CÂND CREAȚIA POATE FI CONSIDERATĂ ARTĂ ȘI CÂND ARTA POATE

DEVENI O CREAȚIE?
Semnificația artei în cultura gândirii devine a fi pe ultimul plan. Însă, dorința de a
viețui impune manifestarea ei să se afirme nemijlocit prin alte forme, absolut noi.
Muzica modernă, poezia modernă, expozițiile moderne, manifestări și show-uri de
orice gen, începând cu zilele de naștere pentru copii, terminând cu jocurilor olimpice
au evaluat și s-au adoptat procesului de vânzare, ce nu mai poate fi oprit. Așa deci,
arta părăsește hotarele sale pur educative și se subordonează unui proces de
marketing. Iar epoca mainstreamului pune poftele majorităților pe primul plan.
În zilele noastre, artistismul îl putem vedea pretutindeni. Pe o coală de tapetă, într-o
stație, în politică sau într-un program mai specific de învățământ. Se poate de zis cu
certitudine că arta a ieșit din granițele stabilite de epocile precedente. Schimbul
generațiilor a motorizat mutilarea ei permițându-i să se conceptualizeze, până la
căpătarea unei forme fără de formă. Acționismul împuternicit să șteargă granița dintre
artă și creație, unde autorul devine subiectul ori chiar și obiectul manifestării date,
arată astfel importanța procesului de creație ce are un semnificativ mai mare decât
însuși rezultatul creației propriu-zise.
Cu toate acestea, nu putem șterge din istoria noastră, ritualurile ce au născut ideia
frumosului și cea a mărețului cu legile și abordările sale. Parțial toți îl cunoaștem pe
primul creator promovat de evoluție, ce a concentrat omul în centrul unui gând
universal. Și anume acest gând ne apropie cel mai tare de el. Prin urmare, fără de
raționalism nu ne putem apropia de grandiozitatea creației lui. Însă, atunci când
conștiința nu percepe fenomenul creativității și nu poate găsi rolul artistismului într-o
oarecare manifestare, oare mai poate notifica, atribui și s-o ia drept artă? Când creația
poate fi considerată artă și când arta poate deveni o creație? Aceasta e întrebarea
secolului nostru.
Precum ritualurile religioase au evoluat într-o formă mai aproape de înțelegerea acelui
spirit Dumnezeiesc, la fel și toate sferile de creație ar trebui să se regăsească într-un
sfârșit și să iasă din haosul căutărilor efemere. Căci arta efemeră are o valabilitate de
scurtă durată. E un băț cu două capete ce permite azi sa evoce despre orice că e
frumos și măreț iar mâine să zică că e un plictis cotidian. Oare aceasta e misiunea
artei?! E adevărat, noi nu putem nega faptul că timpurile noastre arhi rapide, atât de
tare s-au năpustit asupra noastră încât nu mai avem timp de clasici. Acest timp este
predestinat asimilării maștabului voluminos de informație. Și e adevărat că nu-i
necesar să trăim cu povețele acelor oameni iluștri din trecut, căci nu se știe cum ar fi
acționat ei în perioada noastră. Însă, trebuie câtuși de puțin să recunoaștem acest
trecut, fiindcă el ne vorbește despre identitatea noastră. Cu pierderea ei, e greu să te
regăsești, mai ales având o gândire mutilată.
Și totuși e inevitabil. Omul progresează și evoluează în pas cu creația sa. Greu de
imaginat, dar arta zilelor noastre cu desăvârșire are un stomac atât de voluminos încât
poate să degere absolut totul. Expansiunea artei are doar o limită, omul. Și doar gustul
asupra ei nu are limite.
MACOVEI OLEG