Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DN EPOCA PRESTATALĂ
Toate marile civilizații ale Antichității s-au născut și au înflorit fie de-a lungul văilor unor
fluvii, fie de-a lungul unor masive muntoase, formațiuni geografice ce reprezentau pe de-o parte
instrumente naturale de apărare, iar pe de altă parte ofereau reale posibilități de exploatare
economică.
Tracii nu au făcut excepție de la această regulă, astfel încât poporul trac s-a constituit în
cursul Neoliticului, pe un întins areal geografic, mărginit de două lanțuri muntoase (munții
Carpați și munții Haemus, adică Balcani) și 3 cursuri de ape (fluviul Tisa, fluviul Istru-Dunărea
și fluviul Nistru). Este exact arealul geografic rămas în afara calotei glaciare care a acoperit
Europa acum 20 000 de ani, în timpul ultimei glaciațiuni, denumită Glaciațiunea Wurm. Aceasta
înseamnă că teritoriul pe care s-a constituit poporul trac reprezintă vatra vechii Europe. Însă
marginile spațiului trac au fost întotdeauna flexibile, sens în care marele nostru istoric N. Iorga
arată că tracii sunt un popor în mișcare, fără hotare. După retragerea ghețarilor, asistăm la o
masivă colonizare tracă dinspre teritoriul de formare atât spre celelalte regiuni ale Europei, cât și
înspre Asia Mică.
În Europa, tracii s-au întins pe un areal geografic imens, mărginit la:
o Vest – Dunărea Panonică și Bratislava
o Est - fluviile Hipanis (Gu) și Boristene (Nipru)
o Nord – Carpații Păduroși și Cracovia
o Sud – Mareea Egee
Tracii au dezvoltat o strălucită civilizație pe acest areal geografic, fiind creatori și
purtători în primul rând al culturilor neolitice (Boian, Hamagia și Cucuteni), iar în al doilea rând
creatorii și purtătorii Epocii Bronzului, în al treilea rând purtătorii Epocii Fierului cu cele două
faze ale acesteia (Hallstat și La Tene) – toate acestea pe arealul geografic pe care l-au locuit. Din
această perspectivă, tracii sunt autohtoni în spațiul geografic de formare și de extindere.
Neamul tracilor era, potrivit lui Herodot, cel mai numeros neam după cel al indienilor.
Tracii poartă diferite denumiri după regiunea în care trăiesc. Scriitorii antici, îndeosebi cei greci
pentru o epocă mai veche, apoi cei latini pentru o epocă mai recentă, ne oferă informații
prețioase despre denumirile triburilor trace, pe baza cărora au fost identificate aproximativ 100
de triburi trace. Referindu-ne la triburi trace care locuiau pe teritoriul actual al României, cele
mai importante erau geții (așa cum erau denumite aceste triburi de autorii greci cu referire la
zona exterioară a arcului carpatic) și dacii (așa cum erau denumite de autorii latini triburile trace
din zona intracarpatică). Cu toate acestea, așa cum precizează Strabon în lucrarea sa Geografia,
geții și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.
Prezența statornică a triburilor trace, modul de viață și nivelul de dezvoltare economică
pe care acestea le-au atins, precum și sistemul de realizare a conducerii sociale sunt menționate
în izvoarele istorice grecești și latine, încă din secolul al VI-lea î.Hr. Datele transmise de
istoriografia greacă și latină, se completează în mod corespunzător cu rezultatele cercetărilor
arheologice, integrând imaginea organizării societății trace în epoca prestatală. Dintre cele mai
importante mărturii ale istoricilor antici despre traci, menționăm următoarele:
(1) Herodot, cartea a IV-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Darius
împotriva sciților din stepele nord-pontice, expediție desfășurată în anul 514 î.Hr. Toate
neamurile trace s-au supus regelui persan cu excepția tribului tracic al geților, care au opus o
rezistență îndârjită, fiind totuși înfrânți de armata persană, cu toate că erau cei mai viteji și mai
drepți dintre traci.
(2) Tucidide, Războiul Peloponesiac, vorbește despre uniunea de triburi trace a odryzilor
din Dobrogea, care, în secolul al V-lea î.Hr., era condusă de regele Sitacles și apoi de regele
Seuthes. Același istoric mai face o afirmație extrem de importantă, anume arată că geții și
celelalte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași și
obiceiuri.
(3) Popmeius Trogus, se referă la uniunea geților dunăreni condusă de un anume Rex
Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul dintre regele trac al Macedoniei Filip al
II-lea și căpetenia scită Ateas.
(4) Strabon și Arian, descriu cu lux de amănunte expediția regelui Alexandru cel Mare
la nordul Dunării în anul 335 î.Hr.
(5) Iustinius, descrie conflictul regelui trac Oroles cu bastarnii, iar textele unor inscripții
descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți (Zamoldegikos și Remaxos), care în
secolul III î.Hr. își exercita autoritatea asupra cetăților grecești de pe tărâmul Pontului Euxinus.
(6) Diodor din Sicilia și Polianus, precum și geograful Pausarius înfățișează pe larg
desfășurarea conflictul militar dintre regele Lysimah al Macedoniei și regele get Dromichaites,
conducătorul unei uniuni de triburi geto-dace din Câmpia Munteană (300-292 î.Hr. - conflictul).
(7) Kurbis Rufus, Istoria Alexandriei¸ vorbește despre triburile geților de la nordul
Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean Zopyrion.
(8) Pompeius Trogus, vorbește despre incrementa Dacorum per Rubobosten regem
(creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic).
Concluziile pe care le desprindem din aceste relatări, coroborate cu rezultatele
descoperirilor arheologice sunt următoarele:
(I) Tracii sunt o populație sedentară, care practică agricultura pe scară largă, înalță
construcții impunătoare, posedă armate puternice și bine echipate.
(II) Tracii au dezvoltat o strălucită civilizație a fierului, mai ales în cadrul celei de-a
II-a vârste a fierului, denumită La Tene, caracterizată printr-o puternică dezvoltare
a meșteșugurilor, a producției și a schimbului de mărfuri, ceea ce a dus la
acumularea unor bunuri de mare valoare, inclusiv tezaure cu obiecte și podoabe
din aur și argint pe care agresorii veniți de pretutindeni erau permanent tentați să
le prade.
Organele de conducere ale tracilor în epoca prestatală
Formele de organizare și de conducere ale tracilor prezintă elemente ale societății
gentilice aflate în plin proces de descompunere. Mai exact, în ultimul stadiu al acestui proces,
anume democrația militară a triburilor și a uniunilor de triburi în cadrul acestui sistem de
organizare socială, atribuțiunile de conducere socială îi aparțin poporului înarmat, constituit în
Adunarea poporului, care, întrucât își expune viața în luptă, este îndreptățit să-și decidă, adică să
ia cele mai importate decizii pentru viața colectivității respective.
Regii menționați în acele izvoare istorice nu sunt șefi de stat, ci sunt simplii conducători
militari ai unor triburi și ai unor uniuni de triburi, aleși și revocați de Adunarea poporului, care
le atribuie și atribuțiuni. Se manifestă tot mai puternic tendința acestor șefi militari sprijiniți de
aristocrația gentilico-tribală, în plin proces de constituire, de a-și consolida pozițiile, de a-și le
permanentiza, chiar de ale transmite cu titlu ereditar, tendință care semnalează tranziția de la
organizarea gentilico-tribală la organizarea politico-statală.
Organizarea socială a tracilor
Din punctul de vedere al normelor de conduită, în epoca prestatală, relațiile sociale ale
tracilor erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme care erau aplicate
și respectate de bunăvoie de toți membrii societății, întrucât ele erau expresia unui interes social
general, având totodată un pronunțat caracter religios. Unele dintre aceste obiceiuri au
supraviețuit sub anumite aspecte și în societatea feudală, fapt care atestă încă o dată continuitatea
poporului român.
Instituția proprietății. Herodot arată că fii puteau cere și obține de la părinți delimitarea
părții care li se cuvenea din proprietatea comună, semn că proprietatea privată se afla în plin
proces de constituire. În același sens, pot fi interpretate și izvoarele care menționează că la traci
furtul era socotit o foarte gravă încălcare a normelor de conviețuire socială.
Instituția încheierii convențiilor, a jurământului. Pentru încheierea diferitelor învoieli,
tracii utilizau jurământul însoțit de un anumit ceremonial asemănător cu procedura înfrățirii
haiducești, adică părțile picurau câteva picături de sânge într-o cupă cu vin, își înmuiau armele și
hainele, apoi beau conținutul acelei cupe. O altă formă de jurământ practicată de traci este
jurământul pe vetrele regale sau jurământul pe zeitățile palatului regal. Dacă regele se
îmbolnăvea, se socotea că unu dintre supușii săi încălcase acest jurământ, motiv pentru care se
recurgea la o procedură de aflare a vinovatului, asemănătoare în privința dublării numărului de
ghicitori cu instituția juridică feudală a jurătorilor.
Instituția căsătoriei. În ceea ce privește această instituție, poetul Meandru (referindu-se
la o epocă mai veche, cea a bronzului – a marii familii patriarhale) arată că unele triburi trace
cunoșteau poligamia. Informații cu privire la o perioadă mai recentă (mai exact, epoca fierului,
care este epoca micilor familii monogame) avem de la poetul Horațiu, care în notele sale
precizează într-o manieră expresă că tracii erau monogami și păzeau cu strășnicie monogamia.
Cert este că la sfârșitul comunei primitive, în societatea tracă, femeile aveau un statut
social inferior bărbaților, dovadă în acest sens fiind pedeapsa aplicată de regele Oroles soldaților
săi înfrânți în luptele cu bastarnii, anume să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li
se făceau.
Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc și nu prin constrângere,
semnificativ în acest sens fiind faptul că un neam tracic, agatârșii, potrivit lui Aristotel , formulat
normele de conduită în versuri și le învățau pe de rost, cântându-le. În același sens, istoricul
Iustinus, arată că sciții respectă dreptatea în chip firesc și nu prin legi, iar Herodot menționează
că încă de pe vremea ui Darius geții erau cei mai drepți dintre traci.
ORGANIZAREA ARMATEI
Legiunile care au staționat în Dacia au fost în număr de 4:
(1) Legiunea I Adiutrix și Legiunea a III-a Flavia Felix care au staționat în
provincie o scurtă perioadă după cucerire, fiind transferate apoi în alte
provincii romane.
(2) Legiunea a V-a Macedonia care a fost transferată de împăratul Marc
Aurelius cu ocazia ultimei organizări administrativ-teritoriale a Daciei din
Dobrogea în Dacia Porolissensis, în castrul de la Potaissa pentru a asigura
apărarea graniței de nord a acestei provincii și implicit a limesului roman de
nord.
(3) Singura legiune care a staționat permanent în Dacia de la cucerire și până la
retragerea aureliană a fost Legiunea a XIII-a Gemina cu sediul la Apulum,
aflată în subordinea legatului imperial de rang consular al Daciei, apoi în
subordinea legatului imperial de rang pretorian al Daciei Superioare, iar după
reforma lui Marcus Aurelius în subordinea legatului consular al celor 3 Dacii.
Legiunile romane dispuneau și de un teritoriu propriu utilizat pentru nevoile lor
economice, iar populația autohtonă de pe acest teritoriu era obligată să prestez anumite servicii și
corvezi în folosul armatei romane. În afara legiunilor pe care le-am menționat, în Dacia au mai
staționat și trupe auxiliare, și anume alae, cohortes și vexillationes, precum și detașamente
denumite numeri.
Apărarea provinciei era asigurată de un sistem de valuri castre și castele, iar efectivul
total al armate romane staționate în Dacia era de aproximativ 50 000 de soldați, adică o zecime
din armata Imperiului Roman.
ORGANIZAREA LOCALĂ A DACIEI
În Dacia romană au existat atât așezări urbane, cât și așezări rurale. Cele urbane erau
de două categorii:
(a) Colonii
Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor, în majoritate, erau
cetățeni romani, bucurându-se de plenitudinea drepturilor civile și politice. Unele dintre colonii
se bucurau de ficțiunea ius italicum (adică solul lor era asimilat cu pământul italic, astfel încât
cetățenii din aceste colonii puteau exercita proprietatea quiritară asupra pământului, în sensul
că nu plăteau impozitul funciar asupra solului, denumit tributum soli sau stipendium).
(b) Municipii
Centre urbane mai puțin romanizate. În ierarhia urbană a Imperiului Roman, municipiile
aveau un statut inferior, locuitorii lor beneficiind de un statut juridic intermediar (între cetățeni și
peregrini), deși în epoca stăpânirii romane, în Dacia, distincția odinioară foarte netă dintre
colonii și municipii, tinde acum să se estompeze cât mai mult.
Cu excepția coloniei Ulpia Traiana, toate orașele din provincia Dacia au fost vechi
așezări trace autohtone, ridicate succesiv la rangul de municipii apoi la rangul de colonii (doar
unele dintre ele).
Orașele din Dacia , ca de altfel cele din toate provinciile trace și din celelalte provincii ale
statului roman, se bucurau de o conducere autonomă, exercitată numai de cetățenii romani, iar
organizarea și conducerea orașelor din Dacia era asemănătoare cu a celorlalte orașe din imperiu,
toate având ca model organizarea și conducerea cetății eterne (Roma). Aceasta l-a făcut pe un
autor latin, pe numele său Aulu Geliu, să afirme în lucrarea Noctes Actice că orașele imperiului
roman erau mici efigii ale poporului roman efies parve simulacre populi romani.
Consiliul municipal. Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de un
consiliu municipal, numit și senat municipal, care era organizat și funcționa după modelul
senatului roman. Membrii acestui consiliu alcătuiau ordinul decurionilor (ordo decurionum).
Numărul decurionilor din consiliul municipal era cuprins între 30 și 50, fiind stabilit prin actul de
întemeiere a orașului, în funcție de numărul cetățenilor romani din orașul respectiv. Membrii
senatelor municipale erau desemnați din 5 în 5 ani de magistrații însărcinați cu efectuarea
recensământul bunurilor și persoanelor (duumviri quinquenales). Pentru a avea acces la
decurionat, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
(1) Să aibă minim vârsta de 25 de ani
(2) O avere de cel puțin 100 000 de sesterți
(3) Să fie cetățean roman ingenuu. Ingenuii sunt cei născuți de părinți care au fost
întotdeauna oamenii liberi. Ulterior, în categoria ingenuilor erau incluși și cei care
erau născuți din părinți care au fost la un moment dat sclavi, dar la data nașterii lor
erau oameni liberi.
Erau preferați aceia care au îndeplinit mai multe funcții sacerdotale și municipale.
Ordinul decurionilor se bucura de un mare prestigiu în epoca stăpânirii romane a Daciei, epocă la
care acest ordin atinsese apogeul puterii sale politice și economice în statul roman, dovadă în
acest sens fiind o inscripție descoperită la Drobeta în care acest ordin era desemnat prin sintagma
latină ordo splendidus. Principalele atribuțiuni ale senatelor municipale erau:
(a) Atribuirea de terenuri
(b) Soluționarea problemelor edilitare (organizarea spectacolelor și a jocurilor publice)
(c) Coordonarea activității administrative și fiscale (îndeplinirea obligațiilor de cult)
(d) Cinstirea persoanei împăratului și a conducătorilor provinciei
(e) Alegerea magistraților municipali și sacerdotali
Magistrații. În colonii, magistrații erau denumiți duumivir iure dicundo (cei doi bărbați
care spun dreptul), iar în municipii erau denumiți quattuorviri iure dicundo (cei patru bărbați
care spun dreptul). Ei erau aleși pe termen de un an dintre decurioni și aveau atribuțiuni
executive și judiciare. Alți magistrați civili erau edilii (aediles), însărcinați cu poliția orașelor,
aprovizionarea piețelor, întreținerea străzilor și clădirilor, apoi cvestorii (cvestores) care se
ocupau de administrarea finanțelor și a bunurilor orașului. În subordinea magistraților civili
exista un întreg aparat de funcționare și slujbași mărunți denumiți apparitrores. Magistrații
sacerdotali erau preoții municipali aleși de către ordinul decurionilor. Aceștia erau organizați
într-un sistem ierarhic în vârful căruia se afla pontifex (ales dintre decurioni), apoi flamines
(preoții cultelor zeilor principali, aveau sarcina de a efectua sacrificii publice). La baza acestui
sistem se aflau augurii.
Ordinul augustalilor. Al doilea eșalon al conducerii orașelor era alcătuit din ordinul
augustalilor. În acest ordin intrau persoanele care, din diverse motive, nu aveau acces la
decurionat și, pe cale de consecință , nici la magistraturile municipale. Augustalii erau aleși pe
viață de către decurioni și aveau misiunea de a întreține cultul Romei și al împăratului, trebuind
în acest sens să răspundă cu donații bănești față de oraș și contribuții pentru construcțiile civile și
religioase. Augustalii se alcătuiau într-o asociație la nivelul întregii provincii cu sediul la Colonia
Ulpia Traiana unde-și avea reședința și conducătorul lor suprem sacerdos arae Augusti (cel care
îndeplinea și calitatea de președinte al consiliului celor 3 Dacii – concillium Daciarum trium).
Colegiile. La al treilea nivel al conducerii orașelor se aflau colegiile, care sunt asociații
cu caracter profesional, religios, funerar sau al anumitor comunități etnice, având ca scop
ajutorarea reciprocă a membrilor lor, de pildă: colegiul meșteșugarilor (fabri), colegiul
luntrașilor (utricularii), colegiul postăvarilor (centonarii), colegiul purtătorilor de bagaje
(lecticarii) colegiul negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate după model militar în
centurii și decurii, fiind conduse de un praefecus sau magister și aflându-se sub protecția unei
personalități influente a provinciei, denumit patronus sau defensor.
Așezările rurale sau satele cuprindeau cea mai mare parte a populației din provincii și
erau de două categorii: așezări rurale organizate în forma tradițională a obștilor sătești sau
teritoriale ale tracilor și așezări rurale organizate după modelul administrației romane.
Acestea erau la rândul lor de două categorii: pagus, pagi și vicus, vici. Pagus este satul alcătuit
pe teritoriul unei colonii locuit în majoritate de cetățeni romani, iar vicus este un sat mai mic
situat în afara teritoriului unei colonii, locuit, în special, de necetățeni, coloniști sau autohtoni.
Vici sunt organizate în teritorii rurale, cu reședința într-un sat mai important, sub conducerea
unui consiliu compus din curiales (delegați ai satelor componente).
Mai existau și alte două categorii de așezări rurale, și anume stationes și canabae.
Stationes sunt puncte fiscale, vamale și poștale de pază și control, aflate de-a lungul drumurilor,
precum și la granițele provinciei, iar canabaele sunt așezări rurale organizate în jurul castrelor
romane, locuite de meșteșugari, negustori, rude și familii ale soldaților, veteranii romani și alte
persoane care aveau interese și legături cu trupele romane.
O categorie specială de așezări erau stațiunile balneare cu ape termale. Existau totodată
și teritorii cu organizare specială între care menționăm domeniile imperiale (patrimonium
Caesaris) care cuprindeau minele, salinele, pășunile și carierele de piatră. Spre pildă, exploatările
aurifere din m-ții Apuseni erau administrate de un procurator aurarium, iar celelalte domenii
imperiale erau exploatate prin procuratori imperiali și apoi prin arendași, denumiți conductores
ferarium, pascui et salinarum. Totodată, și legiunile romane dispuneau de un teritoriu propriu
utilizat pentru nevoile lor economice.
Din examinarea statutului juridic al categoriilor sociale din imperiu, rezultă că dreptul
ginților este un drept comun al cetățenilor, latinilor și peregrinilor, utilizat de toate clasele și
categoriile sociale din imperiu pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ele. Formele
juridice bazate pe ius gentium, deși diferite de cele bazate pe ius civile, produceau totuși efecte
juridice valabile, chiar dacă acestea erau imperfecte în raport cu cele ale dreptului civil. Spre
pildă, un cetățean roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrină, însă nu avea manus
(puterea maritală asupra soției) și nici patria potestas deplină (puterea părintească deplină asupra
copiilor rezultați dintr-o astfel de căsătorie). Un alte exemplu, contractele încheiate dintre
cetățeni și peregrini puteau utiliza și ele forma scrisă, însă această formă este ad probationem și
nu ad validitatem. Un alt exemplu, litigiile civile dintre cetățeni și peregrini erau duse la
soluționare tribunalelor romane din provincie pe baza ficțiunii introduse de magistrat în formula
acțiunii, în sensul că peregrinul era cetățean roman (si civis romanus esset).
Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluat în raport cu ius
civile, deoarece nu presupune forme solemne și gesturi rituale și se întemeiază în principal pe
elementul subiectiv al voinței umane. Aceasta înseamnă că dreptul ginților se caracterizează
printr-un înalt grad de subiectivizare și abstractizare. În procesul conviețuirii tracilor cu romanii,
cele 3 rânduieli juridice, adică dreptul civil, dreptul ginților și cutumele locale (dreptul trac), s-au
apropiat până la contopire, dând naștere, în condițiile specifice provinciilor trace, unui sistem de
drept nou numit sistemul dreptului traco-roman. În cadrul acestui proces de sinteză, evident că
influența dominantă a revenit dreptului roman, dar și dreptul trac a exercitat la rândul său o
anumită influență asupra dreptului roman, în special pe două direcții: în direcția înlăturării
formalismului din actele juridice și în direcția generalizării principiului bunei-credințe.
Instituția proprietății
Popoarele și indivizii care dispun de proprietate sunt liberi. În analiza proprietății, trebuie
să facem o distincție între proprietatea pământului și proprietatea celorlalte lucruri.
Deoarece această stăpânire era dificil de încadrat din punct de vedere juridic,
jurisconsulții romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor și instituțiilor
juridice existente la acea dată, considerând că locuitorii din provincii exercită asupra terenurilor
primite în folosință de la statul roman posesia sau uzufructul și că pot fi asimilați până la un
punct cu titularii de drepturi reale. În realitate, provincialii exercitau asupra acestor terenuri un
veritabil drept de proprietate pe care doctrina modernă l-a desemnat prin sintagma proprietate
provincială. Provincialii, în calitate de proprietari, puteau transmite bunurile atât prin acte inter
vivos, cât și prin cauză de moarte , adică le puteau lăsa moștenire prin testament, care este un act
juridic mortis causa. La transmiterea inter vivos, provincialii utilizau tradițiunea, care era un act
de drept al ginților.
În privința proprietății provinciale, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, este creată
pentru această proprietate o uzucapiune specială numită praescriptio longi temporis sau așa cum
era denumită ea de jurisconsulții Paul și Modestin, praescriptio longae possessions. Această
prescripție specială se deosebește de uzucapiunea din dreptul civil sub următoarele aspecte:
(1) Sub aspectul termenelor. Praescriptio longi temporis, așa cum îi arată și denumirea
are termene de prescripție lungi, și anume 10 ani între prezenți și 20 de ani între absenți. Între
prezenți înseamnă între persoane care se află în aceeași localitate, ulterior în aceeași provincie,
iar între absenți înseamnă între persoane care se află la început în localități diferite, ulterior între
provincii diferite. Uzucapiunea din dreptul civil are termene scurte: 1 an pentru bunurile mobile
și 2 ani pentru bunurile imobile.
(2) Sub aspectul efectelor. Uzucapiunea din dreptul civil este o prescripție achizitivă
(un mod de dobândire a proprietății), ceea ce înseamnă că la împlinirea termenului de prescripție,
uzucapantul posesor devine proprietar. În cazul lui praescriptio longi temporis, la împlinirea
termenului de prescripție, uzucapantul posesor respinge cu succes acțiunea în revendicare,
exercitată de către proprietar, însă dacă pierde posesia bunului, chiar și după împlinirea
termenului de prescripție, el nu mai poate revendica. Aceasta înseamnă că praescriptio longi
temporis nu este o prescripție achizitivă ca uzucapiunea, ci o prescripție extinctivă.
(3) Spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui praescriptio longi temporis, datorită
termenelor îndelungate, este admisă joncțiunea posesiilor și totodată nu se cer nici justa cauză
sau justul titlu (iusta causa possessionis) și nici buna-credință.
Tot în favoarea proprietarilor provinciali a fost creată și o praescriptio longissimi
temporis, adică prescripția celei mai lungi durate, care avea un termen general de prescripție de
40 de ani (în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare), redus la 30 de ani (în timpul
domniei împăratului Teodosiu al II-lea). Ca și praescriptio longi temporis, și praescriptio
longissimi temporis era o prescripție extinctivă, însă, în plus, ea se aplică și bunurilor imperiale
(patrimonium Caesaris) și bunurilor bisericii creștine.
Împăratul Justinian a suprimat deosebirea dintre fondurile italice și cele provinciale, în
sensul că și pământul Italiei a fost supus impozitului funciar și, pe cale de consecință, a unificat
uzucapiunea cu praescriptio longi temporis, creând următorul sistem:
Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile
imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenți, 20 de ani între absenți, denumită
praescriptio longi temporis. În toate cazurile se cereau justul titlu (iusta causa possessionis) și
buna-credință, iar prescripția avea un caracter achizitiv. Justinian menține praescriptio
longissimi temporis, însă printr-o constituțiune imperială din anul 528 î.Hr. el stabilește
următoarea fizionomie a acestei instituții:
(a) Dacă posesorul este de bună-credință și nu a intrti în stăpânirea bunului prin mijloace
violente, atunci printr-o posesiune de 30 de ani, el dobândește proprietatea acelui bun, altfel spus
în această situație, praescriptio longissimi temporis dobândește un caracter achizitiv.
(b) Dacă posesorul nu este de bună-credință sau a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente, atunci, după o posesiune de 30 de ani poate respinge cu succes acțiunea în revendicare a
proprietarului, dar nu poate deveni el însuși proprietar, ceea ce înseamnă că dacă pierde posesia,
după împlinirea termenului de prescripție, el nu mai poate revendica. În acest caz, praescriptio
longisiimi temporis rămâne cu caracterul extinctiv.
Formula juridică a proprietății provinciale a dat naștere, pe planul tehnicii de
reglementare juridică, unor atribute și determinative care au putut fi utilizate cu succes mai târziu
în vederea consacrării proprietății divizate de tip feudal.
Proprietatea peregrină. Pe lângă cele două forme de proprietate aplicabile pământului
(proprietatea quiritară și proprietatea provincială), locuitorii liberi ai provinciilor trace ale
statului roman au cunoscut și proprietatea peregrină aplicabilă altor bunuri. Această formă de
proprietate a fost creată de către romani, care erau un popor pragmatic din considerente de ordin
economic, căci peregrinii erau principalii parteneri de comerț ai romanilor. Însă, neavând ius
commercii, peregrinii nu puteau exercita dreptul de proprietate quiritară. Proprietatea peregrină a
fost protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicate și aplicabile proprietății
quiritare. Spre pildă, acțiunea în revendicare a fost acordată și peregrinilor fie cu suprimarea din
formula acțiunii a sintagmei ex iure quiritium, fie prin introducerea în formula acțiunii a ficțiunii
că peregrinul este cetățean roman (si civis romanus esset). Cu aceeași ficțiune a calității de
cetățeni romani le-au fost acordate peregrinilor și acțiunile furti și damnnum iniura dati, care
sancționau delictul de furt, respectiv delictul pagubei cauzate pe nedrept.
Instituția căsătoriei
O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția
căsătoriei, materie în care erau admise căsătoriile între coloniștii romani și peregrinii traci și
totodată căsătoriile între peregrinii. Alte instituții aplicate de dreptul aplicabil în provinciile trace
sunt instituțiile adopțiunii fraterne și tutelei, cea fraternă stând la baza viitoare instituții feudale
a înfrățirii.
Instituția succesiunii
O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția
succesiunii, care putea fi deferită potrivit legii și atunci se numea succesiune ab intestat sau
putea fi deferită potrivit testamentului, peregrinii testând în forma specifică testamentului oral,
denumit mai târziu în feudalism testament cu limbă de moarte. În plus, peregrinii aveau
testamenti factio pasiva, astfel încât puteau veni la succesiunea cetățenilor romani.
Instituția obligațiilor
Această materie cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată, întrucât această epocă se
caracteriza printr-o puternică dezvoltare a producției și a schimbului de mărfuri. Obligațiile, și cu
precădere, obligațiile contractuale, au fost supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat
din îmbinarea, împletirea unor elemente de drept civil cu elemente de drept al ginților și cu
elemente de drept autohton trac, adică dreptul populației cucerite de romani. Forma, elementele
și efectele contractelor care s-au aplicat cel mai frecvent în provinciile trace, și anume vânzarea,
locațiunea și împrumutul ne indică faptul că o serie de reguli și principii ale dreptului roman au
fost derivate de la menirea lor inițială, dobândind în noile condiții funcții și finalități, Aceste
aspecte sunt evidențiate într-unul din cele mai importante documente ale dreptului roman,
intitulat Tripticele din Transilvania sau tăblițele cerate din Transilvania.
TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA
Acest document de o însemnătate covârșitoare pentru dreptul roman face parte din
categoria textelor epigrafice. Tăblițele au fost descoperite între 1786 și 1855 într-o mină de aur
părăsită de la Alburnus Maior, adică Roșia Montană de astăzi. Ele se prezintă sub forma unor
tăblițe de lemn de brad, grupate câte 3, de unde și denumirea de triptice. Fețele interioare ale
tăblițelor 1 și 3 și ambele fețe ale tăbliței 2 sunt ușor scobite, iar adâncitura este acoperită cu un
strat de ceară pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea, ele se mai numesc și tăblițe
cerate. Dintre cele 25 de tăblițe cerate descoperite la Alburnus Maior, doar 14 sunt lizibile și au
putut fi descifrate și traduse, restul de 11 aflându-se într-o stare avansată de degradare, care nu a
permis citirea și traducerea lor. Tăblițele cerate din Transilvania dețin actele juridice ale
comunității din Alburnus Maior, și anume 4 contracte de vânzare, 3 contracte de muncă, 2
contracte de împrumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, obligația unei persoane de a
plăti o datorie, 1 proces-verbal (prin care se constata desființarea unui colegiu funerar) și lista
cheltuielilor ocazionate de organizarea unui banchet.
Tripticele din Transilvania au fost traduse și publicate de către marele romanist german
Theodor Mommsen într-o ediție critică apărută la Viena și intitulată Corpus Inscriptiorum
Latinarum. În ceea ce privește istoricul acestor tăblițe, T. Mommsen, plecând de la data ultimului
act conținut în triptice, și anume 29 mai 167, perioada în care romani se aflau în război cu cvazii
și macromanii, a susținut că populația localității Alburnus Maior s-a refugiat din calea războiului,
ascunzând actele comunității în mina de aur și nu s-a mai întors. Această opinie nu poate fi
împărtășită, întrucât exploatările aurifere din zona munților Apuseni nu au fost abandonate
niciodată de romani pe întreaga durată în care Dacia a făcut parte din Imperiul Roman. Ca atare,
este mai ușor de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mină nu s-a mai întors, și ca
atare actele acelea au rămas abandonate până la descoperirea lor în Epoca Modernă. Din
cercetarea actelor cuprinse în triptice, a elementelor și efectelor lor, precum și a condiției juridice
sau statutului juridic al persoanelor care l-au încheiat rezultă că ele nu sunt întru totul conforme
nici exigențelor dreptului roman și nici fizionomiei dreptului civil roman, nici fizionomiei
dreptului ginților și nici cutumelor locale, ci au o natură specifică aparte, în măsură să le confere
o identitate proprie ca acte juridice de drept traco-roman.
Contractele de împrumut. Într-unul dintre contractele de împrumut, creditor este o
femeie peregrină (Andueia lui Bacto). Ea încheie acest act singură, deși este o femeie sui iuris,
ori în dreptul roman, întrucât femeile erau considerate obstaculate din punct de vedere
intelectual, erau puse sub tutela perepetuă a rudelor lor civile sau, altfel spus, a prezumtivilor
moștenitori. Această tutelă era administrată în cazul femeii sui iuris printr-un mod de
administrare a tutelei denumit auctoritatis interpositio, în cadrul căruia tutorele asista femeia în
momentul încheierii actelor juridice cu scopul de a-i completa personalitatea. Actul încheiat de
această femeie sui iuris fără auctoritatis tutoris este, potrivit exigențelor dreptului roman,
nevalid, ceea ce însemnă că actul respectiv a fost încheiat nu potrivit dreptului roman, ci potrivit
unei cutume locale asimilate de noul sistem de drept aflat în curs de constituire.
Într-un alt contract de împrumut, obligația debitorului (împrumutatului) de a plăti dobinzi
rezultă dintr-o simplă convenție de bună-credință, însă în epoca pe care o avem în vedere,
potrivit dreptului roman, simpla convenție de bună-credință nu putea genera obligația de a plăti
dobinzi, întrucât dobinzile erau percepute în două forme: printr-o stipulatio sortis et usurarum (o
stipulațiune a capitalului și a dobinzilor) sau printr-o stipulatio usurarum (stipulațiune a
dobinzilor lui mutuum, adică împrumutului de consumație). De aceea putem presupune ca acest
act a fost încheiat nu potrivit dreptului roman, ci potrivit dreptului grec, care la rândul său
reprezintă un aspect al sintezei traco-greco-persane, care a dat naștere civilizației elenistice.
Contractul de depozit. Un alt contract din tripticele din Transilvania este contractul de
depozit, acesta conținând operațiunea juridică a unui depozit neregulat prin care un bancher, în
calitate de depozitar, se obliga să remită deponentului, adică clientului său, o sumă de bani egală
cu cea primită spre păstrare plus o dobândă. De subliniat faptul că acest contract este încheiat ad
probationem, adică în scopul de a proba o operațiune juridică născută dintr-un alt contract
încheiat, cel mai probabil potrivit unei cutume locale.
Contractul de muncă. În textul unei alte tăblițe cerate sunt menționate 3 stipulațiuni:
una referitoare la capital, a doua referitoare la dobinzi și a treia referitoare la garanții. Știm că în
dreptul roman stipulațiunea este un act de drept al ginților, având un caracter abstract și, prin
urmare, o funcție generală care a permis de-a lungul timpului utilizarea cu succes a stipulațiunii
pentru realizarea unei multitudini de operațiuni juridice printre care și operațiunile juridice pe
care le-am precizat. Însă în epoca pe care o avem în vedere (secolul al II-lea d.Hr.), dreptul
roman crease deja acte speciale distincte de stipulațiune, prin care aceste operațiuni juridice se
realizau.
Totuși, părțile din triptice preferă să utilizeze stipulațiunea pentru realizarea contractului
încheiat între patronul unei mine și un miner, care a acceptat prin contractul încheiat să nu fie
plătit pentru perioada în care nu-și poate desfășura activitatea în mină, întrucât aceasta este
inundată. Contractul de muncă este o specie de locatio operarum (locațiunea de servicii), care la
rândul său este una dintre formele pe care le poate îmbrăca locațiunea. Părțile contractului de
locatio operarum sunt locatorul și conductorul. Locator este cel care ia inițiativa încheierii
contractului, în sensul de a-și închiria serviciile sau forța de muncă, iar conductor este cel care
plătește prețul locațiunii, adică al serviciilor închiriate. Raportând această terminologie la
contractul nostru de muncă din triptice, spunem că muncitorul (minerul) este locator, iar
proprietarul minei este conductor. Problema de drept care se punea în cazul acestui contract de
muncă este problema suportării riscului în contract. Prin definiție, riscul în contract este sistemul
potrivit căruia una dintre părțile contractante trebuie să-și execute obligația, deși cealaltă parte
contractantă nu și-o mai poate executa fără vina ei, adică ca urmare unui caz fortuit sau a unui
caz de forță majoră. După ce acest contract de locațiune de servicii a fost sancționat în dreptul
roman, riscul în contract a revenit debitorului obligației imposibil de executat, adică locatorului.
Ulterior, muncitorul acceptă să suporte riscul în contract, prin aceea că acceptă să nu fie plătit în
caz de forță majoră, adică în cazul inundării minei. Aceasta este o importantă derogare de la
fizionomia dreptului roman clasic, care se explică prin discrepanța majoră de poziție socială și
economică dintre proprietarul minei și muncitor. În acest context, muncitorul este obligat să
accepte orice clauză impusă în contract de către proprietar, inclusiv preluarea riscului în contract,
în cazul său, contractul îmbrăcând forma unui contract de adeziune, adică un contract pe care îl
poți încheia sau nu la libera alegere, dar ale cărui clauze nu le poți negocia (cum este cazul
contractelor bancare contemporane).
Contractele de vânzare. Dintre cele 4 contract de vânzare conținute în triptice, trei au ca
obiect sclavi, iar unu are ca obiect o parte dintr-o casă. Cu privire la aceste contracte, se impun o
serie de observații, prima observație fiind că unul dintre contractele conținute în triptice cuprinde
o formă atipică față de forma contractului consensual de vânzare.
Contractul consensual de vânzare din dreptul roman este o simplă înțelegere a părților cu
privire la două aspecte: obiectul vânzării și prețul vânzării. Acel contract de vânzare din triptice
conține o clauză de cumpărare, o declarație referitoare la preț, o declarație a garantului, precum
și clauze distincte privind garanția pentru evicțiune și garanția pentru viții. Și deși are această
formă atipică, acest contract de vânzare din triptice produce aceleași efecte ca și contractul
consensual de vânzare din dreptul roman.
Tot cu privire la forma contractului de vânzare, unul dintre aceste contracte este semnat
atât de către părți, cât și de către martori și chiar de către garanți. Din această perspectivă, actele
din dreptul roman erau de două categorii: acte redactate în formă obiectivă, semnate numai de
către martori (forma specifică vechiului drept roman) și acte redactate în formă subiectivă,
semnate numai de către părți (formă specifică dreptului clasic, preluată de romani din Orient).
Împrejurarea ca în triptice actele juridice de vânzare sunt semnate și de către părți, și de către
martori uneori și de către garanți, este o derogare de la fizionomia dreptului roman clasic sau
reprezenta pur și simplu o formă intermediară de tranziție de la forma obiectivă la forma
subiectivă.
Una dintre operațiunile juridice de vânzare se realizează în triptice prin două forme
juridice distincte: mancipațiune (care este un act de drept civil, supus unui riguros formalist
juridic) și contract consensual (de drept al ginților, liber de forme). Examinând mancipațiunea, se
constată că ea este nulă absolut, întrucât niciuna dintre condițiile sale de formă nu este
îndeplinită. Această împrejurare a generat vii controverse în literatura de specialitate cu privire la
rațiunea de a ști de ce au fost utilizate două forme juridice distincte pentru realizarea aceleiași
operațiuni juridice, în contextul în care oricum una dintre acestea este lovită de nulitate datorită
neîndeplinirii condiției sale de formă. Unii autori au considerat că deși mancipațiunea este nulă,
operațiunea juridică a vânzării se realizează în virtutea contractului consensual, însă această
opinie este mai mult o constatare, decât o explicație. Alți autori au considerat că suntem în
prezența unei substituiri accidentale de termeni, în sensul că părțile în mod eronat ar fi utilizat
termenul de mancipațiune în locul termenului de tradițiune. Au existat opinii potrivit cărora,
pentru mai multă siguranță, părțile ar fi utilizat și mancipațiunea și contractul consensual pentru
realizarea aceleași operațiunii juridice, fără însă a lămuri de ce într-o asemenea circumstanță,
formele atât de stricte ale mancipațiunii nu au fost observate, adică nu au fost îndeplinite de către
părți.
În ceea ce ne privește, în explicarea acestei „ciudățenii”, cum o consideră mulți autori,
plecăm de la faptul că, pe de-o parte, în dreptul roman, mancipațiunea este un mod de dobândire
a proprietății, iar contractul consensual de vânzare nu este un act juridic translativ de drepturi, ci
un act juridic generator de obligații, în timp ce, în dreptul bizantin și în dreptul medieval
românesc nescris (legea țării), contractul consensual de vânzare este un contract translativ de
proprietate. Prin urmare, alăturarea în triptice a contractului consensual mancipațiunii are
semnificația unei perioade translative, de trecere de la contractul consensual, generator de
obligații și specific dreptului roman la contractul consensual translativ de proprietate, specific
dreptului medieval românesc și dreptului bizantin.
Din toate aceste lucruri legate de actele din triburi, se desprind o serie de concluzii.
Actele cuprinse în triptice au atât elemente conforme dreptului roman, pe care autorii le pun în
evidență ca atare, cât și elemente care contrazic dreptul roman (vin în contradicție cu normele
juridice romane) și pe care autorii noștri, într-o interpretare mecanică de timp metafizic,
mărginită la domeniul aparențelor într-un simplu exemplu de tehnică juridică, le-au considerat
curiozități inexplicabile sau foarte greu de deslușit. Analizând însă această problemă din punctul
de vedere al legilor hegeliene și mai ales a legii determinismului care reglează, stabilește raportul
dintre cauză și efect, constatăm așadar că suntem în prezența unor instituții juridice, în care
elementele de drept civil se împletesc în chip firesc cu elemente de drept al ginților și cu
elemente cutumiare ale dreptului trac, iar în acest context, unele instituții ale dreptului roman
dobândesc o formă, o funcție și o finalitate nouă. Astfel, părțile utilizează și îmbină tehnici
juridice variate, aparținând celor 3 rânduieli de drept pe care le-am invocat, în scopul satisfacerii
intereselor lor concrete, cu consecința corectării caracterului rigid și formalist al unor instituții de
drept roman, cu precădere ale dreptului civil și de asemenea cu consecința estompării până la
dispariție a incapacității peregrinilor, cu mult înainte de generalizarea cetățeniei romane,
realizate prin edictul împăratului Caracalla din anul 212. Aceasta demonstrează că după
cucerirea romană, tracii nu au abandonat cu totul dreptul lor național, continuând să-l aplice în
paralel cu dreptul roman. Coexistența elementelor de drept roman și a elementelor de drept
autohton în actele conținute în triptice dovedește tendința de unificare a celor două sisteme
juridice, în cadrul procesului de sinteză juridică traco-romană, care a însoțit sinteza etnică,
sinteza lingvistică și sinteza instituțională a celor două civilizații. Astfel spus dreptul traco-roman
este expresia și totodată rezultanta condiției materiale de existență și a realităților sociale ale
lumii traco-romane, lume în care tracii și romanii erau nevoiți să conviețuiască și să muncească
împreună după cucerirea romană.
Aceasta este perioada în care s-a desăvârșit pe întreg arealul geografic locuit de traco-
romani, dar și în spațiul geografic locuit odinioară de tracii liberi, supusă unui puternic proces de
romanizare, procesul etnogenezei românești și al afirmării obștii sătești sau teritoriale ca unica
formă de organizare și conducere socială a tracilor, traco-romanilor și apoi a poporului român.
Retragerea aureliană realizată între 271-275 d.Hr. reprezintă primul moment din seria
abandonării treptate de către romani a provinciilor trace ale imperiului, pe de-o parte, pe fondul
invaziilor popoarelor migratoare care au supus limesul roman unei presiuni inimaginabile, iar, pe
de altă parte, pe fondul treptatei disoluții a statului roman. Retragerea aureliană a însemnat
dislocarea la sudul Dunării a aparatului administrativ superior roman, a armatei romane și a
unora dintre marii proprietari de latifundii și sclavi și a făcut să înceteze, din punct de vedere
formal, dominația statului roman asupra teritoriului fostei provincii Dacia, însă marea masă a
populației traco-romane a rămas pe loc, iar legăturile ei cu lumea romană nu numai că nu au
încetat, dar s-au manifestat la fel de intens ca pe vremea stăpânirii romane.
Imperiul Roman a continuat să manifeste un interes deosebit pentru fosta sa provincie de
la nordul Dunării, ca de altfel pentru toate fostele provincii trace abandonate în timp, Dacia fiind
considerată acum o zonă tampon de protecție a limesului roman stabilit pe Dunăre. Pe cale de
consecință, Roma a menținut o prezență activă în teritoriul din stânga Dunării, organizând un
întreg complex de așezări fortificate și capete de pod cu efective militare permanente până la
începutul secolului al V-lea. Spre pildă, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, sunt
organizate noi fortificații și garnizoane romane cum este garnizoana de la Constantiniana
Dafnae (de la vărsarea Argeșului în Dunăre), iar în timpul domniei împăratului Justinian sunt
refăcute drumurile și se construiesc noi poduri peste Dunăre și noi cetăți în spațiul nord-
danubian. În acest fel, Imperiul Roman a continuat să controleze un întins teritoriu aflat în stânga
Dunării până la Brazda lui Novac, teritoriu care de facto a continuat să se afle în stăpânirea
Imperiului Roman până în secolul al VI-lea, ceea ce i-a determinat pe unii autori să vorbească
despre o adevărată recucerire a Daciei.
Pe lângă relațiile militare și ajutorul dat de statul roman populației traco-romane și trace
de la nordul Dunării prin campaniile purtate împotriva migratorilor, au continuat și relațiile
economice dovedite arheologic de monedele romane, obiectele romane de import și obiectele de
factură romană, descoperite pe întreg teritoriu al fostei provincii romane Dacia, dar și în spațiul
locuit anterior de tracii liberi, obiecte care sunt datate ulterior retragerii aureliene. De asemenea,
trebuie să semnalăm că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră (Dobrogea) a rămas o provincie
a statului roman, integrat inițial în provincia Moesia, iar după reformele împăratului Dioclețian,
formând o provincie separată denumită Scythia.
Teritoriul locuit odinioară de tracii liberi a rămas și el, ca și în timpul stăpânirii romane
asupra Daciei, în orbita de influență a spiritualității romane, astfel încât procesul de romanizare a
tracilor liberi a continuat, iar teritoriul locuit de ei a rămas parte a spațiului geografic al
etnogenezei românești.
În ceea ce privește popoarele migratoare care s-au perindat pe teritoriul locuit de traco-
romani, acestea au exercitat asupra teritoriului respectiv o dominație pur nominală (de la
distanță), întrucât migratorii s-au așezat în spații mărginașe ale teritoriului traco-roman, iar
dominația lor s-a mărginit la perceperea unui tribut și unele raiduri de reprimare și de pradă.
Întrucât aceste popoare se aflau din punct de vedere al formei de conducere și organizare socială
în comuna primitivă, ele nu au fost în măsură să organizeze din punct de vedere politic teritoriul
locuit de traco-romani. Traco-romanii i-au asimilat pe migratori datorită, pe de-o parte,
superiorității demografice, pe de altă parte, nivelului lor de civilizație materială și spirituală. Deci
popoarele migratoare nu au putut nici opri și nici influența procesul etnogenezei românești, lucru
extrem de important. Singurul popor migrator care a influențat procesul etnogenezei românești
ca adstrat în secolele al VI-lea – al VII-lea a fost poporul slav. De aceea, noi vorbim despre
faptul că în genetica românească avem: substratul trac, stratul latin, adstratul slav.
PROCESUL ETNOGENEZEI ROMÂNEȘTI
Etnogeneza românească este, prin definiție, procesul formării poporului român, a limbii
române și a instituțiilor naționale românești. În legătură cu etnogeneza românească, se pun 3
probleme:
(1) Teritoriul etnogenezei românești
(2) Durata etnogenezei românești
(3) Conținutul etnogenezei românești
Teritoriul etnogenezei românești. Acesta se suprapune arealului geografic de răspândire
a triburilor trace. Acest areal geografic a fost în cea mai mare parte cucerit treptat și integrat în
statul roman, iar restul teritoriului trac, deși a rămas în afara dominației romane, a intrat automat
în sfera de influență a culturii și civilizației romane, fiind supus și el în mod indirect unui intens
proces de romanizare și, ca atare, a devenit o componentă a spațiului etnogenezei românești.
Durata etnogenezei românești. Procesul etnogenezei românești începe în secolul al III-
lea î.Hr., odată cu expansiunea romană spre răsărit, îndreptată împotriva statelor trace, care rând
pe rând devin regate clientelare Romei și apoi provincii romane. Deci etnogeneza românească
începe în momentul cuceririi primului stat trac. Ea se sfârșește în secolul al VIII-lea d.Hr., odată
cu afirmarea românilor în zorii Evului Mediu, ca un popor cu identitate proprie, distinct de
celelalte popoare europene. Procesul etnogenezei românești a parcurs două etape istorice:
(1) Etapa romanizării tracilor, care a dus la formarea populației traco-romane, precum
și la sinteza lingvistică și instituțională a celor două civilizații. Această primă etapă a durat până
în secolul al VI-lea d.Hr., adică până în momentul pătrunderii masive a slavilor în spațiul traco-
roman și ocupării de către aceștia a unor întinse teritorii.
(2) Etapa formării poporului roman, a limbii române și a instituțiilor naționale
românești sau etapa desăvârșirii etnogenezei românești.
Conținutul etnogenezei românești. Sub acest aspect, etnogeneza românească are două
componente: romanizarea și creștinizarea. La rândul ei, romanizarea are semnificația unei
triple sinteze între civilizația romană (adică limba, cultura și instituțiile romane) și civilizația
tracă. Ea a dus, în primul rând, la crearea unei populații omogene traco-romane, continuatoarea
tradițiilor cetățenilor Imperiului Roman, distinctă de lumea barbară și superioară acesteia prin
nivelul său de civilizație materială și spirituală.
Un alt rezultat al romanizării tracilor este formarea unei limbi noi prin îmbinarea limbii
autohtone (limba tracă) cu cea latină. Avem și mărturii ale caracterului latinofon al limbii vorbite
de populația traco-romană. Spre pilda, Auxentiu din Durosto arată că în secolul al IV-lea, Ulfila
predica populației din stânga Dunării și în limba latină, iar istoricul și diplomatul Priscus Panites
sublinia același caracter latinofon al limbii vorbite de populația nord-dunăreană, pe care l-a
constatat cu ocazia traversării acestui teritoriu în drum spre Panonia.
Creștinizarea. În paralel cu procesul romanizării, s-a desfășurat chiar de la începutul
secolului I d.Hr. creștinarea populației traco-romane care distinge această populație de
populațiile barbare. Literatura patristică, adică lucrările părinților bisericii, consemnează numele
unor martiri ai credinței creștine care au trăit în spațiul traco-roman. Creștinismul în spațiul
traco-roman prezintă, spre deosebire de creștinismul apusean, două trăsături fundamentale, care
îi sunt proprii:
(1) Faptul că evanghelizarea a fost la origine apostolică. Deci creștinismul traco-roman
este de origine apostolică. Ea s-a realizat în spațiul de la nordul Dunării de către Sfântul Apostol
Andrei, Cel întâi chemat și de Sfântul Apostol Filip. În sudul Dunării, evanghelizarea a fost
realizată de către Sfântul Apostol Pavel din Tars.
(2) Al doilea caracter al creștinismului traco-roman este acela că după perioada
apostolică, evanghelizarea s-a realizat în cadrul comunităților rurale și de la om la om, și nu prin
misionari veniți din centrele urbane sau prin impunerea religiei creștine de către o autoritate
statală, așa cum s-a realizat în apusul Europei. De aceea, în lexicul teologic românesc, există
termeni specifici romanității orientale, pe care nu-i întâlnim în celelalte limbi romanice. Două
exemple: termenul de păgân în limba română vine din latinescul pagana, paganum, care vine din
latinescul pagus, pagi. Limba română este singura limbă romanică în care aceste cuvinte latinești
au intrat cu înțelesul de necreștin. În celelalte limbi romanice, aceste cuvinte latinești au intrat cu
înțelesul de țăran, om de la sat și cu înțelesul de sat, localitate rurală, pentru că, în Occident, spre
deosebire de Orient, zonele rurale, satele au fost ultimele zone supuse creștinării, fie prin
misionari veniți de la orașe, fie prin forța instituțională a statului. Un alt cuvânt esențial în
demonstrarea acestei teze este cuvântul biserică; numai în limba română, adică în romanitatea
orientală, cuvântul biserică vine din latină de la basilica, în toate celelalte limbi romanice,
cuvântul biserică vine din grecescul eclesi, deoarece, odată cu instaurarea dinastiei severilor, în
Imperiul Roman, partea orientală devine preeminentă din punct de vedere politic și cultural
asupra părții occidentale. Altfel spus, în Occident, creștinismul este unul târziu, realizat sau
impus de sus în jos, în timp ce în Orient, creștinismul este timpuriu și s-a realizat de jos în sus.
Pe plan terminologic, în limba română s-au păstrat doi termeni pentru desemnarea
obștilor sătești sau teritoriale. Un termen de origine latină, cel mai răspândit, este termenul de
sat, care vine de la latinescul fossatum, fossati și unul de sorginte tracă, mai rar utilizat, și anume
termenul de cătun. În limba romană, termenul de sat are nu doar înțelesul geografic de așezare
rurală, ci are și sensul demografic de totalitate a locuitorilor respectivei așezări. În acest ultim
înțeles, cuvântul sat este sinonim cu cel de obște, care este de sorginte slavă și care este mai rar
utilizat.
Caracterul teritorial. Un prim caracter al obștii, așa cum rezultă din denumirea ei este
caracterul teritorial, întrucât, prin definiție, obștea este o asociație de gospodării familiale
reunite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun. Termenul care desemnează teritoriul stăpânit în
comun este termenul de moșie de sorginte tracă, sinonim cu termenul de proprietate, care este de
sorginte latină, în anumite expresii, cum este, de exemplu, expresia moșie cumpărată sau moșie
moștenită. Pentru partea care revine fiecărui membru al obștii și familiei sale din teritoriul
stăpânit în comun era utilizat cuvântul moș din aceeași familie de cuvinte, alături de care
pătrunde, în limba română, cuvântul bătrân, care vine de la veteranus. Prin alăturarea celor doi
termeni s-a format o expresie des întâlnită în satele românești: moș bătrân.
Pătrunderea slavilor a determinat apariția în limba română a unor dublete slavone: ocină,
băștină, dedină, care au înțelesul de moșie moștenită, adică de proprietate ereditară. Totodată, în
limba română a pătruns și dubletul de megieș cu înțelesul de membru al obștii, stăpân în
devălmășie, însă termenii originari de sorginte tracă și romană nu au dispărut.
Un alt argument lingvistic pentru caracterul teritorial și vechimea obștii sătești la români
este pluralul des întâlnit în denumirile satelor românești, denumiri la origine antroponimice și
care ulterior devin toponimice.
Caracterul agrar sau pastoral. Un alt caracter al obștilor sătești sau teritoriale este
caracterul agrar sau pastoral, determinat de îndeletnicirile tradiționale ale strămoșilor noștri
traci și romani: agricultura și păstoritul.
Caracterul spiritual (de credință). Ultimul caracter al obștii sătești sau teritoriale este
caracterul de credință sau caracterul spiritual. El izvorăște din natura procesului de
evanghelizare a populației traco-romane, proces care s-a realizat în cadrul comunităților sătești
de la om la om și nu a fost impus din exterior prin misionari veniți din centre urbane sau cu
ajutorul instituțiilor statului. Fiecare comunitate rurală avea o biserică a satului în jurul căreia
gravita întreaga viață socială și spirituală a obștii. De exemplu, convocarea adunării obștii se
făcea în zilele de sărbătoare la biserică.
În perioada la care ne referim, obștea se găsea într-o formă arhaică, fără diferențe de
natură socială între membrii ei, de natură să asigure acestora vreun privilegiu. În concret,
organele de conducere ale obștii sunt Adunarea obștii, Sfatul oamenilor buni și bătrâni și
Aleșii obștii.
Sfatul oamenilor buni și bătrâni. Acesta este alcătuit din cei mai de vază și respectați
membrii ai obștii, de regulă, persoane mai învârstă, având o bogată experiența de viață. El avea
atribuțiuni judecătorești, realizând ceea ce denumim „judecata de sub stejar”.
Aleșii obștii. Aleșii obștii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuțiuni
speciale. Denumirile lor, unele dintre ele, se regăsesc în denumirile unora dintre dregătorii
medievali, ceea ce atestă continuitatea instituțională a poporului român.
Cel mai important ales al obștii este judele, șeful militar al statului, însărcinat cu paza,
straja sau priveghiul hotarelor. El asigura totodată, cu ajutorul cercetașilor sau vânătorilor de
turme, apărarea obștii față de atacurile externe. De asemenea, avea, între atribuții, păstrarea
ordinii interne și avea totodată importante atribuții judiciare. Originea judelui (acestei instituții)
se află în magistraturile superioare cu atribuțiuni judiciare de la nivelul coloniilor și municipiilor
romane (duumvirii iure dicundo, quatorvirii iure dicundo).
DREGĂTORII
Dregătorii sunt înalți demnitari ai statului feudal, numiți și revocați de domn și care
exercitau atribuțiuni administrative, judiciare și militare în cadrul aparatului de stat feudal.
La învestirea în funcție, dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn. Dregătoriile
erau onorifice, în sensul că dregătorii nu erau remunerați, însă beneficiau de danii domnești
pentru dreaptă și credincioasă slujbă, li se concedau veniturile unor moșii și, de asemenea,
puteau primi daruri de la subalternii lor.
La origine, dregătorii erau slujbași domnești care îndeplineau în cadrul curții atribuțiuni
legate de persoana domnului, așa cum sugerează denumirile lor. Treptat însă, pe măsura întăririi
puterii domnești și a îngrădirii imunităților feudale, în cadrul procesului centralizării de stat,
dregătorii pătrund în Sfatul domnesc și preiau, în numele domnului, conducerea efectivă a vieții
de stat.
Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân, iar în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt
asemănătoare, datorită tradițiilor similare și modelului comun avut în vedere, anume sistemul
dregătoriilor din Imperiul Bizantin.
Marii dregători
Din categoria marilor dregători (membri ai Sfatului domnesc) făceau parte următorii:
(1) Banul de Severin (la origine, apoi Banul Craiovei) – primul dregător în ierarhia
feudală a Țării Românești; avea în competența sa atribuțiuni militare, administrative și judiciare
exercitate în zona din dreapta Oltului (Oltenia). La fel ca domnul, banul Craiovei putea pronunța
inclusiv pedeapsa cu moartea sau confiscarea averii; în subordinea sa, se aflau dregători de rang
inferior, denumiți bănișori.
(2) Vornicul – conducătorul slujitorilor curții domnești și cel care asigura protecția
granițelor și judeca unele pricini penale. Un element specific pentru Moldova este acela că
existau doi vornici (vornicul Țării de Sus și vornicul Țării de Jos – primul dregător din ierarhia
feudală din Moldova), ce comandau și oștirea din zonele respective; în ceea ce privește Țara
Românească, competența vornicului era similară cu cea a banului și se exercita asupra zonei din
stânga Oltului (Muntenia).
(3) Logofătul – șeful cancelariei domnești și deținătorul sigiliului domnesc, cu care erau
întărite hrisoavele domnești; el judeca și procesele care aveau ca obiect domniile domeniile
domnești ereditare.
(4) Postelnicul – tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, având în competență
gestionarea relațiilor externe ale țării și judecarea anumitor pricini privind funcționarii inferiori ai
curții domnești.
(5) Spătarul – purtătorul spadei domnești și comandantul cavaleriei; uneori, în timp de
război, spătarul comanda întreaga armată. În Moldova, domnul Ieremia Movilă a înființat, după
modelul polonez, o dregătorie similară denumită hatman, care a preluat atribuțiile militare ale
vornicilor.
(6) Vistiernicul – conducătorul activității financiare, se ocupa de coordonarea strângerii
impozitelor și a celorlalte prestații către domnie, dar și de efectuarea cheltuielilor pentru
întreținerea armatei și a curții domnești. După instaurarea dominației otomane, vistiernicul
asigura plata haraciului și a celorlalte obligații fiscale față de Poartă.
(7) Cămărașul – dregătorul însărcinat cu întreținerea cămării domnești, adică a
veniturilor și a cheltuielilor domnului, întrucât, începând cu secolul al XVIII-lea, veniturile țării
se separă de veniturile domnului.
(8) Paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești.
(9) Stolnicul – avea în grijă grădinile și pescăriile domnești.
(10) Comisul - avea în grijă grajdurile domnești.
Micii dregători
Din categoria micilor dregători (nu erau membri ai Sfatului domnesc) făceau parte
următorii:
(1) Armașul – se ocupa de executarea hotărârilor penale pronunțate de domn.
(2) Șătrarul – acea în grijă corturile domnești.
(3) Aga – comandantul pedestrimii, devenit apoi comandantul gărzii personale a
domnului.
(4) Clucerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu grâne.
(5) Sulgerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu carne.
Din examinarea atribuțiunilor dregătorilor domnești, rezultă că, la fel ca în cazul
domnului, aceste dregătorii se caracterizează prin confuziune de atribuții, specifică instituțiilor
feudale ale statului, întrucât societatea feudală nu a cunoscut o clară delimitare a formelor de
activitate în cadrul statului.
INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII ÎN LEGEA ȚĂRII
Caracteristic Evului Mediu este că proprietatea, în general, și proprietatea asupra
pământului, în special, au o structură divizată, ierarhizată și complexă, caracterizată prin
îmbinarea stăpânirii devălmașe cu stăpânirea personală, precum și prin coexistența mai multor
forme de proprietate în funcție de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme
având un regim juridic distinct în raport de poziția socială a titularului dreptului de proprietate.
În Evul Mediu, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman, ci este o proprietate
divizată de tip feudal. În acest sens, Legea Țării consacră un dominium emines (proprietatea care
aparține domnului) și dominium utile (proprietatea care aparține boierilor, mânăstirilor și
celorlalți proprietari) și un drept de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor de teren pe care
aceștia le cultivau.
Dominium eminens
Este dreptul de proprietate supremă al domnului pe care acesta îl exercită asupra
întregului teritoriu al țării, în calitatea de reprezentant, șef al statului feudal și vârf al ierarhiei
feudale. Cu alte cuvinte, este domeniul public al statului feudal și nu se confundă cu domeniul
privat al domnului, care se numește proprietate domnească, adică moșiile pe care domnul, care
el însuși era un mare boier, le stăpânește ca mare proprietar feudal, asemenea celorlalți boieri.
În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:
(1) Domnul exercita un drept superior de supraveghere și control asupra întregului
teritoriu al țării.
(2) Domnul este cel care exercita stăpânirea asupra marilor ape curgătoare și a marilor
lacuri care erau date în folosință comună pentru navigație, pescuit și adăpat.
(3) Domnul culege moștenirile vacante, adică pământurile și robii rămași fără stăpân, ca
urmare a decesului proprietarului lipsit de moștenitori.
(4) Domnul este cel care lua în stăpânire așa-numitele în latină res nullius (bunurile fără
stăpân), care erau de două categorii: terenuri pustii (cele care nu au aparținut niciodată vreunui
proprietar) și terenurile pustiite (au avut odinioară un stăpân, dau au fost părăsite de către
acesta, bunuri pe care romanii le denumeau res derelicte).
(5) Domnul putea încuviința feudalilor desprinderea unor părți din terenurile pustii sau
pustiite și întemeierea de noi așezări denumite slobozii, datorită scutirilor de taxe pe care domnul
le acorda cu acel prilej.
(6) Domnul lua în stăpânire terenurile și celelalte bunuri confiscate de la boierii vicleni și
totodată putea acorda donații sau danii domnești boierilor pentru dreapta și credincioasa slujbă,
adică pentru îndeplinirea, executarea obligațiilor de auxilium, concilium și ascultare, ce intrau în
conținutul raportului juridic de vasalitate. De asemenea, putea face donații mânăstirilor în
scopuri pioase.
(7) Domnul acorda anumitor feudali, boieri, mânăstiri imunități asupra proprietăților pe
care le stăpâneau.
(8) Toate actele juridice de transfer al proprietății feudale, având ca obiect pământuri și
robi se cereau a fi încuviințate de domn, ocazie cu care părțile contractante făceau darea calului
sau darea cupei.
(9) Dreptul de prădalică sau preadalică, adică dreptul de retract sau revocare a donațiilor
făcute. Însă domnul putea renunța la acest drept, introducând în formula hrisovului de danie
domnească formula solemnă prădalică sa nu fie. În schimbul acestei renunțări, beneficiarul
daniei domnești făcea darea calului sau darea cupei.
(10) Domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri și slujbe în folosul domniei, adică
cele 3 forme ale rentei de tip feudal în produse, în bani și în muncă.
Dominium utile
Dominium utile aparține, în principal, boierilor, mânăstirilor și țăranilor liberi proprietari
de pământ, îmbrăcând două forme, și anume marea proprietate feudală și proprietatea
țărănească.
Marea proprietate feudală. Este o proprietate completă asupra pământului și
incompletă asupra țăranilor aserviți. Ea s-a constituit anterior întemeierii statelor feudale
românești de sine stătătoare prin acapararea de către Aleșii obștii a pământurilor obștilor și
exploatarea muncii țăranilor deveniți dependenți. Din punct de vedere istoric, marea proprietate
feudală este continuatoarea stăpânirii exercitate de jupani, cneji și voievozii din epoca
feudalismului timpuriu asupra formațiunilor prestatale de tip feudal. În sens juridic, modul
originar de dobândire a marii proprietăți feudale a fost moștenirea, căreia, după întemeiere, i s-
au adăugat și moduri juridice derivate: dania domnească pentru dreapta și credincioasa slujbă,
dania particulară, vânzarea, schimbul și înfrățirea pe moșie.
În paralel, feudalii și-au extins proprietățile și pe căii nejuridice, violente, adică prin
cotropire sau prin silă, prin acapararea cu forța a pământurilor țăranilor și încălcarea dreptului
străvechi de proprietate al acestora.
După titularii ei, mare proprietate feudală îmbrăca 3 forme:
Proprietatea domnească – are ca obiect, în primul, rând, bunurile personale ale
domnului pe care acesta le stăpânește asemenea oricărui alt membru al clasei feudalilor și pe care
le dobândise încă înainte de a accede la tron. La aceste bunuri se adaugă cele dobândite pe timpul
domniei, pe diverse căi juridice, precum și îmbunătățirile realizate din inițiativă și pe cheltuială
proprie asupra unor terenuri care, la origine, fuseseră incluse în dominium eminens. Mai
aparțineau domnului cu titlul de cămara domnească și anumite venituri care i se cuveneau pe
timpul exercitării domniei, venituri care erau separate de veniturile statului, adică de visteria
țării.
Proprietatea boierească – își avea temeiul juridic în moștenire și în danie. După
întemeiere, moștenirile au fost întărite prin hrisov domnesc, fiind desemnate prin termenii de
origine slavonă ocină, baștină, dedină. Aceste bunuri puteau fi vândute numai cu respectarea
dreptului de protimis al rudelor pentru a se asigura păstrarea acestor bunuri în cadrul aceleași
familii. Dreptul de protimis este dreptul de precumpărare și răscumpărare exercitat de rude.
Dania domnească se oferea pentru serviciile militare aduse domnului, îndeplinirea unei
slujbe în aparatul de stat și avea la bază raportul de vasalitate între domnul donator și boierii
gratificați sau donatari. Până în prima jumătate a secolului al XV-lea, beneficiarul daniei
domnești avea asupra moșiei donate un drept temporar, limitat la durata vieții domnului donator
și, uneori, și a fiilor acestuia dacă i-ar fi urmat la tron. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea,
beneficiul donației domnești devine ereditar, astfel încât dreptul de prădalică se păstrează doar
pentru cazurile de viclenie, adică pentru încălcarea de către boier a obligațiilor care îi reveneau în
cadrul juridic de vasalitate.
Proprietatea bisericească/mânăstirească – această formă a proprietății feudale s-a
constituit după întemeiere din daniile făcute Bisericii creștin-ortodoxe de către credincioși
(domni, boieri, prelați, orășeni și țărani) pentru scopuri pioase, dar și pentru ca numele
donatorilor să fie trecute în pomelnice, să fie pomeniți la slujbe și să li se facă rugăciuni după
moarte. Aceste danii aveau caracterul unor donații cu sarcină, în sensul că mânăstirile donatare
aveau obligația de a nu înstrăina daniile primite și de a utiliza veniturile moșiilor donate, în
scopuri de bună-facere, sub sancțiunea întoarcerii daniei, adică a revocării donației pentru
neîndeplinirea sarcinii.
Indiferent de titularul său, domeniul feudal avea o structură bipartită, fiind alcătuit din
rezerva feudală, cultivată prin munca țăranilor dependenți și loturile date țăranilor aserviți spre
folosință, acestea purtând denumirea de delnițe (în Muntenia), jirebii (în Moldova) șesii (în
Transilvania). Administrarea domeniilor feudale se realiza cu ajutorul aparatului de slujitori al
stăpânului feudal.
Sistemul imunităților feudale. O instituție care însoțea adeseori dreptul de proprietate al
feudalilor asupra domeniilor lor era imunitatea feudală denumită ohabă (în Muntenia) și uric (în
Moldova). Ea se acorda prin hrisov domnesc și conferea titularului său drepturi de administrare
politică, drept de judecată și drept de comandă militară asupra populației de pe domeniul
respectiv și, în plus, dreptul de a face comerț, scutirea de plată oricărei dări către domnie și
dreptul de a percepe diferite venituri de la populația de pe domeniul respectiv. Feudalii învestiți
cu imunități se bucurau așadar de o anumită independență politică, în sensul că dregătorii
domnești nu aveau competență pe moșiile acestora, funcțiile statului pe domeniile respective
realizându-se prin intermediul aparatului propriu de slujitori ai feudalilor.
Imunitățile feudale oglindesc la nivelul suprastructurii sociale, izolarea specifică
economiei naturale de tip feudal. Imunitățile au apărut imediat după întemeierea statelor feudale
românești de sine stătătoare, atunci când puterea economică și politică a feudalilor era superioară
domnului, iar aceștia doreau consacrarea și pe plan juridic, prin sistemul imunității lor, a
drepturilor și privilegiilor lor de a conduce și din punct de vedere politic populația de pe
domeniile pe care le stăpâneau. Sistemul imunităților feudale a putut fi introdus și extins în
perioada respectivă și datorită împrejurării că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat,
aproape inexistent, astfel încât pentru realizarea funcțiilor statului se impunea, cu necesitate,
folosirea aparatului propriu de care dispuneau boierii și mânăstirile.
Hrisoavele domnești de acordare a imunităților feudale utilizau două tipuri de formule:
hrisoave care folosesc o formulă concentrată și hrisoave care folosesc o formulă detaliată.
Hrisoavele care folosesc o formulă concentrată. Unele hrisoave foloseau o formulă
concentrată pentru acordarea imunităților – să-i fie de ocină și de ohabă (Țara Românească) și
să-i fie de uric cu tot venitul (în Moldova). Formula concentrată a fost utilizată la începuturile
statului feudal, atunci când imunitățile aveau un caracter aproape general, în sensul că ele
reprezentau reguli în viața politică și economică.
Hrisoavele care folosesc o formulă detaliată. Formula dezvoltată a fost utilizată mai
târziu, cu precădere în hrisoavele prin care se acordau imunități feudale mânăstirilor, întrucât
proprietatea mânăstirească s-a constituit mai târziu decât cea boierească, într-o epocă în care
începuse deja centralizarea statului feudal, iar imunitățile nu mai aveau un caracter general, ca la
început, ci aveau un caracter excepțional, astfel încât era necesară o precizare amănunțită a
conținutului lor pentru ca privilegiile și activitățile respective să fie scoase din competența
generală a dregătorilor domnești. Din examinarea formulei dezvoltate, rezultă că imunitățile
feudale nu erau uniforme, ci mai largi sau mai restrânse, de la un boier la altul, de la o mânăstire
la alta, după gradul în care domnul înțelegea să-l învestească pe titularul acelei imunități, cu
exercițiul unor atribuțiuni politice și să-l gratifice cu anumite foloase economice.
Centralizarea puterii de stat în mâna domnului și a aparatului dregătorilor domnești a dus
treptat la restrângerea imunităților feudale și la preluarea de către dregători de la marii proprietari
feudali a exercițiului drepturilor politice pe domeniile acestora din urmă. În acest context, dreptul
de judecată al boierilor și al mânăstirilor a fost limitat la pricini mărunte, drepturile militare ale
boierilor au fost îngrădite, dezvoltarea producției a restrâns, până la desființare, dreptul boierilor
și al mânăstirilor de a percepe taxe pe circulația bunurilor și persoanelor, precum și anumite
venituri de la populația aflată pe domeniile lor. Marea proprietate feudală învestită cu imunități
care oglindea confuzia între public și privat, specifică societății feudale de la începuturile ei, face
locul unei separări a drepturilor publice de drepturile private și constituirii treptate a unui drept
de proprietate absolut.
O altă caracteristică a proprietății feudale, mai cu seamă a proprietății boierești, este
stăpânirea pe scara largă în comun a moșiilor de către cetele de boieri, aparținând aceleiași
familii, în vederea păstrării unității economice a domeniului feudal și a imunității politice a
imunităților feudale prin evitarea ieșirii din indiviziune.
Proprietatea țărănească. Prezintă caracteristici diferite, după cum era vorba, pe de-o
parte, de proprietatea țăranilor grupați în obști, prin raportarea la cea a țăranilor ce nu fac parte
din obști și, pe de altă parte, după cum vorbim de proprietatea țăranilor liberi, prin raportarea la
proprietatea țăranilor aserviți.
Clerul
O altă categorie aflată în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul, al cărui statut se
caracteriza prin următoarele:
1) Se bucura de toate drepturile civile și politice și de toate privilegiile;
2) Participa la conducerea țării în Sfatul domnesc, precum și în Adunarea stărilor
feudale;
3) Unele domenii mânăstirești erau învestite cu imunități feudale, ceea ce le conferea
clericilor un drept de jurisdicție laică asupra populației de pe domeniile lor;
4) Avea și atribuții de drept canonic, conform ierarhiei bisericești;
Orășenii
O altă categorie socială o reprezentau orășenii, însă aceștia nu erau o pătură socială
omogenă, ci erau organizați într-o structură ierarhică prestabilită, alcătuită de la vârf la bază din:
a) Persoanele care stăpâneau case în târguri și moșii în ocoalele târgurilor – aceștia
formau patriciatul orășenesc sau aristocrația orașelor, fiind puțini numeroși. Ei se
bucurau, asemenea boierilor și clericilor, de toate privilegiile, iar în Moldova
participau chiar și la alegerea domnului; din rândul lor se alegeau organele de
conducere ale orașelor.
b) Orășenii propriu-ziși – din această categorie făceau parte negustorii, meșteșugarii și
târgoveți. Aceștia stăpâneau case, prăvălii și ateliere în orașe, dar aveau și dreptul de
a folosi în devălmășie moșia orașului pentru agricultură și creșterea animalelor. Spre
deosebire de Transilvania, unde viața urbană era mai dezvoltată și orașele erau
autonome, în Țara Românească și Moldova, orășenii se supuneau unei autorități
duble: dregătorii domnești și conducătorii orașelor.
c) Plebea orășenească – era alcătuită din sărăcimea orașelor, formată din oamenii care
se ocupau exclusiv cu agricultura pe moșia orașului și care puteau fi liberi sau robi.
Țărănimea
A. Țăranii liberi
Țăranii liberi erau împărțiți în 3 categorii:
1) Țăranii liberi cu pământ, organizați în obști – răzeși (Moldova) și moșneni (Țara
Românească);
2) Țăranii liberi cu pământ, aflați în afara obștilor – cneji sau judeci;
3) Țăranii liberi fără pământ – săraci sau siromahi;
Țăranii liberi aveau un statut juridic asemănător târgoveților, în ceea ce privește dreptul
de administrare și de dispoziție asupra bunurilor ce le aparțineau, precum și în ceea ce privește
conducerea satelor.
B. Țăranii dependenți
Din punctul de vedere al statutului lor juridic, aceștia se găseau în stare de dependență de
tip feudal, care, în Muntenia se numea rumânie, în Moldova se numea vecinie, iar în
Transilvania se numea iobăgie. Capacitate lor juridică era determinată de dreptul de proprietate
incompletă pe care stăpânul feudal, boierii sau mânăstirile îl aveau asupra lor, în sensul că țăranii
dependenți puteau fi vânduți, însă numai odată cu moșia pe care erau alipiți. Statutul lor juridic
cuprindea și unele drepturi:
1) Dreptul de a dispune de partea de produse și venituri care le rămânea după
satisfacerea obligației de plată a rentei feudale, sub cele 3 forme ale ei;
2) Dreptul de proprietate asupra gospodăriei și uneltelor de muncă;
3) Dreptul de folosință asupra delniței pe care o dețineau pentru muncă, din moșia pe
care erau aserviți;
4) Dreptul de a dobândi, în proprietate, cu consimțământul stăpânului feudal, loturi de
pământ, chiar unele cultivate prin munca altor țărani dependenți;
5) Dreptul de strămutare de pe o moșie pe alta, însă numai după îndeplinirea obligației
de plată a rentei feudale. La mijlocul secolului al XVI-lea, acest drept a fost suprimat,
astfel încât țăranii dependenți sunt legați de glie;
Țăranii aserviți care fugeau de pe moșie fără respectarea condițiilor de strămutare, puteau
fi readuși cu forța pe moșie (manu militari) de către stăpânii lor, iar feudalii, pe ale căror moșii se
refugiaseră acești țărani dependenți, aveau obligația corelativă de a-i remite stăpânului acestora.
Starea de dependență de tip feudal, denumită generic rumânie, se transmitea ereditar pe
linie masculină, fiind imprescriptibilă, însă regulile și formele acesteia nu se aplicau femeilor.
Legea Țării consacra atât forme de cădere în rumânie, cât și de ieșire. Formele de cădere erau:
a. Donația – actul prin care țăranul liber se închina cu sufletul și averea sa stăpânului
feudal (dona averea și libertatea).
b. Vânzarea – țăranul, împovărat de datorii, vinde libertatea stăpânului feudal.
c. Contractul de împrumut – când era garantat cu libertatea persoanei datornicului.
d. Hotărârea judecătorească – dată în favoarea boierilor în procesele cu țăranii,
procese care aveau ca obiect constatarea stării de dependență a acestora din urmă.
Toate aceste tipuri juridice de cădere în rumânie trebuiau întărite de domn și de Sfatul
domnesc. Ele emanau de la cancelaria domnească. Existau și căi nejuridice de cădere în rumânie:
a. Falsificarea de acte de către boieri;
b. Cotropirea sau sila – aducerea cu forța a țăranilor în stare de dependență de tip
feudal;
Forme de ieșire din rumânie:
a. Iertarea de rumânie – act cu titlu gratuit făcut de stăpânul feudal fie inter vivos, fie
mortis causa
b. Răscumpărarea din rumânie – cea mai folosită cale de ieșire din rumânie, datorită
avantajelor pe care le procura stăpânului feudal
c. Hotărârea judecătorească – dată în favoarea țăranilor, în procesele cu boierii, având
ca obiect constatarea împrejurării că fuseseră aserviți cu sila.
În practică, țăranii recurgeau și la căi nejuridice de ieșire din starea de rumânie:
a. Arderea titlurilor boierilor de către țărani;
b. Cnezirea/ judecirea cu silă – situația în care țăranii dependenți se comportă, de facto,
ca niște țărani liberi;
c. Fuga de pe moșie;
d. Răscoala;
În legătură cu țăranii aserviți, trebuie să examinăm și opinia profesorului Constantin
Giurescu, unul dintre marii noștri istorici, care afirmă existența unui așa-numit zakon vlaski
(drept rumânesc), plecând de la ideea că vlahii reprezintă categoria socială inferioară țăranilor
dependenți. Conform profesorului, în această categorie ar intra și robii eliberați, care, după actul
eliberării urmau să trăiască în stare de rumânie ca țăranii dependenți. Astfel, profesorul
Constantin Giurescu face o distincție între Legea Țării (dreptul național al românilor, privit ca un
popor) și zakon vlaski, care ar fi reglementat statutul juridic al țăranilor dependenți. Din păcate,
evident că nu putem accepta opinia profesorului Giurescu (după părerea mea, nu a profesorului
Jean Andrei, această teorie este eminamente dezastroasă, eu m-aș fi lăsat de istorie în locul lui)
pentru că ea este contrazisă de izvoarele medievale. În cuprinsul hrisoavelor domnești, termenul
de rumân era utilizat în sens etnic (român) și în sens social (țăranul dependent), iar sensul în care
este utilizat acest cuvânt rezultă din context. Există așadar un singur sistem de drept, Legea Țării,
ce reglementează statutul juridic al tuturor persoanelor, al tuturor claselor și categoriilor sociale.
Robii
O altă categorie socială o reprezentau robii, al căror statut juridic era reglementat de un
așa-numit drept al robilor sau drept-țigănesc. Majoritatea robilor proveneau din rândul
populațiilor necreștine (tătari și țigani), deși robia apăruse în spațiul românesc înainte de venirea
celor două etnii, datând din vremea cumanilor și a pecenegilor. După apartenență, robii erau
domnești, boierești sau mânăstirești.
Din punct de vedere juridic, robii, asemenea sclavilor din Antichitate, erau considerați a
fi bunuri, deci obiecte ale dreptului de proprietate, iar nu subiecte de drept. Robii puteau forma
obiectul contractelor translative de proprietate, însă stăpânii nu aveau asupra robilor, așa cum
aveau asupra sclavilor în dreptul roman, dreptul de viață și de moarte. Mai mult decât atât,
robilor li se recunoștea și o oarecare capacitate juridică, în sensul că se puteau căsători, puteau
stăpâni uneltele confecționate din muncă proprie.
Străinii
Străinii aveau un regim juridic bine precizat în Legea Țării, anume relativ tolerant dacă
erau de religie creștină, însă restrictiv, dacă erau de religie musulmană. Astfel, străinii aveau
următoarele drepturi recunoscute în actele de privilegii acordate de către domn:
1) Se puteau stabili în orașe și târguri;
2) Se puteau organiza în comunități proprii;
3) Puteau face comerț;
4) Puteau exercita meșteșuguri;
5) Puteau avea lăcașe de cult proprii;
Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni) fie prin căsătoria cu o
pământeancă, fie prin încredințarea de către domn a unor dregătorii. Străinii naturalizați se
bucurau de un statut juridic identic cu cel al românilor. În schimb, străinii aveau următoarele
interdicții:
1) Nu puteau dobândi pământ în proprietate;
2) Erau supuși unui regim fiscal distinct;
3) Străinii de origine musulmană erau exceptați în mod expres de la dreptul de a se așeza
în țările române și de a-și întemeia lăcașe de cult, conform capitulațiilor încheiate
între Imperiul Otoman și țările române.
ÎNFRĂȚIREA PE MOȘIE
Înfrățirea pe moșie era reglementată în Legea Țării ca o instituție complexă, reunind
trăsături ale rudeniei, testamentului și ale contractelor.
Înfrățirea a fost răspândită la multe popoare încă din perioada descompunerii comunei
primitive și a ființat până în feudalismul târziu. Apariția înfrățirii pe ultima etapă de evoluție a
orânduirii gentilice a fost strâns legată de slăbirea rudeniei bazată pe legătura de sânge și izolarea
tot mai accentuată a indivizilor de colectivitățile lor, astfel încât, lipsiți de ajutorul ginții, aceștia
încearcă să-l înlocuiască prin înfrățire, care este concepută ca o învoială formală de ajutor
reciproc, realizată în cadrul unei proceduri care presupunea amestecarea câtorva picături din
sângele celor care se înfrățeau. De-a lungul timpului, concepția despre înfrățire, ritualul și
efectele acesteia au cunoscut o anumită evoluție sub influența apariției statului și a răspândirii
religiei creștine. În statul sclavagist roman și, pe cale de consecință, în provincia romană Dacian,
era practicată înfrățirea între peregrini, interzisă însă de împăratul Diocletian printr-o
constituțiune imperială dată în anul 285 î.Hr.
În statul feudal, apare înfrățirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-și acorda
sprijin reciproc pentru săvârșirea faptelor de arme. Ritualul înfrățirii se spiritualizează sub
influența creștină, astfel încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creștine, o înfrățire de
cruce. Spre pildă, în cazul înfrățirii dintre boieri, amestecul sângelui este înlocuit cu o slujbă
religioasă în biserică, iar în cazul înfrățirii dintre țărani, era urmată forma înfrățirii haiducești, în
care amestecul sângelui se păstrează, dar crestătura pentru sânge se face în formă de cruce.
Înfrățirea pe moșie apare după întemeierea statelor feudale românești de sine stătătoare,
ea realizându-se printr-un act scris emanând de la cancelaria domnească, în care se consemna
declarația de înfrățire a părților pe care acestea o dădeau în fața domnului și a Sfatului domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, înfrățirea pe moșie produce nu numai efecte
personale nepatrimoniale între cei înfrățiți, adică nu generează numai relația de rudenie, ci
generează și relații patrimoniale între cei înfrățiți cu privire la anumite bunuri asupra cărora
înfrățiții își constituiau anumite drepturi, aceasta fiind, de fapt, scopul principal al înfrățirii pe
moșie. Teoretic, orice fel de bunuri puteau constitui obiectul relației patrimoniale între cei
înfrățiți, dar, în principal, înfrățirea se făcea asupra pământului, de unde și denumirea acestei
instituții.
Așadar, condiția de a fi proprietar era o condiție obligatorie pentru realizarea unei înfrățiri
pe moșie, iar, în actul de înfrățire se stabilea de la bun început cu aparțin(e) moșia sau moșiile
asupra căreia (cărora) se realizează actul înfrățirii.
Legea Țării consacră două forme de înfrățire pe moșie:
1) O formă în care toți înfrățiții își uneau moșiile – aceasta se realiza prin unirea ocinilor
sau moșiilor tuturor celor înfrățiți și presupunea două momente: momentul unirii
ocinilor și momentul așezării celor înfrățiți pe ocinile astfel unite.
2) O formă în care înfrățirea se făcea doar pe moșia unuia – aceasta se realiza doar pe
ocina sau pe moșia unei părți și presupunea un singur moment: momentul așezării
celor înfrățiți pe moșia pe care aceștia erau înfrățiți.
Din punctul de vedere al constituirii raporturilor de înfrățire, înfrățirea putea fi:
a) Directă – raporturile de înfrățire se constituiau între toți participanții la actul înfrățirii;
b) Indirectă – persoana care constituie înfrățirea (constituitorul înfrățirii) nu intra în
raporturi de înfrățire cu ceilalți, ci doar așeza ca frați alte persoane pe moșia sa.
Înfrățirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrățire directă, generând o stare de
coproprietate între cei înfrățiți, care anterior înfrățirii stăpâniseră moșiile în proprietate exclusivă,
iar, după înfrățire, devin coproprietari ai moșiilor unite, dar nu în cote indivize proporționale cu
suprafața moșiilor aduse în înfrățire, ci în cote indivize egale.
Înfrățirea prin așezarea ocinilor putea fi directă sau indirectă. Dacă era indirectă, numai
cei așezați ca frați pe moșia stăpânitorului dobândeau cote indivize egale din dreptul de
proprietate asupra acestei moșii.
Efectele. Înfrățirea pe moșie se realiza din considerente de ordin economic. Spre
exemplu, crearea unei moșii mari, mai puternice, însă această instituție generează și importante
efecte juridice în materia succesiunilor și în materia proprietății.
Pe plan succesoral, în Muntenia, spre pildă se înfrățeau fetele cu băieții pentru a li se
asigura și fetelor o vocație succesorală la ocini, adică la moșiile moștenite. De asemenea,
proprietarul unei moșii, care nu aveau moștenitori sau care era în Muntenia și avea numai fete,
recurgea la o înfrățire directă cu alte persoane pe moșiile unite sau doar pe moșia sa sau la o
înfrățire indirectă a fetelor cu băieții unei alte persoane. Prin intermediul înfrățirii puteau fi
chemați la moștenire, în concurs cu fiii, și alte persoane pe care aceștia din urmă le excludeau,
rezultatul fiind modificarea ordinii succesorale în favoarea unor persoane pe care constituitorul
înfrățirii avea intenția de a le favoriza.
În materia proprietății, înfrățirea este unul dintre modurile de dobândire a proprietății
consacrate de Legea Țării, pe lângă contractele translative de proprietate. Astfel, în actele
înfrățirii se putea prevedea că transmiterea dreptului de proprietate asupra moșiilor către cei
înfrățiți se realizează pur și simplu sau cu sarcină, stabilindu-se în acest caz, anumite obligații ale
celor înfrățiți față de cei care au constituit înfrățirea. În actul de înfrățire se putea stipula
transmiterea pentru cauză de moarte (mortis causa) a proprietății bunurilor care formau obiectul
înfrățirii, utilizându-se, în acest sens, clauza de rezervă a proprietății (reservatio domini),
conform căreia proprietatea bunurilor asupra cărora s-a realizat înfrățirea, trece la cei înfrățiți la
data morții proprietarului constituitor al înfrățirii.
Înfrățirea a fost utilizată de către boieri ca un instrument juridic de aservire a obștilor
sătești sau teritoriale prin înfrățirea boierului cu țăranii din obște pe moșiile acestora din urmă,
astfel încât boierul nu doar că dobândea coproprietatea acestor pământuri ale țăranilor, ci le
devenea și rudă, putând exercita în calitate de rudă dreptul de protimis la vânzarea oricăror altor
terenuri aflate în hotarul obștii.
MATERIA PROBELOR
În dreptul nostru obișnuielnic, întâlnim atât reguli și mijloace de probă formate în timpul
feudalismului, cât și forme probatorii vechi, rămășițe ale orânduirii gentilice, care au dobândit
însă în Evul Mediu un conținut nou de clasă și o formă nou, în sensul că aplicarea lor era
asigurată de forța coercitivă a statului. Supraviețuirea acestor forme anterioare feudalismului se
explică, pe de-o parte, prin caracterul natural al economiei feudale (cel puțin la începutul Evului
Mediu), iar pe de altă parte prin preluarea unor vechi structuri economice, cum ar fi, spre pildă,
stăpânirea devălmașă asupra pământului. După forma lor, probele din procesul feudal se împart
în două categorii: probe orale și probe scrise. Cele mai utilizate au fost probele orale, întrucât
ele reprezentau mijlocul comun de probațiune, iar anumite situații (spre exemplu, proprietatea
feudală constituită anterior întemeierii nu putea fi dovedită decât prin probe orale), iar, pe de altă
parte, slaba răspândire a științei de carte făcea la epoca respectivă din probele orale o necesitate;
probele orale reglementate de Legea Țării sunt: proba fierului roșu (ordalia fierului roșu),
jurământul cu brazda în cap, proba cu jurători și mărturia sau proba testimonială.
Proba fierului roșu. Modul în care a fost aplicată proba fierului roșu poate fi constat
dintr-un document medieval, denumit Registrul de la Oradea, ținut de preoții catolici de la
Episcopia din Oradea între anii 1208 și 1235 și care cuprindea note referitoare la un număr de
389 de pricini soluționate cu proba fierului roșu.
Atunci când judecătorul nu putea da o soluție din cauza susținerilor contradictorii ale
părților sau ale martorilor audiați în cauză, aceștia erau trimiși, alături de un pristar, la Episcopia
din Oradea, unde urmau a fi supuși probei fierului roșu. Era oficiată o slujbă religioasă, în care
era invocată intervenția divinității pentru ca aceasta să arate de partea cui este dreptatea, după
care se dădea martorilor, chezașilor sau uneia dintre părți să poarte în mână o bucată de fier
înroșit în foc, pe o distanță de 8-10 pași. Apoi, mâna era bandajată, bandajul era sigilat, iar după
8 zile, se proceda la desigilarea bandajului și la examinarea rănii. Existau 3 posibilități:
1) Dacă rana era vindecată, se presupunea că afirmațiile erau adevărate, iar hotărârea
judecătorească era pronunțată în acest sens.
2) Dacă rana era vizibilă, se considera că cel supus probei depusese o mărturie falsă și,
ca atare, partea respectivă pierdea procesul.
3) Neprezentarea le termenul fixat pentru examinarea probei, violarea sigiliului
bandajului ori alte asemenea împrejurări erau socotite în egală măsură dovezi de
vinovăție.
Din examinarea pricinilor consemnate în Registrul de la Oradea, peste 200 dintre ele au
ca obiect judecarea unor fapte de natură a aduce atingere proprietății feudale, cei mai mulți dintre
împricinați fiind țărani iobagi sau alți reprezentanți ai unor categorii sociale inferioare. Ca atare,
doar aceștia erau supuși probei și erau siliți să poarte fierul înroșit, iar nu și nobilii feudali. Chiar
dacă un nobil era supus probei fierului roșu, el putea desemna un reprezentant, de regulă țăran
iobag, care să poarte fierul în locul său. Prin urmare, proba fierului roșu are un profund caracter
de clasă, discriminatoriu, ea fiind rezervată membrilor categoriilor inferioare.
De asemenea, proba fierului roșu are un profund caracter neconcludent, nepertinent și
inutil, pentru că, de pildă, nu era precizată temperatura până la care trebuia încălzit fierul,
rezistența fizică a persoanei era esențială în vindecarea rănii, iar diverse scrieri medievale figurau
anumite rețete cu caracter preventiv, menite să reducă efectele arsurii. Așadar, proba fierului
roșu, aplicată numai în Transilvania, era un mijloc alogen de probă.
Jurământul cu brazda în cap. Denumirea este dată de rolul pe care pământul îl joacă în
desfășurarea acestui mijloc probator. În Moldova, cei care jurau puneau brazda de pământ direct
pe cap și se numeau brăzdași. În Țara Românească, cu precădere în Oltenia, brazda de pământ
era ținută într-o traistă atârnată de gât, iar cei ce jurau erau denumiți trăistași. Jurământul cu
brazda în cap era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire la hotarele
proprietăților. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăților și țineau
brazda de pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.
Cel care jura cu brazda în cap invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate
(Zamolxes), în cazul în care nu va respecta ceea ce va jura. Proba este, așadar de sorginte geto-
dacă, unde pământul era divinitate supremă. Geto-dacii considerau că pământul este o divinitate
care purifică atât pe plan material, cât și pe plan spiritual, capabil să îi ajute pe cei care spun
adevărul și să îi sancționeze pe sperjuri. De aici, decurg o serie de expresii existente azi în limba
română: să-i fie țărâna ușoară, nu l-ar mai răbda pământul. Așadar, suntem în prezența unui
dublu simbolism judiciar: brazda simbolizează zeitatea pământului și capul simbolizează ființa
umană, fiind considerat cea mi importantă parte a trupului.
Sub influența creștină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat, în sensul că
locul brazdelor de pământ este luat de Evanghelie. După apariția statului feudal, proba a dobândit
un caracter de clasă, în sensul că era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în
special țăranilor dependenți.
Pe măsură ce proprietățile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesați de utilizarea
acestei probe pentru hotărârea moșiilor lor. Totuși, aceștia nu se mai mulțumesc cu martori
întâmplători cu privire la cunoașterea hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de țărani
erau puși să parcurgă hotarele moșiei, iar, în tot acest timp, erau dați de chică (erau bătuți),
pentru a ține minte hotarele și pentru ca, în eventualitatea unui litigiu privind grănițuirea moșiei,
să poată depune mărturie în cunoștință de cauză.
Proba cu jurători. Este cel mai important mijloc de probă în procesul feudal, de unde și
denumirea ce i se dădea în vechiul nostru drept obișnuielnic, și anume acea de lege. De
asemenea, proba cu jurători este mijlocul de probă cu cea mai mare forță probantă pentru că prin
această probă putea fi combătut orice alt mijloc de probă, inclusiv înscrisuri. Până la apariția
dreptului feudal scris, proba cu jurători a fost în statele românești cel mai utilizat mijloc de
probă, cel mai răspândit folosită pentru soluționarea proceselor de orice natură.
Cu toate acestea, unii istorici și juriști români au socotit proba cu jurători fie o probă
misterioasă și stranie, fie o procedură grosolană și curioasă, fie un principiu absurd de dovedire.
Instituția jurătorilor este un mijloc de probă, care, prin particularitățile sale, contrazice ideile
moderne cu privire la dovezi. În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii îl susțineau pe cel
(jurământul) al unuia dintre părți, arătând că acea parte este demnă de crezare, ceea ce însemnă
că în procesul penal, acest mijloc de probă are un caracter pur subiectiv de credibilitate, pentru că
el nu tinde la stabilirea adevărului situației de fapt, ci a bunei reputații a persoanei pentru care era
depus respectivul jurământ. Dimpotrivă, în procesul civil, jurătorii cercetau personal faptele,
precum și drepturile părților, astfel încât jurământul lor este unul obiectiv sau, cum spunem noi,
un jurământ de veridicitate, nu de credibilitate ca în penal.
Instituția jurătorilor este o creație originală a poporului român, care își are originea în
ceea ce am învățat la traci, adică la jurământul pe vetrele regale sau pe zeitățile palatului regal.
Ca și la traci, jurământul depus de un număr de jurători putea fi combătut printr-un număr dublu
de jurători. La origine, în epoca gentilică, grupul jurătorilor era alcătuit din rudele celui pentru
care era prestat jurământul, ulterior din grupul jurătorilor puteau face parte și vecinii, adică
ceilalți membrii ai obștii. După întemeierea statelor feudale românești independente, acordarea
probei cu jurătoru de către domn era exprimată printr-o sintagmă, pe care o notez, i-am dat lege.
Partea căreia i s-a încuviințat proba putea să ia legea, adică să administreze proba sau putea să
se lepede de lege, adică să defere proba care fusese încuviințată celeilalte părți litigante. Atunci
când domnul încuviința administrarea probei cu jurători, stabilea și numărul jurătorilor, iar în
unele situații ei erau indicați nominal (numele acestora) și atunci se numeau jurători pe răvașe.
Totodată, jurătorii trebuiau să fie de-o seamă cu acela pentru care jurau, adică să aparțină
aceleași categorii sociale.
Depunerea jurământului avea un caracter solemn atât din punct de vedere religios, în
sensul că jurământul era depus pe Sfânta Evanghelie, cât și din punct de vedere juridic, în sensul
că era rostit în fața împuternicitului domnesc cu administrarea acelei probe. Conținutul și forma
jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului depus de către partea litigantă din
proces pentru care jurau, iar schimbarea unui singur cuvânt ducea la anularea probelor. Cu toate
acestea, în Transilvania exista o particularitate locală care permitea utilizarea unor formulări
echivalente și repetarea cuvintelor rostite inițial greșit.
Dacă jurământul fusese depus respectând formalitățile privind Legea Țării, împuternicitul
domnesc consemna desfășurarea administrării probei într-o așa-numită carte de jurământ, care
purta semnăturile și pecețile jurătorilor și pe care o înainta domnului pentru ca acesta să
hotărască asupra soluționării procesului. Domnul trebuia să pronunțe hotărârea în sensul celor
arătate în jurământ, iar partea care fusese sprijinită de jurători câștiga procesul (se spunea că s-a
apucat de lege sau s-a direptat). Partea adversă însă, cea care pierduse procesul, putea cere lege
peste lege, adică contraproba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători. Dacă această
contraprobă era administrată respectându-se formele prescrise de Legea Țării, atunci hotărârea
inițială era anulată și se pronunța o nouă hotărâre, în acord cu noul jurământ. Cel anterior era
socotit fals, iar primii jurători erau globiți, adică amendați. Dacă proba cu jurători nu putea fi
administrată, partea căreia i se acordase rămânea de lege, adică pierdea procesul.
Spre deosebire de slavi, la care numărul jurătorilor nu era limitat, la români numărul
maxim de jurători era 48, iar uneori domnul acorda părții numărul maxim de jurători dacă dorea
să o favorizeze, astfel încât partea adversă să nu poată să facă contraproba cu jurători. În timp,
proba cu jurători a dobândit un caracter de clasă, în sensul că jurătorii puteau fi recrutați numai
din rândul boierilor, situație defavorabilă țăranilor, atunci când aceștia se aflau în proces cu
boierii.
Proba testimonială. Martorii sunt persoane care, prin propriile lor simțuri (ex propri
sensibus), au cunoscut anumite fapte sau împrejurări despre care relatează în fața instanței de
judecată pentru stabilirea situației de fapt, în vederea soluționării procesului. Depozițiile
martorilor se dădeau sub prestare de jurământ în biserică, iar biserica dădea anateme asupra
acelora care depuneau mărturii mincinoase. Totuși, forța juridică sau forța probantă a probei
testimoniale era inferioară probei cu jurători și, uneori, atunci când, spre pildă, partea nu putea
aduce la termen toți jurătorii (proba cu jurători nu putea fi administrată), opera o conversiune a
probei, în sensul că jurătorii prezenți erau audiați ca martori.
O categorie specială de martori erau aldămășarii. Ei sunt martori preconstituiți, adică
persoane care au fost prezente la încheierea anumitor contracte și asistau părțile contractante în
vederea stabilirii tuturor elementelor învoielii dintre acestea. Aldămașul este o veche instituție
tracă, anterioară răspândirii creștinismului, care are un dublu caracter: un caracter religios și un
caracter juridic. Sub aspect religios, după încheierea convenției, părțile contractante și cei care le
asistaseră (aldămășarii) invocau divinitatea prin libațiuni pentru ca aceasta să bine-cuvânteze
înțelegerea părților. De la acest ritual s-a păstrat obiceiul consumării aldămașului, adică
aldămășarii beau vinul împreună cu părțile, ceea ce din punct de vedere juridic însemna
încheierea contractului (realizarea acordului de voință dintre părți). Dacă se ivește vreun litigiu în
legătură cu interpretarea și executarea contractului, aldămășarii urmau să depună mărturie cu
privire la învoiala ce fusese realizată în prezența lor, pentru că ei știau cel mai bine care a fost
voința reală a părților la momentul încheierii contractului respectiv. Atunci când contractul era
consemnat printr-un înscris, alături de numele părților în cuprinsul înscrisului figurau și numele
aldămășarilor, fiind menționate și cele mai importante momente ale încheierii contractului la care
adălmășarii asistaseră și era totodată precizată și valoarea aldămașului consumat, precum și
partea contractantă, care suportase cheltuielile.
Probele scrise. În procesul medieval, înscrisurile folosite ca mijloace de probă erau de
două categorii: înscrisuri oficiale, emanând de la cancelaria domnească și înscrisuri particulare,
care proveneau de la persoane particulare. Actele domnești purtau o serie de denumiri generice:
denumirea generică de hrisov (de sorginte neogreacă), de uric (de sorginte slavă), de privili și
direse (de sorginte latină), iar înscrisurile emanând de la particulari purtau denumirea generică de
zapise.
DREPTUL MEDIEVAL SCRIS
Dreptul medieval scris consta în pravilele bisericești, hrisoavele legislative și pravilele
laice.
Pravilele bisericești. Datorită organizării sale ierarhice și rolului ei de principal factor
ideologic în societatea feudală, Biserica Ortodoxă română a fost în măsură să elaboreze norme de
conduită cu caracter general aplicate pe întregul teritoriu al țării, prin utilizarea autorității sale
spirituale, dar și cu sprijinul statului. La rândul lor, domnii, în scopul consolidării statului și al
centralizării puterii de stat, erau interesați să introducă noi reglementări juridice cu caracter
uniform spre deosebire de obiceiul juridic, care prezenta semnificative particularități regionale.
Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, întrucât au fost întocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului și pe cheltuiala acestora. Dispozițiile din pravilele bisericești erau
obligatorii atât pentru clerici, cât și pentru mireni, atât în domeniul religios propriu-zis, cât și în
domeniul juridic. De altfel, potrivit concepției autorilor de pravile, dispozițiile de drept civil,
penal și procesual țineau tot de domeniul religios, întrucât, după întemeiere, dar chiar și înainte
de acest moment, mai exact încă din momentul organizării sale ierarhice instituționale, Biserica
Ortodoxă română s-a aflat sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la Constantinopol. Domnii și
mitropoliții au respectat cu strictețe o regulă demult consacrată, conform căreia pravilele
Bisericii Ortodoxe se întocmesc numai după izvoare bizantine. Pe cale de consecință, pravilele
noastre bisericești au fost elaborate avându-se în vedere următoarele monumente ale legislației
bizantine și următoarele lucrări juridice bizantine:
1) Legislația împăratului Justinian, care cuprinde Codul, Digestele, Institutele și
Novelele.
2) Legislația isauriană, care cuprinde Nomos Gheorghikos, legiuirea agrară bizantină
adoptată între 685 și 695 și Ecloga, adoptată în anul 726 de împărații Leon al III-lea
Isaurul și Constantin al V-lea Copronimul.
3) Legislația macedoneană, care cuprindea Prohironul (manualul de legi), adoptat
între 870 și 878 de împăratul Vasile I Macedoneanul, apoi Epanagoga, care este, de
fapt, a doua ediție a Prohironului, adoptată între 886 și 911 de împăratul Vasile I
Macedoneanul și de fii săi, împărații Leon și Aleandru. Precum și Basilicalele,
adoptate de împăratul Leon al VI-lea Filozoful.
4) Manualele de drept bizantin – aici notăm Sintagma alfabetică a lui Matei
Vlastares, elaborată în anul 1335, Hexabiblul lui Constantin Harmenopoulos
(Armenopol), judecător la Salonic, elaborat în 1435 și nomocanonul lui Mihail
Malaxos, o culegere de legi elaborată în 1561-1562.
Din feudalismul timpuriu, receptarea dreptului bizantin s-a făcut pe filieră slavă, ca
urmare a pătrunderii masive a slavilor la Sudul Dunării și ruperii contactului direct al umanității
nord-dunărene cu Bizanțul. În acest context, slavona devine limba cancelariei domnești și limba
cultului religios, precum și limba în care au fost adoptate primele pravile. Însă la jumătatea
secolului al XVI-lea, slavona a fost abandonată pentru că era străină poporului și chiar clasei
conducătoare, fiind cunoscută doar de un număr redus de clerici, astfel încât limba română și-a
recăpătat locul firesc în viața politică și religioasă și a devenit și limba pravilelor care au început
să fie elaborate în română.
Pravilele atât cele în limba slavonă, cât și cele în limba română au fost inițial multiplicate
sub formă de manuscrise pentru ca din secolul al XVII-lea să apară și pravilele tipărite. Cele mai
importante pravile în limba slavonă sunt:
1) Pravila de la Târgoviște (1452) – elaborată de grămăticul Dragomir din porunca
domnului Vladislav al II-lea al Munteniei
2) Pravila de la Mânăstirea Neamțului (1474) – elaborată de către ieromonahul
Ghervasie
3) Pravila de la Mânăstirea Bisericani (1512)
4) Pravila de la Mânăstirea neamțului (1567)
5) Pravila de la Mânăstirea Putna (1581) – această este o pravilă bilingvă
6) Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Moldovei (1618)
7) Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Olteniei (1636)
Documentul din 1697 prin care se pretinde ca o parte a preoților din Transilvania ar fi
acceptat unirea cu Roma nu este altceva decât un fals întocmit de călugării din Transilvania,
dovedit de cercetători. Altfel, nu ar mai fi avut sens încercările din 1698 și 1701 ale iezuiților de
a realiza această uniune. Așa-zisul act de unire din 1697 nu a fost adoptat în cadrul unui sinod
bisericesc, iar pe acest document au fost aplicate ulterior semnăturile individuale ale unor preoți
ortodocși. Totuși, abia în 1701 în urma presiunilor iezuiților, Atanasie Anghel, mitropolitul
Transilvaniei, a acceptat și a consacrat printr-o Diplomă Leopoldină, actul de unire a unei părți a
unei Biserici Ortodoxe cu Roma. Acest act e adevăratul act de unire.
De aceea a avut loc o puternică răscoala a românilor din Transilvania având în frunte doi
preoți ortodocși (Stan din.. și Sofronie de la Cioara). Sinodul de la Alba Iulia din 1771 a fost
punctul culminant al acestei răscoale, în cadrul lui luându-se o serie de măsuri concrete în
vederea refacerii Bisericii din Transilvania.
În ceea ce privește Transilvania după 1848, au existat trei regimuri politice care s-au
succedat:
1. Neo-absolutist - 1848-1860
2. Liberal al Dietei de la Sibiu 1860-1867
Deciziile luate de Dieta de la Sibiu Legislația Dietei de la Sibiu a constat în:
a) Anularea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;
b) Recunoașterea confesiunilor prin articulare, modalitate practică de participare a
românilor la viața de stat;
c) Recunoașterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară și germană; 4°
constituirea, în 1865, a Tribunalului Suprem al Transilvaniei, instanță ce urma să
exercite următoarele competențe:
să decidă în al treilea grad de jurisdicție în procesele civile și penale:
să soluționeze conflictele de competență între Tabla Regească de la Târgu
Mureș și Tribunalul de la Sibiu sau dintre autoritățile din Transilvania și
cele din afara ei;
să soluționeze conflictele dintre organizațiile politice și cele judecătorești
din Transilvania;
să se pronunțe cu privire la modificarea sau adoptarea legilor.
d) Schimbarea sistemului electoral, prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu
pe baza căruia se întrunise Dieta de la Sibiu.
Au mai exista o serie de probleme care au stat în atenția Dietei, dar care n-au fost
soluționate din pricina dualismului austro-ungar. Dintre acestea, amintim problema agrară,
construirea unei căi ferate care să facă legătura cu România, modernizarea sistemului
impozitelor, constituirea unui buget provincial și reforma administrativă, prin înlocuirea
comitatelor, scaunelor și a districtelor cu 12 unități administrativ-teritoriale.
3. Regimul dualist 1867 - în urma unui compromis între Austria și Ungaria, creându-se o
instituție statală monstruoasă numita Imperiul Austro-Ungar ce avea doua părți (Cisla
Italia - controlată de austrieci și Translaitalia - controlată de unguri). Aceasta era o uniune
personală între Austria și Ungaria (Împăratul Austriei era și rege apostolic al Ungariei și
existau 3 ministere comune).