Inflamatia Fiziopat 2018

INFLAMATIA
DATE GENERALE
Inflamația reprezintă un răspuns de apărare la care participă : celulele, vasele sanguine,

proteinele și alți mediatori ai gazdei
Scop in eliminarea cauzei inițiale a injuriei celulare, celulele și țesuturile necrotice
rezultate în urma injuriei si in initierea procesului de vindecare.
• Inflamația este un răspuns nespecific de apărare a organismului, reprezentând o

componentă importantă pentru foarte multe reacții imunologice.
• Deși inflamația ajută la eliminarea infecțiilor și a altor agenți nocivi, reacția inflamatorie
poate crea ea însăși injurie semnificativă.
Inflamatia acuta
Răspunsul inflamator acut declanșat de infecții sau injurii tisulare presupune deplasarea
coordonată a componentelor sanguine (plasmă și leucocite) la locul injuriei. Răspunsul
inflamator acut a fost caracterizat cel mai bine pentru infecțiile microbiene, în special cele
bacteriene, fiind declanșat de receptorii sistemului imun înnăscut, cum ar fi :
-Toll-like receptors (TLRs);
-NOD (nucleotide-binding oligomerization-domain protein )-like receptors (NLRs).
Principalul efect și cel mai rapid efect al acestor mediatori este să producă un infiltrat
inflamator local, alcătuit din proteine plasmatice și leucocite care se găsesc în mod normal la
nivelul vaselor sanguine; acestea ajung extravascular, la locul injuriei, prin venulele
postcapilare.
Endoteliul activat al vaselor de sânge permite extravazarea selectivă a leucocitelor,
prevenind-o pe cea a eritrocitelor. Această selectivitate se datorează in principal:
-selectinelor de pe suprafața celulelor endoteliale;
-integrinelor de pe suprafața leucocitelor.
Interacțiunea are loc atât în spațiul intravascular pe suprafața endotelială, cât și în
spațiile extravasculare, unde proteinele plasmatice nou depozitate formează un matrix
temporar pentru legarea integrinelor leucocitare.
Ajunse la nivelul țesutului afectat, leucocitele (în special neutrofile dacă inflamația apare
în contextul unei infecții bacteriene) devin activate, atât în urma contactului direct cu agenții
patogeni, cât și prin acțiunea citokinelor secretate de celulele rezidente tisulare.
Neutrofilele activate încearcă să distrugă agenții invadatori prin eliberarea conținutului
toxic al granulelor intracelulare, ce includ:
-specii reactive de oxigen
-specii reactive de azot
-proteinaza 3
-catepsina G
-elastază.
Efectul acestor molecule eficiente nu este îndreptat doar asupra agenților microbieni, ci
afectează și structuri ale gazdei, astfel că distrucția tisulară la nivelul gazdei nu poate fi
evitată in general.
Un răspuns inflamator acut ideal determină eliminarea agenților nocivi, urmată de faza
de rezoluție și reparare tisulară, care este mediată în special de macrofagele rezidente și
cele recrutate la nivelul țesutului afectat. Pentru tranziția de la inflamație la rezoluție este
crucială modificarea profilului mediatorilor lipidici: de la prostaglandinele proinflamatorii la
lipoxine, care au efect antiinflamator.
• Lipoxinele :
-inhibă recurtarea neutrofilelor
-stimulează recrutarea monocitelor, ce îndepărtează celulele moarte și inițiază
remodelarea tisulară.
Alți mediatori care au un rol crucial în rezoluția inflamației și inițierea reparării tisulare
sunt:
-rezolvinele și protectinele (altă clasă de mediatori lipidici),
-TGF-β (transforming growth factor β)
-factorii de creștere produși de macrofage.
Dacă răspunsul inflamator acut nu determină eliminarea agentului patogen, procesul

inflamator persistă și capătă caracteristici diferite. Infiltratul neutrofilic este înlocuit cu
macrofage, iar în cazul infecțiilor și cu limfocite T. Dacă efectul combinat al acestor celule
este tot insuficient, inflamația cronică implica formarea granuloamelor și țesuturile limfoide
terțiare.
COMPONENTELE REACTIEI INFLAMATORII ACUTE
a) Activatorii/trigerii/agenții inductori ai inflamației reprezintă semnale care inițiază

răspunsul inflamator.Acestia activeaza receptori specializati.
b) Receptorii specializați determină producerea unor mediatori specifici.

c) Mediatorii modifică statusul funcțional al țesuturilor și organelor, astfel încât să se
poată adapta condițiilor indicate de particularitățile agenților care au produs
inflamația.
d) Efectori
Agenti inductori si de semnalizare ai inflamatiei
Stimuli exogeni ai reactiei inflamatorii

A) Stimuli infectiosi:
PAMPs (pathogen associated molecular pattern) reprezintă structuri moleculare pe care le

dețin toate microorganismele, fie patogene, fie comensale.
Fiecare clasă de microorganisme deține un set limitat și definit de astfel de structuri
moleculare.
PAMPs sunt definite, în sensul că gazdele au dezvoltat seturi corespunzătoare de
receptori ce pot detecta prezența acestor molecule, denumiți pattern-recognition receptors
(PRRs).
PRRs sunt considerați receptori primitivi, pentru că ei se fomează înaintea imunității
adaptative. Acestia pot identifica două clase de molecule: pe lângă PAMPs, pot identifica și
DAMPs (damage-associated molecular patterns care sunt molecule patogene
neinfectioase). Se pot clasifica pe baza funcției pe care o îndeplinesc în:
*PRRs de semnalizare – de exemplu TLR (Toll-like receptors), NLR (NOD-like

receptors)
*PPRs endocitari, care stimulează atașarea, ingestia și distrucția
microoragnismelor de către celulele fagocitare, fără a transmite un mesaj intracelular.
!Cele mai importante familii ale acestor receptori sunt toll-like receptors și
inflamazomii.
Bacteriile comensale pot fi stimuli importanți ai inflamației prin intermediul TLRs,

agenții infecțioși ce induc reacții inflamatorii nefiind neapărat derivați din microorgansime
patogene
Inflamazomul este un complex citoplasmatic multiproteic care recunoaște produsi

microbieni, dar si produși ai celulelor moarte (ex acid uric, ATP extracelular) si cristale.
Stimularea inflamazomului => activarea enzimei caspaza-1=> capsaza-1 clivează formele
precursoare ale citokinei interleukina-1β (IL-1β) în forma sa activă biologic. IL-1 este
mediator important al recrutării leucocitelor în răspunsul inflamator acut.
Factori de virulență
Factorii de virulență (FV) sunt specifici microorganismelor patogene.

În comparație cu PAMPs, FV nu sunt detectați în mod direct de receptori dedicați; in
schimb, efectele activității lor, în special efectele adverse la nivelulul țesuturilor gazdei sunt
responsabile pentru declanșarea reacției inflamatorii.
Activitățile FV sunt detectate prin diferite mecanisme de semnalizare:

*de exemplu, exotoxinele ce induc pori membranari, produse de bacteriile Gram
pozitive, sunt detectate de inflamazomul NALP3 (NACHT-, leucine-rich-repeat and pyrin-
domain-containing protein), care este sensibil la efluxul ionilor de K+ rezultat în urma
formării porilor membranari.
*În mod similar, activitatea proteolitică a proteazelor produse de helminți este

semnalizată de bazofile; acest mecanism de semnalizare poate fi activat de molecule cu
activitate similară funcțional, ceea ce explică de ce alergenii care sunt proteaze pot declanșa
mecanisme induse în general de helminți.
*Un alt mod de a semnaliza activitatea FV este detectarea efectului de moarte celulară
și distrucție tisulară pe care aceștia o induc; in acest caz, stimulii răspunsului inflamator sunt
factori endogeni de distrucție celulară și tisulară.
B) Stimuli neinfectiosi:
1.Alergenii
Unii alergeni sunt detectați din cauza activității asemănătoare cu virulența paraziților; alții
pot să acționeze ca iritanți ai epiteliilor mucoaselor.
Răspunsul inflamator indus în ambele situații este similar pentru că apărarea atât
împotriva paraziților, cât și a iritanților din mediu, constă în îndepărtarea factorilor agresori la
nivelul epiteliilor mucoaselor.
2.Corpii străini
Corpii străini reprezintă particule care sunt prea largi pentru a putea fi fagocitate sau care
produc distrucția membranei fagozomilor.
Particulele de siliciu și de azbest reprezintă exemple frecvent întâlnite în practica
medicală de corpi străini ce determină reacții inflamatorii. Dimensiunile mari și rezistența
acestor particule, precum și absența markerilor prezenți la nivelul celulelor proprii, care
previn fagocitoza, determină o prezență “anormală” la nivelul țesuturilor =>se declanșează
mecanismele fagocitozei la nivelul macrofagelor, dar mărimea și forma particulelor străine
conduc la apariția “fagocitozei frustrate”: formarea unei cupe fagocitare ce nu se poate
închide pentru a forma un fagozom.
Atunci când un corp străin are dimensiuni prea mari pentru a permite formarea chiar și a
unui fagozom ce nu se poate închide =>macrofagele formează un granulom în jurul acestui
corp.
În unele cazuri, macrofagele fuzionează, formând “celule gigante”, care vor încapsula
corpul strain. Incapsularea obiectelor străine reprezintă o strategie defensivă străveche,
întâlinită și la Drosophila melanogaster, caz în care celule asemănătoare macrofagelor
încapsulau ouăle unor specii parazitare.
Indiferent dacă un corp străin este prea larg pentru a fi fagocitat sau alterează
membrana fagozomului, atunci când macrofagele întâlnesc corpi străini, inflamazomul
NALP3 este activat.
C) Cristale:
Guta – poate fi considerată o afectare metabolică ce permite acidului uric sau uratului
să se acumuleze la nivel sanguin și tisular.
Când țesuturile devin suprasaturate, sărurile de urat precipită și formează cristale.
Cristalele sunt mai puțin solubile la temperaturi scăzute, de ex la nivelul articulațiilor
periferice (articulația metatarsofalangiană a halucelui).
Cristalele de urat sunt ingerate de fagocite și activează inflamazomul ce duce la
producția de IL-1 si la inflamația acută.
Așa se explică de ce antagoniștii de IL-1 reprezintă un tratament eficient, folosit în
cazurile de gută care nu răspund la terapia convențională antiinflamatoare.
*Studii recente au arătat că cristale de colesterol și acizi grași liberi activează
inflamazomul.
IL-1 poate juca un rol în boli comune cum ar fi ateroscleroza, asociată cu depunerea
de cristale de colesterol în pereții vasculari.
Înțelegerea acestor mecanisme a ridicat posibilitatea tratării afecțiunilor respective prin
blocarea IL-1.
Modificările vasculare
Principalele reacții vasculare ale inflamației

acute sunt:
• fluxul sanguin crescut secundar vasodilatației
• permeabilitatea vasculară crescută
Reacțiile vasculare debutează rapid după

apariția agentului nociv și domină prima fază a
răspunsului inflamator.
Rezultatul modificărilor vasculare constă în
acumularea celulelor sanguine și proteinelor la
nivelul injuriei.
Principalele modificări locale care apar în

inflamația acută sunt:
• dilatația vasculară;
• extravazarea proteinelor și a fluidului
plasmatice;
• migrarea și acumularea leucocitelor.
Imediat dupa injurie, există vasoconstricție o

scurtă perioada. Vasodilatația arteriolară domină
tabloul vascular, determină flux vascular crescut local și expansiunea patului capilar.
Expansiunea vasculară explică eritemul și căldura caracteristice inflamației acute.
Permeabilitatea vasculară crescută determină mișcarea fluidului proteic și a celulelor
sanguine la nivelul țesuturilor extravasculare, astfel se explică edemul tisular.
În urma dilatației vasculare și a extravazării produse, scade fluxul sanguin, crește
numărul hematiilor/dl și vâscozitatea sângelui, contribuind la eritem.
Mecansime care contribuie la creșterea permeabilității vasculare în reacțiile

inflamatorii acute:
a. Contracția celulelor endoteliale

Creeaza spații intercelulare la nivelul venulelor postcapilare. Aceasta este determinată de
histamină, bradikinină, leukotriene și alți mediatori ce se leagă de receptori specifici și
durează în general puțin, 15-30 minute
O retracție mai lentă și mai prelungită a celulelor endoteliale poate fi provocată de
modificări citoscheletale induse de citokine precum TNF (tumor necrosis factor) și IL-1
(interleukina-1); această reacție apare după 4-6 ore de la triggerul inițial și poate dura peste
24h
b. Injuria endotelială
Produce pierderi vasculare prin necroza și detașarea celulelor endoteliale
In majoritatea cazurilor, pierderile încep imediat după injurie și persistă câteva ore până la
câteva zile, pînă când vasele lezate sunt trombozate sau reparate
In funcție de locul unde are loc injuria, pot fi afectate venulele, capilarele și arteriolele.
Celulele endoteliale pot fi, de asemenea, lezate în urma acumulării leucocitelor la nivelul
pereților vasculari.
c. Transcitoza crescută a proteinelor

Transcitoza reprezintă o formă particulară a transportului prin vezicule. In inflamație, se
formează canale prin fuziunea mai multor vezicule intracelulare
d. Pierderile prin vasele sanguine nou formate

Procesele de reparație tisulară implică formarea de noi vase sanguine; reparatia
debuteaza aproape simultan cu injuria si este considerata tot o etapa a procesului inflamator
Vasele formate prin angiogeneză sunt fragile până când celulele endoteliale se
maturează suficient pentru a forma joncțiuni intercelulare. Celulele endoteliale noi au, de
asemenea, expresie crescută a receptorilor pentru mediatori vasoactivi și factori care
stimulează angiogeneza, care induc la rândul lor permeabilitate vasculară crescută
Răspunsurile de la nivelul vaselor limfatice
Vasele limfatice participă la reacția inflamatorie. Fluxul limfatic este crescut și ajută la
drenarea fluidului din edem, a leucocitelor și a debriurilor vasculare din spațiul extravascular.
În reacțiile inflamatorii severe, cum sunt cele din infecțiile microbiene, limfaticele pot să
transporte agentul patogen, contribuind la diseminarea infecției.
Vasele și ganglionii limfatici se pot inflama, producând limfangita (inflamație a vaselor
limfatice) și limfadenită (inflamarea ganglionilor limfatici). Ganglionii limfatici inflamați au
dimeniuni crescute datorită hiperplaziei foliculilor limfoizi și a numărului crescut de limfocite
și celule fagocitare.
Această constelație de modificări fiziopatologice și morfologice explică entitatea clinică
numită limfadenită reactivă/inflamatorie.
EVENIMENTELE CELULARE ALE INFLAMATIEI

A) Recrutarea
leucocitelor
O funcție importantă a
răspunsului inflamator este
reprezentată de atragerea
leucocitelor la locul
inflamației și activarea
acestora. Leucocitele
ingerează agenții patogeni,
distrug bacteriile și alți
microbi și elimină țesuturile
necrotice și substanțele
străine. Prețul plătit pentru
activitatea defensivă a leucocitelor constă în faptul că, odată activate, leucocitele pot induce
distrucție tisulară și stimularea inflamației.
Astfel, mecanismele de apărare ale gazdei conțin sisteme de verificare și modulare care
să asigure că leucocitele sunt recrutate și activate doar atunci când este necesar.
Leucocitele sunt recrutate de la nivelul fluxului sanguin în țesutul extravascular, unde
agenții patogeni sau țesutul lezat sunt localizate.
Neutrofilele predomină în fazele inflamatorii incipiente și sunt înlocuite ulterior de macrofage.
Recrutarea leucocitelor este alcătuită din mai multe etape:

• marginația și rularea pe suprafața endoteliului, mediată de selectine;
• aderarea fermă la nivelul endoteliului, mediată de integrine;
• migrarea prin spațiile interendoteliale, urmata de chemotaxie
MARGINATIA SI RULAREA
În fluxul sanguin, eritrocitele care sunt mai mici au tendința de a se mișca mai repede
decât leucocitele mai largi, ceea ce determină împingerea leucocitelor de la nivelul coloanei
axiale centrale.
Astfel, leucocitele au oportunitatea de a interacționa cu celulele endoteliale.
Procesul de acumulare a leucocitelor în zona periferică a vaselor sanguine se numește
marginație.
În cazul în care celulele endoteliale sunt activate de citokine și alți mediatori locali,
exprimă molecule de adeziune la nivelul cărora leucocitele vor adera.
Aceste celule aderă și se detașează, inițiind astfel un proces de rostogolire pe suprafața
endotelială, denumit rulare.
Interacțiunile tranzitorii și slabe implicate în mecanismul de rulare sunt mediate de familia
de adeziune moleculară a selectinelor.
Selectinele sunt receptori exprimați la nivelul leucocitelor și endoteliului.
Membrii ai familiei selectinelor sunt:
E-selectina (CD62E), exprimată la nivelul celulelor endoteliale;
P-selectina (CD62P), prezentă la nivelul trombocitelor și endoteliului; L-selectina (CD62L),
pe suprafața celor mai multe leucocite.
Selectinele endoteliale sunt foarte puțin exprimate la nivelul endoteliului neactivat,

expresia lor fiind stimulată de citokine.
Astfel, aderarea leucocitelor la nivelul endoteliului este prezentă în zonele de infecție și
distrucție tisulară, unde se eliberează mediatori.
*De exemplu, în celulele endoteliale neactivate, P-selectina se găsește intracelular la
nivelul corpilor Weibel-Palade; după câteva minute de expunere la mediatori precum
histamina sau trombina, P-selectina este distribuită pe suprafața celulară și facilitează
legarea leucocitelor.
*Un alt exemplu este inducerea expresiei E-selectinei pe suprafața endotelială după
stimularea produsă de citokinele IL-1 și TNF.
ADERAREA
Rularea leucocitelor produce modificări la nivelul suprafeței endoteliale, inițiind

următoarea etapă de reacție a leucocitelor, care constă în aderarea fermă a leucocitelor la
suprafața endotelială.
Acest tip de aderare este mediat de integrine, exprimate pe suprafața leucocitelor.
Integrinele, acesti receptori leucocitari, interacționează cu liganzii lor de pe celulele
endoteliale. Integrinele sunt exprimate la nivelul membranelor plasmatice leucocitare în
condiții normale într-o formă cu afinitate foarte scăzută, fără să adere la liganzii lor specifici.
Aderarea are loc atunci când leucocitele sunt activate de chemokine. Chemokinele sunt
citokine chemoatractante secretate de diferite celulele la locul inflamației și expuse pe
suprafața endotelială. Atunci când leucocitele aderente întâlnesc chemokinele, are loc
activarea celulară.
Integrinele de la nivelul leucocitelor suferă modificări conformaționale și se grupează,
transformându-se într-o formă cu afinitate crescută.
Concomitent, alte citokine precum TNF și IL-1, activează celulele endoteliale, crescând
expresia liganzilor celulelor endoteliale pentru integrine. Printre liganzii celulelor endoteliale
pentru integrine se numără:
• ICAM-1 (intercellular adhesion molecule-1) care se leagă de integrinele LFA-1
(leukocyte function-associated antigen-1)
• VCAM-1 (vascular cell adhesion molecule-1) care se leagă de integrina VLA-4 (very
late antigen-4)
Legarea integrinelor de liganzii lor reprezintă semnale pentru leucocite care produc
modificări citoscheletale ce mediază atașarea fermă la substrat.
Rezultatul creșterii afinității integrinelor și creșterii expresiei liganzilor integrinelor este
reprezentat de atașarea fermă a leucocitelor la nivelul celulelor endoteliale la locul
inflamației.
TRANSMIGRAREA
De la nivelul suprafeței endoteliale, leucocitele migrează prin pereții vasculari, în special
la nivelul joncțiunilor intercelulare, extravazare denumită diapedeză.
Migrarea leucocitelor este modulată mai ales de chemokine extravasculare, care
stimulează mișcarea leucocitelor.
PECAM-1 (platelet endothelial cell adhesion molecule-1) reprezintă o moleculă de
adeziune exprimată pe suprafața leucocitelor și a celulelor endoteliale care mediază
migrarea leucocitelor prin endoteliu.
După trecerea leucocitelor prin endoteliu, acestea secretă colagenaze care permit
trecerea la nivelul membranei bazale vasculare.
CHEMOTAXIA
După extravazarea de la nivel sanguin, leucocitele se îndreaptă către locul injuriei conform
unui gradient chimic, printr-un proces numit chemotaxie.
Diferite substanțe endogene și exogene pot fi chemotactice pentru leucocite, incluzând:
• Particule bacteriene
• Citokine
• Componente ale sistmeului complementului • Produși ai metabolismului acidului
arahidonic
Moleculele chemotactice se leagă de receptorii specifici de suprafață celulară. Aceasta

determină activarea elementelor contractile citoscheletale necesare pentru mișcare.
Leucocitele se mișcă prin extinderea pseudopodelor care se ancorează de matrixul
extracelular. Celula este împinsă în direcția extinderii.
In majoritatea formelor de inflamație acută, neutrofilele predomină infiltratul inflamator în
primele 6-24h
In 24-48h, neutrofilele sunt înlocuite de monocite
*Factori responsabili pentru abundența neutrofilelor:

• neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite de la nivel sanguin
• neutrofilele răspund mai rapid la chemokine
• neutrofilele se pot atașa mai ferm la nivelul moleculelor de adeziune induse pe celulele
endoteliale
După ce ajung în țesuturi, neutrofilele au durată scurtă de viață, mor prin apoptoză și
dispar în 24-48h pe cand monocitele au durată de viață mai lungă
Există și excepții de la acest pattern:
*in unele infecții (ca de exemplu cu Pseudomonas) infiltratul celular este caracterizat de
recrutare continuă de neutrofile pentru câteva zile;
*în infecțiile virale, primele celule recrutate pot fi limfocitele;
*în reacțiile de hipersensibilitate, eozinofilele pot reprezenta principalul tip celular
B) Activarea leucocitelor
În urma activării, are loc intensificarea funcțiilor leucocitare:

• fagocitoza de particule;
• distrucția intracelulară a microbilor fagocitați și a celulelor moarte;
• eliberarea de substanțe care distrug microbii extracelulari și țesuturile moarte;
• producția de mediatori, precum metaboliții acidului arahidonic și citokine, care amplifică
reacția inflamatoare, prin recrutarea și activarea mai multor leucocite.
Diferite clase de receptori celulari de suprafață leucocitari recunosc diferiți stimuli. Receptorii
inițiază răspunsuri care mediază funcțiile leucocitelor.
Fagocitoza
Etapele fagocitozei pot fi sintetizate astfel:

• Recunoașterea și atașarea particulei la nivelul leucocitelor
• Ingestia particulelor cu formarea de vacuole fagocitare
• Distrugerea și degradarea materialului ingerat
Recunoasterea
Fagocitele pot fi diferite tipuri de leucocite, printre care: neutrofilele, monocitele,

macrofagele, etc. Leucocitele ingeră cele mai multe microorgansime și celule moarte prin
intermediul receptorilor specifici de suprafață. Unii dintre acești receptori recunosc
componente ale microbilor și celulelor moarte. Alți receptori recunosc structuri proteice ale
gazdei, denumite opsonine, care învelesc microbii, transformându-i în ținte pentru
fagocitoză, proces denumit opsonizare.
Cele mai importante opsonine sunt anticorpii din clasa imunoglobulinelor G (IgG).
Opsoninele pot fi prezente la nivel sanguin, pregătite să învelească microbii sau pot fi
produse ca răspuns la prezența microbilor.
Leucocitele exprimă receptori pentru opsonine care facilitează fagocitoza rapidă a
microbilor. Printre acești receptori, se numără receptorul Fc pentru IgG (FcγRI), receptorii
complementului 1 și 3 (CR1 și CR3) pentru fragmentele complementului, etc.
Ingestia
Legarea particulelor opsonizate de receptori declanșează ingestia și induce activarea

celulară care intensifică degradarea microbilor ingerați. In timpul ingestiei, pseudopodele se
extind în jurul particulei, putând forma o vacuolă fagocitară. Membrana vacuolară fuzionează
cu membrana unei granule lizozomale, rezultând eliberarea conținutului granular la nivelul
fagolizozomului.
Distrugerea și degradarea microbilor fagocitați
Etapa culminantă a fagocitozei microbiene este reprezentată de distrugerea și

degradarea particulelor ingerate.
Etapele esențiale ale acestui proces sunt reprezentate de:
• producția substanțelor microbicidale la nivelul lizozomului;
• fuzionarea lizozomilor cu fagozomii, expunând astfel particulele ingerate mecanismelor
distructive leucocitare.
*Cele mai importante substanțe cu efect microbicid sunt:
• radicalii liberi de oxigen (ROS-reactive oxygen species);
• enzimele lizozomale (una dintre cele mai importante enzime lizozomale implicate în
distrugerea bacteriilor este elastaza).
Antiproteazele
Pentru că inflamația acută poate produce injurie tisulară severă, existența factorilor
inhibitori ai inflamației este importantă. Antiproteazele sunt inhibitori ai injuriei cauzate de
inflamație, inhibând proteazele distructive eliberate de neutrofilele activate. Deficitul de
antiproteaze predispune la distrucție tisulară produsă de răspusurile inflamatorii: deficitul de
α1 antitripsina se asociază cu emfizem pulmonar și ciroză hepatică la vârstă tânără.
Cunoașterea rolului α1 antitripsinei explică de ce aceasta are un nivel crescut în inflamații
acute (proteină de fază acută) și banda alfa 1 la electroforeza proteinelor serice.
Pe lângă ROS și enzime, alți constituenți ai granulelor leucocitare sunt capabili să
distrugă particulele ingerate, prin diferite mecanisme:
• Proteina de creștere a permeabilității, prin activarea fosfolipazei și degradarea
fosfolipidelor membranare microbiene
• Lizozimul, prin degradarea învelișului oligozaharidic bacterian
• Proteina bazică majoră, prin efectul citotoxic antiparazitar
• Defensinele, prin injuria produsă la nivelul membranelor microbiene
NETs (neutrophil extracellular traps)
Aceste „capcane” de curând descoperite reprezintă niște rețele fibrilare extracelulare

care sunt produse de neutrofile ca răspuns la agenții patogeni infecțioși și la mediatorii
inflamației (ex chemokine, citokine, proteinele complementului, ROS). Pe parcurs, nucleii
neutrofilelor sunt pierduți, conducând la moartea celulelor
NETs conțin un schelet de cromatină nucleară, în care sunt încorporate granule
proteice, ca peptidele antimicrobiene și enzime.
Capcanele asigură o concentrație crescută de substanțe antimicrobiene la locul infecției
și previn răspândirea microbilor prin blocarea lor la nivelul fibrilelor.
Cromatina nucleară de la nivelul NETs, ce include histone și ADN, este considerată o
posibilă sursă de antigene nucleare în bolile autoimune sistemice, în special în lupus (în
cadrul cărora persoanele afectate reacționaeză împotriva propriilor ADN și nucleoproteine).
MEDIATIA CHIMICA A INFLAMATIEI
Mediatorii chimici responsabili pentru modificările vasculare și celulare din inflamația
acută sunt foarte numeroși.
Mediatorii inflamației pot fi:
• produși local, de celulele care se află la locul inflamației
• derivați din precursori circulatori inactivi, care se activează la locul inflamației
Mediatorii celulari se află sechestrați în granule intracelulare în condiții normale, putând fi
rapid secretați prin activarea celulară (ex histamina de la nivelul mastocitelor) sau pot fi
sintetizați de novo ca răspuns față de un stimul (ex prostaglandinele și citokinele produse de
celulele plasmatice).
Mediatorii derivați din proteinele plasmatice (complement, kinine) circulă într-o formă
inactivă și sunt supuși unor procese de clivare proteolitică pentru a dobândi forma activă
biologic.
Mecanisme de acțiune a mediatorilor chimici:
1.Majoritatea mediatorilor acționează prin legarea de receptori specifici la nivelul celulelor

țintă.
2.Mediatorii pot să acționeze doar la nivelul unui tip de celulă sau pot acționa la nivelul mai
multor tipuri celulare, producând efecte diferite în funcție de tipul de celulă
3.Unii mediatori au efect enzimatic și/sau toxic direct și nu necesită legarea de receptori
specifici (ex ROS)
Durata de acțiune a mediatorilor chimici:
Efectul mediatorilor este în general de scurtă durată și modulat strict.
După ce au fost activați și eliberați de la nivel celular, mediatorii pot fi:
• rapid degradați (ex metaboliții acidului arahidonic)
• inactivați de enzime (ex bradikinina este inactivată de kinază)
• eliminați (ex antioxidanții îndepărtează metaboliții toxici ai oxigenului)
• inhibați (proteinele modulatoare ale complementului blochează activarea complementului)
MEDIATORII CELULARI
A) Aminele vasoactive
Sunt printre primii mediatori eliberați în reacțiile inflamatorii acute. Histamina și serotonina
sunt stocate ca molecule preformate predominant la nivelul mastocitelor.
Histamina
Histamina este o amină produsă predominant de mastocite, dar și de bazofile și trombocite
circulante. Deoarece a fost extrasă pentru prima dată de la nivel tisular, prefixul histo a fost
utilizat pentru a defini această amină
Histamina produce dilatație arteriolară și crește rapid permeabilitatea vasculară prin
inducerea contracției endoteliale venulare și crearea de spatii interendoteliale în timpul
inflamației
Histamina non-mastocitară este implicată în transmiterea nervoasă și în procesele de la
nivel digestiv
Printre stimulii care pot determina eliberarea histaminei de la nivelul granulelor
mastocitare se numără:
• Injuria fizică (ex căldură, traumatism)
• Reacții imunologice în cadrul cărora are loc legarea anticorpilor IgE de receptorii
Fc de la nivelul mastocitelor
• Fragmente ale complementului (C3a, C5a)
• Neuropeptide (substanța P)
• Citokine (IL1, IL8)
La scurt timp după eliberarea histaminei, aceasta este inactivată de către histaminază.
Caracterizarea receptorilor la nivelul cărora acționează histamina - medicație
antihistaminică – medicamente ce blochează activitatea histaminei (nu se mai leagă de
receptorii histaminici).
*Mastocitoza – afecțiune caracterizată prin proliferarea și acumularea mastocitelor la nivelul
organelor
Manifestările sistemice reflectă eliberarea mediatorilor de la nivelul mastocitelor, putând
exista inflamație în diferite organe. Cea mai comună formă de mastocitoză cutanată se
caracterizează prin leziuni urticariene cauzate de degranularea mastocitelor în cantități
excesive și eliberarea histaminei. Pruritul și gratajul sever pot asocia manifestări sistemice,
de la moderate (diaree, vomă, cefalee, etc) până la severe (colaps vascular).
Serotonina
Serotonina este un mediator vasoactiv preformat care se găsește la nivelul granulelor

plachetare și este eliberată cu ocazia agregării plachetare. Denumirea provine de la prima
descriere a moleculei – serum agent that affected vascular tone. Ea induce vasoconstricție
în timpul coagulării si este un modulator al neurotransmisiei și al motilității intestinale;
(drogurile ilicite precum Ecstasy și LCD produc creșterea nivelului serotoninei)
B) Metabolitii acidului arahidonic

Metabolitii acidului arahidonic sunt implicati in variate procese biologice, jucând un rol
important în inflamație și hemostază. Acesti metaboliți se mai numesc „eicosanoizi”,
deoarece sunt derivați din acizi grași cu 20 de atomi de carbon, „eicosa” însemnând
„douăzeci” în limba greacă. Pot acționa în fiecare etapă a inflamației, sinteza lor este
crescută la locul răspunsului inflamator iar agenții care inhibă sinteza lor diminuează
inflamația. Principalele surse ale metaboliților acidului arahidonic în inflamație sunt
leucocitele, mastocitele, celulele endoteliale și trombocitele. Metaboliții acționează local,
apoi sunt degradați.
Acidul arahidonic (AA) este un acid gras polinesaturat cu 20 de atomi de carbon produs
în primul rând din acidul linoleic. Este prezent la nivelul organismului în principal sub forma
sa esterificată, ca o componentă a fosfolipidelor membranare celulare si eliberat de la nivelul
fosfolipidelor sub acțiunea fosfolipazelor celulare care au fost activate de stimuli mecanici,
fizici, chimici sau de mediatori ai inflamației. Metabolismul AA poate urma una dintre cele
două căi enzimatice majore:
• Ciclooxigenaza stimulează sinteza prostaglandinelor și a tromboxanilor
• Lipooxigenaza este responsabilă pentru producția leucotrienelor și a lipoxinelor
Prostaglandinele și tromboxanii

Calea ciclooxigenazei este responsabilă pentru sinteza:
• prostaglandinei E2 (PGE2)
• PGD2
• PGF2
• PGI2(prostaciclina)
• tromboxanului A2(TXA2), fiecare fiind rezultatul acțiunii unei enzime
specifice.
*Unele dintre aceste enzime prezintă o distribuție limitată.
Exemple:
• plachetele conțin enzima tromboxan sintetază; astfel, TXA2, un agent potent stimulator al
agregării plachetare și vasoconstrictor reprezintă prostaglandina principală produsă la nivelul
trombocitelor
• celulele endoteliale nu conțin tromboxan sintetază dar conțin prostaciclin sintetază, care
este responsabilă pentru formarea PGI2, un agent inhibitor potent al agregării plachetare și
vasodilatator
• PGD2 reprezintă metabolitul principal al căii ciclooxigenazei la nivelul mastocitelor;
împreună cu PGE2 și PGF2α produce vasodilatație și potențează formarea edemelor
• prostaglandinele contribuie la durerea și febra din cadrul inflamației
Leucotrienele
Leucotrienele sunt produse sub acțiunea 5-lipooxigenazei, principala enzimă de

metabolizare a AA la nivelul neutrofilelor
Sinteza leucotrienelor se realizează în câteva etape primul pas fiind sinteza leucotrienei
A4(LTA4), din care se obțin LTB4 sau LTC4. LTB4 este produsă de neutrofile și macrofage,
fiind un agent chemotactic potent pentru neutrofile. LTC4 și metaboliții acestuia, LTD4 și
LTE4, sunt produși predominant la nivelul mastocitelor si produc bronhoconstricție și
permeabilitate vasculară crescută.
Lipoxinele
Odata atrase la nivel tisular, leucocitele modifică treptat produșii de metabolizare a AA pe

calea lipooxigenazei de la leucotriene la mediatorii anti-inflamatori denumiți lipoxinel Acestea
inhibă chemotactismul neutrofilelor și aderarea la endoteliu, reprezentând astfel antagoniști
endogeni ai leucotrienelor. Plachetele activate reprezintă, de asemenea, surse importante
de lipoxine.
C) Factorul activator plachetar (PAF, Platelet-activating factor)
Denumit astfel pentru capacitatea de a induce agregare plachetară și degranularea

plachetelor, PAF reprezintă un alt mediator fosfolipidic cu un spectru larg de efecte
inflamatorii
PAF provine de la nivelul fosfolipidelor membranare ale neutrofilelor, monocitelor,
bazofilelor, celulelor endoteliale și plachetelor
Pe lângă stimularea plachetelor, PAF produce bronhoconstricție și este de sute de ori
mai potent decât histamina în inducerea vasodilatației și creșterea permeabilității vasculare
Stimuleaza sinteza altor mediatori, ca eicosanoizii și citokinele, crește aderarea
leucocitară, chemotaxia, degranularea leucocitară
D) Citokinele
Citokinele reprezintă molecule polipeptidice ce acționează ca mediatori ai inflamației și

răspunsurilor imunologice, putând fi produse de o varietate de celule. Sunt implicate atât în
fazele inițiale ale răspunsurilor imunologice împotriva agenților nocivi, cât și în răspunsurile
specifice, care apar mai târziu.
Unele citokine stimulează precursorii de la nivelul măduvei hematoformatoare pentru a
produce mai multe leucocite, înlocuindu-le pe cele consumate în cadrul reacțiilor inflamatorii
Citokinele caracterizate molecular se numesc interleukine (abreviate IL și numerotate),
referindu-se la abilitatea lor de a media comunicarea dintre leucocite
*nomenclatura nu este perfectă, fiind incluse în categoria interleukinelor molecule care nu
au efect asupra leucocitelor, iar citokine care acționează asupra leucocitelor nu au fost
introduse în categoria interleukinelor.
Principalele citokine implicate în inflamația acută sunt:

• TNF
• IL1
• IL6
• Chemokinele, un grup de citokine chemoatractante
Alte citokine, dar care au un rol mai important în inflamația cronică, includ interferonul
γ(IFN γ) și IL12.
Citokina IL17, produsă de limfocitele T, joacă un rol important în recrutarea neutrofilelor,
fiind implicată în răspunsul gazdei de apărare împotriva agenților infecțioși și în bolile
inflamatorii.
Tumor necrosis factor (TNF) și IL1

Sunt produse în principal de macrofagele activate, mastocite, celulele endoteliale.
Secretia lor este stimulată de produse microbiene, cum sunt endotoxinele bacteriene,
complexe imune și molecule produse de limfocitele T în timpul răspunsurilor imune
adaptative
Principalul rol al acestor citokine în inflamație este activarea endotelială. Stimulează
expresia moleculelor de adeziune la nivelul celulelor endoteliale, rezultând creșterea
recrutării leucocitelor și a producției de citokine și eicosanoizi
IL1 activează fibrobalștii tisulari, intensificând proliferarea și producția matrixului
extracelular.
Desi TNF și IL1 sunt secretate la locul inflamației, pot intra în circulație și pot acționa la
distanță, inducând reacția sistemică de fază acută, asociată frecvent cu bolile infecțioase și
inflamatorii.
Eliberarea citokinelor în cadrul reacției sistemice de fază acută:

• Acționează la nivelul măduvei hematopoietice, crescând producția și eliberarea
neutrofilelor
• Acționează la nivelul SNC, producând letargie
• Acționează la nivelul hipotalamusului, putând produce febra
• Induc sinteza hepatică a proteinelor de fază acută (fibrinogen, proteina C reactivă), care
cresc viteza de sedimentare a eritrocitelor
• Scăderea tensiunii arteriale
Chemokinele
Sunt o familie de proteine asemănătoare structural, mici, ce sunt chemoatractanți pentru
diferite subtipuri de leucocite
Principalele funcții ale chemokinelor sunt recrutarea leucocitelor la locul inflamației și
controlul organizării anatomice normale a celulelor la nivelul țesutului limfoid și al altor
țesuturi
Chemokinele produse tranzitoriu ca răspuns la stimulii inflamatori recrutează populații
specifice de celule (neutrofile, limfocite, eozinofile) la locul inflamației
Acestea activează leucocitele, crescând afinitatea integrinelor leucocitare pentru liganzii
lor de la nivelul celulelor endoteliale si își exercită activitatea prin legarea la nivelul unor
receptori specifici la nivelul celulelor țintă
Chemokinele sunt clasificate în patru grupe pe baza aranjării reziduurilor cisteinice dintre
care cele mai importante grupe sunt CXC și CC
Chemokinele CXC acționează în special asupra neutrofilelor, IL8 fiind reprezentantul
caracteristic al acestei grupe si este produs de macrofagele activate, celule endoteliale,
mastocite, fibroblaste ca răspuns la agenți microbieni și alte citokine, ca IL1 și TNF
Printre chemokinele CC se numără MCP1 (monocyte chemoattractant protein 1), MIP1α
(macrophage inflammatory protein 1α), RANTES (regulated on activation, normal T cell
expressed and secreted), eotaxin (chemoatractantă pentru eozinofile)
E) Speciile reactive de oxigen (ROS, reactive oxygen species)
ROS se sintetizează pe calea NADPH oxidazei și se eliberează de la nivelul neutrofilelor

și macrofagelor, care sunt activate de microbi, complexe imune, citokine. La nivelul
lizozomilor distrug microbii fagocitați și celulele necrotice
Atunci când secretia nu este in cantitati foarte crescute, ROS pot crește expresia
chemokinelor, citokinelor și moleculelor de adeziune.
Atunci când se secretă în cantități ridicate, ROS produc injurie tisulară prin mai multe
mecanisme:
• Injurie endotelială, cu tromboză și permeabilitate crescută
• Activarea proteazelor și inactivarea antiproteazelor, cu distrugerea matrixului extracelular
• Injurie directă la nivelul altor tipuri celulare – eritrocite, celule parenchimatoase, celule
tumorale
Mecanismele protectoare antioxidante, mediate prin superoxid dismutază, glutation,
catalază, prezente la nivel tisular și circulator, limitează toxicitatea metaboliților oxigenului.
F) Oxidul nitric (NO, nitric oxide)

Oxidul nitric este implicat în modularea mai multor procese:
• la nivelul SNC, modulează eliberarea neurotransmițătorilor și fluxul sanguin
• macrofagele utilizează NO ca agent citotoxic pentru distrugerea microbilor și a celulelor
tumorale
• atunci când este produs de celulele endoteliale, NO relaxează musculatura vasculară și
produce vasodialatație
NO este sintetizat de novo din L-arginină, oxigen molecular, NADPH sub acțiunea
enzimei NOS (nitric oxide synthase).
Există 3 izoforme ale NOS, cu distribuție tisulară diferită:

• Tipul I, neuronal (nNOS) este constitutiv exprimată în neuroni și nu joacă un rol esențial în
inflamație
• Tipul II, inductibilă (iNOS) este indusă în macrofage și celulele endoteliale de mediatori ai
inflamației, în special de IL1, TNF, IFNγ, endotoxine bacteriene; iNOS este responsabilă
pentru producerea NO în reacțiile inflamatorii; iNOS este prezentă și în alte tipuri de celule,
printre care hepatocitele, miocite cardiace, celule endoteliale respiratorii
• Tipul III, endotelial (eNOS) sintetizat predominant la nivel endoteliului
Funcții:
Una dintre cele mai importante funcții a NO este reprezentată de efectul microbicid,
citotoxic, la nivelul macrofagelor activate
Alte roluri pe care NO le joacă în inflamație sunt:
• vasodilatația
• antagonizarea tuturor etapelor de activare plachetară • reducerea recrutării leucocitare la
locul inflamației
G) Enzimele lizozomale leucocitare
Granulele lizozomale ale neutrofilelor și monocitelor conțin enzime care distrug
substanțele fagocitate și sunt capabile să producă distrucție tisulară
Conținutul granulelor lizozomale poate fi eliberat de la nivelul leucocitelor activate
Proteazele acide acționează în general în mediul cu pH scăzut al fagolizozomilor, în timp
ce proteazele neutre (ex elastaza, colagenaza, catepsina) sunt active la nivel extracelular și
pot cauza injurie tisulară prin degradarea elastinei, colagenului, membranei bazale și altor
proteine ale matrixului extracelular
Proteazele neutre pot cliva proteinele complementului C3 și C5 în mod direct, generând
mediatorii vasoactivi C3a și C5a și pot genera peptide bradikinin-like din kininogen
Efectele nocive potențiale ale enzimelor lizozomale sunt limitate de antiproteazele

prezente în plasmă și la nivelul fluidelor tisulare
α1-antitripsina este principalul inhibitor al elastazei neutrofilelor
Deficitul antiproteazelor se poate asocia cu activare susținută a proteazelor leucocitare,
rezultând distrucție tisulară la locul acumulării leucocitelor
H) Neuropeptidele
Neuropeptidele, la fel ca aminele vasoactive, pot iniția răspunsuri inflamatorii. Sunt

proteine mici, care transmit semnale implicate în durere, moduelază tonusul și
permeabilitatea vasculară
Fibrele nervoase care secretă neuropeptide sunt în special la nivel pulmonar și al tractului
gastrointestinal
MEDIATORII PLASMATICI
Proteinele circulatorii care fac parte din trei sisteme ce interrelaționează sunt implicate în
aspecte importante ale reacției inflamatorii:
• sistemul complementului
• sistemul kininelor
• sistemul coagulării
Sistemul complementului
Sistemul complementului conține proteine plasmatice care joacă un rol important în
apărarea gazdei și inflamație. Dupa activare, variate proteine ale complementului învelesc
(opsonizează) particule precum microbii, cu scopul fagocitării și distrugerii acestora.
Componentele complementului contribuie la răspunsul inflamator prin creșterea
permeabilității vasculare și atragerea leucocitelor.
Activarea complementului produce în final complexul MAC (membrane attack complex)
care induce orificii la nivelul membranelor microbilor
Componentele complementului C1 și C9 sunt prezente în plasmă în forma inactivă;
acestea pot fi activate prin proteoliză pentru a căpăta propria activitate proteolitică
Etapa esențială pentru sinteza componentelor complementului active biologic este
reprezentată de activarea celei de a treia componente, C3.
Clivajul C3 poate fi obținut prin trei metode:
-calea clasică, declanșată prin fixarea primei componente a complementului C1 la nivelul
complexelor antigen-anticorp;
-calea alternă, declanșată de polizaharidele bacteriene și alte componente ale peretelui
microbian;
-calea lectinei, în care lectina plasmatică se leagă de reziduurile de manoză la nivelul
microbilor și activează un component din calea clasică, în absența anticorpilor
Toate cele trei căi conduc la formarea unei C3 convertaze care clivează C3 la C3a și C3b.
C3b formează un complex cu C3 convertaza pentru a produce C5 convertaza; acest
complex clivează C5 pentru a genera C5a și C5b și a iniția stadiile finale de asamblare a C6
și C9
Efectele sistemului complementului sunt:
Efectele vasculare: C3a și C5a cresc permeabilitatea vasculară și produc vasodilatație prin
inducerea eliberării de histamină de la nivel mastocitar. Aceste componente ale
complementului se mai numesc anafilatoxine pentru că acțiunea lor este asemănătoare cu
cea a mastocitelor, care sunt efectorii celulari principali ai reacției alergice severe de
anafilaxie
C5a activează metabolismul acidului arahidonic pe calea lipooxigenazei la nivelul
neutrofilelor și macrofagelor, producând eliberarea altor mediatori inflamatori
Activarea, aderarea și chemotaxia leucocitelor: C5a și mai puțin C3a și C4a activează
leucocitele, crescând aderarea acestora la nivelul endoteliului și au efect chemotactic pentru
neutrofile, monocite, eozinofile și bazofile
Fagocitoza: atunci când se fixează la nivelul suprafețelor microbiene, C3b acționează ca
opsonină, intensificând procesul de fagocitoză la nivelul neutrofilelor și al macrofagelor, care
exprimă receptori pentru această componentă a complementului
Complexul MAC care este format din multiple copii ale componentei finale C9 distruge
unele bacterii prin crearea unor pori ce afectează echilibrul osmotic
Activarea complementului este controlată de proteine regulatorii celulare și circulatorii.

Prezența proteinelor cu rol inhibitor la nivelul membranelor celulelor gazdei protejează
celulele normale de injurii neadecavte în timpul reacțiilor împotriva microbilor
Deficitul acestor proteine regulatorii conduce la activarea spontană a complementului
Chiar și în prezența proteinelor regulatorii, activarea neadecvată sau excesivă a
complementului poate depăși mecanismele de protecție, producând injurie tisulară
importantă în unele afecțiuni imunologice
Coagularea și sistemul kininelor
Unele dintre moleculele activate în procesul coagulării participă la răspunsul inflamator
Factorul Hageman (FXII al cascadei coagulării pe cale intrinsecă) este o proteină
sintetizată hepatic care circulă în formă inactivă până vine în contact cu membrana bazală,
colagenul sau plachetele activate. Factorul Hageman activat este implicat în inițierea a patru
sisteme care pot contribui la reacția inflamatoare:
• sistemul kininelor, producând kinine vasoactive;
• sistemul coagulării, inducând activarea trombinei, fibrinopeptidelor,
factorului X, cu proprietăți inflamatorii;
• sistemul fibrinolitic, producând plasmină și inactivând trombina
• sistemul complementului, producând anafilatoxinele C3a și C5a
Mecanisme antiinflamatorii:
Reactiile inflamatorii se atenuează deoarece mulți dintre mediatori au durată scurtă de
viață și sunt distruși de enzimele degradative. Pe lângă acestea, există câteva mecanisme
care contracarează mediatorii inflamatori și au scopul de a limita sau stopa răspunsul
inflamator printre care se numără lipoxinele și proteinele regulatoare ale complementului.
Printre citokinele cu efect antiinflamator se numără IL10 și TGFβ
Un alt mecanism antiinflamator este reprezentat de expresia unor proteine intracelulare,
cum sunt tirozin fosfatazele, care inhibă semnalele proinflamatorii
EVOLUTIA INFLAMATIEI
Atunci când leziunea este limitată, când cantitatea de ţesut distrusă este mică şi când
ţesutul lezat are capacitatea de regenerare, evoluţia este către regenerare completă
histologică şi funcţională. Acest tip de evoluţie implică neutralizarea mediatorilor chimici, cu
refacerea permeabilităţii vasculare şi oprirea migrării leucocitelor.
Efectul combinat al macrofagelor şi drenajul limfatic determină dispariţia edemului
inflamator, a celulelor inflamatorii şi detritusurilor necrotice.
Vindecarea propriu-zisă începe din stadiile precoce de evoluţie ale inflamaţiilor acute; se
intersectează cu fenomenele lezionale pe care începe să le substituie încă de la începutul
fazei de asanare a focarului inflamator.
Vindecarea anatomică (restitutio ad integrum)

Este varianta spre care evoluează de obicei inflamaţiile:
• localizate la nivelul mucoaselor şi epiteliilor de acoperire
• cele produse de agenţi etiologici cu patogenicitate redusă
• cele produse de agenți patogeni care provoacă fenomene lezionale moderate
Vindecarea fără sechele presupune, între altele, lezarea exclusivă a celulelor endoteliale
sau epiteliale, fără lezarea stromei conjunctive.
Vindecarea prin cicatrizare

Apare atunci când inflamaţia este prezentă în ţesuturi lipsite de capacitatea de regenerare,
sau când leziunea interesează o zonă relativ întinsă. In plus, incapacitatea resorbţiei
complete a exudatului inflamator determină organizarea acestuia cu formarea unui ţesut
fibros
Evoluţia spre cronicizare

Cronicizarea inflamației este condiţionată de:
• structura antigenică a agentului inflamator
• formarea în cursul procesului inflamator de “autoimunogene” •formarea de complexe
imune toxice sau/şi
• persistenţa fenomenelor de autoîntreţinere
Cicatrici hipertrofice și keloide
Cand exista un dezechilibru între procesele anabolice și cele catabolice în etapa de
vindecare. Este produs mai mult colagen decât este degradat
Tesutul fibros excesiv este clasificat ca hipertrofic (nu depășește limitele cicatricei) sau
keloid (depășește marginile cicatrcei)
EFECTELE SISTEMICE ALE INFLAMATIEI

Expresia clinică și paraclinică a efectelor sistemice induse de inflamație – cunoscute de
multă vreme. Mai bine studiate au fost febra şi leucocitoza
Invazia microbiană, lezarea tisulară, reacţiile imunologice şi procesele inflamatorii induc la
gazdă o constelaţie de răspunsuri, denumite “răspunsul de fază acută”. Raspunsul
cuprinde modificări metabolice, endocrinologice, neurologice, imunologice
Majoritatea modificărilor apar la câteva ore sau zile după iniţierea inflamaţiei.
Răspunsul de fază acută include creşteri masive ale sintezei hepatice de “proteine de
fază acută“ - reactanţi de fază acută. Funcţia principală a proteinelor pozitive de fază acută -
APP (se numesc pozitive substanţele a căror cantitate creşte) este aceea de a forma
împreună cu liganzi de diferite origini complexe proteină-ligand, care sunt îndepărtate din
circulaţie. Acest fenomen are ca efect inactivarea proteazelor şi neutralizarea moleculelor
toxice (anioni superoxid, dimeri de hemoglobină)
Principalul reglator al genelor APP este IL-6
Dintre APP, frecvent şi facil se dozează: proteina C reactivă, fibrinogenul şi haptoglobina
Răspunsul biologic sistemic se caracterizează prin:

• accelerarea VSH
• sinteza proteinelor de fază acută
• modificarea aspectului electroforetic al serului
• modificarea aspectului leucogramei

Inflamatia Fiziopat 2018

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Inflamatia Fiziopat 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INFLAMATIA

Inflamația reprezintă un răspuns de apărare la care participă : celulele, vasele sanguine,

• Inflamația este un răspuns nespecific de apărare a organismului, reprezentând o

Dacă răspunsul inflamator acut nu determină eliminarea agentului patogen, procesul

COMPONENTELE REACTIEI INFLAMATORII ACUTE

a) Activatorii/trigerii/agenții inductori ai inflamației reprezintă semnale care inițiază

b) Receptorii specializați determină producerea unor mediatori specifici.

Agenti inductori si de semnalizare ai inflamatiei

Stimuli exogeni ai reactiei inflamatorii

PAMPs (pathogen associated molecular pattern) reprezintă structuri moleculare pe care le

*PRRs de semnalizare – de exemplu TLR (Toll-like receptors), NLR (NOD-like

Bacteriile comensale pot fi stimuli importanți ai inflamației prin intermediul TLRs,

Inflamazomul este un complex citoplasmatic multiproteic care recunoaște produsi

Factorii de virulență (FV) sunt specifici microorganismelor patogene.

Activitățile FV sunt detectate prin diferite mecanisme de semnalizare:

*În mod similar, activitatea proteolitică a proteazelor produse de helminți este

Principalele reacții vasculare ale inflamației

Reacțiile vasculare debutează rapid după

Principalele modificări locale care apar în

Imediat dupa injurie, există vasoconstricție o

Mecansime care contribuie la creșterea permeabilității vasculare în reacțiile

a. Contracția celulelor endoteliale

c. Transcitoza crescută a proteinelor

d. Pierderile prin vasele sanguine nou formate

Răspunsurile de la nivelul vaselor limfatice

EVENIMENTELE CELULARE ALE INFLAMATIEI

Recrutarea leucocitelor este alcătuită din mai multe etape:

Selectinele endoteliale sunt foarte puțin exprimate la nivelul endoteliului neactivat,

Rularea leucocitelor produce modificări la nivelul suprafeței endoteliale, inițiind

Moleculele chemotactice se leagă de receptorii specifici de suprafață celulară. Aceasta

*Factori responsabili pentru abundența neutrofilelor:

În urma activării, are loc intensificarea funcțiilor leucocitare:

Etapele fagocitozei pot fi sintetizate astfel:

Fagocitele pot fi diferite tipuri de leucocite, printre care: neutrofilele, monocitele,

Legarea particulelor opsonizate de receptori declanșează ingestia și induce activarea

Distrugerea și degradarea microbilor fagocitați

Etapa culminantă a fagocitozei microbiene este reprezentată de distrugerea și

NETs (neutrophil extracellular traps)

Aceste „capcane” de curând descoperite reprezintă niște rețele fibrilare extracelulare

Mecanisme de acțiune a mediatorilor chimici:

1.Majoritatea mediatorilor acționează prin legarea de receptori specifici la nivelul celulelor

Durata de acțiune a mediatorilor chimici:

Serotonina este un mediator vasoactiv preformat care se găsește la nivelul granulelor

B) Metabolitii acidului arahidonic

Prostaglandinele și tromboxanii

Leucotrienele sunt produse sub acțiunea 5-lipooxigenazei, principala enzimă de

Odata atrase la nivel tisular, leucocitele modifică treptat produșii de metabolizare a AA pe

C) Factorul activator plachetar (PAF, Platelet-activating factor)

Denumit astfel pentru capacitatea de a induce agregare plachetară și degranularea

Citokinele reprezintă molecule polipeptidice ce acționează ca mediatori ai inflamației și

Principalele citokine implicate în inflamația acută sunt:

Tumor necrosis factor (TNF) și IL1

Eliberarea citokinelor în cadrul reacției sistemice de fază acută:

E) Speciile reactive de oxigen (ROS, reactive oxygen species)

ROS se sintetizează pe calea NADPH oxidazei și se eliberează de la nivelul neutrofilelor

F) Oxidul nitric (NO, nitric oxide)

Există 3 izoforme ale NOS, cu distribuție tisulară diferită:

G) Enzimele lizozomale leucocitare

Efectele nocive potențiale ale enzimelor lizozomale sunt limitate de antiproteazele

Neuropeptidele, la fel ca aminele vasoactive, pot iniția răspunsuri inflamatorii. Sunt

Efectele sistemului complementului sunt:

Activarea complementului este controlată de proteine regulatorii celulare și circulatorii.

Coagularea și sistemul kininelor

Vindecarea anatomică (restitutio ad integrum)