CR Plop tremărător PLT
Larice LA Cenuşer CS Plop euramerican PLX,PLY
Molid MO Diverse moi DM Păr pădureţ PR
Pin silvestru PI Diverse tari DT Platan PL
Pin cembra PIC Dud DD Salcie albă SA
Pin negru PIN Fag FA Salcie căprească SAC
Pin strob PIS Frasin comun FR Orb SB
Taxodiu TA Frasin pufos FRP Salcâm SC
Tisă TI Gârniţă GI Scoruş SR
Diverse răşinoase DR Gorun GO Stejar pedunculat ST
Jugastru JU Stejar brumăriu STB
 Stejar pufos STP
B. Foioase
Alun turcesc ALT Mesteacăn ME Stejar roşu STR
Anin alb ANA Mojdrean MJ Tei argintiu TE
Tei cu frunză
Anin negru ANN Nuc comun NU TEM
mare
Arţar american ARA Nuc american NUA Tei pucios TEP
Carpen CA Paltin de câmp PA Ulm de câmp ULC
Castan bun CAS Paltin de munte PAM Ulm de munte ULM
Castan porcesc CAP Plop alb PLA

● Proporţia de participare a fiecărei specii se stabileşte de regulă după inventarieri, ca

raport între:
- numărul de arbori al fiecărei specii şi numărul total de arbori al arboretului; compoziţie
pe număr de arbori (cazul arboretelor tinere);
- suprafaţa de bază a fiecărei specii şi suprafaţa de bază a arboretului; compoziţie pe
suprafaţa de bază (cazul arboretelor mature);
- volumul fiecărei specii şi volumul arboretului; compoziţie pe volum ( cazul arboretelor
mature sau bătrâne).
● În funcţie de numărul de specii preponderente, arboretele se clasifică:
- arborete pure (constituite exclusiv dintr-o specie);
- arborete practic pure ( specia preponderentă participă cu mai mult de 90%);
- arborete amestecate (alcătuite din două sau mai multe specii şi care participă cu cel puţin
10%în arboret). Speciile care realizează mai puţin de 10% din compoziţie se numesc
diseminate (notate dis. şi se menţionează fără a mai fi precizată proporţia lor în compoziţie).

Exemple de compoziţie a arboretului

Categorii de arborete după compoziţie

Perfect pure Practic pure Amestecate
10MO 10MO dis. PAM,FA 5BR5FA
10FA 9 FA1 BR 6ST3CA1DT (TE, ULC)
10CE 9CE1GI dis. PAM 4MO3FA3BR dis. PAM
10ANA 8GO2DT (PAM, FR, TEP) 7MO2BR1FA

● Arboretele amestecate după modul de grupare, se împart în două categorii:

 - amestecuri uniforme (regulate), în care speciile se grupează în rânduri, fâşii etc.;
- amestecuri neuniforme (neregulate), în care speciile se grupează într-o manieră cu totul
întâmplătoare.
Clasificarea arboretelor după felul amestecurilor

Arborete cu vârsta până

Felul contractului Arborete cu vârsta peste 40 ani
la 40 ani
Individual (exemplare
Intim (1) Individual (exemplare separate)
separate)
Fiecare specie ocupă 20- Fiecare specie participă în fiecare punct
În buchete (b)
100m2) cu 2-5 arbori
Fiecare specie ocupă 100- Fiecare specie participă în fiecare punct
În grupe (g)
500m2 cu 6-20 arbori
În pâlcuri mici Fiecare specie ocupă 500- Fiecare specie participă în fiecare punct
(ochiuri) (p) 1000m2 cu 20-50 arbori
Fiecare specie ocupă 1000- Fiecare specie grupează la un loc peste 50
În pâlcuri mari (P)
5000m2 arbori

● Amestecurile, după durata lor, se împart:

- permanente, când toate speciile ajung până la vârsta exploatabilităţii;
- temporare, când mai curând sau mai târziu una din specii vor fi eliminate din amestec.

● Speciile din arboretele amestecate se împart:

- specii principale, care pot fi: de bază (stejar, gorun, molid, brad, fag) şi de amestec
(frasin, ulm, tei, paltin);
- specii secundare sau ajutătoare (carpen, arţar tătărăsc).

● Compoziţia arboretului are un caracter dinamic şi poate fi:

- Compoziţia actuală, determinată într-un moment din viaţa arboretului;
- Compoziţia de regenerare, compoziţia la naşterea arboretului;
- Compoziţia ţel, compoziţia la exploatabilitatea arboretului.

➢ Consistenţa (notată cu K)
● Consistenţa reprezintă gradul de apropiere ce există între coroanele arborilor
componenţi sau gradul de închidere a masivului. Ea este dată de raportul dintre proiecţia
întregului coronament al arboretului şi suprafaţa solului ocupat de aceasta.
 ● Consistenţa se realizează o dată cu constituirea stării de masiv şi este variabilă în timp.
● Se apreciază vizual şi se face în orice perioadă a anului în arboretele pure de răşinoase
cu frunze persistente şi doar în sezonul de vegetaţie după dezvoltarea integrală a frunzişului în
arboretele pure de foioase sau în amestecuri de răşinoase şi foioase. Stabilirea pe cale vizuală a
consistenţei constituie modalitatea folosită în mod obişnuit în practica silvică.
● Pe cale analitică, se poate aprecia consistenţa prin utilizarea aerofotogramelor sau a
fotografiilor de la sol, pe care se delimitează proiecţia orizontală a coroanelor arborilor. Stabilirea
pe cale analitică a consistenţei e o modalitate de lucru mult mai precisă, dar cu aplicabilitate
practică foarte limitată, datorită costurilor ridicate.
● Consistenţa se exprimă prin indici de consistenţă, de la 1,0 la 0,1, deosebindu-se
următoarele categorii de arborete:
- cu consistenţă plină (K= 1,0);
- cu consistenţă aproape plină (K= 0,7-0,9);
- cu consistenţă rărită, luminată sau brăcuită (K= 0,4-0,6);
- cu consistenţă degradată (poeniţe) (K= 0,1-0,3).
● Consistenţa condiţionează pătrunderea luminii, a căldurii, a umidităţii şi a vântului în
pădure. De aceea, prin lucrările de îngrijire se poate regla consistenţa arboretului, ceea ce
contribuie la îmbunătăţirea stării de vegetaţie a acestuia.

➢ Desimea (indicele de desime) unui arboret este raportul dintre numărul de arbori
existenţi la hectar şi numărul de arbori luat din tabelele de producţie pentru specia, vârsta şi clasa
de producţie respectivă.

➢ Densitatea (indicele de densitate) exprimă raportul dintre suprafaţa de bază reală a

unui arboret şi suprafaţa de bază indicată în tabelele de producţie pentru un arboret cu aceeaşi
compoziţie, vârstă şi clasă de producţie.

➢ Gradul de umbrire reprezintă umbrirea exercitată efectiv de arboret asupra solului.

Capacitatea de umbrire sau de adăpostire a solului interesează în lucrările de gospodărire şi în
special în cele de regenerare. Gradul de umbrire este diferit la speciile de lumină faţă de cele de
umbră şi el descreşte pe măsură ce arborelui înaintează în vârstă.
 ➢ Diametrul mediu al arboretului reprezintă mărimea medie a grosimii arborilor
componenţi şi se determină pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente
de arboret.

● În general, se pot determina diferite tipuri de diametre:

- diametrul mediu aritmetic(d);
- diametrul mediu al suprafeţei de bază( dg);
- diametru central (median) al numărului de arbori(dM);
- diametrul central al volumului (dvM);
- diametrul central (median) al suprafeţei de bază (dgM)

1.2. CARACTERISTICILE STRUCTURII VERTICALE A ARBORETULUI

➢ Etajarea arborilor se referă la modul cum se dispun în plan vertical diferitele

categorii de arbori ce participă la constituirea arboretului.
● Această diferenţiere pe verticală poate fi mai mult sau mai puţin pronunţată, în raport cu
vârsta, cu desimea arboretului, cu măsurile de gospodărire etc.
● Sub acest aspect, se pot întâlni arborete în care arborii se ridică într-un singur etaj de
vegetaţie, numite arborete unietajate sau monoetajate, precum şi arborete în care se pot distinge
două etaje, numite arborete bietajate.
● Un arboret se consideră că are două etaje dacă diferenţele între înălţimile medii ale
acestora sunt mai mari decât 25 % din înălţimea etajului superior, iar masa lemnoasă (volumul) a
unui etaj reprezintă cel puţin 30 % din masa lemnoasă (volumul) a arboretului.
 Arboret monoetajat cu două plafoane

Arboret bietajat
● La nivelul fiecărui etaj se disting:
- suprafaţa superioară a coronamentului indicată de vârfurile celor mai înalţi arbori;
- suprafaţa inferioară a coronamentului reprezentată de ultimele ramuri cu frunze verzi de la
baza coroanelor;
- adâncimea sau grosimea coronamentului reprezentată de distanţa dintre suprafaţa
superioară şi cea inferioară.

➢ Profilul arboretului este determinat de forma pe care o are suprafaţa superioară a

coronamentului.
● Sub acest aspect se deosebesc:
- arborete cu profil continuu, când coroanele arborilor ajung la aceeaşi înălţime;
- arborete cu profil ondulat, când înălţimile arborilor cresc şi descresc, astfel încât
coronamentul prezintă un profil sinuos;
- arborete cu profil în trepte, când arborii din suprafeţele alăturate diferă între ei ca înălţime;
- arborete cu profil dantelat (zdrenţuit), când arborii sunt foarte diferiţi ca înălţime.
 Profilul arboretului

➢ Închiderea arboretului se referă la modul în care arborii iau parte la formarea stării
de masiv.
● Ea se poate produce:
- pe orizontală, când coroanele arborilor sunt situate la aceeaşi înălţime şi se ating lateral
între ele, formând un coronament continuu;
- pe verticală se realizează când arborii nu au aceeaşi înălţime, iar trecerea de la o coroană
la alta are loc la niveluri diferite.
- închiderea în trepte, se realizează când înălţimea arborilor creşte sau descreşte gradat; în
secţiune verticală, având aspectul unor trepte.
 Închiderea arboretului

➢ Înălţimea medie a arboretului reprezintă o mărime medie a înălţimii arborilor

componenţi, determinându-se pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente
de arboret.
● În practica silvică din România se folosesc cu precădere aşa numitele înălţimi medii
condiţionate corespunzătoare anumitor diametre medii:
- înălţimea arborelui mediu aritmetic;
- înălţimea arborelui mediu al suprafeţei de bază;
- înălţimea arborelui centrala al numărului de arbori etc.
● În arboretele regulate, monoetajate au fost imaginate diverse clasificări ale arborilor după
înălţime, dintre care cea mai cunoscută este clasificarea Kraft:
- clasa 1 – arbori predominanţi, care sunt cei mai înalţi şi cu coroanele cele mai dezvoltate;
- clasa a 2 a – arbori dominanţi, care au înălţimi apropiate de predominanţi, dar coroanele
lor sunt mai puţin dezvoltate;
- clasa a 3 a – arbori codominanţi, cu înălţime ceva mai redusă decât arborii din primele
două clase şi cu coroanele înghesuite şi mai slab dezvoltate.
 - clasa a 4 a – arbori dominaţi, care au înălţimi mai mici şi coroane dezvoltate numai într-o
parte şi care conţine clasa 4a (cu coroana la lumină) şi 4b (cu vârful la lumină) ;
- clasa a 5 a – arbori copleşiţi, care fie mai prezintă frunziş viu (5a) sau sunt complet uscaţi
(5b).
Clasificarea Kraft

1.3. CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE ARBORETULUI

➢ Originea arată modul cum au luat naştere arboretele, şi din acest punct de vedere se
deosebesc:
- arborete virgine, se reinstalează, se dezvoltă şi se restructurează numai sub acţiunea
directă a forţelor naturii
- arborete cvasivirgine sunt arborete în stare naturală sau aproape naturală şi care nu
prezintă vreo influenţă antropică evidentă;
 - arborete cultivate sunt create şi conduse de om după un anumit plan şi într-un anumit
fel, în vederea atingerii scopului propus.

➢ Provenienţa arată modul în care au apărut arborii, şi sub acest aspect se deosebesc:
● Se clasifică astfel:
- arborete din sămânţă;
- arborete din lăstari;
- arborete de provenienţă mixtă.
● Dacă cel puţin 70 % din exemplarele unui arboret sunt de o anumită provenienţă,
aceasta se consideră provenienţa întregului arboret.

➢ Vârsta arboretului. După vârsta arborilor componenţi se pot distinge:

● Arboretele echiene sunt constituite din exemplare de aceeaşi vârstă sau diferă cu cel
mult 5 ani, provenind din plantaţii, însămânţări naturale sau artificiale, regenerări naturale sau
drajoni.
● Arborete relativ echiene sunt acelea în care arborii diferă între ei cu cel mult 30 de ani
în cazul pădurilor de codru şi cel mult 5 ani în cazul pădurilor de crâng. Arboretele echiene şi
relativ echiene sunt considerate ca arborete regulate.
● Arboretele pluriene cuprind arbori din toate categoriile de diametre şi vârste, de la un
an până la vârste foarte îndepărtate, apropiate sau chiar egale cu longevitatea speciei în condiţiile
staţionale date. Arboretele pluriene sunt considerate ca arborete neregulate.
● Arborete de vârste multiple cuprind arbori grupaţi în mai multe generaţii, fiecare dintre
acestea având ca vârstă un multiplu al vârstei exploatabilităţii generaţiei cele mai tinere (specifică
pădurilor trate în crâng compus).
 ● În mod practic, vârsta arboretelor echiene se determină prin următoarele modalităţi:
- folosirea documentelor de arhivă;
- numărarea verticilelor atunci când acestea se pot distinge cu claritate (exemplare tinere
de răşinoase). Vârsta arborilor este egală cu numărul verticilelor vizibile la care se adaugă
numărul de ani necesari pentru apariţia primului verticil (4 ani la brad şi molid);
- numărarea inelelor anuale pe probe(carote);
- numărarea inelelor anuale pe cioate proaspăt tăiate.
● În cazul arboretelor pluriene, determinarea vârstei medii este imposibilă şi lipsită de
sens.

➢ Clasa de producţie arată capacitatea arboretului de a produce masă lemnoasă în

funcţie de condiţiile de climă şi sol. Pentru fiecare specie, ea se stabileşte în funcţie de vârstă şi
de înălţimea medie, care reflectă foarte sensibil capacitatea nutritivă a condiţiilor în care creşte un
arboret. La noi în ţară s-au întocmit tabele de producţie pe specii, deosebindu-se cinci clase de
producţie; cele mai productive sunt arboretele din clasa I, iar cele mai puţin productive,
arboretele din clasa a V – a.
 ➢ Calitatea arboretului se apreciază după proporţia lemnului de lucru ce se poate obţine
şi se referă atât la calitatea arborilor consideraţi individual, cât şi a arboretului în ansamblul lui.
● Pentru arbori s-au format patru clase de calitate.
● Odată realizată încadrarea arborilor pe clase de calitate, se poate trece la clasificarea
calitativă a arboretelor realizată separat pe specii:
- 12 categorii de calitate pentru răşinoase;
- 14 categorii de calitate pentru foioase.
● Pentru întocmirea unor evidenţe privind calitatea arboretelor a fost întocmit un sistem
unitar de clasificare a acestora, încadrarea făcându-se după procentul arborilor din clasa I de
calitate.
● La răşinoase, majoritatea arboretelor se încadrează în clasele I-IV, iar la foioase în
clasele II-VI.

➢ Starea de vegetaţie se referă la vigoarea de creştere şi la rezistenţa la adversităţi a unui

arboret, în funcţie de condiţiile de climă şi de sol. În aprecierea stării de vegetaţie, indicaţii
preţioase dau cantitatea şi calitatea lemnului acumulat, forma şi dezvoltarea coroanelor, culoarea
frunzelor etc.
În practică, starea de vegetaţie se apreciază şi se exprimă astfel:
● stare de vegetaţie foarte activă (viguroasă) de obicei frunzişul este foarte bogat şi de o
culoare verde foarte închis, este frumos şi curat, iar creşterile înregistrate în ultimii ani sunt foarte
mari;
● stare de vegetaţie activă, frunzişul este bogat şi de o culoare verde foarte închis, iar
ritidomul este curat şi fără licheni, iar creşterile sunt peste cele normale;
● stare de vegetaţie normală, dezvoltarea frunzişului este normală, frunzişul are o culoare
verde obişnuit, iar ritidomul este acoperit cu licheni doar la baza tulpinilor;
● stare de vegetaţie slabă, frunzişul este mai rar, de un verde mai deschis, vârfurile
arborilor sunt uscate, iar tulpinile acoperite în bună parte de licheni;
● stare de vegetaţie foarte slabă(lâncedă), frunzişul foarte rar, de o culoare palidă, o parte
din coroană este uscată.
 2. SUBARBORETUL

➢ Prin subarboret se înţelege totalitatea arbuştilor care cresc sub acoperişul arboretului,
constituind cel de-al doilea etaj de vegetaţie al pădurii.
➢ Subarboretul joacă un rol important:
● prin umbrirea solului împiedică instalarea vegetaţiei erbacee;
● prin litiera depusă anual îmbogăţeşte solul;
● la vârste mici contribuie la realizarea stării de masiv;
● reprezintă o sursă de adăpost şi hrană pentru păsări şi vânat;
● este un important producător de materii prime valoroase (fâneţe, flori etc).
➢ În descrierea subarboretului se iau în considerare următoarele:
● compoziţia, apreciată vizual şi exprimată prin enumerarea speciilor participante;
● suprafaţa ocupată, evaluată vizual şi exprimată în zecimi din suprafaţa arboretului
întreg;
● modul de răspândire, care poate fi:
- uniformă;
- grupată;
- izolată.
● vigoarea de vegetaţie, aspect important, mai ales unde poate afecta capacitatea de
regenerare a pădurii

3. SEMINŢIŞUL SAU LĂSTĂRIŞUL

Din sămânţa căzută pe solul pădurii de la arborii în picioare iau naştere

seminţişurile. Seminţişul care se instalează cu mult înainte de termenul exploatării şi
regenerării pădurii se numeşte seminţiş trecător sau provizoriu.
Cel care se instalează cu puţin înainte de exploatare se numeşte seminţiş
preexistent tşi, de multe ori, acesta este seminţiş utilizabil, adică poate fi folosit pentru
regenerarea pădurii.
● provizoriu (trecător), care apare repetat pe solul pădurii, dar datorită lipsei luminii dispare;
● preexistent, care se instalează cu puţin timp înainte de exploatarea pădurii şi din care se
poate constitui un nou arboret şi poate fi:
 - utilizabil (de viitor) care poate fi folosit cu ocazia apropiatei regenerări a pădurii.
Cuprinde puieţii din speciile valoroase, sănătoşi şi viguroşi cu înălţimea de 30 cm la răşinoase şi
40 cm la foioase;
- neutilizabil, seminţişul ce nu poate fi integrat în viitorul arboret.
➢ În descrierea seminţişului se iau în considerare:
● componenta apreciată vizual sau inventarieri în suprafaţa de bază;
● suprafaţa ocupată, apreciată în zecimi de suprafeţe din suprafaţa întrgului arboret;
● vârsta medie apreciată pe baza documentărilor de arhivă, ori determinarea pe teren prin
numărarea inelelor anuale pe tăietura de colet sau a verticilelor.

4. PĂTURA ERBACEE

➢ Aceasta include totalitatea plantelor erbacee (anuale şi perene);

➢ Pătura erbacee se descrie cu ajutorul releveelor floristice realizate în sezonul de
vegetaţie;
➢ Pătura erbacee se creşte atât sub influenţa solului, cât şi a arboretului sub care trăieşte,
fapt pentru care este considerată un indicator sensibil al acestora (floră indicatoare);
➢ La denumirea tipului general de natură erbacee se menţionează:
- suprafaţa ocupată;
- vigoarea de creştere;
- gradul de înţelenire

5. ALTE COMPONENTE FITOCENOTICE (MICROFLORA ŞI PLANTELE

INFERIOARE)
 ➢ Microflora ocupă partea diferită în structura pădurii:
● pe scoarţă:
- muşchi şi licheni, capabile de fotosinteză cu intensitate redusă.
● în aerul din pădure:
- bacterii
● în litieră şi sol:
- ciuperci şi bacterii, care realizează descompunerea materiei moarte.
CAPITOLUL 7
PROCESELE ECOSISTEMICE ÎN VIAŢA PĂDURII

5.1. GENERALITĂŢI

➢ Odată cu trecerea arborilor de la existenţa izolată la traiul în comun, pe lângă procesele

individuale fiziologice, încep să se manifeste şi procese colective (ecosistemice) ca rezultat al
condiţionării reciproce dintre componentele pădurii.

➢ Aceste procese colective (ecosistemice) în viaţa pădurii sunt :

• Regenerarea pădurii
• Constituirea stării de masiv
• Creşterea şi dezvoltarea pădurii
• Elagajul natural
• Diferenţierea arborilor
• Eliminarea naturală a arborilor în pădure
• Succesiunea vegetaţiei forestiere

5.2. REGENERAREA PĂDURII

➢ Asigurarea permanenţei ecosistemului forestier pentru a beneficia neîntrerupt de funcţiile

de producţie şi de protecţie de care societatea are nevoie presupune reînoirea permanentă a
biocenozei
➢ Reînoirea sistemului biologic este un proces inerent, deoarece elementele sale
componente au viaţă limitată, aşadar exploatarea pădurilor nu este un act final al existenţei
pădurii, ci unul silvicultural care permite instalarea unei noi generaţii în locul celei vechi.

➢ Regenerarea se prezintă ca un process complex, bioecologic, cu caracter de masă, specific

nu numai arborilor consideraţi individual ci şi pădurii în ansamblul ei cu implicaţii în exercitarea
de către aceasta a funcţiilor interne (echilibru dinamic şi stabilitate ecosistemică) ca şi a celor
externe (de producţie şi protecţie)

5.2.1. REGENERAREA ÎN PĂDUREA CULTIVATĂ

➢ Se poate produce:
• Pe cale naturală, sub influenţa puternică a mediului cât şi cu o importantă
contribuţie a omului (regenerare asistată)
• Pe cale artificială, aici omul pregăteşte şi instalează suprafeţe de regenerare
materialului săditor
• Regenerare mixtă, rezultă din faptul că odată declanşată trebuie desăvârşită cu
eforturi cât mai mici

➢ În practică pentru întinerirea unei păduri pe cale artificială se folosesc termenii:

• Împădurire, când se înfiinţează pădurea pe un teren în care nu a mai fost
pădure, sau lipseşte un termen îndelungat
• Reîmpădurire, când se înfiinţează pădurea pe un teren de curând eliberat de
pădurea matură

➢ Indiferent de modalitatea privind calea de înfiinţare a pădurii (naturală, artificială, mixtă)

în raport cu materialul de împădurit distingem:

• Regenerarea generativă (din sămânţă)

• Regenerarea vegetativă (din lăstari, drajoni, butaşi)
• Regenerarea mixtă (generativeă şi vegetativă)
➢ Procesul de regenerare ajunge să se desăvârşească când se constituie starea de masiv
(coroanele sunt apropiate).

Regenerarea naturală din sămânţă

➢ Constituie în prezent un obiectiv prioritar, iar pentru viitor o necesitate cel puţin din două
considerente:
• Ecologice, realizează conservarea şi utilizarea speciilor şi provenienţelor
locale valoroase
• Economice, costurile de producţie sunt mici

➢ Pentru regenerarea din sămânţă trebuie asigurate câteva condiţii:

• Să existe arbori maturi, capabili să fructifice abundent
• Solul să prezinte însuşiri bioecologice favorabile germinării seminţelor şi
răsăririi plantulelor
• Să fie înlăturată concurenţa speciilor nedorite
• Seminţişul instalat să beneficieze în continuare de condiţiile necesare până la
constituirea stării de masiv

➢ În desfăşurarea procesului de regenerare din sămânţă se disting următoarele etape :

• Fructificarea arborilor
• Diseminarea fructelor şi seminţelor
• Germinaţia seminţelor şi răsărirea plantulelor
• Dezvoltarea seminţişului

Fructificarea arborilor
➢ Arborii încep să fructifice după ce ei ajung la maturitate procesul caracterizându-se prin
următoarele:
• Aceasta se realizează la vârste diferite în funcţie de specie, însuşirile
individuale şi condiţiile de mediu
• La aceeaşi specie trecerea la faza de maturitate depinde de : provenienţa
arborilor (sămânţă sau vegetativă); de poziţia lor în raport cu structura
verticală (arbori predominanţi, de lizieră, etc.)
• Condiţiile staţionale condiţionează vizibil vârsta trecerii la maturitate, ca şi
durată, periodicitatea şi intensitatea fructificaţiei.

Vârsta la care începe fructificarea la principalele specii forestiere

Specii Vârsta la care începe fructificarea …ani

În stare izolată În masiv
Larice, pini 25-30 30-40
Molid 30-35 50-60
Brad 50-60 60-70
Stejar pedunculat, fag 40-50 70-80
Gorun 50-60 70-80
Tei, paltin de câmp, carpen 20-25 30-40
Mesteacăn, anin, plop tremurător 15-20 20-30
Salcâm 5 6-10

• Periodicitatea fructificaţiei, reprezintă numărul de ani, mai mult sau mai puţin
constant care se scurge între două fructificaţii abundente în acelaşi arboret. În
intervalul dintre două fructificaţii abundente pot avea şi fructificaţii slabe numite
“stropitură” sau ani de stropeală.

Periodicitatea fructificaţiei la principalele specii forestiere

Specia Periodicitatea fructificaţiei după… (ani)

Rubţov, 1958
Molid 3-4
Pin silvestru 2-4
Larice 3-5
Brad 3-4
Fag 4-7
Gorun
Stejar 3-7
 Tei ± anual
Anin 2-3
Carpen 2-3
Mesteacăn 2-3

• Intensitatea fructificaţiei reprezintă producţia de seminţe a unei specii în ani de

fructificaţie. Producţia de seminţe se exprimă în număr sau greutate la hectarul de
pădure (nr./ha; kg/ha)

Producţia de seminţe la hectar a principalelor specii forestiere

Specia Producţia de seminţe, kg/ha

Medie
Molid 13
Pin 10
Brad 25
Larice 15
Fag 150
Gorun 300
Stejar pedunculat 400
Frasin comun 30
Tei 50
Paltin de câmp 100
Salcâm 10
Anin negru 20

Diseminarea fructelor şi seminţelor

➢ Diseminarea reprezintă modul natural de răspândire a fructelor şi seminţelor şi se

caracterizează prin următoarele:
• Poate avea loc la scurt timp după maturitate şi coacere (ulmi, plopi, sălcii,
mesteacăn, castan, fag, stejar, brad, pin strob)
• Diseminarea întârzie mult timp peste iarnă şi se prelungeşte până în primăvara
anului următor (molid, pini, larice, duglas, frasin, anin, salcie, tei, carpen, paltin de
munte, etc.)

➢ Menţinerea calităţii seminţelor diseminate liber trebuie abordată funcţie de momentul

diseminării:
 • Fructele şi seminţele care diseminează toamna după coacere se păstrează peste
iarnă în stare latentă pe solul pădurii, fiind condiţionate de însuşirile mediului
în care ajung
• La speciile care diseminează târziu, menţinerea calităţii seminţelor este
condiţionată în special de starea vremii din perioada de latenţă la care fructele
rămân pe arbori

➢ Viteza de diseminare şi distanţa până la care pot fi împrăştiate seminţele depind de:
• Greutatea şi forma acestora
• Agenţii de diseminare (vânt, păsări, animale, ape, înclinarea versanţilor, etc.)

Distanţa de diseminare prin vânt a seminţelor unor specii forestiere din Europa

Genul Distanţa de diseminare, exprimată în…

Înălţimi medii de arboret
Betula 4-8
Ulmus 4-8
Larix 4-8
Picea 3-4
Pinus (sylvestris) 3-4
Alnus 3-4
Acer 2-3
Fraxinus 2-3
Tilia 1-2
Abies 1-2
G
erminaţia seminţelor şi răsărirea plantulelor

➢ Seminţele căzute pe sol în urma diseminării parcurg o perioadă de repaus vegetative (stare
latentă, dormanţă) care se caracterizează prin :

• Poate dura câteva zile (ulmi, sălcii, ploi)

• Poate dura câteva luni (răşinoase, fag, stejar, gorun)
• Poate dura peste un an (frasin, tei, carpen)
• Seminţele speciilor cu tegument gros şi foarte rezistent (salcâm, glădiţă,
zâmbru) germinează cu dificultate în mediul pădurii
➢ Procesul regenerării seminţelor şi răsăririi plantulelor este condiţionată de :

• Realizarea unei temperaturi pozitive

• De umezeală ridicată şi aeraţie suficientă
• De grosimea litierei

➢ Germinarea şi răsărirea se încheie când plantula apare la suprafaţă şi începe nutriţia

autotrofă.

Dezvoltarea seminţişului

➢ În cadrul acestei etape se diferenţiază două faze cu particularităţi şi momente diferite de

realizare :
• Faza de plantulă
• Faza de tineret

➢ Fără de plantulă reprezintă seminţişul în dezvoltarea lui din primul sezon de vegetaţie, de la
apariţie până la lignificarea completă şi se caracterizează prin următoarele :
• După o fructificaţie bogată se instalează un număr mare de plantule (de ordinul
sutelor de mii), dar eliminarea naturală este extrem de intensă şi se soldează cu reducerea
drastică a concentraţiei plantulelor, fie cu dispariţia lor integrală
• Dezvoltarea plantulelor este condiţionată de însuşirile ereditare şi de condiţiile
de mediu
- Însuşirile ereditare sunt date de calitatea seminţelor şi exprimă fidel
arborii din care provin
- Lumina se impune ca un factor determinant în dezvoltarea plantulelor,
reducerea cantităţii de lumină sub punctul de compensare poate duce la
dispariţia în masă a plantulelor
- Căldura, îşi exercită rolul hotărâtor când este moderată. Îngheţurile târzii
sau timpurii precum şi arşiţa pot compromite regenerarea
 - Umiditatea solului, poate fi dăunătoare în exces, dar şi uscăciunea în
orizontul superficial
- Solul, prin caracteristicile fizice, troficitatea minerală şi azotoasă
condiţionează vigoarea de creştere a plantulelor
- Infecţiile cu agenţi criptogamici pot compromite parţial sau total noua
generaţie

➢ Faza de tineret în dezvoltarea seminţişului începe din al doilea sezon de vegetaţie şi durează
până la constituirea stării de masiv şi prezintă următoarele caracteristici:
● seminţişul în această etapă dispune de o capacitate tot mai mare de valorificare a
mediului de existenţă
● pe măsură ce puieţii se dezvoltă sporesc exigenţele faţă de lumină, apă şi substanţe
minerale
● treptat, arboretul matur, care îndeplinea un rol protector devine factor limitativ în
dezvoltarea noii generaţii ( mesteacănul poate rezista sub masiv doar un an; stejarul pedunculat 2-
4 ani; molidul şi fagul 20-50 ani; bradul până la 70-80 ani)
● sub masiv, activarea creşterilor se poate realize numai prin reducerea progresivă a
consistenţei arboretului matur.

Regenerarea pădurii pe cale vegetativă

➢ Se poate realiza :
● pe cale naturală din lăstari şi drajoni
● pe cale artificială din butaşi

➢ Regenerarea din lăstari se caracterizeză prin :

● se realizează ca urmare a proprietăţii unor specii lemnoase de a forma lăstari. Aceştia se
formează în două moduri :
- Pe partea exterioară a cioatei din mugurii dorminzi şi se numesc lăstari
proventivi
 - La partea superioară a cioatei în ţesutul de cicatrizare (zona de calus) format
între scoarţă şi lemn din muguri adventivi (întâmplători) şi se numesc lăstari
adventivi
● dintre speciile forestiere lăstăresc bine :
- Foioase : stejarul, gorunul, cerul, gârniţa, carpenul, aninii, sălciile, plopii, teii,
jugastrul, arbuştii (corn, sânger, alun, soc negru, păducel, salba).
- Răşinoase : tisa, taxodium, Pinus rigida, Pinus serotina
● lăstarii prezintă la început creştere mai viguroasă decât puieţii din sămânţă, şi pot
constitui starea de masiv mai repede, dar după 10-15 ani pot fi depăşiţi de exemplarele din
sămânţă
● arborii proveniţi din lăstari prezintă curburi la bază, sunt frecvent atacaţi de putregai, şi au
o proporţie de lemn de lucru mai mică.

➢ Regenerarea din drajoni

● drajonii sunt lăstari care iau naştere din muguri adventivi formaţi pe rădăcini
● drajonii se intind până la distanţe apreciabile de cioata – mamă (10-35 m)
● regenerarea din drajoni este mai sigură dearece drajonii se formează atât în anul tăierii
tulpinilor cât şi în următorii 2-3 ani
● drajonii apar şi ca rezultat al rănirii rădăcinilor superficiale aparţinând unor specii de
foioase
● dintre speciile forestiere întâlnite la noi, drajonează viguros : cenuşarul, plopii, salcâmul,
aninul alb, teii, ulmii, cireşul, sorbul, arbuştii (cătina, porumbarul, alunul, etc.)

➢ Regenerarea prin butăşire

● Butaşul este un fragment de rădăcină, tulpină sau ramură care detaşat de planta mamă şi
pus în condiţii favorabile produce rădăcini formând o nouă plantă
 ● Împădurirea prin butăşire directă se aplică mai ales pe terenurile frecvent inundabile la
consolidarea malurilor şi terenurilor degradate. În acest scop se folosesc de obicei butaşi de
dimensiuni mari ( peste 1,5 m lungime) numiţi sade.

➢ Regenerarea pădurii seculare

➢ Regenerarea pădurii virgine are loc la numai din sămânţă şi toate procesele au loc doar
condiţionate de biotop (fără interveneţia omului).
➢ În pădurea virgină s-au evidenţiat două căi principale pentru regenerare :
● sub masiv
● pe teren descoperit
➢ Regenerarea sub masiv se caracterizeză prin faptul că :
● Este calea normală de reînoire a pădurii
● Este favorizat acest mod, de existenţă arborilor maturi şi de capacitatea acestora
de a produce sămânţă
● Ca factor limitativ în cazul acestor regenerări este lumina
● Regenerarea sub masiv a pădurii virgine se poate produce în două moduri :
- cu caracter continuu, specifică arboretelor pluriene
- în valuri, specifică arboretelor echiene şi relative echiene

➢ Regenerarea pe teren descoperit

● cazul pădurii virgine distrusă de calamităţi

● regenerarea întâmpină numeroase dificultăţi
● refacerea pădurii se realizează în urma unor procese succesionale între speciile
pioniere şi cele de bază.

* *
*
 Concluzionând cele prezentate rezultă că atât din punct de vedere silvicultural cât şi
economic, regenerarea naturală prin sămânţă constituie în marea majoritate a situaţiilor metoda
cea mai indicată deoarece:
● asigură prezenţa în generaţia viitoare a speciilor şi ecotipurilor care s-au adaptat la
condiţiile de mediu locale
● numărul de puieţi pe unitatea de măsură este mai mare, fapt ce permite o protecţie
naturală mai accentuată în cadrul seminţişului instalat
● este mai ieftin în comparaţie cu metodele de regenerare artificiale, fiind o consecinţă a
tăierilor de regenerare corect aplicate
● solul rămâne permanent în producţie şi este ferit de degradare.

5.3. Constituirea stării de masiv

➢ Constituirea stării de masiv este procesul biologic evidenţiat prin apropierea coroanelor
puieţilor şi realizarea coronamentului noului arboret.
“ Este procesul de realizare a consistenţei pline în dezvoltarea unui arboret nou întemeiat”
➢ La început la realizarea stării de masiv participă pe lângă speciile arborescente şi cele
arbustive, care pe parcurs rămân în urmă cu creşterea şi contribuie la alcătuirea etajului de
vegetaţie al subarboretului.
➢ Odată cu constituirea stării de masiv ia naştere o nouă pădure ce se va manifesta ca o
comunitate de viaţă relativ stabilă, capabilă să-şi exercite funcţiile productive şi protectoare.
➢ În pădurea plurienă (virgină sau grădinărită) starea de masiv se menţine cu continuitate, este
permanentă :
• Atât timp cât se menţine structura neregulată specifică
• Spaţiile create prin eliminarea naturală sunt ocupate de exemplare tinere
➢ În pădurea echienă, naturală sau cultivată fiecare generaţie debutează cu regenerarea şi
realizarea stării de masiv
● Cu timpul pădurea echienă ajunge să fie exloatată, sau să dispară, odată cu ea şi starea de
masiv
● Momentul de mai sus este urmat de întemeierea unui nou arboret şi realizarea unei noi
stări de masiv
➢ Constituirea stării de masiv depinde de însuşirile genetice ale exemplarelor componente
precum şi de mediul biotic şi abiotic în care trăieşte manifestându-se astfel :

● Speciile repede crescătoare şi de lumină constituie starea de masiv mai repede decât cele
încet crescătoare şi de umbră (plopul realizează starea de masiv după 2-4 ani; molidul,
bradul, fagul 7- 15 1ni)
● La aceleşi specii starea de masiv se constituie mai devreme cu cât desimea iniţială este
mai mare şi condiţiile de viaţă mai favorabile
● În pădurile regenerate pe cale naturală constituirea stării de masiv se realizează mai
devreme, spre deosebire de pădurile regenerate pe cale artificială.
● Arboretele provenite din lăstari realizează starea de masiv mai devreme decât cele
provenite din sămânţă în cadrul aceleeaşi specii. ( salcâmetele din lăstari poate realiza
starea de masiv la 1 an, iar cele din sămânţă la 3-4 ani)
● Cu cât condiţiile staţionale sunt mai favorabile cu atât mai devreme se produce starea de
masiv
* *
*

Prin intervenţiile silvotehnice se reduce desimea pădurii, ceea ce afectează şi consistenţa,

respective starea de masiv. Dacă această rărire nu depăşeşte un anumit nivel considerat critic,
starea de masiv se reface în câţiva ani.
Constituirea şi menţinerea stării de masiv reprezintă condiţia de bază, obligatorie pentru
punerea în valoare a funcţiilor de producţie şi protectţie ale pădurii.

5.4. Creşterea şi dezvoltarea pădurii

Creşterea şi dezvoltarea pădurii reprezintă însuşirile de ordin cantitativ şi calitativ ale

acesteia şi prezintă un interes deosebit atât pentru activitatea practică cât şi în explicarea
principalelor procese bioecologice proprii ecosistemelor forestiere.

5.4.1. Creşterea pădurii

➢ În mod obişnuit prin creşterea pădurii se înţelege creşterea dimensională, în suprafaţa de
bază şi volum a arborilor şi arboretelor, proces desfăşurat ca urmare al schimbului de materie
şi energie din mediul pădurii.
➢ Acest process colectiv este influenţabil :
● Cauze interne (biologice), care depind de însuţirile individuale ale arborilor.
● Cauze externe (bioecologice) reprezentate de mediul biotic şi abiotic
➢ După caracteristicile bioecologice la care se referă creşterea, deosebim :
● Creşterea în înălţime
● Creşterea în grosime (diametru)
● Creşterea în suprafaţa de bază
● Creşterea în volum
● Creşterea în substrat aşezat

➢ După timpul în care se realizează creşterea poate fi annuală, periodică şi totală, pentru aceste
trei forme determinându-se:
● Creşterea curentă (Cc). care se adaugă pe o anumită perioadă de timp şi
reprezintă diferenţa de la sfârşitul perioadei şi începutul perioadei
● Creşterea curentă anuală (Cca), se adaugă la perioada unui an
● Creşterea medie (Cm), stabilită ca raport între sporul
dimensional, volumetric sare de uscată acumulat într-o anumită perioadă şi numărul de ani
din acea perioadă.
● Creşterea medie anuală (Cma) se calculează prin însumarea creşterilor din
primul an până în momentul determinării şi prin raportarea la numărul de ani.
➢ În arboret o parte din creşterea curentă sau a volumului total se elimină în mod natural prin
procesul de autorărire sau se extrage prin tăierile de îngrijire. Prin urmare, în dinamica
creşterilor în volum, ale unui arboret se produc două procese diametral opuse,
● pe de-o parte se înregistrează o creştere la toţi arborii din arboret
● pe de altă parte se produce eliminarea naturală urmare careia o parte din
volumul arboretului se pierde
 ● silvicultorul va trebui să recolteze din timp arborii ce în mod natural se elimină
spre a-l valorifica.

Variaţia volumului şi a creşterii curente în volum în funcţie de vârstă la arboretele de fag din
clasa I de producţie (după Giurgiu)

➢ În figura de mai sus se redă variaţia volumului la hectar şi a creşterii curente în volum pentru
arboretele de fag din clasa I de producţie, costatându-se următoarele :
● la vârsta de 30-50 ani se realizează un maxim al creşterii curente a
volumului total după care creşterea scade lent până la vârste înaintate
● de asemenea se vede cum variază în raport cu vârsta volumul total, inclusiv
volumul eliminării naturale şi volumul rămas pe picior
● diferenţa dintre cele două curbe reprezintă volumul eliminării naturale
➢ În amenajarea pădurilor, momentul în care se realizează maximul creşterii medii a producţiei
totale este cunoscut sub denumirea de “ vârsta exploatabilităţii absolute”

Variaţia creşterii curente şi a creşterii medii la arboretele de fag din clasa I de producţie (după
S. Armăşescu)

● până la această vârstă creşterea currentă este mai mare decât cea medie
● după realizarea acestui maxim, creşterea curentă va fi din ce în ce mai
mică în comparaţie cu valoarea creşterii medii
● pentru practică este important de cunoscut momentul ce corespunde
intersectţiei celor două curbe, deoarece exploatarea arboretelor înainte de acest moment atrage
după sine o scădere a productivităţii pădurilor. (sacrificii de exploatare)

Productivitatea arboretelor
(creşterea medie a producţiei totale)
 ➢ Diferă în limite foarte largi funcţie de :
● potenţialul speciilor
● bonitatea staţiunii

Productivitatea potenţială a arboretelor de diferite specii, din pădurile României

Tab. 4
Productivitatea arboretului
Specia Superioară Mijlocie Inferioară Superioară Mijlocie Inferioară
m³/an/ha to/an/ha (substanţă uscată)
Molid 17,1 11,1 5,8 7,2 4,7 2,4
Brad 14,2 9,7 5,9 6,0 4,1 2,4
Pin silv. 13,1 7,5 3,1 5,5 3,2 1,3
Pin negru 11,4 6,6 3,0 5,2 3,0 1,4
Stejar (s) 12,7 8,2 4,8 8,6 5,6 3,3
Gorun (s) 10,5 6,7 3,8 7,2 4,5 2,6
Fag 11,8 7,8 4,3 7,4 4,9 2,7
Salcâm 19,2 10,7 3,7 13,4 7,4 2,6
Carpen 10,5 7,5 5,1 8,3 5,5 3,7
Cer 10,5 6,9 3,9 6,4 4,3 2,5
Gârniţă 8,0 5,7 3,7 5,3 3,8 2,4
Plopi indigeni 20,9 11,7 4,8 8,4 4,7 1,9
Plopi euram. 25,6 15,1 7,2 10,2 6,1 2,9
Salcie 29,3 19,2 11,1 13,2 8,6 5,9
Tei 14,0 9,2 5,7 7,0 4,6 2,9

Producţia de masă lemnoasă

➢ Se realizează la vârsta exploatabilităţii arboretelor şi reflectă producţia cantitativă a biomasei
lemnoase
● molidul 1000 m³/ha
● bradul 900 m³/ha
● fagul 800 m³/ha
● stejarul 750 m³/ha
● gorunul 650 m³/ha
● cerul 500 m³/ha
● gârniţă 470 m³/ha

➢ În general cantitatea şi calitatea lemnului din pădurea cultivată corespunzător este superioară
pădurii naturale.
● arborii din pădurea cultivată sunt recoltaţi la vârste mai mici
● în pădurea cultivată cantitatea de lemn sporeşte prin lucrările de îngrijire.
● calitatea lemnului obţinut în pădurea cultivată este mai bună datorită
selecţiei ce are loc prin lucrările de conducere a arboretelor.

5.4.2. Dezvoltarea pădurii

➢ În decursul vieţii arboretului (echien sau relative echien) pe lângă procesul de acumulare de
masă lemnoasă (cantitativ), se produc şi anumite schimbări calitative care prin analogie cu
dezvoltarea arborilor prezintă etape distincte :
• Etapa tinereţii
• Etapa maturităţii
• Etapa bătrâneţii

Etapa tinereţii

● începe din momentul germinării seminţelor şi răsărirea plantulelor şi se încheie cu formarea

pentru prima dată a florilor şi fructelor
● durata acestei etape este variabilă de la un individ la altul sau de la o specie la alta, depinzând
de caracterul intervenţiilor silviculturale
● în această etapă, arborii dispun de o mare capacitate de adaptare la condiţiile de mediu.

Etapa maturităţii

● durează de la începerea fructificaţiei arborilor până când ei intră în declin

● este cea mai lungă perioadă din viaţa pădurii
● adaptabilitatea la condiţiile de mediu ca şi capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice

Etapa bătrâneţii

● începe odată cu declinul arborilor, frunzişul se reduce şi odată cu acesta, creşterile scad
● rezistenţa arboretului la acţiunea factorilor vătămători scade necontenit
● în cele din urmă arboretul moare ajungând la limita longevităţii sale fiziologice care uneori
poate fi de câteva sute de ani

➢ Schimbările care se produc în structura pădurii şi în mediul său propriu ca şi fenomenele

biologice colective şi evoluţia acestora în strânsă legătură cu condiţiile de mediu, de-a lungul
vieţii arboretului permit să se diferenţieze următoarele stadii de dezvoltare :
• Stadiul de seminţiş }
• Stadiul de desiş }
• Stadiul de nuieliş } etapa tinereţii
• Stadiul de prăjiniş }
• Stadiul de păriş }
• Stadiul de codrişor } etapa maturităţii
• Stadiul de codru mijlociu }
• Stadiul de codru bătrân } etapa bătrâneţii
 Dezvoltarea unui arboret echien și amestecat (după Burschel și Huss, 1997)

Stadiul de seminţiş (plantule, lăstari)

● Începe odată cu instalarea vegetaţiei pe cale naturală sau artificială şi se încheie cu realizarea
stării de masiv
• Se caracterizează prin lupta individuală pe care puieţii o dau cu factorii dăunători ai mediului
• Majoritatea speciilor forestiere au în acest stadium cerinţe mai mici faţă de lumină,
dezvoltându-se mai bine la adăpostul pădurii mature.

Stadiul de desiş

• Începe din momentul realizării stării de masiv şi durează până ce elagajul natural este present
• Simultan apar relaţii de interdependenţă între arbori
• În acest stadiu de cele mai multe ori se stabileşte componenţa viitorului arboret

Stadiul de nuieliş

• Începe de la producerea elagajului natural şi se încheie când majoritatea arborilor ajunge la

diametrul de cca. 5 cm
• Creşterea în înălţime, diferenţierea arborilor şi eliminarea naturală se intensifică
• Pentru a preveni o dezvoltare nedorită a arboretului este necesar aplicarea unor lucrări de
îngrijire care permite şi valorificarea unei anumite cantităţi de masă lemnoasă.

Stadiul de prăjiniş

• Este perioada din arboret când diametrul mediu al acestuia este cuprins între 5-10 cm
• Este perioada când creşterea în înălţime se intensifică tot mai mult, diferenţierea se
accentuează, eliminarea şi elagajul natural sunt deosebit de active, competiţia inter şi
intraspecifică devine tot mai susţinută

Stadiul de păriş

• Diametrul mediu al arboretului este cuprins între 11-20 cm

• Durează până când arboretul începe să fructifice
• Creşterea în înălţime este maximă, precum şi procentul de eliminare al arborilor este maxim
• Spre sfârşitul perioadei, arboretul se răreşte fiind posibilă instalarea păturii erbacee

Stadiul de codrişor

• Este delimitat dimensional de diameter cuprinse între 21-35 cm

• Este marcat biologic de fructificaţia abundentă a arboretului
• Creşterea în înălţime scade, eliminarea naturală slăbeşte, dar creşterea în grosime este
maximă
• Apare etajul subarboretului şi păturii erbacee
• Intervenţiile silviculturale trebuie să urmărească nu numai stimularea creşterii în grosime ci şi
condiţiile instalării viitoarei generaţii

Stadiul de codru mijlociu

• Diametrul mediu al arboretului cuprins între 35-50 cm

• Fructificaţia se menţine abundentă dar creşterea în înălţime, diferenţierea şi eliminarea
naturală se reduce

Stadiul de codru bătrân

• Începe odată cu declinul vitalităţii arboretului care se răreşte puternic

• Durează până ce arborii ating limita longevităţii lor încep să se usuce, lăsând loc pentru
instalarea noii generaţii
• În pădurea cultivată însă arboretul se exploatează mai devreme de obicei în jurul vârstei de
100 ani.

5.5. Elagajul natural

➢ După constituirea stării de masiv şi realizarea coronamentului în creşterea şi dezvoltarea

arborilor se manifestă două procese morfologice specifice :
• Îndreptarea tulpinilor
• Elagajul natural al tulpinilor arborilor

Îndreptarea tulpinilor

➢ Constă în procesul de modificare treptată a formei defectuoase a tulpinei, atât în secţiune

transversală cât şi longitudinală a puieţilor, acest mechanism fiind influenţat :
• De însuşirile speciei
• De modul de creştere a arborilor în masivul pădurii

➢ În privinţa creşterii în grosime a tulpinii se constată o inegalitate la diferite niveluri pe fusul

arborilor şi chiar la acelaşi nivel pe diferite expoziţii, fapt ce face ca tulpina să-şi modifice
forma tinzând către cilindricitate şi rectitudine cât mai pronunţate.
• Aspectul cantitativ al acestor acumulări de masă lemnoasă este dată de
,,coeficienţă de formă”
• Specii cu coefficient de formă mare: Br, Mo, Go, Ca, Pl tre.
 Elagajul natural al tulpinilor

➢ Reprezintă procesul bioecologic de curăţire treptată a tulpinii de crăci ca urmare a condiţiilor

impuse de :
• Starea de desime a pădurii
• De reducerea fluxului de lumenă din interiorul arboretului

➢ Procesul de elagare începe după constituirea stării de masiv, iar mecanismul producerii lui
constă în pierderea frunzişului de la baza coroanei datorită lipsei de lumină, uscarea
ramurilor şi căderea lor de pe trunchi

➢ Este favorabil elagajul natural la :

• Speciile repede crescătoare

• În arboretele cu consistenţă plină
• În condiţii favorabile de vegetaţie

➢ Elagajul natural contribuie în mare măsură la ameliorarea calităţii tehnologice a lemnului din
arborii elagaţi.

5.6. Diferenţierea arborilor

➢ Deosebirile care se realizează în timp între arborii ce-şi duc existenţa în comunitatea de viaţă
a pădurii constituie procesul de diferenţiere a arborilo

➢ Diferenţierea arborilor duce la o pronunţată variabilitate a dimensiunilor şi are loc celor două
cauze întâlnite la procesele colective :
• Cauze interne, depend de specie
• Cauze externe, depind de condiţiile staţionale
➢ O deosebită importantţă o reprezintă diferenţierea arborilor în înălţime caracterizată prin :
• Procesul de diferenţiere este mai activ la speciile repede crescătoare (la aceeaşi
vârstă diferenţierea este mai mare la Sc, La, Me, decât la Br, Fa, Mo)
• Diferenţierea arborilor în arboret este mai intensă în tinereţe, cât timp durează
faza ascendentă a creşterii în înălţime şi slăbeşte apoi treptat pe măsura înaintării
în vârstă
• Interveneţiile silvotehnice aplicate în pădurea cultivată fac ca procesul de
difernţiere să fie mai active la speciile dorite

➢ Ca rezultat al diferenţierii în înălţime în cadrul aceleeaşi specii sau între specii se produc :

• Etajarea arboretului
• Profilul şi închiderea arboretelor echiene şi pluriene
• Eliminarea naturală şi succesiunea speciilor

➢ În arboretele constituite din specii cu ritmuri intense de diferenţiere exemplarele de

dimensiuni mari se vor dezvolta mai viguros

• S-a constatat că arborii cu diameter mai mari decât diametrul mediu realizează
75-85% din întreaga creştere a arboretului
• Arborii cu grosimi mai mici decât diametrul mediu, realizează numai 15-25%
din întreaga creştere a arboretului

➢ În dezvoltarea unei generaţii arborescente diferenţiate în înălţime înregistrate la un moment

dat nu se păstrează pentru că :

• Se produc migrări ale arborilor dintr-o clasă de dominanţă în alta

• Cele mai frecvente schimbări se constată îndeosebi la arborii aparţinând clase
a III-a Kraft.
➢ Ca o consecinţă a diferenţierii arborilor în arboret ca şi din considerente de ordin practice şi
ştiinţific s-a ajuns la numeroase clasificări ale arborilor în raport cu poziţia pe care acesta o
ocupă în coronament :
• Clasificarea Kraft (1884) pentru arboretele echiene de codru
• Clasificarea IUFRO (1956) pentru arboretele regulate şi neregulate

Clasificarea IUFRO

➢ A fost concepută pentru a elimina unele din dezavantajele clasificării lui Kraft la cel de-al
XII-lea Congres Mondial IUFRO de la Oxford (1956) de profesorul elveţian hans Leibungrut
➢ Sistemul este mai complex deoarece ia în considerare două grupe de criterii :
• Poziţionale
• Economice
➢ Clasificarea IUFRO poate fi utilizat în parallel cu cea a lui Kraft, oferind o mai completă
a arboretului cercetat

Aplicarea clasificărilor lui Kraft și IUFRO în arborete echiene (din Burschel și Huss, 1997)
• Un arbore având indicativul 111445 este situate în etajul superior, creşte viguros, are tendinţa
să depăşească în înălţime arborii din aceeaşi clasă, este de valoare, are un trunchi de calitate bună,
fără defecte şi o coroană de lungime mijlocie.

Sistemul de clasificare IUFRO (din Constantinescu, 1976 şi Lanier, 1986)

Criterii Clase Notări Semnificaţie

100 Arbori din stratul superior; înălţimea lor este
mai mare de 2/3 din înălţimea dominantă
200 Arbori din stratul mijlociu; înălţimea lor este
Înălţimea cuprinsă între 1/3 şi 2/3 din înălţimea
dominantă
Poziţionale 300 Arbori din stratul inferior; înălţimea lor este
(cifrele 1, 2 mai mică de 1/3 din înălţimea dominantă
şi 3) Vitalitatea 10 Arbori viguroşi (cu creştere viguroasă)
(Starea sanitară + 20 Arbori normali (cu creştere normală)
vigoarea) 30 Arbori piperniciţi (cu creştere redusă)
Tendinţa ierarhică 1 Arbori care tind să avanseze ierarhic
2 Arbori care nu îşi modifică poziţia socială
3 Arbori care tind să regreseze ierarhic
Economice Valoarea silvică 400 Arbori principali (de valoare, elită); prin
(cifrele 4, 5 calitate, potenţial de creştere, alte calităţi
şi 6) silvice, vor fi favorizaţi
500 Arbori secundari utili (folositori);ajută arborii
de valoare
600 Arbori secundari dăunători; stânjenesc arborii
de valoare
40 Arbori cu tulpina de calitate bună; cel puţin
Valoarea trunchiului 50% din lemnul trunchiului este de valoare
(tulpinii) (calitate superioară)
 50 Arbori cu tulpina de calitate normală; cel puţin
50% din lemnul trunchiului este de calitate
mijlocie
60 Arbori cu tulpina de calitate mediocră (slabă);
mai puţin de 50% din lemnul trunchiului
arborelui este de calitate mijlocie
Lungimea coroanei 4 Arbori cu coroana lungă; lungimea coroanei
ocupă mai mult de ½ din lungimea totală a
arborelui
5 Arbori cu coroana mijlocie ; lungimea coroanei
este între ¼ şi ½ din lungimea totală a arborelui
6 Arbori cu coroana scurtă ; lungimea coroanei
mai puţin de ¼ din lungimea totală a arborelui

5.7. Eliminarea naturală a arborilor în pădure

➢ Se produce ca efect al variabilităţii şi selecţiei individuale naturale

➢ Din numărul impresionant de mare de exemplare existente la întemeierea unei păduri doar un
număr redus de arbori ajung la maturitate sau la bătrâneţe (la un arboret de fag de productivitate
superioară) :
• La vârsta de 1 an sunt : 4.300.000 exemplare
• La vârsta de 20 ani sunt : 50.000 exemplare
• La vârsta de 40 ani sunt : 2.500 exemplare
• La vârsta de 100 ani sunt : 450 exemplare
• La vârsta de 140 ani sunt : 175 exemplare

➢ Eliminarea naturală a arborilor în pădure este influenţată astfel :

• Starea de masiv constituie condiţia hotărâtoare pentru eliminarea diferenţiată a
arborilor în pădure
 • În pădurea cultivată intervenţiile silvotehnice aplicate conduc la modificări
esenţiale ale procesului de selecţie
• Factorii perturbanţi ai mediului pot influenţa procesul eliminării arborilor în
pădure :
- atacurile în masă provocate de insecte sau de ciuperci
- incendiile
- vânturile puternice
- zăpada, chiciura
➢ În pădurea echienă eliminarea naturală se produce datorită raporturilor dintre indivizii
aceleeaşi specii

➢ În pădurile de amestec fiecare specie acţionează asupra celorlalte specii ajungându-se la

eliminarea completă a unei specii din comunitate
➢ În pădurea plurienă, eliminarea arborilor este completată continuu prin integrarea puieţilor în
arboret
➢ Durata şi ritmul eliminării naturale sunt influenţate de:
• Specie
• Provenienţa exemplarelor
• Desimea
• Vârsta arboretului
• Intervenţiile silvotehnice
➢ Intensitatea eliminării naturale scade în mod treptat de la întemeierea arboretului pe măsura
înaitării în vârstă cu următoarele caracteristici :
• Masa lemnoasă totală eliminată în pădurile de codru din producţia totală este
cuprinsă între 25,8% şi 42,7% funcţie de specie şi clasa de productivitate
• Prin aplicarea cu caracter permanent a tăierilor de îngrijire se evită pierderea
unui volum de lemn de 30% din producţia totală a arboretului.

5.8. Succesiunea vegetaţiei forestiere

➢ Prin succesiune se înţelege înlocuirea unei biocenoze forestiere prin alta care poate fi
forestieră sau de altă natură
➢ Succesiunea spre deosebire de celelalte procese bioecologice duce la transformarea
ireversibilă a structurii şi funcţiilor biocenozei şi poate fi :
• Ciclică, când biocenoza iniţială se poate permute pe acelaşi loc
• Definitivă, în care revenirea biocenozei iniţiale nu mai are loc
➢ Succesiunile pot apărea datorită :
• Modificări profunde şi ireversibile a mediului abiotic (climă, sol, relief)
• Modificări ale mediului biocenotic (concurenţa între specii, distrugerea unei
populaţii, etc.)

➢ Modificările climatice (răcire-încălzire) se produc pe durată lungă de timp 9-10 mileni, astfel
pe teritoriul României s-au succedat pinete, molidişuri cu alun, stejarete amestecate, cărpinete,
făgete, etc. (de la climatul rece la climatul cald). Sunt succesiuni de lungă durată.
➢ Succesiunea se poate produce în pădure în cazul înmulţirilor în masă a dăunătorilor:
• Atacul de Lymantria monacha în molidişuri duce la înlocuirea molidului cu
mesteacănul
➢ Succesiunea poate fi provocată şi de om
• Tăierea rasă pe suprafeţe mari a molidişurilor neurmate de împăduriri duce la
formarea de mestecănişuri
• Extragerea continuă a cvercineelor din pădurile amestecate a dus la formarea
de cărpinete şi teişuri
• După orice deschidere a masivului prin tăieri pe suprafeţe mari, speciile
pioniere (mesteacăn, plop tremorător, salcie căprească) se instalează şi se
rapid şi fără intervenţia omului poate schimba biocenoza
➢ În biocenoza forestieră de cea mai mare importanţă sunt succesiunile datorită schimbărilor ce
survin în compoziţia arboretelor şi care sunt determinate de :
• Cerinţele faţă de lumină
• Ritmul de creştere

Cu următoarele tendinţe :
 • Fagul, teiul, frasinul poate fi înlocuit de carpen
• Stejarul în tinereţe de carpen şi chiar frasin
• La altitudini mari fagul este înlocuit de molid, mai ales în urma exploatărilor
forestiere
• O succesiune încheiată în Carpaţi este înlocuirea pinului silvestru cu molid,
brad şi fag
• În regiunile de dealuri fenomenul cel mai interesant este expansiunea continuă
a fagului în pădurile de gorun pe care îl elimină
• În luncile apelor curgătoare formează zăvoarele de salcie şi plop care pe
măsură ce terenul se consolidează sunt înlocuite de stejărete, frăsinete

➢ În situaţiile în care succesiunea se dovedeşte categorie nefavorabilă se preconizează ca prin

lucrări silvotehnice să se creeze condiţii pentru regenerarea în bune condiţii a speciilor principale
din vechiul arboret, să se slăbească concurenţa nedorită şi să se ajutorarea reciprocă.

BIBLIOGRAFIE

• Chiriţă C.,şi colab., 1981, Pădurile României studiu monografic, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti;
• Chiriţă C.,şi colab.,1977, Staţiuni forestiere, Ed. Academiei RSR, Bucureşti;
• Daia, M. – Silvicultură, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară
Bucureşti, 2011;
• Doniţă N., Chiriţă C., Stănescu V., 1990, Tipuri de ecosisteme din România, Min.
Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconj., ICAS, Bucureşt;
• Doniţă N.,Ivănescu D.,Lupe L.,Milescu I.,Stănescu V.,Vlad I.,-Pădurile Romăniei-
Ed.Academiei ,1981
• Doniţă N., Ivan D., Coldea Gh., 1992, Vegetaţia României, Ed Tehnico-Agricolă,
Bucureşti;
• Doniţă N., Popescu A., Paucă-Comănescu Mihaela, Mihăilescu Simona, Biriş A., 2005,
Habitatele din România, Ed. Tehnică Silvică, Bucureşti;
• Doniţă N., Purcelean S., Ceianu I., Beldie A., 1977,Ecologie forestieră, Ed. Ceres
Bucuresti.
• Doniţă N., 1997,Ecologie generală şi forestieră, Oradea
• Florescu, I.I. – Silvicultură, Editură Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1981;
• Florescu, I.I., Nicolescu, V.N. – Silvicultură, vol. I Studiul pădurii Editura Lux Libris,
Braşov, 1996;
• Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tărziu, D. – Silvicultură, vol. I, Editura
Ceres, Bucureşti, 1973;.
• Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tărziu, D. – Silvicultură, vol. I, Editura
Ceres, Bucureşti, 1973;
• Nicolescu, V.N. – Curs de silvicultură, partea I, Universitatea Transilvania Brașov, 2006
• Neţoiu, C., Vişoiu, Dagmar, Bădele, O., 2008, Dendrologie, Ed. Eurobit, Timişoara
• Popescu,G. Pătrășcoiu, N, Georgescu, V. - Pădurea și omul, Ed. Nord Carta, Suceava,
2004
• Walter H.,Vegetația pămăntului, Ed Stiințifică București, 1974