Sunteți pe pagina 1din 8

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL POLIŢIENESC

1. Originile şi sensul noţiunii de poliţie

Noţiunea de „poliţie" a devenit o expresie familiară tuturor oamenilor, apariţia sa ne putând fi delimitată cu exactitate în timp ci doar, cel mult, corelată cu evoluţia organizării statale a societăţii omeneşti. După unii autori, termenul de „poliţie" derivă din cuvântul grecesc „polis" care are semnificaţia de oraş (Vasile Barbu, în lucrarea Organizarea şi serviciul poliţiei de stat în România, Bucureşti, 1940), respectiv din cuvântul grecesc „politeia" care înseamnă „activitatea de ordine în stat."

Astfel, în antichitate oraşele se confundau cu cetăţile, erau adevărate state, iar serviciile publice se realizau de o anumită clasă de funcţionari, slujbaşi ai cetăţii (polis) şi de aici denumirea de poliţişti, care în timpurile moderne s-a păstrat pentru o anume categorie de slujbaşi publici. Conform lucrării „Vocabularul juridic" editat în 1987 în Franţa, cuvântul „poliţie" ar proveni din latinescul „politia" care reprezintă „organizarea politică şi administrativă", precum şi din grecescul „politeia" care înseamnă cetate. In ţara noastră termenul de poliţie a apărut şi sa impus în epoca fanariotă, sub puternica influenţă grecească. In sec. XVII şi XVIII găsim referiri în documentele vremii la cuvântul poliţie cu înţelesul de „activitate de stat". De precizat că această noţiune s-a referit la început la activitatea domnitorului şi a „oblăduitorilor ţării".

Prin dregătorii domneşti el impunea plata dărilor, constrângerea ţăranilor să execute muncile datorate domniei şi stăpânilor de moşii, executarea hotărârilor judecătoreşti în special a „condamnărilor capitale", reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea răufăcătorilor etc.

In ceea ce priveşte sensurile noţiunii de poliţie, Dicţionarul Limbii Române Moderne, elaborat de Institutul de lingvistică din

Bucureşti şi publicat în anul 1958, sub egida Academiei Române, definea poliţia ca fiind organul administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii, respectiv localul în care era instalat, în care funcţiona, acel organ administrativ

Prima definiţie clară şi completă a noţiunii de poliţie a fost dată în Codul delictelor şi pedepselor din 1795 din Franţa, potrivit căruia „poliţia este instituită pentru a menţine ordinea publică şi a asigura libertatea, proprietatea şi siguranţa individuală". Vocabularul juridic editat în Franţa în 1987 deosebeşte următoarele sensuri ale noţiunii de poliţie:

- accepţiunea generală de ordine, asigurare, control pentru apărarea interesului comun; - ansamblul regulilor impuse de autoritatea publică cetăţenilor în vederea întronării domniei ordinii, liniştii şi securităţii în stat; - forţa publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliţie.

În definirile noţiunii de poliţie se face distincţie între poliţia administrativă şi cea judiciară. Poliţia administrativă se împarte în poliţie administrativă generală şi poliţie administrativă specială. Poliţia administrativă generală este însărcinată cu menţinerea securităţii, a liniştii şi salubrităţii publice. Poliţia administrativă specială funcţionează în anumite domenii ca de exemplu în sectorul căilor ferate, al transporturilor navale,

aeriene, etc. Poliţia judiciară se referă la activitatea acelor funcţionari ce au ca atribuţii de serviciu constatarea faptelor antisociale, identificarea autorilor acestora, precum şi admininistrarea de probe în vederea tragerii lor la răspundere juridică. După autorul Vasile Barbu, poliţia se prezintă sub 2 ipostaze:

poliţia urbană,

rurală, jandarmeria. Deci organismul care execută toate măsurile necesare în vederea realizării scopului pentru care a fost creată.

- politia sub aspectul de funcţiune, care desfăşoară activitatea necesară în vederea apărării şi menţinerii ordinii publice.

- poliţia ca organizaţie , prin care se înţelege

În prezent, potrivit uzanţelor internaţionale, termenul de poliţist sau poliţişti, include pe toţi oamenii legii, numiţi sau aleşi, care exercită puteri poliţieneşti îndeosebi puterea de a reţine sau a aresta. Aceasta este accepţiunea pe care o întâlnim în art. 1 din Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat în decembrie 1979 de Adunarea Generală a ONU. Totodată se stipulează că în ţările în care puterile poliţieneşti sunt exercitate de autorităţi militare, în uniformă sau nu, ori de către forţe ale securităţii statului, definiţia „poliţişti" va fi considerată ca incluzând şi membrii acestor servicii. Deci termenul de „poliţie" include pe toţi funcţionarii publici care au atribuţii poliţieneşti în domeniul apărării statului, a organismelor politice, economice şi sociale, a cetăţenilor şi care au dreptul de a folosi, la nevoie, forţa de constrângere potrivit legii şi nu doar organele de poliţie propriu-zise. După revoluţia din decembrie 1989 s-au produs schimbări fundamentale în organizarea şi funcţionarea poliţiei române. Rolul poliţiei în societatea românească este astăzi similar cu cel al poliţiilor din statele avansate democratic.

2. Dreptul de poliţie al statului

2.1. Definire

În epoca modernă, statul a ajuns la un înalt grad de organizare, conducându-se prin norme prestabilite şi puse în aplicare de organele sale abilitate.

Unul din atributele esenţiale ale suveranităţii statului în general, îl constituie consacrarea dreptului de constrângere pe care statul îl are în raport cu cetăţenii săi, cu ceilalţi indivizi (cetăţeni străini, apatrizi) şi faţă de diversele grupuri sociale, inclusiv faţă de persoanele juridice.

Acest drept al statului a fost consacrat şi este cunoscut în literatura juridică sub denumirea de drept de poliţie.

Dreptul de poliţie este o parte a dreptului ce îl are statul de a impune respectarea de către cetăţeni a îndatoririlor legale ce le revin, corelativ cu dreptul fiecăruia dintre indivizi de a cere sprijinul organelor poliţieneşti pentru apărarea drepturilor ce le sunt conferite de stat şi înlăturarea piedicilor ce li s-ar pune în exercitarea acestor drepturi recunoscute de lege.

Dreptul de poliţie al statului, este exercitat de către organele executive ale statului (centrale sau locale) abilitate să pună în aplicare legile şi celelalte acte de putere, în diverse domenii de activitate. Putem constata astfel că există o poliţie militară, poliţia judiciară, poliţia de siguranţă, de ordine, poliţia administrativă, poliţia sanitar- veterinară, poliţia de frontieră, poliţia de paşapoarte, poliţia silvică etc.

În virtutea acestui drept, statul poate îndeplini pe lângă activitatea preventivă şi o acţiune de poliţie represivă pe care şi-a rezervat-o numai lui cu drept de exclusivitate.

Forţele publice abilitate acţionează în baza dreptului de poliţie generală a statului, drept izvorât din nevoia de apărare a fiinţei sale, întrucât statul trebuie să asigure, chiar cu forţa, ordinea şi liniştea în societate.

2.2Funcţiile sociale ale poliţiei

Existenţa şi evoluţia societăţii nu poate fi concepută fără asigurarea menţinerii ordinii şi liniştii publice, fără recunoaşterea şi respectarea demnităţii umane, atribute fundamentale ale oricărei comunităţi omeneşti. Principalele funcţii ale poliţiei constau în:

- prevenire, ceea ce este fundamental în statul de drept; represiune, pentru restabilirea situaţiei anterioare.

Prin activitatea sa directă poliţia contribuie la menţinerea şi consolidarea echilibrului social naţional şi indirect cooperează la realizarea echilibrului general al armoniei universal.

Directivele predominante ale profesiei de poliţist se pot rezuma la a domina şi a servi. Expresia desemnează toate acţiunile preventive şi represive ale poliţiei.

Funcţiile sociale ale poliţiei se rezumă la următoarele activităţi:

- activitatea de informare (culegerea de informaţii);

- activitatea de veghe şi pază;

- activitatea de prevenire;

- activitatea de restabilire a situaţiei juridice anterioare

(„restitutio în integrum");

- activitatea represivă de coerciţie, de sancţionare;

- activitatea de orientare, îndrumare, direcţionare, inclusiv informarea opiniei publice şi a puterilor din stat.

2.3. Ordinea în stat

Necesitatea ordinii ca şi a autorităţii în viaţa publică s-a făcut simţită din cele mai vechi timpuri în orice societate.

Un vechi dicton latin spune că „ordo est anima rerum" adică „ordinea este sufletul lucrurilor".

Cuvântul „ordine" vine din limba latină, de la „ordo, inis" şi evocă ideea de dispoziţie sau de succesiune regulată cu caracter temporar, logic, moral, estetic. În limba franceză prin ordine se înţelege în primul rând ideea de organizare (exp. ordinea alfabetică, ordinea cronologică, ordinea de zi etc.). În asociere cu alte expresii (juridic, public, drept, stat, constituţie etc.) termenul de ordine a dobândit o semnificaţie juridică, vorbindu- se despre noţiuni ca ordinea constituţională sau ordine de drept. Imboldurile care nasc în om nevoia de sociabilitate, au rolul de a inspira majorităţii indivizilor şi simţul respectării ordinii.

Acţiunile neconvenabile fiind vătămătoare sau periculoase pentru interesele individuale sau de grup, provoacă, în mod firesc, o reacţie din partea celor nemulţumiţi sau lezaţi în drepturile lor. Această reacţie dacă este exagerată, poate fi considerată la rândul ei neconvenabilă şi va provoca o contrareacţie. în felul acesta fiecare

conflict devine o sursă permanentă de nesiguranţă pentru individ sau grupul respectiv în care apare. Teoretic această stare de lucruri ar duce la situaţia ca relaţiile de convieţuire socială normale să se poată deteriora oricând şi să se transforme în stări conflictuale de durată.

Categoria socială de ordine se compune din ordinea socială, ordinea de drept şi ordinea publică. Ordinea socială, presupune o stare de fapt a funcţionării societăţii în ansamblu şi în subsistemele sale, în funcţie de normele sociale existente, în acea societate. Ordinea creează coeziunea necesară între indivizi, dă naştere, susţine şi dezvoltă societatea.

Ordinea socială presupune deci, un ansamblu de reguli care stabilesc comportamentul indivizilor în societate, cât şi măsurile pe care societatea este în drept să le ia atunci când aceste reguli de conduită socială nu sunt respectate. Ordinea de drept este strâns legată de ordinea socială, fiind constituită nu doar din ansamblul regulilor de conduită cuprinse în legislaţia unui stat, ci şi din relaţiile sociale caracterizate prin desfăşurarea raporturilor juridice, în strictă conformitate cu normele juridice. Deci avem de a face cu o ordine de drept normativă şi cu o ordine de drept efectivă. Ordinea de drept mai este denumită şi ordine de stat, şi presupune respectarea legilor şi a celorlalte acte normative de către toate categoriile sociale.

Ordinea de drept nu se manifest spontan şi automat ca ordinea socială.

2.4.Ordinea publică Ordinea socială şi cea de stat, împreună cu ordinea naturală, care este anterioară primelor două, formează la un loc ordinea publică care constituie o sinteză a acestora.

Ordinea publică este definită ca fiind o ordine a regulilor de convieţuire socială care s-au impus din îndelungata convieţuire a oamenilor în societate.

Ordinea publică este definită de profesorul Paul Negulescu astfel:

ordinea publică este starea de fapt materială şi exterioară pe care legiuitorul o garantează şi autoritatea administrativă o protejează împiedicând orice tulburare ce i s-ar putea aduce".În sfera acesteia intră: liniştea publică, regimul politic, organizarea şi funcţionarea

serviciilor publice, siguranţa persoanelor şi a bunurilor, salubritatea publică (în sensul de sănătate publică) .

3. Dreptul poliţienesc ca ştiinţă

3.1.- Noţiunea de ştiinţă a dreptului poliţienesc şi părţile acesteia Ştiinţa dreptului poliţienesc, ca disciplină a ştiinţelor juridice cercetează normele juridice poliţieneşti, raporturile juridice poliţieneşti şi instituţiile poliţieneşti. Ştiinţa dreptului poliţienesc nu se confundă însă cu dreptul poliţienesc care este o totalitate, un ansamblu de norme juridice privind organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei.

Dreptul poliţienesc ca totalitate de norme juridice se găseşte înscris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului şi în alte acte normative emise de organe ale statului, pe când ştiinţa dreptului poliţienesc se regăseşte în cărţi, cursuri, manuale, studii şi articole.

Ştiinţa dreptului poliţienesc are o parte generală şi una specială. Partea generală studiază noţiunile şi principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor poliţieneşti, locul şi rolul acestor organe în cadrul puterii executive, componentele şi competenţele acestor organe, normele şi raporturile juridice de drept poliţienesc. Partea specială are un caracter mai dinamic, supunând studiului activitatea propriu-zisă desfăşurată de organele statului cu atribuţii poliţieneşti, în practica curentă de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. Dispoziţiile legale cuprinse în partea specială a dreptului poliţienesc fac obiectul de studiu al disciplinelor de specialitate. 3.2.- Metode de cercetare în ştiinţa dreptului poliţienesc

Din multitudinea de metode de studiu, ştiinţa dreptului poliţienesc foloseşte metoda istorică, metoda logică, metoda sociologică, metoda cantitativă, metoda statistică şi cea comparativă. 3.3.- Definiţia şi obiectul dreptului poliţienesc In mod paradoxal, tocmai în statul de drept care este opusul statului poliţienesc, dreptul poliţienesc îşi capătă importanţa sa de ramură a dreptului.

juridice

referitoare la organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei. Obiectul dreptului poliţienesc îl constituie acele raporturi sociale care se înscriu în perimetrul activităţii poliţiei, realizate conform normelor legale în vigoare, de către organele poliţieneşti competente.

Dreptul

poliţienesc

reprezintă

ansamblul

normelor

3.4.- Caracterele dreptului poliţienesc

- Dreptul poliţienesc este o disciplină autonomă a dreptului;

- Aparţine dreptului _public;

- Dreptul_poliţienesc aparţine dreptului intern;

- Dreptul _poliţienesc are un caracter complex;

- Dreptul_poliţienesc are un caracter dinamic; -Dreptul poliţienesc are un caracter unitar.

3.5.- Atributele dreptului poliţienesc

Atributele dreptului poliţienesc sunt promovate de stat prin organele poliţieneşti. Aceste atribute sunt:

- capacitatea de a dispune prin intermediul normelor generale de

drept;

- facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete;

- capacitatea de a mobiliza voinţa statului, precum şi deciziile organelor sale;

- dreptul de a constata fapte antisociale;

- dreptul de a pune în mişcare forţa armată, atunci când ordinea

constituţională în stat este periclitată sau în alte situaţii grave.

4.Legătura dreptului poliţienesc cu alte ştiinţe -Legătura dreptului poliţienesc cu morala

- Legătura cu dreptul constituţional

- Legătura cu dreptul administrativ -Legătura cu dreptul penal

- Legătura cu dreptul internaţional public

- Legătura cu criminalistica

- Legătura cu Tactica poliţienească