Sunteți pe pagina 1din 8

1 din 8

ACE F.
REBRANT
POVESTIRI S.F.
traducere de Györfi-Deák György
BOBOCII
SYSTEM ERROR
UN DRUM FĂRĂ DE ÎNTOARCERE

2 din 8
• BOBOCII •
Când am intrat în amfiteatru, se adunaseră deja acolo. Nu erau prea mulţi, vreo optşpe,
poate douăzeci. Cursanţii, cetăţeni ai Alma Mater, erau nişte studenţi un pic mai tineri decât
subsemnatul. Am trecut printre şirurile de bănci ce coborau progresiv, îndreptându-mă către
punctul situat cel mai jos, unde era aşezată catedră. Mi-am aşezat lucrurile pe tăblia ei – nu erau
multe, doar o agendă şi un dosar ce cuprindea planul de învăţământ, pe care rectorul îl semnase
pe nevăzute – şi m-am întors către asistentă. Încă mă gândeam la rector, care pe parcursul
primilor doi ani m-a tot şicanat din cauza acestor planificări – aşternute, în general, pe o singură
coală de hârtie, ce conţinea un memento de câteva rânduri – dar rezultatele obţinute l-au convins
în cele din urmă. Poate se şi temea un pic de mine, realizând că aş fi putut să-i ocup locul oricând
aş fi dorit. Nici nu bănuia că ultimul lucru pe care l-aş fi dorit ar fi fost să preiau conducerea, fie a
universităţii, fie a unui simplu autoturism. Nu i-am mărturisit că nu are de ce să se teamă de mine,
l-am lăsat în această situaţie deloc plăcută, să fie măcinat de îndoială, mulţumindu-mă să trag
toate foloasele rezultate din această stare de fapt. Nu putea să-mi facă nimic rău – pentru că nu
ştia cum – deci mă sprijinea cu toată puterea de care dispunea, lucru de care aveam foarte multă
nevoie. Pe cât era posibil, evitam să recurg la avantajele oferite de talentele mele speciale. Mi-am
examinat studenţii. Vreme de un an de zile ne vom pune reciproc nervii la încercare. Cu unii
poate şi în continuare, dacă vor dori să-şi continue studiile în cadrul catedrei mele. Lucru care se
întâmplă adesea. Cursul meu atrage cel mai mare număr de curioşi, chiar dacă nu de aici provine
renumele universităţii. Dar ei n-au de unde să ştie acest lucru. Sunt boboci, viitori fizicieni, cu
încrederea nezdruncinată în puterea ştiinţei, ce dau dovadă de o profundă încredere în sine, căci
oricine a fost admis la cea mai bună instituţie de învăţământ superior din tară nu poate fi un
fitecine. Ori are o grămadă de bani, ori posedă un coeficient de inteligentă de excepţie. Ori este
un sportiv de mare clasă… Unii probabil că au semnat şi un precontract cu vreuna dintre marile
firme, cu un salariu de debut la care omul obişnuit nu poate decât să viseze… Ca de obicei,
primele şiruri de bănci fuseseră lăsate goale. Grosul ocupase rândurile patru şi cinci, unde se
aşezaseră în grupuleţe. În spatele lor, se retraseră vreo doi muşchiuloşi – probabil vedetele
echipei universitare – ce clipeau somnoroşi şi, lucru de la sine înţeles, cei care socoteau că acest
curs era cea mai mare tâmpenie posibilă. Aici nu venea nimeni de bună voie. În fiecare an trebuia
să-i prind cu arcanul pe studenţii din anul întâi, ca să adun efectivul minim necesar pentru a
începe cursul. Mai târziu, desigur, situaţia se schimba. Nu mai pridideam să-i dau afară pe
solicitanţi. M-am prezentat şi le-am destăinuit, ceea ce ei ştiau deja, că eu voi fi conferenţiarul ce
va preda această specialitate.
— Asta nu-i o specialitate, e o tâmpenie, se auzi o voce de undeva din spate.
— În chestiile astea nu mai cred nici copii de la grădiniţă, afirmă cu tărie o domnişoară cu
ochelari, pistrui şi un fel de-a fi radical. Credinţa în superinteligenţă şi superioritatea ştiinţei o
făcea să radieze.
— Ce rost are să ne pierdem timpul pe-aici? mă întrebă ea. Un cor de voci i-a ţinut isonul.
Am ridicat din umeri, ca şi cum nu m-ar fi interesat acest lucru, deşi nu era adevărat, îmi păsa.
Dar aşa decurgeau ostilităţile de fiecare dată la prima întâlnire cu ei. Am renunţat între timp să
încerc să-i conving, să parlamentez cu ei. Orice asemenea tentativă se termina de obicei cu o
babilonie atotpotopitoare şi singurul rezultat obţinut era că, atunci când se sună de ieşire, tinerii

3 din 8
părăseau sala cu sentimentul victorios că au reuşit să-i ia profului piuitul.
— Fie că vreţi, fie că nu, orice părere aţi avea, sunteţi obligaţi să parcurgeţi acest curs de
un an, le-am zis, la sfârşitul căruia veţi da un examen din tot ceea ce veţi învăţa. Iar cel care pică
la examen, nu va putea să-şi continue studiile, cel puţin nu la această universitate. Acest lucru,
desigur, nu era adevărat, dar de ce nu să nu-i fi speriat oleacă?
— Eu mă minunez, zise un flăcău tras la costum şi cravată, doar de faptul că la sfârşitul
secolului al XX-lea se mai întâmplă astfel de lucruri! Într-o universitate de nivel naţional, mai
mult chiar, ce se bucură de un renume internaţional! În loc de răspuns, mi-am desfăcut braţele. Îi
dădeam dreptate, deşi nu tocmai în sensul în care se aştepta el. Mă minunam de felul de a gândi al
studenţilor. E totuşi ciudat că până şi în ziua de azi, chiar în cazul unor oameni atât de tineri, au
supravieţuit o bună parte din vechile prejudecăţi. Mi-au revenit în minte figurile înaintaşilor. Cu
certitudine, n-au dus o viaţă uşoară, iar unii dintre ei n-au avut parte nici de o moarte onorabilă,
totuşi îi invidiam oleacă. Au suferit destul, au trecut prin tot felul de necazuri, dar nici unul dintre
ei n-a trebuit să dea piept cu o trupă de zurbagii geniali. Disputele începuseră să mă plictisească.
Destul cu întreruperile, cu remarcile neavenite, cu desconsiderările şi cu provocările! La urma
urmei, sportivii se dovedeau a fi cei mai de treabă. Lor le era indiferent unde se plictisesc.
Hotărâsem: de-acum înainte eu dau tonul.
— Înainte de a continua această mică discuţie, le-am spus, vă rog să-mi permiteţi să vi-l
prezint pe asistentul meu… S-au holbat la mine derutaţi de faptul cum îmi întind mâinile înainte,
cu palmele aşezate fată în fată, cu degetele încovoiate ca nişte gheare, de parcă aş fi dorit să
sugrum pe cineva care avea gâtul deosebit de gros. M-am concentrat şi am început, încetul cu
încetul, să-mi îndepărtez mâinile. Deşi ţineam ochii închişi, ştiam de ce se potoleşte gâlceava şi
apoi se face cu desăvârşire linişte. Spectacolul străfulgerărilor ce se întindeau între palmele mele
îi lăsase cu gurile căscate. Nu era prima dată când recurgeam la acest mic truc. N-a trebuit să fac
nici o sforţare şi imediat am simţit binecunoscuta efervescentă a energiei ce irupea şi se
materializa. Magicul cordon ombilical se întindea, se tot întindea, până când se rupse cu totul.
Gata!
— Vi-l prezint pe domnul Jehuda Lõw ben Becalel. Spiritul rabinului Lõw şi-a asumat
sarcina de a mă asista şi a mă ajuta să vă instruiesc. Poate ştiţi, întâmplător, că el a fost cel mai
cunoscut magician al epocii sale, cel care a creat Golemul… Aveţi multe de învăţat de la dânsul.
Tăcerea înmărmurită din amfiteatru fu risipită de glasul lui Rabbi Lõw.
— OK, şefule. Văd că o să meargă treaba şi cu bobocii din generaţia asta, arătă înspre
asistenta rămasă ca la dentist. Degeaba, de-a lungul secolelor bătrânul vrăjitor îşi însuşise atât
limbajul spiritelor elevate, cât şi o seamă de termeni de argou.
— Deci, mi-am început prelegerea, să trecem la subiectul cursului din acest an: BAZELE
MAGIEI…

4 din 8
• SYSTEM ERROR •
Se ocupa de calculatoare de atâta amar de timp. Făcând abstracţie de perioada concediilor
de vară, nu exista o zi în care să nu fi petrecut opt-nouă ore în faţa maşinii. Ori, dacă avea
posibilitatea, chiar mai mult. Acesta îi era slujba şi totodată şi pasiunea. Deşi, să spunem
adevărul, nici nu ştia ce anume îl atrage într-atâta. Emoţia descoperirii unor lucruri inedite? Ori
gândirea logică? Ori dimpotrivă, pendulările mentale lipsite de orice noimă? Ori îi plăcea pur şi
simplu să se joace?
De obicei, nu-şi bătea capul cu chestiile acestea. Le lua cum erau şi gata! Nu obişnuia să
iasă în lume. Păstra legătura cu puţinii săi prieteni, cunoscuţi ori clienţi comunicând prin reţea, cu
ajutorul modemului. Bineînţeles, nu era o legătură excesiv de strânsă. Nu i-ar fi convenit nici lui,
nici celorlalţi. Fiecare avea câte ceva de făcut, o ocupaţie cu care îşi putea omorî timpul, astfel
încât nici nu realiză cum trece. Nu de parcă ar fi contat acest lucru. Timp avea berechet, poate
mai mult chiar decât ar fi avut nevoie. Mult prea mult. Dar dacă aşa se aranjaseră treburile, nu-i
păsa. Îi rămânea mai mult timp ca să se distreze cu calculatorul.
Şi în dimineaţa cu pricina sta cu nasul în monitor şi îşi testă programul tocmai terminat.
Părea că-i ieşise şi de această dată un program curat, fără „bug”-uri, perfect. Ca-ntotdeauna.
— Un bătrân haiduc ca mine nimereşte întotdeauna drept în şa, fredonă ca un refren zicala
sa preferată, în timp ce puse pe rând la încercare toate funcţiunile noului program, străduindu-se
cu multă grijă să-i nu scape vreuna. Căci utilizatorii sunt mari domni.
De fapt, nici nu ştia cine va utiliza acest program, probabil tot numai El, ca şi software-ul
creat anterior. Aplicaţiile de acest tip nu erau căutate pe piaţă. Iar El nu dorea să forţeze lucrurile.
Adevărata plăcere o reprezenta crearea codului, însăilarea programului şi niciodată nu i-a trecut
prin cap ideea că poate alţii nici nu vor ajunge să vadă produsul finit.
Cineva ar fi putut zice, asta-i doar o distracţie de amorul artei. Dar Lui nu i-a spus nimeni
acest lucru. Cei cu care era dispus să comunice erau nişte tipi la fel de exaltaţi ca şi El. Dezvoltau
aplicaţii proprii, similare ca funcţii, le testau, le rulau până când se plictiseau de ele, iar apoi le
ştergeau.
Uneori mai schimbau între ei programe-sursă. O făceau strict fără să se întâlnească
personal. Era păcat să se ridice din faţa aparatului, doar ca să se vadă cu altcineva. Câtă vreme
biţii se îmbulzeau pe cablu, ar fi fost o prostie să rişte să culeagă un guturai numai ca să stea de
vorbă, faţă în faţă, cu o persoană cu care se putea comunica prin scris.
— Iar am luat-o razna, zise El cu voce tare. La naiba, mi-a scăpat un punct din meniu.
Îşi plesni nervos genunchii, apoi înşfăcă mausul şi poziţionă cursorul deasupra porţiunii
necercetate. Un click şi se rezolvă…
Ecranul se întunecă şi în cadrul său apăru doar un mesaj al sistemului de operare:
„Unrecoverable error în REALITY.SYS. Restart Universe? (Y/n)”.
— Ce Dumnezeu…! izbucni Creatorul şi se lăsă greu pe spătarul scaunului.

5 din 8
• UN DRUM FĂRĂ DE ÎNTOARCERE •
Era toamnă şi pădurea strălucea în deplina ei splendoare, ce inspirase atâţia şi atâţia
pictori. Dar în acel moment, nimănui nu-i păsa de acest lucru. Pe niciunul dintre cei patru bărbaţi
nu-l preocupa frumuseţea ei: nici pe evreul cel mărunţel, în haine soioase, care căra pe umăr o
lopată cât el de mare; nici pe cei doi soldaţi cu şepcile încununate cu câte o hârcă rânjită, nici pe
lunganul cu mâinile încătuşate, ce păşea alene între gardienii săi. Cei doi nemţi sporovăiau şi
râdeau întruna, dar mărunţelul nu pricepea din ce pricină. Era polonez, se născuse în Polonia,
într-o familie prea puţin religioasă. Dar fusese obligat să poarte steaua galbenă. Nu-i înţelegea
defel pe cei doi nazişti, care în răstimpuri îi băgau lunganului ţevile prelungi ale automatelor
Schmeisser între coaste, chestie care nu părea să-l impresioneze. Nu se împiedica, nu iutea pasul,
nu şi-l rărea, nici măcar nu manifestă vreun pic de umilinţă fată de cei doi reprezentanţi ai rasei
superioare. Altminteri, nici aceştia nu fuseseră zămisliţi de mult vestiţii supraoameni germanici,
întrucât amândoi erau cu un cap mai scunzi decât prizonierul lor, în plus, unul era chiar negricios,
iar celălalt mai degrabă brunet decât blond. Zbyszek ştia încotro se îndreaptă cu toţii şi nu-i
rămăsese decât să spere că se vor întoarce măcar trei dintre ei. Acesta era Drumul Morţii şi
trebuia un noroc nemaipomenit că cineva să-l străbată şi-n sens invers. El reuşise deja să scape o
dată… Locul către care se îndreptau erau un amestec dintre eşafodajul pe care călăii îşi executau
victimele şi cimitirul unde le înmormântau. Spera doar că va asista la eveniment doar în calitate
de gropar. Avea doar 19 ani, din care patru ani de robie şi dorea al naibii de mult să trăiască. Cel
puţin, atât cât să ajungă şi el să cunoască o femeie… Însă, în momentul de fată, n-avea nici o
şansă s-o facă. În lagăr, femeile şi bărbaţii fuseseră despărţiţi fără milă şi găzduiţi în barăci
separate şi, din variate motive, nimeni nu se arăta dornic să ia parte la „experimentele de
selecţionare”. Participanţii la experienţe ştiau ce îi aşteaptă după scurta perioadă de trai ca-n
paradis. Puteau, vreme de câteva săptămâni, să mănânce pe săturate şi să se prăvălească cât îi ţin
puterile, dar apoi totul se risipea ca un fum… El era un tip precaut.
— Stai retras şi rabdă, îl admonestase taică-său, cu care fusese închis împreună, în
primele săptămâni. Dar el n-a reuşit să scape. În schimb, Zbyszek da. Trecuse prin toate
necazurile şi supravieţuise tuturor: mâncării pe sponci, bătăilor, robotei necruţătoare. Avea
numărul cel mai mic din baracă. Uneori îşi examina succesiunea de cifre albastre şi o mândrie
ciudată îi umplea sufletul. Dar acum se temea. Nemţii scoseseră o ploscă pe care şi-o treceau unul
altuia.
— Numai să nu se îmbete, să nu se îmbete într-atât, încât… să mă. Se rugă în sinea lui.
De această dată, fusese imprudent. Se nimerise să fie acolo exact acolo şi atunci când gardienii
tocmai căutau pe cineva suficient de puternic ca să mânuiască o lopată. Fusese imprudent, deşi
ştia de ce fir subţire atârna viaţa fiecărui om din lagăr. Întotdeauna se retrăsese, statura sa scundă
îl ajutase să se piardă în mulţime, să ducă o existentă cenuşie, astfel încât să nu sară în ochii
nimănui. Întrucât cel care atrăgea atenţia asupra sa era un om mort. Mort, datorită simplului fapt
că astfel observau că respectivul încă mai trăieşte.
— Ascunde-te, rabdă! Devenise singura sa speranţă. Lunganul nici gând să facă aceasta.
Îi privea cu o reală desconsideraţie pe cei doi soldaţi, ucigaşii săi. Evident, nu se temea de ei, nu
le da nici măcar atenţia pe care o acordă omul unei frunze care tocmai s-a desprins de ram
dinaintea ochilor săi. Zbyszek. Nu cunoştea nici limbă acestuia. Realizase că nu e engleza, pe

6 din 8
care o ştia din copilărie, şi nu era nici germana, limbă cu care se canonea de patru ani. Îl întrebase
de unde provine, iar străinul îi răspunsese într-un fel grohăitor. Din plescăiturile şi grohăielile cu
pricină a putut desprinde doar faptul că Hitler îşi băgase mustaţa lui cea ponosită şi-n treburile
cine ştie cărei ţări îndepărtate. Probabil că nu era european, deoarece recunoştea orice limbă
vorbită pe bătrânul continent de la primele cuvinte, doar avusese prilejul să le deprindă pe toate
aici, în lagăr, Dar de graiul acesta nici măcar nu auzise. Pe măsură ce se apropiau de locul acela,
lopata îi apăsa umărul tot mai tare. Trecuse şi altădată pe aici. Tremurase la fel şi atunci, deşi
atunci erau mai numeroşi şi veniseră însoţiţi de nişte maşini care cărau var nestins. Îi puseseră să
astupe o groapă comună. Mai mulţi morţi zăceau risipiţi în jurul ei; unii dintre ei strângeau în
pumni câte o rangă ori câte un bolovan. Pe şepcile lor colţuroase, purtau vulturul polonez. După
înmormântare, Zbyszek a plâns. Nici el ştia, de ce. Poate din cauza faptului că ei îndrăzniseră şi
încercaseră, deşi ştiau de la început că n-au nici o şansă de izbândă. Şi i-au secerat. Ieşiră din
pădure. Câmpul, căci era un spaţiu prea întins ca să-i spună poiană, era presărat cu movilite
scunde, ce abia puteau fi desluşită. Zbyszek ştia ce se află dedesubtul lor. Şi dacă nu va fi atent…
Pe cei doi nemţi îi pufnise iarăşi râsul. De această dată, nu auzise de ce. Chiar dacă nu înţelegea
fiecare cuvânt, începuse să desluşească multe din sporovăiala lor. Fusese obligat s-o facă, viaţa sa
depindea de acest lucru. În schimb, lunganul catadicsi pentru prima dată să-i bage în seamă. Îi
măsură pe cei doi soldaţi şi schiţă un rânjet. Nu era nicidecum un zâmbet sfios, nici implorator,
nici prietenos, ci un rânjet cât se poate de nemilos. Zbyszek nu îndrăzni să-l privească decât cu
coada ochiului.
— Ăsta îşi provoacă singur soarta… Deşi ar putea încă s-o ducă mult… Câteva minute?
Se trezi la realitate. Străinul grohăi către cei doi soldaţi. Nici cu cele mai bune intenţii n-ar fi
putut să spună că le grăise.
— Rüf-rüf schwein, îşi bătu joc de el negriciosul, adunându-şi nasul într-un fel de rât. Şi
izbucniră iar în hohote. Iar străinul râse împreună cu ei. Apoi, se întunecă, de parcă l-ar fi
despicat în două. Îşi ridică mâinile încătuşate la nivelul pieptului. În jurul încheieturilor sale
izbucni o lumină ciudată, verzuie, iar naziştii o priveau la fel de înmărmuriţi ca şi Zbyszek. Nu le
venea să-şi creadă ochilor, n-aveau de ce să creadă, pentru că brăţările de metal se topiră ca
untura pusă pe foc şi scurseră de pe încheieturile nu prea groase în stropi ce străluceau ciudat,
într-o lumină verzuie. După clipa de surprindere, SS-iştii se regăsiră imediat şi acţionară automat,
aşa cum fuseseră antrenaţi. Şi-au ridicat deodată pistoalele-mitralieră Schmeisser, dar oricât de
repede au fost în stare să reacţioneze, mişcările lor parcă erau derulate cu încetinitorul pe lângă
avântul străinului. Se aruncă asupra lor cu mâinile întinse înainte şi degetele încovoiate ca nişte
gheare li se încleştară pe beregată. Două smucituri aproape simultane, două beregate sfâşiate şi o
rafală risipită către tăriile cerului. Apoi se… făcu linişte. Iar la marginea câmpiei nu mai
rămăseseră decât două fiinţe vii. Străinul îi aruncă o căutătură lui Zbyszek. Acesta făcu nervos un
pas îndărăt. N-o să creadă nimeni că n-are nici un amestec în uciderea celor doi nazişti… Iar
pedeapsa cuvenită în asemenea cazuri este moartea. Doar dacă… Doar dacă tipul ăsta n-o să-l
omoare înainte… Dar acesta nu schiţă nici o intenţie de apropiere. Făcu doar un semn, un singur
semn, către nava verzuie de forma unei farfurioare, care ateriză în linişte în celălalt capăt al
câmpului. Apoi, fără să mai aştepte ca Zbyszek să se hotărască, se îndreptă către ea.

7 din 8
8 din 8

S-ar putea să vă placă și