Eminescu- ceas aniversar

“Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem
convingerea cã daca mai traia, sanatos, incã douazeci de ani, el ar fi fost considerat, fara putinta de
contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din intreaga literatura a lumii. [...] Dar Eminescu
nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintai care a dat un stil sufletului
romanesc si cel dintai roman in care s-a fãcut fuziunea cea mai serioasã a sufletului daco-roman cu
cultura occidentala.”
Garabet Ibraileanu

“Prin Eminescu si mostenirea miraculos ramasa de la el, ni s-a facut un dar de care n-au avut
parte alte culturi, fie si cele mari. La scara culturii noastre, functia lui Eminescu poate fi mai vie decat
cea a lui Shakespeare in Anglia, sau a lui Goethe in Germania, caci el nu e un simplu poet, nici un
simplu suflet nenorocit, ci o constiinta de cultura completa, de la deschiderea catre matematici, pe care
abia le cunostea, pana la aceea catre istorie”.
Constantin Noica

Au trecut 172 de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Cariera sa de jurnalist începe în anul
1876 prin angajarea sa la ziarul Timpul la insistenţele lui Slavici şi Maiorescu, Eminescu fiind la acea
dată destituit din postul de revizor şcolar.
Articolele sale încep să fie din ce în ce mai virulente, conţinând acuze la adresa liberalilor
despre care afirma că scriu legi supte din deget insistând asupra faptului că aceştia nu doreau decât să
se îmbogăţească pe parcursul mandatului electoral obţinut. Din momentul în care luptele de partid au
degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private
sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de înlăturarea politică a
diferitelor grupări care îşi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de a
ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: Votul universal în ţară şi în Parlament nu
mai e decât manipulul unor ambiţii personale, a unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de
vrednice de condamnat (M. Eminescu, Opere X).
Observăm că din articolele sale răzbate încă libertatea presei şi libertatea cuvântului. Eminescu
duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea
acesteia, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de
cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa la ziar devine critică în anul 1880, după asocierea
conservatorilor cu liberalii, şi atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de
Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub
puterea Imperiului Austro-Ungar. Eminescu este înlocuit de la conducerea ziarului Timpul în 1881.
Lupta sa primeşte un nou aspect, el participând la fondarea unei grupări cu caracter conspirativ,
care purta numele de Societatea Carpaţii, societate care milita pentru formarea Daciei Mari, vizând
ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele
şi intransigenţa sa deranjau pe toată lumea. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar - ca
multi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut
genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora.
Ziua de 28 iunie 1883 devine nefastă pentru marele poet. El este arestat de către comisarul de
poliţie Niculescu, pe motivul tulburării ordinii publice, deşi fusese închis într-o baie câteva ore şi nu a
participat la evenimentele de care era acuzat. Nu există documente. Se ştie, însă, că de acum înainte
Eminescu nu va mai fi persoană publică şi nimic din ce va face sau va scrie nu va mai fi credibil.

Urmează pentru el 6 ani de zile de moarte civilă, fiind internat într-un ospiciu. Este lansată
ideea că Eminescu ar fi nebun, nebunie ce s-ar datora contactării unei boli venerice. Această teorie este
din ce în ce mai mult contrazisă prin găsirea unor documente care demonstrează faptul că, până în
ultimul moment, poetul s-ar fi aflat în deplinătatea facultăţilor mintale.
Astfel, Victor Roncea în articolul Adevărul despre moartea lui Eminescu şi cunoscutul
eminescolog Nae Georgescu în Dosarul morţii lui Eminescu se referă la prezenţa unui martor ocular la
asasinarea poetului. Martorul căruia cei de la Universul îi spuneau “nea Dumitrache” era un fost coafor
al Regelui, care îl servea şi pe Eminescu. Îşi aduce aminte despre poet că …era un om domol şi foarte
aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă.[…] Scria toată ziua, coli peste coli, şi
era foarte liniştit. Acesta a povestit că i-a stat alături în ultimele sale clipe de viaţă, că era lângă acesta
în momentul în care a fost lovit cu o cărămidă în cap, pe la spate, lovitură de la care i s-a tras sfârşitul.
Momentul devine cu atât mai emoţionant fiindcă aflăm că acordurile finale ale vieţii poetului coincid
cu acordurile Imnului Naţional “Deşteaptă-te, române!”, melodie pe care o fredona înainte de a fi lovit.
Mărturiile lui au fost consemnate în Universul, la 28 iunie 1926.
Suspiciunea planează nu numai asupra morţii lui, ci mai ales asupra celor şase ani în care a fost
declarat bolnav şi internat în ospiciu. Există teorii care susţin otrăvirea lentă a poetului cu mercur,
hidrargirismul, cunoscut în popor drept „otrăvire cu argint viu” şi studiat de toţi studenţii medicinişti
încă din evul mediu.
Dezastrul vine de la tratamentul doctorului Francisc Iszac cu mercur, fricţiuni şi injecţii în doze
toxice („cura de douăzeci de fricţiuni a patru grame de mercur când, şi o jumătate de gram poate să aibă
acţiune dăunătoare”); tratament cu mercur care, în niciun caz, nu ameliorează sau vindecă o paralizie
general progresivă sifilitică, dar a cărui intoxicaţie generală dă o encefalopatie, afecţiune care psihic se
traduce prin inhibarea şi distorsionarea funcţiilor cerebrale, lentoare, mari erori de raţionament şi
comportament, o neuroastenie gravă tradusă prin incapacitatea de discernământ.
În sprijinul acestei afirmaţii vine şi studiul patografic Despre boala şi moartea lui Mihai
Eminescu al celebrului medic Ovidiu Vuia care îşi încheie studiul astfel:
- Mihai Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă, lipsită de substrat
anatomic, numită şi endogenă. Prin urmare nu a avut lues, deci nici paralizie generală
progresivă ori altă formă a respectivei îmbolnăviri;
- între anii 1883-1889 nu a prezentat o “mare întunecime”, boala psihică nu i-a alterat
capacităţile creatoare, s-a bucurat de o luciditate caracteristică unui creier normal;
- nu există nicio bază ştiinţifică să explice activitatea sa poetică din timpul bolii ca o
simplă reproducere mecanică din memorie a versurilor scrise înainte de 1883.
În sprijinul afirmaţiei lui Ovidiu Vuia că Eminescu nu a murit nebun vine raportul doctorului
Vineş, publicat mai târziu pe notele avute din 1889 ca şi medic curant al poetului în sanatoriul dr. Şuţu,
cât şi raportul medico-legal întocmit.
În România postdecembristă, remarcabilă este intervenţia doamnei Leonida Lari de la Şedinţa
Camerei Deputaţilor din 15 iunie 1999:
Iubit de cei mulţi şi chinuiţi ca el, repudiat de unii contemporani ai lui antinaţionali şi de unii
contemporani ai noştri, la fel antinaţionali, Mihai Eminescu rămâne intact pe piedestalul său de poet
naţional şi universal. S-a încercat a-l băga în diverse curente ale vremilor, s-a încercat a-l anihila în
genere de către duşmanii neamului românesc, totuşi, spiritul lui, venit din spaţiul astral al Arheilor, a
rezistat. Nu a rezistat, însă, trupul lui, vulnerabil la suferinţele omeneşti, precum e trupul fiecăruia
dintre noi […] Nebunia lui Eminescu a fost un act organizat, lucrat cu mare migală de toţi cei care
sunt împotriva naţiunii române şi a creştinismului. S-a decis în cercuri oculte omorârea lui, pentru că
într-un singur individ era o prea mare putere spirituală, care intuia, înţelegea şi dezavua capcanele
antinaţionale, nu numai prin poezie, ci şi în politica timpului. Anihilarea lui Eminescu s-a făcut
conform unui scenariu bine regizat, în care preludiul a fost aşa-zisa nebunie a lui. Eminescu a fost dus
la ospiciul doctorului Şuţu de pe strada Plantelor din Bucureşti. Aici, părăsit de toţi cei care chiar
credeau în posibila sa alienare mintală, a nimerit pe mâna doctorului Francisc Iszac, care a
experimentat pe Eminescu tratamentul cu mercur. Dozele mari care i s-au aplicat au dus la efectul
fatal: intoxicarea cu mercur. Nu întâmplător e faptul că, în ospiciu, Eminescu a mai primit şi o piatră
în cap de la un nebun sau, mai plauzibil, un mercenar plătit să-l lovească, în felul acesta tabloul
distrugerii organizate a lui Eminescu devenind foarte clar.

Eminescu a fost lucid până în ultima clipă, mărturisirile sale demonstrând acest lucru:
Om din mine tot n-o să mai iasă! Prea sunt mulţi aceia pe care i-am jignit spunând adevărul
şi , după cele petrecute, nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colţ. Dacă mai ‘nainte, voind să
se apere, ziceau că sunt răutăcios şi că exagerez, acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un
descreierat.

“Eminescu (…) a fost si ramane cea mai coplesitoare marturie despre forma inegalabila
pe care o poate atinge geniul creator romanesc, atunci cand se alimenteaza din adancimile fertile
si insondabile ale unui fond autentic.”
Stefan Augustin Doinas

BIBLIOGRAFIE:

1. Eminescu, Mihai, Opere, vol. X, Editura Academiei, 1989;

2. Georgescu, Nae, O zi din viaţa lui Mihai Eminescu, în Oglinda literară, revistă de cultură,
civilizaţie şi atitudine, nr. 77, mai 2008;
3. George, Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, editura Academiei române, 2003;
4. Georgescu, Nae, Dosarul morţii lui Eminescu, în Oglinda literară, revistă de cultură,
civilizaţie şi atitudine, nr. 70, octombrie 2007;
5. Lari, Leonida, Despre misterul morţii lui Eminescu, în Şedinţa Camerei Deputaţilor din 15
iunie 1999;
6. Roncea, Victor, Adevărul depre Eminescu, www.Eminescu.net, 2007;

Asistent social, Berechet Iulia Gențiana

Prof.informatician, Vlăsceanu Florina
Prof. Rădoi Iuliana
Prof. Înv. Primar Barbu Ioana