În vreme de război este o nuvelă psihologică realistă, dimensiunea psihologică

vizând personajele în evoluția lor interioară, Stravache, personajul principal din

nuvelă, trăiește o dramă psihologică a cărei consecință este nebunia. Stăpânit de
arghirofilie evoluează de la lăcomie, manifestată prin spaima de tâlhari la
frământări obsesive, halucinții, glisarea între planul real și ornic, până la
nebunie. Fratele acestuia, Iancu, are încă de la început dublă identitate: preot-
ziua și conducătorul neștiut al badei de hoți noaptea.
Conflictul interior are ca poli patima bunului și dragostea faternă , iar analiza
psihologică se realizează prin monolog, dialog, descrieri fizionomice, care susțin
tehnica observației realiste.
Tema principală a nuvelei, consecințele nefaste ale arghirofiliei, își asociază
tema familiei, date fiind relațiile dintre cei doi frați și pune în valoare
influențe naturaliste . Referindu-se la acest curent, N. Manolescu definește eroii
naturaliști prin ereditatea nefastă și prin legătura cu destinul, deschizând
interpretarea textului în cheie tragică.
Titlul fixează în mod realist timpul acțiunii- Războiul de Independență, dar are și
o valoare simbolică, anticipând drama interioară a protagonistului căruia
subconștientul îi acaparează treptat conștiința, pâna la a o înlocui total.
Plasarea acțiunii nuvelei „în vreme de război”, nu e întâmplătoare. Ideea de a-și
salva fratele prin îndepărtarea de sine anunță fuga de exteriorul care-l va
teroriza.

Personajul principal al textului este Stravrache, evoluția lui demonstrează

frământarea determinată de patima banului, deși pe parcursul nuvelei aceasta nu
este explicită, ci insinuată de atitudinea față de oamenii bogați dispuși să
cheltuiască la han, de frica din suflet, de ura față de fratele plecat și de
dorința obscură de a-l vedea mort.
Scrisorile primite de pe front reprezintă momente de maximă tensiune pentru
personaj, declanșând frământările interioare , starea de incertitudine exprimată
prin interogații și puncte de suspensie : „O veni?...n-o veni?...”, odată cu
aflarea veștii morții fratelui său, în a doua scrisoare, spaima sa devine obsesivă
și își manifestă în vis dorința de a ucide. Dominat de spaima pierderii averii,
Stravache este bântuit în vis de imaginea fratelui mort care îl terorizează prin
râsul său și prin sintagma opresivă pentru hangiu: „Gândeai c-am murit, neică?”.
Revenirea fratelui pierdut desăvârșește procesul alienării individului repace care
trăiește izolat în spaimele și coșmarurile sale.
Finalul dezvăluie consecințele nefaste ale patimii banului asupra psihicului uman
și asupra sentimentelor care caracterizează relațiile familiale. Banul nu îi oferă
satisfacții, ci doar o continuă tensiune , o stare de angoasă și însingurre,
hangiul trăind într-o lume a tenebrelor.

Funcționarea lumii lui Caragiale este de aceea mult mai puțin aleatorie decît lasă
de presupus larma ei zăpăcitoare.
Și are și de ce. Lume de „nevricoși”, lume de exasperați, lume în care „de frica”
se ucide, se ajunge la sinucidere, la tortură și la demență, lume în care mulți pot
spune , cum se și spune , „eu sunt nevricos, și nu știu de ce aș fi în stare ...de
frică”, lumea lui Caragiale dospește o agresivitate pîcloasă și disponibilă.

REZUMAT:
De doi ani de zile, vreo câțiva tâlhari băgaseră spaima în trei hotare. În urmă cu
ceva timp îi făcuse o vizită Popei Iancu din Podeni, un om gospodar, văduv, deși
foarte tânăr, care locuia cu mama lui și care agonisise o avere destul de mare.
După două săptămâni, tâlharii dăduseră altă spargere care însă s-a soldat cu
victime, iar autoritățile au reușit să-i prindă pe tâlhari.
După răspândirea veștii prinderii hoților popa Iancu hotărăște să îi facă o vizită
la han fratelui său, Stavrache, hangiu,un om cu dare de mână. Preotul îi cere
fratelui său discreție maximă, deoarece vrea să îi confeseze ceva foarte important.
După ce au rămas singuri, Iancu îi spune fratelui său povara sa de pe suflet, și
anume că el este căpetenia bandei de hoți care a terorizat oamenii de atâția ani.
Popa îi mărturisește fratelui său că nu a avut nici o legătură cu moartea
arendașului și a babei din timpul spargerii în care au fost prinși. Acum că
ceilalti au fost prinși acesta se teme că ceilalți l-ar da în vileag și că ar fi
condamnat la moarte, disperat acesta îi cere ajutorul fratelui său.

Discuția celor doi este întreruptă de zgomote din afara hanului. Afară erau tineri
voluntari pentru armată conduși de ofițeri și sergenți, care au cerut să poposească
două-trei ceasuri la han. Hangiul îi primește și le oferă cazare, venindu-i de
asemenea o idee genială de a-l ajuta pe fratele său. Schimbându-i complet
înfățișarea acesta îi convinge pe ofițeri să îl ia pe Iancu Georgesc (aceasta era
noua identitate a preotului) alături de ei și astfel preotul pleacă pe front.

În sat nu se mai vorbea despre popa Iancu, nimeni nu știa ce se întâmplase cu el.
Întorcându-se la han de la parastasul mamei sale care a murit de inimă din cauza
dispariției lui Iancu, Stavrache găsește o scrisoare, aceasta fiind chiar de la
fratele său care îl întreabă despre cursul lucrurilor de acasă. Răspândinsu-se
vestea că Plevna a fost cucerită și că soldații vor fi eliberați acasă, hangiul
începe să-și facă griji despre posibila întoarcere acasă a fratelui său, mai ales
că hoții prinși au fost osândiți fără să dezvăluie identitatea căpeteniei lor.
Între timp, Stavrache primește o altă scrisoare, tot de pe front, dar nu de la
fratele său, era slovă străină. Acesta este anunțat prin intermediul ei că fratele
său s-a luptat vitejește pe câmpul de luptă, însă a fost răpus de gloanțele
inamice.
Stavrache este întristat de vestea aflată, însă se îmbărbătează rapid și pornește
spre avocat pentru a discuta despre averea fratelui său, care i se cuvine, popa
neavând urmași sau alte rude în viață, avocatul asigurându-l că singurul care îi
poate face problema în cea ce privește averea este doar popa.
Au trecut 5 ani de la război și nimeni nu l-a supărat pe Stavrache, doar fratele
său care adesea îi tulbura visele de pe lumea cealaltă. O dată a avut un coșmar, se
făcea că frate-său venise sub chipul unui ocnaș care încercase să îl sugrume. Altă
dată veni sub înfățișarea unui căpitan care comanda o companie, Stavrache se
luptase cu el și încercase să îl sugrume. Până la urmă căpitanul a plecat râzând în
fruntea companiei. Căpitanul reptă într-una întrebarea care îl teroriza pe hangiu
„Gândeai c-am murit, neică?”.

În disperarea de a scăpa de imaginea care îl bântuie a fratelui său, Stavrache se

duce la popa satului pentru a-i face o sințirea a casei.

Într-o seară cu viscol, hangiul îi vându pe datorie unei fetițe sărmane puțin gaz
și puțină țuică, dar nu se îndură să îi dăruiască și ei un covrigel, acuzând-o de
hoție pentru că a încercat să-l ia de pe masă. Încuie ușa și se duse în casă, la
căldură. După vreun ceas se trezi cu doi călători care cereau adăpost până la ziuă.
Îi trimise în odaia caldă și se duse să aducă vin.
Când intră în odaie, unul dintre călători se culcase în pat, cu fața la perete.
celălalt stătea lângă sobă. Le aduse și de mâncare, și se așeză la masă numai cel
ce fusese în picioare. Stavrache întrebă cine sunt, de unde vin, dar călătorul nu
îi dădu răspunsuri lămurite. Spuse doar că tovarășul său spusese că dacă îi prinde
noaptea pe drum, vor înopta la neica Stavrache.
Hangiul se dădu mai aproape de cel culcat și zise că pesemne îl cunoaște. Cel din
pat se ridică drept în fața lui și îi spuse că îl cunoaște, doar e fratele lui.
Stavrache rămase mut și înțepenit. Frate-său îl așeză pe scaun și îi spuse că are
nevoie de ajutorul lui. Chiar dacă se făcuse stăpân pe averea lui, nu îi ceruse
nimic până acum. Acum însă, luase din banii regimentului și trebuia să pună la loc
cincisprezece mii. Dacă nu, trebuia să se împuște.
Stavrache se ridică în tăcere, se duse și se închină la icoane și apoi se urcă
în pat și se culcă pe o parte. În scurtă vreme, începu să tremure, să horcăie și să
geamă. Frate-său îi puse mâna pe umăr să vadă ce e cu el. Cel din pat sări cuprins
de nebunie și se năpusti să îi omoare. Afară, viscolul se întețise și el. Cu greu
învinseră cei doi forța și repeziciunea lui Stavrache. Îl legară, în timp ce
hangiul îi scuipa și râdea. Aprinseră o lumânare, iar Stavrache începu să cânte
popește, în timp se fratele său îl privea în tăcere, înnebunise.