Sunteți pe pagina 1din 3

În titlul II, capitolul III noul cod penal reglementează cauzele de neimputabilitate.

În realitate
este vorba de cauzele care înlătura caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei
(denumire sub care figurează marea majoritate a acestor cauze în codul penal în vigoare).
Modificarea denumirii acestui capitol este discutabilă deoarece foloseşte termenul echivoc de
neimputabilitate care poate avea atât sensul de lipsă de vinovăţiei cât şi acela de lipsă a
raportului de cauzalitate între acţiunea (inacţiune) făptuitorului şi urmarea imediată.
Pe lângă aceasta nici doctrina nici jurisprudenţa nu au solicitat o atare soluţionare. Printre
cauzele de neimputabilitate a fost introdusă o cauză nouă (faţă de legea în vigoare) şi anume
„excesul neimputabil” (art.26). Sub acestă denumire figurează excesul justificat de legitimă
apărare şi excesul justificat de starea de necesitate, ambele situaţii în prezent fiind
reglementate în art. 44 alin. 3 şi art. 45 alin 3. În aceste cazuri făptuitorul nu se află propriuzis
în legitimă apărare sau în stare de necesitate deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile acestora.
În primul caz (legitimă apărare) nu este îndeplintă condiţia proporţionalităţii apărării în raport
cu gravitatea atacului, iar în al doilea caz (starea de necesitate) nu este îndeplinită condiţia ca
prin reacţia sa în faţa pericolului făptuitorul să nu producă urmări mai grave decât acelea
care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Cu toate acestea în prezent prima situaţie
din cele de mai sus este asimilată cu legitima apărare în măsura în care disproporţia dintre
apărare şi atac s-a datorat stării de tulburare sau temerii din partea celui care se apără, iar în al
doilea caz asimilarea cu starea de necesitate are loc ori de câte ori agentul nu-şi dă seama în
momentul comiterii faptei că pricinuieşte urmări mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat. Ambele situaţii care justifică asimilarea aparţin stării
psihice a celui care se apără sau a celui care reacţionează în faţa unui pericol ceea ce aparent
ar justifica tratarea lor drept cauze de nevinovăţie şi nu drept cauze justificative. Cu toate
acestea strânsa lor legătură cu condiţiile legitime apărări şi ale stării de necesitate îndreptăţesc
soluţia legii penale în vigoare de a reglementa legitima apărare improprie şi starea de
necesitate improprie, în acelaşi texte în care reglementează şi legitimă apărare proprie ca şi
starea de necesitate proprie Acesta este şi soluţia legii penale italiene care tratează excesul de
apărare şi excesul de ripostă în caz de pericol în capitolul unde reglementează legitima
apărare şi starea de necesitate1 şi nu în capitolul care reglementează cauzele de
neimputabilitate. Legea penală germană consideră depăşirea limitelor legitimei apărări din
cauza temerii sau tulburării ca o cauză de nepedepsire, nu există în acest caz o
asimilare cu legitima apărare proprie care este o cauză justificativă. În ce priveşte starea
de necesitate, legea penală germană o tratează în unele ipoteze ca o cauză
justificativă (§. 34) iar în altele ipoteze ca o cauză care înlătură vinovăţia (§. 35.)
OBSERVATII CRITICE CU PRIVIRE
LA NOUL COD PENAL
Prof. univ. dr. George ANTONIU
Institutul de Cercetări Juridice “Andrei
Rădulescu” al Academiei Române

Principalele modificari in aceasta materie sunt:

a) Introducerea in aceasta categorie – si nu in cea a cauzelor justificative – a


excesului justificat de legitima aparare sau stare de necesitate. Aceasta
abordare, acceptata de numeroase sisteme europene – § 33 si 35 C. pen.
german, art. 16 alin.(2) si art.18 alin.(2) C. pen elvetian (forma in vigoare de la 1
ianuarie 2007), art. 33 si 35 C. pen. portughez – se justifica prin aceea ca in
respectivele situatii suntem in prezenta unor cauze cu caracter personal, care nu
se rasfrang asupra participantilor, spre deosebire de cauzele justificative. Daca
spre exemplu, doua persoane aflate impreuna comit o fapta in legitima aparare
depasind limitele unei aparari proportionale, insa numai una a actionat sub
imperiul unei stari de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului
neimputabil, nu si cea care a depasit limitele apararii in deplina cunostinta de
cauza.

b) inlocuirea termenului de „betie” utilizat in codul in vigoare cu cel de


„intoxicatie”, acesta din urma redand mai fidel si mai corect din punct de vedere
medico-legal continutul respectivei cauze . Termenul este folosit si de alte
legislatii (art. 20 pct.2 C. pen. spaniol).

c) reglementarea erorii, pe baza clasificarii moderne care distinge intre eroarea


asupra elementelor constitutive ale infractiunii si eroarea asupra caracterului
interzis al actului. Aceasta abordare este astazi promovata de numeroase
legislatii europene (§ 16-17 C. pen. german, art. 14 C. pen. spaniol, art. 16-17 C.
pen. portughez, art. 13 si 21 C. pen. elvetian, § 8 si 9 C. pen. austriac) si este in
concordanta cu conceptia proiectului privind trasaturile esentiale ale infractiunii.
Dispozitiile alin.(1), (2) si (4) ale art. 30 privesc eroarea asupra elementelor
constitutive ale infractiunii, eroare care inlatura intentia, ca sub-element al laturii
subiective. Aceasta eroare inlatura si culpa daca este invincibila, respectiv lasa
sa subziste raspunderea penala pentru o fapta din culpa daca eroarea este
culpabila, iar fapta este incriminata si in modalitatea respectiva. Spre exemplu,
daca o persoana, dorind sa faca o gluma, indreapta spre o alta persoana o arma
pe care o stia neincarcata, desi in realitate nu era asa, si ucide victima, autorul
nu va raspunde pentru o fapta intentionata de omor datorita erorii, dar va
raspunde pentru o ucidere din culpa datorita faptului ca aceasta eroare ii este
imputabila.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care inlatura imputabilitatea.
Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede ca se afla in fata unui atac ce ar
legitima o aparare, desi in realitate nu este asa (legitima aparare putativa),
considerand astfel ca poate comite fapta in mod licit – ori o eroare de drept
extrapenal (autorul crede ca o anumita norma din dreptul civil referitoare la
transferul dreptului de proprietate ii confera dreptul de a vinde un anumit bun, el
comitand in realitate un abuz de incredere) sau penal. Eroarea asupra
caracterului ilicit inlatura imputabilitatea doar atunci cand este invincibila. In
situatiile in care aceasta eroare este culpabila ea poate fi valorificata doar ca o
circumstanta atenuanta judiciara.

Din aceste considerente, alin.(1) al art.30 precizeaza ca „nu constituie


infractiune fapta (...)”, nefiind folosita formularea „nu este imputabila fapta
(...)”,ca in cazul celorlalte cauze reglementate in acest capitol, caci eroarea
asupra elementelor constitutive ale infractiunii nu inlatura imputabilitatea, ci
intentia (eventual si culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din considerente
legate de o mai buna sistematizare, s-a optat pentru reglementarea celor doua
forme ale erorii in cuprinsul aceluiasi articol (dupa modelul art. 14 C. pen.
spaniol).

d) renuntarea la reglementarea cazului fortuit. Intr-adevar, reglementarea legala


a cazului fortuit nu se justifica, in conditiile in care pentru a inlatura existenta
infractiunii este suficienta imposibilitatea subiectiva de prevedere. Astfel, daca
existenta infractiunii este exclusa in conditiile in care autorul nu a putut
prevedea rezultatul (ceea ce inseamna ca nu exista nici macar o culpa fara
prevedere, lipsind deci vinovatia), ce importanta mai are sa constatam ca nici o
alta persoana nu ar fi avut aceasta posibilitate? Este de semnalat si faptul ca nici
dreptul francez, german, elvetian, portughez, sau olandez nu cunoaste o
reglementare in materie, iar legiuitorul spaniol a renuntat in 1995 la dispozitiile
anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit.