TEXT JURNALISTIC – TEXT NONLITERAR

Prof. M.I.DINU
LICEUL CU PROGRAM SPORTIV IOLANDA BALAŞ-SÖTÉR
BUZĂU

INTERVIUL

1. Noţiuni introductive. Definiţie

Originile interviului, în accepţiunea modernă a termenului, dacă ar fi să le dăm crezare

gazetarilor americani, trebuie identificate încă de la întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu pe Muntele
Sinai. Jurnalistul John Christie vede în această întrevedere una dintre mărcile profesionalismului în
presă, intervievatorul căutând să obţină de la personalităţi informaţii inedite, controversate.
Primul interviu profesionist îi este atribuit lui James Gordon Bennet, fondatorul ziarului The
New York Herald. Scoţianul va publica în paginile gazetei sale un articol despre o crimă celebră în
epocă, dintr-o perspectivă cu totul nouă. Ceea ce în alte ziare a apărut ca o simplă ştire la rubrica
evenimentelor “negre”, în New York Herald a făcut obiectul unei ample investigaţii, textul publicat
îndeplinind, prin multitudinea tehnicilor de abordare a subiectului – de la alegerea interlocutorului,
documentare, stabilirea prealabilă a întrebărilor, până la întocmirea unui adevărat plan de atac, în care
era instaurată interactivitatea şi primatul întrebării, în dauna răspunsului – toate condiţiile interviului
modern.
Contestat iniţial şi considerat a atenta deopotrivă la statutul meseriei de jurnalist şi la
moralitatea cititorului, noua formulă va găsi repede adepţi, în cadrul ambelor componente ale
lanţului comunicării – emiţători şi receptori, prin îndepărtarea de schema tradiţională, unidirecţională
şi aducerea în prim-plan a actorilor evenimentelor.
Etimologic, termenul “interviu” provine de la franţuzescul entrevue şi desemnează o
întrevedere directă, faţă în faţă, între două sau mai multe persoane. Situaţia prezintă o anecdotică
aparte: deşi de origine franceză, termenul s-a impus, atât în practica anglo-saxonă, cât şi în cea
franceză, în varianta engleză – interview.
Dar ce este interviul?
„Interviu, interviuri = n. convorbire a unui ziarist cu o personalitate politică, culturală etc. (care este
publicată în presă, transmisă la radio sau la televiziune); (p. ext.) articol într-o publicaţie periodică
care redă o astfel de convorbire [Din engl., fr. interview]1
„Interviews = deşi există multe tipuri de interviuri şi diverse motive pentru realizarea lor, scopul
comun rămâne adunarea informaţiilor şi înţelegerea altor persoane, printr-un proces planificat de
întrebări şi răspunsuri”2.
Definiţiile, acoperind toată gama situaţiilor interacţiunilor verbale intrepersonale, diferă prin
preeminenţa acordată, de la caz la caz, uneia dintre cele două componente: întrebare sau răspuns.
Deosebirea între dialogurile cotidiene şi cele instituţionalizate o găsim, aşadar, în variaţia cantitativă a
unuia dintre cei doi vectori. T. Vlad, într-o lucrare ce analizează interviul în evoluţia sa de la Platon
până în zilele noastre, consideră că “în cadrul dialogului comun, al conversaţiei cotidiene – putem
vorbi despre o anume superioritate a răspunsului (…), în vreme ce în situaţiile (sub o formă sau alta)
instituţionalizate, întrebarea dobândeşte un rol cel puţin la fel de consistent” 3.
Definiţiile aplicate dialogului, cel puţin în situaţiile instituţionalizate (interviuri de angajare,
formulare etc), surprind, aproape toate, raportul bidirecţional dintre actorii implicaţi în acest proces,
pe de o parte, şi relaţia lor direct dependentă de contextul socio-cultural în care se desfăşoară dialogul
pe de altă parte. Dialogul, reliefând destinatarul, trimite „la situaţia alocutivă, utilizează simultan mai
multe cadre de referinţă şi se caracterizează prin prezenţa elementelor metalingvistice şi prin frecvenţa
formelor interogative”4.

1
L a z ă r Ş ă i n e a n u –– Dicţionar universal al limbii române, Chişinău, Editura Litera, 1998, p. 405
2
J a m e s W a t s o n & A n n e H i l l –– Dictionary of media & communication studies, fifth edition, London,
Arnold, 2000, p. 157
3
T u d o r V la d –– Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 22
4
O s w a l d D u c r o t & J e a n - M a r i e S c h a e f f e r –– Noul dicţionar encilopedic al ştiinţelor limbajului,
Bucureşti, Editura Babel, 1996, p. 427
 Despre importanţa alternanţei răspuns-întrebare vorbea, încă din anul 1940, cercetătorul rus
Mihail Bahtin: “În viaţa reală a limbajului, orice comprehensiune concretă este activă; ea implică ceea
ce trebuie înţeles în orizontul obiectual-expresiv propriu şi este indisolubil legată de un răspuns, de o
obiecţie sau de o consimţire motivată. Într-un anume sens, primatul aparţine răspunsului, ca principiu
activ”5.
Interviul este, din această perspectivă, o “interacţiune subiectivă circumstanţială, socio-cultural
situată şi situantă pentru protagonişti, integrând, în grade diferite, un demers comun de simbolizare
care mediază şi orientează interacţiunea” 6.
În practica mass-media, interviul este perceput ca o conversaţie planificată şi controlată între
două persoane, care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi. Nu orice delaraţie
este un interviu, trebuie să existe o structură dialogală a declaraţiei pentru ca aceasta să emită pretenţii
de interviu.
Dar, “interviul nu este un gen jurnalistic veritabil decât dacă este prezentat ca atare într-un
întreg articol sau într-o porţiune importantă a unui articol. Se înţelege de la sine că orice sau aproape
orice reportaj include interviuri, discuţii cu persoane bine informate, dar care, de regulă, nu sunt
citate. Interviul, în adevăratul său sens, considerat deci ca un tip special de reportaj, are drept scop să
dea cuvântul unei personalităţi” 7, să lămurească o situaţie, să pună în valoare pe cineva sau toate
acestea la un loc. În aceste condiţii, reporterul are misiunea să incite la conversaţie persoana
intervievată, să o determine să spună ceea ce ar putea interesa publicul larg.
Interviul poate fi înţeles aşadar ca un tip de reportaj, foarte redus, în care nu e permisă existenţa
unor timpi morţi. Reporterul nu trebuie să-şi permită, nici sieşi şi nici intervievatului, momente de
relaxare, acest tip de articol solicitând, în cel mai înalt grad, atenţia consumatorului de produse
mediatice, atenţie direct proporţională cu capacitatea reporterului de a stârni interes, prin întrebări
bine formulate şi adresate la momentul optim.
Realizarea unui interviu depinde de corelarea anumitor factori. Reporterii ar trebui să ştie că de
prima întrebare atârnă tot restul interviului. De aceea, ziariştii cu experienţă recomandă, ca atitudine
profesională, începutul discuţiei cu un schimb de amabilităţi, care să destindă atmosfera şi să
contribuie la găsirea unui ton potrivit. Pentru a testa buna-credinţă a interlocutorului în debutul
conversaţiei se adresează întrebări la care reporterul cunoaşte deja răspunsul. De altfel, pe tot
parcursul interviului, întrebările trebuie adresate cu aerul că, reporterul fiind documentat, cunoscând
adică răspunsul, nu aşteaptă decât o confirmare. Se va evita astfel situaţia de a fi indus în eroare de
către intervievat.
Dar, dacă documentarea poate rezolva această situaţie de inducere voită în eroare, există alte
cazuri în care jurnaliştii se pot lăsa uşor păcăliţi. Unul dintre pericolele la care sunt supuşi frecvent
gazetarii îl reprezintă sondajele de opinie elaborate sau comandate de grupuri cu interese speciale,
sondaje utilizate de multe ori ca puncte de plecare în obţinerea unor interviuri sau ca materiale
auxiliare ale acestora. Agenţia de ştiri Associeted Press, conştientă de acest risc, recomandă
reporterilor săi să solicite răspuns la următoarele întrebări, înainte de a utiliza asemenea materiale 8:
1) Câte persoane au fost intevievate şi cum au fost ele selectate? Sondajele efectuate pe eşantioane
mai mici de 384 de persoane, alcătuite prin selecţie aleatorie, pot avea o marjă de eroare foarte
mare.
2) Când a fost realizat sondajul? Opiniile se schimbă foarte repede într-un timp foate scurt.
3) Cine a plătit sondajul? În cazul celor comandate de către particulari, reporterii trebuie să fie
sceptici şi să încerce să afle dacă sunt oferite publicităţii toate datele aflate sau clienţii au
efectuat anumite trunchieri.
4) Care este marja de eroare?
5) Cum a fost efectuat sondajul? Prin telefon sau faţă în faţă? Pe stradă, în magazine sau la
domiciliul celor selectaţi?
6) Cum au fost formulate întrebările şi care a fost ordinea lor? A elabora întrebări este o artă, care
poate fi adeseori convertită într-o artă a manipulării.
Pentru a evita eventualele situaţii de prezentare incorectă a rezultatelor unui sondaj, agenţiile
care prestează asemenea servicii au introdus în contracte o clauză care prevede următoarele: “Dacă

5
M i h a i l B a h t i n –– Probleme de literatură şi estetică, Bucureşti, Editura Univers, 1982, pp. 136-137
6
J e a n - M a r i e D o u t r e l o u x –– Vers une modélisation de la communication pédagogique, în rev. La Langue
Française, nr. 70, 1986, p. 28-29
7
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.113
8
J o h n V i v i a n –– The media of mass-communication, fifth edition, New York, Allyn and Bacon, 1999, p.348
 apar astfel de prezentări incorecte, noi (agenţia) vom publica versiunea corectă, fără a ne declina
răspunderea pentru confidenţialitatea clientului în toate celelalte aspecte” 9.

2. Documentarea

Interviurile, realizate de regulă între două persoane, faţă în faţă sau la telefon, au drept scop
obţinerea de informaţii (opinii sau reacţii), ca şi clarificarea şi transmiterea lor pentru o bună
informare a publicului. Aceasta înseamnă că auditorii aşteaptă ca un interviu să le explice un fenomen
natural, să contureze personalitatea cuiva, să demaşte anumite jocuri de culise etc.
Rezultatul activităţii de intervievare depinde în mare măsură de pregătirea prealabilă – de
intermediere şi de documentare – şi, abia apoi, de tehnica de conversaţie.
Intermedierea presupune identificarea unui subiect şi stabilirea grupului de persoane interesat
de acesta. Următorul pas va fi găsirea unui interlocutor îndreptăţit să vorbească despre tema aleasă şi
ale cărui opinii să prezinte un potenţial interes pentru publicul-ţintă.
În practica jurnalistică, etapele par a fi ameţitor inversate, luându-se ca punct de plecare, de
prea multe ori, interlocutorul, omiţându-se astfel două etape elementare ale procesului de intervievare:
selecţia temei şi, mai ales, identificarea grupului-ţintă de receptori.
Ce presupune documentarea? Reporterii trebuie să cunoască tot ce s-a scris despre temă, iar
dacă până în acel moment ea nu a făcut subiectul altor articole, informaţii utile se pot obţine de la
familie, de la prieteni, rude, vecini, colegi de muncă, foşti profesori etc. După o cunoaştere sumară a
subiectului şi a contextului său, este necesară identificarea întrebărilor la care nu s-a răspuns încă.
Dacă totuşi există o serie de întrebări revelatorii pentru subiect ce trebuie reluate, interesantă şi
inovatoare va fi atunci forma răspunsurilor şi maniera de redactare a întrebărilor.
Documentarea permite reporterului realizarea unei liste cu întrebări posibile, care va constitui
planul interviului, întrebările mai importante memorându-se. “În cursul conversaţiei, nu trebuie uitate
întrebările pregătite în prelabil, dar, totodată, nu trebuie nici să ne ţinem strict de acestă listă. Pe
măsură ce se vor obţine răspunsuri, vor apărea elemente neprevăzute care vor face
inutile unele întrebări sau vor necesita altele noi” 10. Rezultatul poate fi, în aceste condiţii, un articol
mai reuşit decât a fost el conceput iniţial de către reporter.
Pentru că deseori apar momente tensionate, interviurile se realizează, de regulă, faţă în faţă şi
nu la telefon, variantă în care există riscul ca intervievatul să întrerupă convorbirea, pentru reluarea
căreia va fi necesară o nouă procedură de contact. Un alt motiv care impune preferinţa pentru interviul
direct, nemediat de telefon sau de alte mijloace de comunicare moderne (precum internetul), îl
constituie posibilitatea de a nota atmosfera şi caracterul interlocutorului, gesturile, îmbrăcămintea,
ambianţa, elemente care vor ajuta la redarea scenei pentru cititori şi vor impune tonul interviului –
oficial sau familial –, precum şi ritmul său – egal sau sacadat.
Intervievatorul se confruntă, în general, cu două situaţii: “încercarea de a se impune, de a
perora el însuşi, de a-l domina pe intervievat” sau cu “un exces de timiditate şi de reţinere, care are
drept rezultat faptul că intervievatul vorbeşte vrute şi nevrute, după capul lui” 11. Alte două greşeli,
care apar cu frecvenţă deosebită mai ales în audiovizual, şi asupra cărora avertizează şi T. Vlad 1 2 ,
sunt legate de rolul jurnalistului în medierea conversaţiei; astfel, avem, pe de o parte, o
atitudine de pasivitate, concretizată în întrebări previzibile, care nu aduc nimic nou nici la nivelul
răspunsurilor, şi, pe de altă parte, o atitudine de egocentrism din partea jurnalistului, vădită în
abundenţa de opinii şi puncte de vedere personale, irelevante pentru receptor, care nu doreşte să vadă
un reporter-protagonist, ci un reporter-martor.
Fără a fi confundată cu specializarea, documentarea presupune însuşirea anumitor termeni sau
elemente, în funcţie de tema sau personalitatea abordată, care să faciliteze procesul de „vulgarizare” a
informaţiilor obţinute. Marcel Tolcea vede în documentare:
 „o abordare obiectivă sau factuală – date, cifre, nume, rapoarte etc. cu privire la temă, ce se pot
găsi în cărţi, reviste, baze de date;
 o abordare „personalizată” – mărturii ale celor apropiaţi cu privire la pasiunile, ticurile, reacţiile,
micile „secrete” ale unei personalităţi” 13.
9
Ide m
10
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.115
11
Idem
12
T u d o r V la d –– Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 42
13
*** –– Manual de jurnalism, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 77
 Şi totuşi, documentarea nu trebuie privită ca un scop în sine, nu acesta este mesajul pe care
reporterul urmăreşte să îl transmită cititorilor. Documentarea este motorul pentru obţinerea
informaţiilor şi transpare, vizibil, în lead (chapeau) şi în modul de formulare a întrebărilor. Este
important, aşadar, ca reporterul să nu piardă nici un moment controlul, iar intervenţiile sale să fie
documentate, impersonale, scurte şi la obiect.

3. Etapele interviului

Simplificând observaţiilor anterioare, putem schiţa, în linii mari, etapele fundamentale ale realizării
unui interviu:
1) Găsirea subiectului sau a persoanei potrivite. Fiecare reporter are anumite criterii după care se
ghidează în alegerea interlocutorilor; uneori contează notorietatea, personalitatea intervievatului
sau autoritatea informaţiei obţinute, alteori realizările deosebite, participarea la un eveniment
neobişnuit sau simţul umorului, capacitatea de a crea atmosferă.
2) Precizarea temei dialogului. Alegerea temei impune şi o opţiune în privinţa atitudinii faţă de
interlocutor, care poate fi de simpatie nedisimulată, de obiectivitate ori de confruntare. Această
etapă precede de multe ori, în mod firesc, desemnarea intervievatului, cu precădere în situaţiile
când evenimentul este important prin el însuşi şi mai puţin prin cei implicaţi în desfăşurarea lui.
3) Obţinerea de la intervievat a mai multor informaţii decât au obţinut alţii şi chiar a mai mult decât
ar dori sau ar crede el însuşi că poate spune.
Documentarea este vitală: nici un interviu nu se poate construi fără ca între participanţi să existe un
set minim de cunoştinţe reciproce. Dar, dacă pentru protagonistul interviului este uneori suficientă
simpla recomandare/prezentare a jurnalistului, pentru acesta din urmă lucrurile devin mai complicate.
Orice informaţie poate constitui un bun prilej pentru obţinerea de alte informaţii, datele înlănţuindu-
se, în mod logic, dar, cu siguranţă, lipsa întrebărilor din partea reporterului – generate de o lacună în
documentare – nu poate avea ca rezultat decât ratarea interviului. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca,
după luni întregi de solicitare a unui interviu unei personalităţi, când aceasta îşi dă în sfârşit acceptul,
intervievatorul să nu se aleagă cu nimic publicabil, datorită documentării superficiale sau
inexistente, ajungând uneori să fie chiar dat afară din biroul acestuia şi din redacţie.

4. Întrebări bune şi întrebări mai puţin bune

Cheia oricărui interviu este a-l convinge pe partener să vorbească, să coopereze în vederea obţinerii
unui text interesant pentru auditor. Pentru aceasta, reporterul, îmbrăcat corespunzător, adecvat adică
locului şi ţinutei partenerului, trebuie să ştie să pună întrebări. Cele mai bune sunt acelea care pornesc
din curiozitatea firească a jurnalistului, dar care nu-l implică emoţional. O întrebare este cu siguranţă
bună dacă cititorul are senzaţia că şi el ar fi adresat aceeaşi întrebare, în locul reporterului. De
asemenea, întrebările trebuie să demonstreze faptul că reporterul s-a documentat, iar interlocutorul
trebuie să fie interesat de răspunsul pe care-l va da. Există persoane experimentate în a da interviuri şi
care par că răspund la întrebări, când, de fapt, nu spun nimic la obiect. De aceea, atenţia jurnalistului
va fi mereu trează, pândind neconcordanţele sau reaua-credinţă evidentă. Apoi, în funcţie de
intervievat, jurnalistul se efasează sau „aruncă” cu întrebări. Dacă nu i se răspunde la o întrebare,
aceasta va fi reformulată şi reluată în alt moment al interviului, până când va primi răspuns. Uneori, se
poate recurge la pauze sugestive: după câteva secunde de expectativă, înţelegând că i se solicită detalii
în plus, interlocutorul va completa răspunsul. Secretul este să se păstreze tăcere cât mai mult timp.
Fiecare întrebare are un moment optim în care poate fi adresată, moment ce nu trebuie ratat.
Apoi, important este ca toate întrebările să fie înţelese, să nu existe îndoieli sau nedumeriri de nici o
parte. Pentru evitarea acestor situaţii, cel ce realizează interviul va cere explicaţii, mai ales în cazul
subiectelor tehnice. Reporterul, în virtutea faptului că lucrează pentru un public foarte divers ca grad
de cultură, educaţie şi statut social, se îndepărtează de informaţia „de azi pe mâine” şi intră în
domeniul vulgarizării, pentru care interviul e un instrument eficient. Jurnalistul nu scrie pentru elite,
ci pentru publicuri cât mai largi, alcătuite din cetăţeni obişnuiţi, caracterizaţi printr-o capacitate de
atenţie limitată, prin preferinţa pentru divertisment, în detrimentul instruirii şi prin pierderea
interesului faţă de materialele care solicită eforturi intelectuale. Astfel, “ziaristul intervine ca un
intermediar necesar. Mai întâi, va şti să pună anumite întrebări pentru a clarifica subiectul; apoi, după
ce le va fi înţeles, va reorganiza faptele sau ideile într-un limbaj pe înţelesul publicului” 14.

14
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.114
 Persoanele neobişnuite cu interviurile au nevoie de un tratament special: acestora li se vor
adresa întrebări care să le încurajeze în a vorbi despre sine, să le îndemne la confesiuni, de genul:
“Care este cea mai dificilă experienţă pe care aţi avut-o?”. Tot pentru a le incita şi a le determina să
reacţioneze, reporterii experimentaţi folosesc întrebări trucate, care solicită răspunsuri defensive:
“Cutare spune despre dvs… Ce părere aveţi?”.
Succesiunea tipurilor de întrebări are un rol major în forma şi calitatea materialului final.
Indiferent de strategia aleasă, se vor ivi întotdeauna momente într-un dialog când
interlocutorului trebuie să i se solicite mai multe detalii, mai multe explicaţii ori răspunsuri tranşante.
În tentativa de a clasifica întrebările se porneşte, în mod curent, de la criteriul dependenţei sau
independenţei lor ca propoziţii în frază. Astfel, distingem, mai întâi, întrebări principale şi întrebări
subordonate.
Întrebările principale cuprind mai multe subtipuri de întrebări:
 întrebări deschise – sunt cele care oferă intervievatului posibilitatea de a-şi exprima, detaliat,
punctul de vedere în legătură cu un subiect.
 întrebări închise – când este necesar un răspuns de tipul “da” sau “nu”.
 întrebări directe – îl implică în mod nemijlocit pe interlocutor, solicitându-i-se să-şi descrie
propriile trăiri;
 întrebări indirecte – interlocutorul este implicat direct fără însă ca întrebarea să i se adreseze
în mod explicit.
În studiile britanice, clasificările grupează întrebările într-un scenariu propriu, fără un criteriu evident,
în afara utilizării lor:
 întrebări deschise
 întrebări închise
 întrebări primare – introduc subiectul fiecărui aspect nou adus în discuţie;
 întrebări subsidiare – urmează răspunsurilor întrebărilor primare;
 întrebări neutre – nu sugerează nici un răspuns aşteptat;
 întrebări conducătoare – sugerează interlocutorului răspunsul aşteptat şi nu sunt folosite în
interviurile de cercetare15.
În general, sunt recomandate întrebările cu final deschis, adică cele la care nu se poate
răspunde doar prin “da” sau “nu” şi care oferă intervievatului posibilitatea de a se exprima pe larg
asupra unui subiect pe care îl cunoaşte. Dintre aceste întrebări, cele mai importante sunt:”Cum?” şi
“De ce?”, care solicită o opinie sau un motiv pentru o anumită acţiune, dar şi “Cum v-aţi simţit în acel
moment?”, “Aţi lua aceeaşi hotărâre şi a doua oară?”, “Ce v-a surprins?”.
Întrebările subordonate prezintă, la rândul lor, mai multe variante:
 de clarificare – vizează obţinerea unor reformulări ori a unor precizări suplimentare;
 de amplificare – reclamă dezvoltarea unui răspuns anterior;
 de confruntare – sugerează un punct de vedere diferit de al interlocutorului şi generează
replica acestuia.
Raportul cantitativ dintre întrebările principale şi cele subordonate poate oferi indicii asupra
modului de structurare a planului, dominanţa celor dintâi semnificând o greutate în comunicare a
reporterului, incapacitatea detaşării de plan, ceea ce are drept rezultat un dialog rigid, cu răspunsuri ce
nu pot fi fructificate. Dimpotrivă, un număr mai mare de întrebări secundare denotă flexibilitatea
jurnalistului, atenţia lui în a selecta şi puncta detaliile considerate relevante ce apar pe parcursul
convorbirii.
Apoi, indicaţii pot veni şi din utilizarea cu o frecvenţă mai mare a celorlalte variante de
întrebări. Întrebările deschise pot fi semnele ale unei atmosfere destinse, ale unei atitudini de
participare deplină a intervievatului. Şi invers, cele închise demonstrează o atitudine defensivă a
interlocutorului, motiv pentru care ziaristul se vede obligat să îndrepte discuţia într-o zonă unde poate
obţine răspunsuri categorice, neechivoce.
Pe lângă aceste clasificări, mai există o gamă întreagă de altele, adiţionale, cuprinzând întrebări
ce pot furniza răspunsuri mai detaliate, absolut necesare în economia textului jurnalistic.
1) în funcţie de scop:
 factuale sau de informaţie (oferă date concrete);
 de opinie (prezintă punctul de vedere al unui specialist);

15
J a m e s W a t s o n & A n n e H i l l –– Dictionary of media & communication studies, fifth edition, London,
Arnold, 2000, p. 157
  de mărturie (reprezintă confirmarea unei informaţii);
 de motivaţie (oferă motivele, cauzele unei acţiuni, decizii, intenţii etc );
 de urmărire (clarifică o chestiune discutată anterior);
 de completare (se adresează, de regulă, la sfârşitul interviului).
2) în funcţie de rolul lor:
 de atac (prima întrebare);
 de sprijin (îl ajută pe intervievat să fie clar, îl constrâng să răspundă etc);
 de relansare (îl readuc pe interlocutor la subiectul dialogului);
 de insistenţă (se insistă asupra unor declaraţii pentru a le clarifica şi a le accentua
importanţa);
 de obiecţie (contracarează tentativele de evaziune ale intervievatului);
 de controversă (interlocutorul poate fi contrazis).
Din schemele propuse până aici reiese cu claritate faptul că un anumit tip de întrebare conduce
la/solicită un anumit tip de răspuns. În aceste condiţii, este foarte important să ştim când, dar mai ales
ce întrebare se impune pentru a obţine răspunsul scontat:

Întrebare Cerinţă Răspuns

Cine? Cere un subiect al acţiunii O persoană
Când? Cere un reper temporal Un moment
Unde? Cere un fapt Un loc
Ce? Cere un fapt sau o interpretare a O succesiune de
faptului evenimente
Cum? Cere un fapt sau o interpretare a O succesiune de
faptului evenimente
Care? Cere o alegere dintre opţiuni
De ce? Cere o opinie sau un motiv pentru
(cea mai bună întrebare) cursul acţiunii

Interviurile, considerate a avea capacitatea de a reproduce o imagine, oricât de aproximativă, a

intervievaţilor nu se pot cantona numai în zona întrebărilor serioase. Cititorul simte adeseori nevoia
unei pauze în efortul intelectual pe care-l depune în urmărirea unui interviu, de aceea, la anumite
intervale, se simte nevoia “smulgerii” unui zâmbet, printr-o anecdotă sau alte întrebări de relache.
Anecdotele bune pot face articolele mult mai interesante, mai atractive, le dau culoare. Dar, pentru a
le obţine din partea interlocutorilor, este nevoie de o adevărată strategie care să-i determine pe aceştia
să-şi amintească şi să dorească să împărtăşească aceste momente. Intuind zonele din activitatea
intervievaţilor care ar fi putut declanşa asemenea situaţii şi insistând asupra lor este mult mai probabil
să ajungem la ceva interesant şi plin de umor. Sunt rare cazurile când le vom obţine solicitându-le
direct, abrupt să evoce asemenea situaţii. Rezultatul este de cele mai multe ori un blocaj complet, care
ar putea dăuna interviului în ansamblu.
De obicei, cele mai dificile întrebări – întrebările-cheie – se vor păstra pentru final: în cazul
unui refuz din partea interlocutorului, reporterul va avea oricum cea mai mare parte a
materialului; în schimb, dacă ar începe cu aceste întrebări, tot interviul ar fi compromis. Momentele
prielnice pentru a relua o parte din întrebările de al căror răspuns autorul nu e mulţumit se petrec după
ce reporterul închide carnetul de notiţe şi reportofonul, simulând astfel o minimalizare a unei
chestiuni, de altfel deosebit de importante. În final, reporterul mulţumeşte celui intervievat pentru
timpul acordat şi se asigură că există posibilitatea unor lămuriri ulterioare, nu înainte însă de a
recapitula, rapid, răspunsurile şi a întreba, eventual, dacă există persoane care să-i poată confirma
declaraţiile.
Pe lângă această listă cu întrebări considerate bune, profesioniştii mass-media au întocmit şi un
dosar al întrebărilor ce nu trebuie adresate. E bine de ştiut că interlocutorul nu trebuie
tutuit, pentru că astfel se creează o complicitate ce nu poate fi benefică cititorului şi de care
intervievatul ar putea căuta să profite. Formula ideală de întrebare cuprinde două propoziţii – una
enunţiativă ce demonstrează documentarea şi alta interogativă. Nu se vor formula niciodată întrebări
care conţin răspunsul sau o parte din el, care încep cu gerunziu, la care se poate răspunde prin “da”
sau “nu” (cu final închis), care se explicitează, se justifică, întrebări lungi, ipotetice, care strecoară
mini-comentarii, idei, opinii personale (ex: Care este părerea dvs. în legătură cu această iniţiativă
lăudabilă a preşedintelui Iliescu?) sau care cuprind mai multe întrebări în una singură. De asemenea,
se vor evita întrebările ce pun interlocutorul la zid, oricât de mult ne-ar interesa răspunsul la o anumită
întrebare, ca şi întrebările stupide, lipsite de bun-simţ (ex: unei persoane cu handicap vizual: Aţi dori
să vedeţi, să mergeţi la expoziţii de pictură? sau altele de genul: Cu ce gânduri veniţi în România?
Cine sunteţi dvs, domnule X?), cele vagi, confuze sau prea generale.
Jurnalistul Jeremy Martin a întocmit o listă cu întrebări – adevărate instrumente de spart
gheaţa, în opinia lui David Randall, “o excelentă sursă de dezbateri şi sfaturi profesionale” –utilă mai
ales în cazul interviurilor cu personalităţi:
 “Când v-aţi sărutat prima oară?
 Cu cine şi cum s-a întâmplat?
 Care e primul lucru din viaţa dumneavoastră de care vă aduceţi aminte?
 Care a fost primul lucru pe care l-aţi învăţat?
 Cine a avut cea mai mare influenţă asupra dumneavoastră, când eraţi copil?
 Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit de la mama/tatăl dumneavoastră?
 Cine a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii dumneavoastră?
 Ce nu aţi învăţat la şcoală?
 Ce anume a trebuit să învăţaţi singur?
 Care a fost prima dumneavoastră slujbă?
 Care a fost cea mai proastă slujbă pe care aţi avut-o?
 Când anume v-aţi decis asupra carierei dumneavoastră?
 Dacă nu aţi fi făcut ce faceţi acum, ce anume aţi fi făcut?
 Care a fost prima persoană la care aţi ţinut?
 Care a fost primul lucru pe care vi l-aţi cumpărat?
 Ce marcă era prima dumneavoastră maşină?
 V-aţi cumpărat-o singur?
 Cine a fost prima dumneavoastră dragoste?
 Cât a durat?
 Ce faceţi când sunteţi nervos?
 Ce anume vă obsedează?
 Aveţi un caracter dificil?
 Ce vă place să gătiţi?
 Ce vă place/nu vă place să mâncaţi?
 Cine vă e cel mai bun prieten?
 Care este cel mai păcătos obicei pe care îl aveţi?
 Care sunt tabieturile dumneavoastră plăcute/neplăcute?
 Ce vă face să plângeţi?
 Ce vă înfurie?
 Ce vă face să zâmbiţi?
 V-aţi dori să aveţi alt nume?
 Ce anume studiaţi?
 Cât de des citiţi?
 Cum vă simţiţi la volan?
 Câte ore dormiţi pe noapte?
 Ce faceţi când vă treziţi în mijlocul nopţii şi nu puteţi adormi la loc?
 Ce anume visaţi când dormiţi?
 Care este formula cu care răspundeţi la telefon?
 Cum sună mesajul pe care l-aţi înregistrat pe robotul telefonic?
 Cum arată a zi obişnuită de-a dumneavoastră?
 Ce v-aţi dori să faceţi în ziua dumneavoastră liberă?
 V-aţi simţit vreodată înşelat?
 Vă administraţi averea în detaliu?
 Va iubiţi munca?
 Ce însuşiri credeţi că aveţi?
 Cum vă auto-stimulaţi?
 Vă simţiţi stimulat în momentul de faţă?
 Cum reacţionaţi în faţa unui obstacol?
 Cum vă vedeţi peste un an?
 Când vă veţi retrage?
 Pe cine aţi rănit de-a lungul carierei?
 Pe cine aţi invita la o petrecere?
 Vă place Crăciunul?
  Care sunt clişeele dumneavoastră favorite?
 Care este cântecul/cartea/filmul/cântăreţul/artistul favorit?
 Pe cine admiraţi cel mai mult?
 Care este băutura dumneavoastră preferată?
 Care este mâncarea pe care o urâţi cel mai mult?
 Ce anume n-aţi putea face niciodată?
 Unde vă place cel mai mult să vă petreceţi vacanţa?
 Dacă aţi avea de ales, unde v-ar plăcea să trăiţi?
 Care este personajul preferat de desene animate?16”

5. Tipologia interviului

Esenţialul discuţiei va fi încă prezent în mintea reporterului dacă va redacta articolul imediat.
Cum însă în practică acest lucru nu este întotdeauna posibil, în presa scrisă şi în radio s-a răspândit
folosirea reportofoanelor. Avantajul este că îl scutesc pe reporter de grija de a lua notiţe. Totuşi, există
şi o sumă de inconveniente: adeseori, autorul interviului este tentat să transcrie pur şi simplu textul
înregistrat, aducându-i doar mici retuşuri; dar, principalul inconvenient îl reprezintă faptul că aparatul
inhibă adesea persoanele intervievate, le atenuează spontaneitatea, astfel încât materialul pierde din
farmec.
După scopul lor, Ph. Gaillard distinge două categorii de interviuri. “În primul caz este vorba de a
obţine din partea intervievatului date despre un subiect în care este specialist; în al doilea este vorba
de a prezenta personalitatea respectivă care, dintr-un motiv sau altul, este sau din care se vrea să se
facă o vedetă”17.
Tehnica jurnalistică britanică operează o clasificare proprie a interviurilor :
 informative – subiectul provine din conţinutul unei ştiri de actualitate, intervievatul fiind în
măsură să ofere informaţii despre acesta şi reprezintând o sursă în care cititorul poate avea
încredere; acest tip de interviu iluminează, dezvoltă, demască, explică şi aprofundează
ştirea de la care a pornit, contribuind la o receptare corectă a mesajului iniţial;
 hard news – tratează un eveniment neobişnuit, dar cu consecinţe importante (catastrofe
naturale, de pildă, sau accidente);
 de investigare – stabileşte adevăratele origini şi derularea evenimentului;
 controversă – reporterul încearcă, într-o manieră elegantă, să-l pună în încurcătură pe
intervievat;
 cu o personalitate – atrage atenţia asupra unui anumit eveniment din viaţa unei personalităţi;
 portret – interlocutorul este invitat de reporter să-şi prezinte drumul către succes, să-şi
deschidă inima şi să îşi dezvăluie secretele; la final, cititorul va avea o nouă imagine a celui
intervievat; aflat la intersecţia între reportaj şi proză, accentul va cădea pe notele biografice şi
pe observaţiile personale ale reporterului;
 interpretativ – jurnalistul oferă intervievatului fapte pe care aşteaptă ca acesta să le
interpreteze;
 emoţional – reporterul transformă cititorul într-un martor activ la bucuria sau la necazul unei
persoane sau grup de persoane;
 divertisment – necesită interlocutori cu simţul umorului, cu replici pline de miez;
 realitate – folosit mai mult pentru documentare sau ştiri, interviul curpinde numai declaraţiile
celui intervievat.
Există şi alte clasificări, după criteriul funcţional al tipului de subiect exploatat şi al manierii de
redactare a acestuia:
 interviu informaţional – oferă informaţii despre un eveniment, o persoană;
 interviu-portret;
 interviu-descriere – intervievatul este martorul unui eveniment şi descrie ceea ce a văzut, a
simţit etc;
 interviu-interpretativ – interlocutorul are misiunea de a interpreta, de a comenta sau explica
fapte furnizate de reporter;
 interviu de analiză – interlocutorul încadrează evenimentul sau situaţia într-un context precis,
într-o perspectivă clarificatoare şi răspunde la întrebarea-cheie “de ce?”;
 interviu-comentariu – aici, întrebarea de bază o constituie “Care este părerea dvs.?”;
16
D a v i d R a n d a l l –– Jurnalistul universal, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 82-83
17
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.113
  interviu de opinie – e asemănător cu interviul de controversă şi urmăreşte să releve opinia,
punctul de vedere al unei personalităţi într-o anumită chestiune;
 interviu-afectiv – oferă o viziune generală asupra interlocutorului, astfel încât cititorul să
înţeleagă mai bine situaţia în care acesta este implicat;
 interviu-documentar.
Interviul, mai mult decât ştirea, lasă loc inventivităţii şi originalităţii redactorului. Cu toate
acestea, există anumite structuri în care un interviu poate fi încadrat, cu menţiunea că, în general,
interviurile bune combină mai multe tipuri de abordare.
1) Tip-pâlnie – reporterul porneşte de la ideea generală, de la ansamblu, şi ajunge, treptat, la
detalii, la particularizare, fiind asemuit de unii reporteri interogatoriilor de la tribunal;
2) Tip pâlnie inversată – conversaţia debutează cu un subiect determinat şi se deschide, spre
final, către o temă generală;
3) Tip tunel – autorul grupează o serie de întrebări referitoare la tema aleasă, fie toate cu final
închis, fie toate cu final deschis. El aduce repede comentarii pe marginea unui eveniment; tipul
de întrebări nu permite reflecţii îndelungate (ex: Unde eraţi când a avut loc infracţiunea? Aţi
părăsit localitatea în ultimele şase zile? Cu cine v-aţi întâlnit în ziua de…?)
4) Cu ordine mascată – reporterul încearcă să înşele interlocutorul, alternând diferite tipuri de
întrebări (cele dificile cu cele uşoare, cele cu final închis cu cele cu final deschis, întrebările
prietenoase cu cele insinuante);
5) Cu formă liberă – aceste interviuri, mai puţin lucrate, invită la răspunsuri deschise; se pretează
mai ales pentru interviurile de profil sau atunci când nu există limite de timp 18.
O altă distincţie se impune între interviurile de actualitate şi cele cu valabilitate pe termen
lung. În cadrul celui dintâi tip, timpul joacă rolul agentului extern ce influenţează evenimentul, dar şi
reflectarea lui de către media, mai puternic decât celelalte valori (interes uman, proximitate spaţială,
conflict). Interviurile cu valabilitate lungă nu au un caracter imediat perisabil, aşadar factorul
temporal nu mai este fundamental. Se consideră că, prin valoarea şi importanţa persoanei intervievate
– pentru că aici avem de-a face aproape în exclusivitate cu subiecte-persoane, interviul va putea fi
difuzat oricând într-un viitor nu prea îndepărtat. Un exemplu în acest sens îl constituie dialogul dintre
magnatul Bill Gates şi ziaristul român Lucian Mândruţă. Acest interviu ar fi putut fi difuzat la fel de
bine, cu acelaşi impact adică, chiar astăzi. Bill Gates ar fi rămas acelaşi bogat om de afaceri, industria
calculatoarelor ar fi avut acelaşi ecou, aşadar, informaţia s-ar fi păstrat nealterată un interval încă
destul de lung de timp.
Unii autori consideră că, la aceste tipuri de abordare, se mai poate adăuga încă unul – sondajul
de opinie – care poate fi realizat fie de către o instituţie specializată, fie de către reporteri, pe stradă, în
pieţe, în magazine, în mijloacele de transport etc. Sondajul realizat în aceste contexte (vox-pop-ul)
apare, de regulă, ca o pată de culoare în cadrul unor articole, dar poate avea şi o existenţă de sine
stătătoare (un exemplu îl constituie rubrica vox-pop din cotidianul Monitorul de Iaşi, acum Ziarul de
Iaşi). Temele acestor sondaje trebuie să fie strict de interes cotidian, altfel interlocutorii aleşi de pe
stradă şi reprezentând diferite categorii sociale prezentate alternativ (femei/bărbaţi, tineri/bătrâni,
persoane cu instrucţie/fără instrucţie) riscă să nu fie competenţi să răspundă. Declaraţiile selectate
pentru publicare vor fi cele scurte şi colorate, cele mai nostime fiind plasate la începutul şi la finalul
materialului. În general, aceste declaraţii sunt răspunsuri la întrebări cu final deschis, cele cu “da” sau
“nu” neavând nici un farmec.

6. Redactarea interviului

Interviul ca atare, rezultat după documentare, intervievare propriu-zisă şi redactare, nu este

încă apt de a fi publicat. Ca toate celelalte specii jurnalistice de teren, el trebuie “cosmetizat”,
îmbrăcat. Chapeaul poate conţine numele şi calitatea persoanelor intervievate, numele şi funcţia în
cadrul instituţiei pe care o reprezintă, dar şi detalii minime pentru a situa actorii în context: unde şi
când s-au născut, ce au făcut până acum. Tot aici, autorul poate insera date despre înfăţişarea fizică,
despre modul în care este îmbrăcat personajul, ticurile sale, persoanele cu care vine în contact, decorul
în care îşi desfăşoară munca şi îşi petrece timpul liber. Alteori, chapeaul poate constitui explicaţia
pentru care s-a relizat interviul sau motivul pentru care a fost aleasă o persoană şi nu alta.
Deşi nu fac parte din corpul articolului, adică pot funcţiona şi separat, notele biografice sunt
necesare mai ales la interviurile-portret. Alături de acestea, într-un chenar separat, în ferestre, autorul
18
*** –– Manual de jurnalism, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 79
 poate prezenta câteva date despre modul în care a fost luat interviul, descrierea pe scurt a locului şi a
circumstanţelor, elemente care îl ajută pe cititor să vadă, să audă, să miroase, să simtă – pe scurt, să
intre în atmosferă.
Titlul interviului se supune aceloraşi reguli ca şi titlul unei ştiri, cu deosebirea că, în acest caz,
titlul poate fi şi un citat, inspirat ales, din corpul interviului.
Interviul, prin caracterul său investigativ, urmăreşte să obţină, din partea unei persoane care
acceptă sa fie numită, informaţii inedite, pentru a le transmite apoi, într-o formă elaborată, prin
intermediul diferitelor suporturi media, receptorilor. Pentru ca acest demers să reuşească, reamintim
că se impune o limpezire a intenţiilor, încă de la început: “Cu cât îţi stabileşti mai precis scopul, cu
atât mai reuşit va fi interviul. Ambii participanţi la conversaţie trebuie să ştie scopul; în acest fel,
amândoi îl vor putea urmări”19.
Dar, ceea ce particularizează în mod deosebit interviul faţă de alte specii jurnalistice, este
moderaţia, toleranţa şi capacitatea permanentă de adaptare la interlocutor, pe de o parte, şi la
aşteptările receptorilor, pe de altă parte, exerciţiu constant de comunicare reală, nemijlocită,
semnificantă. Un jurnalist nota undeva, la mijlocul secolului al XX-lea, câteva “porunci” de ascultat şi
de învăţat, valabile nu numai pentru interviu, ci pentru tot ceea ce înseamnă jurnalism:
Cercetează, nu interoga.
Chestionează, nu provoca.
Sugerează, nu ordona.
Descoperă, nu atrage în cursă.
Trage de limbă, nu stoarce informaţii.
Îndrumă, nu domina20.

19
K e n M e t z l e r –– Creative Interviewing, New Jersey, Prentice Hall, 1977, p.9
20
T u d o r V la d –– Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 109