Universitatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Cluj Napoca

Consiliul Monetar

Buzdugan Adela

Anul I, BPC, ID
1.Apariţia şi necesitatea Consiliului Monetar

Consiliul monetar poate fi definit ca autoritatea sau instituţia monetară care la o paritate
dată emite bilete şi monedă metalică convertibile într-o monedă straină care este folosită ca
ancoră, deci emite baza monetară numai în schimbul activelor nete străine (activele străine de
rezervă). Un Consiliu Monetar permite păstrarea unor cursuri de schimb stabile faţă de valuta
ancoră sau faţă de aur şi deţine, sub formă de reserve, active cu grad de risc scăzut: obligaţiuni şi
alte active exprimate în valuta ancoră.
Referitor la modalitatea de implementare a Consiliului Monetar au fost evidenţiate două
soluţii , astfel: fie prin transformarea Bancii Centrale în Consiliu Monetar, fie prin înfiinţarea
unui Consiliu Monetar care sa funcţioneze paralel cu Banca Centrala. În această a doua variantă,
Consiliul Monetar care coexistă cu Banca Centrală emite propria sa monedă, care circulă paralel
cu moneda emisă de autoritatea monetară iniţială. Astfel, pe piaţa internă se manifestă o
competiţie între monedele celor doua autorităţi, ceea ce provoacă Banca Centrală în asigurarea
unei monede comparabile cu cea a Consiliului Monetar. Atunci când Banca Centrală este
înlocuită , elementul principal îl reprezintă viteza de transformare care poate fi realizată intr-o
perioadă de maxim 120 de zile.
Deşi observatorii acestui fenomen monetar susţin că circulaţia în paralel a doua monede
conduce la creşterea inflaţiei, totuşi istoria monetară evidenţiază că oferta concurenţială de
monedă generează creşterea puterii de cumpărare şi asigură o stare de sănătate circulaţiei
monetare. În competiţia dintre cele două monede (cea veche, a Băncii Centrale şi cea noua a
Consiliului Monetar), se va manifesta o preferinţă sporită pentru aceasta din urmă, care va fi
folosită ca mijloc de tazaurizare şi ulterior, ca mijloc de plată, afectând funcţia de standard al
valorii îndeplinită de Banca Centrală. Alegerea valutei de rezervă , sau a valutei ancoră,
constituie de asemenea o altă problemă a cărei soulţionare s-a realizat prin reţinerea ca element
de referinţă a dolarului, mărcii sau a aurului.
Din punct de vedere tehnic, o altă problemă este cea referitoare la determinarea rezervelor
iniţiale, în valuta de rezervă şi care se rezolvă diferit în funcţie de modalitatea de înfiinţare a
Consiliului. Atunci când Banca Centrală se transformă în Consiliu Monetar, nivelul rezervelor
valutare trebuie să acopere în proportie de 100% masa monetară aflată în circulaţie. În situaţia în
care Consiliul Monetar coexistă cu Banca Centrală, volumul rezervelor trebuie să fie la un nivel
suficient, pentru a fi susţinută credibilitatea instituţiei.
În prezent sunt în funcţiune 14 ConsiliiMonetare, în 10 cazuri valuta ancoră fiind
reprezentată de dolarul american, în 3 cazuri moneda euro (inlocuitoarea mărcii germane) şi într-
un singur caz dolarul singaporez. Astfel , Argentina, Antigua, Brunei, Djibouti, Republica
Dominicană şi Granada, St.Kitts si Nevis, St.Lucia , St.Vincent si Grenadines , Hong Kong si
Lituania sunt ţări a caror valută ancoră este dolarul american. Bosnia, Bulgaria şi Estonia care la
adoptarea Consiliului Monetar şi-au legat moneda de rezervă de dolarul din Singapore. Aceste
ţări au întregistrat succese imediate , dupa Adoptarea Consiliului Monetar , însă nu au asigurat
stabilitatea financiară pe termen lung. Argentina şi-a redus inflaţia de la 2000% , în anul 1991 la
5% în anul 1995, Bulgaria şi-a stabilizat moneda , iar indicele general al preţurilor a scazut de la
600% in anul 1997 , la mai puţin de 10% în anul 1998.
Organismul de conducere al Consiliului Monetar, este reprezentat de un Consiliu Directorial ,
alcătuit dintr-un număr de 3-8 membrii, dintre care unii străini, desemnaţi în funcţie pe perioade
determinate de timp.

2. Instrumentele Consiliilor Monetare

Pentru a influenţa lichiditatea sistemului bancar , Consiliile Monetare au utilizat anumite

instrumente de politică monetară şi anume: rezervele minime obligatorii şi operaţiunile pe piaţa
monetară. Practica rezervelor obligatorii din Consiliile Monetare nu este similară cu cea a
Băncilor Centrale, scopul acestora fiind de a asigura lichidităţile necesare pentru băncile aflate în
criză, precum şi managementul zilnic al lichidităţilor băncilor comerciale şi al variaţiilor ratelor
de dobândă. Ideea Consiliului Monetar a fost susţinuta si datorita slăbiciunilor sistemului Băncii
Centrale, din punct de vedere al relaţiei politice cu guvernul şi al modului de adoptare al
deciziilor de politică monetară.
Performanţele Consiliilor Monetare în funcţiune implementate în decursul anilor 90 evidenţiază
că ţările respective au combinat avantajele băncilor centrale cu cele ale Consiliului Monetar, ceea
ce a condus la apariţia unui sistem hibrid care nu a permis folosirea instrumentelor de politica
monetară şi nici utilizarea ratelor de schimb pentru corecţia dezechilibrelor din balanţa
comercială.
Consiliul Monetar se bazează pe legarea bazei monetare de variaţiile din balanţa de plăţi şi
reprezintă o alternativă la soluţiile privind independenţa Băncii Centrale si regulile monetare din
sistemul acesteia. Orientarea tarilor care au fost puternic afectate de criza financiară, către
Consiliul Monetar poate fi explicată şi prin compararea beneficiilor acestuia faţă de costurile
antrenate. Astfel, printre beneficii se incadrează: credibilitatea sporită, performanţe în domeniul
inflaţiei, creşterea economică. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidenţiate: politica de
credite restrictivă, expunerea economiei la şocuri din lipsa instrumentelor alternative de politică
economică, absenţa flexilbilităţii în domeniul cursului de schimb.
Compararea costurilor consiliului monetar cu beneficiile plusului de credibilitate se face
pornind de la o premisă specială, şi anume că sistemul Consiliului Monetar este un instrument
care odată adoptat conduce la o coerenţă sporită a politicilor economice. Consiliul Monetar, deşi
bazat pe o serie de reguli care incearcă să subordoneze alte obiective de politică economică
apărării parităţii ratei de schimb, nu poate garanta coerenţa politicilor macroeconomice şi a celor
structurale, necesare pentru evitarea deteriorării fundamentelor şi neo-fundamentelor cursului de
schimb. De exemplu, printre neo-fundamentele ratei de schimb se înscrie şi reglementarea
prudenţială şi supervizarea sistemului bancar. Nu există nici o legatura între calitatea neo-
factorului şi Consiliul Monetar. Din moment ce nu poate garanta condiţia necesară pentru ca o
criză să fie evitată, adoptarea Consiliului Monetar lasă poarta deschisă pentru posibile atacuri
speculative aproape în aceeaşi masură ca şi simpla fixare a ratei de schimb. Dacă nu există
beneficii din acest punct de vedere, atunci ceea ce trebuie evaluat sunt costurile adoptării
Consiliului Monetar.

În evaluarea implicaţiilor adoptării unui Consiliu Monetar regulile pe care acesta se

bazează sunt determinante. Decidenţii de politică economică pot fi contrariaţi de faptul că în
literatura economică ceea ce unii economişti consideră a fi o virtute a Consiliului Monetar alţii
consideră a fi o slăbiciune.
Pentru a evita confuziile,in continuare, vom enumera regulile dupa care se conduce
consiliul monetar. Acesta este una dintre formele sub care se poate organiza sistemul monetar,
şi anume acea forma care funcţionează respectând următoarele trei reguli de bază:
• regula parităţii fixe: moneda este fixată în raport cu o monedă de rezervă;
• regula de acoperire: Consiliul Monetar care acumulează rezerve trebuie să permită
cantităţii de bani să crească; invers, daca au loc ieşiri de rezerve, atunci cantitatea de bani
din economie trebuie sa scaăa. În masura în care regula de acoperire este respectată,
atunci ratele dobânzii (internă şi internaţională) se egalizează şi se poate vorbi de o regulă
implicită.
• regula convertibilităţii: moneda este convertibilă fără restricţii atât pentru contul curent
cât şi pentru contul de capital. Fluxurile de capital nu sunt restricţionate nici la intrare
nici la ieşire.

3. Consiliul Monetar vs. Banca Centrală

Diferenţele dintre Consiliul Monetar si Banca Centrală :

Consiliul Monetar:
• Menţine un curs de schimb faţă de valuta-rezervă.

• Acoperirea în valută străină este de 100%.

• Convertibilitatea este deplină.

• Nu este o ultimă sursă de împrumuturi pentru băncile comerciale.

• Nu reglementează activitatea băncilor comerciale.

• Prezintă transparenţa sporită.

• Oferă monedă sub formă de bancnote şi monedă metalică.

• Nu genereză inflaţie.

• Nu finanţează cheltuieli guvernamentale.

• Obţine profituri din dobânzi.

Banca Centrală:

• Practică un curs de schimb fixat sau flotant.

• Acoperirea în rezerve străine este variabilă.

 • Convertibilitatea este limitată.

• Este o ultimă sursă de împrumuturi pentru băncile comerciale.

• Stabileste si modifica reglementarile privind activitatea bancilor comerciale.

• Oferă monedă atât în numerar cât şi sub formă de depozite.

• Poate alimenta fenomenul inflaţionist.

• Poate finanţa cheltuieli guvernamentale.

• Practică o politică monetară discreţionară.

• Este puternic supusă presiunilor politice.

• Utilizează un numar mare de personal.

Analizele comparative evidenţiază că există mai puţine dezavantaje pentru o economie

dacă operează cu un Consiliu Monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală.
Un dezavantaj al Consiliului Monetar este acela că nu poate asigura disciplina financiară a
economiei. Ţara care adoptă acest mecanism este vulnerabilă la evoluţia inflaţiei din ţara
emitentă a monedei de referinţă.
Un consiliu monetar nu acceptă ca rezerve depozite decât dacă acestea au acoperire de
100% sau chiar mai mult în active plătibile în valuta de rezervă. El realizează profituri din
diferenţa de venituri asigurate cu titluri exprimate în valuta rezervă pe care le deţine şi
cheltuielile pe care le face pentru menţinerea în circulaţie a propriilor bancnote şi monede.
Profiturile ce depăşesc necesităţile de acoperire a propriilor cheltuieli şi cele aferente păstrării
rezervelor la nivelul prevăzut de lege sunt remise guvernului. Un consiliu monetar nu are control
discreţionar asupra cantităţii de bani aflată în circulaţie şi nici asupra depozitelor bancare.
O banca centrală este o autoritate monetară care se bucură de o poziţie de monopol în
controlarea discreţionară a ofertei de rezerve ale băncilor comerciale. Totodata banca centrală
păstrează cel mai adesea şi monopolul ofertei de bancnote şi monedă. Controlul discreţionar
înseamnă posibilitatea de a alege şi impune o politică monetară bazată prea puţin pe anumite
reguli. Rezervele desemnează mijlocul stabilit pentru plăţi.
În orice ţară care are bănci comerciale şi alte instituţii financiare, Consiliul Monetar este
numai o componentă a sistemului monetar. Bineînteles, în cadrul acestui sistem sunt reguli de
comportament ale operatorilor de piaţă, preocupări privind cursul de schimb, convertibilitatea şi
finanţarea gurvernamentală.
Una dintre caracteristicile sistemului este aceea că există instituită obligaţia legală a
consiliului de a schimba oricând moneda naţională pentru moneda de rezervă la rata fixă
stabilită prin regula parităţii. De asemenea, ar fi posibil ca moneda sa fie fixată în raport cu un
coş de monede, şi nu cu o singură monedă de rezervă. Totuşi, practica generală a consiliilor
monetare a fost sa legifereze o rată de schimb fixă în sensul strict al cuvântului în termenii unei
singure monede de rezervă. Din acest motiv, şi principalele analize pe acest subiect presupun o
rată de schimb fixă în termenii unei singure monede de rezervă.
Consiliile monetare nu au existat numai în colonii, iar relativ recent aşa cum am amintit ,
au fost adoptate în câteva ţări. Experienţa arată că aproape toate ţările care au apelat la Consiliul
Monetar au avut ca obiect principal asigurarea stabilităţii pe termen lung a monedei lor naţionale.
În acelaşi timp, aproape toate aceste ţări mai au si una dintre urmatoarele două caracteristici: au
traversat perioade de hiperinflaţie, deci de devalorizări puternice ale monedei naţionale, care au
fost încheiate cu adoptarea Consiliului Monetar, sau au fost lovite de o criză financiară într-o
etapă anterioară adoptării Consiliului Monetar. Desigur au existat şi ţări care au adoptat Consiliul
Monetar fără să se încadreze în vreuna dintre cele două categorii de mai sus cum ar fi ţările
Caraibe, dar acest caz este mai degrabă izolat.
Aproape toate consiliile monetare în funcţiune au păstrat funcţia de creditor de ultima
instanţă. Marea majoritate a aranjamentelor instituţionale din jurul Consiliului Monetar au
prevăzut încă de la inceput sau pe masura ce practica a facut-o necesară, posibilitatea
intervenţiilor consiliului pe piaţa monetară. Astfel, într-o masură mai mare sau mai mică,
Consiliul Monetar se comportă ca o bancă centrală prin operaţiuni pe piaţa monetară sau prin
furnizarea de lichiditate sistemului bancar prin cumpararea de hârtii de valoare.

4.Concluzii
Varianta Consiliului Monetar trebuie adoptată în funcţie de condiţiile economice,sociale şi
politicile specifice fiecărei ţări şi numai în cazurile în care situaţia monetară nu mai poate fi
controlată astfel. Deşi rezultatele înregistrate în ţările în care au adoptat această instituţie sunt
favorabile , în special în domeniul inflaţiei, al cursului de schimb şi al consolidării poziţiei
externe a ţării , totuşi practica evidenţiză o anumită inconsistenţă a politicilor monetare practicate
precum şi crearea unui sistem monetar de tip hibrid, bazat pe credibilitatea Consiliului Monetar
precum şi pe principiile intervenţioniste ale Bancii Centrale.
Într-o altă abordare , varianta Consiliului Monetar poate fi privită ca o pierdere a independenţei
în înfăptuirea politicii monetare, întrucât , în general , sediul central al acestei instituţii se află în
afara graniţelor în ţara eminentă a valutei ancoră sau într-un alt centru financiar internaţional.
Se poate spune că au existat unele raţiuni generale pentru adoptarea consiliului monetar.
Dar nu se poate afirma că opţiunea pentru Consiliul Monetar a rezultat întotdeauna dintr-un
proces de comparare între avantajele şi dezavantajele care i se atribuie sistemului monetar bazat
pe banca centrală. Banca centrală nu a existat dintotdeauna. În lipsa ei, standardul aur era in
funcţiune şi replica sa în coloniile britanice a fost Consiliul Monetar în care moneda autohtonă
era emisă pentru active de rezervă, de obicei lira sterlină şi nu aurul. Scopul pentru care în
colonii s-au adoptat consiliile monetare l-a constituit asigurarea stabilităţii şi convertibilităţii
monedei.
Bibliografie:

• Nicolae Dardac şi Teodora Barbu - Monedă, bănci şi politici monetară –

Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 2005

• Doltu Claudiu - Sisteme Monetare Comparate- Editura Economică

Bucuresti 2006