Subiecte examen ortopedie

Subiectul 1. Definitia fracturii; focar de fractura; vindecarea fracturii; stadializarea evolutiei unei fracturi
(generalitati). da
Fractura este o intrerupere completa/incompleta a continuitatii osoase, cu sau fara deplasarea fragmentelor
osoase, produsa in urma unui traumatism de o oarecare violenta. Traiectul de fractura poate interesa: epifiza, diafiza
sau poate fi epifizo-diafizar. Fractura poate surveni pe un os bolnav si poarta numele de fractura pe os patologic, cand
este de ajuns chiar si o forta mica. Fractura poate fi inchisa/deschisa, in functie de starea tegumentului. In cazul
fracturilor deschise, focarul de fractura comunica cu exteriorul prin efractia tegumentului. La copii fracturile sunt mai
putin frecvente decat la adult, datorita elasticitatii mai mari a oaselor, greutatii mai mici a corpului si masei musculare
mai reduse. La adult, osul are consistenta minerala crescuta si este mai casant.
Mecanism de producere: direct (fractura se produce la locul de actiune a fortei, lezeaza partile moi din jur si de
obicei sunt fracturi cominutive – forta traumatica actioneaza prin zdrobire, compresiune/soc violent) sau indirect
(fractura se produce in alt loc decat acolo unde actioneaza agentul traumatic – prin compresiune, flexie, torsiune,
tractiune sau combinate).
Focarul de fractura se formeaza doar in momentul fracturii si este reprezentat de un compartiment anatomo-
patologic – initial un spatiu virtual, apoi real, ce contine fragmentele osoase si parti lezate din celelalte tesuturi = periost,
muschi, vase de sange, nervi si tegumente, plus sange (hematom fracturar).
Vindecarea fracturii reprezinta atingerea unei consolidari ce permite un maximum de recuperare functionala.
Pentru a se vindeca o fractura, aceasta trebuie imobilizata, dar in realitate, fracturile consolideaza (cu putine exceptii)
indiferent daca imobilizarea a fost sau nu realizata. Consolidarea se realizeaza cu ajutorul calusului. Imobilizarea este
necesara cel mai adesea pentru: a suprima durerea, a asigura vindecarea intr-o pozitie corecta si pentru a permite
mobilizarea precoce si recuperarea functionala. Consolidarea fracturii – repararea se face prin formarea de os nou
inauntrul si in jurul capetelor oaselor rupte, numit calus. Calusul format in cavitatea medulara este denumit calus intern,
iar cel format in afara osului se numeste calus extern. Consolidarea unei fracturi este un proces original deoarece tesutul
lezat, osul, este reconstituit ad integrum.
Vindecarea biologica si evolutia unei fracturi presupun 5 etape: distructia tisulara si formarea hematomului,
etapa pseudoinflamatorie si de proliferare celulara, etapa de prima cicatrizare – calusul fibros, calusul osos si
remaniere/remodelarea calusului definitiv.
Rezulta in ordine:
- formarea hematomului in jurul si in focarul de fractura si necrozarea pe o suprafata de 1-2 mm a osului de la
nivelul suprafetelor de fractura care este privat de vascularizatia sa;
- apoi apare o reactie inflamatorie acuta cu proliferarea celulelor sub periost si in canalul medular, hematomul
se reabsoarbe lent iar dupa cateva saptamani apar primele depozite minerale;
- formarea calusului fibros – populatia celulara include osteoclastele – care curata osul necrozat, iar pe masura
ce calusul fibros imatur devine mai intens mineralizat, miscarea la nivelul focarului de fractura scade progresiv si in
aproximativ 4 sapt de la traumatism, fractura se “sudeaza”;
- apoi se consolideaza calusul fibros (osteoclaste, osteoblaste);
- remodelarea calusului definitiv – printr-un proces continuu de resorbtie osoasa alternand cu formare de os, pe
o perioada de cateva luni/ani; cavitatea medulara este reformata si osul revine aproximativ la forma sa normala, mai
ales la copii.
Subiectul 2. Focarul de fractura - elementul osos; clasificari. da
Fractura se manifesta prin dezvoltarea unui focar de fractura, ce contine elemente osoase, periost, muschi, vase
de sange, nervi si tegumente. Osul se comporta diferit in functie de varsta: la copii fracturile sunt mai putin frecvente
decat la adult, datorita elasticitatii mai mari a oaselor, greutatii mai mici a corpului si masei musculare mai reduse. La
adult, osul are consistenta minerala crescuta si este mai casant. La copii, deseori fracturile sunt incomplete – fractura in
lemn verde.

1
 Clasificare:
Fracturile pot fi complete/incomplete. Complete = intereseaza intreaga circumferinta a osului. Incomplete =
intereseaza partial osul – cel mai bun exemplu – fractura in lemn verde.
Fracturile complete pot fi simple/bifragmentare sau plurifragmentare. Cele simple sunt: transversale, oblice,
spiroide. Cele plurifragmentare sunt: in aripa de fluture, bifocale/trifocale si cominutive.
Transversale – traiect neregulat, mai mult sau mai putin perpendicular pe axa diafizei, produse prin impact
direct.
Oblice – traiect inclinat fata de orizontala si pot fi scurte sau lungi; produse prin compresiune.
Spiroide – produse prin mecanism de torsiune si au traiect helicoidal, in spirala.
In aripa de fluture – sunt fracturi cu 3 fragmente (un singur fragment intermediar).
Bifocale/trifocale – se izoleaza un fragment intermediar intre cele doua traiecte in general oblice sau
transversale; se mai numesc dublu etajate/trietajate/plurietajate.
Cominutive – exista 4 fragmente intermediare.
Fracturile simple nu au fragmente intermediare.
Fracturile pot fi stabile sau instabile. Stabile = fracturile care odata reduse si imobilizate in aparat gipsat, nu se
mai deplaseaza. Cu cat are mai putine fragmente, cu atat o fractura este mai stabila (o fractura cominutiva, de exemplu,
este extrem de instabila).

Subiectul 3. Focarul de fractura - modificari periostale si consecintele lor. da

Periostul – este un invelis mult mai putin inert decat osul; pe langa os, el contine si terminatii nervoase si
receptori, are functie de invelis, este implicat in cresterea si repararea oaselor, are rol senzitiv – simte durerea, el
sesizeaza stimulii durerosi; protejeaza osul; are rol vascular; este fibros, rigid, destul de rezistent. Rezistenta sa mecanica
poate determina anumite aspecte ale fracturii. Se poate rupe/sfasia in timpul unei fracturi, rezultand deplasarea
fragmentelor osoase. Terminatiile periostice se pot interpune intre fragmentele osoase = interpozitie de tesuturi moi.
Durerea generata de fractura este concentrata in zona de ruptura a periostului => durere in punct fix, care coincide cu
zona de fractura.

Subiectul 4. Focarul de fractura – modificari musculare. da

Musculatura este formata din celule normotone, cu fibre musculare, ce se contracta si involuntar la anumiti
stimuli. Sistemul muscular actioneaza ca o parghie, confera rezistenta si este si punct de sprijin. Forta activa aplicata
acestor parghii – data de fibrele musculare. Grupele musculare – sunt de actiune si de contractiune.
In fractura, apare o scurtare simultana a tuturor fibrelor, o contractura involuntara nediscriminatorie.
Prelungirea contracturii determina scaderea factorilor fibrei musculare si astfel muschiul ajunge la alta dimensiune.
Capacitatea de contractie a muschiului se reface, dar puterea va fi mai mica. Consecinte: se creaza in jurul focarului de
fractura deplasat un tesut cicatriceal ce nu trece de stadiul de cicatrice fibroasa si nu se poate realiza consolidarea
(oasele trebuie sa fie cel putin 60% in contact pentru o vindecare normala, altfel vindecarile devin aleatorii).
Subiectul 5. Focarul de fractura – implicarea vasculara. da
Vasele de sange pot fi ranite de fragmentele osoase ascutite. Exista o retea de capilare de aproximativ 40.000
km. Apar hemoragii, care de multe ori nu se observa, doar in fracturile deschise se vad. Sunt afectate vasele periostice,
din maduva osoasa, din musculatura. Cantitatea de sange pierduta este direct proportionala cu dimensiunea osului
fracturat, rezultand un hematom fracturar (exemplu – 1l la fractura de bazin, 200 ml la fractura de humerus; la antebrat
– 50 ml; la femur – 500-800 ml; fracturi complexe de bazin – 2000 ml). Apar semne si simptome de sindrom anemic in
urma hemoragiei – la pierderi de peste 300 ml. La o pierdere lenta de sange, manifestarile pot lipsi.
Trasatura autolimitanta – hematomul de fractura, sangerarea de fractura se opreste singura, atat timp cat nu
provine dintr-un vas mare. In cazul in care sangerarea provine dintr-un vas mare, nu se va opri singura – se introduc
solutii cristaloide.
Reechilibrarea se face in decurs de 1-2 ore. Pierderea odata realizata va determina inchiderea vaselor de sange,
iar organismul compenseaza hemodinamic.

2
 In caz de fractura de ficat/splina, nu se compenseaza, reechilibrarea hemodinamica nu apare, persista semnele
si simptomele anemiei => sangerare activa cu alta sursa, nu fractura este sursa.
In politraumatism, daca apar persistenta semnelor si simptomelor dupa 3 ore – sangerarea nu provine de la
fractura!
Cand sunt afectate vase mari de sange (a. femurala, a. humerala), hematomul se dezvolta in tesuturile moi,
apare instabilitate tensionala => sutura arterei + hemostaza + osteosinteza.
Subiectul 6. Focarul de fractura – modificari neurologice. da
Nervii pot fi implicati in fractura in 3 feluri distincte:
I Neuroapraxia (fara functie) = pierderea functiei nervoase; din cauza unei contuzii/loviri a nervului; acest spasm
vascular este insotit de edem, intarzierea fluxului nervos; este temporara - dureaza de la cateva ore pana la 2/3/4 zile.
Se administreaza 200 mg hemisuccinat de hidrocortizon in 24 h, insotit de vitamina B. Functional, nervul respectiv se
repara prin restitutio ad integrum.
II Axonotmesis = sunt intrerupti axonii (taierea axonilor), dar teaca lui Schwann ramane intacta. Apare in traume
prin elongatie. Durata lunga – 4-8 luni. Procesul de vindecare poate fi facilitat prin tratamente asistate metabolic,
tratamente de stimulare a nervului. Refacerea dupa axonotmesis – refacere relativ partiala – 70-80% din functia initiala,
care, de regula, este compatibila cu o functie corecta.
III Neurotmesis = taierea/sectionarea intregului nerv. Este o leziune definitiva, fara tendinta naturala de
vindecare, paralizia este definitiva. Nu se poate vindeca fara tratament chirurgical.
Subiectul 7. Tipuri de deplasare in fracturi. da
Tipurile de deplasare, ca si gradul deplasarii depind de mecanismul de producere, violenta traumatismului,
actiunea muschilor, primele ingrijiri si transport.
Fragmentele fracturate se pot deplasa astfel:
- Prin translatie (in plan ant-post sau intero-extern)
- Prin ascensiune/incalecare – distal peste proximal
- Prin rotatie (decalajul) – unul din fragmente/ambele pot fi rotate in jurul axului longitudinal
- Prin angulare (fragmente inclinate/angulate unul in raport cu celalalt)
- Deplasari paralele
- Deplasari diastatice
- Deplasari complexe, prin asocierea mecanismelor semnalate
Subiectul 8. Stadiul 1 si 2 al evolutiei unei fracturi. da
Stadiile 1 si 2 sunt reprezentate de etapa pseudoinflamatorie si de etapa de prima cicatrizare.
Stadiul 1 = etapa pseudoinflamatorie = o reactie celulara initiala, care urmeaza imediat dupa fractura; este o
falsa inflamatie la locul unde se deschide fractura; apare proliferarea celulelor sub periost si in canalul medular,
hematomul se reabsoarbe lent iar dupa cateva saptamani apar primele depozite minerale si o stroma de fibrina ce leaga
fragmentele de os. Dureaza 5-7 zile. Fluxul sanguin este crescut, apare o hipertermie locala in prima faza.
Stadiul 2 = etapa de prima cicatrizare = formarea calusului fibros pe seama unui tesut fibros; populatia celulara
include osteoclastele – care curata osul necrozat, iar pe masura ce calusul fibros imatur devine mai intens mineralizat,
miscarea la nivelul focarului de fractura scade progresiv si in aproximativ 3-4 sapt de la traumatism, fractura se
“sudeaza”; dpdv biochimic, este mult mai slab ca osul. Este important acest calus fibros pt ca fragmentele de os nu se
mai pot deplasa => nu exista deplasari secundare, fragmentele se stabilizeaza.
Subiectul 9. Stadiul 3 al evolutiei unei fracturi. da
Stadiul 3 = calusul osos/dur. Se bazeaza pe celulele stem. Daca conditiile din fractura sunt favorabile,
fibroblastele se vor transforma in osteoblaste, iar daca nu, se transforma in condroblaste (se formeaza un dop de cartilaj
si nu se pot uni fragmentele si astfel rezulta o falsa articulatie). Calusul dur apare in urma mineralizarii calusului fibros si
se obtine unirea solida a capetelor osoase. Dureaza cateva luni – pt membrul superior 3-5 luni, pt membrul inferior – 5-8
luni. Primele 3 stadii realizeaza perioada de unire.

3
 Subiectul 10. Stadiul 4 al evolutiei unei fracturi. da
Stadiul 4 = perioada de remodelare – modelare, care dureaza aproximativ 1 an, 1 an si ½ si este exclusiv
calitativa. Prin remodelare, osul isi recapata structura originala, calusul dur fiind inlocuit prin tesut osos haversian bine
orientat. Prin modelare, osul isi reia forma initiala cu reaparitia canalului medular.
Subiectul 11. Diagnosticarea fracturii; importanta anamnezei, examenului clinic si a masuratorilor. da
Diagnosticul se face pe baza anamnezei, semnelor clinice si mai ales radiografice. El trebuie sa fie complet si sa
cuprinda obligatoriu denumirea osului fracturat, locul fracturii, daca este fractura inchisa/deschisa, traiectul, daca este
interesata articulatia, cat si forma capetelor osoase. Exemplu: fractura inchisa 1/3 medie femur drept, transversala, fara
deplasare.
Examinarea clinica a pacientului se face dupa aceleasi reguli de la semiologie, respectiv se aplica aceleasi
principii, existand o serie de simptome si semne particulare, mai ales la examenul local care imbraca diverse forme in
functie de tesutul afectat.
Anamneza – pentru a lua in considerare mecanismul de producere al fracturii respective. Mecanismul este
foarte important pentru a intelege de ce s-au produs leziunile aparente sau alte leziuni (un mecanism de impact direct la
nivelul unui os lung nu se potriveste cu cel de la o fractura spiroida). Aflarea circumstantelor accidentului are importanta
medico-legala. Uneori pacientul nu poate comunica circumstantele (amnezie, coma), dar ele pot fi aflate de la anturaj,
de la martori, fragmentar de la personalul de urgenta care l-a transportat de la locul accidentului. Aflam daca pacientul a
suferit si alte leziuni asemanatoare, daca a fost operat, daca are boli cronice, daca urmeaza vreun tratament, acestea
putand avea repercusiuni asupra tratamentului.
Examenul clinic – Inspectia – politrauma = asociere de 2/mai multe afectiuni care singure sau prin asociere pot
duce la moartea pacientului (exemplu: traumatism cranio-cerebral inchis cu ororagie + traumatism abdominal cu
ruptura de ficat). Examinarea trebuie sa fie rapida, asociata cu masuri de mentinere a functiilor vitale. Fractura
reprezinta o urgenta secundara, se trateaza dupa ce pacientului i s-au asigurat functiile vitale. Poate fi amanat
tratamentul atunci cand starea pacientului nu permite interventia chirurgicala. Postura pacientului: postura umila,
hipocratica (caracteristica in traumatismele de umar, fractura de clavicula). Fractura de extremitate superioara de femur
(membru de parte afectata mai scurt, in abductie, incalecandu-l pe celalalt). Diferentele de lungime, volum ale
membrelor/segmentelor de membre se determina prin masurare. Se mai pot vedea formatiuni/zone cu aspect tumoral,
zone unde formatiunile osoase imping pielea. Coloratia tegumentelor, inflamatia, cianoza. Prezenta de leziuni
tegumentare, plagi intepate, escoriate, abraziune, rani contuze cu sau fara lipsa de substanta.
Masurarea: se determina lungimea segmentului de membru (acromionul, stiloida, radiusul, SIAS, baza rotulei,
varful maleolei). Se mai determina prin masurare si volumul segmentului de membru prin masurarea perimetrului
acestuia, dar si daca este echivalent cu reperele anatomice.
Palparea – se determina diferentele de temperatura ale tegumentelor. Apar zone de tumefiere si cu consistenta
crescuta. Manevrele: se fac foarte rar deoarece pot provoca leziuni iatrogene (pot aparea leziuni vasculare si nervoase).
De exemplu, poate aparea: un traumatism de coloana cervicala, inregistrat ca accident secundar prin manipularea
neglijenta a pacientului, acesta fiind motivul pt care se pune in prezent gulerul cervical, primul gest la locul accidentului.
Bilantul clinic si radiologic are ca principale obiective: stabilirea dg de fractura, aprecierea starii tegumentelor,
contuzii susceptibile de evolutie spre necroza, deschiderea focarului de fractura, cercetarea complicatiilor: obligatoriu se
examineaza pulsul distal, temperatura si coloratia extremitatilor, de asemenea motricitatea si sensibilitatea sub focarul
de fractura.
In politraumatisme examenul clinic rapid si complet va stabili prioritatile terapeutice. In toate cazurile care au si
fracturi se va face o imobilizare provizorie pt a evita emboliile grasoase si agravarea leziunilor partilor moi in timpul
mobilizarii pacientului.
Subiectul 12. Diagnosticul imagistic si de laborator al fracturilor. da
Examenul radiologic se efectueaza in urgenta, dupa imobilizarea provizorie a fracturii cu un mijloc transparent
la razele X. Incidentele particulare sunt uneori necesare (oblice, ¾). Radiografia evidentiaza linia de fractura si permite
cercetarea partilor moi. Linia de fractura apare ca un traiect clar cand raza directa este paralela cu axa traiectului, sau ca
o imagine densa cand fragmentele se suprapun. De asemenea, se pot identifica traiectele iradiate, pierderile de

4
substanta osoasa, tipul si gradul deplasarii si corpii straini inclusi unde este cazul. Deci, Rx este elementul paraclinic de
certificare a diagnosticului (fata si profil) si este suficienta pentru diagnostic; uneori se face Rx tintita pe locul potentialei
afectiuni.
Cercetarea partilor moi poata arata: modificari ale tesutului celular subcutanat, modificari ale lizereelor
grasoase intermusculare; in caz de suspiciune a unui hematom compresiv se poate apela la o ecografie.
CT clasica sau cu reconstructie 3D este necesara in fracturile articulare, in fracturile de col femural nedepistate
radiologic, dar cu simptomatologie prezenta si in fracturile de bazin. Ofera imagini tip sectiune, utilizat in explorarea
aditionala a fracturilor articulare.
RMN este util in dg leziunilor ligamentare asociate (rezervat elucidarii aspectelor secundare).
Explorarile de laborator sunt foarte importante, dar nu pentru a pune dg, ci mai degraba pentru a determina
peisajul biologic in care a survenit fractura (DZ, IR). Uneori, scaderea hemoglobinei este o modificare conjuncturala, fara
caracter patognomonic. Se pot observa si alte modificari ce apar in contextul unei boli preexistente/asociate.
Tomodensitometrie.
Subiectul 13. Importanta examenului local in diagnosticarea fracturii. da
Examinarea clinica trebuie sa fie atenta si blanda. Se apeleaza la inspectie, cu ajutorul careia se depisteaza
deformatia, tumefactia, excoriatiile si plagile. Prin palpare se localizeaza durerea, se apreciaza temperatura locala si se
examineaza circulatia sub focar. De obicei sunt de evitat miscarile pasive; la nevoie se cere pacientului miscarea activa,
dar cu prudenta.
Semne locale de probabilitate: durere vie, fixa, exacerbata de miscare; deformarea regiunii; scurtarea;
impotenta functionala si echimoza.
Semne de siguranta: mobilitate anormala, netransmisibilitatea miscarii, crepitatia osoasa, intreruperea
continuitatii osoase. De certitudine: radiografii !
Completare de la subiectul 11!
Subiectul 14. Semne si simptome clinice de probabilitate in fractura. da
Pot insoti o fractura, dar nu sunt caracteristice. Sunt semne si simptome de traumatisme: mecanice,
electrocutie, substante chimice, caustice, expunere la razele solare/radiatii.
Ele sunt: durerea, edemul, echimoza, impotenta functionala si scurtarea aparenta.
Durerea este implicata in numeroase tipuri de reactii, este un simptom general si nu este specifica fracturii.
Edemul este semn precoce.
Echimoza poate aparea in mai multe situatii, nefiind specifica fracturii. Unele pot fi persistente (se resorb greu,
pot avea localizari – pattern-uri); sunt extrem de elocvente, nefiind insa patognomonice.
Impotenta functionala – in urma unui incident, membrul/segmentul de membru nu isi poate indeplini functia ca
inainte. Apare si dupa arsura/entorsa/contuzie. Afectarea functiei nu are elemente specifice pentru fracturi.
Scurtarea aparenta – obiectivata prin masuratori; poate aparea in 2 cazuri: fracturi si luxatii. In fracturi – prin
alunecarea segmentului distal pe langa cel proximal, distanta dintre 2 epifize se micsoreaza cu o distanta egala cu
distanta de incalecare a celor 2 fragmente. In luxatii – de exemplu in luxatia de femur, capul femural iese si se produce o
scurtare aparenta pe seama coapsei cu o distanta “d” = distanta cu care se deplaseaza capul femural; se fac masuratori.
Asocierea a 2/3 semne de probabilitate este elocventa, dar este nevoie de un semn de siguranta pentru a pune
un diagnostic.
Subiectul 15. Semne si simptome clinice de siguranta in fracturi. da
Pot fi asociate cu semnele de probabilitate (toate sau mai multe). Ele sunt: durerea (in punct fix), cracmentele
osoase, mobilitatea anormala, lipsa de transmitere a miscarii catre partile distale.
Durerea poate fi si un semn de siguranta, in special durerea in punct fix – pt ca ea este caracteristica numai
fracturii, acolo doare periostul in locul in care s-a rupt. Pacientul este capabil sa arate cu degetul locul unde apare
durerea, desigur, plasat in contextul clinic.
Cracmentele osoase reprezinta un amestec intre niste sunete produse de fragmentele osoase cand se freaca
intre ele si senzatia de percepere a acestora la palpare. Nu apar in lipsa fracturii (insa ceva asemanator apare in
gonartroze).

5
 Mobilitatea anormala – orice miscare anormala sperie pacientul. Se iau zonele epifizare intre cele 2 maini si se
incearca efectuarea de miscari. Osul indemn nu se misca, in timp ce osul cu fractura se misca anormal – se pot produce
dilacerari. La pacientii constienti, invitam pacientul sa faca o miscare, apreciind dupa aparitia durerii. La pacientii
comatosi, nu este recomandata miscarea, pt ca acestia nu reactioneaza si exista riscul sa lezam nervii.
Lipsa de transmitere a miscarii catre partile distale – daca bratul de parghie este rupt, se by-passeaza articulatia
urmatoare. La flexia antebratului, jumatatea proximala va raspunde la flexie, restul ramane inerta.
Subiectul 16. Complicatii imediate ale fracturii. da
Complicatiile imediate/precoce sunt generale, regionale si locale.
Complicatiile precoce generale: socul traumatic, embolia grasoasa, sindromul de strivire, afectiuni ale
aparatului respirator, complicatii cdv, tetanosul si gangrena gazoasa, leziuni viscerale, dezechilibrarea unui DZ.
Embolia grasoasa apare in primele 72 h, mai ales la tineri, dupa fractura oaselor lungi si de bazin. Este provocata
de mobilizarea particulelor grasoase medulare din focarul de fractura si antrenarea lor in circulatie. Se caracterizeaza
prin existenta unui interval liber intre traumatism si primele semne de embolie grasoasa (ore/zile). Semne de debut:
febra inexplicabila, tulburari de comportament, polipnee, petesii. In faza de stare se asociaza: semne respiratorii
(detresa respiratorie acuta), semne neurologice (tulb neurovegetative, tulburari de constienta), sindrom ocular (fundul
de ochi cu pete albe, hemoragii retiniene si edem macular – aspect patognomonic), sindrom cutaneo-mucos (hemoragii
subconjunctivale, eruptii purpurice), semne biologice specifice (cresc lipidele libere in sange, picaturi de grasime in
urina). Tratament: reanimare intensiva, administrare de fosfolipide (lecitina) care fixeaza grasimile libere, heparinizare,
transfuzii, corticoterapie.
Complicatii precoce regionale: accidentele tromboembolice (TVP si EP), sindromul de compartiment,
algodistrofia.
Accidentele tromboembolice se manifesta clinic prin dureri localizate in molet, caldura locala, tumefactie, iar dg
de certitudine se pune prin flebografie. Factorii care favorizeaza trombembolia sunt: imobilizarea gipsata a mb inf,
interventii de lunga durata, decubit prelungit, chirurgia traumatologica pe tibie/bazin. Ca regula generala – toate
fracturile care necesita o perioada de decubit prelungit trebuie sa beneficieze de tratament anticoagulant preventiv.
Sindromul de compartiment se datoreaza cresterii presiunii in lojile aponevrotice din diferite segmente ale
membrelor; hiperpresiunea compartimentala provoaca ischemie tisulara prin oprirea schimburilor vasculare capilare. Se
observa la nivelul lojelor gambei si antebratului, piciorului si mainii. In rezumat, sindromul de compartiment este definit
ca o conditie in care circulatia intr-un compartiment inchis este compromisa prin cresterea presiunii in compartiment,
producand moartea tesuturilor. El se caracterizeaza astfel: etiologic prin cresterea presiunii intracompartimentale
(cauze: traumatism direct, leziuni prin stransoare, compresiuni externe prelungite, arsuri, hemofilie – sangerare in
compartiment, hematom masiv) sau extracompartimentale (cauze:
intinderea/ranirea/compresiunea/obstructia/spasmul arterei principale la nivel proximal da insuficienta vasculara
brusca cu ischemie primara a muschilor); patogenic (prin degenerarea si necroza fibrelor musculare si regenerarea
variabila a muschiului prin inlocuirea prin tesut fibros ce duce la deformari); clinic (debut prin durere, tumefactie,
scaderea temperaturii locale, absenta miscarilor active, hipoestezie si parestezii, pastrarea pulsului periferic in stadiile
precoce si pierderea lui progresiva); terapeutic (se face fasciotomie larga, care efectuata precoce intrerupe evolutia
sindromului prin suprimarea cercului vicios fiziopatologic si permitand recuperarea functionala a segmentului respectiv.
Algodistrofia – consecinta a dereglarii sistemului nervos vegetativ. Toate traumatismele, chiar si cele minime,
pot provoca algodistrofia, dar se observa mai ales dupa fracturile epifizei distale a radiusului, traumatismele pumnului si
mainii, fracturile si traumatismele gleznei si piciorului. Clinica – debut precoce, la cateva zile dupa traumatism sau tardiv,
la cateva sapt. Tablou clinic polimorf, fara semne specifice: dureri fara topografie precisa, tumefactie, edem,
hipersudoratie, tulburari de termoreglare, modificari ale tegumentelor (intinse, fara pliuri, lucioase), tulburari in
cresterea pilozitatii si unghiilor. Semne radiologice – apar tardiv = hipertransparenta tramei osoase, ce ia aspect patat,
adica alterneaza zonele condensate cu zonele hipertransparente (imagini de cer cu nori). Tratament: calcitonina,
propranolol, fizioterapie. Evolutie capricioasa, dar adesea favorabila in cateva saptamani/luni.
Complicatii precoce locale: infectia focarului de fractura, necrozele cutanate secundare si deplasarile
secundare. Infectia focarului de fractura – cauzata de stafilococul auriu – 80% din cazuri. Factori favorizanti: fracturi

6
deschise de grad II-III, fracturile operate, osteosinteza interna cu placa (cea mai riscanta dpdv al infectiei), pacienti sub
tratament imuno-supresor, cobaltoterapie sau diabetici. Semne clinice: febra, cicatrice dureroasa si inflamata cu
secretie purulenta, cercetarea germenului confirma agentul patogen; VSH crescut, hiperneutrofilie, PCR crescuta.
Tratament = reluarea chirurgicala si antibioterapie adaptata – atb se incepe imediat dupa ce s-au recoltat produsele pt
examen bacteriologic. Alti germeni: Clostridium tetani – tetanosul, Clostridium perfringens – gangrena gazoasa.
Necrozele cutanate secundare – apar dupa traumatismele prin strivire, compresiune sau tangentiale. Apar leziuni
subcutanate si musculare. Tratament = exereza + antibiotice. Deplasarile secundare survin mai ales dupa tratamentul
ortopedic si dupa osteosinteze incorecte.
Subiectul 17. Complicatii tardive ale fracturii. da
Complicatiile tardive pot fi generale/locale.
Cele generale sunt: tromboza venoasa cronica, osteoporoza generalizata, escare, bronhopneumonia de decubit,
calculi urinari, infectii urinare.
Cele locale sunt: intarzierea consolidarii, pseudartroza, pseudartroza septica, calusul vicios, necroza osoasa
aseptica avasculara, osteoporoza posttraumatica, tendinite si rupturi tendinoase, artroza, osteite, tulburari trofice,
redoare articulara.
Intarzierea de consolidare = o perioada mai lunga necesara formarii calusului cu modificari Rx: apare un spatiu
intre capetele osoase fracturate, calus de calitate mai slaba, dar nu apare scleroza capetelor osoase. Evolueaza fie spre
consolidare, fie spre pseudartroza.
Pseudartroza = lipsa de consolidare a unei fracturi in intervalul de 6 luni de la traumatism. Cauze: o serie de
fracturi favorizeaza aparitia sa: pierderea de substanta osoasa, deschiderea cutanata, deplasarea initiala importanta,
mobilitatea in focarul de fractura dupa tratament, localizarea fracturii (sunt fracturi cu reputatie nefavorabila: ¼ inferior
al gambei, scafoidul carpian, stiloida metatarsianului V, colul femural).
Pseudartroza septica = absenta consolidarii in mediu septic. Apare dupa fracturi deschise cu evolutie septica sau
dupa fracturi inchise operate infectate.
Osteitele = complicatii infectioase care apar dupa fracturile deschise sau cele inchise operate cu evolutie
septica. Clinica: se manifesta printr-o fistula cu secretie purulenta, prezenta sechestrului pe Rx. Imagistica: fistulografia,
CT si tomodensitometrie. Tratament chirurgical.
Calusul vicios = unirea fracturii in pozitie neanatomica. El apare pe o reducere initiala incorecta sau dupa o
deplasare secundara neglijata.
Necroza osoasa avasculara = inseamna moartea osului data de suprimarea circulatiei si apare in: fracturi
cominutive cand anumite fragmente sunt complet detasate de tesuturile moi si deci lipsite de vascularizatie; in fracturile
intracapsulare ale colului femural si dupa luxatia soldului survine necroza capului femural; in fracturile jumatatii
proximale a scafoidului carpian.
Osteoporoza posttraumatica = apare in primele 5 luni, apoi incepe regenerarea care ramane partiala la un an
dupa fractura.
Tulburarile trofice = se manifesta prin edeme vesperale, dureri climatice care apar la distanta dupa o fractura
corect tratata si consolidata. Mai ales dupa fracturile de glezna si picior.
Subiectul 18. Tratamentul conservator in fracturi. da
Se refera la tratamentul ortopedic, aceasta fiind metoda clasica, nesangeranda, nechirurgicala. Fracturile cu
traiect oblic/spiroid, cominutive sunt instabile si au indicatie de tratament chirurgical, la fel si cele cu deplasare. Doar
20% dintre fracturi sunt stabile, fara deplasare si au indicatie de tratament ortopedic.
Obiectivul principal al tratamentului este obtinerea consolidarii fara complicatii, restabilirea functiei
segmentului fracturat si reducerea la minimum a incapacitatii de munca si a sechelelor functionale.
Tratamentul ortopedic realizeaza reducerea si imobilizarea fracturilor prin mijloace nesangerande. Reducerea
este necesara ori de cate ori exista o deplasare a fragmentelor de fractura. Reducerea trebuie efectuata sub anestezie
(locala, rahidiana sau generala) pentru a suprima durerea si a obtine o relaxare musculara. Tratamentul ortopedic
consta in: tractiunea-extensie continua, imobilizare gipsata si tratament functional.

7
 Tractiunea-extensie continua – pentru a fi eficace, trebuie sa se opuna: tonusului muscular, deformatiei in
focarul de fractura si efectului gravitational. Extensia este aplicata distal de fractura astfel incat sa exercite o tractiune
continua in axul membrului si al osului fracturat. Metoda este utila in special pt fracturile diafizare, cu traiect oblic sau
spiroid, care au un coeficient relativ important de instabilitate. Tractiunea nu poate mentine o fractura nemiscata, dar
poate tractiona un os lung fracturat astfel incat sa fie axat si sa-I fie mentinuta lungimea reala. Ea nu reprezinta decat
rareori o modalitate definitiva si unica de tratament ortopedic al fracturilor. In esenta, ea are rolul de a asigura
imobilizarea relativa a unui focar de fractura care nu poate fi tratat in principiu prin alta metoda ortopedica (gips) sau
chirurgicala (fixare interna). Ea poate fi si o etapa intermediara scurta, pregatitoare actului operator care nu poate fi
efectuat imediat. Ea presupune introducerea unei brose in os printr-o manevra de mica chirurgie realizata sub anestezie
locala. Metoda se aplica indeosebi in fracturile mb inferior (femur, tibie) unde directia de tractiune pe femur va fi
rezultanta paralelogramului de forte aplicate in care compozanta orizontala este dublata de un sistem de scripeti.
Imobilizarea gipsata – avantaj pt ca poate fi aplicata atat la locul accidentului, ca mijloc de imobilizare
provizorie, cat si in orice serviciu chirurgical, ca tratament definitiv al fracturii. Succesul imobilizarii gipsate depinde in
mare masura de respectarea cu strictete a unor principii fundamentale: imobilizarea obligatorie a unei articulatii
deasupra si dedesubtul focarului de fractura; respectarea pozitiei functionale a membrului care nu coincide mereu cu
pozitia anatomica, indiferent de forma gipsului; lasarea libera a extremitatilor mainilor si picioarelor pt a putea
supraveghea circulatia si inervatia; gipsul trebuie sa fie bine mulat, menajand zonele sensibile/susceptibile de leziuni
compresive; gipsul trebuie sa fie captusit cu un jerseu textil, izolator, intre tegument si gipsul propriu-zis; gipsul trebuie
sa fie suficient de strans pt a nu permite miscari in interiorul sau, la nivelul focarului, fara a genera insa tulburari vasculo-
nervoase/trofice; aparatul gipsat trebuie sa fie solid, dar in acelasi timp, usor si estetic; orice aparat gipsat trebuie
obligatoriu supravegheat 24-72 ore in mediu spitalicesc pt a decela orice eventuala tulburare de ordin vascular, nervos
sau trofic, situatie in care aparatul gipsat trebuie despicat pe toata lungimea sa, inclusiv bandajul izolator sau chiar
suprimat in totalitate.
Tratamentul functional – prevenirea edemului si combaterea deficitului functional. Edemul este aproape
inevitabil dupa o fractura, putand antrena leziuni trofice tegumentare si ale partilor moi perifracturare precum si redori
articulare persistente. Edemul se trateaza prin mobilizari active precoce si pozitie procliva a membrului traumatizat.
Mobilizarea activa ajuta la indepartarea edemului, stimuleaza circulatia, previne aderentele in partile moi si favorizeaza
vindecarea fracturii. Combaterea deficitului functional – pe masura ce mobilitatea articulara si troficitatea musculara se
imbunatatesc, pacientul va fi incurajat spre diversificarea activitatilor. Exista anumite tipuri de fracturi care nu
beneficiaza nici de tratament ortopedic, nici chirurgical si tratamentul functional este singura optiune, de la inceput, ca
metoda definitiva. Principiul de baza al acestui tip de tratament consta in trecerea pe prim plan a reeducarii si
recuperarii functionale, in defavoarea principiului de reducere si fixare a focarului de fractura.

Subiectul 19. Tratamentul chirurgical al fracturii; principii generale. da

Tratamentul chirurgical, invaziv – poate fi: clasic – pe cale deschisa ce are ca dezavantaj riscul crescut de aparitie
a infectiilor si pierderea hematomului fracturar; si in focar inchis – dezavantajul consta in faptul ca fixarea in focar nu
este prea buna si nu se poate vedea direct fractura.
Reducerea sangeranda (cu focar deschis) are dezavantajul ca transforma o fractura inchisa intr-o fractura
deschisa, deschizand uneori poarta infectiei (in pofida masurilor de asepsie). In plus, prin evidentierea fragmentelor
fracturate, deperiostarea lor, ea accentueaza devascularizarea acestor fragmente, factor ce va intarzia sau chiar va
impiedica consolidarea. Are insa avantajul unei reduceri anatomice a fracturii.
Imobilizarea chirurgicala a fragmentelor fracturate se face cu ajutorul materialelor de osteosinteza, care pot fi
de mai multe tipuri (sarma, brose, suruburi, placi, tije centromedulare, fixatoare externe). Osteosinteza realizata cu
ajutorul implantelor poate fi rigida, ferma, suprimand orice miscare in focarul de fractura, sau dimpotriva, poate fi
elastica, permitand miscari mici in focar.
Metode in focar deschis/fixare externa: fixatoare simple sau complexe – Hoffmann, Ortofix, Ilizarov.

8
 Metode in focar inchis/fixare interna: osteosinteza cu placa metalica insurubata reprezentata de surubul de
compresie (DHS) si surubul de compresie condilian (DCS), osteosinteza cu tija centromedulara, tija Gamma, osteosinteza
cu suruburi.
Subiectul 20. Tratamentul in focar deschis al fracturii. da
Fixarea externa = principiul sau este de a realiza osteosinteza si fixarea focarului de fractura prin aducerea in
afara osului si a tegumentelor a ceea ce reprezinta esentialul materialului de osteosinteza. In acest scop, in fragmentele
osoase sunt fixate brose si fise care sunt solidarizate intre ele printr-un suport extern. Fixatorul extern este utilizat in
principiu, in fracturile deschise, cu leziuni tegumentare si de parti moi sau leziuni osoase intinse, care, in principiu, nu
beneficiaza de alte tipuri de osteosinteza.
Fixatoarele simple – utilizate pe scara larga; trebuie fixate in general, cu focar deschis, dupa reducerea focarului
de fractura si au drept principal avantaj rigiditatea montajului.
Fixatoarele complexe – Hoffmann, Ortofix si Ilizarov. Fixatorul Hoffmann – cel mai cunoscut, intr-un singur
plan, contine fise si bare de uniune. Este cel mai vechi si cel mai larg raspandit tip de fixator extern; poate fi utilizat cu
focar deschis dupa reducerea focarului de fractura sau cu focar inchis, cu reducerea fracturii dupa montajul fixatorului.
Fixatorul Ortofix – inspirat din principiul fixatorului Hoffmann, el permite fixarea relativ stabila a focarului de fractura
folosind fise de mare calibru atasate la o bara de unire unica, groasa si articulata; datorita usurintei cu care se
manipuleaza, se pot realiza reduceri de buna calitate si stabile. Fixatorul Ilizarov – este un concept nou si revolutionar;
este vorba de conceptul osteogenezei prin distractie care a schimbat fundamental aplicarea principiilor fixarii externe in
tratamentul defectelor osoase, pseudartrozelor, calusurilor vicioase si a osteomielitei. Premiza de baza a tehnicii Ilizarov
este aceea ca osteogeneza poate aparea la un anumit loc special de osteotomie (denumit corticotomie) daca se obtine
un grad adecvat de vascularizatie, fixare si distractie.
Subiectul 21. Tratamentul in focar inchis al fracturii. da
Metode in focar inchis/fixare interna: osteosinteza cu placa metalica insurubata, surubul de compresie (DHS),
surubul de compresie condilian (DCS), osteosinteza cu tija centromedulara, tija Gamma, osteosinteza cu suruburi.
In acest tip de tratament, dezavantul consta in faptul ca fixarea nu este prea buna si nu se poate vedea direct
fractura.
Osteosinteza cu placa metalica insurubata – permite reluarea precoce a miscarilor active, cu refacerea
integritatii osului in forma sa primara prin sudura “per primam” a fragmentelor osoase. Apar numeroase efecte
biologice. Sub placa montata pe os apar tulburari vasculare – in prima zi postop cea mai mare parte a corticalei nu este
vascularizata; din ziua a 15-a, aproape toata corticala este revascularizata prin intermediul vaselor care vin din canalul
medular, cu conditia ca focarul sa fie stabil. Sub placa, tesutul cortical se transforma in 4-7 saptamani in tesut spongios
datorita noilor conditii biomecanice locale. Corticala dispare deoarece placa supra-protejeaza osul dpdv mecanic.
Aceasta transformare spongioasa persista 12-18 luni dupa ablatia placii de osteosinteza si fragilizeaza osul. In zona
corticala subiacenta unei placi, pierderea mecanica variaza intre 50-80%, pierderea cea mai mare datorandu-se placii
cele mai groase. Majoritatea leziunilor diafizare/epifizare necesita o osteosinteza solida. Placile insurubate premulate
sau care pot fi mulate intraop permit osteosinteza in cele mai bune conditii. Placile vor fi fixate pe os de indata ce
fractura a fost redusa si oasele aliniate. Pentru a asigura stabilitatea focarului se fixeaza un numar suficient de suruburi
de o parte si de alta a leziunii, dar niciodata suruburile nu vor fi introduse direct in focarul de fractura. Dintre toate
sistemele de cui-placa, lama-placa sau surub-placa utilizate curent, doar sistemele moderne de surub-placa in
compresiune, tip DHS sau DCS pot lupta eficient impotriva penetratiei cefalice a materialului datorita resorbtiei osoase
in focar si pot asigura in acelasi timp compresiunea intrafocala eficienta si permanenta.
DHS – se mai numeste surub de compresiune. Este un implant format din 2 piese: o placa ce se fixeaza cu
suruburi pe fata externa a femurului si un surub cervico-cefalic de compresiune. Placa prezinta in partea superioara un
manson in unghi fix de 135/140/145 grade si poate avea intre 2 si 12 gauri. In mansonul respectiv poate aluneca un
surub cu lungime variabila de 50-120 mm, marimile fiind din 5 in 5 mm. Implantul rezista la angulatie, dar permite
compresiunea dinamica a fracturii in axul surubului cervico-cefalic; in capatul distal al surubului de compresiune exista
un filet intern unde se potriveste un mic surub capabil sa tractioneze in afara surubul de compresiune; acest mic surub
este numit surub de compactare.

9
 DCS – surubul de compresie condilian a fost realizat pentru fracturile femurului distal; are aceleasi caracteristici
ca DHS, doar ca unghiul dintre placa si surub este de 95 grade. Compresiunea in focarul intercondilian este statica, nu
dinamica cum este in DHS.
Osteosinteza cu tija centromedulara – se introduce o tija in axul neutru al diafizei, mecanic cel mai eficace
posibil, autorizeaza o anumita elasticitate si constituie incontestabil, un beneficiu in raport cu osteosinteza cu focar
deschis. Osteosinteza cu focar inchis, in ciuda dificultatilor de realizare tehnica, asigura maximum de garantie pentru
respectarea celor 3 criterii fundamentale pe care trebuie sa le intruneasca o buna osteosinteza: limitarea riscului septic,
respectarea procesului biologic de consolidare osoasa (prin evitarea evacuarii hematomului fracturar si a deperiostarii
fragmentelor fracturate) si prezervarea calitatilor mecanice ale osului, deoarece tija nu antreneaza niciodata fenomenul
de spongializare a corticalei caracteristic osteosintezei cu placa si care antreneaza riscul unei fracturi iterative. Se
adreseaza fracturilor diafizare ale oaselor lungi, calea de abord fiind una din extremitatile osului. Dupa controlul Rx al
reducerii in focarul de fractura se introduce tija cea mai lunga si cu diametrul cel mai mare posibil, evitand rotatia
segmentelor. Calitatea reducerii si a osteosintezei se verifica intotdeauna Rx. Dezavantaj: nu pot fi osteosintetizate
astfel decat fracturile din 1/3 medie a diafizelor, cu traiect transversal sau spiroid.
Tija Gamma – tija centromedulara prin care trece un cui in axul colului ce poate aluneca extern. Componente:
tije, orificiul tijei pentru surubul de compresiune, suruburi de compresiune, surub de fixare si surub de blocaj distal.
Capatul proximal al tijei poate fi obturat cu un surub de acoperire, unic pentru toate tijele. Tija are o angulatie de 8
grade si datorita acestui fapt va fi plasata diferit pe dreapta si pe stanga.
Osteosinteza cu suruburi – suruburile se utilizeaza pt osteosinteza izolata a unor fragmente osoase ce trebuie
apropiate. Atunci cand se foreaza doar prima corticala, surubul poate atrage a doua corticala, realizand compresiunea in
focar. Exista 2 mari categorii de suruburi: corticale si suruburi de spongie.
Subiectul 22. Tratamentul medicamentos adjuvant in fracturi. da
Tratamentul medicamentos are o larga indicatie si desigur are un rol important in tratarea, vindecarea, calmarea
focarului de fractura. Tratamentul medicamentos, dupa traumatisme, dupa fracturi, se face in general in directia
combaterii durerii si reducerii proceselor inflamatorii. Pentru atingerea acestor obiective, se foloseste medicatia
antialgica precum si medicatia antiinflamatorie.
Medicatia antialgica se foloseste frecvent in durerile cu intesitati mai mari. Sunt folosite: infiltratiile de Xilina 1%
cu sau fara Hidrocortizon in zone limitate: termoleptice (Antideprin, Teperin); - neuroleptice (taridozin) in cazurile de
durere articulara, Acidul acetilsalcilic in doze de la 1-3g/24 h in functie de toleranta; sub forma simpla sau tamponata;
Algocalmin 2 comprimate la 24h; Diclofenac 2 comprimate la 24h, uneori se administreaza Mialgin, Piafen, etc.
Medicatia antiinflamatorie: sunt utilizate mai frecvent Fenilbutazona si derivatele sale, Indometacin, Piramidon,
Brufen, Percluson, precum si diferiti unguenti ca: Hidrocortizon, sau Silina. Indicatia lor este rezervata perioadelor de
tuse inflamatorii sau dureroase. Medicatia antialgica, medicatia antiinflamatorie, asociata, este aproape intotdeauna
necesara. Tratamentul medicamentos antialgic sau antiinflamator trebuie insotit neaparat de un regim desodat.
Tratamentul medicamentos al fracturii comporta trei faze: in primele zile dupa fractura se administreaza
calmante (Mialgin) si miorelaxante (Cloroxazon, Midocalm). In saptamana a doua se incepe terapia medicamentoasa
pentru consolidarea calusului (anabolizante, vitamina C). In saptamana a treia si a patra se incep calciterapia si vitamina
D2.
Medicatia si dozele administrate trebuie individualizate in functie de fiecare pacient.
Subiectul 23. Extensia continua si rolul ei in tratarea fracturilor. da
Tractiunea-extensie continua – principiul fundamental al reducerii este de a corecta deplasarea aplicand
metoda extensiei-contraextensiei care este tocmai principiul de baza al eficientei terapeutice a metodei de tractiune-
extensie continua. Ea permite corectarea progresiva a deplasarii fiind in plus si o metoda de contentie. Pentru a fi
eficace, trebuie sa se opuna: tonusului muscular, deformatiei in focarul de fractura si efectului gravitational. Extensia
este aplicata distal de fractura astfel incat sa exercite o tractiune continua in axul membrului si al osului fracturat.
Metoda este utila in special pt fracturile diafizare, cu traiect oblic sau spiroid, care au un coeficient relativ important de
instabilitate. Tractiunea nu poate mentine o fractura nemiscata, dar poate tractiona un os lung fracturat astfel incat sa
fie axat si sa-I fie mentinuta lungimea reala. Ea nu reprezinta decat rareori o modalitate definitiva si unica de tratament

10
ortopedic al fracturilor. In esenta, ea are rolul de a asigura imobilizarea relativa a unui focar de fractura care nu poate fi
tratat in principiu prin alta metoda ortopedica (gips) sau chirurgicala (fixare interna). Ea poate fi si o etapa intermediara
scurta, pregatitoare actului operator care nu poate fi efectuat imediat. Ea presupune introducerea unei brose in os
printr-o manevra de mica chirurgie realizata sub anestezie locala. Metoda se aplica indeosebi in fracturile mb inferior
(femur, tibie) unde directia de tractiune pe femur va fi rezultanta paralelogramului de forte aplicate in care compozanta
orizontala este dublata de un sistem de scripeti. Pentru a fi eficienta, extensia trebuie sa fie contracarata de
contraextensie. Aceasta se realizeaza prin asezarea pacientului in decubit dorsal strict, fara perna sub cap, ridicarea si
suspendarea mb inferior si ridicarea capetelor distale ale patului. Toate aceste masuri ajuta ca greutatea corpului sa
contrabalanseze forta gravitationala si sa asigure eficienta tractiunii-extensiei continue.
Subiectul 24. Caracteristici generale ale materialelor de osteosinteza. **
Tipuri de materiale: sarma, brose, fise, suruburi, placi, tije centromedulare, fixatoare externe. Materialele de
osteosinteza sunt extrem de variate: oteluri inoxidabile, aliaje pe baza de cobalt sau stellit, titanium sau aliaje din
titanium, implante biodegradabile.
Fixatoare externe: Fixatoare simple (rigide): fixator Judet, fixator tubular AO. Fixatoare complexe: fixator extern
Hoffmann, Ortofix, Ilizarov.
Fixatoare interne: osteosinteza cu placa metalica insurubata, surubul de compresie (DHS), surubul de compresie
condilian (DCS), osteosinteza cu tija centromedulara, tija Gamma, osteosinteza cu suruburi.
Alte materiale de osteosinteza: brose Kirschner (utilizate pentru osteosinteza provizorie a unor fracturi cu
fragmente osoase complexe/instabile sau pt osteosinteza definitiva la oasele mainii si piciorului); o varianta particulara
de osteosinteza este banda de tensiune, numita si hobanaj; agrafele (utilizate pt osteosinteza epifizelor dupa osteotomii
de sustractie, la reinsertia ligemantelor smulse cu pastila osoasa sau pt fixarea focarului de artrodeza in unele interventii
de acest tip pe mana/picior).
Subiectul 25. Mijloace de imobilizare in tratamentul general al fracturilor. da
Tratamentul elementar al fracturilor membrelor consta in combaterea durerii si imobilizarea provizorie corecta
a focarului de fractura. Imobilizarea provizorie a focarului de fractura consta in axarea relativa a segmentului fracturat,
imobilizarea articulatiilor de deasupra si dedesubtul focarului si fixarea buna a mijloacelor de imobilizare.
Mijloacele de imobilizare pot fi: specializate (atele metalice, din material plastic, gonflabile, din piele sau lemn)
sau improvizate (esarfe confectionate pe loc, folosirea de corpuri dure sau, in absenta acestora, solidarizarea membrului
fracturat la torace (pentru membrul superior) sau la membrul contralateral sanatos (pentru membrul inferior).
Efectele imobilizarii sunt calmarea durerii, prevenirea socului, evitarea lezarii vaselor, nervilor, tegumentelor si
muschilor; permite transportul in conditii de confort si limiteaza evolutia nefavorabila a leziunilor preexistente.
Subiectul 26. Tratamentul complicatiilor fracturilor. da
Tratamentul emboliei grasoase: reanimare intensiva (perfuzii, administrare de oxigen); administrare de
fosfolipide (lecitina) care fixeaza grasimile libere; heparinizare, transfuzii, corticoterapie.
Sindromul de compartiment: decompresiunea chirurgicala este urgenta si consta in incizia fasciei pe intreaga
zona a compartimentului. Fiecare muschi trebuie eliberat prin sectiunea capsulei epimusculare pe intreaga lungime;
aceasta se face cu precautiunea de a evita lezarea nervilor. Cand este facuta precoce, muschii apar palizi si friabili si se
obtine o reactie hiperemica masiva. Daca dupa fasciotomie si epimisiotomie pulsul periferic nu reapare, trebuie facuta
explorarea arterei proximale: in compresiuni ale arterei prin fragment osos, trebuie redusa fractura si eliberate
tesuturile moi; spasmul arterial se combate prin infiltratie anestezica periarteriala sau simpatectomie periarteriala;
leziunile de contuzie, ruptura, obstructie impun chirurgia reconstructiva. Comportamentul fata de nervi este diferit,
corespunzator fiecarui nerv in parte. Fascia se lasa deschisa; inchiderea secundara se face dupa cedarea tumefactiei prin
grefa cutanata.
Algodistrofia: tratamentul este dificil si indelungat. Se folosesc: calcitonina; propranolol cu o durata variabila, in
fct de evolutie; se asociaza tratamentul fizioterapic pt evitarea redorilor articulare.
Infectia focarului de fractura: tratamentul cuprinde reluarea chirurgicala si antibioterapie adaptata. Reluarea
chirurgicala este totdeauna necesara cand semnele locale sunt prezente si cele generale importante si cuprinde:
chiuretarea zonelor infectate, excizia tesuturilor necrozate, asigurarea unei stabilizari corecte a focarului, iar inchiderea

11
se poate face fie direct, fie pe o instalatie – drenaj, fie pe bile de gentamicina. Antibioterapia se incepe imediat dupa ce
s-au recoltat produsele pt examen bacteriologic (secretie, produs din punctie, hemocultura), folosind atb cu actiune pe
germenii Gram pozitivi si negativi.
Osteitele: tratamentul este chirurgical si cuprinde: fistulectomie, ablatia materialului de osteosinteza, trepanatia
osoasa cu sechestrectomie, inchiderea cu instalarea de irigatie-drenaj.
Calusul vicios: se foloseste una din urmatoarele metode: osteotomie de corectie (metoda preferata)/ interventii
articulare in cazuri vicioase articulare (artrodeza tibio-tarsiana, proteza totala de sold sau genunchi)/corectarea
scurtarilor (cele pana la 3 cm prin mijloace ortopedice, peste 4 cm folosind metode chirurgicale de alungire).
Necroza osoasa avasculara: evolutia lenta este spre revascularizare lenta a osului necrotic pornind de la
periferie; acest proces dureaza 6-18 luni si leziunile osteoarticulare secundare nu pot fi evitate.
Accidentele tromboembolice: anticoagulante (preventiv mai ales la pacientii care necesita o perioada de
decubit prelungit) – heparina, dar si anticoagulante orale, ciorapi elastici.
Subiectul 27. Recuperarea functionala dupa fracturi. Principii generale. da
Reeducarea functionala urmareste restabilirea functiei membrului sau segmentului de membru lezat si a
intregului aparat locomotor ca un tot unitar.
Tratamentul functional – prevenirea edemului si combaterea deficitului functional. Edemul este aproape
inevitabil dupa o fractura, putand antrena leziuni trofice tegumentare si ale partilor moi perifracturare precum si redori
articulare persistente. Edemul se trateaza prin mobilizari active precoce si pozitie procliva a membrului traumatizat.
Mobilizarea activa ajuta la indepartarea edemului, stimuleaza circulatia, previne aderentele in partile moi si favorizeaza
vindecarea fracturii. La nivelul unui membru fracturat, imobilizat in aparat gipsat, pot exista contractii musculare statice,
izometrice pe care pacientul le poate face si pentru care trebuie incurajat. Dupa scoaterea gipsului, mobilizarea activa a
articulatiilor din vecinatatea focarului trebuie si ea incurajata deoarece troficitatea musculars si redoarea trebuie
combatute eficient si precoce. Se folosesc diverse dispozitive care pot fi reglate si care pot sa asigure o amplitudine si
frecventa a miscarilor constanta, asa numita “miscare pasiva continua”. Un exemplu este dispozitivul artromotor, larg
utilizat in mobilizarea pasiva controlata a articulatiei genunchiului dupa diverse traumatisme/chirurgie la acest nivel.
Combaterea deficitului functional – pe masura ce mobilitatea articulara si troficitatea musculara se
imbunatatesc, pacientul va fi incurajat spre diversificarea activitatilor. Exista anumite tipuri de fracturi care nu
beneficiaza nici de tratament ortopedic, nici chirurgical si tratamentul functional este singura optiune, de la inceput, ca
metoda definitiva. Principiul de baza al acestui tip de tratament consta in trecerea pe prim plan a reeducarii si
recuperarii functionale, in defavoarea principiului de reducere si fixare a focarului de fractura.
Subiectul 28. Luxatia si entorsa. Asemanari si deosebiri. da
Luxatia = modificarea permanenta a raporturilor dintre extremitatile osoase articulare, cu pierderea contactului
normal dintre ele. Cand sunt incomplete (subluxatii), suprafetele articulare pastreaza un contact partial. Luxatiile pot fi
regulate (pozitia epifizei este previzibila – resturile articulare tin oarecum epifiza) sau neregulate (pozitia epifizei este
aleatoare).
Entorsa = leziune traumatica a partilor moi capsulo-ligamentare si periarticulare, ce depaseste limita fiziologica
de stabilitate a articulatiei, fara a modifica raporturile dintre suprafetele articulare. Entorsa este o luxatie nereusita.
Asemanari: amandoua survin in urma unui traumatism pe o articulatie sanatoasa; ambele presupun impingerea
elementelor articulare in posturi la/peste limita normala de miscare; amandoua au cea mai mare incidenta la adulti,
fiind rare la copii si la varstnici; la amandoua apare durerea si impotenta functionala (care in luxatii sunt mult mai
accentuate, dar scad progresiv); deformarea regiunii si mobilitatea anormala apar de asemenea in ambele cazuri; la
amandoua se incearca initial tratamentul prin imobilizare.
Deosebiri: Diferenta dintre entorsa si luxatie este de natura biomecanica. In timpul unui traumatism, fortele
imping parghia osoasa contra ligamentelor, care de obicei rezista in entorsa (ligamentele se pot rupe uneori si in
entorse, dar nu se modifica pozitia capetelor osoase); entorsa nu este atat de mare incat sa permita iesirea unei epifize
in afara capsulei – poate avea ligamente rupte, dar care nu pun in pericol congruenta articulara; in luxatie rupturile au
amploare mai mare si permit osului distal sa plece din zona sa de congruenta intr-o pozitie luxata regulata/neregulata.

12
Entorsa se produce numai prin mecanisme indirecte, pe cand luxatia se poate produce si prin mecansime directe; in
entorse apare tumefactia locala, in luxatii nu.
Subiectul 29. Fractura de clavicula. da
Reprezinta aproximativ 1/3 dintre fracturile centurii scapulare ce apar la adultul tanar de aproximativ 20-30 ani.
Exista mai rar fracturi obstetricale. Ca si la alte localizari, exista fracturi pe os patologic.
Mecanisme de producere: indirecte (mai frecvent) – in cadrul activitatilor sportive, prin cadere pe umar (prin
accentuarea curburilor) sau directe (mai rar) – in cazul agresiunilor sau accidentelor rutiere (ocupanti cu centura).
Fracturile claviculei pot fi localizate in: 1/3 externa, 1/3 medie (cel mai frecvent) sau 1/3 interna (cel mai rar). Ca
orice fractura, si fractura de clavicula poate fi simpla (transversa/oblica/spiroida) sau cominutiva. Fiind imediat sub
tegument, fracturile pot fi inchise sau deschise.
Deplasarea fragmentelor in functie de localizare:
Fracturile din 1/3 medie: fragmentul proximal deplasat cranial si posterior (SCM); fragmentul distal deplasat in
jos si anterior prin greutatea membrului si pectoral si deltoid.
Fracturile din 1/3 interna: deplasare redusa, intern de insertia SCM, fragmentul intern este deplasat inferior,
fragmentul extern tras superior.
Fracturile din 1/3 externa: traiectul in afara ligamentului coraco-clavicular cu minima deplasare; traiect si
interesarea ligamentului coraco-clavicular produce deplasare “in treapta” (fragmentul intern tras in sus).
Clasificari – anatomopat (1/3 externa, medie si interna) si clasificarea Neer pentru 1/3 externa: Tip I – fractura
lateral de ligam coraco-clavicular, Tip II – fractura oblica la nivelul insertiilor ligamentului CC; Tip III – fractura cu
extindere in articulatia acromio-claviculara; Tip IV – fractura cu smulgerea claviculei din periost ce ramane atasat la
nivelul ligamentului CC; Tip V – cominutie cu ramanerea unor fragmente atasate la nivelul ligamentului conoid si
trapezoid.
Simptomatologie: semne de certitudine = crepitatii osoase, perceperea discontinuitatii osoase, mobilitatea
anormala, netransmiterea miscarilor. Semne de probabilitate: durere, impotenta functionala, deformarea regiunii,
scurtarea, echimoza locala si flictene.
Tabloul clasic cuprinde: aspect de umar cazut de partea afectata (trunchiul aplecat inainte, bratul in lungul
trunchiului, flexie cot si antebrat sustinut de mana contralaterala), scurtarea umarului, deplasarea mare face vizibil
aspectul de treapta sau chiar iminenta de deschidere cu un fragment ce ameninta sa perforeze tegumentul.
Diagnosticul pozitiv se pune pe anamneza, examene clinice si investigatii paraclinice: Rg-AP si axiala pentru 1/3
exterioara; CT pt fracturile Neer III.
Evolutia este favorabila cu consolidarea fracturilor in 3-6 saptamani la adult si aproximativ 2-3 saptamani la
copil.
Complicatiile pot fi: imediate (fracturi deschise, leziuni vasculare – subclavia, leziuni nervoase – plex brahial,
pleuro-pulmonare – pneumotorax) sau tardive (consolidarea vicioasa, de obicei tolerata; pseudartroza, compresia
vasculo-nervoasa, osteita, artroza AC – Neer III, sindrom algo-neuro-distrofic, complicatii ale plagii operatorii).
Tratamentul – ortopedic se recomanda in cazul fracturilor fara deplasare, la batrani si la tarati; imobilizarea in
bandaj Dessault la cele fara deplasare (orteza echivalenta). Pentru fracturile cu deplasare se practica reducere si
imobilizare in bandaj Watson-Jones sau orteza echivalenta. Imobilizarea – pt aproximativ 4 saptamani. Tratamentul
chirurgical presupune reducere deschisa si osteosinteza cu placa si suruburi (ideal este placa anatomica cu suruburi
blocate).
Indicatiile tratamentului chirurgical: fracturi deschise/cu iminenta de deschidere; scurtarea mare a umarului;
ireductibilitatea prin interpozitie; leziuni vasculare; umar balant; pe teren patologic; politraumatisme; complicatiile
(pseudartroza, calus vicios); fracturi bilaterale.
Subiectul 30. Luxatia sterno-claviculara. da
Luxatia sterno-claviculara se produce prin mecanisme de compresiune. Sunt articulatii mici cu o libertate de
miscare mica, pivotare de 30-40 grade (miscarea de ridicare a claviculei impreuna cu umerii). Din cauza nepotrivirii
suprafetelor osoase, s-a interpus un cartilaj pentru a da stabilitate articulatiei.

13
 Tipuri de gravitate in cazul luxatiilor: capsula se rupe, iar capul claviculei se deplaseaza pe jumatate afara;
deplasare centimetrica; ruperea intregului aparat capsulo-ligamentar cu eliberarea completa a capatului clavicular.
Deplasarea se face de cele mai multe ori anterior si mai rar posterior.
In cazul deplasarii anterioare, clinic apare tumefactie, durere, relief osos palpabil. In cazul deplasarii posterioare,
clinic se observa o depresiune, clavicula trece in spatele sternului, ceea ce poate cauza leziuni extrem de grave, fatale,
chiar la nivelul organelor mediastinale. Luxatia retrosternala se opereaza mereu si repozitionarea corecta a claviculei
este obligatorie.
Subiectul 31. Luxatia acromio-claviculara. da
Disjunctia acromio-claviculara este frecventa la adultul tanar, preponderent de sex M, mai frecvent in contextul
traumatismelor sportive.
Mecanisme de producere: directe/indirecte (cel mai frecvent prin cadere pe umar).
Clavicula este atasata de omoplat la doua niveluri: acromion (ligament AC) si coracoida (ligament trapezoid si
conoid). Leziunea poate interesa: ligamentul acromio-clavicular si capsula; meniscul articular; ligamentul coraco-
clavicular; complexul musculo-aponevrotic (chinga trapezo-deltoidiana).
Clasificari: dupa directia deplasarii, disjunctia acromio-claviculara poate fi: supra-acromiala, sub-acromiala sau
sub-coracoidiana. Clasificarea anatomopatologica Lagrot: tip I – entorsa acromio-claviculara; tip II – subluxatia AC
(leziunea ligam. acromio-clavicular), tip III – luxatie AC (leziune ligament AC si coraco-clavicular, apare instabilitatea
antero-posterioara) si tip IV – luxatia grava cu ruperea chingii trapezo-deltoidiana.
Simptomatologie: pacientul prezinta durere si impotenta functionala de diferite grade, un aspect de treapta;
daca avem o leziuni a chingii musculare, se poate decela mai usor un semn al clapei de pian.
Dg pozitiv se pune pe baza anamnezei, examenului clinic si imagisticii (Rg AP simpla sau Rg AP cu incarcare 4-6
kg pt deplasarea pe verticala sau Rg axiala pentru deplasarea posterioara; echo sau RMN pt decelarea leziunilor
ligamentare).
Tratamentul: functional, ortopedic sau chirurgical. Functional indicat in entorse, subluxatii sau luxatii la batrani;
presupune o imobilizare scurta, apoi reeducare functionala precoce, fizioterapie sub tratament antialgic. Ortopedic ce
presupune reducerea si imobilizarea in bandaj Watson Jones sau orteza echivalenta 6 saptamani. Rezultate bune in cele
proaspete dar este greu de tolerat. Chirurgical indicat de regula in luxatii si luxatiile grave per primam iar in celelalte
cazuri daca persista dureri la 3-6 luni de la traumatism. Printre tehnicile posibile amintim: Weaver Dunn modificat,
stabilizarea cu ligament sintetic (LARS ligament), reconstructie si stabilizare cu hook plate; Bosworth, etc. Alegerea
tehnicii trebuie sa tina cont de experienta si trainingul operatorului.
Complicatiile tratamentului chirurgical: recidiva cu degradarea montajului, artroza AC, infectiile si leziuni
vasculo-nervoase peroperatorii.
Subiectul 32. Luxatia scapulo-humerala posterioara si inferioara. da
Luxatiile scapulo-humerale sunt cele mai frecvente – 60%. Ele sunt favorizate de conformatia articulatiei:
disproportia suprafetelor articulare, aparat capsulo-ligamentar slab, mobilitate articulara crescuta.
Mecanism de producere: direct – cadere pe umar, indirect – cadere pe bratul intins, tras inapoi, in abductie
(retropulsie) si rotatie externa.
Luxatia antero-inferioara (luxatia erecta) se produce cand traumatismul surprinde bratul in abductie mare. Se
manifesta prin pozitia caracteristica: bratul deasupra orizontalei, tinut de mana cealalta; fixitatea absoluta in aceasta
pozitie, dureri intense la orice incercare de coborare a bratului. Rx arata capul humeral in axila, sub glena, humerusul
dirijat in abductie, omoplatul rotat cu glena privind in sus si in afara.
Luxatia posterioara se produce in proportie de 1-5%, in crize de epilepsie, in convulsii. Clinic se manifesta prin
absenta capului humeral din articulatie si palparea lui retroglenoidian subacromial, rotatia interna si adductia bratului.
Rx de fata evidentiaza largirea spatiului articular, ascensiunea partiala a capului humeral, condensarea capului humeral.
In proiectie axilara se evidentiaza luxatia capului in spatele glenei.
Tratament – reducerea luxatiei se face de urgenta. Metode de reducere: metoda Artl – daca ea nu reuseste, se
incearca si alte metode: metoda Hipocrate, metoda Kocher, metoda Mother – Merle d’Aubigne. In luxatia posterioara,
reducerea se face prin tractiunea bratului in abductie si rotatie externa; imobilizarea se face in abductie de 30 grade si

14
rotatie externa medie. In luxatia erecta, reducerea se face prin tractiune si apoi se duce progresiv bratul in adducctie. In
luxatiile vechi la varstnici se prefera abstinenta, iar la tineri se apeleaza la artrodeza scapulo-humerala in pozitie
functionala. Dupa reducere, se face control Rx si se imobilizeaza membrul toracic dupa cum urmeaza: pana la 20 ani se
face imobilizare in bandaj toraco-brahial, cu cotul lipit de corp pentru 6 saptamani, ca sa evitam recidivele; intre 20-30
ani se imobilizeaza numai 3 sapt pt a evita capsulita retractila; dupa 30 ani, imobilizarea trebuie sa fie scurta si sa
permita miscarile pendulare deoarece riscul capsulitei retractile este mare. Reeducarea este obligatorie, mai ales pentru
sportivi. Stabilizarea articulatiei gleno-humerale se obtine prin musculatura periarticulara. Se incepe prin recuperarea
miscarilor pasive, apoi cele active, apoi intarirea muschilor rotatori interni si externi prin proceduri statice si dinamice.
Subiectul 33. Luxatia scapulo-humerala antero-interna. Da
Luxatiile antero-interne sunt cele mai frecvente. Cand capul humeral se poate afla: extracoracoidian,
subcoracoidian, intracoracoidian sau subclavicular, leziunile capsulo-ligamentare fiind cu atat mai severe cu cat capul
humeral este mai deplasat inauntru.
Luxatia subcoracoidiana este cea mai frecventa. Se manifesta clinic prin: semnul epoletului: acromionul
proeminent, bratul abdus si rotat extern; semnul Berger: abductia este ireductibila si dureroasa, cotul nu poate fi
apropiat de trunchi. Palparea evidentiaza absenta capului de la locul normal si prezenta lui in profunzimea axilei. Rx
arata deplasarea capului humeral si suprapunerea lui pe colul omoplatului.
In forma extracoracoidiana capul humeral se suprapune pe marginea anterioara a glenei, imbracand aspectul
de subluxatie. Semnele clinice sunt mai estompate, numai rotatia externa este mai accentuata.
In forma intracoracoidiana capul humeral se afla in fosa subscapulara pe grilajul costal; leziunile capsulo-
ligamentare si tendinoase sunt importante, iar riscul complicatiilor vasculo-nervoase crescut.
Tratamentul – aproximativ la fel pt toate – la subiectul 32.
Complicatiile (pentru toate): imediate – leziuni vasculare si nervoase; tardive – capsulita retractila si
instabilitatea cronica a umarului.
Subiectul 34. Fractura de col chirurgical humeral. da
In mod normal, humerusul prezinta un col anatomic si un col chirurgical. Colul anatomic este portiunea care
bondeaza capul humeral cu cartilajul. Colul chirurgical este portiunea de sub capul humeral.
Fractura de col chirurgical este favorizata de osteoporoza, cu o frecventa foarte mare, fiind a 2-a dupa fracturile
de sold. Pacientii care au avut acest tip de fractura au o predispozitie de a face aceeasi fractura.
Exista 2 tipuri de fracturi ale colului chirurgical humeral: angrenate si cu deplasare. La cele angrenate, cele 2
fragmente raman in contact, dar este posibil ca ele sa aiba o angulare fie in abductie (unghiul lateral arunca cotul in
afara), fie in adductie (unghiul medial). Cele cu deplasare = diafiza se orienteaza de obicei intern fata de capul humeral si
devine un pericol, datorita marginilor ascutite pentru elementele axilei (in special artera axilara). Se trateaza obligatoriu.
Exista si cazuri cu luxarea capului humeral (pe langa fractura) – prima data se petrece luxatia si apoi fractura; se
formeaza un complex patologic (fractura de col chirurgical + luxatia de cap humeral).
Clinic: exista toate semnele si simptomele de probabilitate la nivelul umarului. Pot aparea semne de luxatie
scapulo-humerala recenta (umar patrat). In fractura cu abductie exista o gatuitura la nivelul deltoidului, aparand ca o
cuta subdeltoidiana, asemanatoare “loviturii de topor”. Vom completa examinarea clinica prin verificarea miscarilor
membrului (pt ca o fractura la acest nivel se poate complica si cu o pareza de nerv radial); se verifica miscarea degetelor
si pulsul distal pentru a vedea daca exista sau nu compresiuni nervoase/vasculare care trebuiesc mentionate de la
inceput, pentru a nu fi acuzati ca au inceput in timpul manevrelor.
In fracturile cu deplasare prin incalecare se va observa si o scurtare aparenta a membrului (2-4 cm) din cauza
ascensionarii diafizei.
Fracturile cu abductie cu angulare sub 15 grade se reduc usor. Se fixeaza pumnul in axila pacientului si se apasa
usor pe cot pentru a reveni spre corp (astfel se indreapta unghiul format in focarul de fractura) – manevra Bohler.
Explorarea Rx – confirma fractura si tipul ei; Rx de umar de fata, ortostatica sau in clinostatism, ne arata detalii
care vor fi utile pentru decizia terapeutica.
Fracturile prin incalecare, in cazul in care operatia este contraindicata – se recurge la un gips cu atarnare (activ
doar in pozitie verticala). Fracturile de obicei se opereaza pentru ca este foarte greu de obtinut o pozitionare corecta.

15
 Abordul chirurgical se face printr-o incizie anterioara in santul delto-pectoral, deschidem focarul de fractura, se
plaseaza diafiza sub capul humeral si se fixeaza cu placi scurte, cu suruburi. Postoperator: imobilizare cu bandaj D… 4-6
saptamani (uneori se scoate imobilizarea si se incearca cateva miscari). Pentru a readuce la viata articulatia si pentru a
inlatura depozitele de fibrina, ce apar la locul inflamatiei.
De asemenea, la acesti pacienti trebuie tratata si osteoporoza: diaree, osteoporoza (calciu, vitamina D).
Subiectul 35. Fractura diafizara de humerus. da
Diafiza humerala intereseaza portiunea cuprinsa intre bordul superior al tendonului pectoral mare si
aproximativ 4-5 cm de interlinia articulara (paleta humerala).
Diafiza humerala are aspect cilindric in 2/3 superioare, iar mai jos de santul de torsiune, diafiza incepe sa se
aplatizeze si sa se evazeze, ajungand sa se transforme intr-o structura triunghiulara numita “paleta humerala” (sau
metafiza inferioara).
Exista 2 zone slabe: santul de torsiune (fracturile de tip spiroid, care iau drept linie de dezvoltare exact santul de
torsiune) si zona de trecere de la structura cilindrica la zona aplatizata (se formeaza 2 coloane, cu o lama osoasa mai
putin rezistenta la mijloc – sistemul trabecular al osului prezinta imperfectiuni, variatii, care nu sunt in favoarea realizarii
unei rezistente biomecanice bune). In 2/3 superioare ale diafizei, in partea cilindrica se afla punctul nevralgic (la unirea
treimii superioare cu treimea medie – aici se afla nervul radial si se comporta ca la o neuroapraxie, dupa care evolueaza
spre leziuni mai grave).
Fractura de diafiza humerala apare mai frecvent la adulti. Fractura de diafiza se comporta ca orice alta fractura
de os lung, in general cu deplasare; poate fi transversala (trauma directa), dar cel mai frecvent este oblica/spiroida
(apanajul torsiunii sau presiunii). Mecanisme de producere: indirecte (mai frecvent – prin exagerarea curburilor sau prin
torsiune), directe (mai rar – se pot produce prin impact direct – agresiune) sau prin contracturi musculare.

Clasificari:
Clasificarea anatomo-patologica: fracturi inalte (intre tendonul pectoral si tendonul deltoid), joase (sub insertia
tendonului deltoid).
Spre deosebire de alte oase, fractura transversala este considerata cea mai instabila, deoarece exista o forta
musculara care tinde sa produca o incalecare a fragmentelor osoase, dar in acelasi timp, este contracarata de greutatea
membrului de sub fractura => deplasarea este putin relevanta si se observa tendinta la deplasare laterala.
Simptomatologie: cracmente osoase, mobilitate redusa (nu se recomanda efectuarea manevrelor), lipsa de
transmitere a miscarilor (semnele de certitudine si de probabilitate ale fracturilor).
Dg pozitiv: anamneza, examen clinic, imagistica: Rx fata si profil, CT cu reconstructie la nevoie,
arteriografie/angio-scan pentru leziuni vasculare asociate, EMG pentru leziunile nervoase (nerv radial).
Fragmentele trebuie sa vina in contact cel putin 60% din suprafata de sectiune; sub acest nivel, consolidarea
este incerta si se realizeaza mai greu. Fractura oblica are suprafata de sectiune mai mare (arata ca o elipsa). Daca sunt
respectate conditiile, consolidarea are loc si fara operatie. Fracturile oblice si spiroide au si ele un grad de instabilitate si
au doua tipuri de deplasari: prin incalecare si prin angulare.
Tratament: conservator – in functie de fracturi – in fracturile transversale, singura pozitie in care bratul poate fi
pus este cea de abductie a bratului la 60 grade si anteductie la 90 grade, cu un aparat gipsat toraco-brahial, timp de 2-3
luni. Pt fracturile oblice/spiroide exista gips de atarnare Caldwell, acesta nu este unul de imobilizare; merge pana la
jumatatea bratului, cotul este flectat la 90 grade, de cot se prinde o greutate de 1 kg, iar mana se prinde de gat. Acest
tip de gips, datorita greutatii atasate la cot nu permite fragmentului inferior sa fie tras de musculatura si sa produca
deplasare; odata cu cotul asezat la 90 grade, fragmentul inf vine in contact cu cel superior – durata tratamentului 4-5
saptamani. Chirurgical – fie in focar inchis cu o tija in canalul medular (metoda asta este buna numai daca fractura este
situata deasupra santului de torsiune – in caz contrar se poate leza nervul radial), fie in focar deschis cu placa cu
suruburi.
Atentie! Orice fractura care prezinta semne asociate de disfunctie neurologica a nervului radial va fi tratata
chirurgical si numai in focar deschis cu placa cu suruburi.

16
 Imobilizarea postop se face cu atela de gips humero-palmara in epolet, asociata cu un bandaj D. Dupa
stabilizarea fracturii (3 saptamani) o putem inlocui cu o orteza pentru umar. Saptamanal se scoate imobilizarea pentru a
face miscari ale cotului, umarului si mainii.
Subiectul 36. Fractura de paleta humerala. da
Localizare: la extremitatea distala a humerusului, sub linia ce trece la nivelul celor 4-5 cm distali ai humerusului,
zona numita si paleta humerala cu cele doua coloane ale sale dispuse in Y inversat. Aceste fracturi apar mai frecvent la
copii.
Fracturile care se petrec la acest nivel pot deveni grave datorita consecintelor biomecanice.
Tipuri: 1) fracturi diacondiliene, in zona metafizara, de obicei cu angulare, usor de fixat; 2) fracturi in T sau Y
(intre condili si deasupra lor).
Mecanisme de producere: directe (mai rar) si indirecte (cele mai frecvente) – prin hiperextensie/hiperflexie.
Clasificare anatomo-patologica: supracondiliana, trans-condiliana, intercondiliana, epicondiliana, de suprafata
articulara (diacondiliana si capitelum).
Semne si simptome: de traumatism, mobilitate anormala, impotenta functionala, cracmente.
Diagnostic de certitudine: anamneza, examen clinic, Rx fata si profil, CT cu reconstructie pentru fracturile
articulare, RMN pentru leziunile cartilajului si/sau ligamentare cu instabilitatea cotului. Dg diferential se face cu luxatia
de cot.
Evolutia – pentru fracturile articulare si/sau cominutive, evolutia este nefavorabila in absenta tratamentului
chirurgical cu consolidare vicioasa ca regula. Fracturile extraarticulare (mai ales la copii) au o evolutie favorabila.
Complicatii: imediate (fracturi deschise, leziuni nervoase, leziuni vasculare sau sindromul Volkmann) si tardive
(consolidare vicioasa, sechele ale sdr Volkmann, redoarea de cot, infectia, recuperarea incorect indusa, osificari
periarticulare, pseudartroza rar).
Tratament: ortopedic – in cazul fracturilor supracondiliene mai ales la copii sau la fracturile fara deplasare
(imobilizare 3 saptamani). Chirurgical – se prefera osteosinteza cu refacerea/stabilizarea celor doua coloane cu doua
placi (mediala si postero-laterala) anatomice premulate cu suruburi blocate pe abord longitudinal posterior +/-
osteotomie de olecran. Sau tot la tratamentul chirurgical – se repozitioneaza si se fixeaza cu 2 brose in X cei 2 condili si
diafiza.
Subiectul 37. Fractura de olecran. da
Apare mai frecvent la adult. Mecanismul de producere poate fi direct – prin cadere pe cot sau ca gest de aparare
sau indirect – prin contractia tricepsului.
Clasificari. Clasificarea Campbel: tip I fractura de varf, tip II fractura medio-olecraniana, tip III – baza olecranului.
Clasificarea Colton: tip I – fara deplasare, tip II cu deplasare (A prin avulsie, B oblice/transversale, C cominutive, D
fracturi-luxatii).
Simptomatologie: semnele de certitudine si probabilitate ale fracturilor. Prin palpare se poate decela
intreruperea continuitatii osoase. Obiectiv – cresterea de volum a cotului si disparitia extensiei active a articulatiei
cotului.
Dg de certitudine: anamneza, examen clinic si imagistic (Rx cot fata si profil).
Evolutie: fracturile inalt cominutive trebuie reduse anatomic pentru evitarea artrodezei secundare.
Complicatii: precoce – fracturile deschise; tardive – pseudartroza si consolidarea vicioasa ce apar mai frecvent
dupa tratamentul ortopedic; redoarea articulara dupa o imobilizare prelungita si osteomielita dupa tratamentul
chirurgical.
Tratament: ortopedic – adresat fracturilor fara deplasare sau cu o deplasare < 2mm si consta in imobilizarea in
atela brahio-palmara intr-un unghi de 110 grade in flexie pentru 3-4 saptamani. Chirurgical – in fracturile cu deplasare
care permit reducerea anatomica si mobilizarea rapida, folosind tehnica hobanajului sau placa anatomica in fracturile
cominutive; este de preferat hobanajul cu doua brose bicorticale si nu centromedulare (traverseaza si corticala
anterioara a antebratului). In fracturile inalt cominutive, cu fragmente foarte mari, se poate practica olecranotomie
partiala Buck – McKeever (trebuie sa ramana minim 3 mm din olecran posterior de axul humeral, avand cotul in flexie la
90 de grade) cu reinsertia osoasa a tricepsului.

17
 Subiectul 38. Luxatia de cot. da
Anatomia cotului implica 3 articulatii, o capsula si o sinovie comuna. Stabilitatea este asigurata de ligamentele
colaterale, ligamentul inelar, apofiza coronoida si membrana interosoasa.
Luxatiile cotului sunt pe locul 2 dupa luxatiile scapulo-humerale; cel mai frecvent apar la copil si adultul tanar,
adesea implicat fiind un mecanism indirect (cadere pe mana cu cotul in hiperextensie).
Clasificarea anatomo-patologica: A – luxatiile ambelor oase pot fi: convergente (articulatia radio-cubitala
interna), anterioare, posterioare, interne, externe si mixte; divergente (antero-posterioare si transversale). B – luxatii
izolate – de radius (imp dg de fractura luxatie Monteggia) anterioare, posterioare, laterale sau in jos (la copii); de
cubitus.
Luxatiile posterioare recente sunt cel mai frecvent tip de luxatii de cot, cel mai des sunt mixte (posteroexterne)
si apar in urma unui mecanism indirect: cadere pe mana cu cotul in hiperextensie. Anatomie patologica: se asociaza cu
o leziune a LCI si capsulei anterioare. Brahialul este dezinserat partial de pe coronoida sau rupt partial. Simptomatologie:
luxatiile au ca simptome durere si impotenta functionala; pozitie vicioasa in hiperflexie cu mobilitate anormala;
modificarea reperelor osoase; linia Malgaigne si triunghiul Nelaton modificate. Dg de certitudine se pune pe anamneza,
examen clinic si Rx (fata si profil). Evolutia luxatiei, in urma unei reduceri precoce, imbolizari corecte urmate de
recuperare este aproape completa. Complicatii precoce: ireductibilitatea, instabilitatea post-reducere, deschiderea,
leziuni vasculare (a brahiala), leziuni nervoase (nerv median si ulnar), fracturi asociate sau sindromul Volkmann.
Complicatii tardive: redoarea de cot sau osificari periarticulare (recuperare cu miscari pasive brutale). Tratamentul ideal
este cel ortopedic – sub anestezie se incearca reducerea – in decubit dorsal, cu cotul in semiflexie, tractiune axiala cu
contraextensie pe brat – deget II-IV si policele pe olecran, imobilizare 2 saptamani urmata de recuperare. In cazul
luxatiilor ireductibile se indica reducerea sangeranda si fixare cu brose trans-olecrano-humerale, pentru cazurile de
instabilitate se opteaza pentru artrodeza temporara.
Luxatiile posterioare vechi (particularitati) – luxatiile posterioare vechi sunt considerate luxatiile mai vechi de 3
saptamani. Apar retractii capsulare si musculare ce pot duce la osteoporoza cu risc de fractura. Tratamentul obligatoriu
este reducerea sangeranda cu relocare capsulara si musculara si fixarea trans-olecraniana cu brosa. Recuperarea este
anevoioasa si poate necesita artrodeza ca gest secundar.
Luxatiile anterioare de cot – apar prin cadere pe mana in pronatie cu cotul in hiperextensie si adesea se
asociaza cu fracturi ale olecranului. Clinic cotul apare in hiperextensie, olecranul si coronoida palpandu-se anterior.
Reducerea luxatiei este de regula usoara, urmata de o imobilizare la un unghi de 30 grade a cotului, timp de 2-3
saptamani.
Subiectul 39. Fractura Monteggia – Stanciulescu. da
Este o fractura – luxatie. Se refera la fractura cubitusului proximal (cel mai frecvent) cu luxatia de cap radial,
aceasta mai fiind cunoscuta si ca fractura agresionatului sau fractura de aparare produsa astfel printr-un mecanism
direct. Mai rara este fractura prin mecanism indirect prin cadere cu cotul in extensie si pronatie.
Clasificarea Bado: tip I – cu luxatie anterioara, tip II – cu luxatie posterioara, tip III – cu luxatie laterala si tip IV cu
fractura luxatie a radiusului.
Simptomatologie: semnul de certitudine si probabilitate a fracturii este palparea capului radial, acesta aparand
deplasat (e luxat).
Dg de certitudine: anamneza, examen clinic si imagistic (Rx cot si antebrat). Daca leziunea (luxatia) este
recunoscuta si tratata precoce in mod corespunzator, evolutia este favorabila.
Complicatiile precoce – deschiderea; leziuni nervoase; sindrom Volkmann. Complicatii tardive – luxatia restanta,
ireductibila a capului radial; impotenta functionala cu scaderea pronatiei si supinatiei; consolidare vicioasa, redoarea
cotului, sechelele sindromului Volkmann.

Tratament: In traumatismele proaspete se practica: reducerea de urgenta a luxatiei de cap radial (extensie si
supinatie in luxatia anterioara, cu presiune pe capul radial; extensie si pronatie in luxatia posterioara, cu presiune pe
capul radial); ORIF a fracturilor de cubitus cu placa DCP; imobilizare pentru o perioada de 4-6 saptamani (in luxatiile ant
pt relaxarea bicepsului, flexie mai mare si supinatie; in luxatiile posterioare, flexie mai mica si pronatie).

18
 In traumatismele recente dar ireductibile, cel mai frecvent prin interpozitie, se practica reducerea deschisa a
luxatiei, eventual refacerea ligamentului anular si artrosinteza cu o brosa transcondiliana pentru 4 saptamani in caz de
instabilitate; la acestea se adauga ORIF cubitus.

In cazul leziunilor vechi poate fi necesara, pe langa tratamentul consolidarii vicioase/pseudartroza cubitusului, si
rezectia capului radial.

Particularitati la copii: fractura cubitusului poate fi inlocuita de o deformare plastica sau o fractura incompleta.
Exista descrise echivalente de leziuni tip Monteggia: fractura cubitusului + fractura colului radial; luxatia izolata a capului
radial; fractura ambelor oase cu focar inalt de fractura radiala. Ca tratament se prefera reducerea inchisa si imobilizarea
pentru 4-6 saptamani. La nevoie se practica ORIF cubitus cu atentie la cartilajele de crestere. In cazul ireductibilitatii se
practica reducerea sangeranda. Pentru leziunile vechi, daca sunt ireductibile, rezectia capului radial se face cat mai
tarziu (cubitus valgus secundar).

Subiectul 40. Fracturile diafizare de antebrat. da

Este interesata portiunea diafizara a antebratului, adica de la 4 cm de interliniul radio-carpian pana la 2 cm de

tuberozitatea bicipitala. Fracturile instabile necesita tratament chirurgical. Fracturile de diafiza la ambele oase ale
antebratului apar mai frecvent la tineri (la batrani apar mai des fracturi de epifiza distala de radius). Mecanismul cel mai
frecvent este cel indirect prin cresterea curburilor.

Simptomatologie: semnele de probabilitate si certitudine ale fracturilor sunt: semne de angulare (mai frecvent
postero-ulnara) sau ale decalajului; pot aparea semne date de complicatii imediate vasculo-nervoase.

Clasificare anatomo-patologica: fracturi ale ambelor oase, fracturi izolate (cubitus/radius), fracturi-luxatii –
Monteggia sau Galeazzi.

Dg de certitudine: anamneza, examen clinic si imagistic (Rx fata si profil a antebratului).

Evolutie: de regula acest tip de fracturi consolideaza la limita de aproximativ 4 luni, compactarea scurtand
perioada la jumatate aproape.

Complicatii imediate: deschidere, leziuni vasculare, nervoase, sindrom Volkmann. Complicatii tardive:
pseudartroza, consolidare vicioasa, sinostoza, sechelele sindromului Volkmann, osteomielita, redori articulare.

Tratament: cel ortopedic se indica doar in cazul fracturilor fara deplasare sau al fracturilor la copii. Pentru
fracturile instabile, tratamentul de electie este cel chirurgical. Tratamentul chirurgical se aplica in majoritatea cazurilor si
are drept principii: interventia precoce; in cazul fracturilor deschise se stabilizeaza intai pe fixator extern apoi se face
conversia la ORIF; se acorda o atentie sporita la respectarea curburilor, lungimilor si membranelor interosoase; ambele
oase au aborduri separate; este de preferat o fixare rigida cu stabilitate absoluta.

Aborduri: pentru cubitus – pe creasta cubitala in intervalul cubital antero-posterior; pentru 1/3 proximala a
radiusului – abord dorsal Thompson; 1/3 distala a radiusului – abord anterior Henry, iar pentru 1/3 medie se poate
oricare dintre aborduri.

Osteosinteza – de preferat cea cu placi DCP sau de compresie, ideale sunt placile blocate. Nu se folosesc
niciodata placile semitubulare, utilizandu-se minim 3 suruburi de fiecare parte a focarului. In caz de suferinta
tegumentara, se stabilizeaza pe fixator extern provizoriu sau brose centromedulare pe unul dintre oase cu risc de
pseudartroza. Plaga nu se inchide sub tensiune si nu se inchide fascia. In fct de tipul de osteosinteza, imobilizarea postop
a cotului se face pe o perioada cat mai scurta posibil. Daca osteosinteza nu este foarte solida, se imobilizeaza cu atela
brahio-palmara 1 luna apoi antebrahio-palmara pana la 2 luni, sau in fct de consolidare.
19
 Reguli de tratament: in fracturile fara/cu mica deplasare se indica tratament ortopedic cu atela ghipsata timp de
1 luna. In deformarea plastica >20 grade, sub narcoza se face modelarea plastica, apoi imobilizare pt 6 saptamani. La
fracturile cu deplasare, se incearca tratamentul ortopedic; angularea si decalajul nu sunt acceptate; imobilizarea se face
pt 6 saptamani. Cu tratamentul chirurgical se rezolva fracturile cu interpozitii, cele ireductibile si fracturile deschise. Se
prefera reducerea si fixarea cu brose centromedulare, rar folosite fiind placile.

Subiectul 41. Fractura de epifiza distala de radius. da

Este implicata zona situata la aproximativ 4 cm de interlinia articulara radio-carpiana, incidenta fiind mai mare la
femeile in varsta (osteoporoza post-menopauza). Mecanismul cel mai frecvent este cel indirect. Se intrepatrund 2 teorii
– zdrobirea si smulgerea.

Zdrobirea radiusului de catre scafoid si semilunar – in flexie (fractura Goyrand-Smith), in extensie (fractura
Pouteau-Colles), inclinatie cubitala (fractura stiloida cubitala), inclinatie radiala (fractura stiloida radiala), neutra
(fractura in T). Smulgerea este produsa prin tractiunea ligamentului radio-carpian, apare mai frecvent la tineri prin
traumatism de inalta energie -> fractura epimetafizara complexa.

Clasificare anatomo-patologica: extraarticulare (Poteau-Colles, Goyrand-Smith, Gerard Marchant) si articulare

(marginala anterioare, posterioare, in V, in Y sau T. Fractura Pouteau-Colles = ascensionarea fragmentului distal basculat
dorsal deplasat in lateral, tasare postero-externa, cominutie posterioara. Fractura Goyrand-Smith = cu ascensionarea si
bascularea volara a fragmentului distal, lateral si in pronatie, tasare antero-externa. Fractura Gerard Marchant cu
deplasare in baioneta accentuata ce asociaza frecvent fractura stiloidei radiale. Fractura marginala posterioara asociaza
frecvent o subluxatie posterioara. Fractura marginala anterioara asociaza subluxatia anterioara. Fractura Destot
articulara produsa prin penetrarea scafoidului.

Simptomatologie: semnele de certitudine si probabilitate ale fracturilor. apar deformari caracteristice (dos de
furculita Pouteau Colles), deviatie a mainii dorsal/ventral si lateral, ascensionarea stiloidei radiale si proeminenta
capului cubital.

Dg de certitudine: anamneza, examen clinic si paraclinic (Rx fata si profil). Repere pe Rx normala sunt: stiloida
radiala cu 1 cm mai distal, iar pe profil unghiul suprafetei articulatiei radiale are valori intre 10-12 grade, iar unghiul
bistiloidian 30 grade.

Evolutia – fracturile extremitatii distale consolideaza aproape mereu (fiind un os spongios). Pe tratamentul
ortopedic apar deplasari secundare, daca exista edem. Apar frecvent consolidari vicioase dar bine tolerate. Leziunile
asociate pot fi fracturile de stiloide cubitale, fracturi de scafoid sau luxatia semilunarului.

Complicatiile – imediate (deschidere, leziuni vasculare, leziuni nervoase, dezvoltarea sdr de canal carpian – ce
necesita asocierea la osteosinteza cu placa, a sectionarii ligamentului inelar al carpului. Tardive – sindrom algo-neuro-
distrofic – profilactic vitamina C; consolidari vicioase, artroze secundare tratate ortopedic, redoare articulara,
pseudartroza de stiloida cubitala, bine tolerata.

Tratamentul ortopedic – reducere sub anestezie locala si imobilizarea in atela antebrahio-palmara 6 saptamani,
prelungita peste cot 2 saptamani (obligatoriu la fracturile ce asociaza smulgerea de stiloida cubitala). Nu se imobilizeaza
niciodata in gips circular post-reducere imediat. Se efectueaza succesiv controale Rx pt urmarirea aparitiilor deplasarilor
secundare.

Pentru toate fracturile articulare tratamentul ideal este cel chirurgical. Reducerea pe focar inchis sub Rx-TV si
anestezie generala inseamna reducere si fixare cu brose intrafocale, apoi imobilizare. Reducere pe focar deschis cu
abord volar si fixare cu placa volara, ideal cu suruburi blocate, exceptie face fractura marginala dorsala unde fixarea se

20
poate efectua cu placa dorsala tip buttress. In fracturile deschise sau cu probleme tegumentare – fixare pe fixator extern
cu tratament definitiv, sau ca etapa intermediara inainte de osteosinteza cu placa.

Fracturile la copii au forme particulare: metafizare sau decolari epifizare. Tratamentul este de regula ortopedic,
reducere sub anestezie (pe masa) si imobilizare; foarte rar necesita stabilizare pe brose. Traumatismele metafizare se
corecteaza bine cu cresterea.

Subiectul 42. Fractura metacarpienelor si falangelor. da

Fracturile bazei MC I

Cauze: mai frecvente la adultul tanar, prin mecanism indirect (prin lovirea bazei MC I de trapez).

Clasificare anatomo-patologica: extraarticular si articular – Bennett si Rolando. Bennett – este o fractura-luxatie

in care un fragment articular ramane in articulatie, diafiza cu restul fragmentului articular fiind deplasat de-a lungul abd
al policelui. Rolando – fractura cominutiva a bazei (2 fragmente, unul anterior si celalalt posterior), diafiza constituind
cel de-al treilea.

Simptomatologie: durere si impotenta functionala, durere la mobilizarea policelui in ax (semnul Verneuil).

Dg de certitudine: anamneza, examenul clinic si imagistic (Rx + CT).

Evolutia: este favorabila pt fracturile extraarticulare, reduse si imobilizate corect. Fracturile articulare necesita
reducere anatomica pt evolutie favorabila, fara artroza secundara.

Complicatiile sunt in principal tardive: consolidare vicioasa, artroza, redoare si sindrom algo-neuro-distrofic.

Tratament: ortopedic este adresat fracturilor extraarticulare, fara sau cu minima deplasare, sau in fracturile cu
deplasare, dar stabile dupa reducere. Imobilizare pt 3 saptamani, cu policele in abductie si opozitie cu inglobarea
falangei proximale. In fracturile cu angulare mai mare de 30 grade, se efectueaza o reducere sub control Rx – TV si fixare
cu brose percutane. Fractura – luxatie Bennett este in general reductibila facil, dar instabila, in concluzie se efectueaza
brosaj percutan folosind tehnica Iselin: o brosa dinspre baza MC I, fragment prin baza MC II, a doua brosa subcapital din
MC II in MC I, ce mentine si fixeaza in abductie. Fractura Rolando necesita RSFI cu placa in T, ideal cu suruburi blocate.

Fracturi bazale MC II – MC IV

Acest tip de fracturi evolueaza si se trateaza asemanator cu fracturile de MC I. Fracturile stabile se imobilizeaza
gipsat pt 3 saptamani. Fracturile instabile – reducere si osteosinteza percutan asemanator tratamentului aplicat in
fracturile – luxatii Bennett sau retrograd centromedular cu doua brose in X.

Fracturile diafizare ale MC

Cauze: este implicat un mecanism direct/indirect (traumatism direct sau exagerarea curbiturilor).

Anatomo-patologie: angularea dorsala (unghi deschis volar) ce poate produce deschiderea sau leziuni
tendinoase (frecvent in fracturile de MC multiple).

Simptomatologie: durere si impotenta functionala, deformarea cu angulare dorsala.

Dg: semne de probabilitate si certitudine ale fracturilor, dar si durere la compresia axiala a razei respective la
care se adauga o Rx fata si oblica.

21
 Tratament ortopedic: in fracturile fara/cu minima deplasare, fracturile stabile postreductional -> imobilizare
minim 4 saptamani. Chirurgical: indicat in fracturile ireductibile, instabile postreductie, cu leziuni tendinoase, ale mai
multor MC, fracturilor deschise si transverse. Osteosinteza se poate face cu: brosa percutan introdusa retrograd,
centromedular, in X; suruburi pt fracturile oblice lungi pe focar deschis; placi cu suruburi – de preferat placi blocate.

Fracturile de col MC

Cauze: acest tip de fractura este particulara si cel mai frecvent intalnita este fractura de col MC V, numita si
fractura boxerului, cu angulare dorsala a fragmentului. Cel mai adesea este implicat un mecanism indirect.

Simptomatologie: durere si impotenta functionala, scurtare si RoE a degetului V, vizibila facil in flexie, dar si
durere la palpare.

Dg de certitudine: anamneza, examen clinic si Rx fata si oblica.

Tratament ortopedic – cu reducerea flexumului si imobilizare antebrahio-palmo-digitala (raza IV-V). Chirurgical –

prin reducere si osteosinteza percutana, cu brose centromedulare, introdus anterograd pana la nivelul subcondral al
capului. Osteosinteza se poate efectua si cu placa cu suruburi blocate (dezavantajul deschiderii focarului).

Fracturile de cap MC

Cauze: cel mai des implicat mecanism este cel direct (agresiune, cu un croseu ce se opreste in dintii agresatului)
devenind astfel o fractura deschisa, intens contaminata, avand toate sansele spre o evolutie nefavorabila. Necesita
tratament chirurgical, toaleta abundenta si daca nu sunt deschise, se efectueaza osteosinteza cu surub mini Herbert sau
placa cu suruburi blocate.

Fracturile de falange

Cauze: cel mai frecvent – mecanism direct. Evolutia este in general favorabila, consolidand in 3-4 saptamani.
Probleme pot ridica aderentele tendoanelor si consolidarile vicioase ce pot determina deficiente functionale marcate.

Tratamentul este in principal ortopedic, imobilizare cu bandaj coaptant + atela de protectie. Tratamentul
chirurgical se indica in fracturile deschise, ireductibile, reductibile dar instabile, articulare cu fragment mare.
Modalitatile de stabilizare sunt: percutan cu 2 brose in X, retrograd sau anterograd in fct de localizarea fracturii;
suruburi in cele oblice; placa si suruburi (preferabil blocate). Ca o particularitate, fracturile de falanga distala sunt deja
imobilizate, unghia constituind o atela foarte buna (pot necesita evacuari ale hematomului subunghial cu un ac roz).

Subiectul 43. Fractura de bazin; mecanisme de producere; clasificari. da

Fracturile pelvisului reprezinta o cauza importanta de morbiditate si mortalitate, care poate ajunge pana la 30%
in fracturile de bazin instabile, 10-12 % din acest procentaj fiind datorat pierderilor sangvine. Aceste fracturi sunt
insotite de alte leziuni viscerale/osoase, iar sechelele fracturilor de pelvis pot cauza moartea prin sepsis sau deprecierea
multipla de organe.

Cauze: mecanismul fracturilor pelviene include accidentele de circulatie, accidentele de munca, traumatisme de
mare violenta care explica asocierea cu alte leziuni. Mortalitatea la pacientii instabili hemodinamic ce prezinta o fractura
de pelvis este de aproximativ 27% si creste pana la 55% la cei la care fractura de pelvis este deschisa.

Fracturile instabile de pelvis sunt cele mai grave. Complicatiile ce pot aparea sunt: hemoragia, leziuni ale
tractului genito-urinar, leziuni intestinale, leziuni neurologice, diformitati de pelvis persistente, scurtarea aparenta a
membrelor pelvine.

22
 Mecanisme de producere:

A. De mica intensitate – pot aparea in urma unor contractii musculare bruste, la atleti, caderi de la
acelasi nivel, accidente domestice, os patologic (osteoporoza).
B. De mare intensitate – in urma unor accidente auto, de motocicleta, accidente de munca, caderi
de la inaltime.

Clasificare:

Tip A: stabile

A1: fracturi de pelvis care nu intereseaza inelul pelvian

A2: fracturi stabile ale inelului pelvian

Tip B: fracturi verticale stabile, rational instabile

B1: open book – disjunctie simfizara sau fractura de inel anterior produse prin compresie antero-
posterioara

B2: fracturi homolaterale produse prin compresie laterala

B3: fracturi contralaterale produse prin compresie laterala

Tip C: fracturi vertical si rational instabile

C1: fracturi unilaterale de arc anterior si posterior

C2: fracturi bilaterale de arc anterior si posterior

C3: fracturi cu componenta acetabulara

Subiectul 44. Fractura de bazin – principii terapeutice. da

Optiuni terapeutice pentru fracturile pelvine:

Fixatorul extern: este un cadru metalic rectangular montat pe 2/3 pini fixati in creasta iliaca anterioara;
planul de recuperare postoperator este urmatorul: fracturile prin mecanism de compresie laterala: fixator extern
3-6 sapt urmat de mobilizare in fct de leziunile asociate; fracturile prin mecanism de compresiune antero-post:
fixator extern 8-12 sapt, urmat de mobilizare; fracturi prin mecanism de forfecare: fixator extern pt 12 sapt,
control Rx pt evidentierea consolidarii urmat de mobilizare; acest tip de fractura poate necesita reducere si
osteosinteza pe focar deschis.

Fixarea interna – prin fixare interna, stabilitatea pelvisului este superioara celei obtinute prin fixare
externa; fracturile de aripa iliaca: reducerea si osteosinteza pe focar deschis cu placi si suruburi; diastazisul
simfizei pubiene: fixare cu placi si suruburi prin laparotomie; fracturile sacrului: fixare cu buloane transiliace,
suruburi sacro-iliace sau placi si suruburi; luxatie sacro-iliaca unilaterala: fixare cu suruburi sacro-iliace sau placi
sacro-iliace prin abord anterior; luxatie sacro-iliaca posterioara bilaterala instabila: fixare cu placi si suruburi sau
suruburi sacro-iliace.

Fracturi deschise – pe langa stabilizarea fracturii, controlul hemoragiei si resuscitare, este necesara
evaluarea eventualelor leziuni ano-rectale si genito-urinare.

23
 Subiectul 45. Fractura de col femural; generalitati; aspect clinic; principii terapeutice. da

Fracturile de col femural prin frecventa si gravitatea lor ridica probleme terapeutice extrem de dificile. Cu
toate progresele inregistrate de tratamentul chirurgical, prognosticul lor continua sa ramana grav. In fracturile cu
mare deplasare se produc leziuni importante ale vaselor nutritive ale capului si colului femural. Ca urmare, se
produc frecvente necroze aseptice de cap femural sau pseudartroze. In plus aceste fracturi se produc cel mai
frecvent la indivizi varstnici cu osteoporoza si adeseori cu tare organice.

Reprezinta aproximativ 7% din totalul fracturilor. Se intalnesc mai ales la femeile in varsta, la care, pe
langa osteoporoza senila se adauga si cea endocrina, postclimacterica. Mecanismul lor de producere este de cele
mai multe ori indirect: prin mecanismul de abductie se produce fractura cu impactarea postero-superioara a
fragmentelor osoase, rezultand o pozitie coxa valga, cu angrenarea fragmentelor; prin mecanismul de adductie a
membrului inferior se produc fracturi dezangrenate, cu deplasare, cu aspect de coxa vara. In mare majoritate a
cazurilor exista si o componenta de torsiune care explica si cominutia posterioara.

Simptomatologie: semnele unei fracturi de col femural sunt diferite dupa gradul lor de deplasare: in
fracturile incomplete/angrenate, semnele sunt discrete; impotenta fct moderata, mb inf in usoara rotatie externa
pe care bolnavul o poate corecta; durerea este moderata, la baza triunghiului Scarpa si este amplificata de
palpare la acest nivel sau prin mobilizarea mb inferior respectiv; in fracturile complete de col femural
simptomatologia e mai zgomotoasa.

Subiectiv – durere mereu prezenta si amplificata de palpare si de tentativele de mobilizare pasiva a

soldului; impotenta functionala este totala, bolnavul nu poate ridica calcaiul de pe planul patului. Obiectiv –
atitudinea vicioasa a mb inferior de partea fracturii si consta in: adductie, rotatie externa si ascensionare/scurtare
a mb inf. La inspectie si la palpare se constata o proeminenta ca o tumoare la baza triunghiului Scarpa – este
fragmentul distal al colului femural, care prin rotatia externa proemina si constituie semnul lui Laugier.

Dg de certitudine – Rx. Rx de fata si profil este obligatorie – Rx de fata trebuie facuta in rotatie interna de
20 grade pentru a corecta anterversia colului femural. Rx de profil a gatului femural permite aprecierea
cominutiei posterioare. CT si scintigrafia sunt necesare cand se suspicioneaza un teren patologic prezent.

Complicatii: necroza aseptica de cap femural, pseudartroza, coxartroza posttraumatica.

Tratament – este prin excelenta chirurgical. Se opereaza de cate ori starea generala si locala a pacientului
o permite. De multe ori la varstnici, cu tare organice moderate, operatia poate fi socotita o manevra de
reanimare, de salvare. Variante de tratament: abtinerea si aplicarea tratamentului functional, tratamentul
ortopedic, extensia continua si tratamentul chirurgical. Tratamentul functional = mobilizarea precoce a bolnavului
cu abandonarea premeditata a focarului de fractura; la 2-3 saptamani de la accident, cand durerile au diminuat,
bolnavul se mobilizeaza cu carjele; se merge deliberat la pseudartroza, pe principiul ca trebuie sa salvam viata,
daca nu putem salva functia; se aplica cu totul exceptional la batranii foarte tarati, la bolnavii irecuperabili si la cei
care nu suporta anestezie. Tratamentul ortopedic – simpla imobilizare la pat pt fracturile prin abductie, cu
angrenarea fragmentelor este o metoda nesigura; nu permite mobilizarea precoce a bolnavilor varstnici. Extensia
continua nu poate duce la reducerea unei fracturi de col femurl cu deplasare ci mai mult la imobilizarea ei – este
doar o metoda de temporizare si pregatire a bolnavului pt operatie.

Tratamentul chirurgical – in ultimii ani a inlocuit practic in totalitate metodele ortopedice. Rata de
mortalitate, chiar si la bolnavii f varstnici este mult mai mica la cei operati decat la cei neoperati. Alte avantaje:
complicatiile de decubit, consecinte ale imobilizarii prelungite apar mult mai rar; se scurteaza perioada de
spitalizare; prin disparitia durerii oferta pacientului confort si micsoreaza riscul de agravare a unor boli
preexistente; mareste sansele de consolidare a fracturii. Chiar si in fracturile fara deplasare sau cu angrenarea
24
fragmentelor este recomandata osteosinteza de securitate. Astfel se previne si riscul de deplasare secundara a
fragmentelor prin dezangrenare si se poate face si mobilizarea precoce a bolnavului.

Indicatiile osteosintezei sunt: fracturile tip Garden I, II, III si IV – in conditiile in care pacientul si medicul
cunosc si isi asuma riscul crescut de evolutie spre pseudartroza sau necroza septica de cap femural. Conditia
esentiala pt consolidare este reducerea cat mai anatomica a focarului de fractura. Pe masa ortopedica se face
reducerea fracturii prin manevre externe sub control RontgenTV. Osteosinteza se face pe cat posibil fara
artrotomie, prin introducerea, sub control Rx, a 3 suruburi transtrohantero-cervico-capital – unul superior, unul
antero-inferior si unul postero-inferior. Mobilizarea cu carje – la 1-2 sapt postop cu interdictia de a calca pe mb
respectiv 4 luni de la operatie. Este de preferat ca la 2 luni de la operatie sa se faca un control scintigrafic al
soldului si daca sunt semne de consolidare, mentinem aceasta fixare cu suruburi. Daca nu sunt semne de
consolidare, vom inlocui capul femural cu o proteza cervico-cefalica tip Austin-Moore, bipolara sau cu o proteza
totala.

Osteosinteza cu DHS – cu placa laterala scurta; rezultatele tardive sunt afectate de cresterea incidentei
necrozei aseptice; se asociaza si o fixare suplimentara cu un surub de compresiune pentru a evita rotatia
fragmentelor.

Alegerea tipului de artroplastie: artroplastie cu endoproteze partiale necimentate Austin-Moore sau

cimentate Thompson – indicata la pacienti cu supravietuire estimata sub 2 ani, limita eventual extinsa la 5 ani;
endoprotezele Moore sunt indicate la pacienti cu osteoporoza nu f avansata si cu calcar solid; daca aceste conditii
nu sunt respectate, se utilizeaza endoprotezele Thompson.

Artroplastie cu endoproteze bipolare – indicata la pacienti cu supravietuire estimata intre 2-5 ani; se pot
utiliza la pacienti cu supravietuire de peste 5 ani, in conditiile in care nu ar suporta o artroplastie cu endoproteza
totala sau daca dorim conservarea stocului osos pt revizii ulterioare. Artroplastia cu endoproteze totale – indicata
cand exista si alta indicatie de artroplastie; se poate indica in toate fracturile de col femural cu indicatie de
artroplastie; endoprotezele pot fi necimentate sau cimentate in functie de varsta pacientului.

Subiectul 46. Clasificarea Garden a fracturii de col femural. da

Clasificarea Garden ofera date asupra prognosticului de consolidare a fracturii:

In fracturile tip Garden I – II capsula articulara si sinoviala sunt intacte, vascularizatia capului femural este
pastrata, evolutia spre consolidare fiind regula. Garden I este fractura incompleta, fara deplasare. Garden II este
completa, fara deplasare, cu risc de necroza a capului femural 20%.

In fracturile tip Garden III – aspectul Rx este un indicator al faptului ca fragmentele proximal si distal sunt
conectate posterior printr-un repliu capsulo-sinovial; persistenta acestui repliu semnifica pastrarea macar partiala
a vascularizatiei capului femural, ceea ce ofera sansele tratamentului pentru reducere si osteosinteza. Garden III
este o fractura completa, cu deplasare, cu angulare superioara, fragmentele sunt despartite, dar nu complet – le
mai tin resturile de capsula; risc 50% de necroza a capului femural.

In fracturile tip Garden IV – vascularizatia capului femural este in mare parte compromisa si de aceea
sansele de consolidare sunt reduse; chiar daca se obtine consolidare, multe din aceste cazuri se complica in timp
cu necroza aseptica de cap femural. Garden IV este fractura completa, cu deplasare completa, fragmentele nu mai
sunt agatate. Risc 100% de necroza a capuluii femural.

Se opereaza toate, inclusiv Garden I si II. In Garden I si II osteosintezele sunt mai simple: suruburi pe col,
cu rol preventiv, impiedica deplasarea secundara/agravarea stadiului Garden.

25
 Subiectul 47. Fractura trohanteriana; clasificare; aspect clinic; principii terapeutice. da

Fracturile de masiv trohanterian sunt localizate de la baza colului femural pana la 5 cm sub micul
trohanter.

Aceste fracturi sunt destul de frecvente, mai ales la persoanele >65 ani, la F datorita osteoporozei
endocrine si a longevitatii mai mari. Apar la varstnici, in accidente casnice, prin cadere de la aceeasi inaltime sau
mai apar in accidente de masina sau caderi de la inaltime la adultii tineri. Producerea lor mai este favorizata si de
boli ca: hemiplegia, metastazele osoase, boala Parkinson, distrofiile osoase, sau la persoane cu probleme
neurologice care amestesc si cad.

Dpdv anatomo-patologic si anatomo-clinic se pot clasifica in: fracturi cervico-trohanteriene (la baza colului
femural), fracturi pertrohanteriene simple si cominutive (linia de fractura dinspre trohanterul mare spre cel mic),
fracturi intertrohanteriene (linia de fractura este orizontala, de sub trohanterul mare pana deasupra celui mic),
fracturi subtrohanteriene (linia de fractura orizontala, sub trohanterul mic), fracturi trohantero-diafizare (coboara
de la trohanterul mare si ajung la 3 cm sub micul trohanter), fractura marelui trohanter si fractura micului
trohanter.

Clasificarea Evans: fracturi stabile si instabile. Cele stabile au 2 fragmente (un fragment mic pe micul
trohanter nu este important daca se poate reface continuitatea corticalei interne). Cele instabile pot avea 3/4
fragmente sau 2 fragmente, dar cu oblicitate inversa (dinspre baza trohanterului mare spre partea superioara a
bazei colului femural).

Simptomatologie: in fracturile de masiv trohanterian cu deplasare durerea este mai accentuata decat la
fracturile de col femural; impotenta functionala totala; la inspectie – tumefactie importanta a bazei coapsei si a
soldului cu adductie, rotatie externa si scurtarea mb inferior. In fracturile subtrohanteriene se produce
deformarea in crosa a coapsei prin deplasarea fragmentului proximal in abductie si flexie, iar a celui distal in
adductie. Examenul obiectiv – efectuat cu mare prudenta pt a nu provoca leziuni vasculo-nervoase in focarul de
fractura. Examenul Rx precizeaza dg de varietate, amploarea deplasarii fragmentelor si eventualelor afectiuni
osoase preexistente (osteoporoza, distrofie osoasa, metastaze osoase). Semne de fractura: ascensionarea
trohanterului, ajunge la acelasi nivel cu capul femural, la un unghi de 90 grade.

Tratamentul de electie este chirurgical. Tratate chirurgical prin osteosinteze ferme, toate aceste fracturi
au tendinta sa consolideze, datorita zonei de tesut spongios foarte bine vascularizat. Tratamentul ortopedic se
aplica foarte rar in fracturile incomplete de masiv trohanterian, la pacientii inoperabili sau care refuza interventia
chirurgicala si consta in repaus la pat 6 sapt, apoi reluarea mersului cu sprijin progresiv. La batranii cu stare
generala foarte precara se face mobilizarea in fotoliu, pt a preveni aparitia leziunilor de decubit. Extensia
continua sub forma de suspensie-tractiune, se poate folosi la nevoie atunci cand sunt contraindicatii operatorii
locale sau pentru pregatirea interventiei chirurgicale. Tratamentul chirurgical a redus mortalitatea la jumatate in
ultimii 2 ani. Mobilizarea postop precoce a fost una din cauzele scaderii mortalitatii, mai ales la varstnici.
Modalitati de osteosinteza: lama-placa, sistemul DHS, tija Gamma si tijele elastice centromedulare.

Lama-placa (monobloc) – are avantajele asigurarii stabilitatii antirotatorii si ale unei cantitati mici de
material osos dislocuit; folosita mai ales la pacientii tineri, cu os de buna calitate si fragmente osoase mari in
focar; net inferioara sistemelor DHS sau tijelor Gamma.

DHS – montaj deosebit de robust ce permite compactarea axiala a fragmentelor; indicat mai ales la
pacientii cu fragmente mici in focar, chiar cu pretul unei oarecare scurtari a membrului pelvin datorata
compactarii specifice montajului. Are avantajul dislocuirii unei cantitati mari de os din colul femural. Toate aceste

26
implante impun o refacere cat mai buna a corticalei interne prin osteosinteza cu contact direct intre fragmentele
principale ale fracturii.

Tija Gamma – se foloseste cu tija scurta centro-medulara pentru osteosinteza fracturilor trohanteriene.
Tija lunga se foloseste in fracturile trohantero-diafizare sau atunci cand este asociata o fractura de diafiza
femurala. Reprezinta indicatia de aur in fracturile pertrohanteriene instabile, cu detasarea micului trohanter. Tija
introdusa in diafiza este solidarizata cu colul femural prin surubul cervical, care se va opune fortelor de varizare.
Avantajul biomecanic al acestui sistem consta intr-o transmitere a fortelor mai apropiata de cea fiziologica si
anume in centrul axei femurului, datorita componentei intramedulare. Postoperator se face mobilizare precoce,
cu inceperea sprijinului dupa 2-3 zile.

Osteosinteza cu tije elastice centromedulare – metoda consta in osteosinteza fracturii cu focar inchis, sub
control Roentgen TV, cu tije elastice Ender, paralele, introduse supracondilian intern. Tijele se introduc pana in
zona densa a capului femural, evitandu-se plasarea lor in zona portanta. Metoda este rezervata fracturilor
pertrohanteriene stabile – avantaj – trauma operatorie minima, interventie chirurgicala de scurta durata si cu risc
emboligen foarte mic; dar are multe dezavantaje (nu realizeaza o reducere anatomica sau o stabilitate
comparabila cu a implantelor descrise anterior; consolideaza deseori in coxa vara si rotatie externa cu scurtarea
mb inferior operat). Mai poate fi aplicata in fracturile pe os patologic sau la bolnavii tarati ce nu suporta
interventii chirurgicale.

Subiectul 48. Fractura diafizei femurale. da

Acest tip de fractura se intalneste in in special in accidentele rutiere si de munca. Caracteristic este
potentialul lor socogen determinat atat de violenta traumatismului, cat si de leziunile locale si in primul rand de
extravazarea sanguina. Pierderile de sange in focarul de fractura diafizara femurala sunt de la 800-1600 ml. Diafiza
femurala este cuprinsa intre o linie orizontala superioara, care trece la cca 5 cm sub micul trohanter pana la 10 cm
deasupra marginii superioare a condililor femurali.

Se intalneste la toate varstele, de la fractura obstetricala a nn pana la fracturile varstnicilor. Este insa mai
frecventa la copilul mare, adolescent si adultul tanar, pt ca ei sunt mai expusi accidentelor severe de circulatie si
de munca. Mecanismul de producere poate fi prin traumatism direct si fractura, care este de obicei transversala
sau cominutiva sau prin traumatism indirect – prin exagerarea curburii femurului prin inflexiune/torsiune.

In fct de mecanismul de producere, traiectul fracturii poate fi transversal/oblic/spiroid/cu fragment

intermediar in aripa de fluture. Fracturile cominutive sunt relativ frecvente si sunt explicate de violenta
traumatismului. Deplasarea apare aproape mereu, provocata atat de traumatism, dar mai ales de actiunea
puternicilor muschi ce se insera pe femur.

Simptomatologie: durere vie la nivelul fracturii, amplificata de orice tendinta de mobilizare a coapsei;
impotenta functionala totala; coapsa tumefiata, deformata si in pozitie vicioasa, luand aspectul de crosa cu
convexitatea orientata antero-extern; scurtarea coapsei cu 2-8 cm; la palpare – exacerbarea durerilor in zona
focarului; mobilitate anormala, crepitatie osoasa. In marea majoritate a cazurilor de fractura diafizara de femur,
semnele clinice sunt suficiente pt a orienta dg. In fracturile diafizare joase apare de regula si un revarsat articular
al genunchiului. Obligatoriu va fi verificat pulsul la arterele tibiala posterioara si pedioasa. Dg este relativ simplu –
semne clinice. R din cel putin 2 incidente este obligatorie si precizeaza sediul, directia si forma traiectului si
deplasarile capetelor osoase. Rx cuprinde in mod obligatoriu si articulatiile vecine: soldul si genunchiul.

Aceste fracturi consolideaza in aproximativ 4 luni daca sunt tratate corect.

27
 Tratamentul fracturii de diafiza femurala este general si local. Tratametul general – compensarea cat mai
rapida a pierderilor sanguine – se face transfuzie cu cel putin jumatate din masa sanguina pe care o consideram
extravazata. Tratamentul local – incepe de la locul accidentului. El consta in: combaterea durerii, imobilizarea
provizorie a focarului si asigurarea transportului accidentatului in conditii cat mai putin traumatizante.
Imobilizarea la locul accidentului – cel mai bine pe o atela Thomas. Cand osteosinteza trebuie temporizata, se face
inainte extensie continua, prin tuberozitatea tibiala, pe atela Braun, cu o greutate care sa nu depaseasca a6a
parte a greutatii corpului. Tratamentul de electie este cel chirurgical – asigura refacerea simetriei mb inferioare si
permite mobilizarea rapida a bolnavilor. Cele mai importante metode:

Fixarea externa – rar indicata. Chiar si in tratamentul fracturilor deschise, se prefera osteosinteza
centromedulara cu tije blocate fara alezaj. Indicata in fracturile deschise, masiv contaminate, in lipsa posibilitatilor
tehnice de fixare eficienta centromedulara, la pacientii politraum cu contuzie pulmonara.

Osteosinteza cu focar inchis – cu tije centromedulare rigide/elastice sub control Roentgen TV. Avantaj:
sangerari minime, traumatism operator redus, risc mic de infectie postop. Procedeul expune insa chirurgul si
personalul din sala de operatie la iradiere.

Osteosinteza cu focar deschis – cu tije centromedulare sau placi cu suruburi. Placile metalice fixate cu
suruburi se folosesc din ce in ce mai rar – dezavantaj: fixare mai putin robusta si deperiostari destul de largi; lasa
osul fragilizat, cu risc de aparitie a altor fracturi. Osteosinteza cu focar deschis se foloseste in toate cazurile in care
reducerea si fixarea cu focar inchis nu este posibila sau nu exista aparat Roentgen TV. Avantaj: reducere optima a
focarului de fractura. Dezavantaj: interventie chirurgicala ampla, sangeranda, cu risc septic mai mare decat
interventia cu focar inchis. Tijele centromedulare folosite sunt: tije Kuntscher – rigide, tijele zavorate/blocate
Grosse-Kempf – rigide si tijele elastice Ender. Osteosinteza cu placa cu suruburi este rar folosita, pt ca impune
deperiostari intinse, interventii sangerande si de amploare, osul se fragilizeaza.

Subiectul 49. Fractura de condili femurali. da

Fracturile epifizei distale femurale se produc mai frecvent in cursul accidentelor rutiere la adulti, dar si la
batrani cu osteoporoza. De multe ori fac parte din leziunile unor politraumatizati. Fracturile extremitatii inf a
femurului intereseaza epifiza, metafiza si portiunea joasa a diafizei pana la 10 cm deasupra condililor femurali. Pot
interesa si genunchiul in mod direct sau indirect. Se clasifica in: fracturi extraarticulare – num si supracondiliene
sau diafizare joase si fracturi articulare – supra si intercondiliene, diafizo-metafizo-epifizare si fracturi condiliene.

Ele se produc fie prin mecanism direct – mai rar, fie indirect – mult mai frecvent. Prin mecanism direct se
pot produce astfel: lovitura cu un corp contondent, trecerea rotii unui vehicul => interesarea partilor moi, chiar
fractura deschisa. Prin mecanism indirect – prin tendinta de acentuare a curburilor femurului sau prin torsionare
si se intalnesc cel mai frecvent la automobilisti sub forma de sdr al tabloului de bord. Fracturile unicondiliene se
femur se produc mai ales prin miscari exagerate de valgus/varus ale genunchiului.

Simptomatologie: dureri vii locale accentuate la palpare sau la mobilizare; impotenta functionala totala;
tumefactia regiunii cu marirea diametrului si transversal si antero-posterior, echimoza a regiunii poplitee; revarat
lichidian intraarticular la nivelul genunchiului; scurtare moderata a coapsei deseori, cu rotatie externa a gambei si
piciorului; deviatii in valgus/varus ale gambei (determinte de fracturile unicondiliene). Examenul clinic se termina
mereu cu verificarea pulsului la pedioasa si tibiala posterioara, dar si prin controlarea mobilitatii si sensibilitatii
piciorului. Rx efectuata fata si profil si incidente de 3 sferturi pune dg de certitudine si permite incadrarea dg si
terapeutica. In unele cazuri e necesara si o CT.

Fracturile extremitatii distale a femurului sunt dintre cele mai grave. Daca se obtine o buna reducere,
consolideaza in 3 luni.
28
 Tratament: prin excelenta chirurgical. Tratamentul ortopedic poate fi folosit in fracturile fara deplasare
sau in fracturile care nu pot fi operate. In fracturile fara deplasare se aplica un aparat gipsat pelvi-pedios pt 6-8
saptamani, urmat de recuperare articulara prudenta, iar sprijinul este autorizat la 3 luni de la accident. In
fracturile cu deplasare, dar cu contraindicatii chirurgicale, se practica extensia-continua cu brosa Kirschner trecuta
prin tuberozitatea tibiala anterioara. Dupa 3 pana la 6 sapt de extensie, se aplica un aparat gipsat pelvi-podal
pentru inca 6-8 saptamani. Rezultatele – modeste, dar scutesc bolnavul de complicatiile redutabile ale unei
osteosinteze precare sau in conditii de risc operator foarte mare.

Tratamentul chirurgical – indicat in toate fracturile cu deplasare si in special la tipurile de fractura care
intereseaza suprafata articulara. Refacerea suprafetei articulare si a axului membrului pelvin sunt obiectivele
esentiale. Interventia minima – osteosinteza cu tije elastice in arc secant + fixarea fracturii intercondiliene prin
bulonaj (nu prea se mai foloseste). In fracturile metafizare cu prelungire diafizara – osteosinteza cu focar inchis cu
tija zavorata fara alezaj, la care suruburile distale de zavorare pot fi folosite la fixarea fracturii metafizare. In
fracturile supra si intercondiliene – lama-placa asociata cu suruburi de fixare a condililor. Se mai poate folosi
sistemul DCS care este deosebit de robust si permite o mai usoara axare peroperatorie a fragmentului distal in
axul diafizei femurale. Are dezavantajul dislocuirii unei mase osoase mare din condilii femurali. Acest dezavantaj a
fost anulat de aparitia placilor condiliene cu suruburi blocate care permit de asemenea o reluare rapida a
miscarilor genunchiului. Se mai pot folosi placi de sustinere in T fixate cu suruburi. De cate ori este nevoie, se
completeaza lipsa de substanta osoasa cu grefa din creasta iliaca. Se mai poate folosi fixarea externa in fracturile
deschise cu afectarea partilor moi sau cu afectare vasculara, necesitand traversarea articulatiei genunchiului.

Fracturile unicondiliene sunt foarte rar fara deplasare. Interventia chirurgicala – artrotomie si
osteosinteza cu 2 suruburi, eventual cu saibe daca exista osteoporoza.

Subiectul 50. Fractura de rotula. da

Relativ frecventa, se intalneste la adultul intre 30-50 ani. Mecanismul de producere poate fi
direct/indirect. Direct – prin cadere pe genunchi sau prin izbirea genunchiului de tabloul de bord in accidentele de
circulatie, prin decelerare brusca (lovirea vehiculului de un obstacol). Indirect – prin inflexiune pe condilii femurali
sau mai frecvent prin smulgere, produse de contractia violenta a muschiului cvadriceps.

Tipuri in functie de traiect: transversale – cele mai frecvente, cominutive – prin mecanism direct,
verticale/sagitale – mult mai rare, fara deplasare; parcelare – intereseaza baza, dar mai ales varful rotulei.

Simptomatologie: semne sarace in fracturile fara deplasare – constau in durere spontana si la palpare cu
impotenta functionala partiala; examenul Rx este decisiv. In fracturile cu deplasare semnele sunt revelatoare.
Bolnavul acuza o durere vie, senzatie de cracment, nu poate face extensia activa a gambei, mersul este imposibil.
La inspectie – genunchi tumefiat, apare o echimoza intinsa; in primele ore se poate palpa o depresiune ca un sant
transversal – semnul creionului, care ulterior este inlocuita de o proeminenta produsa de presiunea revarsatului
hematic intraarticular. Rx de fata si profil ofera date despre sediul si forma fracturii si pune dg de certitudine. Dg
diferential se face cu fractura condililor femurali sau a tuberozitatii tibiale, unde gasim miscari anormale de valgus
sau varus.

Fractura de rotula cu deplasare nu poate consolida, din cauza departarii dintre fragmentele osoase si mai
ales a interpozitiei franjurilor fibroase. Numai prin osteosinteza se pot inlatura elementele fibroase interpuse si se
pot pune in contact fragmentele osoase; in plus, dupa o osteosinteza eficienta, se poate face mobilizarea rapida a
genunchiului, prevenind astfel redorile uneori severe produse de imobilizarea genunchiului.

29
 Cea mai frecventa complicatie precoce este deschiderea fracturii.

Tratamentul ortopedic consta in aparat gipsat femuro-gambier (burlan gipsat) cu genunchiul in extensie si
bine mulat pe genunchi si creasta tibiala pt 3-4 sapt. Este urmata de recuperare functionala articulara prudenta a
genunchiului; nu sunt permise eforturi 2-3 luni.

Tratamentul chirurgical urmareste inlaturarea interpozitiilor de parti moi si sintezarea cat mai ferma a
fracturii. In fracturile cu fragmente mari se foloseste de preferinta procedeul hobanajului cu 2 fragmente de brosa
Kirschner paralele si un fir metalic trecut in forma de cifra 8 sau in cadru. Prin acest procedeu, fortele de tensiune
din focar produse de flexia genunchiului sunt transformate in forte de compactare, favorabile consolidarii.
Reluarea miscarilor articulare se poate face dupa o imobilizare de numai 7-10 zile. Se mai poate face osteosinteza
rotulei prin sutura osoasa cadraj, semicerclaj sau cerclaj perirotulian simplu sau dublu concentric (mai ales in
fracturile cominutive).

Subiectul 51. Fractura de platou tibial. da

Fracturile platourilor tibiale sunt cele mai frecvente fracturi ale extremitatii proximale a tibiei; sunt mai
frecvente la varsta activa, mai ales intre 30-60 ani.

Prin mecanism direct – lovitura – se produc foarte putine fracturi de platou tibial. Ele se produc mai ales
prin mecanism indirect – miscari de valgus, varus sau soc vertical. Cel mai frecvent – prin miscarea de valgus
exagerat (75%). Socul vertical, prin cadere de la inaltime, poate provoca o fractura bituberozitara sau cominutiva
de platou tibial.

Fracturile platoului tibial pot fi unituberozitare sau bituberozitare. Clasificare AP: fracturile
unituberozitare – de tuberozitate externa (cu separare pura/cu infundare pura/mixta), de tuberozitate interna
(fractura-separare cu traiect vertical/infundare pura) si fracturile bituberozitare (simple/complexe/cominutive).

Simptomatologie: In fracturile unituberozitare semne mult mai discrete decat in cele bituberozitare: la
cele fara deplasare/deplasare mica - tumefactie moderata a genunchiului, dureri moderate, impotenta fct
relativa. La cele cu deplasare – hemartroza mai voluminoasa si devierea gambei in varus/valgus dupa cum
tuberozitatea interesata este interna/externa. In fracturile bituberozitare – hemartroza f importanta, genunchi
globulos, scurtarea gambei; impotenta fct totala, cu genunchiul in semiflexie si deviat in varus, mai frecvent in
valgus.

Examenul clinic cuprinde in mod obligatoriu si cercetarea eventualelor tulburari vasculo-nervoase la

nivelul piciorului respectiv; se palpeaza arterele tibiala posterioara si pedioasa, se controleaza starea sensibilitatii
cutanate distal de fractura. Pentru precizarea dg se fac Rx din cel putin 2 incidente – fata si profil, completate la
nevoie cu Rx de 3 sferturi. Cand se poate, se face si CT.

Consolideaza lent, in 3-4 luni. Chiar cu tratament corect efectuat, prognosticul acestor fracturi ramane
rezervat.

Tratamentul este ortopedic si chirurgical. Tratamentul ortopedic – la fracturile fara deplasare sau la cele
cu mica deplasare; imobilizare pt 4-6 sapt in aparat gipsat femuro-podal, urmat de mobilizare articulara si
recuperare musculara; mersul cu sprijin permis dupa 2-3 luni. Tot tratament ortopedic se face si la fracturile grave
sau la bolnavi tarati, la care tratamentul chirurgical este contraindicat. Tratamentul chirurgical – indicat in
fracturile cu deplasare la care trebuie sa se realizeze o refacere cat mai anatomica a suprafetei articulare.
Osteosinteza trebuie sa fie cat mai ferma – pt a scurta imobilizarea gipsata postop (2-3 saptamani) si sa permita o
mobilizare si recuperare cat mai precoce. Sprijinul pe mb respectiv – la cca 3 luni de la operatie.

30
 Fracturile unituberozitare prin separare – operate de cate ori este posibil; fragmentul se fixeaza cu
suruburi sau cu o placa cu suruburi bine mulata.

Fracturile unituberozitare prin tasare – probleme de tratament; aceste fracturi imbatranesc repede si
manevrele de refacere devin foarte rapid ineficiente. Tratamentul chirurgical este procedeul de electie pt tasarile
importante. Dupa ridicarea zonei infundate, se completeaza golul ramas cu tesut osos spongios (autogrefa
recoltata din creasta iliaca sau din condilul femural); fixarea se face cat mai ferm, cu placi in T fixate cu suruburi.

Fracturile unituberozitare mixte – la fel ca la cele prin tasare.

Fracturile bituberozitare – tratamentul chirurgical se impune la fracturile cu mare deplasare si la cele care
nu se pot reduce ortopedic; se practica osteosinteza cu placa in T externa sau cu doua placi, una externa si una
interna. Tratamentul sechelelor consta in osteotomii de corectie pt calusuri vicioase. Pt redorile de genunchi se
fac operatii de mobilizare.

Subiectul 52. Fractura diafizara a oaselor gambei. da

Sunt fracturi ale tibiei si peroneului. Importanta deosebita au fracturile de tibie, mai mult decat cele ale
peroneului. Limita lor superioara = un plan orizontal care trece sub tuberozitatea anterioara a tibiei, iar distal = un
plan ce trece la 5 cm deasupra interliniului articular tibio-tarsian. Fractura poate afecta ambele oase ale gambei
sau doar unul.

Fracturile ambelor oase – frecvente; mai frecvente la barbatii adulti; provocate de accidente rutiere, de
munca si mai rar de accidente sportive sau casnice. Mecanismul de producere poate fi: traumatism direct –
produse de izbirea de un corp dur – fracturi transversale/cominutive, cu leziuni cutanate; traumatism indirect
(mai frecvent) – prin inflexiune (cu traiect oblic/transversal) sau prin torsiune (traiect spiroid/helicoidal).

Fracturile simple pot fi: transversale, oblice, spiroide. Fracturile complexe pot fi: fracturi cu al treilea
fragment, bifocale sau cominutive.

Simptomatologie: in fracturile fara deplasare – dureri in focar exacerbate la palpare; local edem moderat,
pacientul evita sprijinul pe mb inferior lezat, din cauza durerilor vii. In fracturile cu deplasare – dureri foarte vii de
la inceput, tumefactie importanta, cu angulare in focarul de fractura; palparea accentueaza durerea locala si
poate permite palparea varfului fragmentului superior care proemina pe fata antero-interna a gambei. Examenul
obiectiv se termina cu cercetarea obligatorie a pulsului la arterele pedioasa si tibiala posterioara. Se cerceteaza
sensibilitatea si motilitatea piciorului si degetelor. Examenul Rx de fata si profil, cu prinderea articulatiilor
genunchiului si gleznei, precizeaza sediul si directia traiectului, numarul fragmentelor, amploarea deplasariilor in
focar.

Fracturile de gamba stabile, necomplicate – consolideaza in 3-4 luni cu tratament corect; cele cominutive
– in 4-5 luni.

Tratament – ortopedic si chirurgical, cu tendinta de chirurgicalizare.

Tratamentul ortopedic – indicat in fracturile fara/cu mica deplasare; aparat gipsat femuro-pedios bine
mulat pe tendonul rotulian si condilii femurali; de preferat ca genunchiul sa ramana in flexie la 20-30 grade,
pentru a impiedica miscarile de rotatie in aparatul gipsat; primul aparat gipsat se mentine 6 sapt, dupa care se
inlocuieste cu o noua cizma gipsata de mers, cu genunchiul in extensie pt inca 6 saptamani.

Tratamentul chirurgical – tratamentul de electie. Metode: osteosinteza cu tije elastice Ender – folosita din
ce in ce mai rar. Osteosinteza cu tija Kuntscher introdusa prin suprafata prespinala a tibiei, indicata in fracturile
31
1/3 medii a diafizei tibiale cu traiect transversal/oblic scurt; se foloseste si in fracturile cu dublu focar.
Osteosinteza cu tija blocata – actualmente este tratamentul standard, cu exceptia fracturilor localizate
juxtaarticular. Osteosinteza cu placa si suruburi – indicata in fracturile juxtaarticulare sau cu componenta
articulara; dezavantaje: deperiostarea si evacuarea hematomului fracturar, creste riscul de pseudartroza, risc
crescut de infectie prin deschiderea focarului, periculoasa in fracturile cominutive. Osteosinteza cu suruburi –
indicata in fracturile spiroide, helicoidale si oblice lungi. Fixarea externa – pentru fracturile deschise, dar si pt cele
inchise.

Subiectul 53. Fractura de glezna; clasificare; aspect clinic; principii terapeutice. da

Fracturile de glezna cuprind fracturile pilonului tibial si fracturile maleolare.

Fracturile pilonului tibial – numite si fracturi marginale, intereseaza plafonul mortezei tibio-peroniere si
afecteaz sistemul de sprijin al gleznei. Mecanism de producere – cel mai frecvent prin cadere de la inaltime, cand
astragalul joaca rol de element de soc, care izbeste in pilonul tibial. Daca se produce caderea cu piciorul in talus,
apare o fractura marginala anterioara; daca se produce cu piciorul aflat in pozitie de equin, apare fractura
marginala posterioara; daca se produce in pozitie indiferenta, poate aparea o fractura bimarginala, de obicei
cominutiva.

Clasificare: fracturi marginale anterioare, posterioare, bimarginale si sagitale interne sau externe.

Simptomatologie: durere si impotenta partiala si totala a gleznei; piciorul in equin, cu tumefactia marcata
a regiunii ahileene si sensibilitate la apasarea regiunii latero-ahileene = fractura marginala posterioara; alungirea
piciorului, cu tumefactia anterioara si sensibilitate la rebordul anterior al pilonului = fractura marginala anterioara.
Dg de certitudine – Rx din cel putin 2 pozitii: fata si profil, la care se pot adauga incidente oblice; CT foarte util.
Aceste fracturi evolueaza aproape mereu spre consolidare. Pseudartrozele sunt foarte rare.

Tratamentul poate fi ortopedic sau chirurgical. Tratament ortopedic – imobilizare gipsata in fracturi
fara/cu mica deplasare – atela Maisonneuve lunga pt 6 sapt, apoi imobilizare cu cizma de mers pana la
consolidare (3-4 luni); extensia continua – modalitate de asteptare a tratamentului chirurgical sau in fracturi cu
deplasare la pacienti inoperabili sau care refuza operatia, precum si in fracturi cominutive sau deschise grave.
Tratamentul chirurgical – osteosinteza indicata in tratamentul tuturor fracturilor cu deplasare, cu exceptia celor
extrem de cominutive/deschise. Daca nu se face osteosinteza in primele 12 ore, se amana pana cedeaza
fenomenele locale; osteosinteza consta in fixarea cu placa si suruburi in T sau L aplicata intern/antero-extern,
grefarea defectelor mari cu grefa osoasa. Fixarea externa – in fracturile deschise tip I sau II cu evolutie septica sau
tip III de la inceput; probleme tegumentare majore, fracturi extrem de cominutive.

Fracturile maleolare – sunt printre cele mai frecvente fracturi, afectand toate grupele de varsta.
Mecanismul lezional este frecvent indirect, cel direct fiind mai rar intalnit. Leziunile osoase pot fi: unimaleolare
(maleola interna/externa), bimaleolare, bimaleolare + marginala posterioara (trimaleolare).

Simptomatologie: semnele clinice se pot confunda in cazul fracturilor fara deplasare cu semnele
entorselor sau contuziilor; in acest caz, Rx este decisiva. In cazul fracturilor cu deplasare si mai ales cu subluxatii
ale piciorului, se observa deplasarea piciorului postero-lateral sau postero-medial. Evolutie de regula favorabila.

Tratament ortopedic – indicat in fracturile fara/cu mica deplasare, fracturi cu deplasare la pacientii
inoperabili sau care refuza tratamentul chirurgical. Pt fracturile unimaleolare – imobilizare intr-o cizma gipsata de
mers, sub genunchi, 4-6 sapt; sprijinul se permite la 2 saptamani. Pt fracturile bimaleolare – cizma gipsata de mers
sub genunchi 6-8 saptamani si sprijinul se permite la 3-4 saptamani. Pt fracturile trimaleolare si fracturile

32
uni/bimaleolare cu subluxatii – dupa reducerea ortopedica, imobilizare in cizma gipsata sub genunchi pana la 3
luni, sprijin dupa 6 saptamani.

Tratament chirurgical – tratamentul de electie al fracturilor maleolare cu deplasare avand ca avantaje:

reducerea anatomica, posibilitatea mobilizarii precoce, rata mai scazuta a complicatiilor tardive. Osteosinteza se
face de regula cu suruburi interfragmentare, placa semitubulara cu suruburi (pe peroneu) si cu suruburi de
compresiune (de electie), brose Kirschner sau hobanaj pt maleola tibiala. Tratamentul diastazisului tibio-peronier
este absolut necesar in fracturile supraligamentare – presupune reducerea si fixarea cu un surub din peroneu in
tibie cu talusul in dorsoflexie – surubul se extrage la 6-8 saptamani, inainte ca pacientul sa reia mersul cu sprijin
complet.

Subiectul 54. Fractura de calcaneu. da

Fracturile de calcaneu sunt cele mai frecvente dintre fracturile oaselor tarsiene. Calcaneul are o corticala
relativ subtire si numeroase fascicule de travee osoase ce delimiteaza o zona de minima rezistenta in zona
subastragaliana. Aici se produc fracturile talamice care de regula sunt grevate de sechele importante ca: artroza
subastragaliana si piciorul plat valg dureros posttraumatic.

Se intalnesc mai ales dupa varsta de 30 ani si sunt mai frecvente la barbati, datorita accidentelor de
munca. Se produc de regula prin cadere de la inaltime, de aceea se pot asocia uneori cu fractura prin tasare de
coloana dorso-lombara. Principalele mecansime de producere: zdrobire intre sol si talus, forfecare prin sprijin pe
tuberozitate si pe marea apofiza, smulgere prin contractia tricepsului.

Clasificare AP: fracturi talamice (articulare), extratalamice nearticulare si fracturi complexe (fracturi de
calcaneu asociate cu fracturi ale gleznei).

Simptomatologie: se observa deformarea regiunii calcaneene cu latirea ei transversala, stergerea

reliefurilor maleolare si a tendonului ahilean cu aplatizarea boltii plantare si cu echimoza numulara in zona
plantara. In fracturile cu infundare talamica se constata micsorarea distantei dintre maleole si sol, comparativ cu
piciorul contralateral. Apare un edem important, iar in zilele urmatoare pot aparea flictene cu continut seros sau
chiar serosanguinolent.

Rx trebuie sa fie cel putin de profil si o incidenta axiala retrotibiala; se mai pot face incidente oblice si mai
modern, examen CT. Fracturile de calcaneu consolideaza aproape intotdeauna, datorita bunei vascularizatii si
structurii spongioase a osului.

Tratament ortopedic – in fracturi fara/cu mica deplasare – imobilizare in aparat gipsat pt 6 saptamani. In
fracturile marii tuberozitati calcaneene cu deplasare se face osteosinteza cu suruburi. Tratamentul chirurgical – in
fracturile cu deplasare. Pentru cele extraarticulare osteosinteza este simpla, cu suruburi sau placute cu suruburi.
Pentru fracturile talamice cu infundare, restaurarea articulara este dificila – se face reconstructie calcaneana,
grefa cortico-spongioasa si osteosinteza cu placute cu suruburi, suruburi sau fragmente de brose Kirschner –
rezultatele nu sunt stralucite. De aceea se recomanda interventia tip Stulz, care consta in reducere si artrodeza
primara astragalo-calcaneana, cu grefa cortico-spongioasa iliaca, fixare metalica si imobilizare gipsata. La varstnici
se face tratament functional de recuperare din primele zile dupa accident, renuntand la imobilizare. Dupa 3-4 luni
de la accident rezultatele tratamentului ortopedic si ale celui chirurgical sunt asemanatoare.

Subiectul 55. Fractura tasare de corp vertebral; generalitati. da

Fractura vertebrala – de cele mai multe ori fracturile apar in urma unor combinatii de mecanisme ce pot
asocia acestora si unele leziuni disco-ligamentare. Cele 3 mecanisme lezionale principale sunt:

33
 Compresiunea axiala: coloana vertebrala in rectitudine, fortele se repartizeaza uniform pe corpul
vertebral si vor duce la: fracturi tasare de platou vertical, fracturi prin explozie vertebrala, fracturi cominutive ale
corpului vertebral frecvente la nivel toracic si lombar; coloana vertebrala in usoara flexie: fracturi tasare
anterioare si Tear Drop fractures – caz particular de fractura in care apare o leziune completa de segment mobil
rahidian, rezultatul fiind o fractura instabila.

Flexie distractie posterioara: compresiunea duce la fracturi prin tasare in anterior, iar distractia
posterioara duce la leziuni ligamentare sau osoase (fracturi de lama sau apofize spinoase).

Rotatie: apar in urma unor mecanisme de torsiune ce induc leziuni asimetrice ducand la: luxatii
unilaterale, fracturi luxatii unilaterale sau fracturi luxatii de masiv articular.

In analiza unei fracturi trebuie avute in vedere 2 notiuni: este leziune stabila/instabila si apare/nu o
ingustare a canalului medular ?

O leziune este instabila daca este afectat segmentul rahidian mijlociu sau daca exista o ruptura
incompleta a segmentului mobil rahidian. Sunt fracturi stabile fracturile tasare anterioara cu pastrarea integritatii
segmentului vertebral mijlociu si fracturile parcelare izolate la nivelul arcului posterior (apofize
transverse/spinoase). Sunt fracturi instabile fracturile prin explozie, fracturile in care este implicat si un mecanism
de distractie posterioara, fracturile prin mecanism Tear Drop si fracturile in care este implicat un mecanism de
rotatie. O leziune poate fi considerata grava daca, in cursul unei fracturi ce implica peretele posterior apar
manifestari neurologice sau daca diametrul antero-posterior al canalului rahidian scade cu mai mult de 50%.

Traumatismele coloanei vertebrale produc frecvent leziuni grave, atat prin complexitatea lor cat si prin
complicatiile neurologice asociate. Cele mai comune cauze ale acestor traumatisme sunt accidentele rutiere, de
munca (cadere de la inaltime sau contactul cu obiectele care cad), de sport, directe prin arma de foc. Pentru
pacientii cu varsta > 75 ani, 60% din fracturile de coloana vertebrala se produc prin cadere de la acelasi nivel, in
conditiile osteoporozei de involutie.

Subiectul 56. Definitia si clasificarea politraumatismelor. da

Politraumatizatul este pacientul la care sunt asociate leziuni traumatice interesand mai multe regiuni ale
corpului si organelor interne (craniene, toracice, abdominale, traumatisme ale membrelor) care considerate
separat sau in asociere, pot pune in pericol viata accidentatului.

In politraumatisme pacientul sufera cel putin 2 leziuni majore: cranio – cerebrala, toracica, abdominala,
fracturi ale membrelor cu risc vital imediat sau la distanta. In urma asocierii mai multor afectiuni se creeaza
cercuri patogenice vicioase ce pot produce: efectul de sumatie (leziunile nu sunt mortale imediat, dar prin
sumatia efectelor lor pot deveni mortale), efectul de sustragere (supravegherea clinica si dg sunt dificile din cauza
altor leziuni majore), efectul de amplificare (leziunile se pot agrava si forma cercuri vicioase).

Criterii pentru a incadra un pacient in grupa politraumatizatilor: sa sufere traumatisme puternice, sa fie
lezate minim 2 sisteme, sa aiba o fractura instabila a unui os lung, a pelvisului sau a coloanei vertebrale; leziunile
sa aiba un grad de severitate ridicat.

Clasificare etiologica: accidente de trafic, de munca, heteroagresiuni, precipitari (accidentale sau ca

urmare a unor agresiuni), accidente casnice, accidente recreationale sau de sport, traume de razboi, catastrofe
naturale, etc.

Clasificare anatomo-clinica – in cadrul politraumatismelor pot fi intalnite mai multe asocieri lezionale:

34
 1. Politraumatisme cu dominanta cranio-spinala ce se manifesta prin: sincopa/pierderea
constientei insotita de ventilatie cu evolutie favorabila SAU coma ce implica o leziune craniana probabila, se
poate agrava cu hipoxie, complicatii bronhopulmonare nespecifice.
2. Politraumatisme cu dominanta toracica: leziuni ale cailor aeriene superioare (trahee, plamani,
perete toracic, diafragm) cu pacient agitat, anxios, polipneic, cianozat, TA si P normale SAU leziuni cardio-
pericardice ce implica direct cordul si vasele mari cu tamponament cardiac, hemopericard, soc cardiogen.
3. Politraumatisme cu dominanta abdominala ce se caracterizeaza prin: soc hemoragic SAU soc
septic dupa 12 h datorita contaminarii spatiului intraperitoneal cu continutul tubului digestiv.
4. Politraumatisme cu leziuni traumatice dominante ale membrelor: leziuni osteoarticulare si
osteomusculare la nivelul membrelor; sdr de strivire; soc hemoragic si traumatic; soc toxico-septic.
5. Politraumatisme cu dominanta hemoragica: in asocierea traumatismelor toracice, abdominale si
membrelor cu hemoragie si soc hipovolemic daca nu este oprita hemoragia si nu se iau masuri compensatorii.

Subiectul 57. Infectiile osoase nespecifice – forme clinice, anatomo-patologie. da

Osteomielita inseamna inflamatia osului si a maduvei sale prin injectarea pe cale hematogena de catre organisme
piogene, bacil Koch, treponeme, virusuri specifice, fungi. Infectia evolueaza in spatiile medulare, canalele haversiene si
spatiul subperiostal, osul este afectat secundar fiind distrus prin enzimele proteolitice, necrozat prin obliterarea vaselor,
decalcifiat prin hipotonie si inactivitate, resorbit prin osteoclaste si reconstruit activ de osteoblaste.
Termenul de osteomielita este aplicat numai infectiei osoase provocata de piogeni ajunsi in os pe cale
circulatorie. Termenul de osteita se foloseste pentru infectiile osoase in care contaminarea se face direct (in fracturi
deschise, chirurgical), dar si pentru reactia inflamatorie a osului la actiunea unor agenti parazitari/chimici.
Infectia osului poate sa se manifeste acut, subacut sau cronic.

1)CLASICA
a)Osteomielita acuta:a perioadei de ccestere,a nou nascutului,adultului.
b)Osteomielita hematogena cronica de la inceput sau primara:forma hiperostozanta si necrozanta,abces central
osos(Broodie),sclerozanta,albuminoasa.
c)Osteomielita cronica secundara
d)Osteitele posttraumatice si postoperatorii.

2)CLASIFICAREA LUI WALDVOGEL

-tipul 1:osteomielita hematogena
-tip 2:focala cu contiguitate cu atingere vasculara
-tip3:focala de continguitate fara atingere vasculara.
-tip 4 cronica
Tipul 1 si 2 sunt postchirurgicale,postraumatice,postinfectie localizata si polimicrobiene.

3)CLASIFICAREA LUI CIERNY SI MADER

anatomice cuprin 4 stadii:1 medulara,2 superficiala,3 localizata,4 difuza.
Clasele fiziologice disting 3 stari in functie de gazda:
A:gazda cu rasp bun la infectie si chirurgie
B:gazda cu raspuns compromise:factorul systemic(Bs) si local(Bi)
C:gazda in care tratamentul insoteste starea prezenta

Anatomo-patologie:

In faza de infectie generalizata se constata:

-maduva osoasa apare congestionata , edematiata cu focare hemoragice in canalele Havers avand culoarerosie
violacee.
-osul este de culoare alb albastrui cu pct rosietice
-periostul e congestionat

In faza de localizare apare supuratie, necroza si fenomenele de reconstructie; se constata:

35
 -medulita cu microabcese multiple
-sub periost e abcesul care tinde spre fistulizare
-articulatia invecinata reactioneaza prin exudat nespecific sau poate fi invadata de infectie prin perforarea
cartilajului sau a partilor moi dand artrita purulenta
-leziunile osoase constau in abces osos , osteita rarefianta, aparitia sechestrului

In forma septica pioemica apar abcese la distanta: in plamani, ficat, splina.

Subiectul 58. Infectiile osoase nespecifice – etiologie. da

Cauzele predispozante sunt: varsta (frecventa cea mai mare intre 5-15 ani, mai rar la alte varste); sexul masculin
este mai frecvent atins (4:1); traumatismul direct (invocat la peste 50% din cazuri, provoaca o mica hemoragie ce
favorizeaza localizarea germenilor sau evoca un focar deja existent); localizarea pe metafizele oaselor lungi (mai ales
metafizele cu crestere activa – aproape de genunchi, departe de cot); conditii de viata neigienice si alimentatie
necorespunzatoare; focare de infectie (furuncul, piodermite, amigdalite).

Subiectul 59. Osteomielita acuta – forme clinice, tratament. da

Osteomielita acuta este o infectie piogenica de origine hematogena, care de obicei debuteaza in metafiza activa
a oaselor lungi si are o evolutie rapid-distructiva si septica, cu prognostic rezervat in lipsa unui tratament adecvat.
Stafilococul auriu reprezinta 60-90% din germenii identificati.
Forme clinice:

1)Dupa virulenta germenilor

a)Forma toxica se manifesta prin: adinamie, temperatura crescuta, puls rapid si slab, prostatie, delir, limba arsa,
facies cenusiu ; evolutia este grava. Tratam atb + reechilibrare (,,tifosul membrelor”). Deces in 2-3 zile fara tratament.
b)Forma septicemica : febra 39-40 grade, facies vultuos, buze arse, limba uscata, frisoane repetate. Fara
tratament duce la exitus, are prognostic grav.
c)Forma piremica - domina fenomenele clinice locale si diseminarile septice. Dupa incizia si evacuarea abcesului,
temperatura scade, dar dupa 24-48 ore creste iar se descopera un nou focar in alte organe (ficat, plaman, pericard).
d)Forma atenuata sau subacuta este destul de frecventa in unele tari. Cauzele sunt virulenta bacteriana scazuta
sau rezistenta crescuta a organismului. Debutul nu este brutal, semnele generale sunt sarace, apar subfebrilitate si
dureri locale la niv metafizei afectate (femur, tibie).
2)Dupa varsta
-Osteomielita perioadei de crestere
-Nou nascutului: mai ales prematurii, apare dupa infectii viscerale, plagi ombilicale infectate, germenii sunt
stafilococul si streptococul betahemolitic. Poarta de intrare: cutanata, respiratorie, digestiva, cateter, ombilic.
Localizare: extremitatea inf a femurului, humerus, tibie, mai rar clavicula, coaste, calcaneu.
-Sugarului
-Adultului: debut subfebril, dureri osoase, stare generala nealterata, tendinta la cronicizare, se complica
frecvent cu artrita. De obicei este o reincalzire a unei osteomielite din copilarie.
3)Dupa localizare
-Profunda (coloana sau oasele bazinului)
-Superficiala
-Extremitatea superioara a femurului
4)Dupa germeni:
-Salmonella: apare la tineri , debut subacut, febra mica, localizare frecventa la vertebre, coaste, stern, calcaneu.
-Cu gram negative: pioceanic, proteus, Escherichia coli, Klebsiela, Pseudomonas aeruginosa; se caracterizeaza
prin tendinta la fistulizare, ameninta prognosticul vital si survin pe teren imuno-depresiv.
-Anaerobi: bacteroides fragilis apare pe un teren predispus, puroi fetid. Cand osteomielita se agraveaza sub
tratament, ne gandim la anaerobi.
-Bruceliana: foarte rara; slabire, transpiratii, febra.

Tratamentul
Este de urgenta si consta in tratament general si local.

36
 Tratament general: antibiotice si masuri de ridicare a puterii de aparare a organismului. Antibioticele: se
folosesc cele cu actiune si pe Gram negativi si pozitivi, pe cale iv, in doze mari, pana se obtine rezultatul de la
insamantare si antibiograma, cand se va alege atb corespunzator. Se folosesc atb care patrund cel mai bine in os,
bactericide si se folosesc 2 atb sinergice. Atb cu difuziune osoasa excelenta sunt: fluoroquinolone sistemice,
lincosamide, rifampicina. Difuziune medie: betalactamine, cotrimoxazol. Durata tratamentului este in functie de
evolutie; daca evolutia este favorabila, se administreaza atb parenteral 3 sapt si apoi se continua o luna pe cale orala.
Masuri de ridicare a puterii de aparare a organismului: perfuzii, vitamine, plasma, sange, gamma globuline/Ig.
Tratamentul local cuprinde imobilizarea si tratamentul chirurgical. Imobilizarea in aparat gipsat trebuie sa
cuprinda articulatia de deasupra si dedesubtul focarului, pana la disparitia tuturor semnelor clinice. Tratamentul
chirurgical este aplicat in functie de situatia clinica:
- In stadiul initial – punctie osoasa cand hemocultura este negativa; se recolteaza puroi pentru
identificarea germenului si se evacueaza puroiul prin drenaj instilator – aspirator; se asteapta 12-24 h sub tratament atb
evolutia locala si apoi se ia decizia.
- In caz de abces – se face incizie larga a abcesului subperiostic + drenaj instilator – aspirator.
- In caz de persistenta a durerii si tumefactie, sub tratament medical corect de cateva zile, se intervine
chirurgical si se face o trepanare + drenaj instilator – aspirator.
- In artrita se face artrotomie.
- In caz de luxatie – se face reducerea luxatiei si imobilizare.
- In stadiul de cronicizare, tratamentul este dificil. Prezenta sechestrului impune trepano-evidare cu
indepartarea sechestrului, excizia tesuturilor necrozate, tratarea cavitatii (grefa), drenaj instilator cu antibiotice.
Rezectie osoasa cand localizarea permite (peroneu, calcaneu).
Mersul se permite la 30-45 zile cand leziunile radiologice nu apar sau sunt mici.

Subiectul 60. Abcesul Brodie. da

Reprezinta abcesul central al osului. Este situat in metafiza oaselor lungi: tibie, femur, humerus.
Leziunea anatomo-patologica consta in prezenta unei cavitati unice, rotunde sau ovalare care contine puroi sau
lichid serofibrinos, uneori cu un mic sechestru cu tesut condesat in jur. Cavitatea este tapetata de o membrana
inflamatorie.
Clinic se manifesta prin durere intermitenta la inceput care devine continua, vie, cu exacerbari nocturne,
necalmata de repaus si antialgice.
Radiologic se constata o geoda centrala, regulata, cu contur de condensare in jur.
Evolutia este lenta si lunga, nu se vindeca spontan desi organismul sterilizeaza deseori puroiul.
Diagnosticul diferential se face cu sarcomul central, osteomul osteoid, chist osos esential , condrom, chist
hidatic.
Tratamentul consta in trapano-evidare, drenaj instilator cu antibiotice, plombajul cavitatii.

Subiectul 61. Osteomielita cronica – forme clinice, tratament. da

Reprezinta o afectiune osoasa care urmeaza fie dupa o osteomielita acuta cu evolutie prelungita, care imbraca
un caracter cronic datorita tratam incorect sau tardiv, fie dupa o osteomielita subacuta care evolueaza spre cronicizare,
fie ca nu a fost tratata, fie ca este cauzata de germeni cum ar fi bacilul piocianic sau E. Coli.
Se poate manifesta clinic ca o supuratie cronica, care continua o osteomielita acuta sau ca o redesteptare a unui
focar care a fost mut o perioada de timp. Caracteristica acestei afectiuni este ca in antecedente exista episodul
osteomielitic acut.
Manifestarile clinice apar sub 3 forme: stare muta; abces osteomielitic acutizat; redeschiderea fistulelor.
Starea muta: un segment de membru este purtator de cicatrici multiple postfistuloase/postoperatorii,
tegumente subtiri, lucioase, aderente, atrofii si redori articulare, cu tulburari functionale.
Abcesul osteomielitic acutizat: prezinta subfebrilitate, dureri, tumefactia unei zone din jurul unei fistule,
congestie, fluctuenta, tendinta la deschidere. Dupa deschiderea abcesului, spontana/chirurgicala, fenomenele se
amelioreaza.
Fistulele cronice: se redeschid periodic sau persista; prin orificiile fistuloase se scurge o secretie purulenta si
uneori mici sechestre.
Tratamentul este complex si cuprinde masuri de ordin general si local. Masuri generale: corectarea unor
deficiente (anemie, hipoproteinemie); stimularea rezistentei org: vitamine; antibiotice. Masuri locale: imobilizarea
segmentului bolnav: atele, gips, repaus simplu la pat sau chirurgia focarului: excizie, dezinfectie, drenaj, reconstructie si
protejarea osului fragilizat.

37
 Subiectul 62. TBC osteo-articular – semne clinice, explorare paraclinica. da
TBC osteo-articulara este o infectie cronica cauzata de M. tuberculosis, localizat la os si articulatie.
Caracteristica evolutiva a TBC osteo-articular: la copil este de la inceput invadanta si relativ distructiva; la adulti
leziunile evolueaza insidios, cu tendinta mica distructiva.
In perioada de debut: debut insidios, cu semne locale putine, durerea fiind simptomul subiectiv pt care se
prezinta pacientul la medic. Caracteristicile durerii: insidioasa, persistenta, se accentueaza spre seara, este accentuata
de efort, calmata de repaus, nu este meteosensibila, nu dispare complet, chiar daca exista perioade de liniste si ramane
o senzatie surda in regiunea bolnava. La examenul obiectiv: inspectie in ortostatism liber si in decubit dorsal =>
contracturi musculare, pozitii anormale ale unor articulatii, deformarea unor segmente, diminuarea amplitudinii
miscarilor, rigiditatea, aparitia durerii, coloratia palida a tegumentelor, hipotrofia musculaturii. La palpare: impastari
discrete/evidente, tumefactie, fluctuenta, puncte dureroase, temperatura locala crescuta, contractura/flasciditate,
adenopatie satelita, atrofii musculare. La Rx: aparitia precoce a nucleilor de crestere, decalcifiere osoasa, incetosarea
spatiului articular, pensarea spatiului articular, alterarea imaginii normale a partilor moi, neregularitati discrete ale
contururilor osoase articulare.
In perioada de evolutie: aspectul general al bolnavului arata o stare de intoxicatie generala, examenul local
evidentiaza semne din perioada de debut mult mai bine conturate si in plus se constata atitudini vicioase (gibozitate,
atitudine soldita) si des abcesul rece. La Rx: decalcifiere marcata, intinsa; spatiul articular pensat pana la disparitie;
estomparea imaginii extremitatilor osoase; neregularitati ale contururilor epifizelor si imagini de leziune paraarticulare,
geode; capsula articulara destinsa; umbra de abces.
In perioada de involutie: starea generala se imbunatateste simtitor, dispar semnele de impregnare bacilara,
crestere ponderala, dispar durerile, partile moi revin la normal, abcesele se usuca, ganglionii sateliti diminua, troficitatea
musculara se reface, se normalizeaza VSH si se refac functiile articulare sau se instaleaza sechele. La Rx: desenul
trabecular devine mai net, semnul de estompare a extremitatilor osoase dispare treptat, apar tonalitati de contrast intre
partile moi si tesutul osos, apare condensare osoasa in jurul leziunilor articulare.
Explorarea paraclinica:
Examinarile de probabilitate/nespecifice: VSH moderat crescut; leucograma arata 8000-10000 de leucocite cu
neutrofilie marcata la debut/ 5000-7000 leucocite cu neutrofilie moderata si discreta limfocitoza in fazele de stabilizare;
probe de disproteinemie; probe biologice (IDR sau proba Koch – prin introducerea subcutanata a 10-40 UI de
tuberculina PPD).
Examinarile de certitudine: evidentierea bacilului Koch in produsele patologice recoltate prin punctie, din fistula
sau triturat ganglionar/sinovial SI biopsia din focarul osos, sinoviala sau ganglionii sateliti cu evidentierea foliculului
tuberculos.

Subiectul 63. Abcesul rece – anatomo-patologie, clinica, tratament. da

Abcesul rece este o colectie purulenta formata lent cu tendinta la migrare si crestere fara fenomene inflamatorii
de vecinatate caracteristice abcesului cald. Aspectul clinic al unui abces rece este variat: in majoritatea cazurilor se
dezvolta insidios, asimptomatic. Local se gaseste o tumora delimitata, fluctuenta, nedureroasa, de marime variabila,
piriforma (rar rotunda).
Simptomatologia sa se confunda cu cea a osteoartritei. Semnele proprii sunt: durere vaga, ca o arsura,
cresterea temperaturii locale, dureri puternice cand se dezvolta in vecintatea unor elemente nervoase, stare generala
influentata; rar cu febra, curbaturi, stare toxica, paloare, cefalee; tulburarile functionale depind de localizare: abcesul
retrofaringian produce disfagie, abcesul din teaca psoasului da contractura in flexie a coapsei.
Constituie un triplu pericol pentru organism: toxic, mecanic si infectios.
Abcesul rece este rezultatul cresterii periferice si transformarii cazeoase centrale a granulomului. Lasat sa
evolueze spontan, ajunge la tegumente pe care le ramoleste progresiv, fistulizeaza, le tuberculizeaza si se
suprainfecteaza cu germenii banali.
Structura abcesului rece: este format din perete si continut. Peretele are 2 straturi: stratul intern/tuberculigen
format din foliculi tuberculosi cu B.K. prezenti si stratul extern format din tesut de granulatie. Continutul: lichid galben,
verzui-cenusiu, cu fongus si grunzi de cazeum, uneori microsechestre.
Tratamentul: n abces rece se trateaza cu antibiotice, administrate pe cale generala. Datorita tendintei sale de
fistulizare, abcesul rece nu trebuie incizat in partea sa inclinata, ci punctionat la distanta sau indepartat chirurgical.

38
 Subiectul 64. Principii de tratament in TBC osos. da
Obiectivul tratamentului este obtinerea vindecarii cu pastrarea functiei articulare. Acest obiectiv ideal este dificil
de obtinut. In stadiul precoce vindecarea cu restitutio ad integrum este azi posibila.
Planul terapeutic este complex, utilizand urmatoarele componente:
I medicamentoasa
II metode ortopedice
III procedee chirurgicale
IV masuri de recuperare functionala a articulatiilor
Tratamentul medical consta in administrarea unei medicatii antibiotice specifice si punerea in repaus a
articulatiei. Chimioterapia antiTBC se face prin asocierea a 3-4 medicamente tuberculostatice, zilnic, o perioada lunga de
timp (3-9 luni), in functie de localizare si gravitate, urmata de administrarea intermitenta a unuia sau mai multor
tuberculostatice o perioada indelungata, sub control clinic si biologic permanent pana la vindecarea focarului
osteoartritic tuberculos. Tratament ortopedic – punerea in repaus suplineste imobilizarea gipsata si consta in repaus
strict la pat 3-6 luni cu mentinerea unei mobilitati articulare active si reluarea treptata a mersului fara sprijin apoi cu
sprijin ajutat. Daca sunt dureri mari si atitudini vicioase pronuntate, se practica imobilizarea gipsata.
Tratamentul chirurgical se practica in 3 stadii ale bolii: la debut pt a afirma dg prin biopsie sinoviala, practicand
totodata si sinovectomie in scop terapeutic; in perioada de stare – pt excizia abceselor reci si in faza sechelelor – diverse
interventii chirurgicale menite sa redea o valoare functionala a unui membru cu importante sechele si atitudini vicioase
=> artrodeze, osteotomii, artroplastie protetica a unei articulatii vindecate de TBC, dar compromisa anatomic si
functional.
Tratamentul adjuvant: regim igieno-dietetic, hiperproteic, hipercaloric, diversificat si bogat in vitamine, asociat
cu o cura in statiuni montane.

Subiectul 65. Caracteristicile tumorilor benigne osoase. da

-cresterea autonoma lenta,fara finalitate
-morfologia celulelor este tipica, diferentiata, cu conservarea functiei specifice
-cresterea este expansiva, conturul net fata de tesuturile din jur, deseori incapsulate
-nu dau recidive dupa exereza completa, nu dau metastaze
Stadii:
1)Inactive- statice/lente - sunt inchise de o capsula de tesut fibros matur sau corticala osoasa. Raman localizate
si nu deformeaza sau depasesc osul. Clinic sunt asimptomatice. Histologic: matrice bine delimitata, celule benigne fara
anaplazie/pleomorfism.
2)Active: continua sa creasca si pot deforma corticala osoasa sau cartilagiul. Raman incapsulate cu tesut osos
matur sau inel tubercular. Clinic pot prezenta fracturi patologice si disfunctii.
3)Agresive: au un grad de invazie, penetreaza incet testutul normal, iar zona de reactie formeaza o capsula sau
o pseudocapsula in jurul tumorii. Aceste leziuni distrug sau produc rezorbtia osului din jur si patrund in compartimente.
Clinic semne de tumora si uneori fracturi.

Subiectul 66. Caracteristicile tumorilor maligne osoase; stadializare. da

Se caracterizeaza prin:
-crestere rapida, fara finalitate, fara contur précis, invaziva si infiltrativa
-morfologia celulara este atipica, celulele prez anomalii, sunt invazive
-arhitectura este anarhica
-dau metastaze frecvent si recidive locale

Stadii:
1)Malignitate redusa G1
-histologic: bine diferentiate, mitoze putine, atipii nucleare moderate, tendinta la recidiva locala
2)Malignitate crescuta G2
Histologic: diferentiere slaba, mitoze frecvente, atipii nucleare multe, necroza distructiva, incidenta crescuta a
metastazelor
3)Metastaze: regionale si la distanta: osoase, limfatice, viscerale.

39
 Subiectul 67. Osteosarcomul. da
Reprezinta o tumora maligna compusa din celule mezenchimale care tind sa se diferentieze in osteoblaste si
care formeaza tesut osteoid.
Osteosarcomul clasic sau comun este cel mai frecvent, reprezentand 80% din totalul osteosarcoamelor.
-frecventa 10-20 ani, mai frecvent la barbati (2/1);
-localizare in ordine descrescanda: femur distal, tibia proximal, humerus proximal; 2/3 sunt localizate la
genunchi sau umar;
-ia nastere in interiorul osului, rar in corticala; cel mai frecvent din zona metafizara, exceptional din epifiza;
Simptomatologie:
-durere vie, capricioasa, insuportabila, nocturna cu caracter osteocop, ce se accentueaza progresiv; ea precede
aparitia tumorii cu 6-12 luni;
-tumefactie dureroasa, ce creste progresiv; tegumentele care acopera tumefactia sunt lucioase, intinse,
hiperemice, cu circulatie colaterala vizibila;
-temperatura locala crescuta
-atrofia musculara
-limitarea miscarilor
-fosfataza alcalina serica crescuta
-starea generala este buna la inceput; cand apar anemia si scaderea in greutate deja apar metastaze.
La Rx – tumora maligna care ia nastere in interiorul osului, penetreaza si distruge rapid corticala, ridica periostul
si produce substanta osteoida si osoasa neoplazica in cantitate variabila. In stadiul initial – leziuni cu contur flu, corticala
intacta. In stadiul avansat: forma osteolitica (osteoliza – lacuna intraosoasa are contur sters neregulat), forma
osteoblastica (condensare osoasa in interiorul osului), forma osteolitica si osteoblastica (zone de osteoliza si
osteogeneza anarhica). Corticala este rupta datorita cresterii tumorii catre partile moi.
Dg pozitiv – semne clinice, Rx, cert prin biopsie – obligatorie.
Dg diferential – cu fibrosarcom, histiocitom fibros malign, alte neoplazii maligne osteolitice.
Evolutie – rapida; da metastaze pe cale hematogena; primele metastaze care apar sunt pulmonare si apoi si la
alte organe. Decesul apare in 1-2 ani in cazurile netratate.
Tratament: complex, foloseste chimioterapia si chirurgia. Chimioterapia – preoperatorie/neoadjuvanta si
postoperatorie/adjuvanta. Chirurgia – in momentul precizarii dg peste 90% din osteosarcoamele clasice au depasit
corticala si sunt extracompartimentale (adica stadiul 2B); cu chimioterapie se practica o interventie conservatoare larga.
Tipuri: hemoragice, cu celule mici, central, osteosarcoamele maxilarelor, osteosarcomatoza, secundare,
periostale, juxtacorticale.

Subiectul 68. Condrosarcomul. da

Reprezinta tumori maligne care se dezvolta din cartilagiu si au diferite grade de malignitate.
Dupa origine se disting 2 forme: primitive si secundare (provin din transformarea sarcomatoasa a unor tumori
cartilaginoase benigne - condroame, osteosarcoame).
Sunt de 5 tipuri:
1)CONDROSARCOMUL CENTRAL
-se dezvolta in interiorul osului
-10% din tumorile maligne ale osului, varsta la adult 30-60 de ani, rar 20, absent la pubertate
-localizare: femur, bazin, humerus, omoplat, tibie, coaste, coloana vertebrala
-Simptome: sarace si tardive
-formele obisnuite se dezv lent, in 10-20 ani, se manif prin dureri si tumefactie
-formele rapide sunt rare 1-2 ani perioada de dezv, distructia corticalei, fracturi patologice si metastaze
-Radiologic: tumora intraosoasa cu contur flu neregulat, corticala subtiata, opacitati in interiorul tumorii.
-Anatomie patologica: Macroscopic masa tumorala de culoare gri albicioasa de consistenta elastica sau moale,
cu aspect lobular.
-Histologic sunt mai multe grade de malignitate: gradul 1 (rar si seamana cu condromul), gr 2 (cea mai frecventa
cu celule binucleate si trinucleate), gr 3 (prezent in ¼ din cazuri cu celule cartilaginoase atipice)
-Evolutie si tratament: gr1 (crestere lenta, nu prod metastaze, interv chirurgicala este f buna), gr 2 (ev lenta,
produce metastaze tardiv, interv chir trebuie sa fie f larga), gr 3 (evolutie rapida, produce metastaze, tratam rapid si
agresiv).
-CSC are tendinta la recidive locale si diseminare in partile moi.

40
 2)CONDROSARCOMUL PERIFERIC
-la varsta adultului, se dezv pe o exostoza solitara sau multipla (niciodata inainte de pubertate)
-localizari: bazin, femur proximal, col vert, sacrum, humerus prox, coaste, femur distal, omoplat
-tumora se extinde la exteriorul osului, invadeaza exostoza si chiar osul pe care este implantata
-Simptome: prezenta unei mase tumorale cu contur net de consistenta osoasa, care se dezvolta lent
-radiologic: masa unica/lobata, opaca, extraosoasa cu calcificari si osificari
-Anatomie patologica: macroscopic: suprafata boselata, bine delim de o pseudocapsula fibroasa calcificata in
interior
-Histopatologic: cartilagiu bine diferentiat, ceea ce il deosebeste de CS central
-Malignitatea e de gr 1 (nu prod metastaze) si 2 (produce metastaze)
-Evolutia e lenta, recidivele locale apar dupa multi ani. Deces la 20-30 ani dupa primele simptome; metastazele
pulmonare sunt frecvente la 20% dintre pacienti
-Tratam consta in interventie larga, extirparea tumorii cu capsula de acoperire si un strat de tesut sanatos in jur.

3)CONDROSARCOMUL PERIOSTAL/JUXTACORTICAL
-f rar, localizat pe metafiza oaselor lungi: humerus, femur, tibie
-radiologic apare o masa globuloasa asezata pe fata corticalei; in masa globuloasa se vad calcificari si osificari
-are grad de malignitate 2-3, dar este mai putin malign decat CSC de acelasi grad
-rezectia larga permite vindecarea
-f rar metastaze

4)CONDROSARCOMUL MENZENCHIMATOS
-f rar, localizat mai ales la la oasele trunchiului
-este o tumora osteolitica cu tendinta de a atinge corticala precoce, pe care o rupe
-evolutie rapida, prognostic rezervat (10 ani pot supravietui)
-tratam consta in exereza larga

5)CONDROSARCOMUL CU CELULE CLARE

-rar, localizarea predilecta este aproape de epifize sau pe apofize: femur proximal, humerus proximal
-radiologic – osteoliza cu contururi rotunde si nete, cu mici graunte de calcificari
-tratam consta in excizie larga, urmata de vindecare, rar metastaze.

Condrosarcoamele zise ,,de diferentiat” sau condrosarcoamele care survin pe un condrosarcom preexistent sunt
o complicatie a tumorilor cartilaginoase care survin in proportie de 10% dupa condrosarcoamele centrale mai ales, mai
rar dupa cele periferice. Varsta pacientilor este mai avansata – dupa 50 ani.
-tratam consta in interventia chir larga sau radicala
-prognostic sumbru - deces prin metastaze la scurt timp dupa interventie.

Subiectul 69. Priteliosarcomul Ewing. da

Reprezinta o tumora maligna cu punct de plecare central, cu origine in mezenchimul nediferentiat.
Frecventa 10% din neoplaziile maligne osoase, predominat la barbati, varsta 10-20 ani.
Localizare: mai ales pe oasele lungi si scheletul trunchiului. Pe oasele lungi se localizeaza pe metafiza sau diafiza;
pe epifiza nu apar atat timp cat cartilajul de crestere este prezent.
Simptome: durere, tumefactie fuziforma, elastica, dureroasa la apasare care creste rapid, febra 38 grade, VSH
crescut, LDH crescut.
Radiologic: rarefactie neomogena osoase cu aspect de os cariat, lamele osoase paralele dand aspectul de bulb
de ceapa, corticala are aspect reticulat, adesea cu perforatii;
Tumora se dezvolta rapid in lungul maduvei osoase si in afara osului original, distrugand osul original dar si pe
cel format de periost.
Anatomie patologica: macroscopic tumora alb cenusie in care se gaseste lichid laptos. Pe sectiune se pot gasi
zone de necroza, lichefiate si galbene. Microscopic: citoplasma este pala, vasele fine cu perete propriu.
Dg diferential : osteomielita, metastaze, tumori osoase primitive.
Evolutie rapida cu tendinta la metastazare => metastaze pulmonare, viscerale, ganglionare.

41
 Tratam e complex: chimioterapie, chirurgie, radioterapie. Folosirea preoperatorie a CHT duce la remisiunea
clinico-radiologica a tumorii primitive. Chirurgia apeleaza la rezectie larga/amputatie. RTE – iradiaza intregul os atins.
Tumora este foarte sensibila la iradiere, dar recidivele sunt precoce si radiorezistente.

Subiectul 70. Tumora cu celule gigante. da

Reprez o tumora benigna, chistica de natura histiocitara, formata din celule plurinucleare care se dezvolta in
interiorul osului. Relativ frecvent, la femei 20-30 ani.
Localizare: zona metafizo-epifizara a oaselor lungi: femur distal, tibie proximal, radius distal, bazin.
Simptome: durere surda tip reumatoid, tumefactie neregulata de consistenta elastica/dura, limitarea miscarilor,
fractura patologica (mai rara).
Radiologie: evidentiaza o zona de osteoliza caracteristica: corticala suflata, subtiata; omogena cu limite mici, flu
asemanatoare unei picaturi de apa pe nisip.
Anatomie patologica: macroscopic - masa solitara de culoare rosu brun, consistenta moale, iar pe sectiune
apare ca o crema caramel. Tumora este net delimitata de canalul medular, corticala subtiata si de periost, dar fara o
demarcatie fibroasa de os neoformat.
Histologic: celule gigante, nuclei grupati central, stroma e formata din celule mononucleate.
Clasificarea stadiala: st1 (inactiv, simptome putine si de lunga durata). St2 (activ, tumora creste), st3 (agresiv,
tumora creste foarte rapid, distruge corticala, invadeaza partile moi).
Evolutia e in general benigna, tumora creste lent si ramane in proportii limitate cativa ani.
Dg diferential: chist osos, distrofiile osoase localizate, condrosarcom, osteosarcomul osteolitic.
Tratamentul este chirurgical si consta in: in formele regresive – chiuretaj agresiv, cu exereza totala cu un strat
spongios din jurul tumorii; in formele extensive – rezectie segmentara dupa reguli oncologice, cu osteoplastie; in
localizarile pe coloana vertebrala, bazin, sacru se foloseste embolizarea arteriala selectiva preoperator si chimioterapie.
In recidive – amputatie.

Subiectul 71. Mielomul multiplu. da

Mielomul multiplu este o afectiune maligna. Apare prin transformarea neoplazica a unor limfocite B sau unor
precursori: limfocite pre-B sau chiar celule mai tinere.
Se considera ca urmatorii factori sunt favorizanti: expunerea la radiatia ionizanta, la toxice industriale sau din
agricultura, la azbest, la benzen, infectia cu anumite virusuri.
Simptome si semne: pentru cei mai multi dintre pacienti exista o perioada asimptomatica variabila de 10 - 15
ani.
Afectiunea apare mai frecvent la pacientii cu varste cuprinse intre 50 si 60 de ani.
Cel mai frecvent simptom la debutul bolii este durerea osoasa situata mai frecvent la nivelul coloanei vertebrale
lombare.
De asemenea, pacientii se pot prezenta cu fracturi osoase, din cauza lizei osoase determinate de celulele
maligne. Fracturile situate la nivelul coloanei vertebrale pot duce la leziuni neurologice prin compresia maduvei spinarii
sau a radacinilor nervoase.
Pacientii pot prezenta de asemenea insuficienta renala cronica, care apare ca urmare a lezarii tubilor renali de
catre imunoglobulinele anormale. Pacientii pot prezenta anemie, leucopenie, trombocitopenie, VSH crescut.
Diagnosticul de mielom multiplu se pune pe:
-punerea in evidenta a imunoglobulinelor anormale in ser si urina
-cresterea numarului de plasmocite si aspectul anormal al acestora - pe aspiratul de maduva osoasa
- modificari radiologice osoase - liza osoasa
Diagnosticul diferential se face cu gamapatiile monoclonale benigne.
Tratamentul mielomului multiplu are urmatoarele obiective:
- controlul progresiei bolii prin administrarea de citostatice
- prevenirea complicatiilor

Administrarea de citostatice se face in scheme individualizate fiecarui pacient. Se pot asociaza mai multe
medicamente citostatice, printre cele mai folosite fiind: ciclofosfamida, methotrexat, vincristina, doxorubicina, alkeran.

42
 Subiectul 72. Curburi patologice ale coloanei vertebrale: scolioza, cifoza; clasificare; principii de tratament. da
Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot aparea la orice grupa de varsta si au caracteristici foarte variate.
Curburile pot fi: idiopatice, congenitale sau pot aparea in boli neuromusculare, tumori sau infectii. Curburile pot fi de
mica amploare si fara agravare in timp sau dimpotriva, pot avea o evolutie continua spre agravare, necesitand
tratament urgent si complex.
Scolioza = curbura laterala a coloanei vertebrale, care se produce in plan frontal, pusa in evidenta la examenul
clinic din spatele bolnavului si pe Rx in incidente standard, insotita de rotatia vertebrelor cu tendinta la compensare
superioara si inferioara a curburilor, dar fara tendinta la reducere completa a acestora prin suspendare sau decubit si cu
rasunet asupra morfologiei trunchiului. Curbura poate fi unica sau pot exista curburi multiple.
Clasificare: nestructurale si structurale.
Scoliozele nestructurale pot avea cauze multiple: posturale, inflamatorii (tuberculoza, osteomielite, miozite),
lombosciatice, isterice.
Scoliozele structurale – sunt adevaratele scolioze:
1)S. idiopatica
2)S. osteopatica: fragilitati osoase de diferite cauze, osteoporozele
3)S. neuropatica: secundara polimielitei, neurofibromatoza
4)S. miopatica: artrogripoza, distrofiile musculare, miopatii
5)S. dismetabolica: boala Marfan, rahitism
6)S. toracogena care apare ca urmare a unei deformatii toracice congenitala sau castigata (traumatism toracoplastic)
7)S. de cauza extrinseca: s. de “aparat” – care se instaleaza in urma portului unor aparate necorespundatoare, s.
radioterapica, s. secundara inegalitatii membrelor inferioare sau dezechilibrului pelvisului osos.
8)Cifoscolioza – mai des intilnita ca boala congenitala sau secundara neurofibromatozei.
Alte principii:
-Orientarea concavitatii curburii: dextroconvexa, dextroconcava
-Reducerea scoliozei: reductibila, nereductibila
-Numarul de curburi - unica, dubla
-Localizarea curburii: cervicala, dorsala, cervico-dorsala, lombara, dorso-lombara
-Marimea unghiului curburii primare: s. Usoara (<30), s. Medie (<60), s. Grava (60-90), s. F.grava (>90)
-Durere: nedureroase, dureroase
-Varsta de aparitie: s. Infantila (pana la 3 ani), s. Juvenila (3ani), s. Adolescentilor (dupa pubertate), s.adultului
-Modul de aparitie: s. Cong sau s.dobandita
Stadii clinice:
-S. de grad II: curbura prim nereductibila total in flexia anterioara, rotatie a vertebrelor instabila, aparitia curburii
compensatorii
-S. de grad I: curbura reductibila in flexia anterioara a trunchiului
-S. de grad III: curbura ireductibila, rotatie vertebrala mare, curburi compensatorii rotate
-S. de gradul IV: afectiunea inselatoare –artroza deformanta dureroasa.
Tratament
Majoritatea adolescentilor care au un tip de scolioza ce nu are o cauza clara, sunt monitorizati la intervale
regulate (la fiecare 6 luni). Corsetul reprezinta tratamentul standard pentru adolescentii care au o curbura spinala intre
25 si 40 de grade. Scopul este de rigidizare si de corectare temporara. Interventia chirurgicala. Cei care au curba
coloanei intre 40 si 50 de grade trebuie sa ia in considerare interventia chirurgicala. Scopul medicului este de a se
asigura ca acea curbura nu se va agrava. Cu toate acestea, operatia nu indreapta in totalitate coloana. In timpul
procedurii, se utilizeaza implanturi metalice pentru a corecta curbura si pentru a mentine o pozitie corecta pana cand
este plasata o grefa osoasa. Operatia pentru scolioza implica unirea vertebrelor, proces numit fuziune spinala.
Cifoza = curbura in plan sagital, adica in flexie, a coloanei vertebrale, apreciata cel mai corect prin examinarea
din profil a pacientului si pe radiografii de profil. Daca cifoza este foarte accentuata se constituie o proeminenta in plan
sagital numita gibus.

Clasificare
1) Dupa localizare:
a) Cifoza dorsala – este o accentuare a curburii fiziologice a coloanei in regiunea toracala. Este cea mai frecventa
deviatie a coloanei.
b) Cifo-lordoza (cifoza dorsala compensata de lordoza lombara), este o accentuare a celor doua curburi vertebrale,
echilibrate si compensandu-se reciproc.

43
c) Cifoza lombara si inversiunea vertebrala este o cifoza lombara aparuta prin retroversia bazinului, compensata dorsal.
d) Cifoza cervicala - prezinta inversarea curburii lordotice cervicale.
e) Cifoza totala este continuarea cifozei dorsale si lombare si este insotita de infundarea toracelui. Este o cifoza lunga,
intalnita la indivizii cu relaxare ligamentara si musculara.

2) Dupa etiologie:
a) Functionale (nestructurale). Ele sunt deviatii tipice, usoare, cu debut greu de precizat, cu evolutie lunga si lenta, dar
cu prognostic favorabil. In cazul lor nu se constata modificari morfologice ale coloanei vertebrale. Cifozele functionale
sunt cele mai frecvente deviatii ale coloanei vertebrale din perioada de crestere. Ele se impart in:
- Habituale - de obisnuinta, de deprindere;
- De crestere - aparute in urma disproportiei dintre cresterea exagerata in inaltime si dezvoltarea insuficienta a
musculaturii;
- Profesionale - exista profesii (ex:munca la birou) care predispun la o atitudine cifotica;
- Compensatorii si cele datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).
Toate acestea sunt usor de corectat (prin exercitii functionale de extensie), uneori prin simpla indepartare a
cauzelor care le-a produs. Daca nu sunt tratate, ele pot determina modificari anatomice in structura elementelor
coloanei vertebrale si devin patologice.
b) Patologice. Sunt deviatii mai accentuate si mai grave decat cele functionale, ele fiind insotite intotdeauna de
modificari (deseori ireductibile) ale structurii elementelor coloanei vertebrale. Tratamentul lor este complex (ortopedic,
chirurgical, kinetoterapeutic), putand avea rezultate pozitive doar daca se intervine precoce prin inlaturarea cauzei care
le-a produs. Tratamentul acestor cifoze este de lunga durata.

Cifozele patologice sunt grupate astfel:

- Congenitale: platispondilia, agenezia disului intervertebral, microspondilia;

- Post-traumatice: luxatia si fractura vicios consolidata, hernia de disc, cifoza histerotraumatica, sdr. Kummel-Verneuil;
- Infectioase: tuberculoza osoasa (morbul lui Pott), cifoza tetanica, osteomielitica;
- Distrofice: epifizita sau osteocondrita vertebrala (boala Scheuermann). Este cea mai des intilnita forma de cifoza
patologica;
- Reumatice (inflamatorii): spondilita anchilozanta, spondilodiscartroze;
- Tumorale: mielomul multiplu, metastaze osoase;
- Paralitice (neuromusculare): atunci cand este compromisa musculatura regiunii, paralizia cerebrala infantila,
sindroame extrapiramidale;
- Endocrine si carentiale: osteoporoza, boala Cushing, rahitismul, osteomalacia;
- Cifoza senila: prin involutia ososasa si insuficienta musculara;
- Psihotice: in afectiuni psihice depresive;
- Cifoze medicamentoase: administrarea indelungata de cortizon, insulina, pot determina aparitia fracturilor de coloana
si a cifozei consecutive.

Tratament - Cifoza este tratata de medicul ortoped in colaborare cu un kinetoterapeut. Daca nu este severa,
poate fi stopata de purtarea unui corset si exercitii fizice pentru corectarea posturii. Trebuie retinut faptul ca purtarea
corsetului nu are niciun efect in cazul cifozei adultilor. Impotriva durerilor se prescriu medicamente antiinflamatoare sau
analgezice. Operatia chirurgicala presupune atasarea la coloana a unor bare de titan sau otel prinse cu suruburi si carlige
pentru a o readuce la unghiul dorit.

Subiectul 73. Coxartroza – caractere clinice generale si principii terapeutice. da

Coxartroza = afectiune cronica determinata de factori locali sau generali, care produc degradarea structurilor
articulare si in consecinta, altereaza functia soldului.
Coxartrozele pot fi: primare/idiopatice SI secundare, in urma unor cauze mecanice (uzura cartilajului sau
deformatii coxo-femurale castigate, surmenaj articular) sau din cauza unor afectiuni care altereaza sinoviala si cartilajul
articular.
In coxartroza sunt afectate toate structurile articulatiei soldului (cartilajul si osul subcondral), dar si partile moi
(sinoviala, capsula articulara).
Semnele subiective: durere si impotenta functionala. Durere in regiunea inghinala (cel mai caracteristic semn
pt suferinta coxo-femurala), in regiunea fesiera si in zona trohanteriana; durerea iradiaza spre genunchi, pe fata

44
anterioara a coapsei; caracterul durerii este de tip mecanic, exagerata de mersul prelungit, de mersul pe teren
accidentat, de urcatul/coboratul scarilor si este amelioarata de repaus; durerea apare la primii pasi, la ridicarea din pat
sau de pe scaun si diminua dupa cativa pasi, ca apoi sa reapara dupa mers mai indelungat; dupa intensitate, durerea
poate fi lejera, medie sau puternica. Impotenta functionala se manifesta prin: imposibilitatea de a pune picior peste
picior, de a ridica un obiect de pe jos, dificultate la imbracatul pantalonilor si la incaltat, diminuarea capacitatii de mers.
Examenul obiectiv. Interogatoriul orienteaza spre examinarea clinica a soldului. Inspectia – cu pacientul
dezbracat, evidentiaza pozitia vicioasa a mb inferior, hipotrofia musculaturii fesei si coapsei, scurtari. Palparea – puncte
dureroase, eventuale cracmente articulare. Se evalueaza si mobilitatea articulara, atat in decubit dorsal cat si ventral,
masurand cu goniometrul amplitudinea miscarilor pasive si active. In decubit dorsal se masoara flexia, abductia si
adductia. In decubit ventral se masoara rotatia interna, externa si extensia. Prima limitata este rotatia interna. Adesea
miscarile sunt dureroase.
Tratament. Scopul sau este restabilirea echilibrului fiziologic dintre rezistenta structurilor tisulare si presiunea
suportata de articulatie. Acest scop poate fi atins prin ameliorarea rezistentei tesuturilor si prin scaderea presiunilor
exercitate asupra articulatiei. Metodele terapeutice sunt conservatoare si chirurgicale.
Tratamentul conservator – local si general. Local – masuri de economie articulara, lupta contra atrofiei
musculare, lupta contra redorii si atitudinilor vicioase, combaterea puseelor dureroase. General – medicatie
simptomatica, condroprotectoare. Efectele tratamentului conservator – nu vindeca boala, dar diminua durerea, se
amelioreaza functia articulara, permite pacientului o viata cu un confort acceptabil pentru o perioada de mai multi ani.
Tratamentul chirurgical – tehnici chirurgicale conservatoare si radicale. Conservator – se urmareste diminuarea
presiunii articulare – ori prin reducerea fortelor ce se exercita pe articulatie, ori prin marirea suprafetei de sprijin.
Radical – se actioneaza direct asupra componentelor articulare: fie se inlocuiesc cu endoproteze totale, fie prin
artrodeza (blocaj articular). In alegerea tehnicii chirurgicale se tine cont de: evaluarea morfo-functionala a articulatiei,
perspectiva de viata a pacientului, situatia sociala a pacientului. Coxartroza incipienta pe vicii arhitecturale: corectia
defectului anatomic prin interventii cotiloidiene (osteotomie de bazin prin buteu) sau femurale (osteotomie de varizare,
extensie. Coxartroza evoluata sub 50 de ani: osteotomie femurala de detenta musculara, in caz de sold congruent,
osteotomie de recentrare in soldul incongruent. Intre 50-60 ani: indicatiile depind de forma anatomica a coxartrozei.
Coxartroza evoluata si invalidanta la peste 65 ani: proteza totala de sold.

Subiectul 74. Gonartroza – caractere clinice generale si principii terapeutice. da

Este o afectiune cronica, determinata de factori locali sau generali care produc degradarea structurilor articulare
si in consecinta altereaza functia genunchiului.
Gonartrozele pot fi primitive sau secundare.
Gonartrozele primitive: mai ales la sexul feminin, in jurul varstei de 40-50 ani si au varice; este bilaterala. Faza
de debut: durere cu sediu anterior sau pe partea antero-interna, apare la mers si se calmeaza la repaus, intensitate
moderata si caracter fugace; origine femuro-patelara evocata de agravarea la urcarea si coborarea scarilor, dupa o flexie
indelungata a genunchiului (sedere pe scaun/in genunchi).
Gonartrozele secundare: debut unicompartimental, prin durere localizata de partea concavitatii, durere
provocata la mobilizarea genunchiului; deviere axiala in varus cel mai frecvent, apoi varus, mai rar in flexie. Durere cu
caracter mecanic, apare la eforturi din ce in ce mai mici, cu ameliorare partiala in repaus si la AINS; instabilitatea
genunchiului la denivelarile de teren; pseudoblocaj articular; tumefiere intermitenta a genunchiului; cracmente
articulare. La examenul obiectiv: devieri axiale, tumefactie articulara, hipotrofia musculaturii coapsei, chist Baker;
durere provocata la palpare; temperatura locala crescuta; diminuarea flexiei-extensiei, miscari dureroase pasive/active,
miscari anormale, mers schiopatat.
Tratamentul este medical si chirurgical. Tratamentul medical are ca scopuri: reducerea durerii si disconfortului
functional (repaus, recuperare, AINS, analgetice neopiacee, corticosteroizi intraarticulari) si oprirea evolutiei leziunilor
biochimice prin medicatie etiopatogenica. Tratamentul chirurgical este folosit in fct de cauza si stadiul evolutiv.
Gonartrozele unicompartimentale prin deviatii de ax mecanic – osteotomie de corectie tibiala/femurala. Gonartrozele
date de leziuni capsulo-ligamentare – reconstructie ligamentara. Gonartrozele care evolueaza prin factori ce blocheaza
functia normala a unei articulatii axate (meniscuri lezate, corpi liberi, fracturi intraarticulare) – emondaj articular. In
gonartrozele grave – fie reconstructie articulara cu implante protetice (artroplastie), fie artrodeza (fixarea articulatiei).

45