Munții Alpi

■ Sfârșitul sec. al XIX-lea, Auguste Meitzen – diferitele forme

de habitat, locuințe și structuri economice asociate diferitelor
culturi prezente în spațiul alpin (fermele izolate – celți, satele –
germani)

■ 1919 – controversa capătă o altă dimensiune, datorită cedării

Tirolului de Sud, Italiei. Cultura germanică și cea latină
coabitează perfect (situație asemănătoare cantonului Grisson,
grupul Walser a constituit un element ajutător).

■ În Elveția, 1863-1864, Jakob Hunziker avansează ”teoria

etnică” – așezările dispersate – germanice, satele grupate –
latine. Materialul de construcție german, lemnul, materialul de
construcție francez, piatra,
■ După Primul Război Mondial, astfel de abordări au
reprezentat un pericol pentru Elveția, fiind
instrumentalizate pentru susținerea unor idei rasiste,
naționaliste.

■ Richard Weiss – fondatorul etnologiei moderne în

Elveția, a combătut aceste teorii etnice. A propus o
„manieră funcționalistă” de abordare – locuințele
izolate și fermele se înscriu într-un context global al
condițiilor naturale și dezvoltării economice. „natura a
condiționat apariția unei forme de economie, dar
această economie la rândul său a fost amprentată de
către om”.
Avers-Cresta (Grissons)
Le Grand Sentier Walser
Valle Lys (Valle dei Mercanti – Kramertal) - Gressoney la Trinite
Gressoney la Trinite
Evolene – case Walser (Valais)
Juf - Graubunden
Sankt Martin – Graubunden (Grisons)
Kleinwalsertal - Vorarlberg
Evoluția turismului în Alpi
Descoperirea (1765-1880)

■ William Windham & Richard Pecock, au urcat

pe „gheţarii de la Chamuny” (în realitate Mer
de Glace)
■ infrastructura turistică modestă, cu excepţia
sit-urilor termale
■ număr mic de turiști
■ interes pentru locaţii devenite în prezent deja
clasice (Chamonix – Alpii Savoie, Grindelwald –
Alpii Bernezi, Zermatt – Alpii Valais)
Perioada Belle Epoque (1880-
1914)
■ considerată ca fiind
prima fază de expansiune
și consolidare turistică în
Alpi, aflată în strânsă
legătură cu dezvoltarea
căilor feroviare
■ creşterea duratei
sejururilor de la câteva
săptămâni la 2-3 luni
■ imaginile emblematice
acestor noi infrastructuri
sunt „palais” şi „grands-
hotels”

Victoria - Jungfrau – Interlaken

Palace Hotel – St. Moritz
Seiler-Mont Cervin – Zermatt
Savoy - Chamonix
Perioada interbelică

■ declinul turismului Belle Epoque

■ dacă în perioada Belle Epoque turismul era aproape
în exclusivitate estival, începând cu anii ’20,
turismul de iarnă capătă amploare, mai ales că în
1935 încep să funcţioneze primele teleski-uri
■ Abel Rossignol, inaugurează în 1936 la l’Eclose
primul teleski al staţiunii Alpe d’Huez
■ Între 1924-1940, s-au pus în funcţiune peste 60
de instalaţii de teleferic

■ Utilizarea transportului pe cablu a dus la

redescoperirea peisajelor – manifestarea
emblematică a progresului în cadrul domeniului
alpin
1955-1985 – „cei 30 glorioşi”(Franţa)

■ ia amploare turismul de masă

■ se dezvoltă infrastructura şi treptat
bisezonalitatea
– turismul de vară este amprentat de aspectul
său tradiţional (al sec. XVIII-XIX)
– estetica Alpilor (peisajele naturale, peisajele
tradiţionale, contactul cu comunităţile locale)
■ prin antiteză, turismul hibernal se află la începutul
perioadei sale moderne, reprezentând noile valori
ale perioadelor de recreere ale unei societăţi post-
industriale (terţiare)
1985-1999

■ turismul cunoaşte o fază de stagnare

■ cauze:
– turismul de vară scade ca intensitate
– globalizarea şi liberalizarea schimburilor
– presiunea economică creată de cererea scăzută şi
presiunea politică (motivele ecologiste)
■ se declanşează un proces de modernizare a
infrastructurii dar şi o extindere a acesteia,
mai ales cea aferentă sezonului de vară
■ evenimente cu caracter senzaţional
– concerte rock
– festivaluri – Harley Davidson, Golf GTI
– cursele de Formula 1 –Zeltweg, Alpii
Styriei

disneylandizare !!!!!!! Bernard Crettaz

(sociolog valaisian)
1999 – prezent. Noua fază de expansiune

■ concurenţă foarte puternică cu alte destinaţii turistice

dar şi o concurenţă între regiunile situate în interiorul
arcului alpin
■ în prezent sunt în discuţie peste 70 de proiecte de
amenajare, printre care:
– construcţia unui teleferic care să ajungă până la
3244m – Wildstrubel, Alpii Bernezi
– legătura directă între domeniile de ski din văile
glaciare Otz, Pitz, Kauner şi Schnals din Alpii
Otztal.
Alpii Bavariei, Tirolul de Sud şi Austria Occidentală

■ începând din 1955 Austria a descentralizat politica sa turistică,

favorizând dezvoltarea locaţiilor turistice

■ turiştii de origine germanică deţin majoritatea (Bavaria 90%, Austria

Occidentală 65%, Tirolul de Sud 60%)

■ în Austria Occidentală există însă aşezări a căror capacitate de cazare

depăşeşte 10000 de paturi: Saalbach-Hinterglemm în Alpii Pinzgau
(47000 de paturi), Solden în Alpii Otztal (14000 de paturi),
Mittelberg în Kleinwalsertal (13000 de paturi).
■ Bavaria a beneficiat de proximitatea aglomerării muncheneze
■ în Tirolul de Sud, disputa privind autonomia politică a contribuit la
stagnare în ceea ce priveşte modernizarea şi dezvoltarea
infrastructurii turistice, singura excepţie fiind „Superskipass” din
Alpii Dolomitici

■ decizia turistică aparţine fiecărei comunităţi în parte

Solden
Saalbach-Hinterglemm
Alpii Elveţiei

■ este vorba de o veche regiune turistică, recunoscută la nivelul

întregii Europe sub denumirea de „Alpii”

■ se poate vorbi de influenţa exogenă după 1965, când

apartamentele din imobilele mai mari au fost transformate în
spaţii de cazare, în staţiunile în care presiunea societăţilor de
asigurare sau a băncilor extra-alpine era mare
■ în marile staţiuni turistice există două tipuri de structuri
– structurile ce aparţin perioadei Belle Epoque, bazate pe hoteluri
dar care şi-au creat complexe rezidenţiale secundare
(Grindelwald, Davos, Saint-Moritz, Zermatt)
– structuri mai recente, apărute după 1965 cu spaţii de cazare mai
ales în rezidenţe secundare (Valais)

■ turismul în Alpii Elveţiei se prezintă însă sub aspectul unor

importante concentrări spaţiale
– Crans Montana (Valais) – 30000 de paturi
– Bagnes-Verbier (Valais) – 27000 de paturi
– Davos (Grisons) – 23000 de paturi
– Zermatt (Valais) – 17000 de paturi

■ mai puţin intense sunt activităţile turistice în Tessin, Elveţia

Occidentală, Prealpii Elveţiei
Davos
Crans Montana
Zermatt – Zur Matte
Alpii Italiei

■ fluxurile turistice din exterior vizează în special Dolomiţii, Vale

d’Aosta, valea Suse (vest de Torino)
■ în 1930 fosta păşune Sestriere, situată între văile Dora Riparia şi
Chisone a fost cumpărată de către Giovanni Agnelli care a creat aici
una dintre cele mai moderne staţiuni montane. A reprezentat primul
proiect de dezvoltare turistică integrată
■ la poalele masivului Cervin, în perioada guvernului Mussolini s-a
construit staţiunea Cervinia
Sestriere
Cervinia
■ în Alpii Italiei există o structură duală:
– pe de-o parte marile staţiuni turistice cu complexe
rezidenţiale secundare: Bardonecchia, Madona di
Campiglio
– pe de altă parte structurile tradiţionale, dispersate,
gestionate de comunităţile locale

■ în general putem spune că în Alpii Italieni găsim staţiuni

similare celor din Elveţia
– Bardonecchia (Piemont) – 29000 de paturi
– Madona di Campiglio (Trentino Alto Adige) – 27000 de
paturi
– Castione della Presolana (Lombardia) – 25000 de paturi
– Limone-Piemonte, Frabosa Soprana (Piemont) – 23000 de
paturi
– Cortina d’Ampezzo (Dolomiţi) – 23000 de paturi
Alpii Francezi

■ după Alpii Bavariei aici întâlnim cea mai mare frecvenţă naţională (75-80%)
a turiştilor

■ 12 milioane de francezi din regiunile Paris – Ile de France, reprezintă

clientela tradiţională a Alpilor

■ Datorită faptului că statul a impus o organizare de manieră rigidă şi

sistematică, urmărind o planificare strictă putem identifica patru generaţii
de staţiuni turistice, de ski, corespunzând a patru perioade de concepţie
diferită, în ceea ce priveşte turismul
– Staţiunile primei generaţii, Val d’Isere sau Alpe d’Huez au fost
create înainte de începere celui de-al Doilea Război Mondial. Sectorul
public a asigurat constructţia căilor de acces şi a reglementat
cadastrul parcelelor aflate în proprietatea comunală, în timp ce
sectorul privat a finanţat construcţia imobilelor şi a pus în funcţie
infrastructura mecanică
Alpe d’Huez
Val d’Isere
■ Staţiunile celei de-a doua generaţii, Courchevel sau Les Deux-
Alpes au fost lansate între 1948-1962 cu ajutorul unor
importante fonduri publice, în unele situaţii implicând şi iniţiativa
locală

Courchevel
Les Deux-Alpes
– Staţiunile celei de-a treia generaţii – staţiunile integrate – La
Plagne, Tignes, Isola 2000 au apărut începînd cu 1963.

■ Sunt rezultatul unei politici de amenajare integrală

conform unei planificări complete. Spre exemplu domeniul
de ski a fost amplasat numai acolo unde gradul de
favorabilitate era cel mai ridicat.
■ Din punct de vedere arhitectural s-au avut în vedere
optimizarea şi funcţionalitatea şi mai puţin reuşita
estetică.
■ Staţiunile integrate sunt de dimensiuni mari cu capacităţi
de cazare între 8000-15000 de paturi.
■ Frecvent aceste staţiuni se repartizează altitudinal, cum
sunt Les Arcs în Tarentaise: Arc 1600, Arc 1800, Arc
2000.
– 435km pârtii, 131 schi lift-uri, 1200-3250m

■ În tot sectorul alpin, staţiunile integrate sunt cele mai

mari fiind axate pe ceea ce înseamnă funcţionalitate,
atrăgîndu-le din partea celor care le contestă, titulatura
de „uzine de ski”

■ Les Arcs, Peisey-Vallandry, La Plagne - Paradiski

Les Arcs
Arc 1600
Arc 1800
Arc 2000
La Plagne
Valle Tarentaise

- Ocupă partea superioară a văii Isère, amplasată în partea centrală a

Alpilor, între Beaufortain și masivul Mont Blanc la nord, masivul
Vanoise și valea Maurienne la sud, și crestele Alpilor în est care
coboară către Val d'Aosta în Italia.
- importantă opoziția versanților, ubac-adret (nord-sud)
- Inversiuni termice - mer de nuages
Canton de l′Aime
– 2km de stațiunile de ski La Plagne
- 2500 de locuitori
- Medii natural și tradițional foarte bine conservate
Montorlin

- cunoscut pentru arhitectura tradițională

– Începând cu 1985 se dezvoltă staţiunile celei de-a
patra generaţii care se poziţionează într-o cu totul
altă problematică.

■ Nu este vorba de crearea unor staţiuni noi ci de asocierea

unor complexe noi, a unor staţiuni deja existente dar de
dimensiuni mai mici. Spre exemplu s-a încercat asocierea
dintre satele tradiţionale şi infrastructura modernă,
încercându-se crearea unui aer autentic. În realitate,
rezultatele la care s-a ajuns au demonstrat ca ruralitatea
postmodernă nu are nimic de-a face cu ruralitatea
autentică.
■ Concluzie: Alpii Francezi deţin cele mai mari centre
turistice din întregul lanţ alpin: Chamonix-Mont Blanc,
56000 de paturi; Les Menuires, Tignes-Val d’Isere, La
Plagne şi Megeve, între 42000-44000 de paturi.
Chamonix
Megeve
Alpii Sloveniei

■ Statul socialist a blocat orice proiect de

dezvoltare turistică a spaţiului montan în
această regiuni, cele cîteva regiuni aparţinând
perioadei Belle Epoque: Bled, Bohinj şi Kranjska
Gora, fiecare având în jur de 5000 de paturi.
Kranjska Gora
Orașele alpine

Procesul de urbanizare poate cuprinde cinci stadii, în

cadrul arcului alpin :
- puternica dezvoltare a orașelor
- dezvoltarea liniară în lungul principalelor axe de
tranzit
- metropolizarea
- extinderea către interiorul Alpilor a spațiilor
urbane situate în imediata apropiere
- urbanizarea turistică
■ la mijlocul sec. XIX un spațiu cu orașe mici și
mijlocii, în ciuda impulsurilor pe care le dădea
procesul de industrializare
■ în perioada 1870-1950 – Bolzano (creștere
surprinzătoare) de la 14941 locuitori la 70898
locuitori.
■ Alte structuri urbane care s-au dezvoltat într-o
manieră asemănătoare sunt Villach, Innsbruck,
Klagenfurt, Grenoble, acesta din urmă fiind în
1870 cel mai mare oraș al Alpilor (42660
locuitori), Trento - Trent (al doilea oraș ca
mărime în 1870) și Belluno.
■ dezvoltarea industrială duce la o accentuare a
contrastelor spaţiale ce afectează oraşele alpine:
toate acelea care nu participă activ la procesul de
industrializare se găsesc în situaţia de a fi
penalizate economic, pierd forţă de muncă şi
locuitori şi revin la stadiul de comune rurale.
■ trei cauze:

– fie un oraş nu a fost deservit de o cale ferată şi

astfel nu a contat pentru activităţile cu caracter
industrial

– se comportă ca un pol al unei regiuni rurale

montane, cunoscând un puternic declin demografic

– acel oraş se găseşte într-o regiune pasivă în care

nu se găseşte un element capabil de a fi interesant
sau justificativ pentru dezvoltarea industrială.
■ 1950, epoca petrolului
■ după 1960 oraşele tind să se dezvolte ca suprafaţă -
fenomenul de suburbanizare
■ oraşul industrial devine din punct de vedere spaţial
o vastă regiune urbană pe măsura trecerii către o
societate terţiarizată
■ fenomenul city - creşterea zonelor suburbane
■ trecerea de la Piața Comună la UE – reasamblare
regională (societate terțiară)
■ atu - frumuseţea peisajelor (Paul Veyret vorbeşte
de „un capital de frumuseţe”) şi marea lor valoare
recreativă şi turistică
Tipuri de evoluţie structural – urbană
1. Metropolizarea

- oraşele alpine marginale sau cele

aflate pe văi sau în bazine situate în
apropiere, au fost încorporate
(datorită accesului facil) marilor
aglomerări urbane începând cu anii
`80.

- Thun, care face parte din

aglomerarea berneză, Hallein din
sfera de influenţă a oraşului
Salzburg, Borgo San Dalmazzo din
aglomerarea Cuneo.

- Evoluţiile asemănătoare care au

urmat au fost foarte rapide
datorită construirii tunelelor
rutiere, astfel încât oraşe intra-
alpine s-au alipit unor aglomerări din
exterior: Interlaken – aglomerare
berneză, Sarnen – aglomerarea
urbană Luzern, Sankt Johann im
Pongau şi Bischofshofen –
aglomerarea Salzburg.
2. Oraşele alpine ca puncte de legătură centrale.

- Fenomenul de metropolizare nu priveşte numai areale situate la

marginea lanţului alpin sau în interior ci și în apropiere.

- Oraşele din interior, prezintă o funcţie dublă, aceea de punct

central pentru periferia lor (centru administrativ, cultural, de
învăţământ, economic, piaţă de desfacere, de comerţ specializat)
şi pe aceea de punct de intersecţie supra-regională pentru
colectae şi redistribuire

- În oraşele alpine mijlocii (30000-60000 de locuitori) cele două

funcţii se echilibrează, economia supra-regională fiind în avantaj.
Este cazul oraşelor Grenoble (160000 locuitori în oraş, 450000
în aglomerarea urbană), Innsbruck (110000 locuitori), Trentino
(105000 locuitori) şi Bolzano (puţin peste 100000 locuitori).
3. Urbanizarea liniară sau rururbanizarea axelor de
tranzit.

- Datorită accesibilităţii lor, marile văi care corespund

principalelor axe de comunicaţii (tranzit) sunt fără doar şi
poate predispuse la avantajele dezvoltării economice. Ele
formează începând cu anii ‘70 zone dens populate.

- Diseminarea zonelor de activitate în jurul punctelor nodale ale

autostrăzilor, în jurul gărilor sau a altor puncte specifice, în
văile cu deschidere mai largă, a dus la ocuparea oarecum
haotică a spaţiului, urmărind linearitatea şi amestecându-se cu
zonele locuite.
■ Această structură spaţială nu duce la apariţia oraşelor
ci la apariţia unor extensii cu caracter urban,
asimilabile suburbiilor din lungul axelor de dezvoltare.
■ dezvoltare lineară se observă în cazul axei Brenner între Innsbruck şi
Rosenheim, între Merano – Bolzano şi Bellinzona sau mai în aval, între
Lugano şi Como
■ coridorul valaisian, între lacul Leman şi Brig şi axa
Simplon, de la Domodosola la lacul Maggiore
4. Extinderea în interiorul Alpilor a spaţiilor
urbane ale periferiei.

- Dacă în secolul al XIX-lea marile regiuni industriale se

dezvoltau în lungul Alpilor (Imperiul Habsburgic, Germania şi
Franţa) în actuala perioadă a societăţii terţiarizate, poli
economici dinamici se găsesc în apropierea zonei montane.

- Calitatea şi condiţiile de mediu (mai ales), peisajul explică

atractivitatea acestor zone.

- Contrar procesului clasic de urbanizare, factorul

reprezentat de localizarea locului de muncă joacă un rol
secundar, rolul principal revenind spaţiului de locuit.