Sunteți pe pagina 1din 115

ORGANIZAREA SOCIALĂ ȘI NORMELE DE CONDUITĂ ALE TRACILOR

DN EPOCA PRESTATALĂ
Toate marile civilizații ale Antichității s-au născut și au înflorit fie de-a lungul văilor unor
fluvii, fie de-a lungul unor masive muntoase, formațiuni geografice ce reprezentau pe de-o parte
instrumente naturale de apărare, iar pe de altă parte ofereau reale posibilități de exploatare
economică.
Tracii nu au făcut excepție de la această regulă, astfel încât poporul trac s-a constituit în
cursul Neoliticului, pe un întins areal geografic, mărginit de două lanțuri muntoase (munții
Carpați și munții Haemus, adică Balcani) și 3 cursuri de ape (fluviul Tisa, fluviul Istru-Dunărea
și fluviul Nistru). Este exact arealul geografic rămas în afara calotei glaciare care a acoperit
Europa acum 20 000 de ani, în timpul ultimei glaciațiuni, denumită Glaciațiunea Wurm. Aceasta
înseamnă că teritoriul pe care s-a constituit poporul trac reprezintă vatra vechii Europe. Însă
marginile spațiului trac au fost întotdeauna flexibile, sens în care marele nostru istoric N. Iorga
arată că tracii sunt un popor în mișcare, fără hotare. După retragerea ghețarilor, asistăm la o
masivă colonizare tracă dinspre teritoriul de formare atât spre celelalte regiuni ale Europei, cât și
înspre Asia Mică.
În Europa, tracii s-au întins pe un areal geografic imens, mărginit la:
o Vest – Dunărea Panonică și Bratislava
o Est - fluviile Hipanis (Gu) și Boristene (Nipru)
o Nord – Carpații Păduroși și Cracovia
o Sud – Mareea Egee
Tracii au dezvoltat o strălucită civilizație pe acest areal geografic, fiind creatori și
purtători în primul rând al culturilor neolitice (Boian, Hamagia și Cucuteni), iar în al doilea rând
creatorii și purtătorii Epocii Bronzului, în al treilea rând purtătorii Epocii Fierului cu cele două
faze ale acesteia (Hallstat și La Tene) – toate acestea pe arealul geografic pe care l-au locuit. Din
această perspectivă, tracii sunt autohtoni în spațiul geografic de formare și de extindere.
Neamul tracilor era, potrivit lui Herodot, cel mai numeros neam după cel al indienilor.
Tracii poartă diferite denumiri după regiunea în care trăiesc. Scriitorii antici, îndeosebi cei greci
pentru o epocă mai veche, apoi cei latini pentru o epocă mai recentă, ne oferă informații
prețioase despre denumirile triburilor trace, pe baza cărora au fost identificate aproximativ 100
de triburi trace. Referindu-ne la triburi trace care locuiau pe teritoriul actual al României, cele
mai importante erau geții (așa cum erau denumite aceste triburi de autorii greci cu referire la
zona exterioară a arcului carpatic) și dacii (așa cum erau denumite de autorii latini triburile trace
din zona intracarpatică). Cu toate acestea, așa cum precizează Strabon în lucrarea sa Geografia,
geții și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.
Prezența statornică a triburilor trace, modul de viață și nivelul de dezvoltare economică
pe care acestea le-au atins, precum și sistemul de realizare a conducerii sociale sunt menționate
în izvoarele istorice grecești și latine, încă din secolul al VI-lea î.Hr. Datele transmise de
istoriografia greacă și latină, se completează în mod corespunzător cu rezultatele cercetărilor
arheologice, integrând imaginea organizării societății trace în epoca prestatală. Dintre cele mai
importante mărturii ale istoricilor antici despre traci, menționăm următoarele:
(1) Herodot, cartea a IV-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Darius
împotriva sciților din stepele nord-pontice, expediție desfășurată în anul 514 î.Hr. Toate
neamurile trace s-au supus regelui persan cu excepția tribului tracic al geților, care au opus o
rezistență îndârjită, fiind totuși înfrânți de armata persană, cu toate că erau cei mai viteji și mai
drepți dintre traci.
(2) Tucidide, Războiul Peloponesiac, vorbește despre uniunea de triburi trace a odryzilor
din Dobrogea, care, în secolul al V-lea î.Hr., era condusă de regele Sitacles și apoi de regele
Seuthes. Același istoric mai face o afirmație extrem de importantă, anume arată că geții și
celelalte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași și
obiceiuri.
(3) Popmeius Trogus, se referă la uniunea geților dunăreni condusă de un anume Rex
Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul dintre regele trac al Macedoniei Filip al
II-lea și căpetenia scită Ateas.
(4) Strabon și Arian, descriu cu lux de amănunte expediția regelui Alexandru cel Mare
la nordul Dunării în anul 335 î.Hr.
(5) Iustinius, descrie conflictul regelui trac Oroles cu bastarnii, iar textele unor inscripții
descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți (Zamoldegikos și Remaxos), care în
secolul III î.Hr. își exercita autoritatea asupra cetăților grecești de pe tărâmul Pontului Euxinus.
(6) Diodor din Sicilia și Polianus, precum și geograful Pausarius înfățișează pe larg
desfășurarea conflictul militar dintre regele Lysimah al Macedoniei și regele get Dromichaites,
conducătorul unei uniuni de triburi geto-dace din Câmpia Munteană (300-292 î.Hr. - conflictul).
(7) Kurbis Rufus, Istoria Alexandriei¸ vorbește despre triburile geților de la nordul
Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean Zopyrion.
(8) Pompeius Trogus, vorbește despre incrementa Dacorum per Rubobosten regem
(creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic).
Concluziile pe care le desprindem din aceste relatări, coroborate cu rezultatele
descoperirilor arheologice sunt următoarele:
(I) Tracii sunt o populație sedentară, care practică agricultura pe scară largă, înalță
construcții impunătoare, posedă armate puternice și bine echipate.

(II) Tracii au dezvoltat o strălucită civilizație a fierului, mai ales în cadrul celei de-a
II-a vârste a fierului, denumită La Tene, caracterizată printr-o puternică dezvoltare
a meșteșugurilor, a producției și a schimbului de mărfuri, ceea ce a dus la
acumularea unor bunuri de mare valoare, inclusiv tezaure cu obiecte și podoabe
din aur și argint pe care agresorii veniți de pretutindeni erau permanent tentați să
le prade.
Organele de conducere ale tracilor în epoca prestatală
Formele de organizare și de conducere ale tracilor prezintă elemente ale societății
gentilice aflate în plin proces de descompunere. Mai exact, în ultimul stadiu al acestui proces,
anume democrația militară a triburilor și a uniunilor de triburi în cadrul acestui sistem de
organizare socială, atribuțiunile de conducere socială îi aparțin poporului înarmat, constituit în
Adunarea poporului, care, întrucât își expune viața în luptă, este îndreptățit să-și decidă, adică să
ia cele mai importate decizii pentru viața colectivității respective.
Regii menționați în acele izvoare istorice nu sunt șefi de stat, ci sunt simplii conducători
militari ai unor triburi și ai unor uniuni de triburi, aleși și revocați de Adunarea poporului, care
le atribuie și atribuțiuni. Se manifestă tot mai puternic tendința acestor șefi militari sprijiniți de
aristocrația gentilico-tribală, în plin proces de constituire, de a-și consolida pozițiile, de a-și le
permanentiza, chiar de ale transmite cu titlu ereditar, tendință care semnalează tranziția de la
organizarea gentilico-tribală la organizarea politico-statală.
Organizarea socială a tracilor
Din punctul de vedere al normelor de conduită, în epoca prestatală, relațiile sociale ale
tracilor erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme care erau aplicate
și respectate de bunăvoie de toți membrii societății, întrucât ele erau expresia unui interes social
general, având totodată un pronunțat caracter religios. Unele dintre aceste obiceiuri au
supraviețuit sub anumite aspecte și în societatea feudală, fapt care atestă încă o dată continuitatea
poporului român.
Instituția proprietății. Herodot arată că fii puteau cere și obține de la părinți delimitarea
părții care li se cuvenea din proprietatea comună, semn că proprietatea privată se afla în plin
proces de constituire. În același sens, pot fi interpretate și izvoarele care menționează că la traci
furtul era socotit o foarte gravă încălcare a normelor de conviețuire socială.
Instituția încheierii convențiilor, a jurământului. Pentru încheierea diferitelor învoieli,
tracii utilizau jurământul însoțit de un anumit ceremonial asemănător cu procedura înfrățirii
haiducești, adică părțile picurau câteva picături de sânge într-o cupă cu vin, își înmuiau armele și
hainele, apoi beau conținutul acelei cupe. O altă formă de jurământ practicată de traci este
jurământul pe vetrele regale sau jurământul pe zeitățile palatului regal. Dacă regele se
îmbolnăvea, se socotea că unu dintre supușii săi încălcase acest jurământ, motiv pentru care se
recurgea la o procedură de aflare a vinovatului, asemănătoare în privința dublării numărului de
ghicitori cu instituția juridică feudală a jurătorilor.
Instituția căsătoriei. În ceea ce privește această instituție, poetul Meandru (referindu-se
la o epocă mai veche, cea a bronzului – a marii familii patriarhale) arată că unele triburi trace
cunoșteau poligamia. Informații cu privire la o perioadă mai recentă (mai exact, epoca fierului,
care este epoca micilor familii monogame) avem de la poetul Horațiu, care în notele sale
precizează într-o manieră expresă că tracii erau monogami și păzeau cu strășnicie monogamia.
Cert este că la sfârșitul comunei primitive, în societatea tracă, femeile aveau un statut
social inferior bărbaților, dovadă în acest sens fiind pedeapsa aplicată de regele Oroles soldaților
săi înfrânți în luptele cu bastarnii, anume să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li
se făceau.
Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc și nu prin constrângere,
semnificativ în acest sens fiind faptul că un neam tracic, agatârșii, potrivit lui Aristotel , formulat
normele de conduită în versuri și le învățau pe de rost, cântându-le. În același sens, istoricul
Iustinus, arată că sciții respectă dreptatea în chip firesc și nu prin legi, iar Herodot menționează
că încă de pe vremea ui Darius geții erau cei mai drepți dintre traci.

FORMAREA STATELOR TRACE


Saltul calitativ de la democrația militară la stat a fost determinat în chip dialectic de
acumulările cantitative reprezentate de transformările economice și sociale pe care societatea
tracă le-a suferit la sfârșitul comunei primitive.
Pe plan economic, progresele realizate în ce-a de-a două vârstă a fierului, constând în
perfecționarea uneltelor de muncă, au dus la creșterea productivității muncii, la creșterea
producției agricole și la apariția și dezvoltarea schimbului de mărfuri. Acestea au fost
determinate și au determinat la rândul lor intensificare comerțului și a circulației monetare, astfel
încât alături de monedele grecești și romane, încep să fie puse în circulație și monedele proprii
ale tracilor, bătute în atelierele locale, inclusiv monede de aur, denumite cosoni.
Pe plan social, se remarcă apariția și adâncirea stratificării sociale, adică diferențierea
dintre bogați și săraci, oglindită de descoperirile arheologice care au pus în evidență morminte cu
un bogat inventar în obiecte de podoabă și arme, precum și mari construcții care contrastau cu
așezările și mormintele sărăcăcioase ale marilor mase ale membrilor societății. Stratificarea
socială a dus la formarea celor două clase antagoniste și la apariția relațiilor de exploatare pe
fondul deposedării de pământ a unor obști și constituiri de mari latifundii (mari proprietăți
private), aparținând aristocrației gentilico-tribale. Aceasta acaparează și uriașele prăzi de război,
plasându-se în fruntea societății trace. Pe de altă parte, asistăm la slăbirea solidarității gentilice,
bazată pe legăturile de rudenie dintre membrii comunității sociale. Acesta este contextul istoric
în care apare statul ca un instrument în mâna clasei dominante, menită să asigure funcționarea
unei funcții publice distincte și separate de masa membrilor societății. Criteriile pe baza cărora
distingem între gentilic și statal sunt criteriul stratificării sociale și criteriul teritorial.
Potrivit celui din urmă (criteriul teritorial), apartenența individului la colectivitatea
organizată în stat se realizează nu în funcție de legătura de rudenie, ci în funcție de teritoriul
locuit, aflat sub jurisdicția statului respectiv. Acest din urmă criteriu înlocuiește definitiv criteriul
rudenii de sânge pe baza căruia se realiza apartenența individului la colectivitate în cadrul
societății gentilico-tribale.
În afara acestor factori interni, procesul de constituire a statelor trace a fost grăbit și de o
serie de factori externi. De exemplu, ascensiunea puterii romane și expansiunea în afara
Peninsulei Italice în bazinul Mării Mediterane și slăbirea puterii celților și ilirilor în luptele cu
romanii.
Primul regat trac a fost regatul odryzilor, înființat, potrivit legendei, în anul 500 î.Hr.
de regele Teres, regat care a fost încorporat ulterior de către regele Filip al II-lea în regatul trac al
Macedoniei, iar după destrămarea Imperiului Macedoniei, regatul odryzilor și-a redobândit
identitatea politică până în anul 46 î.Hr., când devine provincie romană, după ce anterior fusese
transformat din regat independent în stat clientelar Romei.
Al doilea regat trac este regatul dardanilor, înființat in sec 3 î.Hr., pe un areal geografic
care începe la confluența Dunării cu Drava, se continuă cu valea Moravei până la vărsarea
acesteia în Dunăre, apoi dincolo de localitatea Nistea, pe valea Vardarului până la Skopje. Acest
regat trac a fost încorporat Imperiului Roman în anii 76-74 î.Hr.
Al treilea regat trac este cel al Libiei, constituit in nord-vestul Peninsulei Balcanice, pe
teritoriul actual al Albaniei-Muntenegru-Coasta Dalmată și o parte a Panoniei, regatul fiind
cucerit de romani in 168 î.Hr.
Al patrulea regat trac este cel al Epirului, care se întindea din zona munților Pin până
la Marea Ionică. A fost întemeiat în secolul IV î.Hr. de regele Alceta și a atins apogeul în timpul
regelui Picirus, cel care a purtat mai multe războaie cu statul roman, fiind în cele din urmă învins
în bătălia de la Beneventum în 275 î.Hr. După această înfrângere, Epirul devine stat clientelar
Romei, fiind încorporat în Imperiul Roman în 167 î.Hr.
Un alt regat trac, cu rol esențial în evoluția civilizației europene este regatul trac al
Macedoniei sau Imperiul traco-macedonean, care a fost înființat, conform tradiției, în anul
795 î.Hr., de regele Caran. Acest regat a repurtat victorii în războaiele cu statele grecești, apoi cu
Imperiul Persan, devenind un imperiu cu o vocație universală în timpul domniei regelui
Alexandru Macedon. Perioada lui Al. Macedon a fost o perioadă în care s-a declanșat un proces
de strălucită sinteză între civilizația tracă , greacă și cea persană, rezultând civilizația elenistică
ca punte între Orient și Occident (Asia-Europa). Al .Macedon a pus capăt până în zilele noastre
supremației Orientului asupra Europei. După moartea sa și după destrămarea Imperiului traco-
macedonean, Lizimach devine rege al Macedoniei, unul dintre statele elenistice constituite pe
ruinele traco-macedonene. Ultimul rege trac Perseu, a fost înfrânt în anul 168 și în 146 î.Hr.
Regatul trac al Macedoniei împreună cu toate statele din Peninsula Grecească, se transformă în
provincie romana.
Un alt regat trac este regatul Pontului, întemeiat în secolul IV î.Hr. pe coasta
anatoliană a Mării Negre. Acest regat și-a extins permanent frontierele, cunoscând apogeul în
timpul regelui Mitirdate al VI-lea, care a intrat în mod fatal în conflict cu statul roman,
declanșând acele mitridatice, sfârșite cu victoria Romei. Astfel, în 64 î.Hr., acest regat devine
provincie romană.
Ultimul regat trac a fost regatul trac întemeiat de regele Burebista. Era o căpetenie
getă din Câmpia Munteană, care, ajutat de marele preot Deceneu, un dac din zona munților
Orăștiei, a pus capăt războaielor interne care îi divizau pe traci, și i-a făcut pe aceștia să asculte
de poruncile lui, întemeind o putere de care se temeau vecinii, inclusiv romanii care se aflau la
acel moment la apogeul expansiunii militare înspre nordul Peninsulei Balcanice. Burebista și
Deceneu au realizat împreună o serie de reforme:
 reformă politică - constând în unificarea triburilor trace sub aceeași putere
politică.
 o reformă religioasă - constând în unificarea credințelor disparate într-un sistem
politeist .
 o reformă administrativă - constând în mutarea centrului de putere al noului
stat trac din Câmpia Munteană în interiorul arcului carpatic, în zona munților
Orăștiei, prin construirea unei noi capitale Sarmisegetuza.
Informațiile despre Burebista transmise de Strabon sunt confirmate și completate de alte
izvoare antice, precum inscripția de la mormântul lui Acornio în care se arată că Burebista
ajunsese cel mai mare dintre regii traci, stăpân al tuturor ținuturilor dincolo și dincoace de
Dunăre. La terminarea procesului de unificare a triburilor trace, sub semnul izbânzii victoriilor
pe care Burebista le-a purtat cu celții, statul lui Burebista s-a extins pe un areal geografic
delimitat la nord de Carpații Păduroși, la sud de Munții Emus ( Balcani ), la Est de gurile
Bugului si la Vest de Dunărea mijlocie.

ORGANIZAREA STATULUI TRAC AL LUI BUREBISTA


Puterea supremă era deținută de rege ca vârf al aristocrației trace și al ierarhiei aparatului
de stat. Instituția regalității la traci tinde să devină ereditară, dovadă că Burebista și Decebal au
fost fii de regi, însă avem și o particularitate a sistemului succesiunii la tron, în sensul vocației
succesorale pe care nu o au doar fii regelui, ci și frații regelui. Marele Preot este un vicerege a
cărui putere religioasă completează puterea laică a regelui. Potrivit lui Iordanes și lui Dio
Cassisus, marii preoți dețineau o putere aproape regală, iar rolul deosebit de important care
revenea puterii religioase, se explica prin aceea că regii tracii și vârfurile aristocrației trace, erau
interesați să acrediteze, ca și la Roma, ideea originii divine a legilor, context în care preoților,
singurii în măsură să interpreteze voința zeilor, le reveneau și principalele atribuții judecătorești.
Marele preot se pare că era și judecătorul suprem , deși această chestiune este controversată.
Pe lângă rege și marele preot exista și o curte a regelui, compusă din sfetnici și
executanți ai poruncilor regale. Deși nu există date concrete cu privire la organizarea sistemului
puterii centrale în statul trac al lui Burebista, știm totuși că acești dregători se bucurau de
stabilitate și de continuitate în exercitarea atribuțiilor lor, dovadă în acest sens activitatea
îndelungată desfășurată de Acornion ca prim sfetnic la curtea regelui Burebista. Sistemul
dregătoriilor de la curtea lui Burebista și a urmașilor acestuia era organizat după modelul statelor
elenistice, iar în cadrul acestui sistem se conturează și o ierarhie a dregătorilor, dovadă fiind
calitatea de prim-sfetnic pe care au deținut-o Acornion și Vezinas.
Organele locale de conducerea ale statului geto-dac
Izvoarele istorice ne furnizează date prețioase și cu privire la organizarea regatului trac al
lui Burebista. În acest sens, un autor antic pe numele său Suidas arată că înainte de instaurarea
dominației romane, în statul geto-dac „erau puși unii mai mari peste treburile agricole, iar alții
din jurul regelui erau puși la baza cetățilo”r. Rezultă din această relatare existența a două
categorii de dregători: dregătorii locali cu atribuțiuni administrative (1) și dregătorii locali
cu sarcini militare și de comandă (2).
(1) Aceasta înseamnă că teritoriul statului trac era împărțit în unități administrativ-
teritoriale, iar treburile agricole erau dirijate prin organele specializate ale statului ceea ce indică
pondera și importanța agriculturii în viața economică a tracilor. Atribuția principală a acestor
funcționari administrativi era aceea de a supraveghea distribuirea periodică a loturilor de cultură,
conform sistemului asolamentului între membrii obștii, precum și a recoltelor obținute pe loturile
respective, operațiuni specifice obștilor sătești sau teritoriale ale tracilor.
(2) Pe de altă parte, existența unei categorii distincte de dregători militari ne arată că
statul trac dispunea de un vast sistem de apărare, alcătuit din cetățile distribuite pe întregul
teritoriu al statului. Aveau rolul de a asigura paza teritoriului.
Esența și forma statului trac
Din punctul de vedere al esenței sale, statul trac al lui Burebista, spre deosebire de
celelalte state trace, precum și spre deosebire de statele grecești și statul roman, a fost un stat
sclavagist începător, cu particularități care îl apropie de statele bazate pe modul de producție
tributal sau asiatic. Aceasta întrucât, în scurta perioadă istorică de la Burebista la Decebal, statul
trac nu s-a putut desăvârși asemenea celorlalte state trace, asemenea Greciei și Romei ca un stat
sclavagist de tip clasic.
Stratificarea socială la traci a fost observată de autorii antici, precum Dio Cassius și
Iordanes, care ne-au transmis și denumirile acestor clase și categorii sociale, și anume
tarabostes/pileati (cei bogați) și comati/capilati (cei săraci). Toți factorii de conducere în statul
trac al lui Burebista erau recrutați din rândul taraboștilor.
În ceea ce privește sclavia, deși ea s-a practicat în unele domenii ale vieții economice, în
special pe proprietățile private ale aristocrației în mine, relațiile de producție sclavagiste nu au
atins în acest stat trac stadiul clasic, astfel încât există un sclavagism începător, sporadic,
patriarhal, iar baza producției nu o reprezenta munca sclavilor, ci munca oamenilor săraci, dar
liberi, grupați în obștile sătești sau teritoriale. Mai mult decât atât , alături de latifundiile aflate în
plin proces de formare și consolidare, se menține în statul trac al lui Burebista pe scara largă și
proprietatea obștilor sătești sau teritoriale, care este o proprietate comună, devălmașă. O altă
caracteristică a statului trac este monopolul regelui trac asupra minelor de aur.
În ceea ce privește forma satului trac, ea este o monarhie cu un pronunțat caracter militar,
sens în care Strabon, referindu-se la stăpânirea lui Burebista, o numește imperiu, iar o inscripție
descoperită în Siria denumește stăpânirea lui Decebal ca regat. Însuși împăratul Dominitian a
recunoscut puterea monarhică a lui Decebal, atunci când personal i-a acordat diadema regală și
calitatea de rege al unui stat clientelar Romei.
Caracterul militar pronunțat al acestui stat, ca de altfel al tuturor statelor antice, nu este o
expresie a primitivismului statal, cum au considerat în mod nejustificat unii autori, ci o
consecință a pericolului permanent cu care aceste state s-au confruntat încă de la întemeierea lor.
O altă particularitate a monarhiei trace întemeiate de Burebista este alternanța puterii
laice cu cea religioasă în competența aceleași persoane sau în cea a unor persoane diferite, însă
această tendință de contopire a atribuțiilor supreme, în mâinile aceleași persoane nu s-a putut
desăvârși în existența relativ scurtă din punct de vedere istoric a monarhiei trace fondate de
Burebista.
DREPTUL TRAC
Odată cu formarea statului trac s-a format și dreptul trac, alcătuit din normele juridice
care iau locul obiceiurilor sau cutumelor nejuridice din perioada prestatală. Dreptul trac s-a
constituit pe 3 căi:
(1) Sancționarea unora dintre vechile obiceiuri ale epocii prestatale, și anume cele
care se dovediseră a fi convenabile și utile clasei dominante și despre care se
pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.
(2) În paralel, prin impunerea unor noi comportamente corespunzătoare cerințelor vieții
economico-sociale de tip statal, au fost sancționate de către puterea politică noi
obiceiuri sau cutume juridice.
(3) Pe lângă dreptul nescris, exprimat în forma obiceiurilor, în statul trac al lui Burebista,
s-a elaborat și un sistem de legi scrise care nu ne-au parvenit pe cale directă, dar pe
care autorii antici îl menționează. Spre pildă, Strabon și Iordanes arată că în vremea
lui Burebista au fost adoptate legile tracilor despre care Burebista pretindea că i-au
fost inspirate de către zei, iar aceste legi, spun autorii antici, s-au transmis din
generație în generație până în secolul al VI-lea d.Hr. Prin aceste legi nu s-a realizat o
simplă codificare a obiceiurilor, așa cum a avut loc la Roma prin Codul Decemviral,
ci s-au introdus norme de drept noi, căci potrivit istoricilor menționați, aceste legi
conțin porunci ale regelui. (Belagines)
În mod deliberat, regele trac, ajutat de Marele Preot Deceneu, a recurs la autoritatea
religiei pentru a se face ascultat de către popor și pentru a dubla autoritatea de stat cu autoritatea
religioasă în aplicarea și asigurarea respectării legilor.
Instituțiile juridice ale statului trac nu ne sunt cunoscute în amănunt pentru că textele
vecilor legi nu ne-au parvenit pe cale directă. Cu toate acestea, le putem constitui în linii generale
pe baza unor izvoare istorice indirecte, precum și pe baza urmelor pe care aceste instituții le-au
lăsat asupra dreptului de mai târziu.
Instituția proprietății
Instituția proprietății este expresia juridică a calității de om liber. Condiția esențială a
oricărei persoane și a oricărui popor de a fi liber, este aceea de a fi proprietar. Oamenii și
popoarele care nu sunt proprietari, nu sunt liberi. În materia proprietății, tracii au cunoscut alături
de proprietatea privată a taraboștilor, și proprietatea comună devălmașă a obștilor sătești
sau teritoriale.
Proprietatea privată. Proprietatea privată este atestată de Criton, un autor antic, care
menționează că în statul trac existau mari proprietari de pământuri și vite. Pe de-o altă parte,
vânzarea sclavilor traci pe piețele statului roman era o practică frecventată a triburilor trace.
Rezultă deci ca obiectul proprietății private îl reprezentau pământul, vitele și sclavii, iar titulari
acestei proprietăți erau taraboștii.
Proprietatea obștească. Proprietatea obștească și fizionomia acesteia au putut fi
reconstituite pe baza unor versuri din odele poetului roman Horațiu. Din aceste versuri rezultă că
pământurile obștilor nu erau hotărnicite, nu erau împărțite, ci se aflau în proprietatea comună
devălmașă a membrilor acesteia, ca de altfel și recoltele strânse de pe aceste terenuri. Cultivarea
pământului obștilor se realiza însă în sistemul asolamentului, în sensul că pământul de cultură
al obștii era împărțit în loturi atribuite prin tragerea la sorți spre folosirea individuală fiecărei
familii din obște, pe termen de un an. În anul următor, loturile de cultură erau redistribuite în
familiile din obște prin același sistem de tragere la sorți.
Instituția căsătoriei
Herodot arată că la traci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soției de la
părinții ei de către bărbat, femeia aflându-se în cadrul căsătoriei într-o stare de inferioritate față
de bărbatul său. Acest lucru este confirmat și de poetul roman Ovidiu, care vorbește de muncile
grele ale soției la traci. De asemenea, poetul roman Horațiu, referindu-se și el la familia tracă,
arată în odele sale că tracii erau monogami și păzeau cu strășnicie monogamia.
Totodată, Horațiu menționează și practica zestrei pe care romanii o denumeau dota,
instituție care este confirmată de păstrarea în vocabularul juridic al limbii române al acestui
termen de sorginte tracă, alături de termenul latin zestre. Totuși Horațiu arată că la traci,
principala zestre a femeii nu consta în bunurile ei, ci în virtutea acesteia.
Dreptul penal
În domeniul dreptului penal, principalele instituții ale dreptului trac vizează apărarea
statului și a proprietății private, însă mențiuni concrete referitoare la instituțiile de drept penal
avem numai în privința adulterului, despre care poetul latin Horațiu spunea că este sancționat
cu moartea.
Dreptul procesual
În ceea ce privește dreptul procesual, deși din punct de vedere formal juridic, atribuțiile
realizării justiției au fost preluate de organele statului în anumite situații, în special în cazurile de
vătămare corporală, a continuat să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui.
Organizarea activității de judecată era una dintre preocupările centrale în statul trac, sens
în care Iordanes , referindu-se la regele Comozycus, arată că el se ocupa de organizarea și
judecarea proceselor în calitate de judecător suprem, iar poetul Ovidiu arată că tracii utilizau
duelul judiciar ca mijloc de soluționare a litigiilor.
Dreptul internațional
În domeniul relațiilor internaționale, autorii antici semnalează rolul pe care preoții traci,
asemănător preoților romani, îl aveau în cadrul ceremonialului încheierii tratelor cu celelalte
popoare.

ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCILOR TRACE ÎN CADRUL IMPERIULUI


ROMAN
Istoria tracilor nu poate fi desprinsă de istoria Romei, astfel, pe de-o parte, în cadrul marii
colonizări trace, surplusul de populație din arealul de formare al neamului trac s-a revărsat în
aproape toată Europa, inclusiv în Peninsula Italică. În acest sens, se pare că etruscii, unul dintre
cele 3 triburi fondatoare ale Romei, erau un neam tracic. În al doilea rând, intrând în statul
Tracia, Traian a menționat că se întoarce în țara strămoșilor săi.
Pe de-o altă parte, unitatea triburilor trace s-a realizat în cadrul statului roman, căci au
fost aceia care i-au unificat pe aproape toți tracii, în cadrul acelorași frontiere, adică frontierele
statului roman. Iar în epoca post-clasică a Romei, s-a realizat o sinteză între civilizația romană și
civilizația tracă. Vedem așadar că tracii au participat la două mari sinteze în istoria omenirii:
(1) Sinteza traco-greaco-persană, din timpul lui Macedon (elenistică)
(2) Sinteza din epoca târzie a Imperiului Roman
Rând pe rând, regatele trace cad sub ocupație romană, începând din secolul al II-lea î.Hr.
și până în secolul al II-lea d.Hr., ultimul regat trac care a fost cucerit de romani fiind regatul Dac
al lui Decebal, în urma războaielor daco-romane din anii 101-102 și 105-106. În urma acestor
războaie, romanii au cucerit cea mai mare parte a teritoriului regatului trac al lui Decebal, însă au
rămas în continuare locuite de tracii liberi, întinse teritorii și anume Crișana, Maramureșul,
Nordul și Estul Moldovei până la Nipru.
Cea mai mare parte a teritoriului cucerit de romani, după înfrângerea lui Decebal, a
format din punct de vedere administrativ, provincia romană Dacia, care este ultima provincie
tracă înglobată în statul roman. Celelalte teritorii cucerite sunt Muntenia, Colțul sud-estic al
Transilvaniei (cea dintre Olt și Carpați), precum și Sudul Moldovei au fost înglobate în provincia
Moesia Inferior.
Organizările administrative teritoriale
Prima reorganizare. În anul 117, la moartea împăratului Traian, Hadrian abandonează
Sudul Moldovei și cea mai mare parte a Câmpiei Muntene, care erau greu de apărat și împarte
restul teritoriului rămas sub dominația romană în două provincii:
o Dacia Inferioară, cuprinzând colțul sud-estic al Transilvaniei și al Olteniei.
o Dacia Superioară, cuprinzând Banatul, Transilvania, fără colțul de sud-est.
A doua reorganizare. În anul 124 d.Hr., împăratul Hadrian desprinde teritoriul situat la
nord de Mureșul Superior din rațiuni de ordin militar și formează o nouă provincie Dacia
Porolissenis.
A treia reorganizare. Ultima organizare administrativ-teritorială a Daciei o realizează
Marcus Aurelius, în anul 168-169 d.Hr. Astfel, Marcus Aurelius unește Dacia Inferioară cu
Dacia Superioară, formând Dacia Apulensis, din care desprinde apoi, după unii autori, Banatul,
după alții Oltenia, formând Dacia Malvensis și menține Dacia Porolissensis în vechile sale
granițe.
Organele centrale de conducere ale provinciei dace
Provinciile romane erau de două feluri, și anume pacificate/senatoriale (conduse de
Senatul roman) și nepacificate (administrate de către împărat).
Legatus Augusti Pro Pretore. Dacia era o provincie imperială administrată direct de
către împărat, printr-un reprezentant sau un guvernator, care purta titulatura de Legatus Augusti
Pro Pretore. Acesta era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial și avea rang consular
(era fost consul la Roma, astfel încât el dispunea de imperium proconsoulare (puterea de
comandă a consulului), în sensul că putea comanda mai multe legiuni romane. El exercita la
nivelul provinciei puterea supremă militară, administrativă și judecătorească. Reședința legatului
imperial și capitala provinciei se afla la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacia Sarmisegetuza.
Această situație se menține și după prima reorganizare administrativă a provinciei în
Dacia Superioară, cu deosebirea că legatul imperial al Daciei Superior era recrutat din Ordinul
Senatorial, dar avea rang pretorian, fost pretor la Roma și ca atare comanda o singură legiune;
este vorba despre Legiunea a XIII-a Gemina, care rezidă în castrul de la Apullum, unde își avea
reședința și guvernatorul Daciei Superioare, deși capitala provinciei rămâne la Colonia Ulpia
Traiana.
Dacia Inferioară era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti
numit și procurator presidial (sau praeses), care era recrutat din Ordinul Ecvestru, adică
dintre cavaleri. El se bucura de ius gladii, care îi conferea depline puterii civile, judiciare și
militare. Capitala acestei provincii și reședința guvernatorului se aflau la Drobeta.
O poziție asemănătoare o avea și Dacia Porolissenis, sediul guvernatorului și capitala
acestei provincii fiind la Napoca, cu deosebirea că el făcea parte din categoria ducenarilor.
După ultima reorganizare întreprinsă de împăratul Marcus Aurelius, Dacia Malvensis
este o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti sau procurator presidial cu
reședința la Malva.
În Dacia Porolissensis, atribuțiile de guvernator sunt preluate de generalul comandant al
Legiunii a V-a Macedonica, care a fost transferată din Dobrogea în castrul de la Porolissum,
pentru a asigura apărarea limesului de nord al imperiului.
Guvernatorul Daciei Apulensis redobândește importanța de odinioară, în sensul că el
coordonează conducerea celor 3 provincii Dacia, purtând titulatura de Legatus Augusti Pro
Pretore Daciarum Trium. Este din nou de rang consular, în sensul că poate comanda mai multe
legiuni.
Concilium provinciae. Tot la nivelul central funcționa, se pare din timpul domniei lui
Marcus Aurelius, un Concilium provinciae denumit și Concilium Daciarum Trium (o adunare
provincială, alcătuita din delegați ai orașelor din Dacia, care se întruneau o dată pe an la Colonia
Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor). Membrii acestei adunări aparțineau Ordinului
Ecvestru și Ordinul Decurionilor. De asemenea, alegeau dintre membrii lor un președinte al
adunării, care cumula și funcția de preot al cultului imperial în Dacia (sacerdos arae Augusti).
Concilium provinciae este un organ consultativ cu atribuțiuni restrânse, limitate la
discutarea problemelor de interes general ale orașelor și provinciilor și susținerea acestor interese
în fața administrației imperiale, sens în care membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului
față de eventualele abuzuri ale magistraților și funcționarilor provinciali. De facto, principala
menire a consiliului celor trei dacii era întreținerea cultului imperial și al Romei, în scopul
întăririi unității provinciilor și creșterea loialității și a devotamentului provincialilor față de
puterea romană.
Procuratorul financiar. În ceea ce privește organizarea financiară, administrarea
finanțelor provinciei a fost pronunțată de un procurator financiar, cu sediul la Colonia Ulpia
Traiana, acolo unde se centralizau datele privind impozitele și celelalte surse de venituri ale
întregii Dacii (tabularuim provinciae).
Procuratorul financiar făcea parte din rândul Ordinului Ecvestru și era subordonat
legatului imperial, având în subordinea lui un întreg aparat fiscal alcătuit din contabili
(tabularii), registratori (librarii) și casieri (dispensatores). Această organizare financiară a
continuat și după reorganizările succesive ale provinciei în Dacia Superioară și apoi în Dacia
Apulensis, cu mențiunea că în cazul în care locul guvernatorului consular al Daciei Apulensis,
interimatul conducerii celor trei Dacii era organizat de procuratorul financiar al acestei provincii,
competent să acționeze ca vice-praeses. În Dacia Inferioară, Dacia Porolissensis, Dacia
Malvensis atribuțiunile financiare erau deținute de procuratorii presidiali ai provinciei
respective.
În Porolissensis, după ce a fost cucerită, a fost preluată de generalul comandant al
Legiunii a V-a Macedonica, iar atribuțiunile financiare au revenit unui procurator financiar, care
însă nu mai avea calitatea de praeses.
În vederea stabilirii impozitelor, se realizau de magistrați specializați (numiți duumviri
quinquinales) recensăminte ale bunurilor și ale persoanelor o dată la 5 ani. Impozitele erau de
două categorii, și anume impozite directe (tributa) și impozite indirecte (vectiglaia).
Impozitele directe erau:
1) Tributum soli (stipendium) care este un impozit funciar, care se plătea atât pe
fondurile de pământ, cât și pe fondurile de locuințe.
2) Tributum capitis (capitația) care este un tribut personal, plătibil atât de
cetățenii romani, cât și de peregrini, adică de către necetățeni.
Impozitele indirecte erau:
1) Impozitul de 5% pe moșteniri și eliberări de sclavi
2) Impozitul de 4% pe vânzările de sclavi
3) Impozitul de 2,5% pe circulația mărfurilor și persoanelor (cel mai
important impozit indirect)
4) Impozitul de 1% pe celelalte mărfuri
Procuratorul vamal. Pentru încasarea acestui impozit au fost organizate pe întregul
teritoriu al Daciei atât în interiorul provinciei, cât și la granițe, oficii vamale numite stationes,
conduse de sclavi imperiali, iar supravegherea încasării taxelor vamale a fost încredințată, la
origine unor arendași numiți conductores, organizați în societățile de publicani (soceitas
publicanorum), iar după reforma lui Marcus Aurelius, această activitate a fost încredințată unor
procuratori vamali recrutați dintre membrii Ordinului Ecvestru.

ORGANIZAREA ARMATEI
Legiunile care au staționat în Dacia au fost în număr de 4:
(1) Legiunea I Adiutrix și Legiunea a III-a Flavia Felix care au staționat în
provincie o scurtă perioadă după cucerire, fiind transferate apoi în alte
provincii romane.
(2) Legiunea a V-a Macedonia care a fost transferată de împăratul Marc
Aurelius cu ocazia ultimei organizări administrativ-teritoriale a Daciei din
Dobrogea în Dacia Porolissensis, în castrul de la Potaissa pentru a asigura
apărarea graniței de nord a acestei provincii și implicit a limesului roman de
nord.
(3) Singura legiune care a staționat permanent în Dacia de la cucerire și până la
retragerea aureliană a fost Legiunea a XIII-a Gemina cu sediul la Apulum,
aflată în subordinea legatului imperial de rang consular al Daciei, apoi în
subordinea legatului imperial de rang pretorian al Daciei Superioare, iar după
reforma lui Marcus Aurelius în subordinea legatului consular al celor 3 Dacii.
Legiunile romane dispuneau și de un teritoriu propriu utilizat pentru nevoile lor
economice, iar populația autohtonă de pe acest teritoriu era obligată să prestez anumite servicii și
corvezi în folosul armatei romane. În afara legiunilor pe care le-am menționat, în Dacia au mai
staționat și trupe auxiliare, și anume alae, cohortes și vexillationes, precum și detașamente
denumite numeri.
Apărarea provinciei era asigurată de un sistem de valuri castre și castele, iar efectivul
total al armate romane staționate în Dacia era de aproximativ 50 000 de soldați, adică o zecime
din armata Imperiului Roman.
ORGANIZAREA LOCALĂ A DACIEI
În Dacia romană au existat atât așezări urbane, cât și așezări rurale. Cele urbane erau
de două categorii:
(a) Colonii
Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor, în majoritate, erau
cetățeni romani, bucurându-se de plenitudinea drepturilor civile și politice. Unele dintre colonii
se bucurau de ficțiunea ius italicum (adică solul lor era asimilat cu pământul italic, astfel încât
cetățenii din aceste colonii puteau exercita proprietatea quiritară asupra pământului, în sensul
că nu plăteau impozitul funciar asupra solului, denumit tributum soli sau stipendium).

(b) Municipii
Centre urbane mai puțin romanizate. În ierarhia urbană a Imperiului Roman, municipiile
aveau un statut inferior, locuitorii lor beneficiind de un statut juridic intermediar (între cetățeni și
peregrini), deși în epoca stăpânirii romane, în Dacia, distincția odinioară foarte netă dintre
colonii și municipii, tinde acum să se estompeze cât mai mult.
Cu excepția coloniei Ulpia Traiana, toate orașele din provincia Dacia au fost vechi
așezări trace autohtone, ridicate succesiv la rangul de municipii apoi la rangul de colonii (doar
unele dintre ele).
Orașele din Dacia , ca de altfel cele din toate provinciile trace și din celelalte provincii ale
statului roman, se bucurau de o conducere autonomă, exercitată numai de cetățenii romani, iar
organizarea și conducerea orașelor din Dacia era asemănătoare cu a celorlalte orașe din imperiu,
toate având ca model organizarea și conducerea cetății eterne (Roma). Aceasta l-a făcut pe un
autor latin, pe numele său Aulu Geliu, să afirme în lucrarea Noctes Actice că orașele imperiului
roman erau mici efigii ale poporului roman efies parve simulacre populi romani.
Consiliul municipal. Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de un
consiliu municipal, numit și senat municipal, care era organizat și funcționa după modelul
senatului roman. Membrii acestui consiliu alcătuiau ordinul decurionilor (ordo decurionum).
Numărul decurionilor din consiliul municipal era cuprins între 30 și 50, fiind stabilit prin actul de
întemeiere a orașului, în funcție de numărul cetățenilor romani din orașul respectiv. Membrii
senatelor municipale erau desemnați din 5 în 5 ani de magistrații însărcinați cu efectuarea
recensământul bunurilor și persoanelor (duumviri quinquenales). Pentru a avea acces la
decurionat, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
(1) Să aibă minim vârsta de 25 de ani
(2) O avere de cel puțin 100 000 de sesterți
(3) Să fie cetățean roman ingenuu. Ingenuii sunt cei născuți de părinți care au fost
întotdeauna oamenii liberi. Ulterior, în categoria ingenuilor erau incluși și cei care
erau născuți din părinți care au fost la un moment dat sclavi, dar la data nașterii lor
erau oameni liberi.
Erau preferați aceia care au îndeplinit mai multe funcții sacerdotale și municipale.
Ordinul decurionilor se bucura de un mare prestigiu în epoca stăpânirii romane a Daciei, epocă la
care acest ordin atinsese apogeul puterii sale politice și economice în statul roman, dovadă în
acest sens fiind o inscripție descoperită la Drobeta în care acest ordin era desemnat prin sintagma
latină ordo splendidus. Principalele atribuțiuni ale senatelor municipale erau:
(a) Atribuirea de terenuri
(b) Soluționarea problemelor edilitare (organizarea spectacolelor și a jocurilor publice)
(c) Coordonarea activității administrative și fiscale (îndeplinirea obligațiilor de cult)
(d) Cinstirea persoanei împăratului și a conducătorilor provinciei
(e) Alegerea magistraților municipali și sacerdotali
Magistrații. În colonii, magistrații erau denumiți duumivir iure dicundo (cei doi bărbați
care spun dreptul), iar în municipii erau denumiți quattuorviri iure dicundo (cei patru bărbați
care spun dreptul). Ei erau aleși pe termen de un an dintre decurioni și aveau atribuțiuni
executive și judiciare. Alți magistrați civili erau edilii (aediles), însărcinați cu poliția orașelor,
aprovizionarea piețelor, întreținerea străzilor și clădirilor, apoi cvestorii (cvestores) care se
ocupau de administrarea finanțelor și a bunurilor orașului. În subordinea magistraților civili
exista un întreg aparat de funcționare și slujbași mărunți denumiți apparitrores. Magistrații
sacerdotali erau preoții municipali aleși de către ordinul decurionilor. Aceștia erau organizați
într-un sistem ierarhic în vârful căruia se afla pontifex (ales dintre decurioni), apoi flamines
(preoții cultelor zeilor principali, aveau sarcina de a efectua sacrificii publice). La baza acestui
sistem se aflau augurii.
Ordinul augustalilor. Al doilea eșalon al conducerii orașelor era alcătuit din ordinul
augustalilor. În acest ordin intrau persoanele care, din diverse motive, nu aveau acces la
decurionat și, pe cale de consecință , nici la magistraturile municipale. Augustalii erau aleși pe
viață de către decurioni și aveau misiunea de a întreține cultul Romei și al împăratului, trebuind
în acest sens să răspundă cu donații bănești față de oraș și contribuții pentru construcțiile civile și
religioase. Augustalii se alcătuiau într-o asociație la nivelul întregii provincii cu sediul la Colonia
Ulpia Traiana unde-și avea reședința și conducătorul lor suprem sacerdos arae Augusti (cel care
îndeplinea și calitatea de președinte al consiliului celor 3 Dacii – concillium Daciarum trium).
Colegiile. La al treilea nivel al conducerii orașelor se aflau colegiile, care sunt asociații
cu caracter profesional, religios, funerar sau al anumitor comunități etnice, având ca scop
ajutorarea reciprocă a membrilor lor, de pildă: colegiul meșteșugarilor (fabri), colegiul
luntrașilor (utricularii), colegiul postăvarilor (centonarii), colegiul purtătorilor de bagaje
(lecticarii) colegiul negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate după model militar în
centurii și decurii, fiind conduse de un praefecus sau magister și aflându-se sub protecția unei
personalități influente a provinciei, denumit patronus sau defensor.
Așezările rurale sau satele cuprindeau cea mai mare parte a populației din provincii și
erau de două categorii: așezări rurale organizate în forma tradițională a obștilor sătești sau
teritoriale ale tracilor și așezări rurale organizate după modelul administrației romane.
Acestea erau la rândul lor de două categorii: pagus, pagi și vicus, vici. Pagus este satul alcătuit
pe teritoriul unei colonii locuit în majoritate de cetățeni romani, iar vicus este un sat mai mic
situat în afara teritoriului unei colonii, locuit, în special, de necetățeni, coloniști sau autohtoni.
Vici sunt organizate în teritorii rurale, cu reședința într-un sat mai important, sub conducerea
unui consiliu compus din curiales (delegați ai satelor componente).
Mai existau și alte două categorii de așezări rurale, și anume stationes și canabae.
Stationes sunt puncte fiscale, vamale și poștale de pază și control, aflate de-a lungul drumurilor,
precum și la granițele provinciei, iar canabaele sunt așezări rurale organizate în jurul castrelor
romane, locuite de meșteșugari, negustori, rude și familii ale soldaților, veteranii romani și alte
persoane care aveau interese și legături cu trupele romane.
O categorie specială de așezări erau stațiunile balneare cu ape termale. Existau totodată
și teritorii cu organizare specială între care menționăm domeniile imperiale (patrimonium
Caesaris) care cuprindeau minele, salinele, pășunile și carierele de piatră. Spre pildă, exploatările
aurifere din m-ții Apuseni erau administrate de un procurator aurarium, iar celelalte domenii
imperiale erau exploatate prin procuratori imperiali și apoi prin arendași, denumiți conductores
ferarium, pascui et salinarum. Totodată, și legiunile romane dispuneau de un teritoriu propriu
utilizat pentru nevoile lor economice.

DREPTUL APLICABIL ÎN PROVINCIILE TRACE ALE IMPERIULUI ROMAN

Dreptul aplicabil în aceste provincii, ca de altfel, dreptul aplicabil în toate provinciile


romane are, ca și dreptul aplicabil la Roma și în peninsula Italică, un profund caracter statuar, în
sensul că el consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase și categorii sociale.
Cetățenii romani. În vârful ierarhiei sociale se aflau cetățenii romani care se bucurau, în
provinciile trace, ca și la Roma, de plenitudinea drepturilor lor civile și politice, cu excepția
dreptului de proprietate quiritară, pe care îl aveau doar cetățenii romani care locuiau în coloniile
învestite cu ius italicum. Cetățenii romani aveau următoarele drepturi politice:
(1) Ius sufragii – dreptul de a alege;
(2) Ius honorum – dreptul de a candida la o magistratură (cu precizarea că magistraturile
romane erau desemnate prin termenul generic de corones, deoarece erau onorifice,
adică magistrații romani nu erau remunerați pentru activitatea pe care o desfășurau);
(3) Ius militiae – dreptul de a face parte din legiunile romane;
De asemenea, cetățenii romani aveau următoarele drepturi civile:
(1) Ius commercii/commercium – dreptul de a încheia acte juridice valabile, potrivit
dreptului civil roman;
(2) Ius connubii/connubium – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului
civil roman;
(3) Legis actio – dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale procedurii civile romane
pentru valorificarea drepturilor subiective și a pretențiilor lor legitime;
În raporturile dintre ei, cetățenii romani utilizau normele lui ius civile, iar în raporturile cu
latinii și peregrinii utilizau normele lui ius gentium.
Latinii. A doua categorie socială o reprezentau latinii. Aceștia aveau un statut juridic
intermediar, între cetățenii romani și peregrini, și se bucurau doar de o parte dintre drepturile
civile și politice al cetățenilor romani. Astfel, latinii aveau ius commercii, uneori ius connubii și
legis actio, iar dintre drepturile politice aveau ius sufragii. Nu se bucurau însă de ius honorum și
de ius militae. Latinii din provinciile trace erau latini fictivi, în sensul că ei aveau statutul juridic
al latinilor coloniali, dar nu erau rude de sânge cu romanii. De altfel, începând din secolul al II-
lea d.Hr., statutul de latin devine o excepție, aplicându-se unui număr restrâns de persoane,
aceasta și pe fondul tendinței de generalizare a cetățeniei romane, tendință concretizată în
decretul împăratului Antonius Caracalla din dinastia Severilor, care în anul 212 a stabilit că toți
locuitorii liberi ai imperiului, cu excepția latinilor iunianiu și a peregrinilor dediticii, devin
cetățeni romani. Latinii utilizau în raporturile dintre ei, precum și în raporturile cu cetățenii și
peregrinii, normele dreptului ginților.
Peregrinii. Cea de-a treia categorie socială era alcătuită din peregrini. Aceasta reprezenta
cea mai importantă categorie socială în provinciile trace ale Romei, întrucât în această categorie
socială intră marea masă a tracilor cuceriți de romani. Mulți dintre ei erau peregrini dediticii, o
categorie inferioară de peregrini, care nu puteau dobândi niciodată cetățenia romană, dovadă că
și edictul lui Caracalla îi exceptează de la acordarea cetățeniei romane și nu puteau veni
niciodată la Roma, sub sancțiunea căderii în sclavie.
De asemenea, acești peregrini dediticii nu puteau utiliza în raporturile dintre ei dreptul lor
național, adică dreptul trac, aplicabil anterior cuceririi romane. În raporturile cu cetățenii romani
și cu latinii, peregrinii, atât cei obișnuiți, cât și peregrinii dediticii utilizau normele ginților, iar în
raporturile dintre ei fie normele dreptului ginților, fie dreptul trac, adică dreptul lor național, dar
aceasta este valabil numai pentru peregrinii obișnuiți și numai în măsura în care acest drept trac
pe care romanii îl denumeau cu un termen generic aplicabil tuturor sistemelor de drept naționale
ale peregrinilor din imperiu leges moresque peregrinorum (legile și cutumele peregrinilor),
recunoscute numai în măsura în care nu contraveneau regulilor de drept și principiilor juridice
romane, adică dreptul roman.

Din examinarea statutului juridic al categoriilor sociale din imperiu, rezultă că dreptul
ginților este un drept comun al cetățenilor, latinilor și peregrinilor, utilizat de toate clasele și
categoriile sociale din imperiu pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ele. Formele
juridice bazate pe ius gentium, deși diferite de cele bazate pe ius civile, produceau totuși efecte
juridice valabile, chiar dacă acestea erau imperfecte în raport cu cele ale dreptului civil. Spre
pildă, un cetățean roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrină, însă nu avea manus
(puterea maritală asupra soției) și nici patria potestas deplină (puterea părintească deplină asupra
copiilor rezultați dintr-o astfel de căsătorie). Un alte exemplu, contractele încheiate dintre
cetățeni și peregrini puteau utiliza și ele forma scrisă, însă această formă este ad probationem și
nu ad validitatem. Un alt exemplu, litigiile civile dintre cetățeni și peregrini erau duse la
soluționare tribunalelor romane din provincie pe baza ficțiunii introduse de magistrat în formula
acțiunii, în sensul că peregrinul era cetățean roman (si civis romanus esset).

Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluat în raport cu ius
civile, deoarece nu presupune forme solemne și gesturi rituale și se întemeiază în principal pe
elementul subiectiv al voinței umane. Aceasta înseamnă că dreptul ginților se caracterizează
printr-un înalt grad de subiectivizare și abstractizare. În procesul conviețuirii tracilor cu romanii,
cele 3 rânduieli juridice, adică dreptul civil, dreptul ginților și cutumele locale (dreptul trac), s-au
apropiat până la contopire, dând naștere, în condițiile specifice provinciilor trace, unui sistem de
drept nou numit sistemul dreptului traco-roman. În cadrul acestui proces de sinteză, evident că
influența dominantă a revenit dreptului roman, dar și dreptul trac a exercitat la rândul său o
anumită influență asupra dreptului roman, în special pe două direcții: în direcția înlăturării
formalismului din actele juridice și în direcția generalizării principiului bunei-credințe.

Instituția proprietății

Popoarele și indivizii care dispun de proprietate sunt liberi. În analiza proprietății, trebuie
să facem o distincție între proprietatea pământului și proprietatea celorlalte lucruri.

În ceea ce privește proprietatea pământului, aceasta a îmbrăcat două forme: proprietatea


quiritară (aparține cetățenilor romani din coloniile învestite cu ius italicum) și proprietatea
provincială (aparține locuitorilor, mai puțin celor din coloniile învestite cu ius italicum).
Pământurile cucerite treceau, prin efectul ocupațiunii, în proprietatea statului roman cu titlul de
ager publicus, întrucât, spuneau romanii, dușmanii lor nu au niciun drept, astfel încât bunurile
acestora sunt bunurile nimănui și intră în stăpânirea Romei prin efectul ocupațiunii. Însă aceste
terenuri erau date în folosință de statul roman provincialilor, iar provincialii plăteau în schimb
statului roman o redevență numită tributum soli sau stipendium, adică acel impozit funciar direct.

Deoarece această stăpânire era dificil de încadrat din punct de vedere juridic,
jurisconsulții romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor și instituțiilor
juridice existente la acea dată, considerând că locuitorii din provincii exercită asupra terenurilor
primite în folosință de la statul roman posesia sau uzufructul și că pot fi asimilați până la un
punct cu titularii de drepturi reale. În realitate, provincialii exercitau asupra acestor terenuri un
veritabil drept de proprietate pe care doctrina modernă l-a desemnat prin sintagma proprietate
provincială. Provincialii, în calitate de proprietari, puteau transmite bunurile atât prin acte inter
vivos, cât și prin cauză de moarte , adică le puteau lăsa moștenire prin testament, care este un act
juridic mortis causa. La transmiterea inter vivos, provincialii utilizau tradițiunea, care era un act
de drept al ginților.

În privința proprietății provinciale, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, este creată
pentru această proprietate o uzucapiune specială numită praescriptio longi temporis sau așa cum
era denumită ea de jurisconsulții Paul și Modestin, praescriptio longae possessions. Această
prescripție specială se deosebește de uzucapiunea din dreptul civil sub următoarele aspecte:
(1) Sub aspectul termenelor. Praescriptio longi temporis, așa cum îi arată și denumirea
are termene de prescripție lungi, și anume 10 ani între prezenți și 20 de ani între absenți. Între
prezenți înseamnă între persoane care se află în aceeași localitate, ulterior în aceeași provincie,
iar între absenți înseamnă între persoane care se află la început în localități diferite, ulterior între
provincii diferite. Uzucapiunea din dreptul civil are termene scurte: 1 an pentru bunurile mobile
și 2 ani pentru bunurile imobile.
(2) Sub aspectul efectelor. Uzucapiunea din dreptul civil este o prescripție achizitivă
(un mod de dobândire a proprietății), ceea ce înseamnă că la împlinirea termenului de prescripție,
uzucapantul posesor devine proprietar. În cazul lui praescriptio longi temporis, la împlinirea
termenului de prescripție, uzucapantul posesor respinge cu succes acțiunea în revendicare,
exercitată de către proprietar, însă dacă pierde posesia bunului, chiar și după împlinirea
termenului de prescripție, el nu mai poate revendica. Aceasta înseamnă că praescriptio longi
temporis nu este o prescripție achizitivă ca uzucapiunea, ci o prescripție extinctivă.
(3) Spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui praescriptio longi temporis, datorită
termenelor îndelungate, este admisă joncțiunea posesiilor și totodată nu se cer nici justa cauză
sau justul titlu (iusta causa possessionis) și nici buna-credință.
Tot în favoarea proprietarilor provinciali a fost creată și o praescriptio longissimi
temporis, adică prescripția celei mai lungi durate, care avea un termen general de prescripție de
40 de ani (în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare), redus la 30 de ani (în timpul
domniei împăratului Teodosiu al II-lea). Ca și praescriptio longi temporis, și praescriptio
longissimi temporis era o prescripție extinctivă, însă, în plus, ea se aplică și bunurilor imperiale
(patrimonium Caesaris) și bunurilor bisericii creștine.
Împăratul Justinian a suprimat deosebirea dintre fondurile italice și cele provinciale, în
sensul că și pământul Italiei a fost supus impozitului funciar și, pe cale de consecință, a unificat
uzucapiunea cu praescriptio longi temporis, creând următorul sistem:
Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile
imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenți, 20 de ani între absenți, denumită
praescriptio longi temporis. În toate cazurile se cereau justul titlu (iusta causa possessionis) și
buna-credință, iar prescripția avea un caracter achizitiv. Justinian menține praescriptio
longissimi temporis, însă printr-o constituțiune imperială din anul 528 î.Hr. el stabilește
următoarea fizionomie a acestei instituții:
(a) Dacă posesorul este de bună-credință și nu a intrti în stăpânirea bunului prin mijloace
violente, atunci printr-o posesiune de 30 de ani, el dobândește proprietatea acelui bun, altfel spus
în această situație, praescriptio longissimi temporis dobândește un caracter achizitiv.
(b) Dacă posesorul nu este de bună-credință sau a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente, atunci, după o posesiune de 30 de ani poate respinge cu succes acțiunea în revendicare a
proprietarului, dar nu poate deveni el însuși proprietar, ceea ce înseamnă că dacă pierde posesia,
după împlinirea termenului de prescripție, el nu mai poate revendica. În acest caz, praescriptio
longisiimi temporis rămâne cu caracterul extinctiv.
Formula juridică a proprietății provinciale a dat naștere, pe planul tehnicii de
reglementare juridică, unor atribute și determinative care au putut fi utilizate cu succes mai târziu
în vederea consacrării proprietății divizate de tip feudal.
Proprietatea peregrină. Pe lângă cele două forme de proprietate aplicabile pământului
(proprietatea quiritară și proprietatea provincială), locuitorii liberi ai provinciilor trace ale
statului roman au cunoscut și proprietatea peregrină aplicabilă altor bunuri. Această formă de
proprietate a fost creată de către romani, care erau un popor pragmatic din considerente de ordin
economic, căci peregrinii erau principalii parteneri de comerț ai romanilor. Însă, neavând ius
commercii, peregrinii nu puteau exercita dreptul de proprietate quiritară. Proprietatea peregrină a
fost protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicate și aplicabile proprietății
quiritare. Spre pildă, acțiunea în revendicare a fost acordată și peregrinilor fie cu suprimarea din
formula acțiunii a sintagmei ex iure quiritium, fie prin introducerea în formula acțiunii a ficțiunii
că peregrinul este cetățean roman (si civis romanus esset). Cu aceeași ficțiune a calității de
cetățeni romani le-au fost acordate peregrinilor și acțiunile furti și damnnum iniura dati, care
sancționau delictul de furt, respectiv delictul pagubei cauzate pe nedrept.
Instituția căsătoriei
O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția
căsătoriei, materie în care erau admise căsătoriile între coloniștii romani și peregrinii traci și
totodată căsătoriile între peregrinii. Alte instituții aplicate de dreptul aplicabil în provinciile trace
sunt instituțiile adopțiunii fraterne și tutelei, cea fraternă stând la baza viitoare instituții feudale
a înfrățirii.
Instituția succesiunii
O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția
succesiunii, care putea fi deferită potrivit legii și atunci se numea succesiune ab intestat sau
putea fi deferită potrivit testamentului, peregrinii testând în forma specifică testamentului oral,
denumit mai târziu în feudalism testament cu limbă de moarte. În plus, peregrinii aveau
testamenti factio pasiva, astfel încât puteau veni la succesiunea cetățenilor romani.
Instituția obligațiilor
Această materie cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată, întrucât această epocă se
caracteriza printr-o puternică dezvoltare a producției și a schimbului de mărfuri. Obligațiile, și cu
precădere, obligațiile contractuale, au fost supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat
din îmbinarea, împletirea unor elemente de drept civil cu elemente de drept al ginților și cu
elemente de drept autohton trac, adică dreptul populației cucerite de romani. Forma, elementele
și efectele contractelor care s-au aplicat cel mai frecvent în provinciile trace, și anume vânzarea,
locațiunea și împrumutul ne indică faptul că o serie de reguli și principii ale dreptului roman au
fost derivate de la menirea lor inițială, dobândind în noile condiții funcții și finalități, Aceste
aspecte sunt evidențiate într-unul din cele mai importante documente ale dreptului roman,
intitulat Tripticele din Transilvania sau tăblițele cerate din Transilvania.
TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA
Acest document de o însemnătate covârșitoare pentru dreptul roman face parte din
categoria textelor epigrafice. Tăblițele au fost descoperite între 1786 și 1855 într-o mină de aur
părăsită de la Alburnus Maior, adică Roșia Montană de astăzi. Ele se prezintă sub forma unor
tăblițe de lemn de brad, grupate câte 3, de unde și denumirea de triptice. Fețele interioare ale
tăblițelor 1 și 3 și ambele fețe ale tăbliței 2 sunt ușor scobite, iar adâncitura este acoperită cu un
strat de ceară pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea, ele se mai numesc și tăblițe
cerate. Dintre cele 25 de tăblițe cerate descoperite la Alburnus Maior, doar 14 sunt lizibile și au
putut fi descifrate și traduse, restul de 11 aflându-se într-o stare avansată de degradare, care nu a
permis citirea și traducerea lor. Tăblițele cerate din Transilvania dețin actele juridice ale
comunității din Alburnus Maior, și anume 4 contracte de vânzare, 3 contracte de muncă, 2
contracte de împrumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, obligația unei persoane de a
plăti o datorie, 1 proces-verbal (prin care se constata desființarea unui colegiu funerar) și lista
cheltuielilor ocazionate de organizarea unui banchet.
Tripticele din Transilvania au fost traduse și publicate de către marele romanist german
Theodor Mommsen într-o ediție critică apărută la Viena și intitulată Corpus Inscriptiorum
Latinarum. În ceea ce privește istoricul acestor tăblițe, T. Mommsen, plecând de la data ultimului
act conținut în triptice, și anume 29 mai 167, perioada în care romani se aflau în război cu cvazii
și macromanii, a susținut că populația localității Alburnus Maior s-a refugiat din calea războiului,
ascunzând actele comunității în mina de aur și nu s-a mai întors. Această opinie nu poate fi
împărtășită, întrucât exploatările aurifere din zona munților Apuseni nu au fost abandonate
niciodată de romani pe întreaga durată în care Dacia a făcut parte din Imperiul Roman. Ca atare,
este mai ușor de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mină nu s-a mai întors, și ca
atare actele acelea au rămas abandonate până la descoperirea lor în Epoca Modernă. Din
cercetarea actelor cuprinse în triptice, a elementelor și efectelor lor, precum și a condiției juridice
sau statutului juridic al persoanelor care l-au încheiat rezultă că ele nu sunt întru totul conforme
nici exigențelor dreptului roman și nici fizionomiei dreptului civil roman, nici fizionomiei
dreptului ginților și nici cutumelor locale, ci au o natură specifică aparte, în măsură să le confere
o identitate proprie ca acte juridice de drept traco-roman.
Contractele de împrumut. Într-unul dintre contractele de împrumut, creditor este o
femeie peregrină (Andueia lui Bacto). Ea încheie acest act singură, deși este o femeie sui iuris,
ori în dreptul roman, întrucât femeile erau considerate obstaculate din punct de vedere
intelectual, erau puse sub tutela perepetuă a rudelor lor civile sau, altfel spus, a prezumtivilor
moștenitori. Această tutelă era administrată în cazul femeii sui iuris printr-un mod de
administrare a tutelei denumit auctoritatis interpositio, în cadrul căruia tutorele asista femeia în
momentul încheierii actelor juridice cu scopul de a-i completa personalitatea. Actul încheiat de
această femeie sui iuris fără auctoritatis tutoris este, potrivit exigențelor dreptului roman,
nevalid, ceea ce însemnă că actul respectiv a fost încheiat nu potrivit dreptului roman, ci potrivit
unei cutume locale asimilate de noul sistem de drept aflat în curs de constituire.
Într-un alt contract de împrumut, obligația debitorului (împrumutatului) de a plăti dobinzi
rezultă dintr-o simplă convenție de bună-credință, însă în epoca pe care o avem în vedere,
potrivit dreptului roman, simpla convenție de bună-credință nu putea genera obligația de a plăti
dobinzi, întrucât dobinzile erau percepute în două forme: printr-o stipulatio sortis et usurarum (o
stipulațiune a capitalului și a dobinzilor) sau printr-o stipulatio usurarum (stipulațiune a
dobinzilor lui mutuum, adică împrumutului de consumație). De aceea putem presupune ca acest
act a fost încheiat nu potrivit dreptului roman, ci potrivit dreptului grec, care la rândul său
reprezintă un aspect al sintezei traco-greco-persane, care a dat naștere civilizației elenistice.
Contractul de depozit. Un alt contract din tripticele din Transilvania este contractul de
depozit, acesta conținând operațiunea juridică a unui depozit neregulat prin care un bancher, în
calitate de depozitar, se obliga să remită deponentului, adică clientului său, o sumă de bani egală
cu cea primită spre păstrare plus o dobândă. De subliniat faptul că acest contract este încheiat ad
probationem, adică în scopul de a proba o operațiune juridică născută dintr-un alt contract
încheiat, cel mai probabil potrivit unei cutume locale.
Contractul de muncă. În textul unei alte tăblițe cerate sunt menționate 3 stipulațiuni:
una referitoare la capital, a doua referitoare la dobinzi și a treia referitoare la garanții. Știm că în
dreptul roman stipulațiunea este un act de drept al ginților, având un caracter abstract și, prin
urmare, o funcție generală care a permis de-a lungul timpului utilizarea cu succes a stipulațiunii
pentru realizarea unei multitudini de operațiuni juridice printre care și operațiunile juridice pe
care le-am precizat. Însă în epoca pe care o avem în vedere (secolul al II-lea d.Hr.), dreptul
roman crease deja acte speciale distincte de stipulațiune, prin care aceste operațiuni juridice se
realizau.
Totuși, părțile din triptice preferă să utilizeze stipulațiunea pentru realizarea contractului
încheiat între patronul unei mine și un miner, care a acceptat prin contractul încheiat să nu fie
plătit pentru perioada în care nu-și poate desfășura activitatea în mină, întrucât aceasta este
inundată. Contractul de muncă este o specie de locatio operarum (locațiunea de servicii), care la
rândul său este una dintre formele pe care le poate îmbrăca locațiunea. Părțile contractului de
locatio operarum sunt locatorul și conductorul. Locator este cel care ia inițiativa încheierii
contractului, în sensul de a-și închiria serviciile sau forța de muncă, iar conductor este cel care
plătește prețul locațiunii, adică al serviciilor închiriate. Raportând această terminologie la
contractul nostru de muncă din triptice, spunem că muncitorul (minerul) este locator, iar
proprietarul minei este conductor. Problema de drept care se punea în cazul acestui contract de
muncă este problema suportării riscului în contract. Prin definiție, riscul în contract este sistemul
potrivit căruia una dintre părțile contractante trebuie să-și execute obligația, deși cealaltă parte
contractantă nu și-o mai poate executa fără vina ei, adică ca urmare unui caz fortuit sau a unui
caz de forță majoră. După ce acest contract de locațiune de servicii a fost sancționat în dreptul
roman, riscul în contract a revenit debitorului obligației imposibil de executat, adică locatorului.
Ulterior, muncitorul acceptă să suporte riscul în contract, prin aceea că acceptă să nu fie plătit în
caz de forță majoră, adică în cazul inundării minei. Aceasta este o importantă derogare de la
fizionomia dreptului roman clasic, care se explică prin discrepanța majoră de poziție socială și
economică dintre proprietarul minei și muncitor. În acest context, muncitorul este obligat să
accepte orice clauză impusă în contract de către proprietar, inclusiv preluarea riscului în contract,
în cazul său, contractul îmbrăcând forma unui contract de adeziune, adică un contract pe care îl
poți încheia sau nu la libera alegere, dar ale cărui clauze nu le poți negocia (cum este cazul
contractelor bancare contemporane).
Contractele de vânzare. Dintre cele 4 contract de vânzare conținute în triptice, trei au ca
obiect sclavi, iar unu are ca obiect o parte dintr-o casă. Cu privire la aceste contracte, se impun o
serie de observații, prima observație fiind că unul dintre contractele conținute în triptice cuprinde
o formă atipică față de forma contractului consensual de vânzare.
Contractul consensual de vânzare din dreptul roman este o simplă înțelegere a părților cu
privire la două aspecte: obiectul vânzării și prețul vânzării. Acel contract de vânzare din triptice
conține o clauză de cumpărare, o declarație referitoare la preț, o declarație a garantului, precum
și clauze distincte privind garanția pentru evicțiune și garanția pentru viții. Și deși are această
formă atipică, acest contract de vânzare din triptice produce aceleași efecte ca și contractul
consensual de vânzare din dreptul roman.
Tot cu privire la forma contractului de vânzare, unul dintre aceste contracte este semnat
atât de către părți, cât și de către martori și chiar de către garanți. Din această perspectivă, actele
din dreptul roman erau de două categorii: acte redactate în formă obiectivă, semnate numai de
către martori (forma specifică vechiului drept roman) și acte redactate în formă subiectivă,
semnate numai de către părți (formă specifică dreptului clasic, preluată de romani din Orient).
Împrejurarea ca în triptice actele juridice de vânzare sunt semnate și de către părți, și de către
martori uneori și de către garanți, este o derogare de la fizionomia dreptului roman clasic sau
reprezenta pur și simplu o formă intermediară de tranziție de la forma obiectivă la forma
subiectivă.
Una dintre operațiunile juridice de vânzare se realizează în triptice prin două forme
juridice distincte: mancipațiune (care este un act de drept civil, supus unui riguros formalist
juridic) și contract consensual (de drept al ginților, liber de forme). Examinând mancipațiunea, se
constată că ea este nulă absolut, întrucât niciuna dintre condițiile sale de formă nu este
îndeplinită. Această împrejurare a generat vii controverse în literatura de specialitate cu privire la
rațiunea de a ști de ce au fost utilizate două forme juridice distincte pentru realizarea aceleiași
operațiuni juridice, în contextul în care oricum una dintre acestea este lovită de nulitate datorită
neîndeplinirii condiției sale de formă. Unii autori au considerat că deși mancipațiunea este nulă,
operațiunea juridică a vânzării se realizează în virtutea contractului consensual, însă această
opinie este mai mult o constatare, decât o explicație. Alți autori au considerat că suntem în
prezența unei substituiri accidentale de termeni, în sensul că părțile în mod eronat ar fi utilizat
termenul de mancipațiune în locul termenului de tradițiune. Au existat opinii potrivit cărora,
pentru mai multă siguranță, părțile ar fi utilizat și mancipațiunea și contractul consensual pentru
realizarea aceleași operațiunii juridice, fără însă a lămuri de ce într-o asemenea circumstanță,
formele atât de stricte ale mancipațiunii nu au fost observate, adică nu au fost îndeplinite de către
părți.
În ceea ce ne privește, în explicarea acestei „ciudățenii”, cum o consideră mulți autori,
plecăm de la faptul că, pe de-o parte, în dreptul roman, mancipațiunea este un mod de dobândire
a proprietății, iar contractul consensual de vânzare nu este un act juridic translativ de drepturi, ci
un act juridic generator de obligații, în timp ce, în dreptul bizantin și în dreptul medieval
românesc nescris (legea țării), contractul consensual de vânzare este un contract translativ de
proprietate. Prin urmare, alăturarea în triptice a contractului consensual mancipațiunii are
semnificația unei perioade translative, de trecere de la contractul consensual, generator de
obligații și specific dreptului roman la contractul consensual translativ de proprietate, specific
dreptului medieval românesc și dreptului bizantin.
Din toate aceste lucruri legate de actele din triburi, se desprind o serie de concluzii.
Actele cuprinse în triptice au atât elemente conforme dreptului roman, pe care autorii le pun în
evidență ca atare, cât și elemente care contrazic dreptul roman (vin în contradicție cu normele
juridice romane) și pe care autorii noștri, într-o interpretare mecanică de timp metafizic,
mărginită la domeniul aparențelor într-un simplu exemplu de tehnică juridică, le-au considerat
curiozități inexplicabile sau foarte greu de deslușit. Analizând însă această problemă din punctul
de vedere al legilor hegeliene și mai ales a legii determinismului care reglează, stabilește raportul
dintre cauză și efect, constatăm așadar că suntem în prezența unor instituții juridice, în care
elementele de drept civil se împletesc în chip firesc cu elemente de drept al ginților și cu
elemente cutumiare ale dreptului trac, iar în acest context, unele instituții ale dreptului roman
dobândesc o formă, o funcție și o finalitate nouă. Astfel, părțile utilizează și îmbină tehnici
juridice variate, aparținând celor 3 rânduieli de drept pe care le-am invocat, în scopul satisfacerii
intereselor lor concrete, cu consecința corectării caracterului rigid și formalist al unor instituții de
drept roman, cu precădere ale dreptului civil și de asemenea cu consecința estompării până la
dispariție a incapacității peregrinilor, cu mult înainte de generalizarea cetățeniei romane,
realizate prin edictul împăratului Caracalla din anul 212. Aceasta demonstrează că după
cucerirea romană, tracii nu au abandonat cu totul dreptul lor național, continuând să-l aplice în
paralel cu dreptul roman. Coexistența elementelor de drept roman și a elementelor de drept
autohton în actele conținute în triptice dovedește tendința de unificare a celor două sisteme
juridice, în cadrul procesului de sinteză juridică traco-romană, care a însoțit sinteza etnică,
sinteza lingvistică și sinteza instituțională a celor două civilizații. Astfel spus dreptul traco-roman
este expresia și totodată rezultanta condiției materiale de existență și a realităților sociale ale
lumii traco-romane, lume în care tracii și romanii erau nevoiți să conviețuiască și să muncească
împreună după cucerirea romană.

ORGANIZAREA SOCIALĂ ȘI NORMELE DE CONDUITĂ ALE POPULAȚIEI


TRACO-ROMANE ÎN PERIOADA DINTRE RETRAGEREA AURELIANĂ ȘI
SECOLUL AL VIII-LEA

Aceasta este perioada în care s-a desăvârșit pe întreg arealul geografic locuit de traco-
romani, dar și în spațiul geografic locuit odinioară de tracii liberi, supusă unui puternic proces de
romanizare, procesul etnogenezei românești și al afirmării obștii sătești sau teritoriale ca unica
formă de organizare și conducere socială a tracilor, traco-romanilor și apoi a poporului român.
Retragerea aureliană realizată între 271-275 d.Hr. reprezintă primul moment din seria
abandonării treptate de către romani a provinciilor trace ale imperiului, pe de-o parte, pe fondul
invaziilor popoarelor migratoare care au supus limesul roman unei presiuni inimaginabile, iar, pe
de altă parte, pe fondul treptatei disoluții a statului roman. Retragerea aureliană a însemnat
dislocarea la sudul Dunării a aparatului administrativ superior roman, a armatei romane și a
unora dintre marii proprietari de latifundii și sclavi și a făcut să înceteze, din punct de vedere
formal, dominația statului roman asupra teritoriului fostei provincii Dacia, însă marea masă a
populației traco-romane a rămas pe loc, iar legăturile ei cu lumea romană nu numai că nu au
încetat, dar s-au manifestat la fel de intens ca pe vremea stăpânirii romane.
Imperiul Roman a continuat să manifeste un interes deosebit pentru fosta sa provincie de
la nordul Dunării, ca de altfel pentru toate fostele provincii trace abandonate în timp, Dacia fiind
considerată acum o zonă tampon de protecție a limesului roman stabilit pe Dunăre. Pe cale de
consecință, Roma a menținut o prezență activă în teritoriul din stânga Dunării, organizând un
întreg complex de așezări fortificate și capete de pod cu efective militare permanente până la
începutul secolului al V-lea. Spre pildă, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, sunt
organizate noi fortificații și garnizoane romane cum este garnizoana de la Constantiniana
Dafnae (de la vărsarea Argeșului în Dunăre), iar în timpul domniei împăratului Justinian sunt
refăcute drumurile și se construiesc noi poduri peste Dunăre și noi cetăți în spațiul nord-
danubian. În acest fel, Imperiul Roman a continuat să controleze un întins teritoriu aflat în stânga
Dunării până la Brazda lui Novac, teritoriu care de facto a continuat să se afle în stăpânirea
Imperiului Roman până în secolul al VI-lea, ceea ce i-a determinat pe unii autori să vorbească
despre o adevărată recucerire a Daciei.
Pe lângă relațiile militare și ajutorul dat de statul roman populației traco-romane și trace
de la nordul Dunării prin campaniile purtate împotriva migratorilor, au continuat și relațiile
economice dovedite arheologic de monedele romane, obiectele romane de import și obiectele de
factură romană, descoperite pe întreg teritoriu al fostei provincii romane Dacia, dar și în spațiul
locuit anterior de tracii liberi, obiecte care sunt datate ulterior retragerii aureliene. De asemenea,
trebuie să semnalăm că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră (Dobrogea) a rămas o provincie
a statului roman, integrat inițial în provincia Moesia, iar după reformele împăratului Dioclețian,
formând o provincie separată denumită Scythia.
Teritoriul locuit odinioară de tracii liberi a rămas și el, ca și în timpul stăpânirii romane
asupra Daciei, în orbita de influență a spiritualității romane, astfel încât procesul de romanizare a
tracilor liberi a continuat, iar teritoriul locuit de ei a rămas parte a spațiului geografic al
etnogenezei românești.
În ceea ce privește popoarele migratoare care s-au perindat pe teritoriul locuit de traco-
romani, acestea au exercitat asupra teritoriului respectiv o dominație pur nominală (de la
distanță), întrucât migratorii s-au așezat în spații mărginașe ale teritoriului traco-roman, iar
dominația lor s-a mărginit la perceperea unui tribut și unele raiduri de reprimare și de pradă.
Întrucât aceste popoare se aflau din punct de vedere al formei de conducere și organizare socială
în comuna primitivă, ele nu au fost în măsură să organizeze din punct de vedere politic teritoriul
locuit de traco-romani. Traco-romanii i-au asimilat pe migratori datorită, pe de-o parte,
superiorității demografice, pe de altă parte, nivelului lor de civilizație materială și spirituală. Deci
popoarele migratoare nu au putut nici opri și nici influența procesul etnogenezei românești, lucru
extrem de important. Singurul popor migrator care a influențat procesul etnogenezei românești
ca adstrat în secolele al VI-lea – al VII-lea a fost poporul slav. De aceea, noi vorbim despre
faptul că în genetica românească avem: substratul trac, stratul latin, adstratul slav.
PROCESUL ETNOGENEZEI ROMÂNEȘTI
Etnogeneza românească este, prin definiție, procesul formării poporului român, a limbii
române și a instituțiilor naționale românești. În legătură cu etnogeneza românească, se pun 3
probleme:
(1) Teritoriul etnogenezei românești
(2) Durata etnogenezei românești
(3) Conținutul etnogenezei românești
Teritoriul etnogenezei românești. Acesta se suprapune arealului geografic de răspândire
a triburilor trace. Acest areal geografic a fost în cea mai mare parte cucerit treptat și integrat în
statul roman, iar restul teritoriului trac, deși a rămas în afara dominației romane, a intrat automat
în sfera de influență a culturii și civilizației romane, fiind supus și el în mod indirect unui intens
proces de romanizare și, ca atare, a devenit o componentă a spațiului etnogenezei românești.
Durata etnogenezei românești. Procesul etnogenezei românești începe în secolul al III-
lea î.Hr., odată cu expansiunea romană spre răsărit, îndreptată împotriva statelor trace, care rând
pe rând devin regate clientelare Romei și apoi provincii romane. Deci etnogeneza românească
începe în momentul cuceririi primului stat trac. Ea se sfârșește în secolul al VIII-lea d.Hr., odată
cu afirmarea românilor în zorii Evului Mediu, ca un popor cu identitate proprie, distinct de
celelalte popoare europene. Procesul etnogenezei românești a parcurs două etape istorice:
(1) Etapa romanizării tracilor, care a dus la formarea populației traco-romane, precum
și la sinteza lingvistică și instituțională a celor două civilizații. Această primă etapă a durat până
în secolul al VI-lea d.Hr., adică până în momentul pătrunderii masive a slavilor în spațiul traco-
roman și ocupării de către aceștia a unor întinse teritorii.
(2) Etapa formării poporului roman, a limbii române și a instituțiilor naționale
românești sau etapa desăvârșirii etnogenezei românești.
Conținutul etnogenezei românești. Sub acest aspect, etnogeneza românească are două
componente: romanizarea și creștinizarea. La rândul ei, romanizarea are semnificația unei
triple sinteze între civilizația romană (adică limba, cultura și instituțiile romane) și civilizația
tracă. Ea a dus, în primul rând, la crearea unei populații omogene traco-romane, continuatoarea
tradițiilor cetățenilor Imperiului Roman, distinctă de lumea barbară și superioară acesteia prin
nivelul său de civilizație materială și spirituală.
Un alt rezultat al romanizării tracilor este formarea unei limbi noi prin îmbinarea limbii
autohtone (limba tracă) cu cea latină. Avem și mărturii ale caracterului latinofon al limbii vorbite
de populația traco-romană. Spre pilda, Auxentiu din Durosto arată că în secolul al IV-lea, Ulfila
predica populației din stânga Dunării și în limba latină, iar istoricul și diplomatul Priscus Panites
sublinia același caracter latinofon al limbii vorbite de populația nord-dunăreană, pe care l-a
constatat cu ocazia traversării acestui teritoriu în drum spre Panonia.
Creștinizarea. În paralel cu procesul romanizării, s-a desfășurat chiar de la începutul
secolului I d.Hr. creștinarea populației traco-romane care distinge această populație de
populațiile barbare. Literatura patristică, adică lucrările părinților bisericii, consemnează numele
unor martiri ai credinței creștine care au trăit în spațiul traco-roman. Creștinismul în spațiul
traco-roman prezintă, spre deosebire de creștinismul apusean, două trăsături fundamentale, care
îi sunt proprii:
(1) Faptul că evanghelizarea a fost la origine apostolică. Deci creștinismul traco-roman
este de origine apostolică. Ea s-a realizat în spațiul de la nordul Dunării de către Sfântul Apostol
Andrei, Cel întâi chemat și de Sfântul Apostol Filip. În sudul Dunării, evanghelizarea a fost
realizată de către Sfântul Apostol Pavel din Tars.
(2) Al doilea caracter al creștinismului traco-roman este acela că după perioada
apostolică, evanghelizarea s-a realizat în cadrul comunităților rurale și de la om la om, și nu prin
misionari veniți din centrele urbane sau prin impunerea religiei creștine de către o autoritate
statală, așa cum s-a realizat în apusul Europei. De aceea, în lexicul teologic românesc, există
termeni specifici romanității orientale, pe care nu-i întâlnim în celelalte limbi romanice. Două
exemple: termenul de păgân în limba română vine din latinescul pagana, paganum, care vine din
latinescul pagus, pagi. Limba română este singura limbă romanică în care aceste cuvinte latinești
au intrat cu înțelesul de necreștin. În celelalte limbi romanice, aceste cuvinte latinești au intrat cu
înțelesul de țăran, om de la sat și cu înțelesul de sat, localitate rurală, pentru că, în Occident, spre
deosebire de Orient, zonele rurale, satele au fost ultimele zone supuse creștinării, fie prin
misionari veniți de la orașe, fie prin forța instituțională a statului. Un alt cuvânt esențial în
demonstrarea acestei teze este cuvântul biserică; numai în limba română, adică în romanitatea
orientală, cuvântul biserică vine din latină de la basilica, în toate celelalte limbi romanice,
cuvântul biserică vine din grecescul eclesi, deoarece, odată cu instaurarea dinastiei severilor, în
Imperiul Roman, partea orientală devine preeminentă din punct de vedere politic și cultural
asupra părții occidentale. Altfel spus, în Occident, creștinismul este unul târziu, realizat sau
impus de sus în jos, în timp ce în Orient, creștinismul este timpuriu și s-a realizat de jos în sus.

Pătrunderea timpurie a învățăturii creștine în spațiul traco-roman, adică chiar de la


începutul secolului I d.Hr., este demonstrată atât de aceste argumente de ordin lingvistic, cât și
de faptul că noțiunile de bază ale religiei creștine sunt redate în limba romană prin cuvinte de
origine latină: Dumnezeu, biserică, înger, cruce, creștin, preot, sînt (sfânt), rugăciune, a închina,
a colinda, Paște, Crăciun, Rusalii. De asemenea, în rugăciunea intitulată Tatăl nostru, precum și
în Crez, adică simbolul de credință niceo-constantinopolitan, peste 90% dintre cuvinte sunt de
origine latină. Dimpotrivă, termenii care privesc organizarea bisericii și ierarhia bisericească sunt
de sorginte slavonă, întrucât organizarea ierarhică a bisericii creștine la traco-romani și la romani
este relativ târzie. S-a produs după secolul al XIII-lea. Dovadă în acest sens fiind împrejurarea că
unii episcopi traco-romani sunt menționați ca participanți la primele 4 sinoade ecumenice:
sinodul ecumenic de la Nicea (325), sinodul ecumenic de la Constantinopol (351), sinodul
ecumenic de la Efes (431), sinodul ecumenic de la Calcedon (451). Imediat după constituirea
lor, episcopiile și patriarhiile traco-romane au intrat sub jurisdicția patriarhiei de la
Constantinopol, ceea ce a permis poporului român să păstreze ritul ortodox (dreapta credinței),
fiind sigurul popor romanic ortodox legat de Roma prin limba latină și prin Constantinopol
(adică a doua Romă), prin credința sa.

Deoarece creștinarea este o componentă a etnogenezei românești, poporul român este


singurul popor european care s-a născut creștin pentru că, la români, evanghelizarea a coincis cu
creștinizarea. El nu s-a creștinat ulterior, așa cum s-a întâmplat cu celelalte popoare ale Europei:
slavii, ungurii, populația din nordul Europei, francii etc. Astfel, se explică sinonimiile existente
în limba română: lege românească – lege creștinească.

OBȘTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ

În dezvoltarea societății umane, obștea reprezintă una dintre formele fundamentale de


organizare socială. Obștea apare în comuna primitivă, având la bază relațiile gentilice, adică
legăturile de rudenie dintre membrii ei, prin urmare, la origine, obștea sătească este o unitate de
muncă alcătuită pe baza legăturilor de rudenie. Într-un stadiu ulterior, la sfârșitul comunei
primitive, legăturile de rudenie slăbesc, iar relațiile gentilice se destramă, ceea ce determină
înlocuirea criteriului rudeniei de sânge cu cel teritorial, în determinarea apartenenței la obște.
Obștea devine o comunitate de muncă care reunește pe aceia care stăpânesc un teritoriu în
comun.

Obștea sătească sau teritorială păstrează de la obștea gentilică forma democratică de


organizare, însă datorită caracterului ei teritorial are posibilitatea de a se încadra în structuri
sociale superioare de natură politică, adică are posibilitatea de a se încadra în stat (structură
superioară de natură politică). De aceea, obștea sătească sau teritorială supraviețuiește întemeierii
statului și se menține secole întregi după acest moment, așa cum s-a întâmplat și în cazul
poporului român. Spre deosebire de stat, care este o formă socială de organizare politică, obștea
sătească este o formă de organizare socială fără caracter politic.

Statul și obștea sătească au un element comun, și anume cel teritorial. Ambele se


constituie pe un teritoriu locuit de o comunitate umană și nu pe baza legăturilor de rudenie. În
plus, statul are o forță publică instituțională, un aparat de stat pe care nu îl regăsim la nivelul
obștii. Datorită faptului că obștea sătească are elemente comune cu obștea gentilică, dar și cu
statul, ea reprezintă de fapt veriga de legătură în tranziția de la organizarea gentilică, adică de la
comuna primitivă, la organizarea politică, adică la stat.
Organizarea socială a traco-romanilor, prin raportare la această formă de
organizare umană. Pe măsura retragerii Imperiului Roman din provinciile trace, prima fiind
retragerea aureliană ca urmare a expansiunii popoarelor migratoare, precum și pe măsura
avansării procesului de disoluție a autorității imperiale în teritoriul traco-roman rămas în
componența statului roman, populația traco-romană și-a continuat existența în forma de
organizare a societății traco-romane, cel puțin la nivelul teritoriilor abandonate de imperiu, așa
cum este cazul spațiului nord-dunărean.

Pe fondul degradării vieții urbane, asistăm la un fenomen de ruralizare a vieții sociale ca


efect al desființării sau, după caz, a disoluției puterii politice de tip centralizat. Localitățile rurale,
satele au în această epocă o viață socială intensă, continuând să existe neîntrerupt atât așezările
întemeiate în timpul cuceririi romane și stăpânirii romane, cât și vechile așezări tracice. Mai mult
decât atât, iau naștere sate noi traco-romane, toate acestea testând continuitatea neîntreruptă a
poporului român pe întreg spațiul etnogenezei sale.

Pe plan terminologic, în limba română s-au păstrat doi termeni pentru desemnarea
obștilor sătești sau teritoriale. Un termen de origine latină, cel mai răspândit, este termenul de
sat, care vine de la latinescul fossatum, fossati și unul de sorginte tracă, mai rar utilizat, și anume
termenul de cătun. În limba romană, termenul de sat are nu doar înțelesul geografic de așezare
rurală, ci are și sensul demografic de totalitate a locuitorilor respectivei așezări. În acest ultim
înțeles, cuvântul sat este sinonim cu cel de obște, care este de sorginte slavă și care este mai rar
utilizat.

Caracterele obștilor sătești sau teritoriale

Caracterul teritorial. Un prim caracter al obștii, așa cum rezultă din denumirea ei este
caracterul teritorial, întrucât, prin definiție, obștea este o asociație de gospodării familiale
reunite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun. Termenul care desemnează teritoriul stăpânit în
comun este termenul de moșie de sorginte tracă, sinonim cu termenul de proprietate, care este de
sorginte latină, în anumite expresii, cum este, de exemplu, expresia moșie cumpărată sau moșie
moștenită. Pentru partea care revine fiecărui membru al obștii și familiei sale din teritoriul
stăpânit în comun era utilizat cuvântul moș din aceeași familie de cuvinte, alături de care
pătrunde, în limba română, cuvântul bătrân, care vine de la veteranus. Prin alăturarea celor doi
termeni s-a format o expresie des întâlnită în satele românești: moș bătrân.

Pătrunderea slavilor a determinat apariția în limba română a unor dublete slavone: ocină,
băștină, dedină, care au înțelesul de moșie moștenită, adică de proprietate ereditară. Totodată, în
limba română a pătruns și dubletul de megieș cu înțelesul de membru al obștii, stăpân în
devălmășie, însă termenii originari de sorginte tracă și romană nu au dispărut.

Un alt argument lingvistic pentru caracterul teritorial și vechimea obștii sătești la români
este pluralul des întâlnit în denumirile satelor românești, denumiri la origine antroponimice și
care ulterior devin toponimice.
Caracterul agrar sau pastoral. Un alt caracter al obștilor sătești sau teritoriale este
caracterul agrar sau pastoral, determinat de îndeletnicirile tradiționale ale strămoșilor noștri
traci și romani: agricultura și păstoritul.

În mod corespunzător, teritoriul obștii era împărțit în câmpul/terenul de cultură destinat


agriculturii și pășunea care, lato sensu, cuprinde și pădurea, teritoriu destinat creșterii animalelor,
pășunatului. În timp ce majoritatea membrilor obștii se ocupau cu agricultura, un grup restrâns se
dedică îngrijirii turmelor de animale într-o formă pastorală specifică traco-romanilor
(transhumanța), pe care o întâlnim în toate satele românești. Trebuie să menționăm că
transhumanța nu înseamnă nomadism, așa cum în mod eronat au considerat unii autori, întrucât,
pe de-o parte, transhumanța nu poate fi înțeleasă decât în legătură cu agricultura care se practica
în cadrul obștii, iar pe de altă parte, în obștile românești, ocupația pastorală avea un caracter de
stabilitate tocmai prin aceea că unele teritorii din hotarul devălmaș al obștii erau destinate în
exclusivitate creșterii vitelor, animalelor în general.

Caracterul de neam. Acesta este determinat de unitatea etnică a populației traco-romane


pe întregul spațiu al etnogenezei românești, obștea fiind celula socială în care s-au format
poporul român, limba română și instituțiile naționale românești și totodată obștea este vehiculul
cu care poporul român a apărut și s-a afirmat de-a lungul întregii sale istorii. Prin urmare, putem
spune, fără să greșim, că poporul român este un popor de obște, care a rămas în istorie și rămâne
în istorie prin această civilizație rurală agrară și pastorală de la nivelul obștilor sătești.

Caracterul spiritual (de credință). Ultimul caracter al obștii sătești sau teritoriale este
caracterul de credință sau caracterul spiritual. El izvorăște din natura procesului de
evanghelizare a populației traco-romane, proces care s-a realizat în cadrul comunităților sătești
de la om la om și nu a fost impus din exterior prin misionari veniți din centre urbane sau cu
ajutorul instituțiilor statului. Fiecare comunitate rurală avea o biserică a satului în jurul căreia
gravita întreaga viață socială și spirituală a obștii. De exemplu, convocarea adunării obștii se
făcea în zilele de sărbătoare la biserică.

ORGANIZAREA OBȘTII SĂTEȘTI SAU TERITORIALE

Întrucât obștea este o comunitate de muncă, ea se organizează în vederea desfășurării în


condiții optime a îndeletnicirilor fundamentale ale membrilor săi, și anume agricultura și
creșterea animalelor. Organizarea internă a obștii în perioada cuprinsă între retragerea aureliană
și până la încheierea procesului etnogenezei românești, ne este cunoscută în linii generale pe
două căi: din documente scrise, emise ulterior întemeierii statelor feudale românești de sine
stătătoare și din cercetările sociologice efectuate atât în Epoca Modernă, cât și în perioada
interbelică și o scurtă perioadă după al Doilea Război Mondial asupra obștilor sătești care au
supraviețuit până în acele timpuri.

În perioada la care ne referim, obștea se găsea într-o formă arhaică, fără diferențe de
natură socială între membrii ei, de natură să asigure acestora vreun privilegiu. În concret,
organele de conducere ale obștii sunt Adunarea obștii, Sfatul oamenilor buni și bătrâni și
Aleșii obștii.

Adunarea obștii. Aceasta se mai numea și adunarea megieșilor și cuprindea pe toți


membrii majori ai obștii, majoratul fiind stabilit în raport de două criterii: fie în raport cu vârsta
între 18 și 30 de ani, fie în raport cu momentul căsătoriei. Prezența femeilor la adunarea obștii nu
este certă. Știm însă cu certitudine că ele erau prezente la acele adunări unde urmau a se lua
hotărâri în ceea ce le privește. Adunarea obștii se ținea la biserica satului, de regulă, în zile de
sărbătoare, fiind convocată prin viu grai, adică de la om la om. Adunarea obștii avea o
competență generală, ea luând cele mai importante decizii pentru viața comunității. Menționăm
în acest sens hotărâri privind:

(1) Patrimoniul obștii;


(2) Organizarea muncii în comun;
(3) Relații de familie;
(4) Transferul de bunuri și încheierea diferitelor învoieli sau înțelegeri între
membrii obștii;
(5) Soluționarea conflictelor sau a litigiilor dintre membrii obștii;
(6) Organizarea și întreținerea bisericii și a cultului religios;

Sfatul oamenilor buni și bătrâni. Acesta este alcătuit din cei mai de vază și respectați
membrii ai obștii, de regulă, persoane mai învârstă, având o bogată experiența de viață. El avea
atribuțiuni judecătorești, realizând ceea ce denumim „judecata de sub stejar”.

Aleșii obștii. Aleșii obștii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuțiuni
speciale. Denumirile lor, unele dintre ele, se regăsesc în denumirile unora dintre dregătorii
medievali, ceea ce atestă continuitatea instituțională a poporului român.

Cel mai important ales al obștii este judele, șeful militar al statului, însărcinat cu paza,
straja sau priveghiul hotarelor. El asigura totodată, cu ajutorul cercetașilor sau vânătorilor de
turme, apărarea obștii față de atacurile externe. De asemenea, avea, între atribuții, păstrarea
ordinii interne și avea totodată importante atribuții judiciare. Originea judelui (acestei instituții)
se află în magistraturile superioare cu atribuțiuni judiciare de la nivelul coloniilor și municipiilor
romane (duumvirii iure dicundo, quatorvirii iure dicundo).

Alți aleși ai obștii sunt:

 Vornicul (dăjdierul, pomojnicul) – cel care stabilea și strângea contribuțiile


membrilor obștii; (purtător de toiag)
 Postelnicul – cel care se îngrijea de biserica și cimitirul satului, fără a fi preot;
 Logofătul – știutor de carte, cel care scria actele obștii;
 Nemesnicul – proteja hotarul obștii și stabilea întinderea acesteia; (purtător de
toiag)
 Jitarul – păzitorul recoltelor obținute pe pământurile obștii;
Deși aleșii obștii erau cunoscuți încă din momentul desemnării lor de adunarea obștii, de
către toți membrii obștii, unii dintre ei purtau anumite însemne ale puterii lor, cum este de pildă
toiagul vornicului sau toiagul nemesnicului. Ei erau împuterniciți să aplice anumite sancțiuni
acelora dintre membrii obștii care nu le respectau dispozițiile, mergând până la excluderea din
obște. Aleșii obștii puteau fi revocați dacă adunarea obștii găsea nesatisfăcător modul în care își
exercitau atribuțiile. De asemenea, pe întreaga durată a desfășurării activității lor, aleșii obștii se
aflau sub controlul permanent al adunării obștii, astfel încât nu își puteau permanentiza funcția,
nu o puteau transmite cu titlu ereditar și nu se puteau situa deasupra adunării obștii.
Uniunile de obști. Obștea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de
organizare socială pe criteriul teritorial, ceea ce nu exclude posibilitatea încadrării ei în structuri
teritoriale mai vaste. Astfel, din considerente de ordin economic, legate de utilizarea unitară a
unui teritoriu care oferă condiții similare de exploatare economică (de exemplu, valea unui râu
sau versantul unui munte) sau din necesități de apărare de ordin militar, utilizând condițiile
naturale oferite de configurația unui anumit teritoriu, unele obști sătești sau teritoriale s-au
constituit în uniuni de obști, denumite confederații de obști sau obști de obști. Obștile
componente, păstrându-și însă identitatea în cadrul uniunii, autonomia și organele proprii de
conducere. Uniunile de obști sunt forme superioare de organizare socială, unele dintre ele au
evoluat spre statalitate, devenind formațiuni prestatale de tip feudal: cnezate, voivodate, țări.
Altele și-au menținut statutul de uniuni de obști până la sfârșitul Evului Mediu. Uniunile de obști
aveau un organ suprem de conducere denumit Marele Sfat, compus din reprezentanți ai obștilor
componente și care avea următoarele atribuțiuni principale:
 Rezolvarea problemelor patrimoniale comune;
 Soluționarea litigiilor dintre obștile componente;
 Stabilirea contribuției fiecărei obști la fondul întregii comunități;
 Organizarea apărării în comun a satelor;
Problemele interne ale fiecărei obști rămâneau în continuare a fi rezolvate de organele
proprii de conducere ale acestora, deși uniunile de obști sunt forme mai complexe de organizare
socială. Totuși ele păstrează principiul esențial de organizare specific obștilor, și anume
democratismul, aceasta întrucât lipsește stratificarea socială a membrilor lor.
Avem chiar și dovezi scrise despre obștile sătești și uniunile de obști în spațiul traco-
roman, în perioada cuprinsă între retragerea aureliană și încheierea etnogenezei românești. În
acest sens, avem două exemple. În primul rând, o scrisoare din secolul al IV-lea d.Hr. redactată
în limba greacă și adresată de o comunitate creștină nord-danubiană unei comunități creștine din
Cappadocia referitoare la pătimirile Sfântului Sava, care trăia într-un sat de la nordul Dunării,
aflând despre existența unor sate stabilite cu o populație sedentară care se îndeletnicea cu
agricultura. În al doilea rând, lucrarea împăratului Mauricius intitulată Strategikon, elaborată în
secolul al VI-lea d.Hr. vorbește despre populația romanică de la nordul Dunării, care vorbea
latinește și era organizată în sate constituite de-a lungul râurilor, având ca principale ocupații
agricultura și păstoritul.
NORMELE DE CONDUITĂ ALE OBȘTILOR SĂTEȘTI SAU TERITORIALE
Normele de conduită din cadrul obștilor teritoriale sunt norme fără caracter juridic,
deoarece avem în vedere obștile arhaice cuprinse între retragerea romană și apariția formațiunilor
de tip feudal. Cu alte cuvinte, caracterul nejuridic se explică prin absența statului, care să
sancționeze normele respective și să asigure respectarea lor prin forța sa de constrângere.
Întrucât așa cum am definit-o, obștea sătească este o comunitate de muncă, normele
fundamentale de conduită ale acesteia s-au statornicit în legătură cu două aspecte principale: în
legătură cu obiectele muncii (în special pământul) și modul de stăpânire asupra acestora și în
legătură cu procesul muncii în comun, având ca obiect îndeletnicirile tradiționale ale traco-
romanilor. Pe aceste norme fundamentale de conduită s-au construit toate celelalte norme de
conduită ale obștilor.
Normele referitoare la proprietate (în sensul economic)
Termenul de proprietate este utilizat cu două accepțiuni: una economică și una juridică.
În cele ce urmează, ne vom referi la sensul economic, care vizează la bunurile ce formează
obiectul dreptului de proprietate, iar nu la sensul juridic, întrucât nu putem vorbi despre existența
unei garanții statale a dreptului de proprietate.
Stăpânirea exercitată de membrii obștii asupra terenurilor aflate în hotarul obștii îmbracă
două forme: stăpânirea comună devălmașă și stăpânirea personală sau individuală. Cele
două sunt de asemenea categorii economice, întrucât sunt moduri de apropriere (atribuire) a
folosinței și nu se confundă cu proprietatea comună, respectiv cu proprietatea privată.
Stăpânirea comună devălmașă. Se aflau în stăpânirea comună devălmașă pădurile,
pășunile, poienile, islazurile, apele, turmele comune, fondul de rezervă al statului pentru anii cu
recoltă slabă, moara comună, moara satului și bogățiile subsolului. O consecință a stăpânirii
devălmașe exercitată de membrii obștii asupra acestor terenuri este imposibilitatea membrilor
obștii de a înstrăina părți din moșia satului pentru a păstra unitatea și integritatea teritorială a
acesteia.
Stăpânirea personală. La temelia stăpânirii personale pe care membrii obștii o au asupra
unora dintre terenurile aflate în hotarul obștii, stă munca proprie a fiecăruia dintre ei, încorporată
în acel bun în vederea amenajării lui, bun care dobândește astfel o nouă valoare economică. Cel
care a depus munca avea drept de posesiune asupra acelui amenajament.
Gospodăriile. Prima desprindere din fondul devălmaș este terenul pe care sătenii și-au
întemeiat gospodăriile, adică locul de casă și curtea anexă (denumit și heredium), așa cum la
romani, prin reforma regelui Romulus, fondatorul legendar al Romei, fiecare dintre membrii
celor 3 triburi fondatoare a primit 2 iugăre de pământ, reprezentând locul de casă și grădina.
Câmpul de cultură. Un proces asemănător l-a parcurs terenul destinat agriculturii, adică
câmpul de cultură care se mai numea și țarină sau raclă. Racla era împărțită în loturi repartizate
familiilor din obște, prin sistemul tragerii la sorți, dar nu ca în vechiul sistem trac al
asolamentului, ci odată pentru totdeauna. Aceste loturi din câmpul de cultură care reveneau
membrilor obștii și familiilor lor se mai numea și sorți sau soarte sau loturi-matcă, pentru că
ele dădeau posibilitatea acelora care le stăpâneau să utilizeze și celelalte terenuri din hotarul
satului rămase în devălmășie. Acest lucru înseamnă că stăpânirea individuală devine preeminentă
în raport cu stăpânirea devălmașă.
Stăpânirile locurești. A treia desprindere din fondul devălmaș sunt stăpânirile locurești,
obținute prin defrișări ale unor terenuri utilizate anterior ca pășuni sau ale unor terenuri cu
vegetație forestieră. Prin amenajarea prin muncă proprie, aceste terenuri (păduri, poieni, pajiști,
islazuri, iazuri, vaduri) devin agricole și intră în stăpânirea individuală a membrilor obștii care le-
au amenajat, în vederea realizării extinderii suprafețelor cultivate prin defrișare, fie în vederea
realizării piscicole (de exemplu, iazuri pentru pește), fie în vederea construirii unor mori pe vadul
apelor curgătoare.
Procesul trecerii terenurilor aflate în hotarul obștilor din stăpânire comună devălmașă în
stăpânire personală sau individuală a continuat atât în perioada de referință, cât și de-a lungul
întregului Evului Mediu, cu aprobarea membrilor obștii, adică obștea continuă să păstreze până
la sfârșit un drept superior de supraveghere și control cu privire la toate terenurile aflate în
hotarul ei, indiferent de forma de stăpânire asupra acestora. Dreptul de protimis, este dreptul de
preempțiune al vecinilor în cazul în care unul dintre membrii obștii voia să înstrăineze stăpânirea
respectivă.

Normele care reglementează relațiile de muncă


Întrucât obștea este o comunitate de muncă, exercitând o stăpânire devălmașă asupra
pământului, ea a organizat desfășurarea în comun a agriculturii, îndeletnicirea fundamentală a
membrilor obștii, sub cele două aspecte pe care aceasta le presupune: cultura plantelor și
creșterea animalelor. În acest sens existau norme care reglementau activitatea de cultivare a
terenurilor. Ele se refereau la:
(1) repartiția câmpului de cultură între membrii obștii;
(2) stabilirea felului culturii, potrivit sistemului asolamentului, care putea fi anual, bienal
sau trienal;
(3) stabilirea timpului de desfășurare a muncii pentru arat, așa numita pornire a
plugarilor;
(4) distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obștii și pentru fondul
de rezervă al comunității;
În ceea ce privește creșterea animalelor, ea era reglementată de următoarele reguli
principale de conduită:
(1) normele care priveau pornirea turmelor pentru păstoritul comun;
(2) norme referitoare la stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat ;
(3) norme referitoare la împărțirea produselor turmelor comune;
Existau și alte activități desfășurate în comun, supuse și ele reglementării prin norme de
conduită (de exemplu, mineritul și vânătoarea). Apar însă, la nivelul obștilor, subsecvent
repetatelor diviziuni sociale a muncii, și activități care nu necesită un efort colectiv, ci
dimpotrivă implică o anumită specializare, și anume meșteșugurile cărora li s-au consacrat unii
dintre membrii obștii. Regula de bază era îndreptățirea celor care le practicau de a lua în
stăpânire individuală produsele muncilor, pe care le puteau valorifica după cum doreau. Efortul
era individual, dar și rezultatele muncii erau în stăpânire individuală. Îndeletnicirea și
perfecționarea metodelor de muncă au avut ca efect apariția și apoi accentuarea stratificării
sociale de avere.
Normele referitoare la statutul persoanei
O altă categorie de norme de la nivelul obștilor sunt cele care se referă la statutul
persoanei. Principiul fundamental care reglementează această materie este egalitatea între toți
membrii obștii, determinată pe de-o parte, de stăpânirea devălmașă asupra pământului, iar pe de
altă parte de exercitarea în comun a activității fundamentale a obștii, și anume agricultura. În
acest context, evidențierea unora dintre membrii obștii și alegerea lor în organele de conducere
ale comunității se realiza pe baza calităților personale ale celor în cauză, și anume inteligența,
experiența de viață, o bună comportare, hărnicia, vitejia. Acestea erau criteriile de afirmare a
membrilor obștii. Egalitatea membrilor obștii s-a manifestat pe plan social, punându-și amprenta
și asupra celorlalte reguli de conduită care s-au cristalizat la nivelul obștii.

Normele privind familia, succesiunile și obligațiile


Familia. În perioada obștii arhaice, acestea sunt alcătuite din gospodării în care trăiau și
munceau așa-numitele familii mici, adică familiile alcătuite din părinți și copii până la vârsta
majoratului. Fundamentul familiei traco-romane este deplina egalitate în drepturi a membrilor ei.
Aceasta este determinată, pe de-o parte, de stăpânirea în comun a patrimoniului familial, pe de
altă parte, de munca în comun desfășurată în gospodăria familială. Această egalitate în drepturi a
generat, la rândul ei, o puternică solidaritate între membrii ei și a avut drept consecință existența
unor obligații reciproce de întreținere între soți, precum și între părinți și copii. Prin urmare,
familia traco-romană este o familie democratică, caracter evidențiat de egalitatea în drepturi
dintre membrii ei, spre deosebire de familia romană, care este o familie aristocratică datorită
puterii nelimitate pe care pater familias o are asupra tuturor persoanelor și bunurilor care
alcătuiau familia sa. Totodată, principiile tradiționale ale familiei traco-romane s-au întărit și sub
influența preceptelor religiei creștine.
Căsătoria. În ceea ce privește căsătoria, ea se realiza prin liberul consimțământ al
viitorilor soți în cadrul ceremoniei religioase prin care se realiza taina cununiei. Divorțul era
admis la cererea oricăruia dintre soți, între aceștia existând o deplină egalitate în privința
motivelor de divorț pe care le puteau invoca.
Succesiunile. În materia succesiunilor, descendenții aveau egala vocație succesorală la
moșia familiei, fiind totodată recunoscut și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor.
Obligațiile. În ceea ce privește obligațiile, toți membrii obștii aveau capacitatea de a
încheia convenții libere de formalismul care caracteriza unele excepții în materia contractului din
dreptul roman. Cea mai răspândită convenție era vânzarea, care, sub influența bizantină devenise
consensuală, translativă de proprietate. O altă convenție răspândită la nivelul obștii o reprezenta
schimbul pe care romanii îl desemnau prin sintagma premutatio rerum, iar tracii prin cuvântul
troc.
Normele care reglementează răspunderea membrilor obștii și procedura de judecată
Tragerea la răspundere a membrilor obștii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii,
precum și soluționarea conflictelor dintre membrii obștii se realizau pe baza sistemului
solidarității rudelor, pe baza legii talionului și potrivit sistemului compozițiunii.
Solidaritatea se manifestă și pe un plan superior, adică la nivelul întregii obști care
trebuia să răspundă pentru daunele cauzate de membrii ei acelora ai unor obști învecinate. Pentru
soluționarea diferendelor dintre săteni erau instanțe comune pentru toate categoriile de litigii,
adică judele și Sfatul oamenilor buni și bătrâni. Aceste instanțe erau competente să cerceteze
faptele și să pronunțe hotărâri de sancționare a celor găsiți vinovați, mergând până la excluderea
și alungarea din obște.
În ceea ce privește sistemul probator, semnalează existența încă din această perioadă a
unor probe fundamentale pentru practica juridică românească, și anume jurământul cu brazda
în cap și proba cu jurători, ceea ce arată continuitatea pe plan instituțional a poporului român.
FORMAREA RELAȚIILOR DE PRODUCȚIE DE TIP FEUDAL. APARIȚIA
PRIMELOR FORMAȚIUNI POLITICE FEUDALE ROMÂNEȘTI ȘI
FORMAREA STATELOR FEUUDALE ROMÂNEȘTI DE SINE STĂTĂTOARE
Încheierea procesului etnogenezei românești a dus la afirmarea poporului român din
punct de vedere etnic, lingvistic și instituțional ca un popor cu o identitate proprie care a folosit
apelativul român pentru a se desemna, apelativ justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât
și prin tradiția autohtonilor traci, toți fiind locuitori ai unor teritorii care au făcut parte din statul
roman. Românii sunt singurul popor din lume care a schimbat semnificația cuvântului roman,
înlocuind sensul juridic al termenului cetățean al Romei, cu sensul etnic al acestui cuvânt, și
anume acela de urmaș al Romei. Chiar și unii autori bizantini, cum ar fi de pildă împăratul
Constantin al VII-lea Porfirogenetul îi denumea români pe locuitorii spațiului etnogenezei
românești pentru a-i deosebi de barbari. Celelalte popoare vecine (slavii, germanii, ungurii) îi
desemnau pe români cu termenii de vlahi, volohi, valahi, olahi, termeni prin care aceste popoare
îi foloseau pentru locuitorii fostului Imperiu Roman, ceea ce semnifică o recunoaștere implicită a
caracterului romanic al poporului român. Așa cum românii și-au afirmat pe plan etnic
romanitatea pentru a se deosebi de popoarele barbare, tot astfel, pe plan spiritual, românii și-au
afirmat credința creștin-ortodoxă pentru a se deosebi de păgâni și de catolici. Apărarea cu
strășnicie a credinței creștin-ortodoxe împotriva propagandei și a prozelitismului catolic este
ilustrată într-o scrisoare a papei Grigore al IX-lea din anul 1234, în care acesta se plânge de ceea
ce el denumea succesele pseudo-episcopilor ortodocși ai vlahilor, în Dioceza cumanilor din
Moldova.
Formarea relațiilor de producție de tip feudal
În perioada feudalismului românesc timpuriu cuprins între secolele IX – XIV, la nivelul
obștilor și uniunilor de obști a avut loc o serie de transformări, în sensul destrămării vechii
egalități între membrii obști și apariției stratificării sociale de tip feudal, precum și a relațiilor de
producție de tip feudal. Fundamentul acestor transformări sociale îl reprezintă:
 transformările sau progresele realizate pe plan economic;
 dezvoltarea forțelor de producție, concretizată în extinderea suprafețelor agricole;
 perfecționarea uneltelor de muncă;
 dezvoltarea creșterii vitelor;
 dezvoltarea și specializarea meșteșugurilor;
 intensificarea schimburilor comerciale;
Toate aceste realități economice sunt oglindite atât în izvoarele medievale timpurii, cât și
în rezultatele descoperirilor arheologice. Pe fondul acestor transformări economice, se adâncesc
inegalitățile sociale din cadrul obștilor, ceea ce a dus la formarea claselor și categoriilor sociale
ale feudalismului și a relațiilor de producție de tip feudal. Astfel că din rândurile membrilor
obștii (mai ales dintre aleșii obștii) s-au ridicat anumite vârfuri, anumite elemente ale
comunităților respective, care au acaparat treptat teritoriul acestora, alcătuind aristocrația
formațiunilor prestatale feudale românești în curs de constituire, precum și embrionul viitoarei
clase a stăpânilor feudali.
Existența acestor mari proprietari feudali este oglindită în izvoarele medievale, astfel
Diploma cavalerilor ioaniți (1247) îi desemnează prin sintagma maiores terrae (mai marii
pământurilor). Într-o scrisoare a papei Inocențiu al II-lea, referitoare la părțile din sudul
Moldovei, acești stăpâni feudali erau desemnați prin termenul de potentes (cei puternici). Alte
izvoare îi desemnau prin termenii de duces sau domni. Toți acești termeni subliniază că feudalii
erau puternici din punct de vedere economic prin stăpânirea unor întinse feude ca urmare a
acaparării pământurilor țăranilor aflați în obști, precum și datorită privilegiilor de care se bucurau
în legătură cu exploatarea unor bunuri (de exemplu, pășuni, mori, iazuri, pescării), iar puterea lor
economică stătea la baza puterii lor politice. Alături de feudalii laici, apar și feudalii ecleziastici,
prin aceea că bisericile și mânăstirile încep să posede suprafețe tot mai întinse de pământ. Este
vorba despre nobilimea feudală, aflată în plin proces de formare.
La celălalt pol al societății feudale în curs de constituire se află clasa producătoare de
bunuri și în același timp clasa exploatată, și anume aceea a țăranilor dependenți. Ei erau
denumiți în Diploma cavalerilor ioaniți prin sintagma rusticii vlahi. Potrivit aceluiași document,
rusticii vlahi datorau mai marilor pământului cele 3 forme ale rentei de tip feudal pe care
diploma le menționează: veniturile (renta în bani), foloasele (renta în produse), slujbe (renta
în muncă).
În ciuda procesului stratificării sociale și a formării relațiilor de producție feudale, cea
mai mare parte a țărănimii continuă să fie organizată în obști sătești, stăpânind în devălmășie
hotarele obștilor. Obștea a reprezentat, la români, cel mai important mijloc de apărare a țăranilor
față de abuzurile stăpânilor feudali. De-a lungul Evului Mediu, între stăpânii feudali și obștile de
țărani s-a dat o luptă continuă, boierii fiind interesați în direcția destrămării și a aservirii obștilor
prin acapararea pământurilor țăranilor. Ceea ce trebuie noi să înțelegem, potrivit dl. Jean-Aurel
Andrei, este că până și țăranii dependenți continuă să fie organizați în obști; este vorba despre
obștile aservite. Ei continuă să-și păstreze loturile din câmpurile de cultură ce le fuseseră
repartizate prin tragere la sorți.
Odată cu formarea claselor și categoriilor principale ale societății feudale și a relațiilor de
producție de tip feudal, apare și contradicția fundamentală a orânduirii feudale, și anume aceea
între stăpânii feudali și țăranii dependenți.
Apariția formațiunilor prestatale românești de tip feudal. Transformările economice
și sociale de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale și uniunilor de obști pe care le-am arătat,
precum și apariția contradicției fundamentale a societății feudale a determinat, din punct de
vedere dialectic, apariția și organizarea pe întregul teritoriu locuit de români, încă de la mijlocul
secolului al IX-lea, a formațiunilor prestatale de tip feudal. Acestea erau desemnate prin 3
termeni generici: termenul de țară (din latinescul terra), termenul de câmpulung, termeni care
fuseseră utilizați anterior pentru a desemna uniunile sau confederațiile de obști și termenul de
jupa (acesta este de origine tracă, venind de la Diurpaneus).
Termenul de țară. Acesta a intrat în limba română cu sensul de organizare politico-
statală și nu cu sensul material de pământ (cum a intrat în celelalte limbi romanice: franceză,
spaniolă, italiană). Pentru sensul material în limba română, avem cuvântul pământ, care vine de
la latinescul pavimentum, pavimenti, ceea ce înseamnă că țăranul român, având amintirea
apartenenței la Roma și a originii sale romane, calcă asemenea strămoșilor săi romani pe
pavimentum. Chiar și atunci când termenul de țară are sensul secundar de pământ, referirea este
la pământul sau teritoriul unei organizații de tip statal.
Acest termen generic de țară este completat de termeni care identifică diversele
formațiuni prestatale de tip feudal după o serie de criterii: criteriul geografic (Țara Hațegului,
Țara Crișurilor), criteriul etnic (Țara Vlahilor – Terra Valahorum), criteriul etnico-geografic
(Țara Berladnicilor – țara locuitorilor Bârladului - și Țara Brodnicilor – țara locuitorilor de la
Vadu, căci în limba slavonă brod înseamnă vad) și criteriul persoanei conducătorului (Țara lui
Litvoi).
Denumirile țărilor care conțin vechi termeni toponimici sau hidronimici atestă vechimea
și continuitatea populației românești pe teritoriile respective. Denumirile țărilor care utilizează
criteriul etnic sunt date de popoarele străine și sunt semnificative prin aceea că ele confirmă
încheierea etnogenezei românești și afirmarea poporului român ca un popor cu o identitate
proprie. În sfârșit, denumirile țărilor care conțin numele conducătorului semnifică depășirea de
către români a fazei de organizare socială în obști și uniuni de obști și trecerea la organizarea
politică de tip feudal-statal.
În afara termenilor generici originari pe care i-am menționat, au pătruns în limba română,
pentru desemnarea formațiunilor prestatale românești, alți termeni care nu erau nici de sorginte
tracă, nici de sorginte latină. Ei sunt de origine străină poporului român, și anume termenul de
cnezat (în limba germană könig, care vine de la cuvântul gotic cunii) și termenul de voievodat
(care vine de la slavul cuvânt voievoda). Plecând de la existența acestor dublete în limba română,
unii autori au susținut în mod greșit că instituția cnezatului și instituția voievodatului nu sunt
instituții românești, ci ar fi fost preluate de români de la popoarele germanice și de la slavi.
Această opinie este fundamental eronată, greșită. Nu poate fi acceptată, întrucât:
(1) Pătrunderea în limba română a acestor dublete nu este altceva decât rezultatul
coabitării autohtonilor traco-romani cu migratorii germanici și slavi;
(2) Prin pătrunderea acestor dublete în limba română, termenii originari de țară,
câmpulung și jupan nu au dispărut din limba română;
(3) Dacă facem o analiză comparativă între conținutul acestor instituții la români și la
slavi, vom vedea că el este fundamental diferit. În ierarhia feudală slavă, termenul de cneaz este
sinonim cu cel de principe, iar termenul de voievod este sinonim cu cel de duce. La slavi,
voievodul este subordonat cneazului și nu are atribuțiuni judecătorești, în timp ce, la români,
voievodul este mai mare peste o confederație de cneji și este ales de adunarea cnejilor și continuă
pe un plan superior atribuțiile judecătorești ale cnejilor.
Formațiunile prestatale de tip feudal, indiferent și independent de denumirea lor, nu sunt
structuri sociale de tipul obștilor și uniunilor de obști, ci sunt entități de natură politico-statală,
având un aparat politico-administrativ și militar propriu. Clasa socială care deține puterea
politică în aceste structuri statale prezintă caracterele esențiale ale clasei feudalilor, fiind
organizată ierarhic în cadrul sistemului raporturilor juridice de vasalitate. În vârfurile acestei
ierarhii se aflau conducătorii formațiunilor prestatale respective, care erau desemnați prin
termenii generici originari de jude (de sorginte latină) sau jupan (de sorginte tracă), precum și
prin dubletele cneaz și voievod.
Instituția judelui își are originea în conducătorii administrației romane a coloniilor și
municipiilor (duumvirii iure dicundo și quatorvirii iure dicundo, magistrați având atribuții
jurisdicționale), iar apoi și-a găsit originea în juzii aleși ai obștilor sătești care erau desemnați de
către adunarea megieșilor drept conducători militari și judecători ai satelor. Ulterior, în
feudalismul dezvoltat, termenul de jude a ajuns să desemneze pe slujbașul domnesc care avea
atribuțiuni judecătorești și administrative la nivelul unei unități administrativ-teritoriale sau chiar
pe țăranul liber. Din aceeași familie de cuvinte face parte județ, care desemnează unitatea
administrativ-teritorială pe care o conduce judele.
Oastea. Conducătorii formațiunilor prestatale de tip feudal dispuneau de așezări și cetăți
întărite și de cete militare compuse din curteni și vasali direcți, care alcătuiau ceea ce Diplma
cavalerilor ioanți denumește apparatus bellicus (aparatul de război), prin intermediul căruia erau
realizate funcțiile internă și externă ale acestor organizații politice. Funcția internă însemna
ținerea în ascultare a țăranilor dependenți, iar funcția externă însemna apărarea formațiunii
respective de atacurile din afară ale străinilor. Este evident că funcția externă a acestor
formațiuni este slab dezvoltată, deoarece aceste organizații politice își exercitau autoritatea pe
spații reduse, restrânse, aveau resurse economice limitate și dispuneau de mijloace militare
insuficiente pentru a face față sarcinii de apărare împotriva atacurilor venite din partea unor
popoare vecine care ajunseseră să constituie state feudale puternice.
Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare
În contextul istoric pe care l-am arătat, către sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul
secolului al XIV-lea, asistăm la un proces de dezvoltare a forțelor de producție și a relațiilor de
producție de tip feudal, care a determinat creșterea veniturilor feudalilor români, întărirea
puterilor economice și, pe cale de consecință, și a puterilor politice. Ca atare, ei caută din ce în ce
mai mult să asigure exclusivitatea exploatării domeniilor lor și să nu mai împartă cu feudalii
străini veniturile regiunilor românești, împrejurare care este incompatibilă cu recunoașterea
autorității vreunui stat străin. La rândul lor, țăranii români, aflați în stare de dependență feudală,
nu se împăcau cu dubla exploatare feudală și națională și s-au situat de partea feudalilor români
în lupta acestora contra feudalilor străini, luptă ce a avut ca rezultat crearea statelor feudale
românești de sine stătătoare. Acest proces istoric are trăsături comune pentru toate cele 3 țări
române, dar are și particularități de la o țară românească la alta.
Formarea statului feudal de sine stătător al Munteniei. A fost expresia efortului
conjugat al întregii clase feudale românești, atât cea din stânga Oltului, cât și cea din dreapta
Oltului, așa cum ne arată cronica lui Constantin Căpitanu. În această cronică se precizează că
atunci s-au ales boieri de neam mare și puseră banoveți un neam ce le zicea Basarabi. Feudalii
din stânga Oltului și din dreapta Oltului și-au unit feudele alegând un mare voievod și domn în
persoana lui Basarab Întemeietorul și fondând în acest fel statul feudal de sine stătător al
Munteniei. El și-a asigurat independența în urma victoriei de la Posada împotriva armatei
ungurești condusă de Carol Robert d' Anjou (1330).
Formarea statului feudal de sine stătător al Moldovei. Este descrisă în cronica
episcopului Ioan de Tarnave din care aflăm că Moldova s-a constituit prin acțiunea feudalilor
români, în frunte cu Bogdan, un voievod maramureșean, răzvrătit contra coroanei ungare, care i-
a alungat pe urmașii lui Dragoș, obținând independența.
Formarea statului feudal de sine stătător al Dobrogei. La mijlocul secolului al XIV-
lea, în contextul destrămării țaratului bulgar, se formează statul feudal de sine stătător al
Dobrogei, pe care documentele vremii o denumesc Țara Cavarnei. Acest stat a avut însă o
existență istorică forate scurtă, întrucât conducătorul lui, Ivanco sau Ioanco, un erudit, dare care
se pare că nu aveau moștenitori, a renunțat la tron în favoarea domnului muntean Mircea cel
Bătrân, care a încorporat Dobrogea în statul muntean și, de aceea, Mircea, în hrisoave, se intitula
Domn până la Marea cea mare.
În ceea ce privește Transilvania, pătrunderea treptată a ungurilor din spațiul de
etnogeneză a poporului ungar, care este Ucraina subcarpatică, mai întâi în Câmpia Panonică,
apoi în spațiul intracarpatic, a întrerupt procesul de formare a unui stat feudal românesc de sine
stătător, așa cum s-a întâmplat cu Muntenia și cu Moldova. În acest context, se constituie doar un
voievodat autonom al Transilvaniei, dependent de regii Ungariei. Încercările regilor Ungariei de
a-i anihila pe feudalii români prin deznaționalizare prin ruinare economică a eșuat, astfel încât,
chiar și după instaurarea dominației ungurești, românii și-au continuat viața în formele
tradiționale de viață feudală, adică cnezatele, voievodatele și țările. Mai mult decât atât, chiar și
voievozii Transilvaniei, dintre care mulți erau de origine română, au alcătuit adevărate dinastii și
deși erau formal vasali ai regelui Ungariei, aveau suficientă putere economică și politică pentru a
se împotrivi regilor unguri care aveau tendința de a limita cât mai mult autonomia voievodatului
Transilvaniei. Acești voievozi au desfășurat o politică proprie, afirmând Transilvania ca un
regnum distinct de Regnum ungariae.
De-a lungul timpului, în literatura noastră de specialitate au fost formulate mai multe
opinii în ceea ce privește formarea statelor feudale românești de sine stătătoare. Unele opinii care
sunt aplicații ale teoriei violenței în istorie atribuie întemeierea unei intervenții externe, unei
cuceriri, unui descălecat. Sunt teorii exagerate, pe care nu le putem accepta, pentru că ele exhibă
în mod neștiințific și neistoric importanța factorului subiectiv în istorie în raport cu factorii
obiectivi.
O altă teorie formulată de istoricii Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu și Petre P.
Panaițescu socotește întemeierea ca rezultat al acțiunii unor factori interni, dar care, în realitate,
nu sunt determinanți. Este vorba despre teoria drumurilor comerciale, conform căreia
Muntenia și Moldova ar fi fost întemeiate pentru a asigura baza drumurilor pe care le străbăteau.
Desigur, comerțul este un factor intern, dar el nu este determinant, determinantă este producția
de mărfuri, iar comerțul este subsecvent producției de mărfuri.
În fine, potrivit unei opinii care a rămas cu totul izolată în istoriografia noastră,
feudalismul și instituțiile statului feudal ar fi creații ale poporului german, preluate de celelalte
popoare europene, inclusiv de poporul român pe filiera ungurească, ceea ce este, desigur aberant,
întrucât, precum rezultă din documentele ungurești și din documentelor altor cancelarii, la
venirea lor în Câmpia Panonică și apoi în Transilvania, ungurii nu erau organizați în stat, nu
aveau instituții politice, ei trăiau în comuna primitivă (în acel stadiu al comunei primitive,
denumit democrația militară a uniunilor de triburi). Ungurii au găsit în Panonia la venirea lor și
apoi în Transilvania gata elaborate relațiile de producție feudale și instituțiile feudale românești
autohtone. Au preluat de la români aceste instituții, precum este instituția voievodatului pe care
au consacrat-o la scara întregii Transilvanii.
În ceea ce privește pe prof. Jean și pe mine, ca succesor al cunoștințelor vaste ale prof.
Jean-Aurel, considerăm că cea mai justă opinie privind formarea statelor feudale românești de
sine stătătoare, aparține celui mai mare istoric român; este vorba despre Nicolae Bălcescu, care
preciza niște stăpâni de staturi așa mici precum Făgărașul și Maramureșul nu puteau avea
destulă putere spre a cuprinde asemenea provincii, adică Muntenia și Moldova. Continuă
Bălcescu: prin urmare, feudalitatea nu se putu introduce în aceste țări cu acești domni, adică ea
este rezultatul unui proces intern de feudalizare. Concluzia pe care o reținem în mod deosebit
este acea că formarea statelor feudale românești de sine stătătoare este rezultatul dezvoltării
relațiilor de producție de tip feudal, al contradicțiilor de clasă interne proprii feudalismului și al
luptei poporului român împotriva dominației străine în cadrul unui determinism de tip dialectic.
FORMAREA ȘI CARACTERELE LEGII ȚĂRII
În perioada etnogenezei românești, în cadrul obștilor și al uniunilor de obști ale traco-
romanilor a existat un sistem de reguli de conduită, care reglementa relațiile sociale dintre
membrii acelor comunități, iar conducerea colectivă a acestor structuri de organizare socială
supraveghea aplicarea și respectarea normelor de conduită elaborate de comunitate în cadrul și în
interesul ei general și care, în linii mari, erau respectate de comun acord de către toți membrii
obștii pe baza deprinderii și a obișnuinței. Aceste norme de conduită nu aveau caracter juridic,
deoarece ele nu erau dotate cu o sancțiune statală, ci o sancțiune obștească. Transformarea unora
dintre aceste norme de conduită, fără caracter juridic, în norme juridice a presupus întâlnirea
cumulativă a două trăsături caracteristice: un conținut de clasă și o sancțiune specifică impusă
printr-un aparat statal de constrângere. Conținutul de clasă este consecința directă și imediată
a stratificării sociale de tip feudal, iar aparatul de constrângere este subsecvent constituirii
formațiunilor prestatale de tip feudal, acesta preluând, în calitate de apparatus bellicus,
atribuțiunile judiciare ale organelor de conducere ale obștilor. Astfel, unele dintre normele de
conduită din cadrul obștilor devin norme juridice, formând ceea ce Nicolae Iorga denumea, într-o
manieră metaforică, dreptul popular propriu unor comunități sătești libere.
Totodată, apar noi norme juridice corespunzătoare noilor realități ale lumii feudale în
curs de formare. Mai exact, corespunzătoare noilor relații de producție ale feudalismului
timpuriu, care se vor dezvolta și amplifica în epoca feudalismului dezvoltat. Din această a două
categorie de norme juridice fac parte:
(1) Normele care reglementează privilegiile feudalilor;
(2) Normele care reglementează obligațiile țăranilor dependenți față de feudali,
exprimate prin cele 3 forme ale rentei de tip feudal;
(3) Normele care reglementează sistemul relațiilor juridice de vasalitate;
(4) Normele care reglementează noua organizare politică a societății și, mai exact,
caracterul ereditar al instituției cnezatului, precum și caracterul electiv și apoi
electivo-ereditar al instituției voievodatului;
Sub aspectul formei lor, aceste norme erau obiceiuri sau cutume juridice, adică drept
nescris. Dimitrie Cantemir, referindu-se la dreptul acestei perioade, preciza că el era un ius
nonscriptum, iar Nicolae Bălcescu arată că românii de la întemeierea ambelor principate nu au
avut legi scrise. În acest context, cunoașterea dreptului național românesc, care este un drept
nescris, cutumiar, a fost posibilă pe baza dovezilor scrise atât interne, cât și externe din perioada
în care acest sistem de drept a fost în vigoare.
În ceea ce privește sursele interne, cea mai importantă categorie o reprezintă hrisoavele
domnești, care fac referire constantă la dreptul nostru național, care, deși era nescris, era
cunoscut de întregul popor român. În ceea ce privește sursele externe de informații, ele sunt
reprezentate de documentele emanate de cancelariile străine, care menționează existența
dreptului național al românilor, pe care îl denumesc volos zakon (cancelaria polonă), zacon
vlaski (cancelaria sârbă), ius valahicum/lex olahorum (documentele în limba latină ale
cancelariei ungare). Toate aceste denumiri arată că străinii priveau normele juridice ale
românilor, așa cum este și firesc, ca pe un drept personal, având în vedere caracterul latin al
poporului român. Însă, spre deosebire de străini, românii și-au denumit întotdeauna dreptul lor
național cu sintagma Legea Țării sau sintagma Obiceiul pământului, termenul de pământ fiind
sinonim cu termenul de țară. Acestea întrucât în conștiința poporului român, Legea Țării era
socotită un drept vechi, un sumum de obiceiuri din bătrâni de la alcătuirea țării și chiar anterioare
acesteia.
Până la apariția pravilelor, adică a dreptului feudal scris, Legea Țării a fost singurul
sistem de drept, dar chiar și după aceea a rămas până la sfârșit dreptul comun în toate
materiile, în sensul că domeniile de reglementare socială, nesupuse reglementării prin pravile,
continuau a fi reglementate de Legea Țării. Procesul de constituire și de evoluție istorică a Legii
Țării a cuprins 4 etape:
(1) Prima etapă – etapa obștii arhaice, cuprinsă între retragerea aureliană și încheierea procesului
etnogenezei românești, etapă în care Legea Țării conține normele de conduită fără caracter
juridic ale obștilor sătești sau teritoriale.
(2) A doua etapă – etapa feudalismului timpuriu, desfășurată între secolele IX și XIV, când o
parte a vechilor cutume devin obiceiuri juridice, întregindu-se cu noile cutume juridice
referitoare la organizarea cnezială și voievodală, sistemul relațiilor juridice de vasalitate,
privilegiile feudalilor și exploatarea țăranilor dependenți prin impunerea obligației de plată a
rentei de tip feudal.
(3) A treia etapă – debutează după întemeierea statelor feudale românești de sine stătătoare, iar în
cadrul ei, Legea Țării devine un sistem de drept complet, reunind întreaga materie a dreptului
public și privat.
(3) A patra etapă – după apariția dreptului feudal scris, din secolul al XV-lea, când sfera de
aplicare și importanța Legii începe să se restrângă treptat, păstrând însă caracterul de drept
comun, așa cum am văzut, în toate domeniile de reglementare juridică.
Trăsăturile dreptului național românesc
Legea Țării prezintă 3 caracteristici principale: caracterul unitar, caracterul teritorial
și caracterul original.
Caracterul unitar. Semnificativ în acest sens este utilizarea termenului generic de țară
pentru a o desemna, deși formațiunile prestatale de tip feudal și apoi statele feudale românești
purtau diverse denumiri prin care erau identificate. Caracterul unitar al Legii Țării este, în primul
rând, expresia pe planul determinismului de tip dialectic a condițiilor economico-sociale
identice, în care s-a format poporul român. În al doilea rând, caracterul unitar al Legii Țării este
reflexia la nivelul suprastructurii instituționale a unității etnice și lingvistice a românilor din toate
țările românești.
Caracterul teritorial. Așa cum rezultă din însăși denumirea ei, Legea Țării prezintă un
caracter teritorial imobiliar, adică este dreptul unei societăți organizate din punct de vedere
politic în țări. Altfel spus, este legea unei țări sau dreptul unui teritoriu care este organizat în stat.
Sub acest aspect, Legea Țării se deosebește fundamental de dreptul popoarelor migratoare, care
este un drept personal, căci migratorii nu erau organizați într-un cadru politico-statal. Această
trăsătură a dreptului nostru național, caracterul teritorial, este evidențiată și de faptul că instituția
juridică centrală a Legii Țării este instituția dreptului de proprietate și, cu precădere,
proprietatea asupra pământului, care este amplu, riguros și minuțios reglementată.
Caracterul original. Legea Țării este o creație originală a poporului român, izvorâtă din
valorile reflectate în cultură, obiceiuri, tradiții și din modul de viață al strămoșilor noștri, preluate
în cadrul procesului etnogenezei românești la nivelul obștilor și al uniunilor de obști, iar ulterior,
la un nivel superior, și anume la nivelul formațiunilor statale de tip feudal. Influențele străine
asupra instituțiilor juridice românești nu au știrbit cu nimic originalitatea Legii Țării, deoarece
aceste influențe s-au exercitat abia în ultima etapă a etnogenezei românești (secolele VII-VIII),
când procesul romanizării era deja încheiat. În al doilea rând, aceasta este expresia coabitării
traco-romanilor cu migratorii, în special slavii, până la asimilarea acestora din urmă. Ca atare,
aceste influențe nu au afectat cu nimic fondul instituțiilor juridice românești, limitându-se la
planul formei, adică la planul terminologic, unde termenii străini, cu precădere cei slavi, au
dublat termenii originari, de origine latină și de origine tracă.
Teoriile cu privire la formarea Legii Țării
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii sau teorii, privind formarea
Legii Țării: teoria originii pur române, teoria originii pur trace, teoria originii traco-romane și
alte teorii în care se include teoria originii slave și teoria originii germanice. Critica acestor
teorii: toate aceste teorii păcătuiesc prin exclusivismul lor și neglijează creația juridică originală
a poporului român. Dacă ne-am lua după adepții acestor teorii, poporul român și-ar fi construit
un sistem de drept bazat numai pe moșteniri și pe împrumuturi din dreptul altor popoare.
Deficiențele acestor construcții teoretice își au izvorul în viciul fundamental al concepției
filosofice pe care autorii o folosesc în cercetarea fenomenului istoric. Este vorba despre
metafizică. Ei privesc dreptul din perspectiva metafizică și îl reduc la un conținut de idei, o sumă
de idei și urmăresc, prin comparație și deducție, să stabilească o filiație a ideilor și
primordialitatea uneia în raport cu cealaltă. Dacă aplicăm această concepție la stadiul originii
dreptului nostru național, vedem că autorii respectivi, ori de câte ori constată asemănări între
dreptul național românesc și dreptul altor popoare, inclusiv popoare cu care românii nu s-au aflat
în contact direct de-a lungul istoriei, consideră, în mod invariabil, că este vorba despre un
împrumut din sistemul juridic respectiv. Un mare profesor de istoria dreptului, George Fotino,
spunea că dreptul românesc este original numai în ceea ce nu prezintă vreo asemănare cu vreo
instituție juridică străină, pentru că în cazul unei asemănări, suntem în prezența unui împrumut.
Mergând pe această linie de gândire, s-a concluzionat în preajma celui de-al Doilea Război
Mondial că instituțiile dreptului nostru național sunt de 3 categorii: instituții moștenite,
instituții împrumutate, instituții originale (categorie în care autorii români ai acelei epoci
includeau numai acele instituții care nu puteau fi încadrate într-una din primele două categorii).
În ceea ce îl privește pe prof. Jean și, de asemenea, și pe mine, analizăm originea Legii
Țării din perspectiva unei alte metode de cercetare științifică, și anume metoda dialectică. Ca
atare, avem în vedere, în primul rând, raportul de determinare dialectică dintre baza economică a
societății și suprastructura instituțională a acesteia, în care se include și sistemul de drept. În
virtutea acestui raport, putem explica, spre pildă, asemănările dintre instituțiile juridice,
aparținând unor popoare care nu au avut contacte directe de-a lungul istoriei. Altfel spus,
condițiile materiale de existență similare generează reglementări juridice apropiate atât sub
aspectul conținutului, cât și pe planul formei. Tot astfel putem explica și împrejurarea că și
atunci când suntem în prezența unui împrumut, instituția juridică împrumutată este adaptată la
condițiile concrete de viață economică și socială în care trăiește poporul care a făcut împrumutul.
Din această perspectivă a metodei dialectice, existența unor similitudini de reglementare juridică
între sistemele juridice ale unor popoare diferite nu însemnă necesarmente un împrumut, după
cum, dialectic vorbind, împrumutul se putea face și în sens invers, adică din dreptul românesc în
dreptul celorlalte popoare și nu neapărat invers.
În concluzie, aplicând metoda dialectică la studiul originii dreptului nostru național,
constatăm că Legea Țării s-a constituit în cadrul procesului istoric complex al etnogenezei
românești, fiind o creație originală a poporului român care a elaborat un sistem propriu de norme
de drept, având ca fundament sinteza juridică traco-romană, influențată de adstratul slav în
ultima etapa a procesului etnogenezei românești.
Teoriile cu privire la conținutul sau sfera de aplicare a Legii Țării
Și în această materie au fost elaborate mai multe teorii, care în prejma celui de-al Doilea
Război Mondial, au fost sintetizate într-o concepție, potrivit căreia Legea Țării cuprinde normele
care reglementează relațiile sociale referitoare la proprietate și la organizarea cnezială și
voievodală. Această concluzie este criticabilă, întrucât cercetările sociologice efectuate în
perioada interbelică de către profesorul Dimitrie Gusti și continuate, după cel de-al Doilea
Război Mondial, de profesorii Henri Stal și Petre P. Panaițescu au evidențiat la nivelul obștilor
sătești sau teritoriale mult mai multe categorii de norme de conduită decât cele puse în evidență
de autorii respectivelor teorii, astfel încât aceste cercetări sociologice confirmă practic justețea
tezei celui mai mare istoric român, Nicolae Bălcescu, care spunea multă vreme, obiceiul
pământului a ținut locul și de constituție politică și de condică civilă și de condică criminală.
Prin urmare, Legea Țării este un sistem de drept atotcuprinzător, care conține întreaga materie a
dreptului public și privat. Tot Bălcescu este cel care a criticat opiniile acelor autori care sugerau
absența caracterului de clasă al dreptului nostru obișnuielnic, insistând pe democratismul obștii
sătești sau teritoriale. Însă această viziune este una idilică și nu mai corespundea realităților
sociale, căci transformările structurale de natură economică și socială de la nivelul obștii și-au
pus amprenta și asupra Legii Țării, aflate în plin proces de constituire. De aceea, Bălcescu, pe
bună dreptate, evidențiază caracterul de clasă al dreptului nostru feudal nescris: societatea
întreagă se afla atunci alcătuită pe un șir de clase și individualități, fiecare cu privilegiul său,
mare și monstroasă clădire de tiranii puse una asupra alteia și toate rezemând și apăsând pe
popor. Aceste teorii sunt criticabile și pentru faptul că ele consideră încheiată formarea Legii
Țării anterior întemeierii statelor feudale românești de sine stătătoare, ceea ce nu este real, pentru
că procesul de formare și evoluția istorică a Legii Țării a cuprins mai multe etape și ea continuă
și după întemeiere. În al treilea rând, în mod eronat, acești autori spun că instituțiile noi preluate
în Legea Țării după întemeiere, adăugate vechiului drept românesc, sunt împrumuturi din dreptul
altor popoare, deci ele ar fi străine de dreptul național românesc, ceea ce nu este așa, pentru că
acest proces istoric de constituire și de evoluție s-a prelungit și mult timp după întemeiere, astfel
încât instituțiile adăugate sunt, în realitate, instituții originale românești.
Legea Țării s-a constituit în cadrul unui proces istoric complex, prin care poporul român
a elaborat un sistem original de norme juridice, reglementând toate domeniile vieții sociale
feudale, sistem în care a integrat, alături de instituțiile de drept originale, și elemente juridice
moștenite, precum și elemente juridice împrumutate, însă doar la nivel terminologic și adaptate
necesităților, particularităților și psihologiei poporului român.
ORGANIZAREA DE STAT A MUNTENIE ȘI A MOLDOVEI ÎN EPOCA
FEUDALISMULUI DEZVOLTAT
Organele centrale de conducere ale statului feudal românesc erau în număr de 3: Domnul,
Sfatul Domnesc și Dregătorii.
DOMNUL
Domnul este organul suprem al puterii de stat și vârful ierarhiei feudale în cadrul
sistemului relațiilor feudale de vasalitate. Domnia este o instituție românească originală, care a
apărut în strânsă legătură cu întemeierea statelor românești de sine stătătoare, ca o treaptă
superioară de evoluție a formațiunilor prestatale de tip feudal (cnezatele, voievodatele și țările).
Această instituție nu are un corespondent în niciuna dintre țările europene, fiind o instituție
originală.
Relațiile feudale de vasalitate sunt raporturile care se stabilesc între suzeran și vasal, în
conținutul lor intrând obligații reciproce ale părților participante la aceste raporturi juridice.
Vasalul are față de suzeran obligațiile auxilium (de a-l ajuta pe suzeran atunci când acesta
solicită sprijin), concillium (de a-l sfătui pe suzeran) și de a asculta și îndeplini poruncile
suzeranului. La rândul său, suzeranul are față de vasal obligația de defensio (de a apăra bunurile
și familia vasalului) și de a-l răsplăti pe vasal pentru justa și credincioasa slujbă.
Termenul care desemnează instituția Domn este de origine latină dominus, domini
(stăpân), adică, potrivit concepției feudale românești, titlul de domn semnifică independența,
neatârnarea, poziția unui șef de stat care nu recunoaște nicio autoritate superioară străină.
Instituția domniei s-a cristalizat prin preluarea unor elemente din 3 locuri:
(1) Prin preluarea unor elemente ale organizării politice romane din epoca post-clasică de
după instaurarea dominatului, când împăratul roman este dominus et deus (stăpân și zeu).
Domnul român este continuatorul lui dominus et deus, numai că el este dominus de gratia (domn
prin mila lui Dumnezeu).
(2) Instituția domniei împrumută elemente fundamentale ale monarhiei bizantine, care, la
rândul ei, păstra amintirea organizării politice romane, adaptată desigur la realitățile lumii
feudale, avea ca fundament ideologic și identitar creștinismul ortodox și conținea premisele
necesare pentru centralizarea puterii și apărarea independenței de stat, astfel încât și împăratul
bizantin, și domnul sunt autocrator și locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ.
(3) Instituția domniei preia elemente și valorifică elemente tradiționale, constituite la
nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal, în senul că domnul păstrează și titulatura de mare
voievod pentru a sublinia continuitatea, exercitând, ca mare voievod, prerogativele de conducător
al armatei și de judecător suprem. Ca domn, el este în plus și stăpânul țării în sens teritorial.
În calitatea sa de șef feudal, Domnul are 4 atribuțiuni: atribuții politico-administrative,
atribuții militare, atribuții judecătorești și atribuții legislative. Aceste atribuțiuni erau
îngrădite, pe de-o parte, de normele Legii Țării, iar, pe de altă parte, de către marii boieri, care în
primele timpuri după întemeiere au jucat un rol extrem de important în conducerea statului
feudal, datorită considerabilei puteri economice și politice de care dispuneau.
Pe plan administrativ. Pe acest plan, Domnul:
 Stabilea împărțirea teritorială a statului;
 Stabilea modul de încasare a dărilor și de efectuare a celorlalte prestații de
orice fel pentru domnie;
 Îi numea și revoca pe dregători;
 Bătea moneda;
 Exercita tutelă asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe mitropolit,
episcop și egumen;
 Declara starea de război sau de pace;
Pe plan militar. Domnul conducea armata în calitate de conducător suprem, însă, la
origine, rolul său militar a fost unul modest. La început, rolul său se limita la coordonarea în
luptă a steagurilor marilor boieri. Ulterior, domnul devine comandant al oștii celei mici (o
armată proprie, condusă din slujbași ai curții domnești, dregători și vasali direcți). Apoi, domnul
devine comandantul oștii celei mari (compusă din toți bărbații capabili să poarte armă, inclusiv
din țăranii dependenți de pe domeniile boierești, domnești și mânăstirești, în cazul în care
primejdia era foarte mare).
Pe plan judecătoresc. Domnul avea atribuțiuni întinse, el fiind judecătorul suprem al
tuturor locuitorilor, calitate în care putea judeca orice pricină și putea pronunța orice fel de
hotărâre, inclusiv pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Domnul putea să delege atribuțiile
sale de judecată dregătorilor domnești sau putea conferi aceste atribuții boierilor și mânăstirilor
asupra populației de pe domniile acestora, cu ocazia învestirii lor cu imunități feudale.
Hotărârile judecătorești pronunțate de Domn se bucurau însă de forță juridică sau
autoritate de lucru judecat doar pe timpul vieții domnului, ceea ce însemna că Domnii următori
puteau rejudeca procesele și puteau modifica hotărârile pronunțate de Domnii anteriori. De
regulă, Domnul judeca procesele împreună cu Sfatul Domnesc.
Pe plan legislativ. Pe plan legislativ, voința Domnului era considerată lege, iar
activitatea de legiferare a Domnului îmbracă forma hrisoavelor legislative, ce cuprindeau norme
juridice cu caracter prescriptiv general, spre deosebire de hrisoavele individuale, formate din
norme de aplicare a Legii Țării la cazurile individuale și care a debutat destul de târziu, mai exact
la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea.
Atribuțiuni în materia reprezentării statului. În ceea ce privește reprezentarea
internațională a statului, domnul încheia tratate comerciale sau de alianță și declara stare de
război sau de pace în relațiile cu celelalte state.
Atribuțiuni în domeniul dreptului privat. În materie privată, domul încuviința toate
actele juridice având ca obiect transferul proprietății asupra pământului și a robilor, ocazie cu
care părțile contractante făceau ceea ce Legea Țării denumea darea calului sau darea cupei,
adică dădeau domnului un cal de rasă sau o cupă dintr-un metal prețios pentru a încuviința
respectivul transfer al proprietății.
Sistemul succesiunii la tron
Așa cum instituția domniei este o instituție originală, și sistemul succesiunii la tron,
consacrat de Legea Țării, este un sistem original, și anume sistemul mixt electivo-ereditar, pe
care nu-l întâlnim la celelalte state europene, dar care are o străveche tradiție în poporul român.
Astfel, latura electivă (principiul alegerii) își are izvorul la nivelul obștilor sătești și al
uniunilor de obști, unde a funcționat întotdeauna principiul alegerii celor cu sarcini de conducere
(aleșii obștii erau desemnați de adunarea obștii). După apariția formațiunilor prestatale de tip
feudal, principiul alegerii s-a menținut prin alegerea voievodului de către Adunarea cnejilor.
Latura ereditară (principiul eredității) se afirmase și ea la nivelul obștilor sătești prin
tendința unora dintre aleșii obștii de a-și permanentiza funcțiile și de a le lăsa moștenire
urmașilor lor, iar acest principiu s-a afirmat și la nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal,
prin consacrarea caracterului ereditar al instituției cnezatului.
Din îmbinarea celor două principii, s-a conturat acest sistem mixt electivo-ereditar,
potrivit căruia putea fi ales Domn cel care îndeplinea cumulativ următoarele condiții:
 Era din os domnesc (Grigore Ureche), adică să fie rudă legitimă sau nelegitimă pe
linie directă sau pe linie colaterală până la orice grad cu oricare dintre domnii
anteriori;
 Să fie român creștin-ortodox;
 Să nu fie însemnat fizicește (dacă fusese sclav, să nu fi fost însemnat de proprietar
și să nu aibă un defect fizic vizibil);
Prin alegere, se vota care dintre cei cu vocație succesorală la domnie devine efectiv
Domn. Această procedură a alegerii cuprinde două etape, și anume învestitura (alegerea
propriu-zisă care se făcea de către Țară – boierii și înaltul cler conducător și conducătorii
militari, oamenii de rând neavând niciun rol) și încoronarea (ungerea domnului ales în Biserică
de către mitropolit și oferirea însemnelor domniei). Așadar, poporul nu avea niciun rol în
alegerea Domnului, el fiind doar înștiințat cu privire la alegerea făcută.
Sistemul electivo-ereditar a fost considerat legiuit de clasele societății medievale
românești, deoarece era consacrat prin dreptul național al poporului român și, prin urmare, cei
care accedeau la tron, potrivit acestui sistem, erau considerați domni din mila lui Dumnezeu și
unșii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cei care acaparau tronul cu încălcarea regulilor prescrise de
dreptul obișnuielnic, erau considerați uzurpatori, fiind desemnați peiorativ cu apelativul de
domnișori.
Mijloace de influențare a sistemului. De-a lungul funcționării sistemului electivo-
ereditar, s-au conturat anumite mijloace de influențare fie a laturii elective, fie a laturii ereditare.
De exemplu, pe latura electivă, avem sistemul recomandării pe care domnul în scaun o adresa
către sfârșitul vieții sale țării, cu privire la persoana indicată să-i fie ales ca urmaș. Pe latura
ereditară, avem sistemul asocierii la tron, adică asocierea la domnie, care era o cale pașnică și
legală pentru a restrânge cercul mult prea larg al rudelor cu pretenții la tron, prin proclamarea, de
către domnul în scaun, al unui asociat și urmaș la domnie.
Instituția regenței. Legea Țării reglementa și instituția regenței, care era exercitată pe
timpul minorității domnului de către mama sa și unul dintre Marii boieri.
Sistemul electivo-ereditar prezintă atât avantaje, cât și neajunsuri. El prezintă avantajul că
permite urcarea pe tron și a unor rude mai îndepărtate, dar cu reale calități de conducător, în
dauna unor rude mai apropiate, dar care pot fi nevârstnice sau nevolnice. De asemenea, sistemul
este dezavantajos, întrucât concurența celor îndreptățiți să aspire la domnie ducea, de multe ori,
la ciocniri violente între candidații la tron, fiecare sprijinit de o fracțiune boierească, iar unii
dintre ei, și mai grav, având sprijinul unor puteri străine. Aceste lupte interne pentru tron au
slăbit țările române și au alterat sistemul tradițional al succesiunii la domnie.
Instaurarea dominației otomane și stingerea vechilor familii domnitoare au permis
Marilor boieri să aleagă elemente devotate lor, condiționând chiar alegerea Domnului de
acceptarea, de către candidatul la tron, a unui angajament de respectare a privilegiilor boierești,
pe care cronicarul Miron Costin îl denumea tocmeală sau legătură. Treptat, alegerea Domnului a
devenit formală, pe primul plan trecând învestitura dată de sultan, care preceda, de multe ori,
alegerea, deși, în actele de închinare a țărilor române către Înalta Poartă (capitulații), se prevedea
că Domnul va fi ales potrivit rânduielilor consacrate de Legea Țării și, doar apoi, confirmat,
întărit sau recunoscut de către sultan. Mai mult, atunci când alegerea se făcea cu încălcarea
dispozițiilor Legii Țării, se socotea că acordarea confirmării de către Poartă acoperea viciul
juridic al unei astfel de alegeri.
Toate aceste nefericite precedente au deschis calea numirii directe a domnilor țărilor
române de către sultan, în timpul regimului fanariot, perioadă în care sistemul tradițional
electivo-ereditar al succesiunii la tron a fost, de facto, abrogat.
SFATUL DOMNESC
Sfatul era, din punct de vedere formal-juridic, un organ de stat cu caracter facultativ,
funcționând pe lângă domn și prin intermediul căruia se realiza participarea boierilor la
conducerea statului feudal și executarea de către aceștia a obligației de concillium, care intra în
conținutul raportului juridic de vasalitate.
Sfatul domnesc era alcătuit din reprezentanți ai marilor boieri și ai Înaltului Cler și era
convocat la datele și în locurile stabilite de către domn, fiind prezidat de acesta. Numărul
membrilor Sfatului domnesc era variabil, fiind cuprins între 12 și 25 de membri. Principalele
atribuțiuni ale Sfatului domnesc sunt:
(1) Întocmirea, alături de domn, a tuturor actelor juridice, având ca obiect transferul
proprietății feudale, dând garanția respectării drepturilor și executării obligațiilor prevăzute în
acele acte;
(2) Asistarea domnului la judecarea pricinilor penale și civile, dându-și părerea asupra
fondului pricinii și acordul cu soluția pronunțată de domn;
(3) Garantarea, împreună cu domnul, a respectării actelor externe și, cu precădere, a
tratelor de vasalitate;
(4) Sfătuirea domnului în orice alte probleme ale vieții de stat atunci când era consultat;
(5) Posibilitatea cenzurării domnului ca unică instituție învestită cu această competență;
Atât componența, cât și rolul Sfatului domnesc au cunoscut de-a lungul Evului Mediu o
anumită evoluție. Astfel, până la jumătatea secolului al XV-lea, Sfatul domnesc era compus
numai din boieri de țară (marii stăpâni de domenii feudale, învestite cu imunități feudale,
dispunând de curți cu slujitori și armate proprii). Ei erau denumiți în hrisoavele vremii drept
jupani (în Țara Românească) sau pani (în Moldova). În această perioadă, puterea Sfatului
domnesc era atât de mare, încât el cenzura, de facto, întreaga activitate a domnului, fiind un
organ decizional. Astfel, domnul lua hotărârile împreună cu boierii din Sfat, dovadă că în
hrisoavele din perioada la care ne referim, numele boierilor din Sfat erau menționate în formula
introductivă a hrisovului domnesc, alături de numele domnului.
Rolul Sfatului domnesc se extindea și la vegherea asupra aplicării hotărârilor luate
împreună cu domnul, boierii din Sfat angajându-se să-l silească pe domn să execute hotărârile
luate, precum și pe urmașii acestora să respecte hotărârile luate. Această garanție era atestată prin
prezența, în partea finală a hrisovului domnesc, a peceților personale ale boierilor din Sfat,
alături de pecetea domnească. Acest statut al Sfatului domnesc era firesc în primele timpuri
după întemeiere, deoarece în memoria boierilor, era încă vie amintirea faptului că sfatul feudal se
constituise prin unirea feudelor lor, astfel încât prin prezența lor în Sfat, boierii de țară înțelegeau
să-și apere vechile poziții economice și politice consacrate pe plan juridic, prin sistemul
imunităților feudale.
Ulterior, odată cu procesul de centralizare a satului feudal, realizat prin creșterea puterii
domnești și prin restrângerea imunităților feudale acordate boierilor și mânăstirilor, se modifică
componența Sfatului domnesc, în sensul că locul boierilor de țară în Sfat este luat treptat de către
boierii de slujbe (dregătorii care sunt numiți și revocați de către domn și se află sub controlul
direct al acestuia), astfel încât, la finele veacului al XV-lea, Sfatul domnesc este alcătuit numai
din dregători domnești. De asemenea, se modifică și rolul Sfatului, în sensul că boierii din Sfat
participă nu ca factor decizional, ci ca simpli martori chemați să ia act de voința domnului.
După instaurarea dominației otomane asupra țărilor române, boierii profită din nou de
slăbirea imunității domnești și promovează teza conform căreia domnul trebuie să asculte de sfat,
condiționând alegerea prin desemnarea unui angajament privind recunoașterea și respectarea
privilegiilor boierești (tocmeală, legătură), ceea ce a însemnat instaurarea, în țările române, a
unui regim nobiliar, asemănător celui din Polonia.

DREGĂTORII
Dregătorii sunt înalți demnitari ai statului feudal, numiți și revocați de domn și care
exercitau atribuțiuni administrative, judiciare și militare în cadrul aparatului de stat feudal.
La învestirea în funcție, dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn. Dregătoriile
erau onorifice, în sensul că dregătorii nu erau remunerați, însă beneficiau de danii domnești
pentru dreaptă și credincioasă slujbă, li se concedau veniturile unor moșii și, de asemenea,
puteau primi daruri de la subalternii lor.
La origine, dregătorii erau slujbași domnești care îndeplineau în cadrul curții atribuțiuni
legate de persoana domnului, așa cum sugerează denumirile lor. Treptat însă, pe măsura întăririi
puterii domnești și a îngrădirii imunităților feudale, în cadrul procesului centralizării de stat,
dregătorii pătrund în Sfatul domnesc și preiau, în numele domnului, conducerea efectivă a vieții
de stat.
Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân, iar în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt
asemănătoare, datorită tradițiilor similare și modelului comun avut în vedere, anume sistemul
dregătoriilor din Imperiul Bizantin.
Marii dregători
Din categoria marilor dregători (membri ai Sfatului domnesc) făceau parte următorii:
(1) Banul de Severin (la origine, apoi Banul Craiovei) – primul dregător în ierarhia
feudală a Țării Românești; avea în competența sa atribuțiuni militare, administrative și judiciare
exercitate în zona din dreapta Oltului (Oltenia). La fel ca domnul, banul Craiovei putea pronunța
inclusiv pedeapsa cu moartea sau confiscarea averii; în subordinea sa, se aflau dregători de rang
inferior, denumiți bănișori.
(2) Vornicul – conducătorul slujitorilor curții domnești și cel care asigura protecția
granițelor și judeca unele pricini penale. Un element specific pentru Moldova este acela că
existau doi vornici (vornicul Țării de Sus și vornicul Țării de Jos – primul dregător din ierarhia
feudală din Moldova), ce comandau și oștirea din zonele respective; în ceea ce privește Țara
Românească, competența vornicului era similară cu cea a banului și se exercita asupra zonei din
stânga Oltului (Muntenia).
(3) Logofătul – șeful cancelariei domnești și deținătorul sigiliului domnesc, cu care erau
întărite hrisoavele domnești; el judeca și procesele care aveau ca obiect domniile domeniile
domnești ereditare.
(4) Postelnicul – tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, având în competență
gestionarea relațiilor externe ale țării și judecarea anumitor pricini privind funcționarii inferiori ai
curții domnești.
(5) Spătarul – purtătorul spadei domnești și comandantul cavaleriei; uneori, în timp de
război, spătarul comanda întreaga armată. În Moldova, domnul Ieremia Movilă a înființat, după
modelul polonez, o dregătorie similară denumită hatman, care a preluat atribuțiile militare ale
vornicilor.
(6) Vistiernicul – conducătorul activității financiare, se ocupa de coordonarea strângerii
impozitelor și a celorlalte prestații către domnie, dar și de efectuarea cheltuielilor pentru
întreținerea armatei și a curții domnești. După instaurarea dominației otomane, vistiernicul
asigura plata haraciului și a celorlalte obligații fiscale față de Poartă.
(7) Cămărașul – dregătorul însărcinat cu întreținerea cămării domnești, adică a
veniturilor și a cheltuielilor domnului, întrucât, începând cu secolul al XVIII-lea, veniturile țării
se separă de veniturile domnului.
(8) Paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești.
(9) Stolnicul – avea în grijă grădinile și pescăriile domnești.
(10) Comisul - avea în grijă grajdurile domnești.
Micii dregători
Din categoria micilor dregători (nu erau membri ai Sfatului domnesc) făceau parte
următorii:
(1) Armașul – se ocupa de executarea hotărârilor penale pronunțate de domn.
(2) Șătrarul – acea în grijă corturile domnești.
(3) Aga – comandantul pedestrimii, devenit apoi comandantul gărzii personale a
domnului.
(4) Clucerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu grâne.
(5) Sulgerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu carne.
Din examinarea atribuțiunilor dregătorilor domnești, rezultă că, la fel ca în cazul
domnului, aceste dregătorii se caracterizează prin confuziune de atribuții, specifică instituțiilor
feudale ale statului, întrucât societatea feudală nu a cunoscut o clară delimitare a formelor de
activitate în cadrul statului.
INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII ÎN LEGEA ȚĂRII
Caracteristic Evului Mediu este că proprietatea, în general, și proprietatea asupra
pământului, în special, au o structură divizată, ierarhizată și complexă, caracterizată prin
îmbinarea stăpânirii devălmașe cu stăpânirea personală, precum și prin coexistența mai multor
forme de proprietate în funcție de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme
având un regim juridic distinct în raport de poziția socială a titularului dreptului de proprietate.
În Evul Mediu, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman, ci este o proprietate
divizată de tip feudal. În acest sens, Legea Țării consacră un dominium emines (proprietatea care
aparține domnului) și dominium utile (proprietatea care aparține boierilor, mânăstirilor și
celorlalți proprietari) și un drept de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor de teren pe care
aceștia le cultivau.
Dominium eminens
Este dreptul de proprietate supremă al domnului pe care acesta îl exercită asupra
întregului teritoriu al țării, în calitatea de reprezentant, șef al statului feudal și vârf al ierarhiei
feudale. Cu alte cuvinte, este domeniul public al statului feudal și nu se confundă cu domeniul
privat al domnului, care se numește proprietate domnească, adică moșiile pe care domnul, care
el însuși era un mare boier, le stăpânește ca mare proprietar feudal, asemenea celorlalți boieri.
În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:
(1) Domnul exercita un drept superior de supraveghere și control asupra întregului
teritoriu al țării.
(2) Domnul este cel care exercita stăpânirea asupra marilor ape curgătoare și a marilor
lacuri care erau date în folosință comună pentru navigație, pescuit și adăpat.
(3) Domnul culege moștenirile vacante, adică pământurile și robii rămași fără stăpân, ca
urmare a decesului proprietarului lipsit de moștenitori.
(4) Domnul este cel care lua în stăpânire așa-numitele în latină res nullius (bunurile fără
stăpân), care erau de două categorii: terenuri pustii (cele care nu au aparținut niciodată vreunui
proprietar) și terenurile pustiite (au avut odinioară un stăpân, dau au fost părăsite de către
acesta, bunuri pe care romanii le denumeau res derelicte).
(5) Domnul putea încuviința feudalilor desprinderea unor părți din terenurile pustii sau
pustiite și întemeierea de noi așezări denumite slobozii, datorită scutirilor de taxe pe care domnul
le acorda cu acel prilej.
(6) Domnul lua în stăpânire terenurile și celelalte bunuri confiscate de la boierii vicleni și
totodată putea acorda donații sau danii domnești boierilor pentru dreapta și credincioasa slujbă,
adică pentru îndeplinirea, executarea obligațiilor de auxilium, concilium și ascultare, ce intrau în
conținutul raportului juridic de vasalitate. De asemenea, putea face donații mânăstirilor în
scopuri pioase.
(7) Domnul acorda anumitor feudali, boieri, mânăstiri imunități asupra proprietăților pe
care le stăpâneau.
(8) Toate actele juridice de transfer al proprietății feudale, având ca obiect pământuri și
robi se cereau a fi încuviințate de domn, ocazie cu care părțile contractante făceau darea calului
sau darea cupei.
(9) Dreptul de prădalică sau preadalică, adică dreptul de retract sau revocare a donațiilor
făcute. Însă domnul putea renunța la acest drept, introducând în formula hrisovului de danie
domnească formula solemnă prădalică sa nu fie. În schimbul acestei renunțări, beneficiarul
daniei domnești făcea darea calului sau darea cupei.
(10) Domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri și slujbe în folosul domniei, adică
cele 3 forme ale rentei de tip feudal în produse, în bani și în muncă.
Dominium utile
Dominium utile aparține, în principal, boierilor, mânăstirilor și țăranilor liberi proprietari
de pământ, îmbrăcând două forme, și anume marea proprietate feudală și proprietatea
țărănească.
Marea proprietate feudală. Este o proprietate completă asupra pământului și
incompletă asupra țăranilor aserviți. Ea s-a constituit anterior întemeierii statelor feudale
românești de sine stătătoare prin acapararea de către Aleșii obștii a pământurilor obștilor și
exploatarea muncii țăranilor deveniți dependenți. Din punct de vedere istoric, marea proprietate
feudală este continuatoarea stăpânirii exercitate de jupani, cneji și voievozii din epoca
feudalismului timpuriu asupra formațiunilor prestatale de tip feudal. În sens juridic, modul
originar de dobândire a marii proprietăți feudale a fost moștenirea, căreia, după întemeiere, i s-
au adăugat și moduri juridice derivate: dania domnească pentru dreapta și credincioasa slujbă,
dania particulară, vânzarea, schimbul și înfrățirea pe moșie.
În paralel, feudalii și-au extins proprietățile și pe căii nejuridice, violente, adică prin
cotropire sau prin silă, prin acapararea cu forța a pământurilor țăranilor și încălcarea dreptului
străvechi de proprietate al acestora.
După titularii ei, mare proprietate feudală îmbrăca 3 forme:
Proprietatea domnească – are ca obiect, în primul, rând, bunurile personale ale
domnului pe care acesta le stăpânește asemenea oricărui alt membru al clasei feudalilor și pe care
le dobândise încă înainte de a accede la tron. La aceste bunuri se adaugă cele dobândite pe timpul
domniei, pe diverse căi juridice, precum și îmbunătățirile realizate din inițiativă și pe cheltuială
proprie asupra unor terenuri care, la origine, fuseseră incluse în dominium eminens. Mai
aparțineau domnului cu titlul de cămara domnească și anumite venituri care i se cuveneau pe
timpul exercitării domniei, venituri care erau separate de veniturile statului, adică de visteria
țării.
Proprietatea boierească – își avea temeiul juridic în moștenire și în danie. După
întemeiere, moștenirile au fost întărite prin hrisov domnesc, fiind desemnate prin termenii de
origine slavonă ocină, baștină, dedină. Aceste bunuri puteau fi vândute numai cu respectarea
dreptului de protimis al rudelor pentru a se asigura păstrarea acestor bunuri în cadrul aceleași
familii. Dreptul de protimis este dreptul de precumpărare și răscumpărare exercitat de rude.
Dania domnească se oferea pentru serviciile militare aduse domnului, îndeplinirea unei
slujbe în aparatul de stat și avea la bază raportul de vasalitate între domnul donator și boierii
gratificați sau donatari. Până în prima jumătate a secolului al XV-lea, beneficiarul daniei
domnești avea asupra moșiei donate un drept temporar, limitat la durata vieții domnului donator
și, uneori, și a fiilor acestuia dacă i-ar fi urmat la tron. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea,
beneficiul donației domnești devine ereditar, astfel încât dreptul de prădalică se păstrează doar
pentru cazurile de viclenie, adică pentru încălcarea de către boier a obligațiilor care îi reveneau în
cadrul juridic de vasalitate.
Proprietatea bisericească/mânăstirească – această formă a proprietății feudale s-a
constituit după întemeiere din daniile făcute Bisericii creștin-ortodoxe de către credincioși
(domni, boieri, prelați, orășeni și țărani) pentru scopuri pioase, dar și pentru ca numele
donatorilor să fie trecute în pomelnice, să fie pomeniți la slujbe și să li se facă rugăciuni după
moarte. Aceste danii aveau caracterul unor donații cu sarcină, în sensul că mânăstirile donatare
aveau obligația de a nu înstrăina daniile primite și de a utiliza veniturile moșiilor donate, în
scopuri de bună-facere, sub sancțiunea întoarcerii daniei, adică a revocării donației pentru
neîndeplinirea sarcinii.
Indiferent de titularul său, domeniul feudal avea o structură bipartită, fiind alcătuit din
rezerva feudală, cultivată prin munca țăranilor dependenți și loturile date țăranilor aserviți spre
folosință, acestea purtând denumirea de delnițe (în Muntenia), jirebii (în Moldova) șesii (în
Transilvania). Administrarea domeniilor feudale se realiza cu ajutorul aparatului de slujitori al
stăpânului feudal.
Sistemul imunităților feudale. O instituție care însoțea adeseori dreptul de proprietate al
feudalilor asupra domeniilor lor era imunitatea feudală denumită ohabă (în Muntenia) și uric (în
Moldova). Ea se acorda prin hrisov domnesc și conferea titularului său drepturi de administrare
politică, drept de judecată și drept de comandă militară asupra populației de pe domeniul
respectiv și, în plus, dreptul de a face comerț, scutirea de plată oricărei dări către domnie și
dreptul de a percepe diferite venituri de la populația de pe domeniul respectiv. Feudalii învestiți
cu imunități se bucurau așadar de o anumită independență politică, în sensul că dregătorii
domnești nu aveau competență pe moșiile acestora, funcțiile statului pe domeniile respective
realizându-se prin intermediul aparatului propriu de slujitori ai feudalilor.
Imunitățile feudale oglindesc la nivelul suprastructurii sociale, izolarea specifică
economiei naturale de tip feudal. Imunitățile au apărut imediat după întemeierea statelor feudale
românești de sine stătătoare, atunci când puterea economică și politică a feudalilor era superioară
domnului, iar aceștia doreau consacrarea și pe plan juridic, prin sistemul imunității lor, a
drepturilor și privilegiilor lor de a conduce și din punct de vedere politic populația de pe
domeniile pe care le stăpâneau. Sistemul imunităților feudale a putut fi introdus și extins în
perioada respectivă și datorită împrejurării că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat,
aproape inexistent, astfel încât pentru realizarea funcțiilor statului se impunea, cu necesitate,
folosirea aparatului propriu de care dispuneau boierii și mânăstirile.
Hrisoavele domnești de acordare a imunităților feudale utilizau două tipuri de formule:
hrisoave care folosesc o formulă concentrată și hrisoave care folosesc o formulă detaliată.
Hrisoavele care folosesc o formulă concentrată. Unele hrisoave foloseau o formulă
concentrată pentru acordarea imunităților – să-i fie de ocină și de ohabă (Țara Românească) și
să-i fie de uric cu tot venitul (în Moldova). Formula concentrată a fost utilizată la începuturile
statului feudal, atunci când imunitățile aveau un caracter aproape general, în sensul că ele
reprezentau reguli în viața politică și economică.
Hrisoavele care folosesc o formulă detaliată. Formula dezvoltată a fost utilizată mai
târziu, cu precădere în hrisoavele prin care se acordau imunități feudale mânăstirilor, întrucât
proprietatea mânăstirească s-a constituit mai târziu decât cea boierească, într-o epocă în care
începuse deja centralizarea statului feudal, iar imunitățile nu mai aveau un caracter general, ca la
început, ci aveau un caracter excepțional, astfel încât era necesară o precizare amănunțită a
conținutului lor pentru ca privilegiile și activitățile respective să fie scoase din competența
generală a dregătorilor domnești. Din examinarea formulei dezvoltate, rezultă că imunitățile
feudale nu erau uniforme, ci mai largi sau mai restrânse, de la un boier la altul, de la o mânăstire
la alta, după gradul în care domnul înțelegea să-l învestească pe titularul acelei imunități, cu
exercițiul unor atribuțiuni politice și să-l gratifice cu anumite foloase economice.
Centralizarea puterii de stat în mâna domnului și a aparatului dregătorilor domnești a dus
treptat la restrângerea imunităților feudale și la preluarea de către dregători de la marii proprietari
feudali a exercițiului drepturilor politice pe domeniile acestora din urmă. În acest context, dreptul
de judecată al boierilor și al mânăstirilor a fost limitat la pricini mărunte, drepturile militare ale
boierilor au fost îngrădite, dezvoltarea producției a restrâns, până la desființare, dreptul boierilor
și al mânăstirilor de a percepe taxe pe circulația bunurilor și persoanelor, precum și anumite
venituri de la populația aflată pe domeniile lor. Marea proprietate feudală învestită cu imunități
care oglindea confuzia între public și privat, specifică societății feudale de la începuturile ei, face
locul unei separări a drepturilor publice de drepturile private și constituirii treptate a unui drept
de proprietate absolut.
O altă caracteristică a proprietății feudale, mai cu seamă a proprietății boierești, este
stăpânirea pe scara largă în comun a moșiilor de către cetele de boieri, aparținând aceleiași
familii, în vederea păstrării unității economice a domeniului feudal și a imunității politice a
imunităților feudale prin evitarea ieșirii din indiviziune.
Proprietatea țărănească. Prezintă caracteristici diferite, după cum era vorba, pe de-o
parte, de proprietatea țăranilor grupați în obști, prin raportarea la cea a țăranilor ce nu fac parte
din obști și, pe de altă parte, după cum vorbim de proprietatea țăranilor liberi, prin raportarea la
proprietatea țăranilor aserviți.

a. Proprietatea țăranilor liberi grupați în obști


Obștea liberă avea un hotar împărțit în:
Vatra satului unde se aflau gospodăriile sătenilor, proprietatea personală a acestora;
Câmpul de cultură unde se aflau loturile de cultură aparținând membrilor obștilor și de
asemenea proprietatea personală a acestora;
Celelalte terenuri aflate în hotarul obștii, stăpânite în devălmășie – pădurile, pășunile,
apele, izlazurile, la care se adaugă și turmele comune, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă
slabă, moara satului și bogățiile subsolului.
Fiecare membru al obștii avea dreptul, cu aprobarea conducerii obștii, să desprindă
anumite suprafețe de teren din cele aflate în devălmășie și să le amenajeze prin muncă proprie,
dându-le o nouă valoare și destinație economică. Temeiul juridic al trecerii acestor terenuri din
devălmășie în proprietate personală a titularului și a familiei sale îl reprezintă muncă încorporată
în terenul respectiv. Cea mai veche desprindere din devălmășie a fost vatra casei de locuit și
curtea, au urmat apoi loturile de cultură din țarină, adică pământul de arătură al fiecărui membru
al obștii și al familiei sale. De-a lungul timpului, tendința a fost aceea de extindere a suprafețelor
aflate în stăpânire personală a membrilor obștii în detrimentul suprafețelor rămase în devălmășie.
Cu toate acestea, până la sfârșitul Evului Mediu, obștea a păstrat un drept superior de
supraveghere și control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarele ei, inclusiv a terenurilor aflate
în proprietatea personală a membrilor obștii. Expresia procedurală a acestui drept se numește
dreptul de protimis, adică dreptul de precumpărare și răscumpărare; dacă un țăran dorea să
vândă un teren aflat în proprietatea sa personală, trebuia să-și facă cunoscută intenția la 3 târguri
succesive (triunghium). Ceilalți membri ai obștii, rudele și vecinii, în această ordine legală de
preferință, aveau drept de preempțiune (precumpărare) la preț egal. Dacă niciunul dintre membrii
obștii nu-și exercita dreptul de preempțiune, terenul putea fi vândut unui străin de obște, însă
această vânzare nu este o vânzare pură și simplă, ci este afectată de o condiție rezolutorie,
constând în aceea că, în termen de un an de la data vânzării, oricare dintre membrii obștii (rudele
și vecinii), în aceeași ordine legală de preferință, poate exercita dreptul de răscumpărare,
întorcând cumpărătorului prețul plătit și devenind astfel titularul dreptului de proprietate asupra
acelui teren. Se asigură, în acest fel, unitatea economică și teritorială a obștilor sătești și
teritoriale.
b. Teritoriul obștii aservite
Teritoriul obștii aservite aparținea stăpânului feudal. Totuși, în virtutea tradiției românești
de prețuire a muncii personale, țăranii aserviți își păstrau dreptul de proprietate asupra
gospodăriei și asupra uneltelor de muncă, aveau dreptul de folosință asupra lotului de cultură,
precum și dreptul de a face diferite îmbunătățiri personale unor terenuri, plătind însă stăpânului
feudal zeciuiala pentru că aceste operațiuni erau efectuate pe pământul feudalului.
Proprietatea țăranilor liberi care nu trăiau în obști se exercita asupra gospodăriei, vitelor
și uneltelor de muncă și unei mici suprafețe de cultură.
Legea Țării consacră și meșteșugarilor dreptul de proprietate asupra uneltelor și
atelierelor lor, precum și robilor dreptul de proprietate asupra sălașelor și uneltelor care
proveneau din munca personală.
MATERIA PERSOANELOR (STATUTUL JURIDIC AL CLASELOR SOCIALE SAU
AL STĂRILOR FEUDALE)
Legea Țării, ca și dreptul roman, aveau un profund caracter statuar prin dispozițiile
discriminatorii pe care le conținea, în raport cu poziția socială a diferitelor clase și categorii
sociale. Structura socială a lumii feudale s-a constituit în strânsă legătură cu formele de
proprietate specifice feudalismului.
Instituția boieriei
Boierii se aflau în vârful ierarhiei sociale feudale. Ei aveau capacitate juridică deplină, se
bucurau de toate drepturile și toate privilegiile, erau titulari ai dreptului de proprietate feudală,
învestită uneori cu imunități și singurii care exercitau conducerea politică a statului feudal.
Categoria socială a boierilor s-a desprins din rândul Aleșilor obștii, care au acaparat pământurile
satelor, devenind proprietarii acestora și, ulterior, conducătorii formațiunilor prestatale de tip
feudal, calitate în care exercitau pe domeniile lor atribuțiuni politico-administrative, militare și
judiciare în calitate de juzi (jupani), cneji și voievozi.
După întemeiere, acestora li s-a recunoscut, de către statul feudal, calitate de boieri prin
hrisov domnesc, fiind desemnați cu titulatura generică de boieri de țară. Această sintagmă arată
că boierimea a fost anterioară formării statelor feudale românești de sine stătătoare, întrucât
boierii de țară, stăpâni ai unor întinse moșii, fuseseră conducătorii formațiunilor prestatale de tip
feudal. Sub puterea lor, se întemeiaseră țările, în sensul de state independente. În izvoarele
vremii, boierii de țară erau denumiți jupani (Muntenia), pani (Moldova), barones/boiarones
(Transilvania).
La origine, calitatea de boier era indisolubil legată de stăpânirea unei moșii și se
transmitea pe cale ereditară, odată cu moșia. Astfel, pierderea moșiei ducea la pierderea calității
de boier. După centralizarea statului feudal, apare o nouă categorie de boieri, și anume boierii de
slujbe, adică dregătorii numiți și revocați de domn și aflați sub controlul acestuia. Acești boieri
erau recrutați chiar și din rândul unor categorii sociale inferioare. Prin urmare, calitatea de boier
a acestora nu mai era efectul stăpânirii unei moșii, ci decurgea din funcția pe care domnul i-o
încredințase, în cadrul aparatului statal. Și dregătorii puteau deveni proprietarii unor moșii pentru
că domnul îi miluia pe dregători pentru dreapta și credincioasa slujbă, adică pentru serviciile
aduse, dăruindu-le moșii sau concedându-le veniturile unor ținuturi.
În cele din urmă, către sfârșitul feudalismului, boieria devine indisolubil legată de
stăpânirea unor dregătorii în aparatul de stat și nu mai este condiționată, în niciun fel, de
stăpânirea unei moșii. A fost elaborat totodată și un statut scris al boierimii în care era
reglementată, în mod expres, acordarea acestei calități ca efect al încredințării unei dregătorii.
Clasificarea în raport de puterea lor economică și de locul pe care-l ocupau în ierarhia
boierească, ulterior în ierarhia dregătorilor: boieri mari și boieri mici.

Clerul
O altă categorie aflată în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul, al cărui statut se
caracteriza prin următoarele:
1) Se bucura de toate drepturile civile și politice și de toate privilegiile;
2) Participa la conducerea țării în Sfatul domnesc, precum și în Adunarea stărilor
feudale;
3) Unele domenii mânăstirești erau învestite cu imunități feudale, ceea ce le conferea
clericilor un drept de jurisdicție laică asupra populației de pe domeniile lor;
4) Avea și atribuții de drept canonic, conform ierarhiei bisericești;
Orășenii
O altă categorie socială o reprezentau orășenii, însă aceștia nu erau o pătură socială
omogenă, ci erau organizați într-o structură ierarhică prestabilită, alcătuită de la vârf la bază din:
a) Persoanele care stăpâneau case în târguri și moșii în ocoalele târgurilor – aceștia
formau patriciatul orășenesc sau aristocrația orașelor, fiind puțini numeroși. Ei se
bucurau, asemenea boierilor și clericilor, de toate privilegiile, iar în Moldova
participau chiar și la alegerea domnului; din rândul lor se alegeau organele de
conducere ale orașelor.
b) Orășenii propriu-ziși – din această categorie făceau parte negustorii, meșteșugarii și
târgoveți. Aceștia stăpâneau case, prăvălii și ateliere în orașe, dar aveau și dreptul de
a folosi în devălmășie moșia orașului pentru agricultură și creșterea animalelor. Spre
deosebire de Transilvania, unde viața urbană era mai dezvoltată și orașele erau
autonome, în Țara Românească și Moldova, orășenii se supuneau unei autorități
duble: dregătorii domnești și conducătorii orașelor.
c) Plebea orășenească – era alcătuită din sărăcimea orașelor, formată din oamenii care
se ocupau exclusiv cu agricultura pe moșia orașului și care puteau fi liberi sau robi.
Țărănimea
A. Țăranii liberi
Țăranii liberi erau împărțiți în 3 categorii:
1) Țăranii liberi cu pământ, organizați în obști – răzeși (Moldova) și moșneni (Țara
Românească);
2) Țăranii liberi cu pământ, aflați în afara obștilor – cneji sau judeci;
3) Țăranii liberi fără pământ – săraci sau siromahi;
Țăranii liberi aveau un statut juridic asemănător târgoveților, în ceea ce privește dreptul
de administrare și de dispoziție asupra bunurilor ce le aparțineau, precum și în ceea ce privește
conducerea satelor.
B. Țăranii dependenți
Din punctul de vedere al statutului lor juridic, aceștia se găseau în stare de dependență de
tip feudal, care, în Muntenia se numea rumânie, în Moldova se numea vecinie, iar în
Transilvania se numea iobăgie. Capacitate lor juridică era determinată de dreptul de proprietate
incompletă pe care stăpânul feudal, boierii sau mânăstirile îl aveau asupra lor, în sensul că țăranii
dependenți puteau fi vânduți, însă numai odată cu moșia pe care erau alipiți. Statutul lor juridic
cuprindea și unele drepturi:
1) Dreptul de a dispune de partea de produse și venituri care le rămânea după
satisfacerea obligației de plată a rentei feudale, sub cele 3 forme ale ei;
2) Dreptul de proprietate asupra gospodăriei și uneltelor de muncă;
3) Dreptul de folosință asupra delniței pe care o dețineau pentru muncă, din moșia pe
care erau aserviți;
4) Dreptul de a dobândi, în proprietate, cu consimțământul stăpânului feudal, loturi de
pământ, chiar unele cultivate prin munca altor țărani dependenți;
5) Dreptul de strămutare de pe o moșie pe alta, însă numai după îndeplinirea obligației
de plată a rentei feudale. La mijlocul secolului al XVI-lea, acest drept a fost suprimat,
astfel încât țăranii dependenți sunt legați de glie;
Țăranii aserviți care fugeau de pe moșie fără respectarea condițiilor de strămutare, puteau
fi readuși cu forța pe moșie (manu militari) de către stăpânii lor, iar feudalii, pe ale căror moșii se
refugiaseră acești țărani dependenți, aveau obligația corelativă de a-i remite stăpânului acestora.
Starea de dependență de tip feudal, denumită generic rumânie, se transmitea ereditar pe
linie masculină, fiind imprescriptibilă, însă regulile și formele acesteia nu se aplicau femeilor.
Legea Țării consacra atât forme de cădere în rumânie, cât și de ieșire. Formele de cădere erau:
a. Donația – actul prin care țăranul liber se închina cu sufletul și averea sa stăpânului
feudal (dona averea și libertatea).
b. Vânzarea – țăranul, împovărat de datorii, vinde libertatea stăpânului feudal.
c. Contractul de împrumut – când era garantat cu libertatea persoanei datornicului.
d. Hotărârea judecătorească – dată în favoarea boierilor în procesele cu țăranii,
procese care aveau ca obiect constatarea stării de dependență a acestora din urmă.
Toate aceste tipuri juridice de cădere în rumânie trebuiau întărite de domn și de Sfatul
domnesc. Ele emanau de la cancelaria domnească. Existau și căi nejuridice de cădere în rumânie:
a. Falsificarea de acte de către boieri;
b. Cotropirea sau sila – aducerea cu forța a țăranilor în stare de dependență de tip
feudal;
Forme de ieșire din rumânie:
a. Iertarea de rumânie – act cu titlu gratuit făcut de stăpânul feudal fie inter vivos, fie
mortis causa
b. Răscumpărarea din rumânie – cea mai folosită cale de ieșire din rumânie, datorită
avantajelor pe care le procura stăpânului feudal
c. Hotărârea judecătorească – dată în favoarea țăranilor, în procesele cu boierii, având
ca obiect constatarea împrejurării că fuseseră aserviți cu sila.
În practică, țăranii recurgeau și la căi nejuridice de ieșire din starea de rumânie:
a. Arderea titlurilor boierilor de către țărani;
b. Cnezirea/ judecirea cu silă – situația în care țăranii dependenți se comportă, de facto,
ca niște țărani liberi;
c. Fuga de pe moșie;
d. Răscoala;
În legătură cu țăranii aserviți, trebuie să examinăm și opinia profesorului Constantin
Giurescu, unul dintre marii noștri istorici, care afirmă existența unui așa-numit zakon vlaski
(drept rumânesc), plecând de la ideea că vlahii reprezintă categoria socială inferioară țăranilor
dependenți. Conform profesorului, în această categorie ar intra și robii eliberați, care, după actul
eliberării urmau să trăiască în stare de rumânie ca țăranii dependenți. Astfel, profesorul
Constantin Giurescu face o distincție între Legea Țării (dreptul național al românilor, privit ca un
popor) și zakon vlaski, care ar fi reglementat statutul juridic al țăranilor dependenți. Din păcate,
evident că nu putem accepta opinia profesorului Giurescu (după părerea mea, nu a profesorului
Jean Andrei, această teorie este eminamente dezastroasă, eu m-aș fi lăsat de istorie în locul lui)
pentru că ea este contrazisă de izvoarele medievale. În cuprinsul hrisoavelor domnești, termenul
de rumân era utilizat în sens etnic (român) și în sens social (țăranul dependent), iar sensul în care
este utilizat acest cuvânt rezultă din context. Există așadar un singur sistem de drept, Legea Țării,
ce reglementează statutul juridic al tuturor persoanelor, al tuturor claselor și categoriilor sociale.
Robii
O altă categorie socială o reprezentau robii, al căror statut juridic era reglementat de un
așa-numit drept al robilor sau drept-țigănesc. Majoritatea robilor proveneau din rândul
populațiilor necreștine (tătari și țigani), deși robia apăruse în spațiul românesc înainte de venirea
celor două etnii, datând din vremea cumanilor și a pecenegilor. După apartenență, robii erau
domnești, boierești sau mânăstirești.
Din punct de vedere juridic, robii, asemenea sclavilor din Antichitate, erau considerați a
fi bunuri, deci obiecte ale dreptului de proprietate, iar nu subiecte de drept. Robii puteau forma
obiectul contractelor translative de proprietate, însă stăpânii nu aveau asupra robilor, așa cum
aveau asupra sclavilor în dreptul roman, dreptul de viață și de moarte. Mai mult decât atât,
robilor li se recunoștea și o oarecare capacitate juridică, în sensul că se puteau căsători, puteau
stăpâni uneltele confecționate din muncă proprie.
Străinii
Străinii aveau un regim juridic bine precizat în Legea Țării, anume relativ tolerant dacă
erau de religie creștină, însă restrictiv, dacă erau de religie musulmană. Astfel, străinii aveau
următoarele drepturi recunoscute în actele de privilegii acordate de către domn:
1) Se puteau stabili în orașe și târguri;
2) Se puteau organiza în comunități proprii;
3) Puteau face comerț;
4) Puteau exercita meșteșuguri;
5) Puteau avea lăcașe de cult proprii;
Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni) fie prin căsătoria cu o
pământeancă, fie prin încredințarea de către domn a unor dregătorii. Străinii naturalizați se
bucurau de un statut juridic identic cu cel al românilor. În schimb, străinii aveau următoarele
interdicții:
1) Nu puteau dobândi pământ în proprietate;
2) Erau supuși unui regim fiscal distinct;
3) Străinii de origine musulmană erau exceptați în mod expres de la dreptul de a se așeza
în țările române și de a-și întemeia lăcașe de cult, conform capitulațiilor încheiate
între Imperiul Otoman și țările române.

INSTITUȚIA RUDENIEI, A CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI


Rudenia. Prin definiție, rudenia este relația specială între persoane, care izvorăște dintr-o
origine comună (rudenia de sânge) sau din anumite principii religioase (rudenia prin
alianță/afiliație) sau prin tainele botezului și cununiei (rudenie spirituală).
Rudenia de sânge poate fi directă sau colaterală, fiecare dintre ele cu grade sau trepte de
rudenie stabilite după numărul generațiilor dintre persoane, cu privire la care dorim să stabilim
rudenia (bunicul și nepotul sunt rude de gradul 2, verii de gradul I sunt rude de gradul 4).
Rudenia directă este suitoare (ascendentă) sau coborâtoare (descendentă). Rudenia de sânge
generează, potrivit dreptului obligații de ajutor reciproc de întreținere, impediment la căsătorie,
fiind de asemenea unicul temei al vocației succesorale.
Rudenia prin alianță reprezintă legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, iar rudenia
spirituală este rudenia dintre nași și fini, ea generând, potrivit Legii Țării și perceptelor creștine,
efecte la fel de puternice ca și cele ale rudeniei de sânge.
Legea Țării consacră și două forme speciale de rudenie, și anume rudenia izvorâtă din
adopție și rudenia izvorâtă din înfrățire.
Căsătoria. Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în
Legea Țării căsătoria se încheia prin formalitățile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, în
sensul că îmbrăca forma unei benedicțiuni religioase. Rudenia constituita o piedică la căsătorie
și, pe cale subsecventă, și a copiilor rezultați dintr-o asemenea căsătorie. Etapele premergătoare
căsătoriei erau:
1) Vederea în ființă (cunoașterea viitorilor soți);
2) Urmarea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soți);
3) Întocmirea foii de zestre;
4) Binecuvântarea părințiilor;
O variantă a căsătoriei tradiționale era căsătoria denumită de Legea Țării căsătoria cu
fuga, constând într-un simulacru de răpire a viitoarei soții de către soț pentru a forța
binecuvântarea părinților (politica faptului împlinit).
Zestrea este o instituție de străveche tradiție geto-dacă, sub forma unui drept al ambilor
tineri și având semnificație echivalentului muncii depuse de viitorii soți în gospodăria familiei.
Zestrea se constituia prin strigări publice făcute în timpul serbării nunții, la ea adăugându-se
darurile de nuntă pe care tinerii căsătoriți le primeau de la celelalte rude și prieteni și care,
împreună cu zestrea, alcătuiau baza materială a noi familii. Începând cu secolul al XVII-lea, apar
foile de zestre, iar zestrea își pierde semnificația tradițională, constituindu-se doar pentru
viitoarea soție și devenind un fel de afacere pentru viitori soți vânzători de zestre.
Biserica Ortodoxă admitea și divorțul, consacrând deplină egalitate între soți în privința
motivelor de divorț pe care le puteau invoca. Subsecvent divorțului avea loc partajul bunurilor
comune ale soților, pe care Legea Țării îl denumea împărțeală sau alegere. Repudiul era admis
nu doar pentru soț, ci și pentru soție, care putea declara în fața martorilor că părăsește domiciliul
conjugal.
Familia. Este alcătuită din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinții și copiii.
Străvechea tradiție tracă, preluată în procesul etnogenezei la nivelul obștii sătești, a imprimat
familiei românești un veritabil caracter democratic, spre deosebire de familia romană, care a
păstrat până spre sfârșit un caracter aristocratic, deoarece pater familias este stăpânul absolut
asupra bunurilor și persoanelor care îi compuneau familia. În reglementarea instituției familiei,
Legea Țării a suferit o serie de influențe și din partea dreptului bizantin, și din partea învățăturii
creștin-ortodoxe.
Dreptul nostru obișnuielnic stabilește deplina egalitate a soților, izvorâtă din condițiile de
muncă și de viață ale familiilor din obște, ceea ce însemnă ca ambii soți exercitau puterea
părintească asupra copiilor lor, pe care aveau obligația de a-i întreține și nu dreptul de viață și de
moarte (ius vitae necisque) sau dreptul de a-i vinde, de ale închiria serviciile ca în dreptul roman.
După moartea soțului, soția supraviețuitoare exercita singură puterea părintească asupra copiilor
minori. Între soți, existau drepturi și obligații de întreținere, iar soțul care nu-și exercita dreptul
de a-și întreține familia era sancționat cu o sancțiune infamantă, de natură a atrage disprețul
public (darea prin târg/ purtarea pe uliță).
Legea Țării permitea și adopția rudelor sau a unor persoane străine de familie, copii
adoptați purtând denumirea de fii de suflet.
Succesiunea. Transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte, adică de la defunct la
succesorii lui se numea în Legea Țării moștenire. Succesorii în drepturi se numeau moștenitori.
Cele două cuvinte sunt de sorginte tracă și fac parte din familia cuvântului moș, în care includem
și cuvântul moșie (proprietate ereditară). Prin moștenire, se transmite de la defunct la
moștenitorii acestuia o universalitate, un patrimoniu care conține atât activul succesoral, cât și
pasivul succesoral, adică datoriile defunctului. Dreptul nostru național consacră două forme de
deferire a moștenirii: moștenirea legală/legitimă/ab intestat și moștenirea testamentară.
Moștenirea legală. Se deschide atunci când defunctul nu a lăsat testament, când
defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este regulat întocmit (prin urmare este nul) sau când
defunctul a lăsat testament, este regulat întocmit, însă este caduc (nu-și produce efectele
juridice).
Legea Țării consacră următoarea regulă: egala vocație succesorală a copiilor legitimi cu
copiii de suflet și egala vocație succesorală a fetelor cu băieții atât la bunurile ereditare (de
ocină), cât și la bunurile de cumpărătură (cele dobândite prin acte inter vivos) ale părinților lor.
De la această regulă, exista o excepție în Muntenia, exprimată prin privilegiul masculinității,
conform căruia doar băieții aveau vocație succesorală la ocini, adică la bunurile ereditare ale
părinților lor, iar fetele primeau echivalentul valoric al părții care li s-ar fi cuvenit în bani,
obiecte de cumpărătură și/sau obiecte de preț. De regulă, fetele își primeau părțile succesorale
sub formă de zestre, obligația de înzestrare revenind părinților, dar, în absența acestora, obligația
trece asupra fraților.
Legea Țării a preluat principiile romane de drept, și anume mater semper certa est
(mama este întotdeauna singură) și pater est quem nuptiae demonstrat (tatăl este cel pe care-l
indică căsătoria), potrivit cărora copilul născut în afara căsătoriei (copilul natural) vine doar la
moștenirea mamei sale. Copilul hiastru (vitreg) are aceeași vocație succesorală ca și aceea a
copilului legiuit, dar doar la moștenirea părintelui bun (comun). Legea Țării admite și moștenirea
prin reprezentare și, contrar dreptului roman, recunoaște dreptul de moștenire al soțului
supraviețuitor în concurs cu copiii.
Moștenirea testamentară. Se deschide pe baza testamentului întocmit de defunct dacă acesta
a fost regulat întocmit, adică nu este nul și dacă nu este caduc, adică își produce efectele. În
cadrul acesteia, potrivit Legii Țării, testatorul puteau institui moștenitori după cum putea și,
contrar dreptului roman, exhereda (dezmoșteni). Spre pildă, părinții puteau să își dezmoștenească
fii rău-făcători sau pe cei lipsiți de respect. La romani, dezmoștenirea era privită ca un alt mod de
deferire a succesiunii.
Testamentul puteau fi redactat în formă orală (cu limbă de moarte) sau în formă scrisă
(diată). Această formă era slab răspândită datorită faptului că, în Evul Mediu, foarte puțină lume
era știutoare de carte. Diata era utilizată, în special, de către clerici și de către unii boieri știutori
de carte. Ambele forme de testament (orală și scrisă) se încheiau în prezența martorilor. O
particularitate a testamentului medieval față de testamentul modern este utilizarea în cuprisnul
testamentului a unui blestem pentru a asigura respectarea ultimei voințe a testatorului
O altă particularitate a succesiunii testamentare în Legea Țării este valabilitatea
substituțiunii fideicomisare, care a fost interzisă în Codul modern, prin Codul civil al lui
Alexandru Ioan I, dar a fost readusă în peisajul dreptului nostru civil prin Codul civil din anul
2011. Substituțiunea fideicomisare este sistemul potrivit căruia o persoană numită disponent
(este fie testatorul, fie donatorul) impune unei alte persoane numite fiduciar (legatarul sau
donatarul) să păstreze bunurile primite cu titlu de legat sau pe cele primite cu titlul de donație și
să le transmită la decesul lui unei alte persoane numite fideicomisar/substituit, indicată tot de
disponent. În acest fel, disponentul dispune nu numai pentru sine și pentru moartea lui, dar
dispune și pentru moartea legatarului/donatarului. Această substituțiune fideicomisare se putea
face pe grade (gradul I, gradul al II-lea) sau putea fi la infinit.
În Evul Mediu, caracterizat în general printr-o economie naturală în care schimbul avea
un caracter accidental, caracterizat prin proprietatea divizată, o instituție cum este aceasta își
putea găsi utilitatea permițând păstrarea unor bunuri în cadrul aceleiași familii prin scoaterea
practică a acestor bunuri pentru o lungă perioadă de timp sau pentru totdeauna din circuitul
juridic civil.
În Epoca Modernă însă, pe fondul dezvoltării fără precedent a producției și a schimbului
de mărfuri și al trecerii de la proprietatea divizată la proprietatea absolută ca în dreptul roman,
această substituțiune apare ca o instituție anacronică sau retrogradă și totuși, în mod surprinzător,
această instituție există în dreptul nostru civil.
MATERIA OBLIGAȚIILOR
Dreptul nostru obișnuielnic consacră două izvoare de obligații: contractele și delictele,
potrivit dreptului clasificării bipartite a lui Gaius. De asemenea, statornicește în materia
obligațiilor principiul răspunderii personale. Cu toate acestea, tradiționala solidaritate a obștii,
precum și anumite interese ale statului feudal au impus existența unor forme de răspundere
colectivă, cum ar fi: răspunderea colectivă în materie penală, răspunderea colectivă în
materie fiscală și despăgubirea de la altul.
Răspunderea colectivă în materie penală. Este o reminiscență a vechiului sistem al
răzbunării sângelui, potrivit căruia în cazul comiterii unor fapte de omor sau de rănire, ginta sau
familia victimei își putea exercita dreptul de răzbunare asupra familiei sau ginții făptuitorului.
Ulterior, apare sistemul compozițiunii voluntare (o înțelegere de desdăunare între victimă și
făptaș), care aveau un dublu caracter, și anume atât despăgubirea victimei pentru viciul ce i-a
fost cauzat, cât și o ispășire de către făptuitor a vinovăției lui.
După trecerea la organizarea politică, compozițiunea voluntară este înlocuită de o
compozițiune legală, statul fiind acela care fixează cuantumul despăgubirii. Ea devine, treptat, o
amendă de stat. Toate aceste transformări pot fi urmărite pe plan terminologic, în sensul că
inițial compozițiunea se numea dușegubină (ispășirea sufletului), iar apoi gloabă (amendă),
fiindcă, în Evul Mediu, de regulă pentru că nu existau bani, amenzile erau stabilite în vite, iar cei
care erau supuși amenzii dădeau vitele cele mai slabe, adică gloabele. Statul feudal a creat din
aceste gloabe o importantă sursă de venituri, cu perceperea amenzilor fiind însărcinați
funcționarii specializați, denumiți globnici.
Sub aspect procedural, înainte de formarea statului feudal, obștea sătească sau teritorială
era aceea care cerceta și sancționa prin intermediul organelor sale de conducere faptele contrare
normelor de conduită săvârșite de membrii obștii. După întemeiere, dintre vechile sale
atribuțiuni, obștea rămâne numai cu aceea de a îl căuta și identifica pe făptuitor, predându-l apoi
slujbașilor statului, denumiți gonitorii din urmă. Dacă obștea nu era în măsură să-l identifice și
să-l predea pe făptuitor, atunci ea trebuia să indice gonitorilor din urmă locul pe unde făptuitorul
părăsise hotarul obștii, adică să dea urma. Dacă nici acest lucru nu era posibil, atunci satul întreg
trebuia să răspundă pentru fapta comisă pe teritoriul lui, fiind obligat să plătească amenda fixată
de stat. Imposibilitatea obștii de a plăti amenda atrăgea aservirea acesteia.
Această procedură nu era utilizată și în cazul faptelor săvârșite pe domeniile feudale
învestite cu imunități pentru că pe acele domenii, identificare făptuitorului, judecarea și
sancționarea sa era de competența stăpânului feudal și se realiza prin intermediul aparatului
propriu de slujitori al acestuia.
Răspunderea colectivă în materie fiscală. O altă formă de răspundere colectivă este
răspunderea în materie fiscală, care este o formă de aservire. Astfel, în cazul în care unii dintre
membrii obștii nu-și puteau plăti birul stabilit de către răbojari, datoriile lor erau plătite de
întreaga colectivitate, iar dacă obștea devenea insolvabilă, ea era aservită de către domnie sau de
către un boier în contul datoriei.
Despăgubirea de la altul. Aceasta este o formă de răspundere solidară, cu o sferă mult
mai largă decât cea a răspunderii a obștii, în sensul că ea cuprinde întregi categorii sociale
aparținând aceluiași popor. Această formă de răspundere colectivă a fost utilizată în majoritatea
statelor europene în Evul Mediu. Astăzi, dacă una dintre părțile contractante nu este cetățean
român, constrângerea acestuia spre a-și executa obligația asumată prin contract se realizează pe
baza convențiilor bilaterale sau multilaterale dintre state, precum și prin procedura
exequaturului, potrivit căreia o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță cu privire la un
cetățean străin devine executorie în țara al cărei cetățean este acesta.
Potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii români primeau din partea domnului
dreptul de a-și realiza creanțele pe care le aveau față de debitorii străini pe seama conaționalilor
acestor debitori străini aflați în trecere prin țările române, dându-le acestora toate dovezile
privitoare la existența creanței și modul în care s-a realizat executarea silită asupra lor, astfel
încât la întoarcerea acestora în țara de origine să poată cere autorităților proprii să fie despăgubiți
de către conaționalul lor pentru care fuseseră urmăriți și executați silit. La fel se proceda și în
cazul în care debitorul era român.
Forme de răspundere personală
CONTRACTELE
Contractul de vânzare
Cel mai important și răspândit contract în practica juridică medievală era contractul de
vânzare, care, în urma sintezei traco-romane și sub influența bizantină, devenise un contract
consensual translativ de proprietate, spre deosebire de dreptul roman, unde vânzarea era
consensuală, generatoare de obligații. Elementele vânzării erau: consimțământul, obiectul și
prețul.
Consimțământul. Este manifestarea de voință a unei părți contractante în sensul dorit de
cealaltă parte contractantă, astfel încât să se realizeze acordul de voință al părții (convergența
voințelor celor două părți). Consimțământul trebuia să fie liber exprimat, adică trebuia dat de
bună-voie și irevocabil. În cazul în care consimțământul era viciat, contractul era lovit de
nulitate. Cel mai răspândit viciu de consimțământ în Evul Mediu era violența, denumită în Legea
Țării silă. Motivele, de cele mai multe ori economice, pentru care vânzătorul era nevoit să vândă
bunul nu erau considerate în Legea Țării vicii de consimțământ. Prezența martorilor la încheierea
contractelor de vânzare făcea imposibilă celelalte vicii de consimțământ, și anume eroarea și
dolul.
Un specific al vânzării feudale în materia consimțământului este acela că în anumite
circumstanțe, alături de consimțământul părților este necesar și consimțământul altor persoane.
Spre pildă, vânzarea pământului aflat în hotarul obștii. Aici este necesar consimțământul și
celorlalți membri ai obștii (rude, vecini), exprimat prin exercitarea dreptului de protimis. De
asemenea, în cazul vânzării unei proprietăți feudale cu sau fără țărani dependenți, precum și în
cazul vânzării robilor; actul de transfer al proprietății trebuia întărit prin hrisov domnesc. Astfel,
se cerea și acordul domnului. Pentru a obține acordul domnului și pentru a evita prădalica, părțile
contractante făceau darea calului sau darea cupei.
Obiectul. Trebuia să fie un bun susceptibil de a fi înstrăinat, adică un bun aflat în comerț
sau, altfel spus, un bun aflat în circuitul juridic civil. Cel mai important bun ce forma obiectul
vânzării era pământul. O altă particularitate a vânzării medievale în privința obiectului este aceea
că obiectul vânzării îl putea constitui și ființa umană. Spre exemplu, vânzarea robilor, vânzarea
moșiilor cultivate cu țărani dependenți, cazul țăranilor liberi, care, împovărați de datorii, își
vindeau libertatea.
Prețul. Era de cele mai multe ori în pecunia numerarata, adică exprimat în bani, însă dat
fiind caracterul natural al economiei feudale, de cele mai multe ori prețul vânzării era stabilit în
natură, existând, sub acest aspect, o anumită confuzie între vânzare și schimb. Prețul se fixa fie la
data încheierii contractului, fie la o dată ulterioară, dacă vânzarea se realiza cu rest de preț, sub
sancțiunea rezoluțiunii contractului pentru neplata restului de preț. Uneori, în vederea garantării
prețului plății sau a restului de preț se constituiau garanții (fie garanții reale, fie garanții
personale). Rezoluțiunea contractului de vânzare era prevăzută printr-o clauză contractuală,
denumită pact comisoriu care stabilea că, în cazul rezoluțiunii, prețul sau restul de preț se cerea
a fi restituit celui care îl plătise.
Întoarcerea prețului vânzării se putea face nu doar în cazul rezoluțiunii, ci și în caz de
evicțiune, pe care Legea Țării o denumește val, adică atunci când bunul a fost cumpărat rău,
adică a fost cumpărat de la neproprietar, iar adevăratul proprietar îl evinge pe cumpărător, adică
îl deposedează de bunul cumpărat, făcând dovada dreptului de proprietate: eu sunt adevăratul
proprietar, și nu vânzătorul.
Sub aspectul formei, vânzarea se putea face fie în formă scrisă, fie în formă orală, însă
întotdeauna vânzarea se făcea în prezența martorilor. Uneori, ea se făcea și în prezența
chezașilor (garanților personali), precum și în prezența aldămășarilor (martori preconstituiți).
Contractul de donație
În Legea Țării, contractul de donație era reglementat ca un contract real, încheiat în mod
valabil prin acordul de voințe al părților, însoțit de tradițiune (remiterea materială a lucrului din
mâna donatorului în mâna donatarului, adică de la mână la mână). Elementele contractului de
donație sunt: intenția de a gratifica și obiectul.
Intenția de a gratifica a donatorului. În cazul donației, intenția de a gratifica a
donatorului are în vedere angajamentul pe care donatarul și-l asumă, de a-l îngriji pe donator
până la sfârșitul vieții și de a-l înmormânta potrivit datinilor creștinești, ceea ce înseamnă că cele
mai multe donații în feudalism au caracterul unor donații cu sarcină.
Donațiile (daniile) particulare se făceau de cele mai multe ori către Biserică în scopuri
pioase și pentru ca donatorul și membrii familiei sale să fie înscriși în pomelnicul Bisericii și să li
se facă slujbe după moarte. Mânăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina dania primită sub
sancțiunea revocării acesteia. De asemenea, mânăstirea donatară trebuia să utilizeze veniturile
bunurilor donate în scopuri de binefacere.
Obiectul donației. Ca și în cazul vânzării feudale, și în cazul donației, obiect al
contractului putea fi și ființa umană (robi, moșiile cultivate cu țărani dependenți și țăranii liberi
care, împovărați de datorii, erau presați să se închine cu sufletul și averea lor, adică să-și doneze
libertatea și averea stăpânului feudal). Donațiile care aveau ca obiect robi și proprietăți feudale
trebuiau întărite prin hrisov domnesc.
Contractul de împrumut
Un alt contract reglementat de Legea Țării este contractul de împrumut, în forma
împrumutului de consumație (mutuum – utilizat pe scară largă în Evul Mediu) sau a
împrumutului de folosință (comodat – mai rar întâlnit în practică).
Împrumutul mutuum avea ca obiect o sumă de bani, fiind un contract unilateral, generând
obligația împrumutatului (debitorului) de a restitui împrumutatorului (creditorului) suma de bani
împrumutată împreună cu o dobândă pe care Legea Țării o denumește baș. Scadența
împrumutului acordat se numea zi sau soroc și era fixată, de regulă, într-o zi de sărbătoare
creștină (Sfântul Dumitru, Sfântul Gheorghe). Legea Țării permite și dobânda la dobândă, adică
anatocismul, denumit baș peste baș.
Pe lângă contractele de vânzare, donație și împrumut, Legea Țării mai reglementa și alte
contracte, cum ar fi contractul de depozit, contractul de comodat și locațiunea de servicii (locatio
operarum) și schimbul (latinii îl denumeau permutatio rerum).

FORME ALE GARANȚIEI ÎN LEGEA ȚĂRII


Pentru garantarea obligațiilor certe, lichide și exigibile asumate de părți prin contractele
încheiate, dreptul nostru medieval nescris a reglementat două forme de garanție, și anume
zălogul și chezășia.
Zălogul. Este o garanție reală, constând din bunuri mobile și imobile, cu precădere robi și
moșii cultivate cu țărani dependenți, pe care debitorul le dădea creditorului sau pentru garantarea
obligației asumate. Utilizarea muncii țăranilor dependenți de pe moșiile zălogite, de către
creditor, era permisă în contul dobinzilor la suma împrumutată. Zălogul îmbrăca două forme:
1) Zălogul fără termen – creditorul era îndreptățit să stăpânească și să folosească
bunurile zălogite până la plata datoriei de către debitor.
2) Zălogul cu termen – dacă la scadență debitorul plătea datoria, răscumpăra bunul
zălogit. Dacă la scadență debitorul nu plătea datoria, în actul de zălogire se putea
prevedea că zălogul devine stătător, adică bunurile zălogite erau pierdute, intrând în
proprietatea creditorului, în contul creanței sale. Dacă în actul de zălogire nu se
prevedea că zălogul devine stătător și, având în vedere că întotdeauna valoarea
zălogului era mai mare decât cuantumul datoriei garantate prin aceasta, se proceda la
o prețuire (evaluare) a bunurilor zălogite și la vânzarea acestora la mezat (licitație
publică) celui care oferă cel mai mare preț. În acest caz, adjudecător putea fi chiar
creditorul, în contul creanței sale sau o altă persoană. Dacă prețul este mai mare decât
suma datorată, diferența revine debitorului.
Chezășia. Chezașii sunt garanți personali (debitori accesorii), care-și asumau obligația de
a plăti ei creditorului datoria debitorului principal, dacă acesta din urmă nu plătește la scadență,
punându-l astfel la adăpost pe creditor față de eventuala insolvabilitate a debitorului principal.
Chezașii erau ținuți solidar în Legea Țării, adică creditorul putea urmări pe oricare dintre chezași
pentru plata întregii datorii, iar chezașul plăților avea drept de regres atât contra cogaranților lui,
adică împotriva celorlalți chezași, cât și contra debitorului principal.
Insolvabilitatea debitorului și inexistența unor garanți personali sau neconstituirea unor
garanții reale ducea la declanșarea unei proceduri speciale de executare silită asupra falitului,
adică asupra debitorului insolvabil, denumită curamă.
Curama. În cadrul acestei proceduri de executare silită, bunurile debitorului insolvabil
erau evaluate și împărțite între creditorii concursuali (creditorii care vin în concurs la masa
falimentului). Această împărțeală se făcea proporțional cu valorile nominale ale creanțelor lor.

ÎNFRĂȚIREA PE MOȘIE
Înfrățirea pe moșie era reglementată în Legea Țării ca o instituție complexă, reunind
trăsături ale rudeniei, testamentului și ale contractelor.
Înfrățirea a fost răspândită la multe popoare încă din perioada descompunerii comunei
primitive și a ființat până în feudalismul târziu. Apariția înfrățirii pe ultima etapă de evoluție a
orânduirii gentilice a fost strâns legată de slăbirea rudeniei bazată pe legătura de sânge și izolarea
tot mai accentuată a indivizilor de colectivitățile lor, astfel încât, lipsiți de ajutorul ginții, aceștia
încearcă să-l înlocuiască prin înfrățire, care este concepută ca o învoială formală de ajutor
reciproc, realizată în cadrul unei proceduri care presupunea amestecarea câtorva picături din
sângele celor care se înfrățeau. De-a lungul timpului, concepția despre înfrățire, ritualul și
efectele acesteia au cunoscut o anumită evoluție sub influența apariției statului și a răspândirii
religiei creștine. În statul sclavagist roman și, pe cale de consecință, în provincia romană Dacian,
era practicată înfrățirea între peregrini, interzisă însă de împăratul Diocletian printr-o
constituțiune imperială dată în anul 285 î.Hr.
În statul feudal, apare înfrățirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-și acorda
sprijin reciproc pentru săvârșirea faptelor de arme. Ritualul înfrățirii se spiritualizează sub
influența creștină, astfel încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creștine, o înfrățire de
cruce. Spre pildă, în cazul înfrățirii dintre boieri, amestecul sângelui este înlocuit cu o slujbă
religioasă în biserică, iar în cazul înfrățirii dintre țărani, era urmată forma înfrățirii haiducești, în
care amestecul sângelui se păstrează, dar crestătura pentru sânge se face în formă de cruce.
Înfrățirea pe moșie apare după întemeierea statelor feudale românești de sine stătătoare,
ea realizându-se printr-un act scris emanând de la cancelaria domnească, în care se consemna
declarația de înfrățire a părților pe care acestea o dădeau în fața domnului și a Sfatului domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, înfrățirea pe moșie produce nu numai efecte
personale nepatrimoniale între cei înfrățiți, adică nu generează numai relația de rudenie, ci
generează și relații patrimoniale între cei înfrățiți cu privire la anumite bunuri asupra cărora
înfrățiții își constituiau anumite drepturi, aceasta fiind, de fapt, scopul principal al înfrățirii pe
moșie. Teoretic, orice fel de bunuri puteau constitui obiectul relației patrimoniale între cei
înfrățiți, dar, în principal, înfrățirea se făcea asupra pământului, de unde și denumirea acestei
instituții.
Așadar, condiția de a fi proprietar era o condiție obligatorie pentru realizarea unei înfrățiri
pe moșie, iar, în actul de înfrățire se stabilea de la bun început cu aparțin(e) moșia sau moșiile
asupra căreia (cărora) se realizează actul înfrățirii.
Legea Țării consacră două forme de înfrățire pe moșie:
1) O formă în care toți înfrățiții își uneau moșiile – aceasta se realiza prin unirea ocinilor
sau moșiilor tuturor celor înfrățiți și presupunea două momente: momentul unirii
ocinilor și momentul așezării celor înfrățiți pe ocinile astfel unite.
2) O formă în care înfrățirea se făcea doar pe moșia unuia – aceasta se realiza doar pe
ocina sau pe moșia unei părți și presupunea un singur moment: momentul așezării
celor înfrățiți pe moșia pe care aceștia erau înfrățiți.
Din punctul de vedere al constituirii raporturilor de înfrățire, înfrățirea putea fi:
a) Directă – raporturile de înfrățire se constituiau între toți participanții la actul înfrățirii;
b) Indirectă – persoana care constituie înfrățirea (constituitorul înfrățirii) nu intra în
raporturi de înfrățire cu ceilalți, ci doar așeza ca frați alte persoane pe moșia sa.
Înfrățirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrățire directă, generând o stare de
coproprietate între cei înfrățiți, care anterior înfrățirii stăpâniseră moșiile în proprietate exclusivă,
iar, după înfrățire, devin coproprietari ai moșiilor unite, dar nu în cote indivize proporționale cu
suprafața moșiilor aduse în înfrățire, ci în cote indivize egale.
Înfrățirea prin așezarea ocinilor putea fi directă sau indirectă. Dacă era indirectă, numai
cei așezați ca frați pe moșia stăpânitorului dobândeau cote indivize egale din dreptul de
proprietate asupra acestei moșii.
Efectele. Înfrățirea pe moșie se realiza din considerente de ordin economic. Spre
exemplu, crearea unei moșii mari, mai puternice, însă această instituție generează și importante
efecte juridice în materia succesiunilor și în materia proprietății.
Pe plan succesoral, în Muntenia, spre pildă se înfrățeau fetele cu băieții pentru a li se
asigura și fetelor o vocație succesorală la ocini, adică la moșiile moștenite. De asemenea,
proprietarul unei moșii, care nu aveau moștenitori sau care era în Muntenia și avea numai fete,
recurgea la o înfrățire directă cu alte persoane pe moșiile unite sau doar pe moșia sa sau la o
înfrățire indirectă a fetelor cu băieții unei alte persoane. Prin intermediul înfrățirii puteau fi
chemați la moștenire, în concurs cu fiii, și alte persoane pe care aceștia din urmă le excludeau,
rezultatul fiind modificarea ordinii succesorale în favoarea unor persoane pe care constituitorul
înfrățirii avea intenția de a le favoriza.
În materia proprietății, înfrățirea este unul dintre modurile de dobândire a proprietății
consacrate de Legea Țării, pe lângă contractele translative de proprietate. Astfel, în actele
înfrățirii se putea prevedea că transmiterea dreptului de proprietate asupra moșiilor către cei
înfrățiți se realizează pur și simplu sau cu sarcină, stabilindu-se în acest caz, anumite obligații ale
celor înfrățiți față de cei care au constituit înfrățirea. În actul de înfrățire se putea stipula
transmiterea pentru cauză de moarte (mortis causa) a proprietății bunurilor care formau obiectul
înfrățirii, utilizându-se, în acest sens, clauza de rezervă a proprietății (reservatio domini),
conform căreia proprietatea bunurilor asupra cărora s-a realizat înfrățirea, trece la cei înfrățiți la
data morții proprietarului constituitor al înfrățirii.
Înfrățirea a fost utilizată de către boieri ca un instrument juridic de aservire a obștilor
sătești sau teritoriale prin înfrățirea boierului cu țăranii din obște pe moșiile acestora din urmă,
astfel încât boierul nu doar că dobândea coproprietatea acestor pământuri ale țăranilor, ci le
devenea și rudă, putând exercita în calitate de rudă dreptul de protimis la vânzarea oricăror altor
terenuri aflate în hotarul obștii.

DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PENAL


Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al
răzbunării private, însă asistăm la o creștere treptată a intervenției statului în soluționarea
pricinilor penale, pe fondul consolidării și centralizării sistemului feudal. Statul feudal caută să
descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului, prin sancționarea cu amenzi, denumite
zavească a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea privată.
Totodată, Legea Țării consacră expres și discriminarea în fața legii penale în funcție de
categoria socială căreia îi aparțineau făptuitorul și victima, în sensul că aceleași fapte și aceleași
pedepse erau apreciate și aplicate diferit, în funcție de poziția socială a părților.
Legea Țării consacră și sistemul răscumpărării în bani a pedepselor, în sensul că, cu
excepția pedepsei cu moartea pentru viclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani sau unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogați. Cei săraci erau nevoiți
să-și vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani de răscumpărare, de unde decurge faptul că
acest sistem a devenit un mijloc de aservire a țăranilor liberi. Infracțiunile erau denumite vini și
erau împărțite în două categorii, în funcție de gravitatea lor: vini mari (fapte mai grave) și vini
mici (fapte mai puțin grave).
Infracțiunile împotriva statului și orânduirii feudale. O primă infracțiune de acest gen
era hicleniea (viclenia). Aceasta putea fi comisă numai de boieri și însemna încălcarea de către
aceștia a obligației de dreaptă și credincioasă slujbă pe care o aveau față de domn și care intră în
conținutul raportului juridic de vasalitate. Hicelnia era invariabil sancționată cu moartea și
confiscarea averii boierului viclean, iar bunurile confiscate erau atribuite boierilor credincioși și
mânăstirilor. Mai mult, era incriminată și neascultarea, denumită osluh, adică nerespectarea
poruncilor domnești și neîndeplinirea de către țăranii aserviți a obligației de plată a rentei
feudale. Neascultarea era sancționată cu moartea sau o amendă în vite și confiscarea ocinilor.
Infracțiunile împotriva persoanei. În această categorie erau incluse omuciderea (vină
mare, sancționată cu moartea) și lovirea, rănirea (vină mică, amendată în vite).
Infracțiunile împotriva proprietății. Tâlhăria era pedepsită prin spânzurare, la fel ca
flagrantul delict. Furtul simplu era sancționat cu o dușegubină (ispășirea sufletului), adică o
amendă. Toate acestea erau considerate vine mari.
Infracțiunile împotriva concepției feudale cu privire la religie și morală. Infracțiunile
de aceste gen, considerate vine mari, constau în: sacrilegiul, violul, adulterul, bigamia, sodomia,
erezia, ionosidia, răpirea de fecioare. Toate aceste infracțiuni erau sancționate cu moartea, iar, în
caz de adulter, zestrea femeii adulterine intra în proprietatea soțului, ca o pedeapsă
complementară.
Infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției. Toate infracțiunile împotriva înfăptuirii
justiției erau vini mici. Mărturia mincinoasă (limba strâmbă, adică sperjurul) era sancționată cu
însemnarea fierului roșu, însă numai dacă era realizată de 4 ori pentru acoperirea furtului.
Denunțatul calomnios (sudalma cea mare) era sancționat cu aceeași pedeapsă care ar fi fost
aplicată celui denunțat dacă denunțul s-ar fi dovedit adevărat. Sfada, ce includea insultele,
delictul de încălcare a hotarului și distrugerea semnului de hotar, era pedepsită cu amendă.
Sistemul sancționator cuprindea următoarele categorii de pedepse: pedepse fizice
(includeau și diversele forme ale pedepsei cu moartea), pedepsele privative de libertate,
pedepsele pecuniare (amenzile – gloaba, dușegubina, zaveasca), pedepsele infamante (de
natură a aduce oprobiul comunității – darea prin uliță, darea prin târg).
DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL
Categoriile de instanțe. Și în materia procedurii, Legea Țării are un caracter unitar,
astfel încât în toate cele 3 țări române, la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, existau aceleași
instanțe de judecată, care aveau o competență generală atât în materie civilă, cât și în materie
penală pentru nivelul lor de jurisdicție, și anume judele și sfatul oamenilor buni și bătrâni.
La nivelul târgurilor, în Muntenia și Moldova, funcționau ca instanțe de judecată
județul, respectiv șoltuzul și cei 12 pârgari.
La nivelul județelor Munteniei și ținuturilor Moldovei, acționau ca instanțe de judecată
vornicii, pârcălabii și banii. La nivelul marilor unități administrativ-teritoriale, în Muntenia
(zona din stânga Oltului, respectiv din dreapta Oltului), iar în Moldova (Țara de Sus și respectiv
Țara de Jos), jurisdicția era exercitată în Muntenia de către vornic pentru zona din stânga Oltului
și Marele Ban pentru zona din dreapta Oltului, iar în Moldova, vornicul pentru Țara de Sus,
respectiv Marele vornic pentru Țara de Jos. Astea sunt instanțe cu o competență generală.
Existau și instanțe care aveau o competență specială în anumite materii, respectiv
dregătorii, precum și boierii și mânăstirile învestite cu imunități feudale a căror competență
jurisdicțională era precizată în actele de acordare a imunității.
Procesele mai grele se judecau de Sfatul domnesc, în competența căruia se afla și
soluționarea plângerilor celor nemulțumiți de judecata dregătorilor. Aceste plângeri nu aveau
însă caracterul unor căi de atac, ci erau mai degrabă reclamații împotriva acelora pe care îi
judecaseră.
Instanța supremă era domnul, care avea deplină competență în materie jurisdicțională, în
sensul că el putea judeca orice proces în prima și în ultima instanță, după cum putea rejudeca
procesele soluționate de către dregători și de celelalte instanțe. Părțile litigante puteau recurge și
la „arbitraj”, adică alegeau ele însele de comun acord unul sau mai mulți boieri judecători care să
soluționeze litigiul dintre ele.
Domnul, ca instanță supremă, putea judeca singur sau împreună cu Sfatul domnesc. El își
desfășura activitatea jurisdicțională în capitala țării, dar și în orice altă localitate, unde se afla la
un moment dat, întrucât justiția feudală are un caracter itinerant.
Așa cum precizam incidental, în Legea Țării, spre deosebire de dreptul modern, nu
existau grade de jurisdicție, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată la aceeași instanță
sau la o instanță superioară, după cum considerau de cuviință părțile litigante. De asemenea, nu
exista autoritate de lucru judecat, adică hotărârile judecătorești nu se bucurau de forță juridică,
ceea ce genera o stare de nesiguranță în relațiile judiciare. Pentru a pune capăt prelungirii la
nesfârșit a proceselor și pentru a îngrădi posibilitatea redeschiderii lor, astfel încât să se asigure
pe cale indirectă autoritatea de lucru judecat, Legea Țării consacră 3 instituții, și anume:
1. Zaveasca (legătura) – nu împiedica în mod direct redeschiderea procesului, însă
obliga partea care dorește să-l redeschidă să depună în visteria statului o sumă de
bani. De altfel, unele hotărâri judecătorești erau pronunțate de domni cu această
prevedere.
2. Ferâia – este procedeul prin care acea parte litigantă care a câștigat procesul depune
o în visteria statului o sumă de bani, iar domnul îi garantează că nu va aproba
redeschiderea procesului.
3. Amenzile judiciare – apar în secolul al XVIII-lea și prin intermediul lor este
sancționată ceea ce noi numim culpa procesuală a părții care redeschisese procesul și
îl pierduse după rejudecare. Aceste amenzi judiciare erau denumite gloabe (Muntenia
și Moldova) și birșag (în Transilvania).
O altă caracteristică a justiției feudale este posibilitatea răscumpărării pedepselor aplicate,
astfel încât orice instanță era învirtuită să stabilească înlocuirea pedepsei inițiale prin plata celui
găsit vinovat a unei sume de bani sau predarea unui număr de vite. De asemenea, procesul în
vechiul nostru drept feudal se caracterizează prin aceea că unele instanțe, cum ar fi dregătorii,
cumulau atribuțiunile judiciare cu atribuțiuni administrative, existând din această perspectivă o
confuziune de atribuții, specifică multora dintre organele de stat feudal.
În al doilea rând, justiția feudală avea la bază principiul judecătorului unic, cu două
excepții, și anume Sfatul oamenilor buni și bătrâni și Sfatul domnesc. O altă caracteristică este că
monopolul justiției aparținea feudalilor cu o singură excepție, și anume cea a instanțelor care
funcționau la nivelul obștilor sătești și teritoriale.
Concepția fundamentală care stătea la baza procedurii de judecată în Evul Mediu este
aceea că judecata se realiza după lege și dreptate sau după dreptate și obiceiul țării, prin
sintagmele lege și obiceiul țării era desemnată Legea Țării, iar prin sintagma dreptate era
desemnată morala epocii, conștiința juridică care trebuia să vegheze la respectarea bunurilor
morave ale societății.

MATERIA PROBELOR
În dreptul nostru obișnuielnic, întâlnim atât reguli și mijloace de probă formate în timpul
feudalismului, cât și forme probatorii vechi, rămășițe ale orânduirii gentilice, care au dobândit
însă în Evul Mediu un conținut nou de clasă și o formă nou, în sensul că aplicarea lor era
asigurată de forța coercitivă a statului. Supraviețuirea acestor forme anterioare feudalismului se
explică, pe de-o parte, prin caracterul natural al economiei feudale (cel puțin la începutul Evului
Mediu), iar pe de altă parte prin preluarea unor vechi structuri economice, cum ar fi, spre pildă,
stăpânirea devălmașă asupra pământului. După forma lor, probele din procesul feudal se împart
în două categorii: probe orale și probe scrise. Cele mai utilizate au fost probele orale, întrucât
ele reprezentau mijlocul comun de probațiune, iar anumite situații (spre exemplu, proprietatea
feudală constituită anterior întemeierii nu putea fi dovedită decât prin probe orale), iar, pe de altă
parte, slaba răspândire a științei de carte făcea la epoca respectivă din probele orale o necesitate;
probele orale reglementate de Legea Țării sunt: proba fierului roșu (ordalia fierului roșu),
jurământul cu brazda în cap, proba cu jurători și mărturia sau proba testimonială.
Proba fierului roșu. Modul în care a fost aplicată proba fierului roșu poate fi constat
dintr-un document medieval, denumit Registrul de la Oradea, ținut de preoții catolici de la
Episcopia din Oradea între anii 1208 și 1235 și care cuprindea note referitoare la un număr de
389 de pricini soluționate cu proba fierului roșu.
Atunci când judecătorul nu putea da o soluție din cauza susținerilor contradictorii ale
părților sau ale martorilor audiați în cauză, aceștia erau trimiși, alături de un pristar, la Episcopia
din Oradea, unde urmau a fi supuși probei fierului roșu. Era oficiată o slujbă religioasă, în care
era invocată intervenția divinității pentru ca aceasta să arate de partea cui este dreptatea, după
care se dădea martorilor, chezașilor sau uneia dintre părți să poarte în mână o bucată de fier
înroșit în foc, pe o distanță de 8-10 pași. Apoi, mâna era bandajată, bandajul era sigilat, iar după
8 zile, se proceda la desigilarea bandajului și la examinarea rănii. Existau 3 posibilități:
1) Dacă rana era vindecată, se presupunea că afirmațiile erau adevărate, iar hotărârea
judecătorească era pronunțată în acest sens.
2) Dacă rana era vizibilă, se considera că cel supus probei depusese o mărturie falsă și,
ca atare, partea respectivă pierdea procesul.
3) Neprezentarea le termenul fixat pentru examinarea probei, violarea sigiliului
bandajului ori alte asemenea împrejurări erau socotite în egală măsură dovezi de
vinovăție.
Din examinarea pricinilor consemnate în Registrul de la Oradea, peste 200 dintre ele au
ca obiect judecarea unor fapte de natură a aduce atingere proprietății feudale, cei mai mulți dintre
împricinați fiind țărani iobagi sau alți reprezentanți ai unor categorii sociale inferioare. Ca atare,
doar aceștia erau supuși probei și erau siliți să poarte fierul înroșit, iar nu și nobilii feudali. Chiar
dacă un nobil era supus probei fierului roșu, el putea desemna un reprezentant, de regulă țăran
iobag, care să poarte fierul în locul său. Prin urmare, proba fierului roșu are un profund caracter
de clasă, discriminatoriu, ea fiind rezervată membrilor categoriilor inferioare.
De asemenea, proba fierului roșu are un profund caracter neconcludent, nepertinent și
inutil, pentru că, de pildă, nu era precizată temperatura până la care trebuia încălzit fierul,
rezistența fizică a persoanei era esențială în vindecarea rănii, iar diverse scrieri medievale figurau
anumite rețete cu caracter preventiv, menite să reducă efectele arsurii. Așadar, proba fierului
roșu, aplicată numai în Transilvania, era un mijloc alogen de probă.
Jurământul cu brazda în cap. Denumirea este dată de rolul pe care pământul îl joacă în
desfășurarea acestui mijloc probator. În Moldova, cei care jurau puneau brazda de pământ direct
pe cap și se numeau brăzdași. În Țara Românească, cu precădere în Oltenia, brazda de pământ
era ținută într-o traistă atârnată de gât, iar cei ce jurau erau denumiți trăistași. Jurământul cu
brazda în cap era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire la hotarele
proprietăților. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăților și țineau
brazda de pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.
Cel care jura cu brazda în cap invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate
(Zamolxes), în cazul în care nu va respecta ceea ce va jura. Proba este, așadar de sorginte geto-
dacă, unde pământul era divinitate supremă. Geto-dacii considerau că pământul este o divinitate
care purifică atât pe plan material, cât și pe plan spiritual, capabil să îi ajute pe cei care spun
adevărul și să îi sancționeze pe sperjuri. De aici, decurg o serie de expresii existente azi în limba
română: să-i fie țărâna ușoară, nu l-ar mai răbda pământul. Așadar, suntem în prezența unui
dublu simbolism judiciar: brazda simbolizează zeitatea pământului și capul simbolizează ființa
umană, fiind considerat cea mi importantă parte a trupului.
Sub influența creștină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat, în sensul că
locul brazdelor de pământ este luat de Evanghelie. După apariția statului feudal, proba a dobândit
un caracter de clasă, în sensul că era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în
special țăranilor dependenți.
Pe măsură ce proprietățile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesați de utilizarea
acestei probe pentru hotărârea moșiilor lor. Totuși, aceștia nu se mai mulțumesc cu martori
întâmplători cu privire la cunoașterea hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de țărani
erau puși să parcurgă hotarele moșiei, iar, în tot acest timp, erau dați de chică (erau bătuți),
pentru a ține minte hotarele și pentru ca, în eventualitatea unui litigiu privind grănițuirea moșiei,
să poată depune mărturie în cunoștință de cauză.
Proba cu jurători. Este cel mai important mijloc de probă în procesul feudal, de unde și
denumirea ce i se dădea în vechiul nostru drept obișnuielnic, și anume acea de lege. De
asemenea, proba cu jurători este mijlocul de probă cu cea mai mare forță probantă pentru că prin
această probă putea fi combătut orice alt mijloc de probă, inclusiv înscrisuri. Până la apariția
dreptului feudal scris, proba cu jurători a fost în statele românești cel mai utilizat mijloc de
probă, cel mai răspândit folosită pentru soluționarea proceselor de orice natură.
Cu toate acestea, unii istorici și juriști români au socotit proba cu jurători fie o probă
misterioasă și stranie, fie o procedură grosolană și curioasă, fie un principiu absurd de dovedire.
Instituția jurătorilor este un mijloc de probă, care, prin particularitățile sale, contrazice ideile
moderne cu privire la dovezi. În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii îl susțineau pe cel
(jurământul) al unuia dintre părți, arătând că acea parte este demnă de crezare, ceea ce însemnă
că în procesul penal, acest mijloc de probă are un caracter pur subiectiv de credibilitate, pentru că
el nu tinde la stabilirea adevărului situației de fapt, ci a bunei reputații a persoanei pentru care era
depus respectivul jurământ. Dimpotrivă, în procesul civil, jurătorii cercetau personal faptele,
precum și drepturile părților, astfel încât jurământul lor este unul obiectiv sau, cum spunem noi,
un jurământ de veridicitate, nu de credibilitate ca în penal.
Instituția jurătorilor este o creație originală a poporului român, care își are originea în
ceea ce am învățat la traci, adică la jurământul pe vetrele regale sau pe zeitățile palatului regal.
Ca și la traci, jurământul depus de un număr de jurători putea fi combătut printr-un număr dublu
de jurători. La origine, în epoca gentilică, grupul jurătorilor era alcătuit din rudele celui pentru
care era prestat jurământul, ulterior din grupul jurătorilor puteau face parte și vecinii, adică
ceilalți membrii ai obștii. După întemeierea statelor feudale românești independente, acordarea
probei cu jurătoru de către domn era exprimată printr-o sintagmă, pe care o notez, i-am dat lege.
Partea căreia i s-a încuviințat proba putea să ia legea, adică să administreze proba sau putea să
se lepede de lege, adică să defere proba care fusese încuviințată celeilalte părți litigante. Atunci
când domnul încuviința administrarea probei cu jurători, stabilea și numărul jurătorilor, iar în
unele situații ei erau indicați nominal (numele acestora) și atunci se numeau jurători pe răvașe.
Totodată, jurătorii trebuiau să fie de-o seamă cu acela pentru care jurau, adică să aparțină
aceleași categorii sociale.
Depunerea jurământului avea un caracter solemn atât din punct de vedere religios, în
sensul că jurământul era depus pe Sfânta Evanghelie, cât și din punct de vedere juridic, în sensul
că era rostit în fața împuternicitului domnesc cu administrarea acelei probe. Conținutul și forma
jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului depus de către partea litigantă din
proces pentru care jurau, iar schimbarea unui singur cuvânt ducea la anularea probelor. Cu toate
acestea, în Transilvania exista o particularitate locală care permitea utilizarea unor formulări
echivalente și repetarea cuvintelor rostite inițial greșit.
Dacă jurământul fusese depus respectând formalitățile privind Legea Țării, împuternicitul
domnesc consemna desfășurarea administrării probei într-o așa-numită carte de jurământ, care
purta semnăturile și pecețile jurătorilor și pe care o înainta domnului pentru ca acesta să
hotărască asupra soluționării procesului. Domnul trebuia să pronunțe hotărârea în sensul celor
arătate în jurământ, iar partea care fusese sprijinită de jurători câștiga procesul (se spunea că s-a
apucat de lege sau s-a direptat). Partea adversă însă, cea care pierduse procesul, putea cere lege
peste lege, adică contraproba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători. Dacă această
contraprobă era administrată respectându-se formele prescrise de Legea Țării, atunci hotărârea
inițială era anulată și se pronunța o nouă hotărâre, în acord cu noul jurământ. Cel anterior era
socotit fals, iar primii jurători erau globiți, adică amendați. Dacă proba cu jurători nu putea fi
administrată, partea căreia i se acordase rămânea de lege, adică pierdea procesul.
Spre deosebire de slavi, la care numărul jurătorilor nu era limitat, la români numărul
maxim de jurători era 48, iar uneori domnul acorda părții numărul maxim de jurători dacă dorea
să o favorizeze, astfel încât partea adversă să nu poată să facă contraproba cu jurători. În timp,
proba cu jurători a dobândit un caracter de clasă, în sensul că jurătorii puteau fi recrutați numai
din rândul boierilor, situație defavorabilă țăranilor, atunci când aceștia se aflau în proces cu
boierii.
Proba testimonială. Martorii sunt persoane care, prin propriile lor simțuri (ex propri
sensibus), au cunoscut anumite fapte sau împrejurări despre care relatează în fața instanței de
judecată pentru stabilirea situației de fapt, în vederea soluționării procesului. Depozițiile
martorilor se dădeau sub prestare de jurământ în biserică, iar biserica dădea anateme asupra
acelora care depuneau mărturii mincinoase. Totuși, forța juridică sau forța probantă a probei
testimoniale era inferioară probei cu jurători și, uneori, atunci când, spre pildă, partea nu putea
aduce la termen toți jurătorii (proba cu jurători nu putea fi administrată), opera o conversiune a
probei, în sensul că jurătorii prezenți erau audiați ca martori.
O categorie specială de martori erau aldămășarii. Ei sunt martori preconstituiți, adică
persoane care au fost prezente la încheierea anumitor contracte și asistau părțile contractante în
vederea stabilirii tuturor elementelor învoielii dintre acestea. Aldămașul este o veche instituție
tracă, anterioară răspândirii creștinismului, care are un dublu caracter: un caracter religios și un
caracter juridic. Sub aspect religios, după încheierea convenției, părțile contractante și cei care le
asistaseră (aldămășarii) invocau divinitatea prin libațiuni pentru ca aceasta să bine-cuvânteze
înțelegerea părților. De la acest ritual s-a păstrat obiceiul consumării aldămașului, adică
aldămășarii beau vinul împreună cu părțile, ceea ce din punct de vedere juridic însemna
încheierea contractului (realizarea acordului de voință dintre părți). Dacă se ivește vreun litigiu în
legătură cu interpretarea și executarea contractului, aldămășarii urmau să depună mărturie cu
privire la învoiala ce fusese realizată în prezența lor, pentru că ei știau cel mai bine care a fost
voința reală a părților la momentul încheierii contractului respectiv. Atunci când contractul era
consemnat printr-un înscris, alături de numele părților în cuprinsul înscrisului figurau și numele
aldămășarilor, fiind menționate și cele mai importante momente ale încheierii contractului la care
adălmășarii asistaseră și era totodată precizată și valoarea aldămașului consumat, precum și
partea contractantă, care suportase cheltuielile.
Probele scrise. În procesul medieval, înscrisurile folosite ca mijloace de probă erau de
două categorii: înscrisuri oficiale, emanând de la cancelaria domnească și înscrisuri particulare,
care proveneau de la persoane particulare. Actele domnești purtau o serie de denumiri generice:
denumirea generică de hrisov (de sorginte neogreacă), de uric (de sorginte slavă), de privili și
direse (de sorginte latină), iar înscrisurile emanând de la particulari purtau denumirea generică de
zapise.
DREPTUL MEDIEVAL SCRIS
Dreptul medieval scris consta în pravilele bisericești, hrisoavele legislative și pravilele
laice.
Pravilele bisericești. Datorită organizării sale ierarhice și rolului ei de principal factor
ideologic în societatea feudală, Biserica Ortodoxă română a fost în măsură să elaboreze norme de
conduită cu caracter general aplicate pe întregul teritoriu al țării, prin utilizarea autorității sale
spirituale, dar și cu sprijinul statului. La rândul lor, domnii, în scopul consolidării statului și al
centralizării puterii de stat, erau interesați să introducă noi reglementări juridice cu caracter
uniform spre deosebire de obiceiul juridic, care prezenta semnificative particularități regionale.
Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, întrucât au fost întocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului și pe cheltuiala acestora. Dispozițiile din pravilele bisericești erau
obligatorii atât pentru clerici, cât și pentru mireni, atât în domeniul religios propriu-zis, cât și în
domeniul juridic. De altfel, potrivit concepției autorilor de pravile, dispozițiile de drept civil,
penal și procesual țineau tot de domeniul religios, întrucât, după întemeiere, dar chiar și înainte
de acest moment, mai exact încă din momentul organizării sale ierarhice instituționale, Biserica
Ortodoxă română s-a aflat sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la Constantinopol. Domnii și
mitropoliții au respectat cu strictețe o regulă demult consacrată, conform căreia pravilele
Bisericii Ortodoxe se întocmesc numai după izvoare bizantine. Pe cale de consecință, pravilele
noastre bisericești au fost elaborate avându-se în vedere următoarele monumente ale legislației
bizantine și următoarele lucrări juridice bizantine:
1) Legislația împăratului Justinian, care cuprinde Codul, Digestele, Institutele și
Novelele.
2) Legislația isauriană, care cuprinde Nomos Gheorghikos, legiuirea agrară bizantină
adoptată între 685 și 695 și Ecloga, adoptată în anul 726 de împărații Leon al III-lea
Isaurul și Constantin al V-lea Copronimul.
3) Legislația macedoneană, care cuprindea Prohironul (manualul de legi), adoptat
între 870 și 878 de împăratul Vasile I Macedoneanul, apoi Epanagoga, care este, de
fapt, a doua ediție a Prohironului, adoptată între 886 și 911 de împăratul Vasile I
Macedoneanul și de fii săi, împărații Leon și Aleandru. Precum și Basilicalele,
adoptate de împăratul Leon al VI-lea Filozoful.
4) Manualele de drept bizantin – aici notăm Sintagma alfabetică a lui Matei
Vlastares, elaborată în anul 1335, Hexabiblul lui Constantin Harmenopoulos
(Armenopol), judecător la Salonic, elaborat în 1435 și nomocanonul lui Mihail
Malaxos, o culegere de legi elaborată în 1561-1562.
Din feudalismul timpuriu, receptarea dreptului bizantin s-a făcut pe filieră slavă, ca
urmare a pătrunderii masive a slavilor la Sudul Dunării și ruperii contactului direct al umanității
nord-dunărene cu Bizanțul. În acest context, slavona devine limba cancelariei domnești și limba
cultului religios, precum și limba în care au fost adoptate primele pravile. Însă la jumătatea
secolului al XVI-lea, slavona a fost abandonată pentru că era străină poporului și chiar clasei
conducătoare, fiind cunoscută doar de un număr redus de clerici, astfel încât limba română și-a
recăpătat locul firesc în viața politică și religioasă și a devenit și limba pravilelor care au început
să fie elaborate în română.
Pravilele atât cele în limba slavonă, cât și cele în limba română au fost inițial multiplicate
sub formă de manuscrise pentru ca din secolul al XVII-lea să apară și pravilele tipărite. Cele mai
importante pravile în limba slavonă sunt:
1) Pravila de la Târgoviște (1452) – elaborată de grămăticul Dragomir din porunca
domnului Vladislav al II-lea al Munteniei
2) Pravila de la Mânăstirea Neamțului (1474) – elaborată de către ieromonahul
Ghervasie
3) Pravila de la Mânăstirea Bisericani (1512)
4) Pravila de la Mânăstirea neamțului (1567)
5) Pravila de la Mânăstirea Putna (1581) – această este o pravilă bilingvă
6) Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Moldovei (1618)
7) Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Olteniei (1636)

Pravilele în limba română:


1) Pravila Sfinților Apostoli (1560-1562) – tipărită de diaconul Corsei la Brașov în
perioada 1560 -1562. Este prima pravilă bisericească în limba română, denumită și
Pravila de la Ieud, după numele Mânăstirii Ieud din Maramureș unde a fost
descoperit în 1921 singurul exemplar al acestei pravile care ni s-a păstrat.
2) Pravilea Aleasă (1632) – elaborată în Moldova de logofătul Eustratie la 1632.
3) Pravila de la Govora sau Pravila cea Mică (1640) – întocmită la 1640 din porunca
domnului Munteniei Matei Basarab în două ediții identice: o ediție pentru Muntenia
prefațată de mitropolitul Teofil al Munteniei și o ediție pentru Transilvania cu o
predoslovie scrisă de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.
Conținutul pravilelor bisericești este eterogen, deoarece, alături de textele cu caracter
juridic propriu-zis, regăsim texte din cele mai variate domenii:
a. Extrase din lucrări religioase;
b. Date istorice despre sinoadele bisericești și despre Sfinții Părinți ai Bisericii, autori de
pravile;
c. Tabele de calculare a timpului;
d. Cronici;
e. Diferite formulare pentru întocmirea unor acte;
La rândul lor, dispozițiile juridice propriu-zise nu erau redate într-o formă sistematizată
pe ramuri și instituții de drept, astfel încât normele de drept civil alternează cu normele de drept
penal și cu normele de drept procesual, iar normele de drept laic alternează cu cele de drept
canonic. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal, infracțiunile erau socotite păcate, iar
pedepsele, clasificate în pedepse fizice și pedepse duhovnicești, erau socotite forme de ispășire a
păcatelor.
Prin conținutul lor mistic și prin discriminările pe care le conțin, pravilele bisericești au
avut un rol semnificativ și o contribuție decisivă la consolidarea relațiilor de producție de tip
feudal. Totodată, având în vedere izvoarele bizantine care au stat la baza elaborării lor, pravilele
bisericești au marcat începutul procesului de receptare a ideilor și instituțiilor juridice romane pe
filiera mediată, indirectă a dreptului bizantin, adică așa cum fuseseră adaptate aceste instituții la
relațiile feudale bizantine.
Din acest moment și până la elaborarea Codului civil al lui Alexandru Ioan I, influența
dreptului roman asupra dreptului românesc s-a realizat pe filieră bizantină. De asemenea, dreptul
nostru scris exprimat în forma pravilelor bisericești a avut un conținut asemănător, mergând până
la identitate (Pravila de la Govora) în toate cele 3 țări românești, ceea ce ne arată unitatea
conceptuală și axiologică a dreptului nostru medieval scris, ca o continuare firească a unității
reglementate de Legea Țării.
Pravilele bisericești au cunoscut și o finalitate practică, fiind destinate a se aplica în
activitatea instanțelor de judecată, însă există puține documente care să ateste faptul că hotărârile
judecătorești erau date pe baza pravilelor, iar acest fenomen este explicabil prin faptul că
hotărârile date în materie penală sau în materia dreptului familiei, de cele mai multe ori îmbrăcau
forma orală, iar atunci când erau totuși pronunțate în scris, nu indicau textul din pravilă pe care
se întemeiau și nici părțile nu erau interesate să păstreze asemenea hotărâri, dovadă că ele nu s-
au păstrat. Dimpotrivă, litigiile referitoare la proprietate erau soluționate prin hotărâri pronunțate
în scris și motivate cu texte din pravile, iar părțile aveau tot interesul să păstreze asemenea
hotărâri, întrucât ele reprezentau titluri de proprietate pentru cei implicați în procesele respective,
dovadă că asemenea hotărâri ni s-au păstrat, iar în cuprinsul motivării soluției este indicat și
textul din pravila pe care se bazează hotărârea respectivă. Un exemplu celebru este un hrisov din
vremea donului Alexandru Iliaș, cuprinzând hotărârea pronunțată în procesul dintre Florica și
Maria. Florica este fiica legitimă a lui Mihai Viteazul, iar Maria era fiica sa naturală. Acest
litigiu a fost câștigat de Florica, iar în cuprinsul hotărârii este indicat în mod expres capul de
pravilă, adică textul din pravilă pe care se întemeiază hotărârea respectivă.
Hrisoavele legislative. Hrisoavele domnești erau la origine acte cu caracter individual de
aplicare a dispozițiilor Legii Țării la cazuri particulare, însă la sfârșitul secolului al XVI-lea și
începutul secolului al XVII-lea, au început să apară hrisoavele legislative, adică hrisoavele
domnești care conțin norme juridice, altfel spus, reguli cu caracter general aplicabile tuturor
supușilor și pe întregul teritoriu al țării.
Printre primele hrisoave legislative se numără și așezământul lui Mihai Viteazul din
1595, amplu cercetat și analizat în literatura noastră de specialitate și despre care mulți autori au
afirmat că este actul prin care s-a dispus legarea de glie a țăranilor dependenți în Muntenia.
Acesta, în realitate, nu a realizat legarea de glie a țăranilor dependenți, ci a modificat dispozițiile
Legii Țării, care, printr-o practică anterioară, statornicită cutumiar probabil la mijlocul secolului
al XVI-lea, îi legase de glie pe țăranii dependenți. În acest context, dat fiind caracterul
imprescriptibil al rumâniei, Legea Țării prevedea cp rumânul fugit de pe moșia pe care era alipit
putea fi urmărit de stăpânul lui și readus cu forța pe moșie, iar cei pe ale căror moșii fugiseră
respectivii rumâni aveau obligația corelativă de a-i preda stăpânilor lor. În contextul în care, în
1595, Muntenia fusese invadată de armatele otomane, Mihai Viteazul, pentru a-i favoriza pe
boierii craiovești și pe ceilalți boieri olteni care reprezentau principalii lui susținători atât din
punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere politic, stabilește prin acest așezământ
fiecare pe unde va fi, să fie rumâni pe veci. Altfel spus, dreptul de urmărire nu se mai putea
exercita față de țăranii dependenți fugiți din calea invaziei otomane de pe moșiile din stânga
Oltului pe moșiile din dreapta Oltului, ei rămânând legați de moșie pe gliile moșierilor olteni.
Tot în scopul favorizării boierilor olteni, Mihai Viteazul a creat o nouă categorie de țărani
dependenți, așa-numiții rumâni de legătură. Este vorba despre țăranii liberi care au fugit tot pe
moșiile din dreapta Oltului și care, prin efectul acestui așezământ, devin țărani dependenți și sunt
legați de glie pe acele moșii din dreapta Oltului.
Dispoziții asemănătoare au fost adoptate și în Moldova în timpul domniilor lui Ștefan
Tomșa și Miron Barnovschi. Intervențiile domnilor în materie legislativă s-au înmulțit în secolul
al XVII-lea pe măsura întăririi puterii domnești și centralizării statului feudal.
Pravilele laice. Ele au fost adoptate la mijlocul secolului al XVII-lea, aproape simultan
în Moldova și Muntenia, ca o necesitate pentru domni de a interveni rapid, reglementând
diversele domenii ale vieții sociale, în raport de cerințele practici. De asemenea, așa cum ne arată
cronicarul Grigore Ureche, pravilele laice au reprezentat mijloace juridice de limitare a puterii
domnești (și zice Grigore Ureche: acolo unde nu sunt pravile, din voia domnilor multe
strâmbătăți se fac; de asemenea, Grigore Ureche mai zicea doar un ignar putea să scrie Cursul
cu zâmbete și să creadă că surprinde întreaga amplă și vastă esență a materiei de ISDR).
În Moldova, din porunca domnului Vasile Vodă Lupu, logofătul Eustratie a elaborat
Cartea românească de învățătură care este prima legiuire cu caracter laic din istoria dreptului
românesc. Titlul acestei lucrări este semnificativ din cel puțin două aspecte. În primul rând, el
arată că acest demers legislativ este o inițiativă românească, iar izvoarele străine care au fost
avute în vedere la întocmirea pravilei au fost apropiate într-o viziune proprie, astfel încât această
lucrare nu are caracterul unei compilații după legiuiri și manuale de drept străin, ci este o operă
de sinteză cu numeroase trăsături originale. În al doilea rând, termenul de învățătură din
cuprinsul titulaturii acestei lucrări nu are sens didactic, ci are un sens juridic, adică învățătura
înseamnă porunca domnească care atrage o sancțiune statală, aplicată tuturor acelor care nu
ascultă de astfel de învățături.
Izvoarele pravilelor lui Vasile Lupu au fost Nomos Ghiorghikos (legiuirea agrară
bizantină, adoptată, așa cum v-am mai spus, între 685 și 695 în timpul domniei împăratului Leon
al III-lea Isaurl) și apoi o lucrare celebră în epocă, intitulată Praxis et teoriae criminalis, scrisă
de un vestit penalist italian, pe numele lui Prospero Farinacci, latinizat Francicus.
În Muntenia, din porunca domnului Matei Basarab, un călugăr erudit pe numele lui
Daniil Panoneanul, care, urcând treptele ierarhiei bisericești, avea să ajungă mitropolit al
Transilvaniei, a elaborat în 1652 Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită la Târgoviște și
cu o predoslovie a mitropolitului Ștefan al Munteniei. Și titlul acestei pravile este semnificativ,
pentru că exprimă același scop, și anume influențarea comportamentului uman prin dispoziții
legale noi. Conținutul pravilei lui Matei Basarab este mai amplu decât acela al pravilei din
Moldova, întrucât el cuprinde o versiune adaptată a Cărții românești de învățătură, la care se
adaugă traducerea nomocanonului lui Mihail Malaxos, iar în partea finală, Îndreptarea legii
conține o serie de probleme de interes general din cele mai diverse domenii (medicină,
gramatică, filosofie), alături de probleme de ordin canonic.
Pravilele au o structură bipartită, iar cuprinsul lor juridic sunt asemănătoare și se referă cu
precădere la două domenii: reglementarea relațiilor sociale din agricultură și sancționarea
faptelor penale. Instituțiile de drept civil și de drept procesual ocupă un loc restrâns în economia
acestor pravile. Totodată, dispozițiile juridice din pravile sunt structurate în pricini (secțiuni),
glave (capitole) și zaciale (articole).
Partea întâi a pravilelor reglementează relațiile feudale de agricultură, consacrând
următoarele aspecte:
 Legarea de pământ a țăranilor dependenți
 Dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe țăranii fugiți și a-i readuce pe moșii
 Interdicția pentru ceilalți boieri și mânăstiri de a-i primi pe fugari și obligația de a-
i preda stăpânilor lor
 Obligațiile de plată ale rentei feudale pe care țăranii aserviți le aveau față de boieri
și față de mânăstiri și dreptul acestora din urmă de a-i pedepsi pe țăranii care nu-și
executau respectivele obligații
 Norme care reglementau paza hotarelor, a recoltelor și a bunurilor agricole
 Norme privind creșterea vitelor, împărțirea recoltelor, schimburile de terenuri și
construirea pe terenul unei alte persoane, evident cu acordul acelei persoane
Partea a doua a pravilelor reglementează instituțiile de drept civil, penal și procesual.
Materia persoanelor. În materia persoanelor, persoanele fizice erau denumite obraze și
se clasificau în slobozi și robi. Majoratul era fixat la 25 de ani, însă răspunderea pentru faptele
proprii intervenea la 18 ani.
Căsătoria, familia și rudenia erau reglementate pe baza acelorași principii ca în pravilele
bisericești. Căsătoria era precedată de logodnă (instituție preluată din dreptul bizantin) și
conferea soțului puterea maritală asupra soției, precum și un drept de corecție ce merge până la
pedepsirea fizică a soției și la închiderea ei. Desfacerea căsătoriei se făcea prin moartea unuia
dintre soți, prin repudiu sau prin divorțul pronunțat prin hotărâre judecătorească. Pravilele
recunoșteau și un anumit efect al concubinajului, astfel încât concubina infidelă își pierdea
averea, analog cu pierderea zestrei de către femeia adulterină. Sunt reglementate și instituția
adopției și a tutelei.
Materia bunurilor. În materia bunurilor, este protejată proprietatea imobiliară.
Uzucapiunea este recunoscută, iar acțiunea în revendicare putea fi intentată oricând. În plus, se
făcea distincție între bunurile ce formrează obiectul proprietății reglementate de dreptul laic și
bunurile considerate sfințite ce se bucurau de protecție specială, conform prevederilor dreptului
canonic.
Materia succesiunilor. În materia succesiunilor, moștenirea putea fi deferită prin
testament întocmit în formă scrisă (zapis) sau în formă orală (testament cu limbă de moarte) sau
putea fi deferită potrivit legii (moștenire ab intestat). Mai mult, este introdusă și o sancțiune, și
anume nedemnitatea succesorală pentru asasin și pentru fiii acestuia la moștenirea celui
asasinat.
De asemenea, sunt prevăzuți, drept moștenitori legali, descendenții și ascendenții până la
gradul IX, precum colateralii până la gradul IV. Copiii naturali vin doar la succesiunea mamei și
sunt reglementate rezervele succesorale, cuantumul rezervei disponibile copiilor (succesori
rezervatari) fiind stabilit în funcție de numărul acestora.
Materia obligaților. În ceea ce privește materia obligațiilor, aceasta era reglementată pe
baza principiului răspunderii individuale, iar principalele izvoare de obligații erau tocmelile
(contractele) și delictele. În plus, reținem că pentru validitatea contractelor se cerea ca voința
părților contractante să nu fie viciată prin violență (silă) sau prin dol (amăgire). De asemenea,
actele juridice puteau fi încheiate și prin mandatari sau reprezentanți convenționali ai părților
(pristavi, ispravnici). Totodată, principalele contracte reglementate de pravile sunt vânzarea,
închirierea, împrumutul și donația. Se menține același sistem de garanția ca în Legea Țării
(zălogul și chezășia).
Materia dreptului penal. Materia dreptului penal este foarte amplu reglementată.
Infracțiunile erau denumite vini/greșeli și erau clasificate după gradul lor de periculozitate
socială în vini mari și vini mici. Infracțiunea flagrantă era denumită vină de față și arătată.
Pentru prima dată în dreptul nostru la clasificarea infracțiunii se aveau în vedere poziția
subiectivă a infractorului (gândul făptașului), apoi momentul și locul săvârșirii faptei.
Este important de reținut că sunt introduse instituții noi în materie penală, precum
tentativa, concursul de infracțiuni, complicitatea și recidiva. De asemenea, sunt reglementate
cauzele care înlătură răspunderea penală, și anume nebunia, legitima apărare, ordinul
superiorului, vârsta sub 7 ani. Sunt reglementate cauzele care atenuează răspunderea penală
(circumstanțe atenuante): bătrânețea, vârsta sub 10 ani, mânia, beția. Totodată, sunt
reglementate cauzele care agravează răspunderea penală (circumstanțe agravante): calitatea de
boier (la infracțiunea de viclenie).
Sistemul sancționator. Este în linii generale același. Astfel, erau prevăzute pedeapsa cu
moartea sub diferite forme, alte pedepse fizice, pedepse privative de libertate (temnița, ocna,
surghiun la mânăstire), pedepse cu caracter religios (anatema, interdicția de a intra în biserică,
neîngroparea), pedepse infamante, pedepse pecuniare. Totodată, se introduce pe lângă pedepsele
principale și pedeapsa complementară a confiscării averii, în cazul infracțiunilor grave, precum
este hiclenia.
Pravilele prevăd că judecătorul are o largă posibilitate de apreciere (voința județului este
foarte largă), în sensul că judecătorul poate să schimbe pedeapsa aplicată sau poate să dispună
iertarea de pedeapsă. Sistemul sancționator are și un vădit caracter discriminatoriu, în sensul că
pravilele recomandă ca pedepsele fizice să nu se aplice boierilor și clericilor și, chiar dacă ele se
aplicau totuși, să fie înlocuite cu pedepse privative de libertate sau pedepse pecuniare.
Dimpotrivă, pravilele precizează că pedepsele fizice urmau să se aplice membrilor categoriilor
sociale inferioare.
Materia procesuală. Pe plan procesual, existau două categorii de instanțe: laice și
ecleziastice. Nu funcționa principiul specializării instanțelor, astfel încât acestea aveau o
competență generală atât în materie civilă, cât și în materie penală. De asemenea, nu erau
cunoscute căile de atac, însă cel nemulțumit de hotărârea de o instanță putea să se adreseze
instanței superioare. Nu exista principiului autorității lucrului de judecat, însă erau recunoscute
anumite termene de prescripție a dreptului material la acțiune.
În ceea ce privește materia penală, acțiunea putea fi promovată de victima faptei penale,
dar și de alte persoane cărora legea le acorda legitimarea procesuală activă, precum părintele
(putea introduce act penal pentru copii), stăpânul (pentru slugă), soțul (pentru soție), egumenul
(pentru monah), dascălul (pentru ucenic).
Mijloace de probă. Acestea erau proba testimonială (forța sa era diferită în funcție de
poziția socială a martorului – boierii erau crezuți mai mult atunci când erau audiați),
jurământul, înscrisurile, prezumțiile (denumite presupusuri, semne, înțelesuri).
În materie penală, în absența altor dovezi privind săvârșirea faptei, era admisă tortura ca
instrument procedural pentru a smulge mărturisirea învinuitului.

DREPTUL ÎN TIMPUL REGIMULUI FANARIOT


Regimul fanariot a fost instaurat în 1716 în Muntenia și în 1711 în Moldova și a durat
până la revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Evoluția istorică a acestui regim fanariot are
două etape: prima etapă de la 1711/1716 până la 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainargi) și a doua
etapă de la 1774 până la 1821.
Prima etapă a regimului fanariot reprezintă apogeul dominației otomane asupra țărilor
române, marcat de un monopol strict asupra comerțului exterior al acestora, în sensul că țările
române nu puteau exporta produse agricole (acestea erau principalul obiect de export) decât pe
piețele Imperiului Otoman și numai la prețuri mult sub valoarea acelor mărfuri care erau
exportate. Această etapă a regimului fanariot se caracterizează printr-o fiscalitate excesivă și prin
creșterea exponențială a obligațiilor fiscale pe care țările române le aveau față de Poartă, cu
precădere haraciul (tributul).
Cea de-a doua etapă a regimului fanariot se caracterizează printr-o relaxare a dominației
otomane datorită declinului accentuat al Imperiului Otoman, coroborat cu creșterea influenței
ruse asupra țărilor române, acestea urmărind, sub pretextul apărării ortodoxiei, instaurarea
propriei dominației asupra Moldovei și Munteniei. Cea de-a doua etapă a regimului fanariot se
caracterizează prin înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului exterior al țărilor române,
astfel încât acestea pot exporta la prețurile pieței oriunde în Europa. Exporturile de cereale și alte
produse agricole cunosc o creștere exponențială, iar țările române devin astfel grânarul Europei.
Aceasta însă i-a determinat pe boieri, care erau principalii producători de produse agricole, să
urmărească creșterea producției, care însă, le epoca respectivă, nu se putea face decât pe căi
extensive, adică prin creșterea suprafeței cultivate sau a volumului de muncă desfășurat în
agricultură.
Evoluția dreptului în prima etapă a regimului fanariot. În această perioadă,
activitatea de legiferare a fost redusă pentru că perioada în cauză a fost apogeul dominației
otomane și totuși în această perioadă sunt adoptate pravile noi:
1) Nomocanonul lui Gheorghe Trapezunt sau Trebizonda (1730) – a fost elaborat în
limba neogreacă din porunca domnului Nicolae Mavrocordat, o lucrare de drept canonic.
2) Manualul de legi – din porunca domnului Ștefan Nicolae Racoviță, Mihail Fotino
întocmește așa-numitul Manual de legi, o curare proiectată în 3 volume, conținând drept laic și
drept canonic și ale cărei dispoziții sunt sistematizate într-o manieră modernă pe ramuri și
instituții de drept. La elaborarea manualului, Mihail Fotino a avut ca izvoare Legea Țării, precum
și izvoare bizantine, precum Nomos Gheorghikos, Basilicalele, Sintagma alfabetică a lui Matei
Vlastares și Hexabiblul lui Constantin Harmenpoulos (Armenopol). În ceea ce privește
conținutul, lucrarea lui Fotino este prima pravilă din istoria dreptului românesc care conține
dispoziții de drept comercial.
Pe fondul creșterii influenței rusești asupra țărilor române, este tradusă și publicată în
țările române legiuirea Ecaterinei a II-a cea Mare, împărăteasa Rusiei, însă, sub aspectul
evoluției dreptului, prima etapă a regimului fanariot este dominată de activitatea reformatoare a
celui mai important domn fanariot, și anume Constantin Mavrocordat, o persoană extrem de
erudită, care a condus cele două țări române alternativ, având în total 10 domnii (6 în Muntenia
și 4 în Moldova), totalizând 32 de ani de domnie într-o epocă în care durata medie a unei domnii
era de 2 ani și jumătate. El a guvernat în spiritul absolutismului iluminat și a întreprins în ambele
țări române importante reforme care au dus la modernizarea instituțiilor statului și trecerea de la
relațiile de producție de tip feudal, la relațiile de tip capitalist.
Reformele cuprinse de Mavrocordat până în 1740 au fost sintetizate de acesta într-un
așezământ adoptat în același an și publicat în 1742 în revista Mercure de France. Principalele
dispoziții ale așezământului sunt următoarele:
1) Scutirea de dări a preoților și a mânăstirilor, limitarea dreptului de judecată a clerului
și înființarea epitropiilor, însărcinate cu administrarea averilor mânăstirești.
2)Adoptarea unui nou statut al boierimii, potrivit căruia calitatea de boier decurgea din
îndeplinirea unei slujbe în cadrul aparatului de stat și nu mai era condiționată de stăpânirea unei
moșii. În raport cu slujba deținută, boierii erau împărțiți în două categorii: boieri veliți (marii
dregători și urmașii lor, denumiți neamuri, care erau scutiți de plata tuturor dărilor) și boieri
mazili (ceilalți dregători care erau scutiți de plata unor dări).
3) O reformă administrativă – introducerea la conducerea județelor și a 2 ispravnici: un
ispravnic cu atribuțiuni administrative, celălalt cu atribuțiuni judecătorești (începutul separării
puterii în stat) și introducerea sistemului remunerării tuturor dregătorilor pentru slujbele lor,
dintr-un fond special denumit casa răsurilor. În acest fel, se preveneau abuzurile dregătorilor.
4) O reformă fiscală – consta în suprimarea unor dări și unificarea tuturor celorlalte dări
într-un impozit unic, denumit sama obștească, plătibil în 4 sferturi. Ulterior, cuantumul acestui
impozit a crescut până la 12 sferturi, adică practic impozitul s-a triplat.
5) O reformă socială – interzicerea strămutării de pe moșii a țăranilor dependenți și
obligația acestora de a lucra pentru boieri în executarea rentei în muncă, fără a se preciza însă
numărul de zile de muncă, ceea ce a generat numeroase abuzuri din partea stăpânilor de moșii, și
anume a boierilor și a mânăstirilor. Consecințele acesteia au fost dramatice, în sensul că s-a
declanșat un fenomen de bejenie în masa țăranilor dependenți care fug de pe moșii, refugiindu-
se, mulți dintre ei, la Sudul Dunării în Imperiul Otoman, unde, surprinzător, regimul fiscal era
mai blând.
În perioada 1741-7146 s-a ajuns în Muntenia la înjumătățirea numărului țăranilor, ceea ce
amenința baza fiscală a statului și atunci, la 1 martie 1746, pe când era domn tot în Muntenia,
Constantin Mavrocordat a dat un nou așezământ care prevedea iertarea de rumânie a țăranilor
dependenți, pe baza unor certificate de iertare de rumânie eliberate de Divan (mă refer la țăranii
dependenți care se întorceau în țară) și li se acordau o serie de facilități sau înlesniri. Mai întâi,
scutirea de dări timp de 6 luni, ulterior, plata unei dări în cuantum de 5 taleri, plătibilă în 4
sferturi. În al treilea rând, posibilitatea de a se așeza pe orice moșie, fără ca foștii lor stăpâni să-i
mai poată urmări, apoi obligația de a-i munci 6 zile de an pentru boieri sau mânăstire, în funcție
de moșia pe care se așeza și de a dijmă boierilor pe a căror moșie s-au așezat.
Aceasta însă are un viciu juridic, despre care unii autori au spus că ar fi fost voit, și
anume nu se preciza data până la care țăranii dependenți fugiți trebuiau să se întoarcă pentru a
beneficia de prevederile așezământului, ceea ce a accentuat fenomenul bejeniei în loc să-l
diminueze, pentru că țăranii fugeau mai abitir de pe moșii pentru a se întoarce și de a beneficia
de prevederile acestui așezământ, motiv pentru care la 5 august 1746, Mavrocordat a emis un alt
așezământ prin care a dispus desființarea rumâniei în Muntenia, stăpânii fiind invitați să-i
elibereze pe țăranii dependenți fără plată. În caz contrar, aceștia din urmă, având posibilitatea de
a-și răscumpăra libertatea, plătind o sumă fix de 10 taleri.
Un așezământ asemănător a dat Mavrocordat și în Moldova la 1iunie 1749, prin care se
prevedea liberarea gratuită, necondiționată a veciniilor, adică a țăranilor dependenți din
Moldova.
Reformele instituționale ale lui Mavrocordat au contribuit în mod esențial la
modernizarea statului, în procesul de trecere al țărilor române de la societatea feudală la
societatea capitalistă, iar reforma sa socială a dus la desființarea relațiilor de producție de tip
feudal din agricultură. Este una dintre primele reforme de acest gen întreprinse în Europa. Sub
acest aspect, Mavrocordat a devansat pe mulți alți conducători europeni, care, în spiritul
absolutismului iluminat, au desființat în țările respective relațiile de producție de tip feudal.
Înainte de Mavrocordat, raporturile dintre boieri și mânăstiri pe de-o parte și țăranii
dependenți pe de altă parte, își aveau temeiul juridic în Legea Țării și în pravile, dar prin
așezămintele din 1746 și 1749, starea de dependență feudală a rumânilor, respectiv a vecinilor a
fost desființată, foștii țărani dependenți devenind țărani clăcași. Statutul juridic al clăcașilor
rezulta dint contractele pe care aceștia le încheiau cu boierii și cu mânăstirile, ca urmare izvorul
juridic al acestora nu mai are doar o bază legală, ci o bază contractuală. Prin urbariile succesive
care i-au urmat lui Mavrocordat, s-a prevăzut că numărul zilelor de clacă urma a fi stabilit prin
învoirile dintre stăpânii de moșii și clăcași. Clăcașii nu mai erau legați de glie, dar erau legați de
sat, pe care nu-l puteau părăsi până când nu-și îndeplineau obligațiile contractuale, decât cu
încuviințarea stăpânului moșiei pentru care lucrau. În caz contrar, acesta avea dreptul de a-i
readuce în sat manu militari (cu forța armelor). Unele urbarii, precum pravilele adoptate în cea
de-a doua fază a epocii fanariote, stabileau un număr minim, respectiv un număr maxim de zile
de clacă, adică zile de muncă, dar și nartul (cantitatea de muncă care urma a fi prestată într-o zi
de calcă).
În ciuda acestei reforme sociale, statutul țăranilor dependenți, deveniți clăcași nu a
cunoscut decât o îmbunătățire de iure, în sensul că eu nu mai erau dependenți. De facto, situația
lor s-a înrăutățit, căci dacă anterior lui Mavrocordat, Legea Țării și altele prevedeau un număr fix
de zile de muncă în cadrul rentei, după Mavrocordat, boierii și mânăstirile puteau impune
clăcașilor prin contractele încheiate cu aceștia (care erau ceea ce numim noi astăzi contracte de
adeziune – contracte pe care clăcașii nu le puteau negocia) un număr excesiv de zile de clacă,
ceea ce se și întâmpla, întrucât boierii și mânăstirile erau interesate să crească producția agricolă
pe căi extensive (prin creșterea numărului de zile de muncă). Mai mult, după reformele lui
Mavrocordat, starea de dependență de tip feudal nu a încetat complet, rămânând două categorii
sociale, și anume scutelnicii și poslușnicii, care se aflau în stare de dependență personală în
raport cu boierii și mânăstirile și care aveau obligații fiscale numai față de aceștia, nu și față de
stat. Scutelnicii erau ce care îndeplineau în cadrul curților boierești și mânăstirești meserii, adică
servicii care necesitau o anumită calificare, iar poslușnicii erau aceia care îndeplineau munci
necalificate.
Evoluția dreptului în cea de-a doua fază a regimului fanariot. Legiuirile adoptate în
această perioadă prezintă, în raport cu cele anterioare, o serie de importante particularități atât
sub aspectul conținutului, cât și pe planul formei lor. Pe conținut, izvoarele bizantine au pierdut
în favoarea codurilor burgheze moderne ale Europei, ponderea importanței pe care au avut-o
odinioară în elaborarea pravilelor. Totodată, noile legiuiri au realizat o codificare a Legii Țării și
sistematizarea dispozițiilor acestora, pe ramuri și instituții de drept. De asemenea, pe planul
formei, în procesul de elaborare a acestor acte normative se înregistrează progrese semnificative
în ceea ce privește tehnica de reglementare juridică.
O altă caracteristică este redactarea acestor pravile în versiuni bilingve, adică atât în
limba română cât și în limba neogreacă. O atenție specială a fost acordată procedurii de judecată,
fapt explicabil prin consecințele pe care le-a avut asupra țărilor române tratatul de la Kuciuk-
Kainargi care, a înlăturat monopolul otoman asupra comerțului exterior al Moldovei și al
Munteniei, acestea fiind atrase în circuitul economic european. În raporturile comerciale ale
țărilor române cu statele Europei, a crescut exponențial și în acest context au apărut litigii
comerciale între autohtoni și resortisanții acelor țări din Europa. Aceștia din urmă ar fi putut, așa
cum o făceau în Imperiul Otoman care devenise bolnavul Europe, să invoce și în țările române
imunitatea de jurisdicție și să soluționeze litigiile pe care le aveau cu autohtonii de către
misiunea diplomatică a statului căruia îi aparțineau, pe motiv că procedura de judecată era
înapoiată, iar instanțele erau religioase, ceea ce însemna o gravă știrbire adusă suveranității
țărilor române. Pentru a nu se proceda așa în țările române, printr-o condică denumită
Pravilniceasca Condică, a fost institut un sistem procedural și de organizare a instanțelor
modern, evitându-se astfel aplicarea imunității de jurisdicție. Totodată, prin acest demers
legislativ, s-a dorit a se sublinia că Muntenia și Moldova sunt țări creștine, entități statele
distincte și nu părți integrante ale Imperiului Otoman.
Pravilele adoptate în cea de-a doua parte a regimului fanariot sunt susceptibile de mai
multe clasificări. Prima clasificare este acea în nomocanoane și legiuiri laice bizantine și
respectiv legiuiri laice noi. Legiuirile noi, la rândul lor, se clasifică în legiuiri care nu au fost
oficial promulgate, rămânând la stadiul de lucrări cu caracter privat, dar care s-au aplicat în
practica instanțelor de judecată, datorită valorilor juridice și legiuiri care au fost promulgate de
către domn. La rândul lor, aceasta din urmă categorie de legiuiri se clasifică în legiuiri cu
caracter de cod și legiuiri cu caracter de legi speciale.
Nomocanoanele și legiuirile laice bizantine. În această categorie intră nomocanonul
lui Antim Ivireanul, intitulat Capetele de porunci, având două ediții: una apărută în 1714 și una
apărută în 1785. A doua legiuire este o traducere în limba română a Hexabiblului lui Constantin
Haremenopoulos, realizată de către marele paharnic Toma Carra.
Legiuirile noi care nu au fost promulgate oficial. Aici se includ două lucrări. Prima,
Pandectele lui Toma Carra, o lucrare elaborată în 1806 din ordinul domnitorului Alexandru
Moruzi, proiectată în 3 părți: prima parte este intitulată Despre persoane, a doua parte este
intitulată Despre lucruri, iar a treia parte este intitulată Despre Acțiuni, după modelul institutelor
lui Gaius, însă, din păcate, din cauza morții sale premature, marele paharnic nu a reușit să
elaboreze din această lucrare decât prima parte (Despre persoane).
A doua lucrare o reprezintă Manualul juridic al lui Andronache Donici, elaborat la 1814
de către unul dintre cei mai mari parviliști români; lucrarea nu a fost însă sancționată, promulgată
oficial de domnul Moldovei, Scarlat Callimachi, din două considerente: primul, Andronache
Donici era un reprezentant al mișcării cărvunarilor, mișcare care viza eliberarea și unirea țărilor
române, inspirată din mișcarea carbonarilor din Italia, deci el se afla în dizgrația domnului
Scarlat Callimachi, domn fanariot. Al doilea motiv a fost acela că Andronache Donici se afla în
rivalitate cu un alt mare pravilist al epocii, dar care nu era român; este vorba despre Christian
Flechtenmacher, care era unul dintre favoriții domnului Scarlat Callimachi. Însă, foarte
important, Manualul juridic al lui Andronache Donici reprezintă primul Cod civil român, fiind
o lucrare de o excepțională valoare științifică, motiv pentru care a fost aplicată în practica
instanțelor de judecată în mod constant, fiind abrogată abia la intrarea în vigoare a celui de-al
doilea Cod civil românesc, anume Codul civil al lui Alexandru Ioan I.
Legiuirile noi promulgate oficial și care au avut caracter de cod. Sunt în număr de
trei: Pravilniceasca Condică, Codul Callimach și Legiuirea Caragea.
a) Pravilniceasca Condică
A fost elaborată în 1775 din ordinul domnului Alexandru Ipsilanti, însă din cauza
opoziției Imperiului Otoman, a intrat în vigoare abila la 1780. Această legiuire a cunoscut două
variante: varianta în limba română denumită Mica rânduială juridică și varianta în limba
neogreacă, intitulată Sintamation Nomikon. Izvoarele acestei pravile au fost Legea Țării,
Basilicalele, povețele (jurisprudența), precum și doctrina juridică modernă, cu precădere lucrările
lui Montesquieu și Beccaria. Nu se cunoaște cu exactitate autorul aceste pravile, însă autorul
prezumat este Ienăchiță Văcărescu, singurul cărturar al acelei epoci în măsură să cunoască atât
dreptul obișnuielnic, cât și dreptul bizantin, jurisprudența, precum și doctrina modernă.
Pravilniceasca Condică s-a aplicat în Muntenia, fiind abrogată de facto prin intrarea în vigoare a
Legiuirii Caragea și de iure prin intrarea în vigoare a Codului civil al lui Alexandru Ioan I
b) Codul Callimach
Codul Callimach, denumit și Condica țivilă a Moldovei, întocmită, așa cum arată și
numele, din inițiativa domnului fanariot Scarlat Callimachi, care în 1813 a alcătuit două comisii
de juriști ce urmau a redacta cele două variante ale codului, după cum urmează. Prima comisie de
juriști pentru elaborarea variantei în limba română a fost alcătuită din Christian Flechtenmacher,
Petrache Asachi și Damaschin Bojiincă, iar a doua comisie a fost constituită pentru redactarea
variantei în limba neogreacă și era alcătuită din Christian Flechtenmacher, Anania Cuzanos și
Andronache Donici. Izvoarele pravilei au fost Legea Țării, dreptul bizantin, Codul civil francez
al lui Napoleon I de la 1804 și Codul civil austriac de la 1811, care la rândul său era inspirat tot
din Codul civil francez.
Codul Callimach cuprinde 2032 de articole, fiind structurat într-o parte introductivă cu 24
de articole și alte 3 părți intitulate Dritul persoanelor, Dritul lucrurilor, Înmărginirile ce
privesc dritul persoanelor, dimpreună cu al lucrurilor. La acestea se mai adaugă două anexe,
conținând regulile aplicabile concursului creditorului și licitațiile. În partea introductivă a
pravilei, există o prevedere extrem de importantă, prin care Legea Țării, adică dreptul nostru
obișnuielnic, era declarată dreptul comun în toate materiile, adică, în acele domenii care nu erau
supuse reglementării prin pravilă, se aplică dispozițiile Legii Țării.
c) Legea Caragea
A fost elaborată în 1818 din porunca domnului Munteniei Ioan Gheorghe Caragea de
către doi juriști eminenți: Atanasie Cristopol și logofătul Nestor. Acesta din urmă era mare
logofăt al dreptății, adică un fel de ministru al justiției (chiar asta era) și primul român profesor
de drept la școala domnească. Proiectul acestei pravile întocmite de cei 2 juriști, pe care i-am
menționat, a fost revizuit apoi de către stolnicii Constantin și Ionița Bălăceanu și a intrat în
vigoare în 1819. Spre deosebire de Codul Callimach, care are un caracter omogen, Legiuirea
Caragea are un caracter eterogen, fiind structurată în 6 părți:
1) Partea I – Despre obraze, conține reglementările privind materia persoanelor
2) Partea a II-a – Despre lucruri, conține reglementările materiei bunurilor
3) Partea a III-a – Despre tocmeli, conține reglementările privind materia contractelor
4) Partea a IV-a – Despre daruri și moșteniri, conține reglementările despre materia
succesiunilor și a liberalităților
5) Partea a V-a – Despre vini, conține reglementări de drept penal
6) Partea a VI-a – Despre ale judecăților, conține reglementări de drept procesual.
De aceea are un caracter eterogen, pentru că primele 4 părți alcătuiesc un Cod civil,
partea a V-a reprezintă un Cod penal, iar partea a VI-a reprezintă un Cod de procedură.
Legiuirile noi promulgate oficial și având un caracter special. Menționăm aici cu titlu
de exemplu Sobornicescul hrisov, adoptat în 1785 de către domnul Alexandru Mavrocordat, care
cuprinde în realitate două hrisoave: unul dat la 14 august, prin care domnul invită boierii să nu
mai folosească acte meșteșugite, adică falsificate de danie, vânzare sau schimb cu silnicie, pentru
acapararea pământurilor țăranilor, însă utilizarea anterioară a acestor acte nu era pedepsită, ele
fiind pe cale de consecință în mod implicit validate. Al doilea hrisov dat pe 12 septembrie, care
interzicea vânzarea separată a membrilor familiilor de robi țigani, în scopul menținerii unității
acestor familii.
Un alt exemplu de legiuiri speciale sunt ponturile sau urbariile, promulgate de către
domnii fanarioți pentru reglementarea relațiilor dintre țăranii clăcași și stăpânii de moșii, cel mai
important fiind Pontul Boierescului, adoptat de către domnul fanariot Alexandru Moruzi, în anul
1805.

PRINCIPALELE INSTITUȚII REGLEMENTATE DE PRAVILELE DIN CEA


DE-A DOUA PERIOADĂA REGIMULUI FANARIOT
Instituția proprietății. Dreptul de proprietate a evoluat în cadrul unui proces istoric de
trecere de la proprietatea divizată de tip feudal la proprietatea absolută, specifică epocii
capitaliste moderne. Primul pas în acest proces fusese făcut încă din prima etapă a regimului
fanariot de către domnul Constantin Mavrocordat, care, prin reforma sa socială, a suprimat
dreptul legal de folosință al țăranilor dependenți asupra unei părți din moșii, astfel încât dreptul
de proprietate al stăpânilor de moșii devine un drept absolut. Ulterior, legiuirile adoptate în cea
de-a doua etapă a regimului fanariot au statuat în mod expres că atributele dreptului de
proprietate (usus, fructus, abusus) puteau fi împărțite, potrivit vechiului sistem, între două
persoane din care una să aibă dritul ființei lucrului, adică abusus, iar cealaltă să aibă dritul
folosului lucrului, adică usus și fructus, dar pot fi reunite și asupra aceleiași persoane, situație în
care dreptul de proprietate este desăvârșit sau absolut.
În același sens, Legiuirea Caragea prevedea că raporturile dintre boierii și țăranii clăcași
se stabileau în baza unui contract de emfiteoză, ceea ce înseamnă o reconfirmare a faptului că
aceste raporturi nu mai aveau o bază legală, ci o bază contractuală și însemna totodată o
recunoaștere indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moșiilor lor. În aceste
circumstanțe, transmiterea folosinței unei părți din moșie către clăcași prin contractele de
emfiteoză nu aducea nicio atingere acestui drept (dreptului absolut de proprietate al boierilor și
mânăstirilor asupra moșiilor lor). Dreptul absolut de proprietate al boierilor și mânăstirilor s-a
extins și asupra pădurilor, întrucât potrivit așezământului pentru păduri și dumbrăvi al domnului
Alexandru Moruzi, țăranii erau obligați să plătească zeciuiala, adică o taxă pentru folosirea
pădurilor, în vederea satisfacerii unor trebuințe personale (de exemplu de a culege lemne pentru
foc). Prin interpretarea cu rea-credință a unor instituții juridice, unii dintre domnii fanarioți și-au
propus să desființeze străvechile drepturi de proprietate asupra pământului atât ale țăranilor
liberi, cât și ale boierilor pământeni. Astfel, domnul Scarlat Callimachi, în cadrul discuțiilor
purtate în Sfatul de obște al țării asupra proiectului Codului Callimach, a pretins că toate
terenurile la origine ar fi aparținut domnului în virtutea lui dominium eminens și deci nu putea
exista o proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească. În consecință,
terenurile stăpânite de țărani și de boieri fără hrisov de danie trebuiau să treacă automat în
proprietatea domnului ca titular al lui dominium eminens. Însă, Sfatul de obște al Moldovei a
respins această interpretare, arătând că potrivit dreptului obișnuielnic erau domnești nu toate
terenurile, ci numai terenurile pustii și pustiite. Și totodată a precizat Sfatul de obște că și dacă
am admite că la origine toate terenurile au fost domnești și au ajuns în stăpânirea boierilor și
țăranilor fără hrisov de danie, oricum aceste terenuri au devenit proprietatea boierilor și
mânăstirilor prin efectul uzucapiunii de 40 de ani, prevăzută de Basilicale, și care izvora din
vechiul praescriptio longissimi temporis, aplicabil și imobilelor care făceau parte din
patrimonium Caesaris, deci mutandi mutandis (prin analogie) era aplicabilă și imobilelor
domnești.
Materia persoanelor. Clasificarea persoanelor se făcea după noroc, în 3 categorii:
slobozi, robi, sloboziți. Țăranii care munceau pe moșiile boierești și mânăstirești erau denumiși
clăcași sau locuitori. Întreaga legislație adoptată în această perioadă cu privire la clăcași era
expresia interesului boierilor de creștere a producției agricole prin mijloace extensive, unul dintre
acestea fiind sporirea numărului zilelor de clacă. În acest sens, Pravilniceasca Condică stabilea
un număr minim de zile de clacă pe an de 6 și un număr maxim de 12, iar Legiuirea Caragea
minim 12 zile de clacă și cu un nart sporit (nartul este cantitatea de muncă pe care țăranul clăcaș
era obligat să o presteze într-o zi de clacă). Constatăm în această perioadă o creștere
impresionantă a numărului scutelnicilor și a poslușnicilor, persoane de dependență personală față
de boieri. Aceasta ducea la văduvirea visteriei satului de o sursă importantă de resurse financiare,
motiv pentru care în anul 1814, s-a stabilit în Muntenia ca în niciun județ numărul scutelnicilor și
poslușnicilor nu putea să fie mai mare decât numărul birnicilor.
În ceea ce privește robii, ei erau asimilați lucrurilor, recunoscându-li-se totuși o
capacitate juridică limitată, în măsura satisfacerii intereselor economice ale proprietarilor lor.
Astfel că, spre pildă, robii puteau să fie reprezentanți ai stăpânilor lor în raporturile comerciale
ale acestora din urmă cu alte persoane.
Datorită dezvoltării relațiilor de producție de tip capitalist, apar primele societăți
comerciale și, în acest context, pravilele încep să reglementeze în capitole distincte regimul
juridic al persoanei juridice. În Pravilniceasca Condică și în Legiuirea Caragea, persoana
juridică era denumită tovărășie, iar în Codul Callimach persoana juridică era denumită persoană
moralicească. Toate pravilele reglementau o serie de aspecte privind regimul juridic al
societăților comerciale, care erau denumite tovărășii negustorești. Aspectele avute în vedere
sunt: formarea capitalului social, administrarea societății, răspunderea asociaților, participarea
acestora la câștiguri și la pierderi și încetarea sau stingerea societății.
Instituțiile familiei, rudeniei și căsătoriei. Erau în mare măsură inspirate din dreptul
bizantin. Rudenia putea fi duhovnicească, adică prin botez sau rudenie de sânge. Rudenia de
sânge la rândul ei putea fi, potrivit Codului Callimach, sub întreită linie: suitoare-dreaptă linie
(ascendent), coborâtoare-dreaptă linie (descendent) și lăturalnică linie (colateral), iar în
Legiuirea Caragea, rudenia se spunea că este de sus, de jos și de alături.
În ceea ce privește căsătoria, erau stipulate o serie de interdicții specifice acelei epoci. De
exemplu, nu erau admise căsătoriile între creștini și necreștini, precum și între slobozi și robi. Cu
toate acestea, potrivit Codului Callimach, copilul rezultat din relația unei persoane slobode cu un
rob era un om liber.
În ceea ce privește zestrea (dota), Codul Callimach consacră regula prețuirii bunurilor
mișcătoare, adică a bunurilor mobile, cu excepția bunurilor sieși mișcătoare, care sunt robii și
animalele, cu efectul, în cazul înapoierii zestrei, soțul trebuie să răspundă față de soție în limitele
acestei evaluări. Dimpotrivă, Pravilniceasca Condică statua că soțul era obligat să restituie soției
toți atâția robi de zestre cât a primit, potrivit foii de zestre. Ca regulă, adulterul soției ducea la
pierderea. Obligația de înzestrare, potrivit Codului Callimach revenea părinților sau, dacă aceștia
nu erau în viață, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică și Legiuirea Caragea prevedeau că
sarcina înzestrării fetelor revine fraților acestora prin aplicarea privilegiului masculinității.
Ca regulă, adulterul soției ducea la pierderea zestrei, aceasta trecând în proprietatea
bărbatului, iar femeia vinovată putea fi închisă la mânăstire. Cu toate acestea, Codul Callimach
prevede că dacă din căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soțului, iar dacă acesta
nu-și întorcea soția de la mânăstire în termen de 2 ani de la închiderea acesteia în mânăstire, ea
rămânea acolo pentru tot restul vieții. Legiuirea Caragea restrângea dreptul soțului femeii
adulterine la jumătate din zestre, iar soția nu mai putea fi închisă la mânăstire. Și mai mult, în
aceeași termeni era sancționat și soțul vinovat de adulter.
Pravilele acestei epoci reglementau totodată și instituții juridice noi preluate din cele mai
avansate legiuiri europene, precum epitropia sau tutela, curatoria sau curatela, utilizate pentru
administrarea bunurilor minorilor și orfanilor. În acest sens, domnul Moldovei Scarlat
Callimachi a înființat judecătorii epitropicești, pe lângă episcopiile din Roman și Huși,
coordonate de o comisie epitropicească de pe lângă Mitropolia Iașului.
Este consacrată totodată și instituția adopției, denumită înfiere, iar cu privire la această
instituție, Codul Callimach, spre deosebire de celelalte două legiuiri, consideră copii de suflet nu
ca pe adoptați, ci ca fiind aceia care se primesc pentru hrană și creșterea lor.
Pe principii moderne sunt așezate și răspunderea în materie civilă, respectiv în materie
penală, care își are temeiul în răspunderea personală. Spre pildă, Pravilniceasca condică arată că
soția nu răspunde pentru datoriile și alișverișurile (faptele de comerț) ale soțului ei și nici pentru
faptele penale ale acestuia săvârșite fără participarea ei, după cum nici părinții nu răspundeau
pentru negoțul și faptele penale ale copiilor care nu mai erau nevârstnici și nu se mai aflau în
grija lor.
Instituția succesiunilor. Moștenirea putea fi deferită potrivit legii și atunci se numea
moștenirea ab intestat, adică fără testament, după cum moștenirea se putea deferi și pe baza
testamentului lăsat de defunct. În materia moștenirii legale, aveau vocație succesorală
următoarele categorii de rude de sânge: descendenții, ascendenții, colateralii până la gradul VIII
și totodată soțul supraviețuitor. După modelul roman, dacă soțul supraviețuitor și descendenții
veneau în concurs la moștenire, atunci soțul supraviețuitor dobândea o parte virilă cât a unui
copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct, iar dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în
concurs cu alte rude sau cu copiii defunctului dintr-o căsătorie anterioară, atunci soțul
supraviețuitor dobândea în proprietate și nu uzufruct o cotă-indiviză de o șesime până la o tremie
din moștenire. În sfârșit, în lipsa altor rude în grad succesiv civil, atunci soțul supraviețuitor
dobândea întreaga moștenire, iar dacă nu exista nici soț supraviețuitor, atunci moștenirea era
declarată vacantă, urmând a fi culeasă de către stat.
Succesiunea robului mort fără a lăsa moștenitori revenea stăpânului acestui rob. Toate
legiuirile acestei perioade consacrau instituția rezervei succesorale, denumită partea legitimă și
trimiria, denumită partea sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuierilor de
înmormântare și de pomenire a defunctului. Între legiuirile din Muntenia și Moldova existau și
anumite deosebiri. Spre pildă, Codul Callimach, după modelul francez, prevedea că deschiderea
succesiunii are loc și în cazul morții politicești, adică moartea civilă a persoanei, iar
Pravilniceasca Condică și Legiuirea Caragea consacrau privilegiul masculinității și dreptul de
protimis al bărbaților la moștenirea casei părintești. De asemenea, potrivit Codului Callimach,
copii naturali aveau drept de moștenire la averea părinților, în concurs cu cei legitimi, în timp ce
Legiuirea Caragea urma modelul roman, conferind vocație succesorală copiilor naturali doar la
moștenirea mamei lor. Toate legiuirile prevedeau însă că fetele înzestrate nu puteau cere collatio
dotis, adică sinisfora pentru a veni la moștenire, însă nici nu puteau fi obligate să facă sinisfora,
adică collatio dotis.
Moștenirea testamentară se deferea prin testamentul oferit de defunct fie în formă scrisă
(atunci se numește diată), fie în formă orală și atunci se realiza în prezența a 5 martori. Ei puteau
consemna în scris ultima voință a testatorului. Nu puteau fi martori, spune Codul Callimach, la
întocmirea testamentului: femeile, robii, desfrânații și creștinii fățarnici. Totodată, pravilele
admiteau și exheredarea (dezmoștenirea) pentru anumite cauze, spre pildă în caz de boală sau
nerăscumpărarea în cazul căderii în robie (acestea sunt cauze pe care le prevede Legiuirea
Caragea) sau nerespectarea dreptei credințe creștine și vătămarea reputației familiei prin
comportamentul imoral (motive enumerate de Codul Callimach).
Instituția obligațiilor. În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare,
Legiuirea Caragea prevedea multe dintre principiile de bază ale contractelor, în timp ce Codul
Callimach dezvolta o adevărată teorie generală a obligațiilor, consacrând ca izvoare de obligații
legea, tocmeala (contractul) și vătămarea pricinuită altuia (delictul). În privința clasificărilor,
ambele coduri împărțeau tocmelile după forma lor în tocmeli scrise și tocmeli nescrise (prin viu
grai). În plus, Codul Callimach mai face o clasificare a tocmelilor în tocmeli unilateral (cele
care generează obligații doar în sarcina uneia dintre părți) și tocmeli bilaterale (sinalagmatice –
cele care generează obligații în sarcina ambelor părți contractante).
Potrivit legiuirilor, condițiile de validitate ale contractelor erau:
1) Capacitatea – era denumită vrednicia persoanelor, fiind amănunțit reglementată în
Codul Callimach, afirmându-se că tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga dritul, însă după
rânduielile făcute de legi. Aceste legi însă restrângeau capacitatea juridică a unor categorii
sociale, în conformitate cu discriminările de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât și pentru
drepturile politice. Erau considerați incapabili și cei condamnați pentru săvârșirea unei
infracțiuni grave, pe toată durata executării pedepsei, drept o pedeapsă complementară alăturată
pedepsei principale.
2) Consimțământul – Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie liăsită de silă și
vicleșug, adică să nu fie vițiat prin violență sau dol.
3) Obiectul – Codul Callimach arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerț,
adică în circuitul juridic civil.
4) Cauza – Legiuirea Caragea reproduce, după modelul Codului Napoleon, principiul
cauzei licite și morale, arătând că tocmeala împotriva pravilelor și a năravurilor celor bune nu
se întocmește.
În ceea ce privește contractele speciale, Pravilniceasca Condică reglementează contractul
de împrumut, iar Legiuirea Caragea și Codul Callimach cuprind prevederi referitoare a o mare
varietate de contracte: de vânzare, donație, schimb, arendă, împrumut, depozit și de comodat, de
mandat, chezășia și zălogul și antihreza.
Contractul de vânzare. Era amănunțit reglementat în ambele legiuiri, ca urmare a
nivelului ridicat de dezvoltare pe care îl atinseseră relațiile de producție de tip capitalist. Cu toate
acestea, se respecta în continuare dreptul de protimis. Din punctul de vedere al formei, vânzarea
se putea realiza în formă scrisă sau în formă orală. Potrivit Legiuirii Caragea, forma scrisă era
cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor imobile și a robilor. De asemenea, Codul Callimach
reglementa anumite interdicții, și anume incapacitățile de înstrăinare (egumenii nu puteau
vinde bunurile ce compuneau averile mânăstirilor pe care le administrau) și incapacități de
dobândire (necreștinii, armenii și evreii nu puteau dobândi moșii).
Totodată, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune, dacă prețul era
mai mic de jumătate din valoarea de circulație a bunului. Dacă însă cumpărătorul dorea să
păstreze bunul, trebuia să completeze prețul până la limita minimă prevăzută de lege.
Contractul de donație. Era reglementat asemănător în Legiuirea Caragea și în Codul
Callimach, fiind prevăzute în mod expres cauzele de revocare a donațiilor și fiind totodată
reglementate și darurile de logodnă, cele de dinainte nunții și cele de a doua zi după nuntă.
Contractul de împrumut. Contractul de împrumut este amănunțit reglementat în
Pravilniceasca Condică, care stabilește obligativitatea înscrisului, mențiunile pe care înscrisul
trebuie să le cuprindă și faptul că, alături de înscris, la încheierea contractului, trebuiau să fie
prezenți cel puțin 3 martori, pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.
În caz de neplată scadentă, creditorul se adresa instanței care stabilea vânzarea la mezat
(licitație publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanție în aur, astfel
încât creditorul să se îndestuleze din prețul obținut. Dacă împrumutul era garantat cu garanți
personali (chezași). Atunci pravilele consacrau în favoarea chezașilor două beneficii:
1) Beneficiul de diviziune – dreptul chezașului urmărit în justiție de creditor de a cere
divizarea datoriei între toți chezașii (când sunt mai mulți chezași).
2) Beneficiul de discuțiune – dreptul chezașului (debitor accesoriu) urmărit în justiție
de către creditor de a-i cere creditorului să îl urmărească mai întâi în justiție pe
debitorul principal și, numai dacă acesta se dovedește a fi insolvabil și în limitele
insolvabilității sale, să îl urmărească pe chezaș.
După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introducea în materia împrumutului
conceptul nou de cambie, denumită și poliță sau carte de împrumutare (titlu de credit, obligație
abstractă între trei persoane – trăgător, tras și beneficiar). Pentru polița neplătită la termen se
admitea o dobândă dublă.
Toate legiuirile admiteau și existența împrumutului cu dobândă, dobânda fiind fixată la
maximum 10% pe an, cu interzicerea anatocismului (dobânda la dobândă) și a cametei (dobândă
mai mare decât cea maximă admisă de lege). Totuși, aceste reglementări nu au oprit fenomenul
acordării de împrumuturi cu dobânzi cămătărești, dovadă că era încetățenită practica ținerii la
muncă a țăranilor debitori de către boierii creditori în contul dobânzilor la sumele împrumutate.
Contractul de arendă. Este reglementat detaliat, în special în două forme ale sale
(arendarea moșiilor și închirierea locuințelor), drept varietăți ale contractului de locatio rei. În
plus, era prevăzut dreptul de protimis al copărtașilor. Erau reglementate și alte varietăți ale
arendei: contractul de emfiteoză și contractul de calcă.
Contractul de închiriere. Dispozițiile privitoare la contractul de închiriere erau
amănunțite și stabileau drept obiect imobilele cu destinație de locuință. Sunt prevăzute și
obligațiile țăranilor clăcași față de moșie: plata dijmei la tarla, numărul zilelor de clacă,
interdicția de a aduce îmbunătățiri, de a clădi și a defrișa fără acordul moșierului, dreptul
stăpânului moșiei de a moșteni casa, gospodăria și îmbunătățirile funciare realizate de către
clăcașii fugiți de pe moșie ori care au murit fără moștenitori.
Materia dreptului penal. Dreptul penal clasifică infracțiunile în vini mari și vini mici și
nu desprinde cu totul conceptul de infracțiune de persoana făptuitorului. Legiuirile
reglementează mai multe categorii importante de infracțiuni:
1) Infracțiunile referitoare la abuzurile slujbașilor domnești – Pravilniceasca
Condică incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor față de împricinați și ale ispravnicilor
față de locuitorilor județelor, precum și faptele de corupție ale judecătorilor și ale celorlalți
slujbași ai instanțelor de judecată.
2) infracțiunile referitoare la fapte îndreptate împotriva noului sistem probator în
justiție – plastografia în acte (pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este unul domnesc),
mărturia mincinoasă (martorii mincinoși condamnați erau înscriși într-o condică a șireților) și
traficul de influență.
3) infracțiunile referitoare la activitatea comercială – este incriminată bancruta
frauduloasă, cei în cauză fiind denumiți mofluzi mincinoși, adică acei comercianți care, în mod
fals, pretindeau că sunt în faliment pentru a se sustrage de la plata datoriilor către creditorii lor.
De asemenea, este accentuată răspunderea personală atât în materia despăgubirilor
penale, cât și a celor civile, fiind sancționat atât pe plan civil, cât și pe plan penal încălcarea
dreptului de protimis. În plus, se mențin pedepsele fizice și judecătorul se bucură în continuare
de o largă posibilitate de apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime și maxime
pentru pedepse, ci conțin formule destul de echivoce, de genul să se pedepsească sau să se
pedepsească grav. Se realizează totuși un progres în direcția dozării pedepsei în funcție de
poziția subiectivă a făptuitorului, în sensul că Legiuirea Caragea distinge între omorul cugetat
(infracțiunea de omor) și omorul necugetat (infracțiunea de ucidere din culpă).
Organizarea judecătorească. Instanțele judecătorești se constituie ca organe colegiale,
ierarhizate și specializate, în cadrul unui sistem stabilit de Pravilniceasca Condică, sistem care
cuprinde următoarele categorii de instanșe.
a) Judecătoriile după la județ
Judecătoria după la județ era cmpusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ținerea
condicilor de judecată (grefier) și doi slujbași mai mărunți ai instanței (aprozi și agenți
procedurali), Cu toate acestea, ispravnicii județelor păstrează atribuțiunile de judecată fie singuri,
fie împreună cu judecătorul din cadrul acelei instanțe.
b) Departamenturile
Departamenturile erau următoarele:
 În materie civilă:
La București – 2 departameturi (unul compus din 8 judecători, altul din 7 judecători)
La Craiova – o judecătorie cu 4 boieri judecători
La Iași – Departamentul al doilea (pentru pricinile civile mai mărunte) și Divanul
judecătoresc (pentru pricinile mai mari)
 În materie penală:
La București – un Departament al vinovățiilor, denumit în neogreacă criminalion
La Craiova – o instanță asemănătoare, compusă din 3 boieri judecători
La Iași – un Departament al afacerilor criminale
 În materia litigiilor cu un element de extraneitate:
În Muntenia – Departamentul străinelor pricini
În Moldova – Departamentul treburilor străine
 Pentru infracțiuni și contravenții cu caracter polițienesc – se deschid la București
agia (pentru zona centrală) și spătăria (pentru zonele periferice și mahalalele)

c) Departamentul veliților boieri și Divanul Olteniei de la Craiova – aceste instanțe


judecau în primă instanță litigiile dintre boieri, precum și apelurile formulate de
împricinați împotriva hotărârilor judecătorilor pronunțate de celelalte departamenturi.

d) Divanul domnesc – era prezidat de către domn, în Muntenia și în Moldova, și avea


rol de instanță supremă.

Materia procesuală. În același timp, pravilele introduc și o serie de reforme menite să


modernizeze activitatea de judecată. Astfel:
 Se introduc condicile de judecată
 Devine obligatorie redactarea în scris a motivării hotărârilor, cu arătarea capului de
pravilă
 Devine posibilă reprezentarea în justiție prin mandatari (vechili) sau prin avocați (vechili
de judecată)
 Se înființează registre de publicitate imobiliară și se introduce obligativitatea înscrierii în
aceste registre a tuturor operațiunilor imobiliare conținute în zapise, diate, seneturi și foi
de zestre
 Se introduce condica șireților (un început de cazier judiciar)
 Este introdus sistemul recuzării judecătorilor
 Se introduc termene de prescripție pentru dreptul material la acțiune și pentru exercitarea
opțiunii succesorale
 Legiferarea unor proceduri speciale, cu este cea a falimentului sau a arbitrajului
 Introducerea unor înscrisuri speciale (cambii, adică polițe), precum și a procedurii
subsecvente acestora (procedura cambială).

ORGANIZAREA DE STAT ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN TRANSILVANIA


Transilvania a cunoscut de-a lungul evoluției sale istorice mai multe forme de organizare
statală, și anume:
1. Voievodatul Transilvaniei
2. Principatul Transilvaniei dependent de Imperiul Otoman
3. Principatul Transilvaniei dependent de Sfântul Imperiu Roman de națiune
germană și apoi de Imperiul Habsburgic
4. Transilvania care și-a pierdut caracterul de entitate statală, devenind o simplă
provincie a translaitaniei în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit deja constituite de către românii autohtoni
stratificarea socială și relațiile de producție de tip feudal, apoi formele de proprietate specifice
feudalismului, precum și instituțiile politice feudale în cadrul cărora, pe primul plan, se afla
instituția voievodatului. În Transilvania, toate aceste realități au cunoscut însă o evoluție
specifică ca urmare a instaurării dominației ungurești. Întrucât ungurii se aflau încă în comuna
primitivă, fiind organizați din punct de vedere social în triburi pe criteriul gentilic (al relațiilor de
rudenie) și, deci, nu aveau instituții proprii de tip feudal, le-au preluat pe cele ale românilor,
utilizându-le apoi ca instrumente de reprimare socială și națională a românilor din Câmpia
Panonică și din Transilvania. Totodată, constatând că „datorită” numărului lor redus nu pot
exercita o dominație efectivă asupra Transilvaniei, ungurii au procedat la colonizări masive cu
sași și secui în anumite puncte ale Transilvaniei, în punctele periferice ale voievodatului, fără a
putea însă să schimbe structura populației din Transilvania, astfel încât românii autohtoni au
continuat să reprezinte până Marea Unire majoritatea absolută atât în Transilvania, cât și în Țara
Ungurească (Panonia până la Fluviul Tisa).
Așa cum rezultă chiar din documentele cancelariei ungurești, încă din secolul al IX-lea,
în întreaga Câmpie Panonică și în Transilvania, erau constituite formațiuni românești prestatale
de tip feuda (cnezatul, voievodatul, țări), existența lor fiind confirmată nu doar documentar, ci și
arheologic precum și prin urmele pe care aceste instituții le-au lăsat în organizarea administrativă
a Transilvaniei până la sfârșitul voievodatului.
În cadrul procesului de supunere a Panoniei și Transilvaniei de către unguri, s-a dat o
luptă puternică între feudalii români și nobilii proveniți din rândul cotropitorilor, aceștia fiind
desenați prin termenul generic de nemeși. Treptat, nemeșii au reușit să-i deposedeze pe feudalii
români de feudele, de drepturile și de drepturile lor. Supunerea Transilvaniei de către unguri s-a
realizat în două etape:
Prima etapă desfășurată între secolul al XII-lea și jumătatea secolului al XV-lea, în care
feudalii români sunt încă menționați alături de nemeși, precum și de conducătorii sașilor și
secuilor, în documentele emise de cancelaria Regatului Ungariei, astfel încât acești feudali
români au continuat să exercite pe teritoriile pe care le conduceau și pe care le aveau în
proprietate atribuțiuni administrative, judiciare, fiscale și militare, întrucât, pe de-o parte, românii
își apărau cu îndârjire propriile instituții, iar, pe de altă parte, aparatul central și local al
Voievodatului Transilvaniei nu era pe deplin consolidat.
A doua etapă în supunerea Transilvaniei de către unguri a fost marcată de Răscoala de la
Bobâlna (1436) și de constituirea după răsfrângerea acestei răscoale a unei alianțe între unguri,
sași și secui, denumită Unio Trium Natiorum. Aceștia și-au arogat calitatea de națiuni
privilegiate ale Transilvaniei și au exclus de la viața politică a voievodatului pe românii care erau
autohtoni și majoritari, negându-le în acest fel însăși naționalitatea. În acest context, și-au păstrat
pozițiile politice și economice doar un număr foarte mic de feudali români, și anume cei care au
acceptat să fie deznaționalizați prin trecerea la catolicism și prin ungurizare, ei fiind preluați în
rândul nemeșilor. Ceilalți feudali români care nu au acceptat, au decăzut treptat în rândurile
micilor feudali și apoi chiar în rândurile țărănimii dependente. Atribuțiile juzilor, cnejilor și
voievozilor români au fost treptat îngrădite până la anulare fie de reprezentanții regelui ungar, fie
de conducătorii comitatelor, fie de nobilimea ungurească laică și ecleziastică.
Organizarea de stat în timpul voievodatului
Din punct de vedere istoric, Voievodatul Transilvaniei se întinde de la 1176 (data la care
este menționat Leustachius, primul voievod al Transilvaniei) și până la 1541 (Ungaria este
desființată ca stat, o parte devenind Pașalâcul lui Buda, cealaltă parte intrând în stăpânirea
habsburgilor, iar Transilvania devenind un principat autonom dependent de Imperiul Otoman).
În întreaga epocă a voievodatului, Transilvania a fost o entitate politică și statală distinctă
de Regatul Ungariei, având o organizare proprie. Până la sfârșitul secolului al XII-lea, dominația
ungurească se exercita doar asupra Câmpiei Panonice și asupra unei părți mici din suprafața
Transilvaniei (partea de Nord-Vest a Transilvaniei, care se afla sub conducerea unui principe,
acesta avându-și sediul la curtea regelui Ungariei). Restul teritoriului intracarpatic era condus de
cnejii, juzii și voievozii români. Întrucât nu puteau supune Transilvania numai prin forță, ungurii
au fost inițial nevoiți să accepte formele inițiale de organizare a românilor și să colaboreze inițial
cu feudalii români. În acest context istoric, s-a constituit Voievodatul Transilvaniei prin
extinderea la scara întregului spațiu intracarpatic și o parte a Câmpiei Panonice până la Tisa.
Organele de conducere ale voievodatului. Sunt în număr de 3, și anume voievodul,
dregătorii Transilvaniei și Congregația Generală a Nobililor.
Voievodul. Primul conducător efectiv al Transilvaniei, amintit la 1176, este Leustachius.
Mulți dintre voievozii Transilvaniei erau de origine română, formând adevărate dinastii (dinastia
Borja sau dinastia huniazilor). Acești voievozi au fost întotdeauna reprezentanții feudalilor locali
și, pe cale de consecință, au căutat mereu să-și lărgească atribuțiile și să înlăture suzeranitate
coroanei ungare, unii dintre ei reușind chiar să transforme Transilvania într-un regnum distinct
de Regnum Hungariae și chiar să se amestece în luptele pentru tron din cadrul Regatului
Ungariei. Voievodul avea atribuții de ordin administrativ, judiciar și militar.
Pe plan administrativ, voievodul îl numea pe vicevoievod, pe conducătorii comitatelor și
pe marii dregători ai Transilvaniei. Totodată, voievodul prezida și convoca Congregația Generală
a Nobililor.
Pe plan judiciar, voievodul era judecător suprem. Atât pe plan administrativ, cât și pe
plan judiciar, atribuțiile sale erau limitate de autonomia unităților administrativ-teritoriale
(comitate, scaune săsești, scaune secuiești), de privilegiile acordate Bisericii Catolice, de faptul
că voievodul este vasalul regelui maghiar, precum și de împrejurarea că domnii Moldovei și ai
Țării Românești dețineau feude importante în Transilvania (Almașul, Făgărașul, Rodna, Ciceul,
Cetatea de Baltă).
Pe plan militar, voievodul era conducătorul armatei Transilvaniei, poziție pe care a
păstrat-o neștirbită datorită rolului pe care Transilvania l-a jucat în apărarea statului maghiar
împotriva turcilor și a maghiarilor.
Încercările regilor maghiari de a limita atribuțiunile voievozilor Transilvaniei s-au lovit
de o puternică împotrivire, iar, de-a lungul timpului, balanța raportului de forță dintre regele
maghiar și voievozii Transilvaniei a înclinat în favoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu,
voievodul Transilvaniei devine din secolul al XV-lea și comite al secuilor, extinzându-și astfel
jurisdicția și asupra scaunelor secuiești.
Dregătorii Transilvaniei. În exercitarea atribuțiilor sale, voievodul Transilvaniei era
ajutat de un aparat central de dregători asemănător celui din Moldova și Muntenia, însă mai puțin
dezvoltat (din punct de vedere numeric, de exemplu), „datorită” faptului că voievodul
Transilvaniei era vasal Regatului Ungariei, precum și „datorită” largii autonomii de care se
bucurau în Transilvania unitățile administrativ-teritoriale. Abia din epoca principatului se va
realiza un sistem complet de dregători. Cei mai importanți dregători erau vicevoievodul, notarul
voievodal (șeful cancelariei voievodale, avea atribuții asemănătoare cu cele ale logofătului) și
judele curții voievodale (avea atribuții asemănătoare cu cele ale vornicului).
Congregația Generală a Nobililor. Este un organ de stat care nu avea o activitate
permanentă, el era convocat de către voievod în mod periodic, de regulă la Turda. Această
congregație generală a nobililor (Congregatio Generalis Nobilium) este o adunare reprezentativă
pe stări, cuprinzând reprezentanți ai nobilimii, ai clerului, ai unităților administrativ-teritoriale
(comitate, scaune, orașe), precum și ai țărănimii libere proprietară de pământ. La origine, în
compunerea acestei congregații au intrat și feudalii români, ultima congregație la care ei sunt
amintiți fiind cea din 1291, însă după constituirea lui Unio Trium Natiorum, din congregație
făceau parte doar reprezentanții celor 3 națiuni privilegiate, cu excluderea de iure totală a
românilor, deși aceștia erau și autohtoni și majoritari. Nicio măsură legislativă luată de Dieta
regatului ungar nu se aplica în Transilvania dacă nu era însușită de Congregația Generală a
Nobililor.
Organizarea financiară. Țăranii liberi aveau obligații fiscale numai față de stat, pe când
cei aserviți aveau, în plus, obligația de a presta cele trei forme ale rentei feudale față de nemeși și
față de Biserică. Sarcinile fiscale datorate regelui erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce
învederează autonomia Transilvaniei. În plus, voievodul, care strângea dările pentru rege, avea
dreptul să rețină o mare parte din ele.
Principala obligație față de stat se numea lucrum camerae și era prestată inițial în natură,
apoi în bani. Această dare, fixată prin diplome regale, a sporit necontenit. Țăranii aveau și
obligația de a plăti o dare funciară, denumită terraginus. Cu timpul, ea a fost extinsă și asupra
orașelor, transformându-se într-o dare generală. În situații deosebite, regele impunea dări
suplimentare, denumite subsidia. Țăranii aveau și obligația de a plăti quinquagessima ovium (o
oaie cu un miel din 50).
Întrucât îndeplineau îndatoriri militare, secuii erau scutiți de dări, însă, cu ocazia
încoronării regelui, a prime sale căsătorii și a nașterii primului său copil, erau obligați la darea
boilor (un bou de fiecare familie). Regimul fiscal al sașilor era distinct, ei având îndatorirea de a
plăti anual o dare specială, denumită darea Sfântului Martin, constând în 500 de mărci de argint,
prin contribuția tuturor gospodăriilor.
Organizarea armatei. În Transilvania, dată fiind organizarea autonomă, exista atât o
armată a regelui, aflată sub conducerea voievodului, cât și o armată a feudalilor locali. Din
armata regelui făceau parte marii dregătorii, cei aflați în slujba acestora (iobagiones, castri),
precum și unele contingente întreținute de orășeni și de categorii sociale privilegiate, la care
participau și un număr de iobagi, stabilit prin reglementări succesive de regii Ungariei. În
general, feudalii laici și bisericești participau la oastea regelui cu un număr de ostași proporțional
cu întinderea proprietăților funciare pe care le dețineau și cu numărul iobagilor pe care îl
stăpâneau. La începutul secolului al XV-lea, armata Transilvaniei a fost reorganizată pe
principiul banderiilor (steagurilor). Potrivit acestui sistem, marii dregători, nobilii, comitatele,
orașele, secuii, sașii întrețineau banderii proprii. Această reorganizare este expresia consolidării
puterii și a autonomiei dregătorilor și nobililor din Transilvania față de regele Ungariei. Fapt este
că oastea din Transilvania a constituit în întreaga epocă a voievodatului un corp de armată
distinct.
Armata proprie a feudalilor era formată din slujbașii acestora. Pe când armata regelui
avea obligația de a participa la toate războaiele, inclusiv la cele purtate în afara granițelor
statului, armata feudalilor participa numai la războaiele de apărare.
Organizarea Bisericii. Biserica Ortodoxă din Transilvania se afla în plin proces de
organizare ierarhică în momentul venirii ungurilor. Cu toate că această ierarhie nu s-a putut
desăvârși în epoca voievodatului, Biserica Ortodoxă și-a desfășurat activitatea neîntrerupt,
asigurând continuitatea credinței religioase a românilor.
Biserica Catolică a fost organizată treptat, pe măsura pătrunderii ungurilor, fiind susținută
de feudali și de regele Ungariei. Ea se bucura de imunități și privilegii acordate de rege, dar, în
același timp, se afla sub conducerea și supravegherea acestuia. Inițial, Biserica Catolică avea
dreptul de a percepe dări numai de la credincioșii săi, ulterior, acest drept a fost extins și asupra
ortodocșilor.
Pe măsură ce exploatarea de către Biserica Catolică, socotită biserică oficială în
Transilvania, s-a înăsprit, nemulțumirile țărănimii române, care era în întregime ortodoxă, a
căpătat și caracterul luptei împotriva catolicismului. Această luptă s-a intensificat și mai mult
datorită faptului că ortodocșii, considerați schismatici, erau supuși unui sistem de prigoană.
Regimul de intoleranță religioasă s-a împletit cu acordarea unor drepturi acelora care treceau la
catolicism și care, prin aceasta, se maghiarizau, în cadrul politicii de deznaționalizare a
românilor.
Organizarea locală a Transilvaniei în vremea voievodatului
Organizarea locală a Voievodatului Transilvaniei este o îmbinare a structurilor politico-
administrative ale românilor existente încă înainte de venirea ungurilor și expansiunea lor la Est
de Tisa, elemente care au supraviețuit în cadrul voievodatului cu elemente de organizare pe care
ungurii le-au împrumutat din sistemul feudal german. În concret, existau 3 structuri
adiministrativ-teritoriale: districtele românești, care erau organizate în zonele locuite exclusiv
de români și erau conduse de cneji, voievozi și juzi, comitatele și plășile, care erau constituite în
zonele în care au pătruns ungurii. Comitatele erau împărțite în plăși și erau conduse de un comit
numit de regele ungar, iar din secolul al XIII de voievodul Transilvaniei, iar plășile erau conduse
de pretori, care erau aleși de Congregația comitatului, alcătuită din reprezentanți ai nobilimii
locale. Cea de-a treia structură administrativ-teritorială este reprezentată de scaune, care sunt de
două categorii: scaune secuiești și săsești. Ambele au fost constituite de populațiile implantate,
colonizate de regii ungari în zonele periferice ale Transilvaniei, după modelul vechilor scaune de
judecată ale românilor, care, la rândul lor, își au originea în dreptul roman (sela curulis).
Scaunele secuiești erau unități teritoriale cu caracter militar, fiecare scaun era condus de
un căpitan care îndeplinea atribuțiuni administrative și judecătorești, ajutat de către un jude
scaunal. Au fost create de-a lungul timpului 7 scaune secuiești, care alcătuiau laolaltă așa-numita
universitate a secuilor (universiatas siculorum), obștea secuilor cu sediul la Odorheiul secuiesc.
La fel au fost constituite și scaunele săsești, inițial în număr de 7, după 9 scaune săsești,
care erau denumite universitatea sașilor (universitas saxorum) cu sediul la Sibiu.
O altă categorie de autoritate administrativ-teritorială o constituie orașele, care cunosc o
puternică dezvoltare a meșteșugarilor și a comerțului. Pe cale de consecință, orașele dobândesc o
mult mai largă autonomie față de orașele din Muntenia și din Moldova. Orașele Transilvaniei
erau conduse de un jude și de un consiliu orășenesc (sfat municipal), compus din 12 jurați,
denumiți burghe. Aceștia erau aleși pe termen de un an din rândul patriciatului orășenesc, iar
acest sfat municipal avea atribuțiuni administrative și fiscale, fixate prin actele de privilegii
acordate orașului. Organizarea locală a orașelor Transilvaniei era dublată de un reprezentant al
puterii centrale, și anume judele regal.
Dreptul în Transilvania în epoca Voievodatului
Evoluția dreptului în Transilvania până la 1541 a fost marcată de două tendințe: pe de-o
parte, tendința factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului, pe de altă parte, politica
centralizatoare promovată de regii ungari și în al treilea rând, tendința populației românești de a-
și apăra tradiția și instituțiile juridice consacrate de Legea Țării, inclusiv prin codificări ale vechi
obiceiuri realizate de autorități la presiunea românilor și recunoscute oficial și de statul suzeran
ungar al Transilvaniei (domnul prof. Jean a spus că a fost marcată de două tendințe, urmând a
enumera 3. Probabil o greșeală de neatenție, oricui i se poate întâmpla). În contextul acestor
tendințe, dreptul din Transilvania s-a constituit în cadrul a două sisteme juridice paralele, care nu
aveau nicio legătură una cu cealaltă, și anume dreptul românilor transilvăneni (Legea Țării,
precum și codificările realizate pe baza Legii Țării, care au reprezentat sistemul de drept
preponderent, cel puțin în epoca voievodatului) și sistemul de drept discriminatoriu pentru
români impus de reprezentanții celor 3 națiuni așa-zise privilegiate și de statul ungar suzeran,
începând de la jumătatea secolului al XV-lea, prin care populația română autohtonă și majoritară
a fost pe nedrept și în mod abuziv exclusă de la viața politică și juridică din Transilvania.
Dreptul scris al voievodatului cuprinde următoarele elemente: decretele legale, Unio
Trium Natiorum, Tripartitul lui Werboczy și, cel mai important element, Statutele Țării
Făgărașului.
Tripartitul lui Werboczy. Este o culegere de drept elaborată de juristul Werboczy Istvan
între anii 1514 și 1517 la ordinul regelui Ungariei Vladislav al III-lea, această lucrare nu a fost
niciodată promulgată oficial, având în vedere faptul că la scurt timp, regatul ungar dispare de pe
harta Europei în urma bătăliei de la Mohacs (Mohaci), însă s-a aplicat de instanțele de judecată
din Transilvania până la 1848, utilizarea ei fiind confirmată după ce Transilvania devine
principat autonom de Imperiul Otoman și reconfirmată prin Diploma Leopoldină din 1691, când
Transilvania devine principat autonom dependent de Austria.
Statutele Făgărașului (1369-1452). Țara Făgărașului a fost o feudă a domnilor munteni,
inclusă în mod abuziv la sfârșitul secolului al XV-lea în obștea sașilor, ceea ce a avut drept
consecință o încălcare a străvechilor drepturi ale populației românești din această parte a
Transilvaniei. Reacția românilor s-a concretizat într-o serie de răscoale, care au avut loc între
1503 și 1508, printre revendicările răsculaților fiind și aceia de a se codifica vechile obiceiuri ale
românilor, revendicare care a fost satisfăcută de autorități în 1508 prin întocmirea, redactarea
Statutelor Țării Făgărașului. Ele au fost redactate în limba latină, făcându-se mențiune expresă
atât în preambul, cât și în partea finală că și-au dat la propunerea românilor din Transilvania.
Textul statutelor redă într-o formă fidelă, dar concentrată conținutul legii țării. De ce este forma
concentrată? Pentru că s-a plecat e la ideea că oricum aceste instituții erau cunoscute de către
români din vechime, aceștia aplicându-le din generație în generație.
TRANSILVANIA CA PRINCIPAT AUTONOM SUB SUZERANITATEA IMPERIULUI
OTOMAN
Este vorba despre perioada cuprinsă între 1541 și 1683 (an în care armatele otomane
cunosc o usturătoare înfrângere la asediul Vienei). După dispariția regatului ungar, Dieta
Transilvaniei, întrunită în 1542, consfințește transformarea Transilvaniei în principat vasal
Imperiului Otoman. Organele centrale ale Transilvaniei în epoca principatului erau în număr de
3: principele, Dieta și Consiliul intim al principelui.
Principele. Principele Transilvaniei era ales pe viață de Dietă și apoi confirmat de sultan,
însă, așa cum a procedat și în cazul Munteniei și Moldovei, Poarta nu a respectat pe deplin
această regulă, ci l-a numit direct pe principele Transilvaniei fără a mai aștepta o alegere din
partea Dietei.
Dieta de la Turda a condiționat alegerea principelui de obligația acestuia de a respecta
privilegiile conducătorilor celor 3 națiuni așa-zis privilegiate și ale celor 4 religii recepte. De
asemenea, obligația de a respecta Unio Trium Natiorum, precum și legile Transilvaniei. Aceasta
a însemnat instaurarea în Transilvania a unui autentic regim nobiliar. Atribuțiile principelui erau
mult mai largi decât cele ale voievodului, pentru că dependența Transilvaniei față de otomani nu
era atât de strictă precum cea de coroana ungurească. De asemenea, spre deosebire de voievod,
principele Transilvaniei era titular al unui dominium eminens. Principele avea dreptul de a
convoca Dieta, dreptul la inițiativă legislativă, precum și dreptul de a aproba sau de a respinge
legile votate de Dietă.
Dieta Transilvaniei. Spre deosebire de vechea Congregație Generală a Nobililor, Dieta
Transilvaniei a fost un organ de stat cu act permanent, ședințele Dietei se țineau, de regulă, la
Alba Iulia, dar și în alte localități unde era convocată de către principe, iar la lucrările Dietei
participau dregătorii Transilvaniei, reprezentanții nobilimii, reprezentanții autorității
administrativ-teritoriale (comitate, scaune secuiești și săsești, orașe), precum și reprezentanții
celor 4 religii recepte ale Transilvaniei. Membrii Dietei erau recrutați exclusiv din cadrul celor 3
națiuni așa-zis privilegiate, românii fiind în continuare excluși de la viața politică a Transilvaniei.
Consiliul intim al principelui. Este un organ de stat nou, creat în timpul principatului,
cu scopul formal de a-l sfătui pe principe în toate problemele curente ale vieții de stat. În
realitate, nu era atât un organ cu caracter consultativ, ci este o creație a regimului nobiliar
instaurat în Transilvania, în vederea supravegherii și exercitării unui control permanent asupra
activității principelui. Acesta era alcătuit din 10 până la 12 membri recrutați din vârfurile
nobilimii transilvănene, așa-numiții magnați. În consiliu se afla și un reprezentant al Bisericii
Catolice, iar consilierii erau remunerați pentru activitatea pe care o desfășurau.
Organizarea fiscală. Veniturile statului se împărțeau în două mari categorii:
(1) Veniturile provenite de pe urma operațiunilor monetare, taxelor și exploatărilor de mine
și de saline. Principele putea dispune de aceste venituri după bunul plac.
(2) Veniturile provinciale, provenite din impozitele plătite de fiecare gospodărie. Pe măsura
creșterii tributului către Poartă, aceste impozite au sporit.
Deși a cunoscut o permanentă tendință de creștere, tributul plătit de Transilvania nu a fost la
fel de apăsător ca cel plătit de Țara Românească și Moldova. Pe de altă parte, majoritatea
populației formată din țărănimea aservită avea grele obligații față de feudali. Situația românilor
s-a înrăutățit și mai mult în această epocă, prin generalizarea impozitului plătit de către față de
Biserica Catolică.
Organizarea armatei. Dieta Transilvaniei s-a preocupat în mod constant de organizarea
armatei și de adoptarea unor reglementări cât mai precise cu privire la sistemul de recrutare la
oaste. Din cuprinsul acestor hotărâri, se desprind unele reguli generale:
(1) Toate categoriile sociale aveau obligația de a participa la oase;
(2) Fiecare nobil trebuia să se prezinte la oaste, împreună cu un număr de ostași
proporțional cu numărul de iobagi pe care îi avea în stăpânire;
(3) Orașele, secuii și sașii aveau obligații militare specifice;
(4) Țăranii din regiunile de margine se bucurau de unele înlesniri , în schimbul obligației
de a asigura paza hotarelor.
În această epocă, a crescut considerabil numărul mercenarilor dependenți de principe.
Organizarea Bisericii. Biserica oficială a rămas cea catolică, dar, pe fondul reformei
religioase ce a cuprins toată Europa, au fost recunoscute în Transilvania Bisericile reformată,
calvină și luterană, ce alcătuiau, împreună cu Biserica Catolică, cele 4 religii recepte ale
Transilvaniei.
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost considerată schismatică în continuare,
dar, pe fondul reformei religioase și sub influența celorlalte două țări române, ea începe să
cunoască un proces de organizare ierarhică. În cadrul acestui proces, au fost create o serie de
episcopii ortodoxe, în localitățile Vad, Ineu, Gioagiu și Silvas, precum și o Mitropolie de
Transilvania, cu sediul la Alba Iulia. La început, mitropoliții erau hirotonisiți în Serbia, apoi în
Târgoviște, în Țara Românească. În scurta perioadă cât a fost principe al Transilvaniei, acționând
în direcția consolidării Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul a creat o nouă
mitropolie ortodoxă, intitulată Mitropolia Bălgradului, Vadului, Sivasului, Maramureșului,
Făgărașului și Țării Ungurești.
Dreptul scris al Transilvaniei în epoca principatului dependent de Imperiul Otoman
După înfrângerea ungurilor la Mohacs, Dieta Transilvaniei întrunită la Timișoara la 1540
a hotărât că pe viitor Transilvania urma a se conduce după legi proprii, iar legile fostului Regat al
Ungariei nu se mai aplicat în Transilvania, cu excepția Tripartitului lui Werboczy și a lui Unio
Trium Natiorum, care rămâne fundamentul dreptului public al principatului, discriminatoriu
pentru populația românească autohtonă și majoritară.
În epoca principatului dependent de Imperiul Otoman, Dieta Transilvaniei a adoptat un
număr impresionant de legi pentru a acoperi vidul de legislație creat prin înlăturarea legilor
create de Dieta ungară, astfel încât s-a simțit nevoia sistematizării acestor legi după criteriul
cronologic și încorporării lor în colecții de legi; este vorba despre două asemenea colecții:
(1) Aprobatae Constitutionis Regni Transilvanie et Patrium Hungariae eidem Anexarum.
Au fost elaborate în timpul domniei celor doi principi Gheorghe Racokzi I și al II-lea și
cuprind legile adoptate de Dieta Transilvaniei între 1540 și 1653.
(2) Compilatae Constitutionis Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem Anexarum.
Au fost elaborate în timpul domniei principelui Mihai Apafi I și cuprind legile adoptate
de Dieta Transilvaniei între 1654 și până la sfârșitul principatului dependent de Imperiul
Otoman.
Cele două colecții au fost unite apoi într-una singură, intitulată Aprobatae et Compilatae
Constitutionis Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem Anexarum. Toată legislația
principatului este pătrunsă de tendința de promovare a intereselor celor 3 națiuni pretins
privilegiate și ale celor 4 religii recepte ale Transilvaniei. Țăranii români erau considerați
tolerați și suportați pro tempore, iar preoții români erau asimilați țăranilor aserviți,
impunându-li-se îndatoriri iobăgești. Pe de altă parte, toate aceste legi au fost expresia
intereselor nobilimii dintr-o unitate statală de sine stătătoare (de aici cuvântul regnum din
titulatura acestor colecții de legi, întrucât regnum înseamnă stat suveran, care nu recunoaște
o autoritate superioară).
PRINCIPATUL TRANSILVANIEI AFLAT SUB SUZERANITATEA IMPERIULUI
AUSTRO-UNGAR, SFÂNTUL IMPERIU ROMAN
1683-1806 și apoi sub suzeranitatea Imperiului Austriac (1806-1866).
În 1683, Imperiul Otoman a suferit o importantă înfrângere la asediul Vienei, în cadrul căreia
armatele austriece au invadat și anexat fostul Pașalâc de Buda și au pătruns în principatul
Transilvaniei. În acest context, în 1688, Dieta Transilvaniei întrunită la Făgăraș consacra
vasalitatea Transilvaniei față de Sfântul Imperiu Roman de națiune germană, sub condiția ca
alegerea principelui Transilvaniei să se facă și pe mai departe conform vechilor reguli, adică
după Dietă.
Prin Diploma Leopoldină din 1691, împăratul Sfântului Imperiu Roman se obligă să respecte
autonomia Transilvaniei. În 1699, ultimul principe al Transilvaniei a renunțat la drepturile
princiare în favoarea împăratului pentru două ducate în Silezia și împăratul devine și principe al
Transilvaniei, realizându-se astfel o uniune personală între Sfântul Imperiu Roman de națiune
germană și Transilvania. Acest statut al Transilvaniei este recunoscut prin Pacea de la Karlowitz
în același an.
În 1722, se adoptă Pragmatica sancțiune prin care se stabilește că alegerea principelui
Transilvaniei se face după aceleași reguli care guvernează succesiunea la tronul Sfântului
Imperiu. De asemenea, Transilvania este supusă de către austrieci unei reorganizări, creându-se
un guvern provincial (guberniul) și înființându-se funcția de guvernator al Transilvaniei, însă
toate aceste organe de conducere ale principatului se aflau sub supravegherea strictă a
Cancelariei Aulice de la Viena, în cadrul căreia, prin așa-numita Rezoluție alvițiană, după
numele mareșalului Alvinti, a fost creată în 1695 o Cameră Aulică Transilvăneană.
Unirea unei părți a Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma
Imediat după ocuparea Transilvaniei de către austrieci, habsburgii catolici, aceștia au
început o activitate energică și susținută de consolidare a stăpânirii Romei, iar în cadrul acestei
lucrări un rol însemnat a fost acordat Bisericii Romano-Catolice, care a întreprins o serie de
acțiuni în favoarea catolicismului, în vederea schimbării raportului de forțe între această religie și
celelalte religii recepte ale Transilvaniei (protestantă, calvină și unitariană).
Astfel, Sinodul de la Alba Iulia din 1697, convocat de Episcopul Teofil a hotărât, în
principiu, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Catolică. Această hotărâre a fost
luată ca urmare a promisiunilor împăratului Austriei, în sensul că preoții uniți vor fi scutiți de
obligații iobăgești, obligații care reveneau preoților ortodocși. Unirea cu Roma a unei părți a
Bisericii Ortodoxe din Transilvania a avut o mare importanță, în sensul că a permis accesul
fruntașilor Bisericii Unite la arhivele de la Roma, precum și la arhivele imperiale de la Viena,
aceștia realizând o intensă muncă de documentare, în sprijinul argumentării drepturilor națiunii
române din Transilvania. Activitatea depusă de ei a contribuit la formarea fundamentului
ideologic al mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania.
Același împărat, printr-o diplomă dată în 1701, extinde scutirile și asupra țăranilor uniți,
însă această Diplomă Leopoldină nu a fost acceptată de Dieta Transilvaniei și, ca atare, nu s-a
aplicat aici. În 1744, printr-un rescript imperial dat de împărăteasca Maria Tereza, națiunea
română a fost recunoscută ca a patra națiune a Transilvaniei, însă nici acest rescript nu s-a aplicat
în Transilvania, deoarece Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar nobililor și clericilor,
iar aceștia nu formează a patra națiune, ci sunt „lipituri” la cele trei națiuni privilegiate.
De asemenea, moșiile pierdute după dezastrul de la Mohacs (Transilvania a intrat în
orbita de influență a Imperiului Otoman) au fost restituite și a revenit în principat ordinul
iezuiților. Catolicii au urmărit permanent sporirea numărului de credincioși, însă nu pe seama
membrilor celorlalte religii recepte, acest lucru fiind imposibil, pentru că celelalte nu erau decât
erezii, ci pe seama românilor ortodocși, mai numeroși decât ceilalți luați la un loc. Dar prin
atragerea românilor ortodocși la unirea cu Roma se urmărea nu doar creșterea numărului
credincioșilor catolici, ci și denaționalizarea românilor din Transilvania și ruperea legăturilor de
credință ale românilor transilvăneni cu frații lor din Muntenia și Moldova. În acest context are
loc așa-zisa unire a românilor ortodocși din Transilvania cu Roma, care, potrivit surselor oficiale,
s-ar fi realizat în 1796 prin acceptarea de către o parte a preoților ortodocși din Transilvania a
celor 4 puncte florentine:
1. Recunoașterea primatului episcopului Romei în calitate de papa;
2. Adăugarea cuvântului filioque în crez (filioque = și de la fiu), în credința catolică Sf. Duh
purcede nu numai de la Tată, ci și de la Fiu;
3. Folosirea la euharistie a azimei (pâinea nedospită);
4. Recunoașterea existenței purgatoriului.

Documentul din 1697 prin care se pretinde ca o parte a preoților din Transilvania ar fi
acceptat unirea cu Roma nu este altceva decât un fals întocmit de călugării din Transilvania,
dovedit de cercetători. Altfel, nu ar mai fi avut sens încercările din 1698 și 1701 ale iezuiților de
a realiza această uniune. Așa-zisul act de unire din 1697 nu a fost adoptat în cadrul unui sinod
bisericesc, iar pe acest document au fost aplicate ulterior semnăturile individuale ale unor preoți
ortodocși. Totuși, abia în 1701 în urma presiunilor iezuiților, Atanasie Anghel, mitropolitul
Transilvaniei, a acceptat și a consacrat printr-o Diplomă Leopoldină, actul de unire a unei părți a
unei Biserici Ortodoxe cu Roma. Acest act e adevăratul act de unire.
De aceea a avut loc o puternică răscoala a românilor din Transilvania având în frunte doi
preoți ortodocși (Stan din.. și Sofronie de la Cioara). Sinodul de la Alba Iulia din 1771 a fost
punctul culminant al acestei răscoale, în cadrul lui luându-se o serie de măsuri concrete în
vederea refacerii Bisericii din Transilvania.
În ceea ce privește Transilvania după 1848, au existat trei regimuri politice care s-au
succedat:
1. Neo-absolutist - 1848-1860
2. Liberal al Dietei de la Sibiu 1860-1867
Deciziile luate de Dieta de la Sibiu Legislația Dietei de la Sibiu a constat în:
a) Anularea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;
b) Recunoașterea confesiunilor prin articulare, modalitate practică de participare a
românilor la viața de stat;
c) Recunoașterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară și germană; 4°
constituirea, în 1865, a Tribunalului Suprem al Transilvaniei, instanță ce urma să
exercite următoarele competențe:
 să decidă în al treilea grad de jurisdicție în procesele civile și penale:
 să soluționeze conflictele de competență între Tabla Regească de la Târgu
Mureș și Tribunalul de la Sibiu sau dintre autoritățile din Transilvania și
cele din afara ei;
 să soluționeze conflictele dintre organizațiile politice și cele judecătorești
din Transilvania;
 să se pronunțe cu privire la modificarea sau adoptarea legilor.
d) Schimbarea sistemului electoral, prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu
pe baza căruia se întrunise Dieta de la Sibiu.
Au mai exista o serie de probleme care au stat în atenția Dietei, dar care n-au fost
soluționate din pricina dualismului austro-ungar. Dintre acestea, amintim problema agrară,
construirea unei căi ferate care să facă legătura cu România, modernizarea sistemului
impozitelor, constituirea unui buget provincial și reforma administrativă, prin înlocuirea
comitatelor, scaunelor și a districtelor cu 12 unități administrativ-teritoriale.

3. Regimul dualist 1867 - în urma unui compromis între Austria și Ungaria, creându-se o
instituție statală monstruoasă numita Imperiul Austro-Ungar ce avea doua părți (Cisla
Italia - controlată de austrieci și Translaitalia - controlată de unguri). Aceasta era o uniune
personală între Austria și Ungaria (Împăratul Austriei era și rege apostolic al Ungariei și
existau 3 ministere comune).

În 1786, Dieta de la Cluj votează anexarea Transilvaniei la Ungariei, recunoscută și de


guvernul de la Viena. Până în 1918, este perioada de apogeu a dominației ungare, singura în care
Transilvania și-a pierdut autonomia statală, perioada caracterizată printr-o legislație constantă de
reprimare a românilor din Transilvania. Cea mai importantă lege a fost dată în 1868, legea
naționalităților, prin care se făcea o confuzie voită între naționalitate și cetățenie, introducându-se
cuvântul maghiar. Se spunea că exista o singură națiune maghiară, unică și indivizibilă, care
cuprinde toate popoarele aflate în cadrul Transleitaliei. Se încerca introducerea unui termen care
nu avea niciun suport în realitatea socială a Transilvaniei.
ORGANIZAREA DE STAT ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN MOLDOVA DINTRE
PRUT ȘI NISTRU ÎN TIMPUL DOMINAȚIEI ȚARISTE (1812-1918)
Potrivit art. 11 din Tratatul de Luțk încheiat în 1711 între Imperiul Rus condus de țarul
Petru cel Mare și Moldova condusă de domnitorul Dimitrie Cantemir în vederea constituirii unei
alianțe îndreptată împotriva Imperiului Otoman, Rusia recunoștea hotarele Moldovei după
drepturile sale antice ca fiind cele cuprinse între râul Nipru, Camenița, Bender sau Tighina cu tot
cu Bugeacul, Dunărea, Muntenia, Transilvania și Polonia. Era pentru prima dată când, printr-un
act de drept internațional se recunoștea, chiar și implicit, limita răsăriteana a procesului
etnogenezei românești, adică râul Nipru; de asemenea se recunoaște apartenența la Moldova a
întregului teritoriu cuprins între Carpați și Nipru. Se pot delimita 3 etape ale anexării teritoriilor
românești de la Est de Prut de către Imperiul țarist, aflat în ofensivă militară, în războaiele pe
care acest imperiu le-a purtat cu Imperiul Otoman.
(Etapa I). În urma războiului ruso-austro-turc (1736-1739), prin Pacea de la Belgrad din
1739, precum și prin Tratatul de Pace de la Constantinopolae din 12 septembrie 1740, a fost
adoptat statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniței Rusiei cu Turcia și a graniței Moldovei
pe Bug. Înseamnă că Imperiul Otoman, înfrânt în război, a cedat Rusiei, condusă la momentul
respectiv de țarina Anna Ioannova, teritoriul românesc dintre Nipru și Prut, denumit Ucraina
(care înseamnă Țara de la margine). Este vorba de o suprafață de 44 500 de km pătrați,
delimitată la N de Kiev, la S de Marea Neagra, la E de cursul Niprului și la V de cursul Bugului.
Succesoarea țarinei Ioannovaei, țarina Ecaterina a II-a cea Mare, a lichidat în 1769
autonomia cazacilor, care la origine erau români, împingându-i către rusificare. Trebuie să
înțelegem și să știm că domnii Moldovei erau și atamani sau hatmani ai Ținutului de la margine
(al Ucrainei), exercitând, în această calitate, autonomia asupra cazacilor, adică asupra românilor
din acel teritoriu.
(Etapa a II-a). Între 1787 – 1792, are loc un nou război ruso-turc, soldat și de această
dată cu victoria Rusiei. Printr-un tratat încheiat la 31 septembrie 1791 care a precedat Tratatul de
Pace de la Iași din 1792, Imperiul Țarist a anexat al doilea teritoriu romanesc; prof. Andrei se
referă la cel dintre Bug și Nistru (nu confundăm Nistru cu Nipru), având o suprafață de 69 000
de km pătrați, teritoriu care se numește și astăzi Transnistria.
(Etapa a III-a). Subsecvent războiului ruso-turc desfășurat între 1806-1812, prin Pacea
de la București din 1812, Imperiul Țarist a răpit Moldova cu acordul Franței Napoleoniene, cel
de-al treilea teritoriu, adică cel dintre Nistru și Prut, cu o suprafață de 44 399 de km pătrați.
Inițial, Rusia dorise anexarea întregii Moldove până la Carpați, însă împăratul Napoleon a
refuzat acest lucru, motiv pentru care Ocrana, adică serviciul secret al țarului, a pretins că
teritoriul dintre Nistru și Prut nu este o parte a Moldovei și a inventat pentru acest teritoriu
denumirea de Basarabia. În realitate, trebuie să știm că Basarabia nu este acest teritoriu dintre
Prut și Nistru, ci este o fâșie de pământ îngustă, litorală Dunării maritime, care se întinde de la
vărsarea Siretului în Dunăre și până la Chilia. Această fâșie de pământ este pomenită de autorii
bizantini între sec. IX și XII și a fost luată în stăpânire de domnul Munteniei Basarab I
Întemeietorul, de unde si denumirea ei de Basarabia, pentru că acest domn a alipit fâșia de
pământ de care vă pomeneam noului stat feudal al Munteniei, și atunci acea fâșie a păstrat
denumirea de Basarabia.
Etapele organizării Moldovei dintre Prut și Nistru
În analiza acestui aspect, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivele principale
ale politicii țariste față de noua provincie anexată imperiului au fost în număr de două:
deznaționalizarea românilor și transformarea acestei părți a Moldovei într-o simplă gubernie a
Imperiului Țarist, asemenea celorlalte provincii guberniale, locuite de către ruși. În realizarea
acestor obiective, administrația imperială a acționat pe 3 căi:
1. Colonizări masive ale rușilor și a altor popoare alogene în această parte a Moldovei,
coroborată cu deportări ale românilor din această provincie, în alte provincii rusești
(cu precădere în Siberia);
2. Introducerea limbii Rusiei în administrație și justiție, mai întâi alături de limba
română, apoi ca singură limbă oficială în locul limbii române;
3. Introducerea treptată a legislației imperiale, care a înlocuit vechiul drept românesc;
După anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru, în primele sale legi cu privire la teritoriul
cucerit, Imperiul Rus a fost nevoit să țină seama de caracterul național românesc al acestei
provincii, acceptând la început atât în domeniul dreptului public, cât și în domeniul dreptului
privat continuarea aplicării Legii Țării, precum și a pravilelor Moldovei. Prin urmare, în primii
ani ai ocupației rusești, în Moldova dintre Prut și Nistru, au fost menținute formele de organizare
tradițională și instituțiile juridice românești. Recurgerea la acest compromis a fost impusă de o
serie de considerente de ordin intern și de ordin extern, nefiind manifestarea unei generozități a
Imperiului Țarist față de români, așa cum au susținut unii autori în epoca sovietică. Pe de-o parte,
țarul trebuia să țină seama de situația internă dramatică a acestei provincii, ruinată de războiul
ruso-turc dintre 1806 și 1812, iar pe de altă parte, din perspectiva politicii sale expansioniste
către Peninsula Balcanică, Rusia considera anexarea acestei părți din Moldova ca o etapă de
mare importanță strategică, prin urmare încerca evitarea unei eventuale reacții a românilor din
dreapta Prutului, dacă ar fi promovat prea rapid măsuri rigide și dure de deznaționalizare a
conaționalilor lor de dincolo de Prut.
Astfel, în 1812, a fost data o lege provizorie prin care românilor dintre Prut și Nistru li s-a
acordat cetățenia rusă în bloc, aceștia trebuind să depună un jurământ de credință față de Rusia,
însă acest jurământ de credința a fost depus abia în 1816. De asemenea, pentru a preîntâmpina
frământări sociale și naționale, aceeași lege prevede pentru cetățenii noii provincii o serie de
aparente privilegii: scutirea de dări și prestații față de stat pe o perioada de 3 ani și scutirea de
serviciu militar în armata țaristă. În realitate, în ceea ce privește prima dispoziție, în cei 6 ani de
război și de ocupație militară rusă, impozitele directe și dările și prestațiile de orice altă natură
față de autorități crescuseră de 3 ori față de epoca anterioară ocupației rusești, iar perceperea
impozitelor fusese concesionată unor negustori ucraineni și ruși. În ceea ce privește a doua
înlesnire, chiar autoritățile țariste considerau că aproape după 200 de ani de dominație otomană,
romanii și-ar fi pierdut abilitățile militare, ca atare serviciul lor militar nefiind necesar.
Prima etapă a organizării Moldovei dintre Prut și Nistru sub dominația țaristă
(Oblastia Basarabiei – 1812-1828). Prin Legea din 23 iulie 1812, pentru înființarea
administrării provizorii în Oblastia Basarabiei (aici folosim termenul Basarabia pentru că așa se
numea legea). Această lege a fost elaborată de Contele Kapodistrias, primul ministru al
Imperiului Țarist și sancționată de Țarul Alexandru I, ea fiind completată prin Legea din 2
februarie 1813. Prin aceste două legi s-a stabilit prima organizare centrală și administrativ-
teritorială a noii provincii. Așa cum rezultă chiar din titlul legii, autoritățile țariste au recunoscut
Moldovei dintre Prut și Nistru încă de la început statutul de oblastie (teritoriu nerus din cadrul
Imperiului Țarist). Organizarea executivă centrală ale acestei oblsatii erau Guvernatorul Civil și
Guvernul, acesta alcătuit din două departamente, fiecare cu câte 3 colegii. Printr-un decret
imperial din 26 mai 1816, acestor două organe centrale li s-au adăugat și un alt organ creat nou,
și anume Rezidentul Imperial (în subordinea acestuia fiind puse toate instituțiile administrative
ale provinciei). Primul și singurul Guvernator Civil al Moldovei, de origine română, a fost
boierul Scarlat Sturza.
În ceea ce privește administrația locală, a fost menținută vechea organizare teritorială a
Moldovei, și anume ținuturi conduse de ispravnici, împărțite în ocoale. Ca un element important,
această organizare a fost extinsă și în partea de Sud a provinciei, adică în fostele raiale turcești,
precum și in Bugeacul tătărăsc.
Un aspect forate important pe care vreau sa vi-l subliniez: chiar de la început, legile
adoptate pentru această parte a Moldovei au denumit, în scop propagandist și ideologic în
vederea deznaționalizării, populația românească și limba română, cu apelativul de populație
moldovenească și limbă moldovenească, tocmai pentru a acredita ideea că pretinsul popor
moldovenesc și pretinsa limbă moldovenească ar fi distincte de populația și limba română. De
menționat, că alături de limba română, denumita de țariști limbă moldovenească a fost introdusă
și limba rusă în administrație și justiție, creându-se astfel premisele înlăturării treptate a limbii
române din toate sferele vieții sociale și de stat.
La 29 aprilie 1818, țarul Alexandru I a promulgat așezământul constituirii oblastiei
Basarabia, prin care s-a confirmat statutul de teritoriu nerus pentru Moldova dintre Prut și Nistru.
Potrivit acestui act normativ, conducerea militară a provinciei a fost încredințată generalului
guvernator al Podoliei care acționa și în Moldova ca rezident plenipotențiar, iar conducerea civilă
revenea guvernatorului, vice guvernatorului, Consiliului suprem și Guvernului provincial.
Consiliului suprem sau Statul suprem al Moldovei era expresia autonomiei acestei
oblastii în cadrul Imperiului țarist. El era compus din 11 membrii (6 români numiți dintre nobilii
locali și 5 ruși numiți de autoritățile țariste). Guvernul era structurat în două departamente,
departamentul executiv și departamentul economic din cadrul Guvernului făcând parte
guvernatorul care acționa în calitate de președinte, viceguvernatorul, 4 consilieri, administratorul
financiar și 2 asesori. Întreaga activitate a Guvernului se desfășura bilingv, adică atât în limba
română sau moldovenească (precum o denumeau țariștii), cât și în limba rusă.
Un alt aspect de noutate este că la nivelul centrelor urbane, asupra cărora autoritățile
țariste și-au îndreptat în primul rând politica de rusificare, au fost înființate, după modelul rusesc,
dume orășenești ca organe alese de comunitățile locale. Tot prin acest așezământ a fost stabilit
statutul juridic al categoriilor sociale din provincie, identificându-se, în acest sens, următoarele
categorii sociale: boierii, clerul, boiernașii, mazilii, ruptașii, negustorii și târgoveții, țăranii,
țiganii și evreii.
Cea de-a doua etapa sub dominația țaristă, și anume trecerea de la oblastie la
gubernie. Ea s-a desfășurat între 1828 și 1873. La 29 februarie 1828, a fost adoptată o noua lege,
intitulată Instituția pentru conducerea regiunii Basarabia, care a abrogase așezământul din 1818
și a suprimat, în mare parte, autonomia oblastiei în cadrul Imperiului Țarist, introducând în
Moldova dintre Prut și Nistru instituțiile guberniale rusești, precum și legile rusești și consacrând
totodată limba rusă ca singura limbă oficială. Regiunea era condusă, potrivit noii organizări, de
Guvernatorul general al Novo-Rusiei și al Basarabiei. În subordinea acestuia se aflau celelalte
organe ale administrației centrale, și anume Guvernatorul Civil numit de țar, Consiliul Regional,
Direcția Regională, Camera de vistierie, precum și noi instanțe de judecată, pe care le notăm:
Tribunalul penal regional, Tribunalul civil regional și Tribunalul conștiinței. Instituțiile
Rezidentului Imperial și Consiliului Suprem au fost desființate.
Această etapă a evoluției istorice dintre Prut și Nistru în cadrul Imperiului Țarist coincide
în mare parte cu domnia Țarului Alexandru al II-lea, țar care a desfășurat o intensă activitate
reformatoare în Imperiul Rus. Pe de-o parte sub presiunea frământărilor sociale tot mai
accentuate și pe de altă parte, ca o consecință a formării și dezvoltării relațiilor de producție de
tip capitalist, însă aceste reforme nu au schimbat esențial caracterul autocrat feudal al statului
rus. Întrucât aceste reforme ale lui Alexandru al II-lea au vizat și oblastia Basarabiei, trebuie sa le
prezentăm.
Prima reforma este reforma socială. Prin manifestul țarului din 1861 și prin legislația
subsecventă acestuia, a fost realizată reforma agrară în Imperiul Rus, manifestul prevedea
eliberarea țăranilor din starea de dependență de tip feudal și împroprietărirea lor cu terenul pe
care îl aveau în folosință în momentul eliberării. În Moldova dintre Prut și Nistru, această
reformă agrară a fost introdusă prin Decretul imperial din 14 iulie 1868 prin care a fost adoptat
regulamentul despre relațiile agrare ale țăranilor regiunii Basarabia, stabilită pe pământul
proprietăților private, ai mânăstirilor și ai altor instituții ecleziastice.
Acest regulament prevedea desființarea stării de dependență de tip feudal, însă, vă rog să
observați, că, în Moldova dintre Prut și Nistru, această dispoziție avea o aplicabilitate restrânsă,
limitată la țiganii și slugile nobililor ruși pentru că, știind că în Moldova, vecinia adică starea de
dependență de tip feudal fusese desființată de Constantin Mavrocordat prin așezământul de la 1
iunie 1749, deci ea era oarecum lipsită de obiect. Prin același regulament s-a prevăzut
împroprietărirea țăranilor și stabilirea prestațiilor pentru terenul primit și, de asemenea,
răscumpărarea loturilor țărănești.
A doua reformă este reforma administrativ-teritorială. La 1 ianuarie 1864, țarul a
semnalat Regulamentul cu privire la instituțiile județene și guberniale de zemstvă (în acest
moment al cursului, prof. Jean Andrei a luat o pauză să roage o persoană să bage pisica în casă).
Conform acestui regulament, la nivelul acestor unități administrativ-teritoriale se constituiau
următoarele organe de zemstvă care aveau un caracter electiv și un caracter colegial:
1. Adunările de zemstvă județene și guberniale – erau organe decizionale
2. Consiliile de zemstvă județene și guberniale – erau organe executive.
Membrii zemstvelor se numeau consilieri, fiind aleși pentru un mandat de 3 ani.
Adunările de zemstvă se întruneau anual și examinau activitatea Consiliilor de zemstvă, iar
Consiliile de zemstvă aveau o activitate permanentă, membrii lor fiind remunerați pentru
activitatea desfășurată. În Moldova de la Est de Prut, această reformă administrativă a fost
introdusă mai târziu, mai exact în 1869, prin Decretul imperial cu privire la înființarea organelor
de zemstvă din Basarabia.
Ce a de-a treia reformă a țarului Alexandru al II-lea este reforma judecătorească în
cadrul căreia, la 20 noiembrie 1864, țarul a semnat 4 regulamente sau statute privind reforma
judecătorească în Imperiul Rus, reformă extinsă și în Moldova dintre Prut și Nistru printr-o
hotărâre a Consiliului de stat cu privire la realizarea reformei judecătorești în Basarabia. Potrivit
acestei reforme, instanțele judecătorești generale erau Tribunalul de la Chișinău și Curtea de
Apel de la Odessa, iar instanțele judecătorești locale erau judecătoriile de împăciuire și
Congresul județean al judecătoriilor de împăciuire. De asemenea s-au păstrat și unele jurisdicții
speciale, precum ar fi acelea exercitate de judecătoriile duhovnicești, militare și țărănești, dar s-
au introdus si noi jurisdicții speciale, corespunzătoare noilor relații de producție de tip capitalist,
precum ar fi jurisdicția exercitată de judecătoria comercială a regiunii Basarabia.
Cea de-a treia etapă a evoluției Moldovei de la E de Prut, în cadrul Imperiului
Țarist, după anexarea din 1812, această numindu-se se gubernia Basarabiei și s-a derulat între
1873 și 1918. În 1873, Moldova dintre Prut și Nistru a fost transformată de Guvernul imperial
rus dintr-o oblastie, într-o simplă gubernie organizată din punct de vedere administrativ
asemenea celorlalte gubernii locuite de ruși. Această perioadă a reprezentat apogeul dominației
țariste asupra acestei părți a Moldovei, precum și apogeul procesului de deznaționalizare a
românilor.
Câteva cuvinte despre statutul categoriilor sociale din Moldova în timpul dominației
țariste. Statutul juridic al categoriilor sociale din teritoriul cuprins între Nistru și Prut a fost
reglementat într-o manieră detaliată prin așezământul înființării regiunii Basarabia din 1818.
Potrivit așezământului, în Basarabia existau următoarele categorii sociale: boierii, clerul,
boiernașii, mazilii, ruptașii, negustorii și târgoveții, țăranii, țiganii și evreii. Doua trei cuvinte
despre fiecare.
Boierii. Boierimea română din stânga Prutului a fost asimilată, după anexare, nobilimii
ereditare ruse sub condiția prezentării unor acte justificative pentru atestarea rangului. 102
familii boierești române din această regiune au fost înscrise în așa-numita Carte de Catifea, adică
cartea heraldică a Imperiului Rus, bucurându-se de toate privilegiile nobilimii ereditare ruse. Ca
atare, cea mai mare parte a acestor boieri români au acceptat rusificarea. Boierii erau scutiți de
dări și prestații față de stat și li se recunoșteau toate privilegiile de care se bucuraseră până la
1812.
Clerul. Preoțimea și-a păstrat și ea atât drepturile și privilegiile acordate prin actele
domnilor Moldovei la care s-au acordat și privilegiile acordate de legislația rusească, inclusiv
dreptul asupra pământurilor, deși în restul imperiului, pământurile mânăstirilor fuseseră
secularizate de Țarina Ecaterina a II-a cea Mare. De asemenea, era scutit de dări și plăți față de
stat.
Boiernașii. Intrau în această categorie, potrivit lui Mavrocordat, descendenții boieriilor
de rangul I și II, însă așezământul din 1818, îi caracteriza în mod eronat pe boiernași ca fiind o
stare socială care nu avea o obârșie nobilă. Totuși ei erau scutiți de dări și de prestații publice,
precum și de unele impozite agricole. Copii boiernașilor nu-și păstrau statutul, ci intrau într-o
altă categorie socială, și anume categoria socială a mazililor. Printr-o lege din 1847, boiernașii au
fost asimilați boierilor personali ruși, statut pe care îl păstrau și descendenții lor sub condiția ca
până la vârsta de 22 de ani să intre într-o slujbă la stat. Ca și boierii, și boiernașii au fost supuși
unui proces de deznaționalizare, contopindu-se cu clasa boierilor personali ruși mulți dintre ei.
Mazilii. La început acestora li s-au recunoscut privilegiile de care se bucurau până la
anexarea Moldovei de dincolo de Prut, însă ulterior, printr-o lege din 1847, au fost asimilați
țăranilor, însă unii mazili înstăriți au reușit să pătrundă în rândurile nobilimii, depășindu-și astfel
condiția socială. Însă politica țarismului față de mazili, a fost aceea de desființare a acestor
categorii sociale necunoscute în Rusia și includerea lor în alte categorii sociale.
Ruptașii. Sunt menționați în așezământ ca o categorie socială privilegiată. Din această
categorie făceau parte coloniștii străini, precum și descendenții clerului care nu urmau calea
duhovnicească. Această categorie socială a dispărut și ea, întrucât, prin Legea din 1847, copii
ruptașilor erau încadrați, după caz, fie în categoria țăranilor, fie în categoria orășenilor.
Țăranii. În ceea ce privește țăranii, ei constituiau masa principală a populației Moldovei
dintre Prut și Nistru, adică peste 60% din această populație. Existau țăranii dependenți numiți
țăranii statului (dependent însă nu în sensul de dependența de sens feudal, ci un fel de țărani
clăcași care plăteau zeciuiala, îndeplineau prestații publice, dar nu aveau dreptul la libera
strămutare, iar daca pământurile pe care le cultivau intrau în proprietate particulară, trebuiau să
opteze între a părăsi aceste terenuri sau de a continua munca pentru noul proprietar). În 1834 a
fost adoptat Regulamentul cu privire la sătenii liberi din Basarabia care stabilea că relațiile dintre
moșieri și țărani aveau o bază contractuală, însă acest regulament nu s-a aplicat în practică,
deoarece țăranii refuzau să semneze contractele care conțineau condițiile înrobitoare propuse de
moșieri. În 1846, s-a introdus așa-numitul contract normal. Însemnă că în cazul divergenței
dintre țărani și moșieri cu privire la conținutul contractelor care urmau a fi încheiate, condițiile
contractuale erau stipulate de contractul normal. El prevedea numărul zilelor de clacă, precum și
nartul (volumul de muncă ce trebuie prestat într-o zi de clacă). Nartul era așa de mare, întrucât
volumul stabilit în 12 zile de clacă se putea realiza doar în 40 de zile de clacă și dacă adăugăm și
prestațiile suplimentare, țăranul trebuia să muncească 52 de zile de clacă pe an, deși el avea din
punct de vedere formal doar 12 zile. Cu toate acestea, situația țăranilor români dintre Prut și
Nistru era incomparabil mai buna față de situația țăranilor ruși aflați în dependență față de nobilii
ruși.
Răzeșii. Sunt o categorie socială tradițională, sunt țăranii liberi proprietari de pământ,
care la jum. sec al XIX-lea, reprezentau 12% din totalul populației. Așezământul din 1818
confirma drepturile acordate răzeșilor prin Sobornicescul hrisov din 1785, iar printr-o hotărâre a
Consiliului de stat al Imperiului Rus din 1849, a fost reconfirmat statutul juridic al răzeșilor, așa
cum fusese el statornicit de-a lungul timpului prin hrisoavele domnilor Moldovei.
Țiganii. Erau fie țiganii statului, fie țiganii persoanelor particulare. Numărul lor a crescut
continuu. Țiganii statului plăteau o dare, țiganii particulari erau scutiți de orice dări, însă erau
supuși unei exploatări crunte din partea stăpânilor lor, iar prin Legea din 1847, intitulată Despre
drepturile populației regiunii Basarabia, se stabilea că toți țiganii trebuiau să plătească bir către
stat.
Evreii. Incluși în așezământ după ocupația lor fie în categoria negustorilor, fie în
categoria meseriașilor, fie în categoria agricultorilor. Negustorii evrei dețineau monopolul celor
mai importante activități comerciale, profitând și de disprețul nobililor față de activitatea
industrială și comercială. Ca atare, ei au fost interesați să anihileze, să inhibe condiția de
instituire a unei burghezii naționale din Basarabia. Evreii nu aveau ca și țiganii funcții în sistemul
țarist.
Coloniștii străini. Este o categorie socială care a dobândit în Basarabia un statut special,
favorabil, acordându-li se cetățenia rusă, împrumutări bănești, scutirea de serviciu militar,
precum și plata impozitului personal și funciar. Autoritățile țariste au procedat imediat după
anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru la colonizări masive în scopul schimbării componenței
etnice a provinciei, în special în mediul rural, întrucât coloniștii străini se ocupau de cele mai
rentabile ramuri ale culturii, adică viticultura și pomicultura. Procesul de colonizare a dus la
acutizarea lipsei de pământ în Moldova dintre Prut și Nistru, dar nu a reușit să schimbe
componența etnică a acesteia, astfel încât, în 1861, coloniștii străini reprezentau abia 13 % din
populația provinciei.

S-ar putea să vă placă și