Sunteți pe pagina 1din 71

ACADEMIA DE POLIŢIE

„Alexandru Ioan Cuza”

Conf. univ. dr. MACAROVSCHI LAURA

Protecţia juridică a drepturilor omului

SUPORT DE CURS

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 2

Precizări

În atenţia studenţilor,

Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament al cunoştinţelor despre pritecţia juridică a
drepturilor omului. Pentru a identifica mai bine contextul prezentei discipline de studiu, vom începe
prezentarea prin a arăta principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin competenţele ce urmează a
fi dobândite ca urmare a parcurgerii materiei de referinţă.

Pentru a face ca obiectivele şi competenţele cursului să se conformeze în totalitate nevoilor


dumneavoastră de pregătire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva dintre aşteptările
pe care le aveţi de la acest curs. La finalul cursului, vă rugăm să nu uitaţi să verificaţi dacă aceste aşteptări
au fost satisfăcute sau nu, prin completarea formularului de feedback.

AŞTEPTĂRI

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 3

OBIECTIVE

Ce este un obiectiv?

Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care tindem să o atingem prin
acţiunile noastre. Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau absenţa acţiunilor
care să ne apropie de acel scop final.

De ce avem nevoie de obiective?

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină călăuzitoare. Fără un


obiectiv, mintea noastră tinde să funcţioneze haotic. Este ca un motor care merge în gol ore şi zile în şir.
Prezenţa unui obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine definit şi ne face să
ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum, datorită unui obiectiv bine
definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută
să progresăm. Oportunităţile sunt legate în general de apariţia riscurilor, care ne fac să conştientizăm
existent unor probleme ce nu pot fi rezolvate prin mecanismele şi mijloacele uzuale.

3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de făcut decât sunt în
stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele. Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă
îngrozesc, dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii: cele care
mă ajută să-mi ating obiectivele şi cele care nu mă împing înainte spre obiective. În acest fel am răspunsuri
rapide la eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele importante?"

În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe trebuie să definească o serie
de obiective.

Obiectivele disciplinei:

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 4

TEMA 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Noţiunea de drepturi ale omului;
Terminologie;
Delimitare faţă de alte materii.

1.1. Definiţia drepturilor omului

O definiţie perfectă a „drepturilor omului” este dificil de formulat, ca şi în cazul altor valori
fundamentale ca binele, adevărul, dreptatea, căci aşa cum arăta şi Jean F. Renucci „noţiunea de - drepturi ale
omului – este relativ imprecisă.1 ”

În sens juridic, un drept subiectiv defineşte facultatea unui subiect de a-şi valorifica

sau apăra un anumit interes, protejat legal, împotriva oricărei încercări sau acţiuni de încălcare 2, cu alte
cuvinte, o revendicare pe care suntem îndreptăţiţi să o cerem.

Conceptului de „drepturi ale omului” în literatura de specialitate , i-au fost date multe definiţii,
acestea reflectând valorile socio-culturale şi politice de pe poziţiile cărora a fost abordată problematica
drepturilor omului.

Eleonor Roosevelt, Preşedinta comisiei de elaborare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,


arăta că „Drepturile omului trebuie înţelese prin lumea individului, prin cadrul imediat al vieţii lui (locul
unde trăieşte, locul unde munceşte sau învaţă etc.). Dacă asemenea drepturi sunt golite de sens în aceste
locuri, ele nu au nici o valoare nicăieri. Fără o acţiune concertată a cetăţenilor pentru a asigura aceste
drepturi în cadrul imediat al vieţii lor în zadar vom căuta semne de progres în universul în care trăiesc” În
plan naţional sunt vizate raporturile dintr-o societate dată, asupra organizării şi funcţionării căreia şi-au pus
amprenta, de-a lungul timpului, unele valori, tradiţii şi experienţa specifică.
Din aceste considerente rezultă ideea că drepturile omului reprezintă drepturi cu conţinut variabil,
conţinutul lor concret definindu-se în spaţiul naţional în funcţie de matricea drepturilor obiective date şi de
cea a drepturilor subiective.
Dicţionarul diplomatic defineşte „drepturile omului ca fiind acele drepturi inerente fiinţei umane,
luată individual sau ca parte a unui grup social determinat. Omul este deţinătorul acestor drepturi prin
simplul fapt că este bărbat sau femeie, fiind dotat cu aceleaşi atribute şi aspirând la aceleaşi libertăţi,
indiferent de rasă, etnie, sex, credinţă sau naţionalitate”3.
1
Jean-Francois Renucci , Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2009, p.1
2
Nicolae Popa ,Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti 1996, p.45
3
Dicţionar diplomatic - Editura Politică, Bucureşti, 1979, pag.388

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 5

De asemenea, Pierre-Marie Dupuy apreciază că instituţia drepturilor omului defineşte şi însumează


un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra şi
promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi
libertăţilor respective în fiecare ţară, intervenind în acele situaţii în care drepturile omului ar fi încălcate într-
un anumit stat1.
O definiţie interesantă este cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite
de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea
şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi
umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei
anumite societăţi2.
La nivelul Naţiunilor Unite, definiţia de lucru a fost formulată de L. Lenkin: „Drepturile omului sunt
acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice fiinţă
umană este îndreptăţită să le pretindă de la societatea în care trăieşte.”3
În concluzie drepturile omului reprezintă drepturile fiinţei umane înzestrata cu raţiune şi conştiinţă şi
căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Vom defini
astfel drepturile omului ca fiind acele drepturi subiective, inalienabile şi imprescriptibile, esenţiale pentru
existenţa şi dezvoltarea fiinţei umane, prevăzute şi garantate atât de dreptul intern al statelor cât şi de
dreptul internaţional.

1.2. Trăsăturile drepturilor omului

Din definiţia drepturilor omului putem desprinde următoarele trăsături:


a. sunt drepturi subiective - În general drepturile subiective sunt definite ca prerogative ale unei
persoane, prevăzute de dreptul pozitiv, în virtutea cărora aceasta poate să se comporte într-un anume fel sau
să pretindă altei persoane un anumit comportament, iar în cazul în care este împiedicată putând apela la forţa
coercitivă a statului.
b. sunt drepturi inalienabile – care potrivit legii sau voinţei părţilor, nu pot fi înstrăinate. Nimeni nu
le poate pierde deşi în unele situaţii ele pot fi suspendate sau restricţionate.
J. Donnelly spunea că „în lipsa valorificării drepturilor omului persoana devine alienată faţă de propria sa
natură. Astfel drepturile omului sunt inalienabile, nu numai în sensul că persoanei nu i se poate refuza
satisfacerea acestor drepturi dar şi în sensul că pierderea acestor drepturi este moral imposibilă: nu se pot
pierde aceste drepturi şi trăi în acelaşi timp ca fiinţă umană.”4
c. sunt drepturi imprescriptibile - a căror existenţă nu se stinge odată cu trecerea timpului, rămânând
valabile totdeauna.
d. sunt drepturi esenţiale, pentru existenţa şi dezvoltarea omului. Aceste drepturi sunt inerente naturii
noastre, fara ele nu am putea exista ca fiinţe umane. Richard Rorty afirma că în lumea de azi, marcată de
pluralism şi diversitate, drepturile omului trebuie văzute ca principalul mijloc de înlăturare a suferinţei. Ele
furnizează standardele minime ale demintăţii, toleranţei, şi convieţuirii într-o lume globalizată.

1
Pierre-Marie Dupuy , La protection internationale des droits de l'homme, Chapitre supplementaire.
2
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi internaţionale, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti,
1998, pag.26.
3
Louis Lenkin , The Ege of Rights, New York, Colubia University Press, 1990, pag.28
4
J. Donnelly , Universal Human Rights in Theory and Practice, London Cornell University , 1989, pag. 75

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 6

e. sunt drepturi universale : ele privesc toate fiinţele umane şi se aplică în mod egal pentru toate
persoanele indiferent de rasă, culoare, sex sau orice alte trăsături ce ar deosebi pe cei ce compun marea
familie umană
f. sunt drepturi indivizibile şi interdependente reprezintă un ansamblu indivizibil în care fiecare drept
sau libertate are ponderea sa specifică şi trebuie garantat în contextual garantării celorlalte drepturi şi
libertăţi1. Cu alte cuvinte drepturile omului nu pot fi abordate izolat şi trebuie să se bucure de un tratament
egal.
g. sunt prevăzute şi garantate atât în dreptul intern, în Constituţie şi alte legi, cât şi în dreptul
internaţional.
Trebuie reliefată, pe de o parte, integrarea normelor internaţionale privind drepturile omului în
dreptul intern şi asigurarea lor prin mijloace specific statale dar şi, pe de altă parte, posibilitatea garantării
drepturilor cetăţeneşti dincolo de graniţele statului, prin intermediul unor instituţii internaţionale2.
De altfel, însăşi ideea că dincolo de graniţele statului său mai există cineva care veghează la
respectarea drepturilor omului şi cetăţeanului, care poate în final să înfăptuiască justiţia, este cu adevărat
mobilizatoare, fiind de natură a înarma individul cu puterea de a persevera în lupta pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale.
În felul acesta, se desprinde cu deosebită evidenţă ideea că problematica drepturilor omului capătă în
prezent atât o dimensiune internă, cât şi una internaţională, dimensiunea internaţională completând
prerogativa esenţială internă, suverană, a fiecărui stat, de apărare şi protejare a drepturilor omului.
În ceea ce priveşte relaţia dintre „drepturile cetăţeanului” şi „drepturile omului” aceasta este una de
la parte la întreg căci deşi desemnează acelaşi domeniu şi se află într-o strânsă legătură, ele nu se suprapun.
Profesorul Ion Deleanu, stabileşte foarte clar întinderea acestor două concepte, considerând că prin «
drepturile omului » înţelegem drepturile oricărei persoane care se afla în spaţiul suveranităţii unui stat,
indiferent de raportul său cu statul respectiv, iar prin expresia « drepturile cetăţeanului » înţelegem drepturile
specifice acelei persoane care, prin raportul de cetăţenie, aparţine statului respectiv 3. Prin urmare, drepturile
cetăţeneşti, reprezintă drepturi ale omului proclamate în constituţia statului al cărui cetăţean este, căpătând
astfel eficienţă şi forţă juridică.
În epoca noastră, statele şi naţiunile rămân cadrul firesc în care se pot realiza drepturile şi libertăţile
indivizilor. O asemenea viziune dă expresie recunoaşterii suveranităţii statelor, calităţii lor de membri egali
ai comunităţii internaţionale, constituind totodată reflectarea faptului că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
pot fi reale, efective, numai în măsura în care prin constituţiile statelor sunt proclamate şi garantate. O
asemenea consacrare le dă în ultimă instanţă conţinut şi eficienţă. „Dar, şi acest lucru este la fel de
important, încurajarea şi promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a
reglementărilor juridice interne din acest domeniu. Catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti nu este şi
nu trebuie să fie imuabil, reglementările interne trebuie să cunoască o anumită dinamică în context cu
dinamica politică, economică, socială şi culturală a fiecărei ţări. La aceasta se adaugă progresele înregistrate

1
Ion Diaconu ,Drepturile Omului în Dreptul Internaţional Contemporan, Ediţia aIIa revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 2010, pag. 65
2
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura „Cugetarea”, Iaşi,
1997, pag.451.
3
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 57

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 7

pe plan internaţional, concepţiile şi realităţile noi, cu profunde trăsături umaniste şi progresiste. Toate
implică şi o dinamică a reglementărilor juridice interne”1.

1.3. Clasificarea drepturilor omului

Evoluţia drepturilor omului este descrisă în literatura de specialitate prin trei "generaţii".
Prima generaţie de drepturi cuprinde drepturile civile şi politice, de exemplu: dreptul la viaţă,
dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la un proces echitabil, dreptul la liberă circulaţie, libertatea de
expresie, dreptul de a alege şi a fi ales ş.a., valoarea centrală a primei generaţii de drepturi fiind libertatea.
A doua generaţie de drepturi include drepturile economice, sociale şi culturale - de exemplu: dreptul
la muncă, la salariu egal pentru munca egală, dreptul la sănătate şi la educaţie, dreptul de a se asocia într-un
sindicat. Valoarea fundamentală care a stat la baza celei de-a doua generaţii este egalitatea: accesul egal la
servicii, oportunităţi sociale şi economice echivalente.
A treia generaţie de drepturi, a cărei valoare fundamentală este – solidaritatea, promovează o
categorie nouă de drepturi, aflate încă în curs de recunoaştere: drepturile "colective" ale societăţii sau ale
persoanelor. Acestea au apărut ca urmare a dezastrelor ecologice, a războaielor şi sărăciei, fenomene care au
atras atenţia omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la asistenţă umanitară.

Probleme de seminar:

- Scurt istoric al problematicii drepturilor omului;


- Necesitatea studierii acestei discipline pentru viitorii poliţişti.

1
Gheorghe Iancu, Relaţia dintre reglementările interne şi reglementările interne şi reglementările internaţionale, în „Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle constituţionale”, „Drepturile omului” nr. 1/1992, I.R.D.O., Bucureşti, pag. 10-21

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 8

TEMA 2

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

Organizaţii cu caracter de universalitate


Organizaţii cu caracter regional european
Organizaţii cu caracter universal; Organizaţia Naţiunilor Unite

Organizaţia Naţiunilor Unite – creată prin semnarea Cartei ONU, este produsul unei etape aparte în
evoluţia relaţiilor internaţionale, reflectând raportul de forţe şi specificul perioadei celui de-al doilea război
mondial când a luat naştere.1
Născută din realităţile lumii postbelice, care a suferit efectele celei mai sângeroase conflagraţii
mondiale, Organizaţia Naţiunilor Unite a reprezentat o necesitate istorică, un anumit stadiu al dezvoltării
societăţii omeneşti, a apărut ca urmare a evoluţiei relaţiilor internaţionale, a realităţii lumii postbelice şi a
progreselor tehnico-ştiinţifice2.Instaurarea unui sistem de securitate şi cooperare în lume constituie
obiectivul fundamental, în fapt însăşi raţiunea înfiinţării ONU. In paralel organizaţia urmăreşte să dezvolte
relaţii prieteneşti între naţiuni, bazate pe respectarea drepturilor omului, să realizeze o bună cooperare între
state pentru rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar.
Pentru îndeplinirea tuturor acestor obiective şi a sarcinilor organizaţiei, au fost create o serie de
organe care împreună formează Sistemul Naţiunilor Unite.
În cadrul „Sistemului Naţiunilor Unite” în primul rând vorbim despre cele 6 organe principale:
Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General. Din punct de vedere structural, organizatoric şi funcţional
sistemul are un caracter unitar.
Pentru a-şi putea îndeplini largul spectru de sarcini, în Cartă s-a prevăzut că organele principale ale Naţiunilor
Unite pot să creeze la rândul lor organe subsidiare.

Cele 6 organe principale, care constituie nucleul ONU, au uzitat susţinut de această prevedere pe parcursul
anilor de existenţă, astfel încât în jurul lor a luat naştere o reţea foarte eterogenă de organe, motiv pentru care s-a şi
încetăţenit termenul de „Sistem al Naţiunilor Unite”.

Se poate spune, recitind textul Cartei, că sistemul Naţiunilor Unite a depăşit cu mult ceea ce puteau avea în
vedere fondatorii organizaţiei.

Autorul Paul C. Szasz3 elaborează câteva premise interesante din perspectiva explicării multitudinii organelor
şi organismelor existente în sistemul ONU şi a imaginării scenariilor realiste de reformă. El observă că, de fapt, Carta
ONU nu descrie tipurile de organisme subsidiare la care se referă. Prin lista organelor principale pe care le enumeră,

1
Aşa cum a comentat N.S. Hruşciov caracterizând momentul şi semnificaţia apariţiei ONU: „Istoria nu a cunoscut încă o
organizaţie internaţională în care popoarele să-şi fi pus atâtea speranţe ca în Organizaţia Naţiunilor Unite. Născută într-o perioadă
grea, când nu amuţise încă vuietul ultimelor bătălii ale celui de-al doilea război mondial, iar ruinele oraşelor şi aşezărilor distruse
mai fumegau, Organizaţia Naţiunilor Unite, exprimând gândurile şi aspiraţiile a milioanelor de oameni care au trecut prin grele
suferinţe, şi-a propus ca sarcină principală să izbăvească generaţiile viitoare de calamităţile războiului” - „Să trăim în pace şi
prietenie” Vizita lui N.S.Hruşciov în S.U.A., Editura Polită, Bucureşti, 1959, p.148.
2
Marţian Niciu, Rolul ONU în promovarea principiilor Dreptului Internaţional în relaţiile dintre state, Editura Politică,
Bucureşti, 1973, p.3.
3
Paul C. Szasz,”The Complexification of the United Nations System”, în Max Planck Yearbook of United Nations Law, Vol.
3/1999, Jochen A. Frowein, Rüdiger Wolfrum (Editors), Kluwer Law International, p.2-53

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 9

consacră o viziune simplă: un organism politic (Adunarea Generală), trei consilii şi un organ administrativ
(Secretariatul). Doar Curtea Internaţională de Justiţie este un organism mai complex, constând într-un organism
juridic şi unul administrativ. Singurul organism subsidiar creat explicit prin Cartă este Comitetul de stat-major, bazat
tot pe un concept simplu şi pe o participare limitată la minimum. Prin urmare, se poate spune că a acţionat
prezumţia că organismele subsidiare viitoare vor fi la fel de simple şi cu un rol tehnic. În realitate, de-a lungul anilor
au fost create organe subsidiare complexe, care sunt de fapt mini-organizaţii interguvernamentale dispunând cel
puţin de un organism politic şi de un şef executiv asistat de un secretariat1.

Împreună cu cele 6 organe principale şi organele subsidiare ale acestora, sub egida ONU funcţionează şi o
serie de agenţii specializate care întregesc „familia ONU”.

Sub egida ONU au fost adoptate instrumente care au înscris drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi au pus la
punct mecanismele necesare pentru traducerea efectivă în viaţă a acestora. Create pentru asigurarea promovării şi
protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, mecanismele sunt formate din organe şi instituţii cu
misiuni, funcţii, domenii de acţiune şi tehnici diferite. Nici chiar natura lor juridică nu este identică, toate având într-o
măsură mai mare sau mai mică, preocupări privitoare la promovarea şi protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale2.

Organe şi instituţii ONU cu preocupări marcante în domeniul drepturilor omului

Adunarea Generală - este singurul organ principal al Naţiunilor Unite care se compune din toţi membrii
organizaţiei, ceea ce-i conferă, din punct de vedere tehnic, „statutul“ de conferinţă diplomatică permanentă.

Prin anvergura responsabilităţilor şi capacitatea de cuprindere, Adunarea Generală rămâne cea mai
reprezentativă în rândul organelor Naţiunilor Unite, contribuind decisiv la afirmarea organizaţiei ca centru de
armonizare a acţiunilor statelor lumii pentru realizarea dezideratelor comune stipulate în Cartă. Competenţa sa cu
privire la drepturile omului este prevăzută în art.13 pct. b din Carta O.N.U. potrivit căruia Adunarea Generală va iniţia
studii şi va face recomandări în scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic, social,
cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

Organisme de monitorizare a implementării drepturilor omului înfiinţate pe baza Cartei Naţiunilor Unite

a. Consiliul pentru Drepturile Omului - la 15 martie 2005 după cinci luni de negocieri şi în ciuda unei opoziţii
susţinute a Statelor Unite, Adunarea Generală a aprobat cu o majoritate largă, crearea noului Consiliului pentru
drepturile omului, care a înlocuit de la 19 iunie 2006 Comisia pentru drepturile omului3 criticată în ultima decadă
pentru politizare excesivă.

1
De exemplu, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială – UNIDO,
Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii – UNICEF, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD ş.a.
2
Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluţie, Ed. a 2 a rev. Bucureşti, Ed. IRDO 2008, p. 36
3
Comisia drepturilor omului - înfiinţată prin Rezoluţia nr.5 (I) din 16 februarie 1946 şi Rezoluţia nr.9 (II) din 21 iunie 1946 ale
E.C.O.S.O.C. Activitatea Comisiei consta în principal în: încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial; elaborarea
unor proiecte privind documentele internaţionale în domeniul drepturilor omului , examinarea situaţiilor de violare a drepturilor

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 10

Rezoluţia Adunării Generale – 60/251 , a fost votată de 170 de state membre, patru state au votat împotrivă
– Statele Unite1, Insulele Marshal, Israel, Palau şi trei s-au abţinut.

Noul Consiliu, organ subsidiar al Adunării Generale, are un rang instituţional superior faţă de Comisie care se
afla sub tutela ECOSOC, este un organ permanent2, compus din 47 de membri aleşi cu o majoritate absolută3 de
către Adunarea Generală, pentru un mandat de 3 ani, care nu mai poate fi reînnoit imediat, după două mandate
consecutive.

Consiliul va răspunde de promovarea respectului universal pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale
4
omului. Între principalele sarcini se află: promovarea educaţiei în domeniul drepturilor omului, adresarea de
recomandări Adunării Generale pe probleme legate de drepturile omului5, de asemenea a fost introdus în activitatea
Consiliului principiul examenului periodic universal, ce garantează examinarea tuturor statelor membre cu privire la
respectarea şi garantarea drepturilor omului pe teritoriul propriu.

Consiliul este prin urmare deschis tuturor statelor membre, iar la alegerea membrilor săi se va ţine cont de
contribuţia fiecărui candidat la cauza promovării şi protecţiei drepturilor omului, Adunarea Generală de asemenea cu
„votul a 2/3 din numărul membrilor prezenţi şi votanţi va putea să suspende dreptul de a fi membru în Consiliu,
statelor membre care se fac vinovate de comiterea de grave şi sistematice violări ale drepturilor omului6.

În condiţiile în care Comisia pentru Drepturile Omului a fost criticată pentru selectivitate şi standarde duble
în activitatea privind drepturile omului în diverse ţări, noul Consiliu al drepturilor omului se va ghida după principiile
universalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii şi neselectivităţii, dialogului internaţional constructiv şi cooperării,
protejării şi promovării tuturor drepturilor omului: civile, politice, economice, sociale şi culturale, inclusiv dezvoltare.

b. Înaltul Comisariat ONU pentru drepturile omului

În 1993 a fost creată funcţia de Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului în
aplicarea Rezoluţiei 48/141 a Adunării Generale a O.N.U. din 20 decembrie 19937. Mandatat să coordoneze
toate programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor omului şi să le îmbunătăţească eficienţa, Înaltul
Comisar8 a devenit principalul responsabil al promovării şi implementării drepturilor omului în sistemul
ONU, acţionând sub directa autoritate a Secretarului General, ca reprezentantul său în domeniul drepturilor
omului.

omului în orice parte a lumii; încercarea de a preveni şi elimina prin dialog violările drepturilor omului; elaborarea recomandărilor
pentru asigurarea normelor universal recunoscute – cu alte cuvinte analiza oricăror probleme privind “situaţia drepturilor omului
în lume”.
1
Statele Unite şi-au explicat poziţia prin faptul că nu pot să voteze un text pe care îl consideră insuficient, criticând în repetate
rânduri faptul că nu s-a interzis în mod expres accesul în Consiliu statelor care în trecut s-au făcut vinovate de violări ale
drepturilor omului. John Bolton, reprezentantul Statelor Unite a arătat însă că ţara sa „va coopera cu ceilalţi membri şi va munci
pentru a revizui structura Consiliului”, estimând că testul veritabil va fi de a vedea dacă noul Consiliu va putea lua măsuri
eficiente în lupta împotriva violării drepturilor omului.
2
Cu sediul la Geneva
3
Faţă de cei 53 de membri ai Comisiei aleşi de majoritatea prezentă şi votantă a ECOSOC;
4
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011, p.112;
5
Bianca Selejan Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului – Ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2011, p.18;
6
A/RES/60/251 –par.8;
7
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura „All”, Bucureşti 1996 , pag. 68-69
8
www.ohchr.org

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 11

Dintre diversele însărcinări delegate Înaltului Comisar, cea mai însemnată este enunţată de
paragraful 4 (f) al Rezoluţiei, care-l împuterniceşte „să joace un rol activ în depăşirea obstacolelor actuale şi
înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului şi prevenirea comiterii în
continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume”. Această exprimare este destul de cuprinzătoare
pentru ca Înaltul Comisar, să poată aborda orice problemă de actualitate în sfera drepturilor omului şi să se
poată implica activ în eforturile vizând prevenirea încălcării drepturilor omului, oriunde în lume.1
În 1997, în cadrul unui amplu proces de reorganizare şi îmbunătăţire a eficienţei Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Secretarul General a aşezat drepturile omului în centrul întregii activităţi a Naţiunilor
Unite. În cadrul acestui proces Departamentul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului şi Centrul pentru
Drepturile Omului2 au fuzionat într-o singură structură, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
Drepturile Omului, cu sediul la Geneva.
Mandatul acestui organism îşi are temeiul juridic în art. 1, 13, 55 din Carta Naţiunilor Unite, în
Declaraţia şi Programul de acţiune de la Viena precum şi în Rezoluţia Adunării Generale 48/141 din 20
decembrie 1993, misiunea Înaltului sa fiind de a promova respectarea universală a tuturor drepturilor
omului, urmărind traducerea în fapte concrete a voinţei şi a hotărârii comunităţii internaţionale, aşa cum
acestea se exprimă prin intermediul Naţiunilor Unite.
În cadrul noii structuri mandatul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
are patru componente esenţiale3:
a) realizarea parteneriatului global pentru drepturile omului;
b) prevenirea încălcărilor drepturilor omului şi acţiunea în caz de urgenţă;
c) promovarea drepturilor omului, a democraţiei, dezvoltării şi a păcii durabile;
d) coordonarea sistemului global de programe pentru drepturile omului, al Naţiunilor Unite.

c. Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi

Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite (UNHCR) este organul Naţiunilor Unite creat
în aplicarea art. 22 din Carta ONU a fost înfiinţat pe 14 decembrie 1950 de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite. Agenţia este mandatată să conducă şi să coordoneze operaţiuni internaţionale pentru
protecţia refugiaţilor. Scopul său principal este acela de a apăra drepturile şi bunăstarea refugiaţilor 4.
Mandatul UNHCR este definit de Statutul UNHCR din 1950. Iniţial, agenţia pentru refugiaţi a
Naţiunilor Unite a fost stabilită cu un mandat de trei ani pentru a asista refugiaţii Europeni strămutaţi de cel
de-al Doilea Război Mondial. Cum strămutarea nu dispărea devenind o problemă persistentă în cursul anilor,
agenţia a trebuit să continue a-şi reînnoi mandatul la câţiva ani. În 2003 Adunarea Generală a extins
mandatul organizaţiei pentru o perioadă nedefinită, “până când problema refugiaţilor va fi rezolvată.”5
Potrivit prevederilor înscrise în Statut, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi este un
organ subsidiar Adunării Generale, responsabil cu protecţia internaţională a refugiaţilor, cu găsirea şi
promovarea soluţiilor permanente pentru problemele acestora. Este o organizaţie în principiu apolitică,
umanitară şi socială şi priveşte îndeosebi grupuri sau categorii de refugiaţi.

1
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu - op. cit. (2011) - p. 114
2
Organul Secretariatului ONU căruia îi reveneau în principal problemele drepturilor omului (sediul la Geneva)
3
Interim Report of the United Nations High Commissioner for Human Rights, apr. 1998
4
În ultimele decenii, UNHCR a ajutat zeci de milioane de oameni să-şi reia viaţa cu demnitate. În prezent, 6,953 de angajaţi, în
peste 126 de ţări continuă să ajute aproximativ 35,4 milioane de persoane din jurul lumii.
5
www.unhcr-centraleurope.org

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 12

2.2.3. Mecanisme convenţionale constituite în sistemul Naţiunilor Unite

Mecanismele convenţionale de monitorizare a implementării drepturilor omului, sunt acele comitete create
de către principalele tratate în materia drepturilor omului adoptate în cadrul Naţiunilor Unite. Prin tratate au fost
create comitete specializate pentru monitorizarea acţiunilor statelor părţi, în direcţia implementării prevederilor
documentelor ONU referitoare la drepturile omului:

a. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale


A luat fiinţă în anul 1969, în baza prevederilor Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială fiind cel mai vechi organism de monitorizare creat în cadrul unei convenţii
şi în acelaşi timp „primul organ din domeniul protecţiei drepturilor omului deosebit de Comisia Drepturilor
Omului”.1 Este compus din 18 experţi independenţi, cu un mandat de patru ani, având înalte calităţi morale
şi o imparţialitate recunoscută.
Obiectivele Comitetului sunt: examinarea rapoartelor prezentate de statele părţi la Convenţie cu privire la
măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ pe care statele respective le-au întreprins în baza obligaţiilor
asumate, primirea şi examinarea comunicărilor provenind de la persoane sau grupuri de persoane aparţinând acelor
state care au recunoscut competenţa Comitetului în acest domeniu; sprijinirea reglementării litigiilor care apar între
statele părţi, în ceea ce priveşte aplicarea Convenţiei, elaborarea de recomandări şi sugestii de ordin general
adresate statelor părţi la Convenţie, precum şi Adunării Generale - prin urmare, Comitetul se implică în două
categorii de proceduri: cea de raportare şi cea de examinare a plângerilor interstatale şi individuale.

b. Comitetul pentru drepturile omului


A fost constituit după intrarea în vigoare, la 23 martie 1976, a Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice. Este un organism compus din 18 experţi independenţi, aleşi pentru patru ani, de
către statele părţi la Pact.
El examinează cu o periodicitate de 5 ani2, rapoartele statelor părţi privind punerea în aplicare a
obligaţiilor asumate prin Pact şi adoptă comentarii specifice pentru fiecare stat asupra situaţiei raportate, şi
poate, dacă este autorizat în acest sens de părţile contractante, să examineze plângeri interstatale3 sau
individuale4, în legătură cu încălcări ale drepturilor ce decurg din Pact. Deciziile pe fond ale Comitetului
sunt, de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare, ele sunt numite „puncte de vedere”, conform art. 5 par.4
al Primului Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Comitetul este de asemenea însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de al doilea Protocol
Facultativ la PIDCP, cu privire la abolirea pedepsei cu moartea.

c. Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale


Constituit iniţial ca „un Grup de lucru privind implementarea Pactului cu privire la Drepturile
Economice, Sociale şi Culturale ”, ulterior, prin Rezoluţia ECOSOC 1985/17 a primit denumirea de

1
Bianca Selejan Guţan , op. cit. p.14
2
Cu posibilitatea de a solicita rapoarte suplimentare sau de urgenţă.
3
Art.41 şi 42 - PIDCP
4
Procedura plângerilor individuale este reglementată de primul Protocol facultativ la PIDCP - 1976

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 13

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale1. Comitetul este compus din 18 membri, având o
competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care acţionează cu titlu personal, fiind aleşi pentru
o durată de patru ani.
Comitetul analizează rapoartele prezentate la fiecare 5 ani de statele părţi, asupra măsurilor pe care
le-au luat în vederea asigurării aplicării drepturilor enunţate în Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale şi formulează propriile observaţii asupra acestor rapoarte pe care le prezintă
ECOSOC , asistând Consiliul în îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin în baza Pactului.
În ultimii ani s-au intensificat preocupările pentru instituirea unui sistem de plângeri individuale sau
colective sub forma unui protocol facultativ2. Protocolul vizează extinderea competenţei Comitetului pentru
drepturile omului şi în domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale, avându-se în vedere experienţa
acestuia în examinarea plângerilor individuale întemeiate pe PIDCP. Explicaţia acestei noi abordări fiind
necesitatea „unificării” ideii de „drepturi ale omului” şi evidenţierea interdependenţei şi indivizibilităţii celor
două mari categorii de drepturi, „dincolo de considerentele geopolitice care au dus la adoptarea a două
tratate generale distincte”3.

d. Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei


A fost înfiinţat în 1982, în baza art.17 al „Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare faţă de femei”4 şi este compus din 23 de experţi independenţi având „o înaltă ţinută morală şi
competenţă în problemele reglementate prin Convenţie”, aleşi pentru o perioadă de patru ani.
Principala sarcină a Comitetului este de a examina progresele realizate în punerea în aplicare a
Convenţiei, examinând în fiecare an rapoartele pe care statele se obligă să le transmită periodic Secretarului
General al ONU cu privire la evoluţiile constatate în ţările lor.
Comitetul se întruneşte o dată pe an, pentru o perioadă de două săptămâni, după fiecare sesiune el
elaborează un raport asupra activităţilor sale, pe care îl prezintă prin intermediul ECOSOC, Adunării
Generale a ONU.
Secretarul General al ONU transmite aceste rapoarte, pentru informare, Comisiei pentru condiţia
femeii.
În 1995 Comitetul a aprobat proiectul unui protocol facultativ care permitea persoanelor discriminate
în unul din domeniile menţionate în Convenţie, să adreseze Comitetului pentru eliminarea discriminării faţa
de femei, sesizările lor. Acest proiect a fost examinat de Comisia pentru condiţia femeii şi supus în 1999
aprobării Adunării Generale a ONU, fiind deschis ratificării sau aderării5.
Pentru ca o sesizare individuală să poată fi luată în considerare de către Comitet, este necesar ca
statul de care aparţine persoana care adresează plângerea, să fie parte la Convenţie şi la Protocol şi toate
mijloacele interne disponibile să se fi epuizat6 sau să fie prelungite nerezonabil.

e. Comitetul împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
Comitetul şi-a început activitatea în 1987, conform art.17 al Convenţiei împotriva torturii şi a altor
tratamente crude, inumane sau degradante7 şi este compus din 10 experţi independenţi, aleşi de statele părţi
pentru o perioadă de patru ani.

1
Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public –vol.I , Ediţia aII-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005, p.328
2
În 1996 ECOSOC a adoptat un proiect de protocol facultativ la PIDESC, la 10 decembrie 2008, Protocolul a fost adoptat de
Adunarea Generală a ONU şi a fost deschis spre semnare la 24 septembrie 2009.
3
Martin Scheinin , The Proposed Optional Protocol to the Covenant on Economic, Social and Cultural Rights: A Blueprint for
Human Rights Treaty Bodz Reform – Without Amending the Existing Treaties – 6 HRLR, 2006, p.131 în Bianca Selejan – Guţan ,
op. cit. p.13
4
Convenţie adoptată de Adunarea Generală a ONU pri Rez. No. 34/180 din anul 1979, intrată în vigoare la 3 septembrie 1981
5
România a devenit parte la acest protocol ( „Protocolul din 1999” ) la 4 iulie 2003 – M. Of. 477/2003
6
Dacă în ţara respectivă nu exisă nicio modalitate pentru femei de a-şi exprima plângerile, de exemplu: dacă nu se pot adresa unui
unui tribunal naţional decât cu permisiunea unei rude de sex masculin sau dacă tribunalele naţionale consideră drepturile
tradiţionale sau de cutumă deasupra tuturor celorlalte drepturi – a se vedea www.dadalos.org – drepturile femeii
7
Adoptată prin Rez.. Ad. Gen. a ONU – No.39/46 din 1984

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 14

El are drept competenţe: examinarea rapoartelor prezentate de statele părţi, asupra măsurilor pe care
acestea le-au adoptat pentru a îndeplini obligaţiile asumate prin Convenţie; efectuarea de anchete, în cazul în
care primeşte informaţii pertinente, în sensul că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui
stat parte; examinarea comunicărilor de la statele părţi cu privire la pretinse încălcări ale Convenţiei de către
alt stat; examinarea plângerilor primite de la persoane particulare, cu condiţia ca această competenţă să-i fie
în mod expres recunoscută de statul respectiv1.

f. Comitetul pentru drepturile copilului


A luat fiinţă în baza art.43 din Convenţia cu privire la drepturile copilului 2, şi este compus din 18
experţi independenţi3, având o înaltă ţinută morală, aleşi pentru o perioadă de patru ani de către statele-părţi
din rândul propriilor cetăţeni.
Principala funcţie a Comitetului este de a urmări îndeaproape modul în care statele îşi îndeplinesc
obligaţiile asumate prin Convenţia cu privire la drepturile copilului. El realizează această funcţie prin
intermediul rapoartelor pe care statele s-au angajat să i le trimită direct şi în care sunt menţionate măsurile pe
care ele le-au luat pentru aplicarea prevederilor Convenţiei.
La fiecare doi ani, Comitetul supune Adunării Generale a ONU, prin intermediul ECOSOC, un
raport asupra activităţii sale.
Comitetul poate solicita statelor informaţii suplimentare faţă de cele cuprinse în rapoartele lor şi
poate formula sugestii şi recomandări atât guvernelor, cât şi Adunării Generale a ONU.

Organizaţii regionale

PROTECŢIA DREPTURILOR CIVILE ŞI POLITICE LA NIVELUL CONSILIULUI EUROPEI

Consiliul Europei4 este principala şi în acelaşi timp cea mai veche organizaţie interguvernamentală şi
interparlamentară europeană, care are ca principală atribuţie apărarea drepturilor omului.

Actul constitutiv al Consiliului Europei, Statutul Consiliului Europei, semnat la Londra la 5 mai 19495 şi intrat
în vigoare la 3 august 1949, prevede că orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiţia
ca el să accepte supremaţia legii şi să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa se
poate bucura de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale. Născut din dorinţa de a construi o Europă a păcii,
bazată pe principiile statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a democraţiei pluraliste, Consiliul Europei, în
cei 58 de ani de existenţă, a atras succesiv toate statele libere de pe continentul nostru. Începând cu 10 state
membre în 1949, Organizaţia a ajuns la 47, în 2007. Cvasitotalitatea statelor europene, se află în Consiliul Europei,
ceea ce conferă acestei organizaţii „un veritabil caracter paneuropean”.6

1
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, op. cit. p. 121
2
Adoptată prin Rez. Ad. Gen. a ONU No.44/25 din 1989, intrată în vigoare în anul 1990
3
Conform Convenţiei, Comitetul urma să aibă 10 experţi. În 1995 Convenţia a fost amendată , stabilindu-se creşterea numărului
membrilor Comitetului pentru drepturile copilului de la 10 la 18 – amendamentul a fost adoptat prin Rezoluţia No. 50/55 a
Adunării Generale a ONU.
4
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg
5
Cele 10 state semnatare ale Statutului – Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie,
Norvegia şi Suedia – pot fi considerate drept „membrii iniţiali“, cu toate că în statut nu se regăseşte o astfel de categorisire.
6
Stelian Scăunaş, Drept internaţional public- Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, p.162

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 15

Aria de competenţe şi responsabilităţii a Consiliului este foarte întinsă, Organizaţia având o vocaţie pluralistă.
Cu excepţia chestiunilor militare, programul ei cuprinde: drepturile omului, media, cooperarea juridică, coeziunea
socială, educaţia, cultura, patrimoniul, sportul, tineretul, democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră, protecţia
mediului şi amenajarea teritorială.

Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de Adunarea Parlamentară, formată din
parlamentari proveniţi din parlamentele naţionale şi una interguvernamentală dată de Comitetul Miniştrilor alcătuit
din miniştrii de externe ai statelor membre.1

Consiliul dispune de un mecanism instituţional menit să ducă la îndeplinire obiectivele stabilite prin Statut,
alcătuit din mai multe instituţii şi organe, unele cu competenţe decizionale, altele doar consultative.2

Organele Consiliului Europei

- Comitetul Miniştrilor

Comitetul Miniştrilor reprezintă instanţa de decizie a Consiliului Europei, format din miniştrii afacerilor
externe ai statele membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi3.

În baza practicii stabilite, Comitetul Miniştrilor ţine o sesiune ordinară pe an la nivel ministerial – în mai sau
noiembrie – pentru a trece în revistă cooperarea europeană şi actualitatea politică şi pentru a da impulsul politic
necesar activităţii Organizaţiei. La cererea unuia dintre membri săi sau a Secretarului General, Comitetul Miniştrilor
se poate reuni în orice moment dacă două treimi dintre membri sunt de acord cu cererea.

Delegaţii miniştrilor se întrunesc o dată pe săptămână în scopul examinării tuturor problemelor legate de
activitatea Consiliului Europei şi al adoptării de decizii în numele Comitetului Miniştrilor. Deciziile astfel adoptate
sunt considerate ca fiind luate de Comitetul de Miniştri şi au aceeaşi forţă şi acelaşi efect ca şi deciziile Comitetului
aprobate la nivel ministerial.

Calitatea de preşedinte al Comitetului Miniştrilor este deţinută, prin rotaţie, în ordinea alfabetului englez, de
către fiecare din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre. Durata mandatului este de şase luni, ceea ce oferă
posibilitatea ca această înaltă responsabilitate să fie exercitată anual de două dintre ţările membre ale Consiliului
Europei.

Lucrările şi activităţile Comitetului Miniştrilor includ4:

– dialogul politic;

– interacţiunea cu Adunarea Parlamentară;

1
Velişcu Viorel, Pîrvu Loredana , Drept internaţional public- Ed. SITECH, Craiova 2012, p. 366
2
S. Scăunaş , idem
3
Începând cu martie 1952, fiecare membru desemnează un reprezentant permanent împuternicit să acţioneze în calitate de
delegat al ministrului. Reprezentanţii permanenţi sunt acreditaţi oficial pe lângă Consiliu şi beneficiază de statut diplomatic.
4
www.coe.int/t/cm/home_en.asp

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 16

– interacţiunea cu Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei (CLARCE);

– urmărirea respectării angajamentelor asumate de statele membre;

– admiterea de noi state membre ale Consiliului Europei;

– monitorizarea respectării obligaţiilor statelor membre;

– încheierea convenţiilor şi acordurilor;

– adoptarea de recomandări destinate statelor membre;

– adoptarea bugetului Consiliului Europei;

– adoptarea şi monitorizarea Programului de activităţi interguvernamentale;

– îndeplinirea programelor de cooperare şi asistenţă pentru Europa centrală şi de est;

– supravegherea executării de către statele membre a sentinţelor privind aplicarea Convenţiei europene a drepturilor
omului şi a Protocoalelor sale adiţionale;

Sintetizând, funcţiile şi atribuţiile Comitetului Miniştrilor, se evidenţiază un triplu rol pe care acesta îl îndeplineşte:

– în primul rând, acela de emanaţie a guvernelor, ceea ce permite participanţilor să prezinte, în condiţii de egalitate,
abordările şi poziţiile naţionale cu privire la problemele şi provocările cu care se confruntă societăţile Europei;

– în al doilea rând, acela de forum colectiv în care se elaborează răspunsurile europene la aceste probleme şi
provocări;

- în al treilea rând, acela de apărător, împreună cu Adunarea Parlamentară, al valorilor care constituie însăşi raţiunea
de a fi a Consiliului Europei. Ca atare, el este investit cu funcţia de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor
asumate de statele membre.

Pe această linie se înscrie şi supravegherea1 executării hotărârilor Curţii, atribuţie conferită de art. 46 parag.2 al
Convenţiei. În acest sens, Comitetul examinează dacă statul condamnat de CEDO, a plătit satisfacţia echitabilă
acordată de Curte şi dacă este cazul, dacă a adoptat măsurile individuale sau de ordin general, la care a fost obligat,
astfel încât să înceteze efectele încălcării constatate de Curte.

Comitetul constată stadiul în care se află procesul de executare a obligaţiilor prin rezoluţii interimare şi în momentul
în care procesul de executare se încheie, printr-o rezoluţie finală, Comitetul îşi încheie şi supravegherea. În caz
contrar, în situaţia în care Comitetul Miniştrilor consideră că un stat contractant refuză să se conformeze unei
hotărâri definitive a instanţei europene el poate, conform art. 46 parag. 4, după punerea în întârziere a statului
respectiv, să decidă cu o majoritate de 2/3 din membrii săi, să sesizeze Curtea cu privire la această problemă. Dacă se
constată de către Curte neexecutarea hotărârii, cauza va fi trimisă Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta să
examineze măsurile care se impun.

1
În baza Regulilor privitoare la supravegherea executării hotărârilor şi a conţinutului reglementărilor amiabile, adoptate de
Comitetul Miniştrilor la 10 mai 2006

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 17

Comitetul poate suspenda sau chiar retrage dreptul de reprezentare al unui stat în cadrul Consiliului Europei, în cazul
unei violări grave a obligaţiilor acestui stat potrivit Statutului1.

Cea mai mare parte a deciziilor Comitetului Miniştrilor este luată cu votul unei majorităţi calificate de două
treimi.

- Adunarea Parlamentară

Adunarea Parlamentară este unul dintre cele două organe statutare principale2 ale Consiliului Europei. Ea
reprezintă forţele politice ale parlamentelor statelor membre, cei 318 membri ai Adunării Parlamentare şi cei 318
supleanţi ai lor, fiind aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale, dintre proprii lor membri.

Fiecare ţară dispune de la 2 până la 18 reprezentanţi, în funcţie de mărimea populaţiei ei. Delegaţiile
naţionale la Adunare sunt compuse astfel încât să asigure o reprezentare corectă a partidelor politice sau a
grupurilor din parlamentele lor naţionale. Adunarea numără cinci grupuri politice3.

Adunarea Parlamentară se reuneşte de patru ori pe an, timp de o săptămână, în sesiune plenară publică la
Strasbourg, de asemenea ţine o reuniune de primăvară într-unul din statele membre ale Consiliului Europei.

Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi, în mod tradiţional pentru trei mandate consecutive cu o
durată de un an.

În atribuţiile Adunării intră şi alegerea Secretarului General şi a Secretarului General adjunct al Consiliului
Europei, a Secretarului General al Adunării Parlamentare, a judecătorilor Curţii europene a drepturilor omului,
precum şi a Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei.

De asemenea, Adunarea Parlamentară contribuie la pregătirea ţărilor candidate la adeziune, susţine evoluţia
democratică şi joacă un rol de control al respectării angajamentelor statelor devenite membre ale Consiliului
Europei, exercitând împreună cu Comitetul Miniştrilor controlul politic al executării hotărârilor Curţii. În acest sens,
prin Rezoluţia (2000) 1226 din 28 septembrie 2000 asupra executării hotărârilor Curţii, Adunarea Parlamentară şi-a
stabilit mai multe măsuri de natură să conducă la întărirea controlului executării de către statele contractante a
hotărârilor instanţei europene,4 între acestea:

- ţinerea unei evidenţe permanent actuale a executării acestor hotărâri;


- dezbaterea în şedinţă plenară la intervale regulate a modului de îndeplinire a obligaţiei de executare;
- adoptarea de recomandări către Comitetul Miniştrilor cu privire la executarea unor hotărâri, atunci când
constată „întârzieri anormale” sau rea-voinţă în executare din partea statelor contractante;

1
Bianca Selejan Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului – Ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2011, p.25
2
Alături de Comitetul Miniştrilor
3
Grupul socialist (SOC), Grupul partidului popular european (PPE/DC), Grupul democraţilor europeni (GDE), Alianţa democraţilor
şi liberalilor pentru Europa (ADLE) şi Grupul pentru stânga europeana unită (GUE) - câţiva parlamentari nu sunt înscrişi în niciun
grup politic.
4
Pentru detalii a se vedea Corneliu Bîrsan – Convenţia europeană a drepturilor omului - Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti
2010, p. 1579-1580

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 18

- invitarea oricărui ministru din guvernul statului „pârât” să dea explicaţii în faţa Adunării Parlamentare în caz de
refuz sau durată excesivă a executării unei hotărâri a Curţii;

- în caz de eşec al măsurilor puse la dispoziţia sa, Adunarea poate recomanda Comitetului Miniştrilor
suspendarea sau chiar excluderea statului în cauză din Consiliul Europei.

Din alt punct de vedere, Adunarea a fost de multe ori la originea a numeroase tratate internaţionale şi a altor
instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislaţii europene, cea mai cunoscută dintre acestea fiind
Convenţia europeana a drepturilor omului.

- Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa

În 1994, pe baza Rezoluţiei Statutare 2000 (1) a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei a fost
înfiinţat Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CPLRE) în calitate de organ consultativ al
Consiliului Europei, înlocuind Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din Europa.
La Congres, fiecare stat membru are dreptul la un număr de locuri egal cu cel pe care îl are în Adunarea
Parlamentară, prin urmare, cuprinde 318 membri titulari şi 318 membri supleanţi. El nu cuprinde decât
reprezentanţi ai colectivităţilor teritoriale ale statelor membre şi funcţionari direct responsabili în faţa
acestora.

Obiectivele CPLRE sunt1:

- promovarea unor structuri eficiente ale puterilor locale şi regionale în toate statele membre ale
Consiliului Europei şi în special, în noile democraţii;

- examinarea situaţiei democraţiei locale şi regionale în statele membre şi în ţările candidate la


aderare;

- dezvoltarea iniţiativelor care permit cetăţenilor să participe în mod real la procesul democratic de la
nivel local şi regional;

- reprezentarea intereselor consiliilor locale şi regionale în elaborarea politicii europene;

- încurajarea cooperării regionale şi transfrontaliere în favoarea păcii, toleranţei şi a dezvoltării


durabile pentru salvgardarea regiunilor noastre în interesul generaţiilor viitoare;

încurajarea creării de euroregiuni;

- observarea alegerilor locale şi regionale.

1
www.coe.ro

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 19

- Comisarul pentru Drepturile Omului

Postul de Comisar pentru drepturile omului1 a fost creat în 1999 ca o instituţie independentă în cadrul
Consiliului Europei.

Comisarul pentru drepturile omului este ales de Adunarea Parlamentară, cu majoritate de voturi, dintr-o listă de trei
candidaţi stabilită de Comitetul Miniştrilor. Mandatul acestuia este de şase ani şi nu poate fi reînnoit. Candidaţii
trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre ale Consiliului Europei şi să aibă o experienţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului.

Scopul primordial al instituţiei astfel create constă în promovarea conceptului drepturilor omului şi în
asigurarea respectării efective a acestor drepturi în toate statele membre ale Consiliului Europei.

Comisarul exercită funcţii diferite în raport cu cele ale Curţii europene a drepturilor omului şi ale altor organe
convenţionale, el îndeplinind un rol complementar şi esenţialmente preventiv. Nu are putere jurisdicţională, ci un rol
de îndrumare şi informare în materia protecţiei drepturilor omului şi a prevenirii încălcării acestor drepturi.

Activităţile Comisarului pentru drepturile omului sunt orientate în patru direcţii majore:

- promovarea educaţiei în spiritul respectării drepturilor omului şi sensibilizarea statelor membre în raport cu
aceste drepturi;
- încurajarea înfiinţării de structuri naţionale pentru protecţia drepturilor omului acolo unde ele lipsesc şi
stimularea activităţilor desfăşurate de cele deja create;
- identificarea carenţelor existente în legislaţia şi practica statelor referitoare la drepturile omului;
- promovarea respectării drepturilor omului în toate statele membre, urmărind aplicarea efectivă a
instrumentelor şi deciziilor Consiliului Europei în această materie.
Comisarul poate adresa Comitetului Miniştrilor şi Adunării Parlamentare, dacă el consideră oportun, rapoarte,
recomandări sau avize asupra oricăror cazuri de nerespectare a drepturilor omului. Pe de altă parte, are obligaţia de
a prezenta celor două foruri un raport anual asupra activităţii sale şi de a ţine seama de opiniile şi aprecierile
acestora cu privire la activitatea respectivă.

În plus, Protocolul nr. 14 îi oferă posibilitatea de a prezenta comentarii scrise şi de a lua parte la audierile
referitoare la cererile introduse la CEDO.2

- Secretariatul

Secretariatul Consiliului Europei este format din Secretarul general, Secretarul general adjunct şi
personalul necesar (aproximativ 1800 de funcţionari). Secretariatul este organizat pe mai multe
compartimente specializate precum afaceri politice, afaceri juridice, drepturile omului, coeziune socială,
educaţie, cultură şi patrimoniu, tineret şi sport, administraţie şi logistică.3
1
http://www.coe.int/T/E/Commissioner_H.R/Communication_Unit
2
Jean-Francois Renucci – Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2009 p. 1045
3
S. Scăunaş – op. cit. p. 169

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 20

Secretarul general1, precum şi Secretarul general adjunct sunt desemnaţi de Adunarea parlamentară
la recomandarea Comitetului Miniştrilor, pe o perioadă de 5 ani. Ceilalţi membri ai Secretariatului sunt numiţi
de către Secretarul General, conform regulamentului administrativ - nici unul dintre aceştia, nu poate deţine o
funcţie remunerată de către un guvern, nu poate fi membru al Adunării Parlamentare sau al unui parlament naţional.

Secretarul General are responsabilitatea orientării strategice globale a programului de activitate şi bugetului
Consiliului şi a supravegherii managementul de zi cu zi al Organizaţiei, de asemenea întocmeşte programul de lucru
interguvernamental pe baza propunerilor de priorităţi şi răspunde de activitatea Secretariatului în faţa Comitetului
Miniştrilor. În exercitarea atribuţiilor sale, Secretarul General vizitează capitalele statelor membre pentru a
sensibiliza cei mai înalţi responsabili ai guvernelor şi parlamentelor naţionale asupra rolului politic şi a importanţei
crescânde a Consiliului Europei în aplicarea drepturilor omului, democraţiei şi statutului de drept.

Din structura funcţională2 a Secretariatului face parte şi Direcţia generală pentru drepturile omului,
căreia îi revine un rol major în domeniu, având menirea de a dezvolta şi implementa politica şi normele
Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului, inclusiv modul în care se respectă tratatele privind drepturile
omului.

Teme de seminar:

Stabilirea structurii ONU;

Stabilirea structurii Consiliului Europei.

1
http/www.coe.int/T/SECRETARYGENERAL/SG/
2
– Cabinetul Secretarului General şi al Secretarului General adjunct;
– Secretariatul Comitetului Miniştrilor;
– Secretariatul Adunării Parlamentare;
– Direcţia pentru comunicare şi cercetare (DCR);
– Direcţia pentru planificare strategic„ (DSP);
– Direcţia de protocol;
– Direcţia pentru auditul intern;
– Direcţia generală pentru probleme politice (DGAP);
– Direcţia generală pentru probleme juridice (DG I);
– Direcţia generală pentru drepturile omului (DG II);
– Direcţia generală pentru coeziunea social„ (DG III);
– Direcţia generală pentru educaţie, cultură şi patrimoniu, tineret şi sport (DG IV);
– Direcţia generală pentru administraţie şi logistică (DGAL);
– Secretariatul CLARCE;
– Biroul Comisarului pentru drepturile omului;
– Grefa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 21

TEMA 3
PRINCIPALELE DOCUMENTE INTERNAŢIONALE

ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 1, Declaraţia este documentul care a
deschis o nouă eră în promovarea drepturilor omului, fiind considerată „idealul comun de atins de către toate
popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile omului.
Elaborarea acestui document are o istorie proprie, ideea apărând pentru prima dată la Conferinţa de
la San Francisco – 1945, unde s-a încheiat elaborarea Cartei Naţiunilor Unite. Iniţial s-a dorit includerea
acestei declaraţii în textul Cartei însă conjunctura politică, economică şi socială a momentului nu a permis
acest lucru. Ideea de o mare nobleţe, deoarece se referea la om şi la drepturile sale, nu a fost abandonată, iar
eforturile s-au finalizat la 10 decembrie 1948, zi care a devenit ulterior – ziua internaţională a drepturilor
omului.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole în care sunt exprimate într-o formă superioară toate
dezideratele importante ale fiinţei umane, fiind primul document internaţional care enunţă, în mod solemn,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În preambul se arată că respectarea drepturilor şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul
libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.” Tot aici se fundamentează necesitatea „ca drepturile omului să fie
ocrotite de autoritatea legii”, reliefând importanţa unei concepţii comune despre aceste drepturi şi libertăţi,
pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale ONU, de a promova, în colaborare cu
organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile lui fundamentale.
Articolul 1 conţine concepţia filosofică pe care se bazează prevederile Declaraţiei şi anume că „ toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”
În articolul 2 este enunţat principiul egalităţii şi nediscriminării în ceea ce priveşte exercitarea
drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Declaraţie.
În articolele 3-21 sunt prevăzute drepturile civile şi politice din care fac parte: dreptul la viaţă, la
libertate şi la securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, interdicţia torturii, tratamentelor crude,
inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un
proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la respectul vieţii private, dreptul la liberă circulaţie,
dreptul la azil, la naţionalitate, dreptul la căsătorie ţi la întemeierea unei familii, dreptul de proprietate,
libertatea de gândire, conştiinţă, religie, libertatea de opinie şi expresie, dreptul la liberă întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa la guvernarea ţării şi de a avea acces legal la serviciile publice ale ţării sale.
Articolele 22-27 tratează drepturile economice, sociale şi culturale incluzând: dreptul la securitate
socială, dreptul la muncă şi protecţie împotriva şomajului, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul
la remuneraţie echitabilă, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia în sindicate, dreptul la un nivel de
viaţă corespunzător, dreptul la ajutor social în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe, sau în
alte cazuri de incapacitate independente de persoanele în cauză, protecţia specială a mamei şi copilului,
dreptul la educaţie, dreptul oricărei persoane de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a societăţii,
protecţia dreptului de autor.
Declaraţia mai prevede în articolul 28, că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan naţional
şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile enunţate în cuprinsul său,
să-şi poată găsi o deplină realizare.

1
prin Rezoluţia 217/A/III

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 22

Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective, Declaraţia precizează


(art. 29) că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care trăieşte şi că „în exercitarea drepturilor şi
libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege”, exclusiv în scopul
respectării şi recunoaşterii drepturilor celorlalţi în vederea satisfacerii exigenţelor moralei, ordinii publice şi
bunăstării generale, într-o societate democratică.
În articolul final se prevede interdicţia universală de ase acţiona în scopul desfiinţării drepturilor
enunţate în Declaraţie.
Cu privire la natura juridică a Declaraţiei s-au formulat mai multe teorii. Potrivit opiniei unor autori
ea nu are o valoare obligatorie, exprimând doar un ideal pe care statele se angajează să-l consacre în practica
lor politică şi în deciziile interne. În sprijinul acestei concepţii a fost invocat şi faptul că Declaraţia nu se
prezintă sub forma unui tratat, ci ca o rezoluţie1.
În opinia altor autori, dat fiind că drepturile omului au fost consacrate în Carta O.N.U., care este un
tratat internaţional, angajând toate statele membre ale O.N.U. care au ratificat-o, Declaraţia ar fi doar un act
complementar, interpretativ2. Cunoscutul jurist nord american Louis B.Sohn aprecia că „La ora actuală,
Declaraţia este considerată ca fiind interpretarea autentică a Cartei Naţiunilor Unite, explicitând în detaliu
sensul termenilor <<drepturile omului>> şi libertăţile fundamentale pe care statele membre ale O.N.U. au
acceptat să le favorizeze şi să le respecte atunci când au aderat la Cartă. Întrucât enumeră drepturile omului
emanând de la o autoritate, Declaraţia a devenit una din componentele esenţiale ale dreptului internaţional
cutumiar, obligatorie pentru toate statele şi nu numai pentru cele care fac parte din O.N.U.3.
Indiferent despre ce teorie ar fi vorba, astăzi este evident faptul că în comunitatea internaţională i se
atribuie Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului un statut moral şi normativ special, pe care nici un alt
document de felul acesta nu l-a dobândit4.
Chiar dacă acest document este în sine ceva mai puţin decât un sistem juridic, ar fi greşit să-l
considerăm ca o simplă listă sterilă de percepte doctrinare5.
Achiesăm opiniei conform căreia Declaraţia în sine, nu are o forţă juridică obligatorie însă este de
reţinut faptul că după adoptare, aceasta a devenit un simbol în materie pe plan mondial şi deşi nu are
valoarea juridică a unui tratat, a fost unanim admisă în întreaga lume, constituind punctul de plecare pentru
toate reglementările internaţionale, menite să promoveze şi să garanteze drepturile omului, de după al doilea
război mondial. Mai mult chiar, deşi este doar un document politic, unele constituţii ale statelor, legislaţiile
lor interne, fie i-au încorporat dispoziţiile, fie fac referire la ele astfel încât în mod indirect declaraţia a
căpătat forţă juridică obligatorie.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost şi rămâne punctul de plecare în realizarea în lume
a unei uriaşe instituţii privind drepturile omului.
Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

Cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile omului - Pactul cu privire la drepturile civile
şi politice şi Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, au fost adoptate de Adunarea
Generală a ONU, în cadrul celei de a XXI-a sesiuni, prin Rezoluţia 220/A/XXI, din 16 decembrie 19666.
Cele două Pacte au intrat în vigoare zece ani mai târziu în anul 1976.

1
N. Purdă, N. Diaconu , op. cit., p.76
2
În acest sens, E.I.Daes consideră că Declaraţia Universală este o interpretare a Cartei şi că ea consacră dreptul internaţional
cutumiar sau principiile generale de drept, valoarea sa juridică decurgând din aceea că organele O.N.U. sunt ţinute să i se
conformeze. Totuşi, ea este de părere că Declaraţia are o natură cvasi-juridică, fără să fie izvorul sau originea drepturilor juridice
(E.I.Daes, La condition de l'individu et le droit international contemporain, Doc.O.N.U., E/CN.4/SUB2/1998/33, pag.37.
3
L.Sohn, The new international law: Protection of the Rights of individuals rather than states, American University Law Review,
vol.32, 1982, pag.16-17.
4
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura „All”, Bucureşti, 1996, pag.28.
5
Irina Moroianu-Zlătescu, Cuvânt de deschidere la semicentenarul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, în revista
„Drepturile omului”, nr.4/1998, I.R.D.O., pag.18.
6
România a ratificat cele două pacte prin Decretul nr.212/1974, publicat în B.Of. nr.146 din 20 noiembrie 1974.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 23

Pactele au statut de tratat, prin urmare, problemele legate de respectarea şi recunoaşterea drepturilor
garantate de Pacte devin probleme de interes internaţional şi nu mai ţin exclusiv de jurisdicţia internă a
statelor1.
Pactele au o structură asemănătoare - preambulul şi articolele 1, 3 şi 5 ale celor două Pacte sunt
aproape identice. Astfel, preambulul ambelor Pacte reaminteşte obligaţia fiecărui stat de a promova şi
respecta drepturile omului. Articolul 1 afirmă principiul autodeterminării popoarelor, articolul 3 reafirmă
egalitatea dintre femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor omului, iar articolul 5 prevede
garanţii împotriva suprimării sau restrângerii drepturilor omului, dincolo de ceea ce este prevăzut în Pact.
Deşi Pactele au anumite dispoziţii comune, sistemul de aplicare menit să asigure îndeplinirea de către
statele părţi a obligaţiilor asumate este distinct. Cum drepturile economice, sociale şi culturale nu fac
obiectul prezentei lucrări, vom analiza în continuare doar Pactul cu privire la drepturile civile şi politice.

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice

Pactul prevede şi garantează principalele drepturi civile şi politice în prima parte şi în partea a doua,
un mecanism politico-diplomatic de soluţionare a plângerilor interstatale în legătură cu încălcarea acestor
drepturi ( Comitetul Drepturilor Omului).
Pactul, precizează că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane şi că nimeni nu poate fi privat de
viaţa sa în mod arbitrar. Se prevede, totodată, că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante; nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute şi, de asemenea,
că nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar.
Pactul garantează libertatea de circulaţie şi dreptul de liberă alegere a reşedinţei.
De asemenea, orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei sau religiei şi la libertatea
de exprimare. Se recunoaşte oricărui cetăţean dreptul şi posibilitatea de a lua parte la conducerea treburilor
publice, de a alege şi a fi ales şi de a avea acces, în condiţii de egalitate, la funcţiunile publice din ţara sa.
Pactul conţine o clauză de derogare, ce permite statelor părţi ca în caz de pericol public ce ameninţă
existenţa naţiunii să suspende drepturile prevăzute cu excepţia a 7 dintre acestea: dreptul la viaţă; dreptul de
a nu fi supus torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau
servitute; dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale; principiul
neretroactivităţii incriminărilor, dreptul fiecărui om la recunoaşterea personalităţii sale juridice; libertatea
gândirii, conştiinţei şi religiei2.
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două Protocoale facultative.
- Primul Protocol a fost adoptat odată cu Pactul, la 16 decembrie 1966, fiind obligatoriu numai
pentru statele părţi semnatare ale Pactului, care îl ratifică. Ratificând Protocolul adiţional, statul respectiv
recunoaşte competenţa Comitetului Drepturilor Omului de a primi şi examina comunicări (plângeri) din
partea persoanelor particulare aflate sub jurisdicţia sa, care se pretind victime ale unei violări a unuia din
drepturile enunţate în Pact, comise de către statul respectiv. Sesizările particularilor acceptate de către
Comitet sunt transmise statelor vizate care, în termen de şase luni de la primirea notificării, au datoria de a
prezenta în scris Comitetului explicaţii sau declaraţii care să lămurească problema şi, dacă este cazul, arată
măsurile pe care le-au luat pentru remedierea situaţiei.
- Al doilea Protocol facultativ3, vizând abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat la 15 decembrie
1989 şi intrat în vigoare la 11 iulie 1991. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia unui stat parte şi obligă părţile contractante „să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei
cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa” (art.1 par.2). Singura rezervă care ar putea fi formulată la

1
B. S. Guţan , op.cit., p.9
2
B. S. Guţan , op.cit., p.9
3
Ratificat de România prin Decretul-lege nr.6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea şi abrogarea unor
prevederi din Codul penal şi alte acte normative, publicat în M.Of. al României nr.2 din 9 ianuarie 1990.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 24

Protocol ar permite „aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război pentru o condamnare pentru o crimă
deosebit de gravă de natură militară săvârşită în timp de război.”

CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Statutul recunoscut Consiliul Europei de organizaţie pentru drepturile omului se datorează în primul rând
Convenţiei privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – denumită în mod curent Convenţia
europeană a drepturilor omului – semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrată în vigoare cu trei ani mai târziu, la
3 septembrie 1953, aceasta este considerată „chintesenţa” Consiliului Europei, drepturile omului reprezentând
nucleul activităţilor Consiliului.

Prin adoptarea Convenţiei au fost luate primele măsuri originale de garantare efectivă a „anumitor”
drepturi prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului aceasta neavând forţă juridică obligatorie
ci doar un caracter declarativ. Convenţia se constituie astfel într-un instrument internaţional de realizare la
scară regional-europeană a dezideratelor Declaraţiei1.
În preambulul său Convenţia reafirmă scopul Consiliului Europei, acela de a realiza o uniune strânsă
între statele membre şi că unul dintre mijloacele de realizare a acestui scop este „protejarea şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Această Convenţie cuprinde în prima parte drepturi civile
şi politice, care împreună cu drepturile prevăzute de Protocoalele sale adiţionale formează un tot unitar,
numit „catalogul drepturilor”, iar în partea a doua un mecanism jurisdicţional de garantare a acestora.
În forma sa iniţială acest mecanism avea o structură tripartită, cu atribuţii partajate în materia
protejării drepturilor omului, între Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului şi Comitetul miniştrilor - „redactorii” Convenţiei oferind justiţiabililor „o protecţie unică în lume.”2
Catalogul drepturilor omului garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de
protocoalele sale adiţionale
La momentul la care a fost concepută Convenţia garanta următoarele drepturi:
- dreptul la viaţă (art.2)
- dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante (art.3)
- interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art.4)
- dreptul la libertate şi siguranţă (art.5)
- dreptul la un proces echitabil (art.6)
- dreptul de a nu fi sancţionat în absenţa unei prevederi legale (art.7)
- dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art.8)
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art.9)
- libertatea de exprimare (art.10)
- libertatea de întrunire şi asociere (art.11)
- dreptul la căsătorie (art. 12)
- dreptul la un recurs efectiv (art.13)
- interzicerea discriminării (art.14)
Prin protocoale adiţionale ulterioare, au fost reglementate noi drepturi şi libertăţi alături de cele cuprinse
iniţial în Convenţie. „Aceasta a fost de altfel concepută de la început drept un compromis dinamic, deschis evoluţiilor
care la un anumit moment, nu întruniseră sprijinul politic necesar.”3

- Protocolul nr.11 - a adăugat garantarea dreptului la proprietate, dreptul la educaţie, garantarea de


alegeri libere.

1
C. Bîrsan – op.cit. p. 5,6.
2
J. F. Renucci –op. cit. p.872.
3
Titus Corlăţean, Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2011, p.28

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 25

- Protocolul nr.42 - adaugă elemente noi referitoare la dreptul la liberă circulaţie, interzicerea
expulzărilor colective şi a expulzării propriilor cetăţeni, precum şi interzicerea privării de libertate pentru
nerespectarea obligaţiilor contractuale.
- Protocolul nr.63- aboleşte pedeapsa cu moartea în timp de pace.
- Protocolul nr. 74 – reglementează garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor, dreptul la recurs
în materie penală, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară şi dreptul de a nu fi judecat de două ori
pentru aceeaşi faptă, el consacră de asemenea egalitatea soţilor în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter
civil, în timpul căsătoriei sau în cazul desfacerii acesteia, atât între ei cât şi în relaţiile cu copiii lor.
- Protocolul nr. 125- introduce interzicerea generală a discriminării.
- Protocolul nr. 136 – se referă la abolirea pedepsei cu moartea în orice împrejurare.
Referitor la sursele de dezvoltare a Convenţiei, pe lângă drepturile noi mai sus evocate, chestiuni de
procedură au fost introduse prin protocoale ca 2, 3, 5, 8, 9, 10, 11, 14.
- Protocolul nr.27- prevede competenţa Curţii drepturilor omului ca la cererea Comitetului
Miniştrilor să dea avize consultative asupra problemelor juridice vizând interpretarea Convenţiei şi
Protocoalelor.
- Protocolul nr.38 - a modificat textul art.30 al Convenţiei, care se referă la raportul pe care îl
întocmea Comisia europeană a drepturilor omului, în cazul când soluţiona, pe cale amiabilă, o plângere
supusă ei.
- Protocolul nr. 59- a modificat art.40 al Convenţiei, care reglementa procedura alegerii membrilor
CEDO.
- Protocolul nr.810- modificările de procedură privesc înfiinţarea unor camere în cadrul Comisiei
Europene a Drepturilor Omului.
- Protocolul nr.911 - priveşte accesul recurenţilor la Curtea europeană a drepturilor omului. Este
demnă de semnalat recunoaşterea calităţii procesuale nu numai statelor părţi, dar şi persoanelor fizice,
organizaţiilor neguvernamentale şi grupurilor de particulari, care au introdus o cerere Comisiei, în aplicarea
art.25 din Convenţie.
Protocolul nr. 9 a introdus însă, o procedură „în două viteze” în materia sesizării Curţi de către particulari.
Conform art. 1 al protocolului, Convenţia este amendată în conformitate cu dispoziţiile art. 2-5, doar pentru
statele care au ratificat Protocolul 9, pentru celelalte state părţi la Convenţie continuând să se aplice clauzele
originale ale acesteia12.
- Protocolul nr.10 (adoptat la 25 martie 1992)13 a modificat prevederile art.32 pct.1, din Convenţia
europeană a drepturilor omului, eliminând din text cuvintele „de două treimi”, ceea ce face ca hotărârea
Comitetului de Miniştri, în cazurile menţionate de acest articol, să poată fi adoptată cu majoritate simplă.
- Protocolul nr. 1114 - inovaţia adusă de acest protocol, este crearea unei noi Curţi Europene a
Drepturilor Omului, unică şi permanentă cu sediul la Strasbourg, ce a înlocuit vechea Comisie şi vechea

1
Adoptat în 1952 şi intrat în vigoare în 1954 (după cea de a zecea ratificare necesară).
2
Adoptat în 1963 - intrat în vigoare în 1968.
3
Adoptat în 1983 - intrat în vigoare în 1985.
4
Adoptat în 1984 - intrat în vigoare în 1988.
5
Adoptat în 2000 - intrat în vigoare în 2005.
6
Adoptat în 2002 – intrat în vigoare în 2003.
7
Adoptat 1963 - în vigoare 1970.
8
Adoptat şi intrat în vigoare în 1970. Înlocuit prin Protocolul 11.
9
Adoptat şi intrat în vigoare în 1971. Înlocuit prin Protocolul 11
10
Adoptat şi intrat în vigoare în 1990, înlocuit prin Protocolul 11.
11
Deschis spre semnare la 6 noiembrie 1990, Protocolul 9 a fost abrogat de protocolul nr.11.
12
A se vedea T. Corlăţean, op. cit. p.24
13
Rămas fără obiect prin intrarea în vigoare a Prot. 11
14
Adoptat în 1994 şi intrat în vigoare în 1998 – Prot.11 a fost conceput ca un protocol de amendare, prin urmare, intrarea sa în
vigoare a fost condiţionată de obligaţia exprimării consimţământului de a fi legat de acest protocol de către toate statele părţi la
Convenţie.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 26

Curte, unindu-le atribuţiile astfel încât întreaga procedură de judecată se desfăşoară în faţa noii CEDO.
Competenţa noii Curţi devine obligatorie, extinzându-se la toate problemele ce privesc interpretarea şi
aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale adiţionale, atât pentru afacerile interstatale, cât şi pentru
plângerile individuale.
În noua sa formă Curtea va avea de plin drept, o triplă competenţă: „afacerile interstatale”, „plângerile
individuale” şi „avizele consultative.1”
În acelaşi timp Comitetul de Miniştrii îşi pierde funcţia jurisdicţională, rămânând doar cu cea de
supraveghere a respectării hotărârilor definitive ale Curţii.
- Protocolul nr.14 - adoptat la 13 mai 2004 şi intrat în vigoare la 1 iunie 2010, conţine reglementări
privind simplificarea procedurii în faţa Curţii şi reducerea duratei desfăşurării proceselor. Modificările
privind simplificarea procedurii jurisdicţionale au fost impuse de numărul mare de plângeri depuse la Curtea
europeană a drepturilor omului.
Modificări aduse de Protocolul 14:

1.Apare formaţiunea judecătorului unic: - Acesta, este competent în cazurile clar inadmisibile să ia decizia
de inadmisibilitate singur asistat de un raportor;

2.Comitetul de 3 judecători primeşte competenţa de a examina pe fond cazurile similare(cauzele repetitive)


care se datorează nemodificării legislaţiei interne – (acestea constituie 60% din nr. cauzelor declarate admise.)

3.Apare o nouă condiţie de admisibilitate a plângerii: reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu, sau un
dezavantaj major.

4. Comitetul Miniştrilor poate să sesizeze Curtea pentru neexecutarea hotărârii acesteia de către un stat
parte. Aceasta este considerată de unii jurişti cea mai semnificativă reformă instituită de Protocolul 14.2 Astfel, în
situaţia în care Comitetul Miniştrilor consideră că un stat contractant refuză să se conformeze unei hotărâri
definitive a instanţei europene, el poate după punerea în întârziere a statului respectiv, să decidă cu o majoritate de
2/3 din membrii săi, să sesizeze Curtea cu privire la această problemă. Dacă se constată de către Curte neexecutarea
hotărârii, cauza va fi trimisă Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta să examineze măsurile care se impun, măsuri ce
pot duce până la suspendarea dreptului de vot în Comitetul Miniştrilor, respectiv excluderea din Organizaţie.

5. Comitetul Miniştrilor poate cu votul a 2/3 din numărul membrilor să sesizeze Curtea în situaţia unei
probleme de interpretare a obiectului hotărârii.

6. Mandatul judecătorilor este de 9 ani, fără posibilitatea reînnoirii , vârsta maximă fiind 70 de ani.

7.UE va putea adera la CEDO

- Protocolul nr. 14 bis – adoptat în mai 2009 şi intrat în vigoare la1 octombrie 20093, viza tot
consolidarea eficacităţii pe termen lung a Curţii, preluând din Protocolul 14 două elemente procedurale,
asupra cărora statele părţi s-au pus de acord: - instituţia judecătorului unic, competent să declare
inadmisibilitatea plângerilor clar inadmisibile; - extinderea competenţei comitetului de 3 judecători la
examinarea pe fond a cazurilor similare (cauzele pentru care există deja o jurisprudenţă bine stabilită) care
se datorează nemodificării legislaţiei interne.

1
Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert – La Convention Europeenne des Droits de l’ Homme,
Ed.Economică, 1999, p.24
2
Elisabeth Lambert, The execution of jugments of the European Court of Human Rights, 2 edition, Council of Europe
Publishing, Strasbourg 2008 p.56
3
Aplicat provizoriu, până la intrarea în vigoare a P14, care fusese blocată de Rusia.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 27

- Protocolul nr. 15 – deschis spre semnare la 24 iunie 2013, va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează
după expirarea perioadei de trei luni de la data la care toate părţile contractante la Convenţie îşi vor fi exprimat
consimţământul de a fi legate prin Protocol, conform art. 6.1

Pentru a păstra eficienţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest protocol produce următoarele modificări
asupra Convenţiei :

- Adăugarea unei referiri explicite în preambulul Convenţiei la principiul subsidiarităţii şi doctrinei marjei de
apreciere. (Scopul este sporirea transparenţei şi accesibilităţii acestor caracteristici ale sistemului Convenţiei şi
punerea în concordanţă cu doctrina marjei de apreciere dezvoltate de Curte în jurisprudenţa sa);

- Scurtarea de la şase la patru luni a termenului în care trebuie să se facă o cerere la Curte, din momentul rămânerii
definitive şi irevocabile în plan intern. – Reducerea se va aplica numai după o perioadă de şase luni de la intrarea în
vigoare a protocolului, în scopul de a permite potenţialilor solicitanţi să devină pe deplin conştienţi de noul termen;

- Amendarea condiţiei de admisibilitate ce priveşte „dezavantajul semnificativ”, prin înlăturarea celei de a doua
garanţii ce previne, respingerea unei cereri care nu îndeplineşte condiţia „dezavantajului semnificativ” dacă aceasta
nu a fost analizată în mod corespunzător de o instanţă internă. Acest amendament este destinat să dea un efect mai
mare maximei de minimis non curat praetor;

- Desfiinţarea dreptului părţilor unui caz de a se opune la desesizarea cerută de o Cameră în favoarea Marii Camere.

- Înlocuirea limitei superioare de vârstă pentru judecători, cu cerinţa conform căreia vârsta candidaţilor pentru
funcţia de judecător să fie mai mică de 65 de ani la data la care lista de candidaţi a fost solicitată de către Adunarea
Parlamentară.

- Protocolul nr. 16 - Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul nr. 16 la Convenţia
pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale şi a decis să-l deschidă pentru semnare la
Strasbourg, la 2 octombrie 2013. Protocolul nr. 16 extinde jurisdicţia Curţii europene a Drepturilor Omului de a emite
avize consultative la cerere, cu privire la interpretarea Convenţiei în contextul unei cauze particulare la nivel
naţional2. Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea perioadei de trei luni
de la data la care zece părţi contractante la Convenţie îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi legate prin Protocol,
conform art. 7.

Teme de seminar:

- Impactul pe care îl au documentele studiate asupra desfăşurării activităţii de funcţionar public cu statut
special, asupra muncii de poliţie.

1
România a semnat Protocolul nr. 15 alături de alte 17 state părţi la CEDO la 24.07.2013.
2
Conform P.16, Tribunalele de cel mai înalt grad ale Înaltelor părţi contractante pot cere Curţii să dea avize consultative asupra
unor chestiuni de principiu referitoare la interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite de Convenţie şi Protocoalele
acesteia. Instanţa solicitantă poate cere un astfel de aviz numai în contextul unei cauze aflate pe rolul său, fiind obligată în acelaşi
timp să furnizeze motivele cererii sale, baza legală relevantă în speţă şi istoricul cauzei.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 28

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 29

TEMA 4

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI


Consacrare istorică;
Structură;
Competenţe;
Condiţii de admisibilitate a unei plângeri;
Judecata în fond şi efectele pe plan intern ale unei hotărâri de condamnare la CEDO

Evoluţia sistemului european

Curtea Europeană a Drepturilor Omului – reprezintă mecanismul european de protecţie a drepturilor omului
instituit în cadrul Consiliului Europei prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel, pe lângă drepturile şi
libertăţile consacrate în prima parte a sa, Convenţia a instituit un sistem de garantare efectivă a respectării
obligaţiilor asumate de statele contractante.

„Curtea este, în mod sigur, centrul nervos al sistemului de protecţie a drepturilor omului care se propagă la toate
ordinile juridice interne ale statelor europene. Curtea se prezintă drept un mecanism de control supranaţional care a
putut fi calificat ca fiind curajos. ”1 Nu trebuie pierdut din vedere însă, că acest mecanism de control are un caracter
subsidiar faţă de sistemele naţionale de garantare a aceloraşi drepturi. Instanţa europeană nu se poate substitui
autorităţilor naţionale competente, epuizarea tuturor căilor interne de atac fiind una dintre condiţiile esenţiale de
admisibilitate a unei plângeri la CEDO.

Din punct de vedere al evoluţiei acestui sistem distingem trei etape:

1. Etapa iniţială – 1953 – 1998, în care responsabilitatea controlului era împărţită între Comisia europeană a
drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.

Conform Convenţiei din 1950, statele contractante şi solicitanţii individuali2 puteau adresa Comisiei plângeri
contra statelor părţi, pe considerentul violării drepturilor prevăzute de Convenţie şi/sau de Protocoalele sale
adiţionale.

Cererile făceau mai întâi obiectul unei examinări prealabile din partea Comisiei, iar în cazul celor declarate
admisibile se încerca o rezolvare pe cale amiabilă. Era necesar ca statul acuzat, să accepte în mod expres jurisdicţia
obligatorie a Curţii pentru ca un stat interesat3 sau Comisia să poată aduce cauza în faţa Curţii1 pentru o examinare
pe fond a cauzei.

1
J. P. Marguenaud, în Jean-Francois Renucci , Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed.Hamangiu, Bucureşti 2009,
p. 878
2
Cu condiţia ca statul parte-reclamat să accepte jurisdicţia Comisiei în ceea ce priveşte recursul individual.
3
Statul care a sesizat Comisia, statul al cărui resortisant era victima sau statul reclamat.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 30

În această etapă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, îi conferea Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei un anumit rol jurisdicţional. Dacă în termen de 3 luni de la primirea de către Comitet a raportului întocmit de
către Comisie2 cauza nu ajungea în faţa Curţii, Comitetul Miniştrilor era cel care se pronunţa asupra existenţei sau nu
a unei încălcări a Convenţiei şi tot el acorda dacă era necesar, o satisfacţie echitabilă. Tot acestui Comitet îi revenea
rolul de a supraveghea respectarea de către state a hotărârilor Curţii.

Organizarea şi funcţionarea CEDO în etapa actuală

Judecătorii CEDO

Judecătorii aleşi

Conform art.20 din Convenţie, numărul judecătorilor este egal cu cel al Înaltelor Părţi Contractante,
altfel spus egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat şi ratificat Convenţia. În
consecinţă, în prezent Curtea are în componenţă 47 de judecători. În noua Curte pot fi aleşi în acelaşi timp,
doi judecători cu aceeaşi cetăţenie, pentru state diferite.3
Pentru a putea să-şi exercite funcţiile, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie
morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcţii judiciare, sau să fie jurişti
având o competenţă recunoscută4.
Conform modificărilor aduse de Protocolul 14, mandatul judecătorilor este de 9 ani şi nu mai poate fi
reînnoit5. Această modificare este raţională deoarece permite o eficacitate sporită, care decurge dintr-o mai
mare experienţă şi independenţă a judecătorilor în raport cu statele (guvernele) care sunt răspunzătoare într-o
oarecare măsură de realegerea lor, deoarece numai persoanele desemnate de către state pot fi alese 6. De
asemenea mandatul judecătorilor se încheie la împlinirea a 70 de ani – în această situaţie judecătorii rămân
în funcţie până la înlocuirea lor.
Datorită caracterului permanent al Curţii, instituit prin Protocolul 11, în cursul mandatului lor,
judecătorii nu pot exercita nicio activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, de imparţialitate7 sau
de disponibilitate impuse de o astfel de activitate cu caracter permanent. Este de menţionat că judecătorii
Curţii europene a drepturilor omului îşi exercită mandatul cu titlu individual şi nu în reprezentarea statelor în
numele cărora au fost aleşi ci „pe locul ce revine fiecărui stat” contractant, în cadrul Curţii.

1
Până în 1994 persoanele individuale nu aveau dreptul să se adreseze direct Curţii, chiar dacă o cerere era declarată admisibilă de
către Comisie.
2
A se vedea fostul art. 32 al CEDO
3
Art. 20 din Conventie (redac. Protocolul 11) nu mai conţine prevederea fostului art. 38 : Curtea „ nu poate cuprinde mai mult de
un cetăţean al aceluiaşi stat.” Deşi teoretic nu există o limitare a numărului de resortisanţi ai unui stat, ce pot fi aleşi ca judecători
pentru state diferite, Raportul explicativ la Protocolul 11 arată că – nu ar trebui să existe mai mult de doi judecători cu aceeaşi
naţionalitate în cadrul Curţii. – a se vedea C. Bîrsan – op. cit. p. 1032
4
Art.21 alin. (1) din Convenţie
5
Înainte de intrarea în vigoare a Protocolului 14, mandatul era de 6 ani, judecătorii fiind reeligibili. Pentru jumătate din judecătorii
desemnaţi la prima alegere, mandatul se încheia la împlinirea unei perioade iniţiale de trei ani, aceştia fiind aleşi prin tragere la
sorţi de către Secretarul general al Consiliului Europei.
6
J.- F. Renucci – op. cit. p. 885
7
Art.4 din Regulamentul CEDO stabileşte că pe parcursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau
administrativă, nicio activitate profesională incompatibilă cu obligaţia de independenţă şi imparţialitate. De asemenea, orice
activitate suplimentară trebuie declarată preşedintelui Curţii.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 31

Cât priveşte alegerea judecătorilor, aceasta revine Adunării Parlamentare, în numele fiecărei Înalte
Părţi Contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentată de Înalta
Parte Contractantă.
Funcţia de judecător al CEDO poate înceta prin revocare, în condiţiile în care ceilalţi judecători,
reuniţi în sesiune plenară decid cu o majoritate de două treimi din numărul total şi după ascultarea prealabilă
a celui în cauză, că el nu mai îndeplineşte condiţiile cerute pentru această funcţie. De asemenea funcţia mai
poate înceta prin demisie înaintată preşedintelui Curţii.
Judecătorii ad-hoc
Dacă un judecător ales în numele unei părţi contractante nu poate participa din diverse motive la judecarea
cauzei, în locul său va fi numit de către preşedintele Curţii, un judecător ad-hoc.

Conform Protocolului nr.14, care modifică procedura anterioară de desemnare, criticată pentru întârzierea
procesului, judecătorul ad-hoc va fi ales de pe o listă de rezervă, furnizată de fiecare stat parte1, aceasta fiind o
măsură menită să accelereze procedura de judecare a cauzelor în care e necesară numirea unui judecător ad-hoc.

COMPONENŢA ŞI COMPETENŢA CEDO

Curtea are două tipuri de formaţiuni:

1.formaţiuni administrative:

- Adunarea Plenară
- Biroul Curţii
- Secţiile Curţii
- Grefa Curţii
2.formaţiuni jurisdicţionale:

a) Judecătorul Unic

b) Comitetele de 3 judecători

c) Camerele

d) Marea Cameră care conţine şi Colegiul Marii Camere

Funcţiile Adunării plenare:

-alege pe o perioadă de 3 ani preşedintele Curţii şi 1, 2 vicepreşedinţi

-constituie secţiile Curţii pe o perioadă de 3 ani

-alege preşedinţii secţiilor

-alege grefierul Curţii pentru o perioadă de 5 ani şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi

1
Art.26 alin 4 din Convenţie, redac. Protocolul nr. 14 – lista judecătorilor ad-hoc potenţiali, poate include judecători aleşi în
numele altor state.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 32

-Protocolul 14 a atribuit o nouă funcţie adunării plenare: aceea de a propune Comitetului Miniştrilor reducerea
numărul membrilor unei Camere de la 7 la 5 pe o perioadă determinată. Comitetul trebuie să decidă cu unanimitate
de voturi.

Biroul Curţii – este un organ de conducere administrativă colectivă a instanţei europene, compus din
preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii, precum şi preşedinţii secţiilor. Biroul este asistat la lucrările sale de grefier şi de
grefierii adjuncţi.

Rolul Biroului, conform Regulamentului Curţii1, este de a-l asista pe preşedinte în îndeplinirea funcţiilor sale
de conducere a activităţii şi a serviciilor Curţii şi de a facilita coordonarea activităţii jurisdicţionale a secţiilor.

Secţiile

În prezent Curtea se divide în 5 secţii, cea de a 5-a a fost propusă în 2005 şi pusă în funcţiune la 1 martie
2006. Fiecare judecător al Curţii face parte dintr-o secţie. Componenţa secţiilor trebuie să fie echilibrată la nivel
geografic, al reprezentării sexelor şi în raport de diferitele sisteme juridice existente în statele membre.

Fiecare secţie are un preşedinte şi un vicepreşedinte cu un mandat de 3 ani. Trebuie precizat că cei doi
vicepreşedinţi ai Curţii, îndeplinesc în acelaşi timp şi funcţia de preşedinte de secţie. Preşedinţii de secţie prezidează
şedinţele secţiei şi ale camerelor, ca formaţiuni de judecată constituite în cadrul acestora. Fiecare preşedinte de
secţie face parte de drept din Marea Camera.

Grefa este condusă de un grefier şef, ajutat de doi grefieri adjuncţi, numiţi de Adunarea plenară a
Curţii pentru un mandat de 5 ani cu posibilitatea reînnoirii . Personalul grefei cuprinde jurişti, personal de
secretariat, traducători etc.
Serviciul de grefă2 a depăşit de mult şi cu mult rolul pe care îl joacă grefa unei instanţe în mod normal.
Angajaţii acestui serviciu au preluat în întregime rolul de realizare a comunicării cu reclamanţii şi de pregătire a
dosarului cauzei (din toate punctele de vedere).

În cadrul grefei Curţii, regăsim o nouă funcţie în urma modificărilor aduse de Protocolul 14, aceea de
raportor3, cu rolul de a asista completele de judecător unic în declararea inadmisibilităţii sau în radierea de pe rol a
plângerilor individuale. Raportorii sunt desemnaţi de preşedintele Curţii dintre cei mai experimentaţi jurişti care
lucrează în cadrul grefei.

FORMAŢIUNILE JURISDICŢIONALE

Judecătorul unic -analizează condiţiile de admisibilitate a unei plângeri şi pronunţă inadmisibilitatea acesteia
sau radierea de pe rol, în cazurile clar inadmisibile – decizia acestuia fiind definitivă. Nu are competenta de a verifica
plângerea împotriva statului care l-a desemnat.

Comitetele formate din 3 judecători - au ca misiune filtrarea cererilor individuale;

1
Intrat în vigoare la 1 iunie 2010
2
În prezent, peste 620 de funcţionari fac parte din acest serviciu Personalul grefei cuprinde jurişti, personal de secretariat,
traducători etc.
3
Art. 24 alin. 2 din Convenţie, redac. Protocolul nr. 14

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 33

-analizează condiţiile de admisibilitate a unei plângeri putând decide asupra inadmisibilităţii acesteia sau
scoaterii de pe rol, atunci când nu e necesară o examinare complementară;

-examinează cauza pe fond, în condiţiile în care există o jurisprudenţă bine stabilită a Curţii ( este cazul
cererilor repetitive); părţile pot contesta faptul că există o jurisprudenţă constantă a Curţii în materia respectivă şi să
ceară judecarea în cadrul unei camere.

Camerele sunt formate din 7 (respectiv 5 judecători, după caz) aceştia fiind membrii aceleiaşi secţii. Au o
componenţă fixă şi una variabilă; cea fixă se referă la participarea la proces a preşedintelui secţiei şi a judecătorului
naţional al statului implicat în cauză (în situaţia în care acesta din urmă nu este membru al secţiei căreia i-a fost
atribuită cauza, el va fi membru de drept al acesteia); restul judecătorilor formează componenta variabilă şi sunt
aleşi prin rotaţie.

Competenţa se referă la judecarea pe fond a cauzelor cu excepţia celor interstatale care sunt de competenţa
Marii Camere.

Camerele judecă pe fond şi după administrarea probelor pronunţă o hotărâre cu majoritate de voturi. Partea
interesată poate cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere dar numai dacă este vorba despre o problemă gravă
de interes general sau despre o problemă referitoare la interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale.

Trimiterea spre rejudecare se face într-un termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii de către cameră.

Marea Cameră este formată din 17 judecători şi 3 supleanţi, are o componenţă – fixă, dată de Preşedintele
şi Vicepreşedinţii Curţii, Preşedinţii de secţii, Judecătorul Naţional şi una variabilă, dată de restul judecătorilor până
la 17, aleşi prin rotaţie o dată la 9 luni, cu condiţia să nu fi făcut parte din camera care a pronunţat hotărârea atacată
cu o cerere de retrimitere în faţa Marii Camere.

În cadrul Marii Camere există Colegiul Marii Camere, format din 5 judecători. Nu poate face parte din
Colegiu, judecătorul naţional al statului implicat în cauză. Colegiul are competenţa de a analiza dacă sunt întrunite
condiţiile pentru rejudecarea cauzei ( - dacă este vorba despre o problemă gravă de interes general sau o problemă
de interpretare a textului convenţiei şi protocoalelor). În caz negativ, Colegiul respinge cererea de rejudecare,
hotărârea fiind definitivă, iar în caz afirmativ colegiul va admite în principiu cererea de rejudecare, iar Marea Cameră
va rejudeca pe fond.

Marea Cameră adoptă o hotărâre cu majoritate de voturi, aceasta este definitivă şi se comunică părţilor şi
Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta să urmărească punerea ei în executare .

- Competenţa CEDO

Soluţionarea litigiilor interstatale şi a plângerilor individuale constituie competenţa materială


contencioasă a Curţii. Tot sub aspect material Curtea are şi o competenţă consultativă. La cererea Comitetului de
miniştrii, Curtea formulează avize consultative asupra unor probleme juridice care privesc interpretarea Convenţiei
şi a Protocoalelor sale.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 34

Competenţa materială contencioasă a Curţii este una limitată şi poate fi distinsă în competenţă:
a) ratione personae;
b) ratione temporis;
c) ratione materiae;
d) ratione loci.

a. Competenţa raţione personae

În cazul plângerilor individuale, Curtea poate fi sesizată de către o persoană fizică, o organizaţie
neguvernamentală sau un grup de particulari ce se consideră victimă a unei încălcări a prevederilor Convenţiei şi
Protocoalelor sale, de către una din înaltele părţi contractante. Contrar reclamantului ca stat, reclamantul individual
trebuie să aibă un interes personal de a acţiona - să deţină calitatea de victimă directă sau indirectă1.

Orice persoană fizică aflată sub jurisdicţia statului pârât în momentul încălcării, poate acţiona în acest sens,
nefiind condiţionată de cetăţenie, reşedinţă, capacitate civilă, ceea ce înseamnă că protecţia drepturilor prevăzute
de Convenţie şi Protocoalele sale operează nu numai pentru cetăţenii unui stat contractant ci şi pentru cei ce aparţin
oricărui alt stat, precum şi pentru refugiaţi sau apatrizi.2

În cazul plângerilor interstatale – un stat parte poate sesiza Curtea cu privire la orice pretinsă încălcare a
prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale, de către un alt stat parte. De subliniat că victimă a încălcării
drepturilor, în cazul plângerilor interstatale poate fi orice persoană aflată sub jurisdicţia statului pârât, nu doar un
cetăţean al statului reclamant, acesta din urmă nefiind obligat să dovedească existenţa unui interes în cauză.

Pârât la Curte poate fi doar un stat parte la Convenţie sau Protocolul respectiv.

b. În ceea ce priveşte competenţa ratione temporis a Curţii, funcţionează principiul neretroactivităţii


tratatelor internaţionale.

Excepţii : - când este vorba despre o încălcare de natură continuă a drepturilor prevăzute de Convenţie sau
de Protocoalele sale.

- când procedura judiciară internă cu privire la o încălcare săvârşită anterior intrării în vigoare a
Convenţiei pentru statul în cauză, se continuă şi după această dată.

c. Competenţa ratione materiae - Curtea va examina doar cererile în care se invocă violarea unui drept
cuprins în catalogul drepturilor omului ( prevăzut de Convenţie şi de Protocoalele sale).

1
În literatura juridică „victima indirectă” a fost definită ca fiind pers care poate proba că există o legătură personală între ea şi
victima directă a încălcării denunţate ce i-a cauzat un prejudiciu (material sau moral – s. n.), sau că ea are un interes personal în a
cere încetarea încălcării. – a se vedea H. Delvaux, op.cit. p.63
2
A se vedea C. Bârsan – op. cit. p. 1153

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 35

d. Competenţa raţione loci

Curtea va fi competentă de a examina cererile care se întemeiază pe evenimente produse pe teritoriul


Statului Contractant. Articolul 1 al Convenţiei prevede că fiecărei persoane aflate sub jurisdicţia unui Stat parte la
Convenţie îi sunt recunoscute drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie. Statul trebuie să exercite un control
asupra evenimentelor discutate.
Actele care se produc pe teritorii pe care un stat nu le controlează nu pot angaja responsabilitatea
acestuia.(cazul unei acţiuni militare, legale sau ilegale).

Exercitarea dreptului la recurs individual

- Depunerea şi admisibilitatea cererii

Curtea este sesizată printr-o cerere, de regulă pe un formular special1 dar un reclamant îşi poate expune
plângerile şi printr-o scrisoare obişnuită în condiţiile în care aceasta atinge toate punctele ce se regăsesc în
formularul elaborat de Curte.

Cererea trebuie să cuprindă2:

1. -părţile – reclamantul/ reclamanţii şi statul împotriva căruia îşi îndreaptă cererea, precum şi
reprezentantul reclamantului, cu precizarea că asistarea de către un avocat este obligatorie doar din momentul
comunicării cererii statului pârât;

2. -expunerea faptelor – faptele de care reclamantul se plânge trebuie explicate într-un mod clar, amănunţit
dar concis;

3. -expunerea pretinselor încălcări ale prevederilor Convenţiei sau ale Protocoalelor sale şi argumentarea
lor – pe baza faptelor expuse anterior, reclamantul va indica ce drepturi şi libertăţi consideră că i-au fost încălcate şi
va indica dispoziţiile Convenţiei care le garantează. Curtea poate să recalifice faptele iar dacă din expunerea făcută
de reclamant reies şi alte încălcări pe care acesta nu le-a formulat ca atare, Curtea le poate pune în discuţie din
oficiu;

4. -proba epuizării tuturor căilor interne de atac;

5. -expunerea obiectului cererii – ce aşteaptă de la procedura iniţiată la CEDO şi anume protecţia dreptului
care consideră că nu s-a realizat în plan intern;

6.-alte instanţe internaţionale care au examinat sau examinează cererea – (dacă există);

7.-piese anexe – copii ale tuturor documentelor pertinente ca mijloc de probă, în special ale documentelor şi
deciziilor judiciare sau ale altor organe privitoare la obiectul cererii;
1
Pus la dispoziţie pe Site-ul Curţii : www.echr.coe.int
2
Conf. Art. 47 din Regulamentul Curţii

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 36

8. declaraţia şi semnătura – reclamantul trebuie să semneze atât cererea, cu indicarea datei şi a locului unde
a fost întocmită, cât şi o declaraţie de onoare, în sensul că informaţiile prezentate în cerere sunt conforme cu
realitatea.

Cererea este primită şi înregistrată de grefa curţii care va constitui dosarul cauzei, solicitând dacă este cazul
lămuriri suplimentare reclamantului şi va repartiza plângerea unei secţii.

Ulterior plângerea este examinată la prima vedere de formaţiunea judecătorului unic ce va putea în cazul în
care nu există nicio aparenţă de violare a Convenţiei să declare plângerea inadmisibilă ( în cazurile clar inadmisibile)
sau să o radieze de pe rol.

În caz contrar, plângerea este comunicată statului parte pârât. Din acest moment începe „duelul judiciar” dintre
reclamant şi statul pârât, care va fi reprezentat de un agent guvernamental. Pentru o bună desfăşurare a cauzei,
Regulamentul Curţii a instituit un sistem de asistenţă juridică gratuită, pentru reclamanţii individuali care nu dispun
de mijloacele financiare necesare pentru a face faţă cheltuielilor de procedură.

Statul parte pârât, va fi obligat să-şi exprime în scris punctul de vedere cu privire la starea de fapt şi de
drept, în continuare urmând a se decide asupra admisibilităţii plângerii de către Comitetul de 3 judecători. Dacă se
constată cu unanimitate de voturi inadmisibilitatea plângerii Curtea va pronunţa o decizie de inadmisibilitate care
este definitivă.

Dacă nu există unanimitate de voturi pentru o decizie de inadmisibilitate, plângerea este atribuită unei
camere. Camera va verifica din nou admisibilitatea plângerii şi va pronunţa o decizie cu majoritate de voturi.

Plângerea declarată admisibilă îşi continuă cursul în cadrul unei încercări de rezolvare pe cale amiabilă a
cauzei. Dacă părţile ajung la un consens se va pronunţa o decizie de scoatere de pe rol a plângerii, în caz contrar se
va trece la judecata în fond în cadrul Camerei.

- Condiţii de admisibilitate a unei plângeri

a. - să se fi parcurs toate căile de atac interne şi hotărârea pronunţată de instanţa naţională sa fie
definitivă şi irevocabilă.

Prin această condiţie se consacră principiul subsidiarităţii sistemului european faţă de cel naţional,
acordându-i-se statului în primul rând posibilitatea de a remedia prin propriile resurse situaţia litigioasă din dreptul
intern.1 Obligaţia epuizării căilor de recurs interne se limitează însă la folosirea normală a recursurilor accesibile,
adecvate şi eficiente.2

1
F. Sudre, La Convention Europeenne des Droits de l’Homme, PUF , Paris, 1997, p. 55
2
A se vedea în acest sens C. Bîrsan, op.cit. p.1242-1305; B. Selejan – Guţan, op. cit. p.61-62

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 37

b. să nu fi trecut mai mult de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii atacate. Acesta este un
termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau întrerupere, prin care se limitează în timp posibilitatea
sesizării instanţei europene, urmărindu-se ca situaţiile litigioase să fie rezolvate într-un termen rezonabil.

c. cererea individuală nu trebuie să fie anonimă. Dacă este adresată de un reclamant - persoană fizică
trebuie precizat numele, prenumele şi domiciliul acestuia. Când reclamantul este o asociaţie sau o organizaţie
neguvernamentală nu este necesară dezvăluirea identităţii fiecărui membru decât când se acţionează expres în
numele acestora.1

d. cererea să nu fie în mod esenţial aceeaşi, fie cu o altă cerere care a mai fost examinată anterior la CEDO
fie cu o cerere care a fost supusă deja altei instanţe internaţionale. O cerere care se regăseşte într-o atare situaţie
va fi declarată inadmisibilă dacă nu se invocă fapte noi, susceptibile de a-i da un alt conţinut.

e. cererea nu trebuie să fie incompatibilă cu prevederile convenţiei şi ale protocoalelor sale şi nici nu
trebuie să fie vădit nefondată sau abuzivă.

Cererea reclamantului trebuie să fie compatibilă ratione personae, ratione loci, ratione materiae şi ratione
temporis.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea unei cereri vădit nefondate, aceasta reprezintă „o extindere evidentă a
conceptului de admisibilitate”2 , aflată la graniţa dintre verif admis şi analiza fondului cauzei. Această condiţie
impune un examen mai amănunţit, fiind necesar să existe cel puţin un început de dovadă, o aparenţă de încălcare a
Convenţiei.

Cererea abuzivă este cea prin care se urmăreşte un scop contrar Convenţiei( scopuri politice, şicanarea
Curţii, inducerea în eroare a Curţii prin prezentarea de informaţii false, etc.)

f. reclamantul trebuie să fi suferit un dezavantaj major ( condiţie introdusă de protocolul 14), exceptând
cazurile când respectul pentru drepturilor omului garantate de Convenţie şi protocoale necesită o examinare a
fondului cauzei. O altă excepţie de la inadmisibilitate apare atunci când instanţele interne ale statului nu au examinat
situaţia reclamantului în mod corespunzător.

Măsura are ca scop degrevarea Curţii de plângerile fondate dar în cazul cărora prejudiciul produs este absolut
insignifiant, permiţând concentrarea resurselor limitate din punct de vedere logistic către cazurile mai importante3.

- Procedura de judecată în fond

În cazul în care o cerere a fost declarată admisibilă, Camera va proceda la examinarea fondului cauzei în
condiţii de contradictorialitate.

1
A se vedea Confederation des Syndicats Medicaux Francais c. Franţei, cererea nr.10983/84
2
C. Bîrsan, op.cit. p. 1349
3
N. Purdă, N. Diaconu , op. cit. p.131

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 38

Când o cauză analizată de Cameră, ridică o problemă de interpretare a textului Convenţiei sau a
Protocoalelor sale sau când soluţionarea problemei ar putea duce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior
de Curte, camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere, dacă una dintre părţi nu se opune.

-Camera pretinde părţilor să depună probe concludente precum şi observaţii scrise. În cadrul camerei poate
avea loc audierea preliminară a părţilor dacă aceasta nu a fost făcută în mod diferit, sunt invitaţi să ia cuvântul
petentul, avocatul consultant si reprezentantul statului pârât. Sunt convocaţi martori, experţi, orice alte pers. a căror
audiere este decisă de către cameră.

Orice judecător membru al completului de judecată al Camerei poate pune întrebări tuturor participanţilor
la proces şi poate invita un stat care nu este parte la litigiu să depună observaţii scrise în această privinţă.

Pe tot parcursul procesului se poartă negocieri confidenţiale pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă.
Rezolvarea le cale amiabilă constă într-o înţelegere prin care statul pârât se obligă să plătească o compensaţie sau
alte reparaţii însă nu îşi asumă răspunderea pentru încălcarea Convenţiei1. Dacă intervine împăcarea părţilor, cauza
va fi radiată de pe rolul Curţii printr-o decizie ce va conţine o scurtă prezentare a faptelor şi a soluţiei adoptate. În caz
contrar Camera va continua audierile până la pronunţarea unei hotărâri.

Camera pronunţă o hotărâre cu majoritate de voturi, iar judecătorul care are o opinie separată faţă de
majoritatea o poate publica astfel, sau poate da publicităţii o simplă declaraţie de dezacord.

-în termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii, aceasta poate fi trimisă spre rejudecare în fond, în faţa
Marii Camere.

În concluzie o hotărâre a CEDO rămâne definitivă în următoarele ipoteze:

a) a expirat termenul de 3 luni de la data pronunţării ei şi niciuna dintre părţile în cauză nu a făcut cerere de
rejudecare;

b)anterior acestui termen când părţile declară în scris că nu vor cere rejudecarea cauzei la Marea Cameră;

c)cererea de rejudecare a fost respinsă de colegiul Marii Camere;

d)cauza s-a rejudecat în faţa Marii Camere pe fond şi aceasta a pronunţat o hotărâre care este definitivă şi
irevocabilă.

Hotărârile definitive şi irevocabile sunt publicate şi aduse la cunoştinţa părţilor iar Comitetul Miniştrilor
urmăreşte punerea lor în executare în termen de 3 luni.

Plângerile interstatale – urmează aceeaşi procedură cu excepţia primei faze, acestea fiind deferite direct
unei Camere pentru verificarea admisibilităţii , urmând ca fondul să se judece la Marea Cameră.

- Căile de atac:

Regulamentul Curţii prevede trei căi de atac: interpretarea, revizuirea şi rectificarea erorilor.

1
B. S. Guţan, op cit. p. 67

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 39

-Cererea de interpretare poate fi formulată de una dintre părţi în termen de 1 an de la pronunţarea hotărârii
– trebuie să conţină toate elementele din dispozitivul hotărârii care sunt supuse interpretării.

-Cererea de revizuire poate fi introdusă în cazul în care se descoperă un fapt necunoscut la data pronunţării
hotărârii care ar fi putut influenţa rezultatul cauzei - termenul de exercitare este de – 6 luni de la data când partea
care îl invocă a luat la cunoştinţă de faptul respectiv.

-Cererea de rectificare a erorilor se poate formula pentru toate greşelile de scriere, de calcul care se pot
strecura în conţinutul unei decizii sau hotărâri.

Aceste cereri pot fi introduse în termen de 1 lună de la data pronunţării deciziei sau hotărârii respective.

Efectele hotărârilor definitive ale CEDO

Curtea nu poate interveni în dreptul intern al statelor, neputând anula sau modifica acte ce emană de la
organele publice ale statelor părţi doar autorităţile naţionale fiind cele competente să ia măsurile necesare de natură
a înlătura efectele vătămătoare1. În cazul condamnării unui stat parte ca urmare a încălcării prevederilor Convenţiei
sau Protocoalelor sale, statul se obligă să ia anumite măsuri, clasificate astfel :

A. Măsuri cu caracter individual - vizează înlăturarea rapidă pentru reclamant a efectelor încălcării
drepturilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele acesteia, statul fiind obligat la repunerea victimei în situaţia
anterioară încălcării constatate, conform principiului restitutio in integrum.

1. Cea mai adecvată soluţie pentru a asigura punerea în conformitate a situaţiei reclamantului în plan intern
cu decizia instanţei europene este instituirea unei proceduri de revizuire a hotărârii interne în discuţie2.

În România – în materie penală – Lg.576/2004 – a introdus art. 408' în C.p.p. – acesta prevede posibilitatea
revizuirii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană. - Cererea de revizuire se poate face în termen
de un an de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României.

- în materie civilă – Iniţial, prin OUG 58/2003, art. 322 din vechiul Cod de procedură civilă a fost completat cu
un nou motiv de revizuire3, motiv ce se regăseşte azi în art. 503 alin. 1 pct. 10 al Noului Cod de Procedură Civilă –
revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evoca fondul poate fi cerută şi dacă „Curtea Europeana
a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri

1
C.Bîrsan, op. cit. p.1460
2
A se vedea - Comitetul Miniştrilor – Rec.(2000) 2 – referitoare la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel intern ca
urmare a hotărârilor CEDO
3
dacă Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii pronunţate." – termen – 3 luni.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 40

judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă”, termenul de exercitare a acţiunii
fiind de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. 1

2. Dacă dreptul intern al statului „condamnat” nu permite o înlăturare completă a consecinţelor acestei
încălcări Curtea poate acorda părţii lezate o „satisfacţie echitabilă”.

În acest caz, statul vinovat îi va plăti reclamantului despăgubirile pentru prejudiciile materiale sau morale
suferite astfel cum au fost stabilite prin hotărârea CEDO precum şi cheltuieli de judecată.

Acestea sunt plătite prin intermediul Ministerului Finanţelor şi sunt suportate din bugetul de stat. Ministerul
Finanţelor are acţiune în regres împotriva magistratului vinovat care cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă a
pronunţat hotărârea atacată la CEDO. Acţiunea în regres împotriva magistratului vinovat are termen de regres 1 an
de la data rămânerii definitive la CEDO.

B. Masuri cu caracter general - urmăresc obiective de ordin mai larg, în scopul înlăturării riscurilor unor
violări similare de ordin structural (asigurarea unei largi publicităţi a hotărârii CEDO în mediile juridice, reforme de
ordin legislativ, modificarea practicii jurisdicţionale, administrative, instituţionale, etc).

Hotărârile pilot

Executarea hotărârilor CEDO are la bază principiul conform căruia statele sunt libere să aleagă metodele de
executare a hotărârilor, executare aflată sub controlul Comitetului Miniştrilor.

O excepţie de la acest principiu este dată de procedura „cazului pilot”, prin care instanţa europeană
„indică”/ „recomandă”2 statului în cauză măsuri generale concrete de natură să ducă la soluţionarea pe plan naţional
a litigiilor având acelaşi obiect.

Procedura hotărârii-pilot presupune ca CEDO să aprecieze că situaţa denunţată într-o cauză se extinde
dincolo de interesele reclamantului în speţă. Această procedură îi impune Curţii să identifice, pe cât posibil, cauzele
problemei structurale şi să analizeze cauza din perspectiva măsurilor generale care trebuie luate în interesul
celorlalte persoane afectate de aceeaşi situaţie3.

Procedura emiterii unei hotărâri pilot este reglementată de art. 61 din Regulamentul Curţii Europene
a Drepturilor Omului şi conferă Curţii posibilitatea ca, atunci când este sesizată cu un număr semnificativ de
cereri repetitive (care expun aceeaşi problemă de fond), să poată alege o singură cauză, sau mai multe, cu
finalitatea soluţionării acestora cu prioritate şi a pronunţării unei soluţii aplicabile în toate celelalte cazuri.
Spre deosebire de celelalte hotărâri pe care Curtea le pronunţă, hotărârile pilot identifică neregularităţile juridice
naţionale care au determinat încălcarea anumitor drepturi comunitare, oferă anumite recomandări în vederea
remedierii situaţiilor create şi obligă statul vizat să opereze modificările legislative necesare. Prin pronunţarea unei
hotărâri pilot se poate stabili un anumit termen în care modificările legislative să fie efectuate, putându-se hotărî
chiar amânarea sau “îngheţarea” judecării cauzelor similare pentru o anumită perioadă, în care statul pârât ar trebui

1
Art. 505 alin. 3 C.p. Civ
2
T. Corlăţean, C. Bîrsan folosesc termenul „indică” în timp ce E.L. Abdelgawad pe cel de „recomandă”
3
Alexandru Surdescu - http://cabinetavocatbucuresti.net/cedo/hotărârea-pilot-cedo

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 41

să rezolve chestiunea în dreptul intern. În caz contrar, toate acele dosare care ridică aceeaşi problemă ca şi cazul
pilot şi care acum sunt suspendate se vor repune pe rol şi vor primi automat aceeaşi soluţie.

Astfel, printr-o hotărâre pilot, Curtea Europeană :

- Determină dacă s-a încălcat un drept din Convenţia europeană


- Indentifică disfuncţionalitatea interna care a stat la baza încălcării dreptului
- Dă indicaţii (recomanda) autorităţilor naţionale cu privire la maniera în care disfuncţionalitatea
trebuie eliminată
- Sprijină statul interesat în scopul creării unui recurs intern efectiv, apt să fie un remediu în cauze
similare1
- Asigură buna aplicare în viitor a hotărârilor Curţii prin determinarea statelor să găsească un remediu
la problemele structurale sau sistemice
- Serveşte unui număr important de interese: interesele statelor de a-şi rezolva problemele sistemice la
nivel naţional, intersele reclamanţilor de a obţine o despăgubire rapidă pentru încălcarea drepturilor
garantate de Convenţie şi interesele Curţii europene de a-şi diminua volumul de munca2
- Sugerează măsuri specifice care pot fi adoptate.
După ce statul adoptă măsurile necesare, acestea sunt supuse unui control din partea Curţii, în sensul că va analiza
eficienţa lor. Instanţa europeană va radia de pe rol, printr-o decizie, cauzele similare, după ce verifică dacă măsurile
luate de stat sunt conforme cerinţelor Convenţiei şi dacă problemele persoanelor care s-au adresat Curţii vor fi
rezolvate la nivel naţional3.

În opinia Curţii, măsurile ce urmează a fi luate trebuie să acţioneze retroactiv, astfel încât toate situaţiile în
care s-ar putea constata încălcarea Convenţiei să fie soluţionate. Curtea europeană acordă o deosebită importanţă
executării hotărârilor pilot, întrucât îndeplinirea măsurilor generale ce reies dintr-o astfel de hotărâre permite
respingerea ca inadmisibilă sau radierea cauzelor repetitive pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

În condiţiile în care instanţa europeană este asaltată de un număr extrem de mare de plângeri, considerăm
că acest aspect din jurisprudenţa CEDO este unul foarte important.

Teme de seminar:

- Redactaţi o cerere la CEDO vizând pretinsa încălcarea a unui drept prevăzut în Convenţia europeană a
Drepturilor Omului;

1
Titus Corlăţean , op.cit., p. 185
2
Alexandru Surdescu - http://cabinetavocatbucuresti.net/cedo/hotărârea-pilot-cedo
3
Al. Surdescu, idem.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 42

TEMA 5
ASPECTE PRIVIND CELE MAI IMPORTAMTE
DREPTURI CIVILE ŞI POLITICE
Dreptul la viaţă;
Dreptul la integritate fizică şi psihică;
Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei;
Dreptul la căsătorie;
Dreptul la egalitatea în faţa legilor şi a instanţelor;dreptul la un proces echitabil

1. Dreptul la viaţă

1.1. Temei juridic internaţional

Dreptul la viaţă este afirmat în numeroase instrumente juridice internaţionale.1


A) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cuprinde următoarele dispoziţii relative la acest
drept fundamental:
- art. 3 - „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”.
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde următoarele reglementări
relative la acest drept fundamental în cuprinsul art 6-11.
Conform dispoz. art 6, dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.
În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la moarte nu va
putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul
în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi
nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi
aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.
Când privarea de viaţă constituie crima de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din prezentul
articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la vreo obligaţie asumată în
virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei. Amnistia,
graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub
vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
Nici o dispoziţie din nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica abolirea pedepsei
capitale de către un stat parte la Pact.

1
N. Purdă, N. Diaconu, op., cit. 183

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 43

C) Al doilea Protocol facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile şi politice ), adoptat la


15.12.1989, vizând abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace;
C) Convenţiile adoptate la nivel regional european, în cadrul Consiliului Europei.
a) – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului (în
vigoare din 1953) conţine reglementări obligatorii pentru statele membre cu privire la drepturile şi libertăţile
pe care le enunţă.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 2, dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate
de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta
ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forţă:
- pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
- pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
b) –Protocolul nr. 6 adiţional la C.E.D.O. vizând abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace
(01.03.1985) şi Protocolul nr.13 adiţional la CEDO vizând abolirea pedepsei cu moarte în orice
împrejurare (03.05.2002)
c) – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în anexa Tratatului de la Lisabona
(01.12.2009), art.2

1.2. Temei juridic naţional

Sistemul de drept român cuprinde numeroase reglementări privind respectarea dreptului la viaţă, la
libertatea şi inviolabilitatea persoanei.
„Viaţa” reprezintă valoarea supremă protejată prin întreg ansamblul de norme juridice din sistemul
nostru de drept.
a) Constituţia României conţine dispoziţii constituţionale relative la aceste drepturi în Titlul II,
dedicat reglementărilor privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. În art. 22, este consacrat
dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, iar art. 23 reglementează „libertatea individuală”. Prin
dispoziţiile art. 24 este reglementat „dreptul la apărare”.
Conform dispoz. art. 22, dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament
inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă.
b )Codul penal, Partea specială, Titlul I, Capitolul I incriminează orice infracţiune contra vieţii.1
c)Codul civil (adoptat prin Legea nr.287/2009, pusă în aplicare prin Legea nr. 71/2011), în Titlul I,
Cartea I, capitolul II, art. 58 şi 61 alin. 1, protejează şi garantează, între altele, dreptul la viaţă
d) Alte legi materiale interne relative la protecţia dreptului la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea
persoanei fizice:
- Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii;2
- Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane;

1.3. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la viaţă este un drept suprem, a cărui respectare este condiţia esenţială a exercitării
celorlalte drepturi. Conform art. 6 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, nimeni nu poate fi

1
Noul Cod penal a fost adoptat prin Legea de aplicare nr. 286/2009, pus în aplicare prin Legea nr. 187/2012 şi a intrat în vigoare
la 01.02.2014.
2
Publicată în M. Of. Nr. 372/28 apr. 2006.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 44

privat de viaţa sa în mod arbitrar; în ţările care nu au abolit pedeapsa cu moartea, aceasta trebuie să fie
pronunţată numai pentru infracţiunile cele mai grave şi numai în baza unei hotărâri definitive dată de o
instanţă competentă. Femeile gravide şi tinerii sub 18 ani nu pot fi condamnaţi la pedeapsa cu moartea.
Persoanele condamnate la pedeapsa capitală pot cere graţierea sau comutarea acestei pedepse. 1
Art. 2 alin. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează dreptul la viaţă şi prevede
situaţiile în care moartea ar putea rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar:
a) pentru apărarea vieţii oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare în condiţiile legii sau pentru a împiedica o evadare în condiţiile legii;
c) pentru a reprima in condiţiile legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Din formularea conţinutului art.2 alin 2 se observă folosirea sintagmei ”recurs la forţă absolut
necesar”, ceea ce presupune un criteriu de necesitate mai strict decât cel obişnuit intr-o societate
democratică.2 Acest recurs la forţă absolut necesar presupune aplicarea a două criterii: -existenţa unei stări
de pericol căruia agenţii statului trebuie să-i facă faţă şi caracterul proporţional al intervenţiei lor.
Obligaţiile statelor părţi la C.E.D.O. pentru respectarea şi garantarea dreptului la viaţă se grupează în
două mari categorii: obligaţii negative şi obligaţii pozitive.
În privinţa obligaţiilor negative, amintim obligaţia primordială negativă, de ordin general a statelor
de a se abţine de la orice provocare intenţionată a morţii unei persoane. Acest lucru se realizează, în primul
rând prin adoptarea unei legislaţii interne foarte clare, prin care să se prevadă care sunt limitele exacte prin
care agenţii statului pot recurge la folosirea forţei, într-o societate democratică. Mai mult, într-o speţă,3,
Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat că prin agenţi ai statului se pot înţelege şi civili înarmaţi,
care lucrează în sarcina şi sub controlul statului.
- O altă obligaţie negativă a statelor este aceea de a nu expulza o persoană într-o ţară în care este
expusă riscului de execuţie capitală. Astfel, în 2005, CEDO a reţinut o încălcare a art. 2 al Convenţiei, în
cazul expulzării unui străin riscând în statul unde urma să fie trimis, un proces cu negarea totală a drepturilor
sale procesuale, având ca şi posibil rezultat pedeapsa cu moartea (cauza Bader ş.a. contra Suediei).4
În privinţa obligaţiilor pozitive, acestea se referă la:
-a) adoptarea unui sistem judiciar independent şi eficient, care să fie în măsură să sancţioneze
orice încălcare a dreptului la viaţă;
-b) adoptarea unor măsuri operaţionale preventive, mai ales în lupta contra terorismului;
-c) obligaţii procedurale ale autorităţilor statului pentru desfăşurarea unor anchete eficiente5
împotriva celor care au adus atingere vieţii , mai ales dacă victima se afla în custodia autorităţilor statului. În
acest context, se va pune accent pe următoarele aspecte: administrarea tuturor probelor pentru aflarea
adevărului, rapiditatea deschiderii procedurii6, posibilitatea apropiaţilor victimei de a participa activ la

1
Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia aII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
20111, p.184
2
R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia a II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2008, p. 74, citând cauza Isayeva ş.a. c/Rusiei (24.02.2005), în care CEDO a constatat că recursul la forţă al autorităţilor statului
împotriva unor presupuşi terorişti aflaţi în satul Katyr-Yourt din Cecenia, în anul 2000, a fost disproporţionat şi a antrenat moartea
unor civili şi rănirea altora.
3
R. Chiriţă, Op. cit., p. 73, citând Cauza Acar ş.a. c. Turciei. În spetă, rudele reclamanţilor au fost executate de către paznicii
unui sat din sudul Turciei, care erau angajaţi de către autorităţile locale şi înarmate de către acestea. Curtea a considerat că statul
tur şi-a asumat un risc utilizând civili înarmaşi, astfel că este responsabil pentru actele acestora.
4
J. F. Renucci, Op. cit., p. 96, citând Cauza Bader ş.a. c. Suediei, nr. 13248/03
5
În cauza Predică c. României (07.07.2011), CEDO a constatat încălcarea art. 2 sub aspect substanţial, deoarece autorităţile nu
au oferit o explicaţie plauzibilă pentru moartea fiului reclamantului, ce a survenit în timp ce se afla în custodia statului, în
Penitenciarul Rahova, iar ancheta penală internă împotriva angajaţilor penitenciarului şi a colegilor defunctului a reţinut exclusiv
decesul din cauze medicale, în condiţiile în care acesta era perfect sănătos când a fost încarcerat. De asemenea, ineficienţa
anchetei penale, l-a pus pe reclamant în imposibilitatea de a primi eventuale despăgubiri civile. (www.echr.coe.int)
6
În cauza Pastor, Ţiclete c/României (19.04.2011), CEDO condamnă România pentru durata excesivă a procesului din „Dosarul
Revoluţiei”, de la Cluj, în care au murit26 de oameni şi alţi 52 au fost răniţi, concluzionând încălcarea art. 2 al CEDO, sub

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 45

anchetă, imparţialitatea anchetatorilor şi celeritatea procesului. 1Un ultim aspect referitor la eficacitatea unei
anchete eficiente, îl constituie rezultatul anchetei. Din acest punct de vedere, lipsa sancţiunii penale sau
aplicarea unei sancţiuni penale minime pentru atingeri aduse dreptului la viaţă, echivalează cu un refuz al
statului de a împiedica repetarea unor fapte similare şi ca o lipsă de respect a vieţii persoanei care a decedat.
Spre exemplu, CEDO a constatat că sancţionarea unui poliţist ce a ucis o persoană în mod nejustificat, cu o
pedeapsă de trei ani închisoare, cu suspendare, constituie un element care probează lipsa de eficacitate a
anchetei penale realizate.2
-d) obligaţia statelor de a informa publicul despre existenţa unor pericole de pierdere a vieţii unor
persoane. În acest sens, autorităţile statului au obligaţia de a acţiona preventiv pentru înlăturarea riscurilor de
pierderi de vieţi omeneşti, ceea ce presupune şi informarea celor ale căror vieţi sunt în pericol, asupra
riscurilor respective.3

1.4. Restrângeri aduse dreptului la viaţă

a) Problema pedepsei cu moartea


Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (adoptat în 1966 şi intrat în vigoare în
1977), prevedea în art.6, posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea, deoarece majoritatea statelor membre
ale ONU, aveau stipulată în legislaţia naţională, pedeapsa capitală. Protocolul nr. II facultativ la Pact
(adoptat în 15.12.1989), abolea pedeapsa capitată, pe timp de pace şi o menţinea pe timp de război, cu
respectarea anumitor condiţii şi a unei anumite proceduri.
Convenţia europeană a drepturilor omului (adoptată în 1950 şi intrată în vigoare în 1953) prevede în
cadrul art.2 alin. 1, posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea, în condiţiile pe care le-am precizat anterior.
Explicaţia pentru care aceste documente internaţionale importante prevăd posibilitatea aplicării
pedepsei capitale, cu condiţia respectării principiului legalităţii, se referă la contextul istoric al adoptării lor,
la faptul că statele lumii nu erau pregătite la acea dată să accepte doctrina dreptului intangibil la viaţă.
La nivel european, pedeapsa cu moartea a fost abolită pe timp de pace prin art. 1 al Protocolului nr. 6
adiţional la CEDO (adoptat în 01.03.1985).4
Protocolul nr. 13 adiţional la CEDO, (semnat la Vilnius în 2002şi intrat în vigoare în 2003) aboleşte
pedeapsa cu moartea în orice împrejurare, inclusiv în timp de război, iar art.2 al acestuia nu autorizează nici
o derogare şi nu este permisă aderarea cu rezerve.5
La nivel mondial, pedeapsa capitală a rămas o soluţie pentru multe state, în ciuda opoziţiei crescânde
a opiniei publice; astfel, din cele 197 de state ale ONU, 58 de state au prevăzută în legislaţia naţională
pedeapsa capitală.
La nivel european, conform Rezoluţiei nr. 1187/1999 a Consiliului Europei, vorbim despre „O
Europă, continent fără pedeapsa cu moartea”.

b) Problema avortului

aspectul lipsei de celeritate a procesului penal, în condiţiile în care procesul a durat din 1990 şi până în 2006.
(www.jurisclasorCEDO.ro)
1
R. Chiriţă, Op. cit, p. 90. C. Bîrsan, Op. cit.,p. 99
2
R. Chiriţă, Op. cit. p. 95, citând CEDO, hot. Nikolova c. Rusiei
3
C. Bîrsan , Op. cit., p. 90, citând Cauza Oneryildz c/Turciei (noiembrie 2004), în care Curtea a reţinut că autorităţile turce nu au
informat victimele despre iminenţa producerii unei explozii din cauza acumulării de gaze la groapa de gunoi a oraşului Istambul,
fapt ce s-a soldat cu o puternică deflagraţie ce a avut drept rezultat, moartea a 39 de persoane şi distrugerea mai multor locuinţe
din zona apropiată.
4
La data de 01.03.2009, acest Protocol era ratificat de 46, din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei. Singura ţară care
era doar semnatară a Protocolului, dar fără a-l fi ratificat, era doar Federaţia Rusă, care a aplicat un moratoriu privind executarea
pedepsei capitale
5
România a ratificat Protocolul nr. 13 prin Legea nr. 7/2003.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 46

Implicaţiile juridice ale avortului au fost amplu analizate în cadrul sistemelor de drept şi al
literaturii de specialitate.1
Analiza juridică a problematicii avortului, ca întrerupere voluntară de sarcină, raportată la
analizarea dreptului la viaţă, presupune luarea în considerare a momentului de început şi de sfârşit a
protecţiei juridice a dreptului la viaţă al unei persoane.2
În cadrul european, CEDO a fost chemată să dea un răspuns la problema de a se şti dacă şi de când
fătul devine fiinţă umană, intrând sub protecţia art. 2 al Convenţiei; făcând un examen al jurisprudenţei
internaţionale, dar şi al legislaţiilor naţionale privitoare la întreruperea de sarcină, Curtea a ajuns la concluzia
că un copil care urmează să se nască nu poate fi considerat încă persoană în sensul art. 2 al Convenţiei,
întrucât dreptul său la viaţă, dacă există, este limitat de dreptul mamei de dispune de propriul corp, de
dreptul la sănătate al acesteia.3
În concluzie, Curtea a considerat că embrionii nu au drept la viaţă, în sensul art. 2 al Convenţiei, iar
problema delicată a începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la nivel naţional, mai ales că nu
există un consens european asupra definiţiei ştiinţifice şi legale a începutului vieţii.4
În Codul penal român, art. 201 incriminează întreruperea ilegală a sarcinii, enumerând împrejurările
care constituie o asemenea infracţiune şi precizând, între altele, şi împrejurarea întreruperii cursului sarcinii
ce a depăşit a paisprezecea săptămână. Cu toate acestea, întreruperea cursului sarcinii şi după această dată,
nu constituie infracţiune dacă era necesară pentru salvarea vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a femeii
însărcinate sau în interesul fătului (art.201 alin. 6 C.pen.). Rezultă că, avortul terapeutic nu constituie
infracţiune, în concordanţă cu jurisprudenţa europeană. De asemenea, femeia însărcinată care îşi întrerupe
singură cursul sarcinii, nu este pedepsită, (art. 201 alin. 7 C.pen.), de unde rezultă că legiuitorul penal dă
prioritate dreptului femeii de dispune de corpul său, în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, anterior citată.

c) Problema euthanasiei (din grecescul „Eu—bine şi „Thanatos”- zeul morţii)


Caracterul licit sau ilicit al euthanasiei pleacă de la o idee a lui Francis Bacon conform căreia
medicina nu are rolul numai de a restabili sănătatea şi de a ameliora durerile bolnavului, dar şi de a-i asigura
o moarte liniştită atunci când nu mai există nicio speranţă pentru salvarea sa.5
Euthanasia poate fi definită ca fiind o acţiune sau o inacţiune prin care un profesionist al sănătăţii
sau o persoană apropiată bolnavului incurabil, provoacă în mod deliberat moartea pacientului, din dorinţa de
a pune capăt vieţii sale marcate de suferinţă.
Începând cu secolul al XX-lea, au existat preocupări de legiferare a euthanasiei – de exemplu, Codul
penal rus din 1922, exonera de răspundere pe autorul unui omor săvârşit din milă, dacă acesta dovedea că a
acţionat la solicitarea victimei; euthanasia a fost pentru prima dată în istorie legiferată în anul 1906, în statul
american Ohio, iar în prezent un alt stat american permite euthanasia, şi anume statul Oregon.6
În alte legislaţii europene, omorul săvârşit la rugămintea victimei nu exonerează de răspundere
penală, dar constituie o circumstanţă atenuantă (în Germania, Danemarca, Finlanda). În Elveţia, în unele
cantoane, euthanasia pasivă este permisă – adică dreptul de a refuza anticipat prelungirea artificială a vieţii.
De asemenea, în Franţa a fost adoptată legea din 22.04.2005, care recunoaşte euthanasia pasivă. 7 În
Olanda este permisă euthanasia de orice fel din 2001, iar în Belgia, din 2002.

1
Domnica Cătălina Drăgiciu, Aspecte noi ale dreptului la viaţă şi la integritatea persoanei, Editura PROUNIVERSITARIA,
Bucureşti, p. 32.
2
N. Diaconu, N. Purdă Op. cit., p. 184.
3
C. Bîrsan, Op. cit., p. 73, citând Cauza Vo c/France, din 08.07.2004
4
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a IV-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 92.
5
Victor Duculescu, Op. cit., p. 54
6
V. Duculescu, Op. cit. p. 50
7
B. Selejan-Guţan, Op. cit., p. 93

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 47

Problema existenţei unui aşa-numit drept de a muri, s-a pus în contextul sesizării CEDO într-o speţă
în care s-a pus întrebarea dacă statele părţi la Convenţie au obligaţia pozitivă de a asigura exercitarea acestui
aşa-zis drept de a cere euthanasierea asistată medical.1
Curtea s-a pronunţat în sensul că nu se poate deduce din formularea art. 2 al Convenţiei, un drept de
a muri, ca un corespondent al dreptului la viaţă, fără a-i distorsiona limbajul2Deci, dreptul la viaţă nu implică
şi dreptul de a muri. Interpretarea Curţii este în concordanţă cu Recomandarea 1418 (1999) a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, conform căreia statele membre trebuie să respecte demnitatea bolnavilor
incurabili şi a muribunzilor în toate privinţele, menţinând interdicţia absolută de a pune capăt intenţionat
vieţii acestora; dorinţa de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de către un muribund, nu poate servi
ca justificare legală a executării acţiunilor destinate să provoace moartea.
În concluzie, în actuala etapă de dezvoltare a dreptului european, statele sunt obligate cel puţin, să
permită unei persoane să nu mai trăiască, dacă nu pot fi obligate să ofere asistenţă la suicid.3
În Codul penal român, în art 190 este incriminată infracţiunea de „Ucidere la cererea victimei”, ca
fiind uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă asistată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat,
care se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar art. 191 C.pen. incriminează determinarea sau
înlesnirea sinuciderii, rezultând din formularea acestuia că legiuitorul român nu permite nici euthanasia
activă (determinarea sinuciderii) şi nici cea pasivă (înlesnirea sinuciderii), dar cu precizarea că, dacă actele
de determinare sau de înlesnire au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se
reduc la jumătate (art. 191 alin. 4 C.pen.). Concluzionând, observăm că legiuitorul a consacrat o infracţiune
nouă - uciderea la cererea victimei, pentru care a prevăzut o pedeapsă cu închisoarea mai mică, considerând
că cererea victimei constituie o circumstanţă atenuantă, dacă sunt respectate condiţiile legale, şi, pe de altă
parte, în cazul determinării sau înlesnirii sinuciderii, a precizat la alin. 4 al art. 191 C.pen., că dacă aceste
acte au fost urmate de o încercare de sinucidere, atunci sunt reduse la jumătate limitele speciale ale pedepsei,
ceea ce înseamnă că autorul a acţionat la dorinţa victimei.

d) Problema clonării fiinţelor umane


Clonarea fiinţelor umane se referă la posibilitatea oferită de ingineria genetică de a obţine indivizi
identici, în serie.4
Consiliul Europei a adoptat „Convenţia asupra protejării drepturilor omului şi demnităţii fiinţei
umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicinei” (în
vigoare din 1999, la care România este parte din 2001), în care ideea esenţială care se desprinde din
contextul ei, este aceea a faptului că interesul fiecărei fiinţe umane trebuie să prevaleze în faţa intereselor
ştiinţei.
Această Convenţie se referă, în principal la următoarele aspecte:
- testele de detectare a maladiilor genetice sunt autorizate;
- intervenţiile asupra genelor umane sunt autorizate, dar numai în scopuri de prevenţie şi terapie
(nu şi pentru modificarea genelor descendenţilor)
- tehnica fecundării „in vitro” este autorizată, precum şi alegerea sexului viitorului copil, dar
numai pentru prevenirea unor maladii grave (în alte condiţii, determinarea sexului copilului este
interzisă).

1
Cauza Pretty c/ Marii Britanii (29.04.2002), în care reclamanta suferea de o boală degenerativă progresivă incurabilă, având o
stare de sănătate deteriorată rapid, fiind complet paralizată şi a dorit să se sinucidă, dar nu era capabilă să acţioneze singură în
îndeplinirea acestui act. De aceea, ea a solicitat instanţelor engleze să-i permită soţului său să o ajute la îndeplinirea actului
sinuciderii, ceea ce acestea au refuzat.
2
J.F.Renucci, Op. cit. p.111
3
R.Chiriţă, Op. cit., p. 66
4
N. Diaconu, N.Purdă, Op. cit., p. 186

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 48

Rezultă că, clonarea „terapeutică” este permisă, dar clonarea „reproductivă” este interzisă1. De
altfel, şi art. 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, interzice clonarea în scopuri
reproductive a fiinţei umane.
Legiuitorul român a transpus aceste principii în cadrul Capitolului II, secţiunea a II-a din noul Cod
civil, prevăzând interzicerea practicilor eugenice prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor,
deoarece nimeni nu poate aduce atingere speciei umane (art. 62 C. civ.).
Mai mult, art. 63 C. civ. interzice intervenţia asupra caracterelor genetice ale persoanei (cu excepţia
celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice), crearea unei fiinţe umane identică unei alte
fiinţe vii sau moarte, crearea de embrioni umani în scop de cercetare, precum şi alegerea sexului viitorului
copil, prin utilizarea de tehnici de reproducere umană asistată medical (cu excepţia situaţiilor prin care se
urmăreşte evitarea unei boli grave ereditare, legate de sexul acestuia).
Deci, noul Cod civil român completează lacunele din legislaţia anterioară, în contextul în care
România devenise parte la Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicinei din anul 2001 şi stipulează
norme imperative prohibitive clare în privinţa clonării fiinţelor umane.

2. Dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor sau pedepselor cu cruzime, inumane


sau degradante (dreptul la integritate fizică şi psihică)

2.1.Temeiul juridic internaţional


Acest drept ce face parte din nucleul „dur” al drepturilor omului, alături de dreptul la viaţă nu poate
fi restrâns în nicio împrejurare.2
A) Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în art.5 că nimeni nu poate fi supus torturii
sau unor tratamente cu cruzime sau degradante, care să lezeze demnitatea umană
B) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art.7, interzicerea torturii
şi a tratamentelor inumane şi degradante, precum şi interzicerea experimentelor medicale fără
consimţământul persoanei respective.
C) Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 3 acelaşi principiu.
D) Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante3
E) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevede în art. 3 dreptul la integritate
fizică şi psihică, iar în art. 4 interzice tortura.
F) Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi biomedicinei4ce prevede interzicerea
experimentelor medicale şi ştiinţifice fără acordul persoanei

2.2. Temeiul juridic naţional


A) Constituţia României, art. 22 alin. 1 şi 2 prevede protecţia dreptului la viaţă şi la integritate fizică
şi psihică, precum şi interzicerea torturii şi a tratamentelor cu cruzime, inumane şi degradante.
B) Codul civil, art. 58 denumit „Drepturi ale personalităţii”, precum şi art. 61 şi 64 se referă la
dreptul la integritate fizică şi psihică şi îl garantează; de asemenea, toate articolele secţiunii a II-a a
Capitolului II, din Titlul I al Codului civil conţin dispoziţii de protecţie a corpului uman – de la
inviolabilitatea corpului uman (art. 64 C. civ.) şi până la interzicerea intervenţiilor medicale asupra unei
persoane, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, în condiţiile prevăzute de lege (art. 67 C. civ.)
1
Dintre ţările care permit clonarea de celule stem amintim Marea Britanie, Suedia, Finlanda; Belgia, Japonia, Israel, Spania,
Canada, trei state americane (California, New Jersey şi Massachusets)
2
N. Purdă, N. Diaconu, op. cit., p. 184
3
Convenţia a intrat în vigoare la 26.06.1987, iar România a aderat la aceasta, în octombrie 1990
4
Convenţia a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei, la 04.04.1997 şi a intrat în vigoare în 1999; România a aderat la aceasta
în 2001.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 49

8.2.3 Conţinutul juridic al dreptului


Dreptul la integritate fizică şi psihică, fiind un drept inviolabil, orice atingere care ar fi calificată ca
tortură, nu este justificată de nicio împrejurare după cum ar fi ordinul superiorului sau starea de război,ori
de starea de instabilitate politică.
Această idee este prevăzută în art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
dar şi în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (în
vigoare din 1989), unde se precizează că tortura înseamnă provocarea deliberată de suferinţe severe, fizice
sau psihice, de către un funcţionar public, sau la instigarea ori cu consimţământul său, sau de către alta
persoane acţionând într-o calitate oficială. Se observă că definiţia dată torturii nu acoperă toată gama se
situaţii, fiind limitată la acţiuni ale unor autorităţi publice şi neasigurând o protecţie globală împotriva unor
astfel de acte. De aceea, în Comentariul Comitetului pentru drepturile omului al ONU, s-a reiterat obligaţia
statelor de a asigura oricărei persoane protecţia împotriva unor asemenea tratamente şi atunci când ele sunt
aplicate de persoane acţionând în afara calităţilor lor oficiale sau în cadru particular.1
Definiţia torturii aşa cum rezultă din Convenţia O.N.U. privitoare la prevenirea torturii şi a
tratamentelor şi pedepselor cu cruzime, inumane sau degradante, la care CEDO face referire în jurisprudenţa
sa, se referă la: orice act prin care se provoacă, în mod deliberat, unei persoane, suferinţe puternice fizice
sau psihice, în special cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană, informaţii sau mărturisiri,
de a o pedepsi, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, atunci când o astfel de durere sau suferinţă
este provocată de un agent al statului sau de către o altă persoană care acţionează cu titlu oficial ori la
instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit.
Din această definiţie rezultă elementele definitorii ale torturii:
-a) actele de tortură presupun acele acţiuni sau inacţiuni, prin care se provoacă intense suferinţa
fizice şi psihice unei persoane;
-b actele de tortură se produc cu intenţie;
-c) subiectul activ este un agent al statului sau o persoană care acţionează la instigarea sau cu
consimţământul expres sau tacit al acestuia;
-d) scopul determinat al făptuitorului este acela de obţine informaţii sau mărturisiri,de a o pedepsi pe
victimă, de a o intimida sau pentru a face presiuni asupra ei sau unei terţe persoane, ori pentru orice alt
motiv întemeiat pe o formă de discriminare.
Rezultă că, tortura reprezintă o formă agravată de tratamente inumane, deosebindu-se de acestea
prin intensitatea suferinţelor provocate victimei.2
Exemple de acte de tortură:
- supunerea unui deţinut la un tratament numit „pendulul palestinian”, constând în obligarea lui de a
sta suspendat în braţe, cu mâinile legate la spate corpului, ceea ce a determinat paralizia braţelor,3
- aplicarea unor lovituri repetate foarte puternice, sufocarea voluntară, electrocutarea repetată, violul
suferit de deţinuţi, autorii fiind agenţi ai statului, 4
- supunerea la interogatorii cu bătăi dure, cu bastoanele, de către poliţişti, în arestul poliţiei, bătăi de
natură să provoace traumatisme severe victimei.5
Definiţia tratamentelor inumane: acele acte prin care se urmăreşte provocarea deliberată de
suferinţe fizice şi psihice unei persoane, de către agenţi ai statului sau la instigarea sau cu consimţământul
expres sau tacit al acestora, cu aceleaşi scopuri ca şi în cazul actelor de tortură.

1
Ion. Diaconu, op. cit., p. 113
2
Cauza Greciei (1969), citată de R. Chiriţă, op. cit., p. 97
3
CEDO, hotărârea Aksoy c/Turciei (1996)
4
CEDO, hotărârea Maslova and Nalbandov c/Rusia (2008), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 139
5
CEDO, hotărârea Bursuc c/României (2004), prima hotărâre de condamnare a României pentru încălcarea art. 3 al CEDO, sub
aspectul aplicării unor tratamente definite ca fiind tortură.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 50

Din această definiţie rezultă aceleaşi elemente structurale ca şi în cazul torturii, cu o deosebire foarte
importantă – intensitatea suferinţelor provocate victimei, care este mai scăzută decât în cazul torturii.
Menţionăm că tratamentele inumane prelungite o perioadă mai mare de timp, se pot transforma, din
această cauză, în acte de tortură.
Exemple de tratamente inumane:
- privarea de alimente şi de tratament medical adecvat;1
- izolarea totală a deţinutului, fără a se permite accesul la informaţii, precum şi contactul cu alte
persoane; remarcăm că prelungirea unui altfel de tratament determină distrugerea raţiunii, a personalităţii şi
se transformă în tortură.2
- menţinerea a unei persoane bolnavă incurabilă, încătuşată de pat, în timpul vizitelor la spital.
Definiţia tratamentelor degradante: acele acte prin care un agent al statului sau o altă persoană ce
acţionează la instigarea sa sau cu consimţământul expres sau tacit al acestuia, urmăreşte să creeze unei
persoane sentimente de teamă, de umilinţă, de inferioritate, de natură să o înjosească şi să-i înfrângă
rezistenţa fizică şi morală, acestea fiind calificate ca atingeri ale demnităţii umane.
Exemple de tratamente degradante:
- aplicarea unei corecţii corporale unui elev, în public;3
- umilirea unor personalităţi cunoscute şi respectate, acuzate de săvârşirea unor infracţiuni, prin
modul în care au fost aduse în sala de judecată, într-o cuşcă metalică în prezenţa televiziunilor care au
difuzat dezbaterile în toată ţara4
- recrutarea unei persoane de 71 de ani, pentru a-şi satisface stagiul militar, fără a se lua măsuri de
atenuare a obligaţiilor pe care le presupune instrucţia militară şi antrenamentul specific.5
Dreptul la integritate fizică şi psihică, presupune existenţa unor obligaţii din partea statelor, ce ar
putea fi rezumate astfel: obligaţii negative, de a nu iniţia anumite acţiuni prin care s-ar încălca acest drept,
precum şi obligaţii pozitive prin care să întreprindă anumite activităţi prin care să asigure protecţia şi
garantarea acestui drept, în cadrul sistemelor naţionale.
-a) Obligaţii negative:
- Obligaţia statelor de a se abţine să provoace, mai ales prin agenţii lor tratamente contrare art. 3
al CEDO; pentru determinarea respectării acestei obligaţii negative, CEDO a arătat că statele sunt
responsabile pentru actele comise de agenţii lor în afara atribuţiilor lor oficiale, neputând invoca
necunoaşterea comportamentului agenţilor lor. În acest context, s-a pus problema abţinerii de la
comportamente sancţionate de art. 3 al CEDO, în situaţia persoanelor aflate în stare de detenţie, pentru că
sunt cele mai vulnerabile şi mai expuse abuzurilor de putere ale autorităţilor statului.
Cu privire la garanţiile împotriva relelor tratamente aplicate persoanelor private de libertate,
Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante6 recomandă, pe
scurt, trei tipuri de asemenea garanţii:
*1) dreptul celui privat de libertate de a lua legătura cu familia sa şi cu alte persoane care-i sunt
apropiate;
*2) dreptul de a fi asistat de un avocat , mai ales cu ocazia interogatoriilor;
*3) dreptul de a fi examinat de un medic ales de deţinut.
- Obligaţia statelor de a nu expulza sau extrăda persoanele despre care există motive temeinice
să se creadă că în ţara lor vor fi supuse torturii. În acest sens, autorităţile statului care cere extrădarea unei

1
CEDO, hotărârea Pantea c/României (2003), citată în R. Chiriţă, op., cit., p. 115
2
CEDO, hotărârea Ilaşcu şi alţii c/Moldovei şi Federaţiei Ruse (2004) citată în J.F. Renucci, op., cit., p. 123
3
CEDO, hotărârea Warwick c/ Marii Britanii (1998), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 151
4
CEDO, hotărârea Ramishvili şi Kokhreidze c/ Georgia (2009), citată în C.Bîrsan, op., cit., p. 165-166
5
CEDO, hotărârea Taştan c/ Turciei (2008), citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 151
6
Aceste Comitet a fost creat în baza art. 1 al Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor cu cruzime,
inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în 1989, având principală competenţă vizitele periodice şi ad-hoc pe teritoriul
statelor membre, http:// www. cpt.coe.int.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 51

persoane, trebuie să prezinte dovezi convingătoare că persoana respectivă nu va fi supusă 1unor rele
tratamente la destinaţie2
- Obligaţia statelor de a nu extrăda persoanele condamnate la pedeapsa cu moartea în altă ţară,
punându-se problema dacă extrădarea ar fi contrară dispoziţiilor art.3 al CEDO, pentru că persoana în cauză
ar fi supusă sindromului „culoarului morţii”, ceea ce i-ar provoca puternice sentimente de angoasă, calificate
ca fiind „tratamente inumane”. Curtea europeană a concluzionat în sensul că expunerea unei persoane
„sindromului culoarului morţii” constituie un tratament inuman.3Aceleaşi argumente au fost reiterate de
către Curte, cu prilejul judecării Cauzei Ilie Ilaşcu şi alţii c/Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse (1999),
reclamanţii stând în „culoarul morţii” timp de 8 ani şi simulându-se împotriva lor mai multe execuţii.4
- Obligaţia statelor de a nu efectua experimentele medicale sau ştiinţifice asupra oamenilor, fără
acordul acestora; se interzice folosirea corpului uman în scop de profit, dar şi practicile eugenice, care au ca
scop selecţia oamenilor, conform prevederilor Convenţiei asupra drepturilor omului şi biomedicinei,
adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1997.
-b) Obligaţii pozitive:
- Obligaţia statelor de a adopta măsuri legislative prin care să incrimineze orice atingere adusă
dreptului la integritate fizică şi psihică, astfel încât să garanteze respectarea acestui drept.
- Obligaţia autorităţilor statului de a face anchete eficiente, atunci când o persoană pretinde că
a fost supusă unor astfel de tratamente de către agenţii oficiali, mai ales dacă aceasta este privată de libertate;
astfel, atunci când un individ reţinut de poliţie se află într-o stare bună de sănătate, iar apoi este eliberat într-
o stare de sănătate degradată, revine statului obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă acestui fapt. 5
Pentru ca ancheta autorităţilor statului să fie efectivă, trebuie să respecte următoarele cerinţe: 1) să fie
realizată de către persoane independente faţă de evenimentele cercetate 2) să fie realizată într-o manieră
promptă şi 3)să conducă la identificarea şi sancţionarea celor vinovaţi, aceasta din urmă fiind o obligaţie de
mijloc, nu de rezultat.6
- Obligaţia autorităţilor statului de a-i proteja pe particulari împotriva actelor de agresiune ale
altor particulari, prin realizarea de anchete eficiente; rezultă că intră sub incidenţa art. 3 al Convenţiei şi
acele situaţii în care o persoană este agresată de către un particular, subiectul activ al infracţiunii fiind, de
această dată, nedeterminat.7

2
CEDO, hotărârea Ben Khemais c/Italiei (2009), în care s-a stabilit că asigurările date pe cale diplomatică de către autorităţile
tunisiene, în sensul că cel extrădat nu va fi supus relelor tratamente, nu sunt suficiente, mai ales că existau probe credibile că s-ar
putea întâmpla contrariul – speţă citată de C. Bârsan, op. cit., p. 194
3
Cauza J. Soering c/ Marii Britanii (1989), în Vincent Berger, Jurisprudenţa CEDO, Editura IRDO; Bucureşti, 1996, p. 30.
4
În această cauză, reclamanţii au fost supuşi întregii arii de rele tratamente incriminate de art. 3 al CEDO, adică tortură,
tratamente inumane, dar şi degradante, din pricina condiţiilor de detenţie
5
CEDO, Cauza A, Selmouni c/Franţei (1999), în care reclamantul a fost lovit de către poliţişti cu sălbăticie, a fost tras de păr,
ameninţat cu o flacără umilit în faţa unei poliţiste, fiind supus atât unor acte de tortură, cât şi unor tratamente inumane şi
degradante, iar autorităţile franceze nu au făcut o anchetă eficientă în acest sens. O altă situaţie în care a fost încălcat art. 3 sub
aspect procedural (şi sub aspect material), a fost Cauza Barbu Anghelescu c/ României (2004), când în speţă reclamantul a fost
lovit de către poliţişti, rezultând leziuni ce au necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, iar procurorii militari şi poliţiştii care atunci
aveau statut militar, nu au realizat o anchetă eficientă în acest sens. În altă situaţie, despre care am mai făcut vorbire anterior, în
Cauza Bursuc c/României ( 2004), nişte acuzaţii de lovire îndreptate împotriva unor poliţişti, au fost anchetate de către colegii
acestora, care nu pot fi socotiţi imparţiali, declinându-şi competenţa abia după 8 luni, în R. Chiriţă, op. cit., p. 108.
6
Kiss Attila, România la Curtea Europeană a drepturilor omului, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 54; într-o speţă
recentă, în Cauza Roşioru c/României (10..01.2012), reclamantul a fost agresat de mai mulţi poliţişti, fiind reţinut într-un parc, iar
plângerea sa împotriva acestora a trenat peste 8 ani, până când faptele s-au prescris, iar CEDO a decis că autorităţile române nu
au desfăşurat o anchetă eficientă, încălcând art. 3 al Convenţiei, în http : //www.ech.coe.int
7
CEDO, hotărârea Pantea c/ României (2003), în care deţinutul Pantea a fost bătut cu sălbăticie de către doi codeţinuţi, iar
autorităţile penitenciarului nu au dispus efectuarea unei anchete eficiente şi nu au acordat un tratament medical adecvat
reclamantului, ceea ce a determinat dobândirea de către acesta a unor afecţiuni medicale permanente.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 52

- Obligaţia statelor de a asigura condiţii de detenţie de natură să garanteze păstrarea sănătăţii şi


a demnităţii deţinuţilor; astfel, detenţia nu poate avea ca scop sau ca efect umilirea sau chinuirea deţinutului,
acesta fiind protejat şi de adoptarea de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a unei
Recomandări din 2006 privind Normele penitenciare europene, care prevăd standardele minime de protecţie
a drepturilor deţinuţilor.1

2.4. Garanţii legislative interne

- art.22 alin. 2 din Constituţie;


- Codul penal incriminează infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei (art.
193-196 C. Pen., care se referă la vătămarea corporală, sub toate formele ei, art. 197 C.Pen. ce incriminează
relele tratamente aplicate minorului, art. 198 C. Pen., ce incriminează încăierarea, art. 281 C. Pen., ce
incriminează supunerea la rele tratamente, art.282 C. Pen., care incriminează infracţiunea de tortură);
- Codul civil din 20092 consacră şi garantează dreptul la integritate fizică şi psihică, în art. 58 şi 61
C. civ., iar art. 62-69 C. civ. detaliază drepturile derivate din inviolabilitatea corpului uman, interzicându-se
practicile eugenice (art. 62 C. civ.), iar intervenţiile şi examenul caracteristicilor genetice, realizându-se
numai în condiţiile legii (cu acordul persoanei respective sau, după caz, în cadrul unor proceduri judiciare
civile sau penale), conform art. art. 63 şi 65 din Codul civil. Legiuitorul român a interzis încheierea unor
acte ce au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (art. 66 C. civ.). Deci, o eventuală vânzare de organe sau de
produse ale corpului omenesc (de exemplu celule de reproducere) este sancţionată, din punct de vedere civil,
cu nulitatea absolută a actului respectiv.
- Codul civil din 2009 consacră şi principiul reparării prejudiciului cauzat prin vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane (art. 1387 şi art. 1391 C. civ.), prin acordarea unor
despăgubiri care să cuprindă echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit prin efectul
pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială a victimei; de asemenea, instanţa va putea acorda despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor,
surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei (art.1391 alin. 2 C.civ.). Rezultă că, dacă
se încalcă dreptul la integritate fizică sau psihică, repararea atingerii aduse presupune, între altele, şi
acordarea unor astfel de despăgubiri civile, pentru prejudiciul material şi moral suferit.

3. Dreptul la libertatea şi securitatea persoanei. Dreptul de a nu fi supus sclaviei şi muncii


forţate

3.1. Temeiul juridic internaţional


- art.3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede dreptul la libertatea şi inviolabilitatea
persoanei;
- art. 10 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, consacră dreptul la libertate
şi garanţiile de care beneficiază persoanele private de libertate;
- art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacră acest drept;

1
F. Renucci, op., cit., p. 131; România a avut în 2010, 29 de procese pe rol pentru încălcarea dreptului la viaţă şi rele tratamente,
pe primul loc fiind cazurile de malpraxis şi condiţiile improprii de tratament din spitale, iar pe cel de-al doilea loc, fiind decesele
şi rănirile din penitenciarele şi aresturile româneşti; în Cauza Todireasa c/României (mai 2011), CEDO a constatat încălcarea art.
3 al Convenţiei, în privinţa supraaglomerării celulelor, prezenţei şoarecilor, păduchilor, puricilor în Penitenciarul Jilava,
reclamantul obţinând despăgubiri de 13 000 de euro, pentru prejudiciul moral, http: // www.echr.coe.int.
2
Codul civil a fost pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 53

- art 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului stipulează că dreptul la libertate poate fi restrâns
numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, enumerând situaţiile în care o persoană poate fi
privată de libertate în mod legal.

3.2. Conţinutul juridic al dreptului

Dreptul la libertate este asimilat „nucleului dur” al drepturilor omului, alături de dreptul la viaţă şi
dreptul la integritate fizică şi psihică, dată fiind importanţa acestuia în ansamblul drepturilor civile ale
omului.
Libertatea presupune existenţa acelor condiţii de natură să-i permită oricărei persoane de dispune de
ea însăşi, de a se manifesta liber, conform convingerilor şi necesităţilor sale.
Nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, decât în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de
lege, pentru motivele prevăzute e lege – acesta fiind principiul legalităţii privării de libertate.
Privarea de libertate nu a fost definită în documentele internaţionale, astfel încât acest lucru s-a
realizat în jurisprudenţa CEDO, considerându-se că o persoană este privată de libertate cât timp se află într-
un stabiliment de detenţie, indiferent cât de largi îi sunt posibilităţile de mişcare; rezumând, putem spune că
privarea de libertate presupune întrunirea următoarelor condiţii: - imposibilitatea de a părăsi o anumită zonă
determinată; - - restricţionarea raporturilor cu terţii; - elementul subiectiv, sentimentul de izolare faţă de
lume.1
Această definiţie conturată în practica CEDO permite asimilarea situaţiilor de restrângere a libertăţii,
precum sunt arestul la domiciliu sau deplasarea sub escortă militară2
Articolul 5 paragr.1al Convenţiei europene a drepturilor omului prevede cazurile de privare de
libertate legale:
- a) deţinerea unei persoane în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare,
pronunţată de o instanţă competentă; instanţa respectivă trebuie să fi fost independentă şi imparţială, astfel
încât procesul prin care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa privării de libertate, să fi respectat toate
garanţiile procesuale care să asigure dreptul la un proces echitabil, conform art. 6 al Convenţiei. Iată, deci,
că deţinerea unei persoane în baza unei hotărâri definitive se află în strânsă legătură cu dreptul la un proces
echitabil, ceea ce asigură legalitatea deţinerii acelei persoane.3
- b) detenţia unei persoane pentru a se garanta executarea unei obligaţii – această situaţie se referă
la cazul unei persoane care nu se supune la executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii legale.
De exemplu, refuzul unei persoane de a-şi preciza identitatea în faţa poliţiştilor competenţi, ceea ce a
determinat reţinerea ei sau refuzul de a se supune controlului vamal, pot justifica o astfel de reţinere4
- c) detenţia unei persoane despre care există motive temeinice să se creadă că a săvârşit o
infracţiune sau că urmează să săvârşească o infracţiune sau pentru a o împiedica să fugă după săvârşirea
acesteia. Rezultă că, textul se referă la trei situaţii distincte: sunt motive temeinice să se creadă că persoana
reţinută sau arestată preventiv a săvârşit o infracţiune; va săvârşi o infracţiune; va fugi după săvârşirea unei
infracţiuni.
În toate cele trei situaţii este vorba despre fapte ilicite cu caracter penal, iar privarea de libertate se
întemeiază pe existenţa unor motive verosimile, susţinute de probe ale autorităţilor, în sensul că s-au comis

1
R. Chiriţă, op., cit., p. 141
2
CEDO, Cauza Cipru c/Turciei (2001) sau Cauza Manzoni c/ Italiei (1997)
3
CEDO, Cauza Stafford c/ Marii Britanii (2002), în care reclamantul care fusese condamnat pe viaţă pentru omor şi ulterior
eliberat condiţionat, iar apoi ministrul justiţiei a dispus încarcerarea lui, cu motivarea că ar putea comite pe viitor alte infracţiuni –
ceea ce era contrar respectării principiului preeminenţei dreptului, ca garanţie împotriva arbitrariului autorităţilor, citată în C.
Bîrsan, op., cit., p. 258-259.
4
CEDO, Cauza Vasileva c/Danemarcei (2003), când reclamanta a fost reţinută timp de 13 ore la secţia de poliţie, pentru a fi
identificată, ceea ce s-a considerat ca fiind o durată excesivă, fiind contrară art. 5 paragf. 1 lit. b din Convenţie, citată în R.
Chiriţă, op., cit., p. 157

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 54

sau urmează să se comită infracţiuni. Simplele suspiciuni ale autorităţilor fără a fi susţinute pe probe
credibile în acest sens, nu pot justifica luarea măsurii arestării preventive.1
Măsurile privative de libertate pot fi luate de către organul de urmărire penală sau de către procuror
(în cazul reţinerii) sau de către judecător (în cazul arestării preventive) şi trebuie să ţină cont de următoarele
aspecte: - scopul acestora, gradul de pericol social al infracţiunii de care este suspectată persoana în cauză,
precum şi circumstanţele personale ale acesteia (vârsta, sănătatea, antecedentele penale) 2
Pentru că măsura privării de libertate are un caracter restrictiv, aşa cum am arătat, autorităţile trebuie
să asigure punerea în libertate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, atât ziua, cât şi noaptea precum şi în
perioada sărbătorilor legale, atunci când funcţionarii responsabili cu îndeplinirea formalităţilor respective ar
putea fi în afara programului de lucru.3
Pentru a se elimina acţiuni arbitrarii, autorităţile au obligaţia de a asigura înregistrarea
administrativă exactă a motivelor privării de libertate şi a detaliilor acesteia, (după cum ar fi precizarea orei
la care persoana este primită în centrul de detenţie şi a eliberării sale)4.
O altă problemă care se circumscrie acestei ipoteze, se referă la arestarea preventivă a minorilor care
răspund penal, care trebuie să fie o măsură excepţională şi să fie aplicată în aşa fel încât minorul să fie
separat de adulţi, în perioada de detenţie5
- d) detenţia legală a unui minor – o primă situaţie se referă la detenţia unui minor într-un centru
educaţional specializat, atunci când măsura este dispusă de către instanţă, ca urmarea a unui comportament
ilicit al acestuia6. Este vorba despre educaţia sub supraveghere a unui minor care a săvârşit o faptă penală.
O a doua situaţie o reprezintă internarea unui minor într-o instituţie medicală specializată, măsură
decisă tot de către instanţa competentă, cu acordul reprezentantului legal al minorului respectiv, instituţie în
măsură să asigure şi protecţia si educaţia adecvată persoanei în cauză7
Ultima ipoteză este cea care permite privarea de libertate a unui minor pentru a asigura prezenţa sa
în faţa unei instanţe. Această situaţie nu se referă la arestarea preventivă a unui minor care a săvârşit o faptă
penală şi răspunde penal, care se încadrează în ipoteza precedentă, ci la aceea în care minorul care a săvârşit
un act ilicit este deţinut într-o instituţie educaţională sau medicală în cursul procedurii penale.

1
CEDO, Cauza Pantea c/României (2003), reclamantul a susţinut că arestarea sa a fost dispusă în absenţa unor motive plauzibile
să se creadă că se va sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracţiuni. Mandatul de arestare eliberat de procuror la data
săvârşirii faptelor, nu se impunea, mai ales că prevederile legii interne de atunci, îl obligau pe procuror să arate în cuprinsul
acestuia, motivele pentru care a considerat că judecarea lui în stare de libertate ar fi prezentat pericol public, ceea ce el a omis să o
facă.; cauza Pantea c/ României a determinat, între altele, modificarea Constituţiei României, în sensul că procurorul nu mai poate
să elibereze mandat de arestare preventivă, deoarece se consideră că nu prezintă suficiente garanţii de imparţialitate şi
independenţă,el fiind un reprezentant al Ministerului Public – această atribuţie revenind exclusiv judecătorului, conform art. 25
alin. 4 din Constituţie
2
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 315
3
Cauza Răducu c/României (2009), în care CEDO a reţinut că întârzierea de o zi a punerii în executare a hotărârii judecătoreşti
de eliberare din arestul preventiv este contrară termenului minim de executare a unei asemenea hotărâri, citată în K. Attila, op.,
cit., p. 87
4
România a fost condamnată în Cauza Creangă c/ României (23.02.2012), când Marea Cameră a CEDO a decis că privarea de
libertate a unui poliţist în cadrul unei anchete penale ce urmărea destructurarea unei reţele de trafic de produse petroliere a fost de
natură să încalce dreptul la libertate al acestuia, în sensul că arestarea preventivă a sa, la data de 16.07.2003, între orele 10-22, dar
şi arestarea sa ulterioară, la data de 25.07.2003, ca urmare a admiterii unui recurs în anulare înaintat, conform legislaţiei de
atunci, de Procurorul General, au fost nelegale, nejustificate de pericolul social al reclamantului. Într-o altă speţă, Cauza Riccardi
c/României, (03.04.2012), CEDO a decis că durata arestului preventiv (2001 - august 2004 )şi prelungirea fără motive întemeiate
a acestuia, încalcă art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului., speţe prezentate în http //:
www.ech.coe.int.
5
CEDO, Cauza Nart c/Turciei (mai 2008), când un minor de 17 ani a fost deţinut timp de 48 de ore împreună cu un adult,
încălcându-se astfel dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. C) din Convenţie.
6
R. Chiriţă, op.cit., p. 163
7
CEDO, Cauza Koniarska c/ Marii Britanii (12.10.2000), instanţa europeană a considerat că internarea reclamantei într-un centru
rezidenţial special pentru tinerii care suferă de grave tulburări, având un program educaţional complex a fost compatibilă cu
dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. d) din Convenţie, speţă citată în C. Bîrsan, op. cit., p. 272

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 55

- e) detenţia legală a unei persoane susceptibile să propage o boală contagioasă, a unei persoane
toxicomane, alcoolice, alienate mintal sau care vagabondează; se observă că există mai multe ipoteze în
care poate interveni această măsură.
* În privinţa persoanelor bolnave mintal este necesară întrunirea unor condiţii minimale pentru ca
privarea de libertate să fie legală şi anume:
- alienaţia mintală să fie constatată printr-o expertiză medicală;
- tulburările mintale să fie grave, de natură să legitimeze internarea;
- tulburările mintale să fie persistente, pe toată durata internării;
- detenţia respectivă să aibă loc într-un loc specializat. 1
În acest sens, este interzisă detenţia cuiva pentru că ideile sau comportamentul său se îndepărtează
de normele predominante într-o societate democratică.
* În privinţa persoanelor care vagabondează trebuie să fie întrunite anumite condiţii minimale
pentru ca privarea de libertate să fie legală: - persoana nu exercită o activitate sau profesie, cu toate că este
aptă de muncă;
- persoana nu are un domiciliu sigur şi nici mijloace de subzistenţă.
- f) detenţia unei persoane în caz expulzare sau de extrădare – o persoană poate fi privată de libertate
dacă aceasta a fost făcută pentru a o împiedica să pătrundă ilegal pe teritoriul unui stat sau dacă împotriva
ei se desfăşoară o procedură de expulzare sau de extrădare. Rezultă că, textul se referă la două situaţii
distincte şi anume: fie persoana în cauză doreşte să pătrundă ilegal pe teritoriul unui stat, fie să părăsească
ilegal acest teritoriu.
În situaţia privării de libertate cu scopul împiedicării unei persoane de a pătrunde ilegal pe teritoriul
unui stat, procedura de examinare a cererii acesteia de a primi autorizaţia să rămână pe teritoriul stratului
respectiv va avea o durată rezonabilă de timp, conform principiilor statuate prin Recomandarea nr. 2003/5 a
Comitetului miniştrilor al Consiliului Europei.2
În a doua situaţie, procedura de expulzare sau de extrădare trebuie să fie stabilită în mod clar în
legislaţia internă, astfel încât să asigure respectarea tuturor garanţiilor pentru respectivii străini; de exemplu,
prelungirea procedurii de expulzare, peste un prag rezonabil, timp în care străinul s-a aflat în stare de privare
de libertate, într-un centru de specialitate, este de natură să încalce prevederile art. 5 alin.1 lit. f).3
- Obligaţii negative ale statelor:
- Obligaţia de a se abţine de orice acţiune care ar putea fi calificată ca fiind o privare ilegală de
libertate; în cazul neexecutării unor obligaţii civile, debitorii respectivi nu mai pot fi pedepsiţi cu sancţiunea
privării de libertate, conform art.1 al Protocolului nr. 4 adiţional la CEDO (deci, putem spune că a dispărut
„închisoarea datornicilor”).
- Obligaţii pozitive ale statelor:
- Obligaţia de a stabili în legislaţia internă, cazurile de privare de libertate, condiţiile acesteia,
precum şi garanţiile procesuale de care beneficiază persoanele reţinute sau arestate.

1
Încălcarea condiţiilor pe care le presupune detenţia persoanelor bolnave mintal, ca măsură de siguranţă, a fost stabilită în cauza
Filip c/României (18.12.2006), când reclamantul a fost internat într-un ospiciu pe o perioadă nedeterminată la data de 08.05.2002,
de către procuror, fără a exista în prealabil un aviz al unui medic specialist; internarea a durat 80 de zile şi cauza a fost infirmată
ulterior de către o comisie de specialitate. În speţă, CEDO a considerat că art. 5 alin. 1 lit. e) a fost încălcat deoarece internarea
într-un ospiciu nu a fost ordonată conform căilor legale, în Kiss Atilla, op., cit., p. 88
2
CEDO, Cauza Gebremedhin c/Franţei ( 26.04.2007), în care s-a considerat că detenţia unui străin timp de 5 zile pe un aeroport
internaţional în vederea expulzării şi a repatrierii sale, nu a constituit o încălcare a acestui text de lege, deoarece a fost o perioadă
rezonabilă de timp, necesară stabilirii identităţii sale, mai ales că reclamantul se prezentase sub mai multe identităţi, în C. Bîrsan,
op., cit., p. 283
3
România a fost condamnată de CEDO în Cauza Galliani c/ României (2001), când reclamanta a fost deţinută între 4 şi 7 mai
2000, în centrul special de la Otopeni, în vederea deportării, iar motivele reţinerii nu i-au fost comunicate; în Cauza Hussain c/
României (2002), reclamantul, cetăţean irakian a fost ţinut 17 zile în zona de tranzit a aeroportului, în vederea îndepărtării de
teritoriu, pe motiv că nu a mai avut o viză de şedere valabilă, în K. Atilla, op., cit., p. 90-91.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 56

- Obligaţia de a-şi proteja cetăţenii împotriva privărilor de libertate realizate de către alţi
particulari, prin incriminarea răpirilor, efectuarea de anchete eficiente în toate situaţiile ce presupun
dispariţiile persoanelor;
- Obligaţia de a-i proteja pe copii împotriva detenţiei aplicate de adulţi şi, uneori, de către proprii
lor părinţi1

3.3 Garanţii legislative interne


- art. 23 din Constituţia României consacră dreptul la libertatea individuală, precizând şi drepturile de
care beneficiază persoana reţinută sau arestată preventiv; o completare de largă utilitate juridică se referă la
precizarea din alin. 13 al art. 23, care se referă la faptul că sancţiunea privării de libertate nu poate fi decât
de natură penală. Rezultă că procedeul privării de libertate a persoanelor ce au săvârşit o faptă ilicită, dar
care nu este de natură penală, este contrar dreptului la libertate. De exemplu, a fost desfiinţată sancţiunea
contravenţională a pedepsei cu închisoarea.
De asemenea, mandatul de arestare preventivă poate fi eliberat numai de către un judecător, deoarece
numai acesta prezintă suficiente garanţii de independenţă şi imparţialitate.2
- art. 205 C. Pen. incriminează infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal şi art. 283 C. Pen.,
incriminează infracţiunea de represiune nedreaptă, ca infracţiune contra înfăptuirii justiţiei, constând în
reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată (art.283 alin. 2 C.pen.) .
- art. 9 din noul Cod de procedură penală3 consacră dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei, iar
aliniatul al doilea, precizează că orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod
excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; de asemenea, Titlul V, Capitolul I din Codul
de procedură penală consacră măsurile preventive prin care se restrânge libertatea persoanei, introducând şi
măsura arestului la domiciliu, care nu poate depăşi o durată de 180 de zile în cursul urmăririi penale (art.
218-222 C.proc.pen.).

- Dreptul de a nu fi supus sclaviei şi muncii forţate

Temeiul juridic internaţional


- art. 4 din Declaraţia universală a drepturilor omului;
- art. 8 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
- art. 5 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
- Convenţia cu privire la interzicerea sclaviei ( adoptată sub egida Societăţii Naţiunilor, în 1927);
- Convenţia nr. 105 privind abolirea muncii forţate (adoptată sub egida Organizaţiei internaţionale a
muncii, în vigoare din 1959).
8.4.2. Conţinutul juridic al dreptului
- Sclavia, potrivit jurisprudenţei CEDO, reprezintă starea sau condiţia unei persoane asupra căreia se
exercită unul sau mai multe atribute ale dreptului de proprietate; a reduce o persoană la sclavie înseamnă
nerecunoaşterea personalităţii juridice a acesteia, a calităţii de subiect de drept.

1
Cauza Blume ş.a. c/Spaniei (1999), în care reclamanţii minori, care erau suspectaţi de către părinţii lor că făceau parte dintr-o
sectă religioasă radicală, au fost închişi în casă de către familiile lor, cu scopul de a fi „deprogramaţi”, fapt ce nu a fost sancţionat
de către autorităţile spaniole, în C. Bîrsan, op., cit., p. 241.
2
Constituţia din 1991 prevedea posibilitatea ca mandatul de arestare să fie eliberat de către un magistrat – procuror sau judecător.
Faptul că procurorul era abilitat să elibereze mandate de arestare preventivă, a fost considerat ca fiind contrar art. 5 alin.1 lit. c)
din CEDO, pentru că procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, nu prezenta suficiente garanţii de independenţă şi
imparţialitate, fiind în subordinea, mai întâi a Procurorului General şi apoi a Ministerului Justiţiei (Cauza Vasilescu c/României,
din 22.05.1998 şi Cauza Pantea c/României din 03.06.2003).
3
Noul Cod de procedură penală a fost adoptat prin Legea nr. 135/2010 şi pus în aplicare prin Legea nr. 255/2013 (M.Of. nr. 515
din 14.08.2013) şi a intrat în vigoare la 01.02.2014.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 57

- Servitutea înseamnă o stare ce presupune obligaţia unei persoane de trăi şi de a munci pe


proprietatea altuia, aceasta fiind tot o formă de sclavie.
- Munca forţată înseamnă orice muncă sau serviciu prestat de o persoană, fără ca aceasta să-şi fi dat
anterior consimţământul, chiar dacă aceste activităţi au fost remunerate corespunzător.
Cazurile care nu constituie muncă forţată sunt următoarele:
a) munca executată de o persoană în detenţie sau în timpul eliberării condiţionate; de asemenea,
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, fără acordul persoanei respective, ca sancţiune administrativă
nu constituie muncă forţată – conform O.G. 2/2001, aprobată cu modificările şi completările ulterioare;1
b) munca executată în timpul serviciului militar sau în serviciul naţional (în ţările în care este permisă
obiecţiunea de conştiinţă, fiind efectuat serviciul militar alternativ);
c) activităţile prestate în caz de urgenţă sau de calamitate care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
d) activităţile care fac parte din obligaţiile civice normale.2
- extinderea jurisprudenţială a noţiunilor de „sclavie” şi de muncă forţată”, la „traficul de persoane”,
ca o formă de sclavie modernă; pornind de la soluţii pronunţate în practica CEDO, 3se poate spune că
traficul de fiinţe umane presupune diferite forme de aservire, bazate pe exercitarea oricărei puteri asupra
oamenilor, sub trei aspecte: controlul deplasărilor unei persoane, remuneraţia modică sau chiar lipsa ei,
precum şi imposibilitatea d e a scăpa acestui control. 4
În acest context, statele au două categorii de obligaţii pozitive: - aceea de a adopta un cadru legislativ
şi administrativ pentru combaterea traficului de persoane şi pedepsirea celor vinovaţi de săvârşirea
infracţiunilor care se circumscriu acestor activităţi, precum şi aceea de colaborare de natură transfrontalieră,
între ţările de destinaţie, de tranzit şi de origine.
- abolirea oricărei forme de muncă forţată, impusă ca mijloc de constrângere politică, ca pedeapsă
pentru participarea la grevă sau ca mijloc de discriminare rasială, socială, religioasă şi etnică

Garanţiile legislative interne


- art. 42 din Constituţie interzice orice formă de sclavie şi de muncă forţată şi stipulează cazurile care
nu constituie muncă forţată;
- art. 209 Cod penal incriminează infracţiunea de sclavie şi trafic de sclavi, iar art. 212 Cod penal
incriminează infracţiunea de supunere a unei persoane la muncă forţată sau obligatorie; la acestea se adaugă
şi infracţiunea de trafic de persoane (art. 210 C.pen.), trafic de minori (art. 211 C.pen.), proxenetism (art.
213 C. pen.), exploatarea cerşetoriei (art. 214 C. pen.).
- Legea nr. 678/2001 privind infracţiunea de trafic şi exploatare a unor persoane vulnerabile şi
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 79/2005, privind modificarea şi completarea Legii nr. 678/2001,
aprobată prin Legea nr. 287/2005.

4. Dreptul la căsătorie

4.1. Temeiul juridic internaţional


- art. 16 din Declaraţia universală a drepturilor omului;

1
Ultimele modificări şi completări au fost realizate prin Legea nr. 202/2010 (M.Of. 714/2010)
2
CEDO, Cauza Iversen c/Norvegiei (1963) în care statul norvegian le-a impus reclamanţilor, medici stomatologi, să muncească
în serviciul public timp de un an, în nordul ţării; acţiunea a fost respinsă , deoarece Curtea a considerat că reclamanţii au
desfăşurat un serviciu spre binele comunităţii, fiind inclus printre obligaţiile civice normale.
3
CEDO, Cauza Ranstev c/ Ciprului şi Rusiei (07.01.2010), în care fiica reclamantului „artistă” la un cabaret din Limasol, Cipru,
s-a sinucis în condiţii rămase neelucidate de către autorităţi, deşi în noaptea de dinaintea tragicului eveniment a fost condusă la
poliţie de către o persoană care o denunţase pentru şedere ilegală în Cipru. Autorităţile nu au cercetat circumstanţele în care fata a
ajuns în Cipru şi nici natura activităţii sale, speţă citată în C. Bârsan, op., cit., p. 211.
4
C. Bârsan, op., cit., p. 212

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 58

- art. 23 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;


- art. 12 al Convenţiei europene a drepturilor omului;
- Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO (1984);
- art.9 din Carta drepturilor fundamentale din anexa Tratatului de la Lisabona al Uniunii Europene;
- Convenţia cu privire la consimţământul la căsătorie, vârsta minimă şi înregistrarea acesteia (
1964);
- Convenţia cu privire la cetăţenia femeii căsătorite (1958)
8.5.2. Conţinutul juridic al dreptului
- Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, începând de la vârsta
prevăzută de lege, fără nici o deosebire de rasă, religie sau de naţionalitate.1Rezultă că sunt interzise
discriminările la încheierea căsătoriei, fundamentate pe criterii de apartenenţă etnică, rasială sau religioasă.2
- Statele au obligaţia pozitivă de a adopta reglementări interne care să prevadă posibilitatea
transsexualilor operaţi de a se căsători, în conformitate cu noul lor sex juridic, parte componentă a noii lor
stări civile. Astfel, statele au obligaţia să recunoască efectele juridice ale operaţiei de schimbare de sex,
eliberându-le transsexualilor alte acte de stare civilă şi de identitate şi, în consecinţă, să le dea posibilitatea
de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie3
- Statele au obligaţia pozitivă de a adopta măsuri legislative care să nu limiteze4 în nici un fel dreptul la
căsătorie, cu excepţia referitoare la diferenţierea de sex între viitorii soţi; astfel, atât art. 16 din Declaraţia
universală a drepturilor omului, art. 23 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, cât şi
art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului, se referă textual la dreptul la căsătorie între un bărbat
şi o femeie.
În schimb, art. 9 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, din anexa Tratatului de la
Lisabona, precizează că dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii,sunt garantate potrivit legilor
naţionale în vigoare, fără să mai facă referire la sexul viitorilor soţi.
1
În dreptul musulman există un impediment la căsătorie bazat pe criteriul religios, în sensul că o femeie de religie islamică, nu
se poate căsători cu un bărbat aparţinând altei religii , pe când un bărbat musulman se poate căsători cu o femeie care are o altă
religie (dar, aceasta nu are vocaţie succesorală în cazul decesului soţului şi nici nu i se pot încredinţa copiii, dacă nu adoptă religia
islamică a soţului); această discriminare la încheierea căsătoriei, bazată pe criteriul religios se explică prin aceea că, copiii au
religia tatălui, care trebuie, deci, să fie musulman, ( pentru detalii, a se vedea Victor Dan Zlătescu, Drept privat comparat,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 321).
2
CEDO, Cauza Selim c/Cipru (16.07.2002), în care reclamantul, resortisant cipriot turc, de confesiune musulmană, a informat
primăria din Nicosia despre intenţia sa d4e a se căsători cu o resortisantă română, cerând să i se fixeze procedura, ziua şi data
căsătoriei. Autorităţile administrative competente i-au răspuns că, potrivit dispoziţiilor legii cipriote aplicabile căsătoriei, un
cipriot turc de confesiune musulmană nu are dreptul să încheie o căsătorie civilă, el fiind obligat să încheie numai o căsătorie
religioasă; ca urmare, acesta s-a căsătorit în România, apoi s-a stabilit cu soţia în Cipru, aceasta dobândind statutul de „rezident
străin”; cauza s-a rezolvat pe cale amiabilă, iar ulterior, guvernul cipriot a informat CEDO că a schimbat legislaţia în privinţa
încheierii căsătoriei, instituindu-se căsătoria civilă pentru ansamblul locuitorilor insulei, indiferent de confesiunea lor religioasă,
speţă citată în C. Bîrsan, op., cit., p. 918.
3
În jurisprudenţa sa iniţială, consacrată situaţiei transsexualilor, CEDO a refuzat să le recunoască acestora dreptul de a se căsători,
pentru motivul că textul art. 12 al Convenţiei europene a drepturilor omului, protejează căsătoria, ca fundament al familiei (speţa
Rees c/Marii Britanii, 17.10..1986, citată în Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura
All, Bucureşti, 1993, p. 75); CEDO procedează la un reviriment de jurisprudenţă spectaculos, referitor la dreptul la viaţă privată şi
la dreptul la căsătorie al transsexualilor operaţi, în sensul obligării statelor de a recunoaşte noua identitate juridică a acestora şi,
implicit, dreptul lor de a se căsători, în Cauza Goodwin c/Marii Britanii (11.07.2002), în care reclamanta, transsexuală operată,
divorţată, tată a patru copii, s-a plâns de tratamentul pe care l-a suferit din cauza nerecunoaşterii juridice a noii sale identităţi – în
domeniul vieţii private, al muncii, al securităţii sociale şi al pensiilor – speţă citată în Frederic Sudre, Jean Pierre
Marguenaud, Joel Adriantsimbazovina, Adeline Gouttenoire, Michel Levinet , Marile hotărâri ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Editura Rosetti Internaţional, Bucureşti, 2011, p. 374 -375.
4
Dreptul la căsătorie se referă la persoane care sunt în viaţă, la data încheierii căsătoriei, iar statele părţi la Convenţia europeană a
drepturilor omului, nu au obligaţia de a legifera căsătoria postumă, întâlnită în dreptul civil francez (în art. 171 Cod civil francez),
care permite o astfel de căsătorie, autorizată, pentru motive întemeiate de către preşedintele francez, numai dacă , anterior
decesului unuia dintre viitorii soţi, aceştia îşi exprimaseră voinţa de a se căsători (de exemplu, se logodiseră); pentru detalii, a se
vedea F. Sudre ş. a.., op. cit., p. 415

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 59

Rezultă că, problema încheierii căsătoriei între persoanele de acelaşi sex este lăsată la latitudinea
statelor părţi la tratate, în funcţie de specificul, de cultura şi de tradiţiile fiecăruia, dar nu poate fi dedusă
vreo obligaţie pozitivă a statelor părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului, de a legifera căsătoria
între persoanele de acelaşi sex, pentru că, aşa cum am specificat anterior, art. 12 al CEDO se referă la
căsătoria dintre persoane de sex diferit.1
Deci, cu excepţia referitoare la diferenţierea de sex între viitorii soţi, alte limitări ale dreptului la
căsătorie sunt interzise; de exemplu, interdicţia unei persoane divorţate de a se recăsători timp de 3 ani sau
interdicţia de a se recăsători, în cazul unei persoane care fusese condamnată pentru abandon de familie2
În contextul limitărilor dreptului la căsătorie, CEDO a statuat că nu poate obliga statele să legifereze
posibilitatea ca un soţ să încheie mai multe căsătorii, simultan (bigamia), deoarece aceasta nu este specifică
culturii şi tradiţiilor europene; în schimb, s-a pus problema limitării dreptului la căsătorie în cazul
persoanelor aflate în detenţie.
Astfel, dreptul la căsătorie al unui deţinut nu trebuie să fie afectat de faptul că este privat de libertate,
mai ales că exercitarea lui nu pune probleme importante din punct de vedere al respectării normelor de
securitate şi, în plus, poate fi un factor de resocializare3 De asemenea, vizitele conjugale la soţul deţinut
sunt permise, iar suprimarea sau limitarea acestora nu se poate justifica decât în circumstanţe excepţionale4
- În privinţa recunoaşterii juridice a uniunilor consensuale, statele nu au obligaţia pozitivă de a le
reglementa, lăsând la aprecierea lor această problemă, în funcţie de cultura şi tradiţiile fiecărei ţări; dar,
CEDO a recunoscut că familia nu se limitează numai la relaţiile bazate pe căsătorie, ci poate cuprinde şi
legături familiale de facto, atunci când părţile trăiesc în afara căsătoriei5.
Deci, accepţiunea modernă a dreptului la o viaţă privată, include şi uniunea consensuală dintre un
bărbat şi o femeie necăsătorită, ca o alternativă la căsătorie.
4.3. Garanţii legislative interne
- art. 48 din Constituţia României, denumit „Familia”, prevede că aceasta se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită, pe liberul consimţământ şi pe egalitatea soţilor, iar condiţiile de încheiere, de desfacere şi
de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă se celebrează numai după căsătoria civilă.
- Titlul VII, Capitolul II, din Codul penal denumit „Infracţiuni contra familiei”, garantează implicit
dreptul la viaţă de familie; astfel, art. 376 Cod penal incriminează infracţiunea de bigamie, art. 377 C. penal
incriminează infracţiunea de incest, art. 378 C. pen. incriminează infracţiunea de abandon de familie, art.
379 incriminează nerespectarea măsurilor referitoare la încredinţarea minorului, iar art. 380 incriminează
împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu. Este evident că toate aceste articole ale Codului
penal garantează prin mijloace specifice respectarea relaţiilor personale şi patrimoniale ale familiei.
- art. 258 din Codul civil precizează că familia se întemeiază pe căsătorie, iar art. 259 defineşte
căsătoria, condiţiile de încheiere a acesteia, etc. Art. 277 Cod civil interzice expres căsătoriile între persoane
de acelaşi sex, iar parteneriatele civile dintre persoane de acelaşi sex sau de sex opus, încheiate sau
contractate în străinătate, fie de către cetăţeni români, fie de către cetăţeni străini, nu sunt recunoscute în
România. Prevederile acestui articol nu sunt compatibile cu dispoziţiile 2564 alin. 2 din Codul civil, care
prevede că se înlătură de la aplicare legea străină, dacă ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului român, ori ale Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului. Prin
urmare, dacă s-ar pune problema recunoaşterii în România a unei căsătorii încheiate în străinătate între
persoane de acelaşi sex sau a unei uniuni consensuale, chiar între persoane de sex opus, dacă facem aplicarea
art. 277 alin. 2 şi 3 Cod civil, aceasta nu este posibilă, contravenind jurisprudenţei CEDO şi principiilor

1
Căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt legalizate în Danemarca (ce a fost de altfel, prima ţară europeană care a legalizat
căsătoriile homosexuale în 1989), Suedia (1996), Norvegia, (1998), Belgia (2003), Marea Britanie, (2011), Spania, (2005),
Olanda, (2000), conform http //: www.wikipedia.org/wiki.ro
2
CEDO, Cauza C /Franţei (2005), speţă citată în R. Chiriţă, op., cit., p. 588
3
J.F. Renucci, op. cit., p. 233
4
CEDO, Cauza Aliev c/ Ucrainei (28.09.2003), speţă citată în F. Sudre ş.a.. op. cit., p. 415.
5
CEDO, Cauza Keegan c/Marii Britanii (1994), speţă citată în R. Chiriţă, op. cit., p. 588.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 60

afirmate în dreptul Uniunii Europene. Rezultă că legiuitorul trebuia să coreleze mai atent, dispoziţiile art.
277 C. civ., cu cele ale art. 2564 C. civ., referitoare la ordinea publică în dreptul internaţional privat.

5. Dreptul la egalitate în faţa legii şi a instanţelor

5.1. Temeiul juridic internaţional


- art. 7 din Declaraţia universală a drepturilor omului;
- art. 14 din Pactul internaţional cu priire la drepturile civile şi politice;
- art. 47,48 49 şi 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
- art.6 („Dreptul la un proces echitabil”), art. 7 („Nicio pedeapsă fără lege”) şi art. 13 („Dreptul la un
recurs efectiv”), din Convenţia europeană a drepturilor omului

5.2. Dreptul la un proces echitabil


- Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului preeminenţei
dreptului, într-o societate democratică, asigurând afirmarea unei ordini publice europene a drepturilor
omului. 1
a) - Accesul liber la justiţie, presupune posibilitatea oricărei persoane de a introduce orice acţiune,
chiar nefondată, în fapt sau în drept, , precum şi obligaţia instituţiilor statului de a da un răspuns acestor
cereri.
b) - Orice persoană are dreptul de a fi judecată de un tribunal imparţial şi independent;
independenţa instanţei înseamnă, în esenţă, calitatea acesteia de a nu primi ordine sau sugestii, decizând
singură asupra litigiului, iar imparţialitatea instanţei presupune realizarea unui echilibru, fiind
„nepărtinitoare”, în soluţionarea litigiului.
În acest context, s-a pus problema independenţei şi imparţialităţii instanţelor militare; în principiu,
s-a considerat că aceste curţi marţiale nu pot fi suspectate de lipsă de imparţialitate, atunci când există
suficiente garanţii procesuale care să excludă orice bănuială în acest sens.2
În concluzie, instanţele militare prezintă, în principiu, garanţii de independenţă şi imparţialitate,
pentru a judeca militari,3 dar în cauzele în care sunt implicaţi şi civili, acestea sunt de competenţa instanţelor
civile.
În România, această problemă s-a soluţionat prin adoptarea Legii 356/2006, care a modificat art. 35
din Codul de procedură penală, în sensul că anchetarea şi judecarea cauzelor în care, alături de militari sunt
implicaţi şi civili este de competenţa parchetelor şi instanţelor civile.4

1
C. Bîrsan, op., cit., p. 357
2
Într-o cauză, (X c/Marii Britanii, din 16. 12. 2003), reclamantul a invocat lipsa de imparţialitate a membrilor Curţii Marţiale a
Armatei Aerului, Royal Air Force, deoarece membrii ordinari ai acesteia, nu aveau calificare juridică, dar au fost coordonaţi de
către un magistrat cu o înaltă calificare juridică, ce a fost desemnat responsabil de „echitatea şi legalitatea procedurii”; CEDO a
decis că independenţa acestora nu a fost compromisă de lipsa de calificare juridică, pentru că au urmat instrucţiunile magistratului
desemnat în acest scop – speţă citată în C. Bârsan, op. cit., p. 473. În schimb, într-o altă cauză, (Greaves c/Marii Britanii din
16.12.2003), reclamantul a invocat lipsa de imparţialitate în judecarea procesului penal, a Curţii Marţiale a Marinei Britanice,
deoarece membrul completului de judecată era un ofiţer de marină activ, fără calificare juridică, ce în afara programului Curţii
Marţiale, îşi îndeplinea atribuţiile curente de militar, speţă citată în C. Bîrsan, op. cit., p. 474
3
Într-o asemenea ipoteză, ar fi necesar ca judecătorul militar să aibă un grad cel puţin echivalent cu cel al inculpatului, chiar dacă
repartizarea dosarelor se face aleatoriu, opinie susţinută de M. Udroiu, Consideraţii referitoare la Decizia Curţii Constituţionale
nr. 610/2007 privind instanţele şi parchetele militare, în revista Dreptul nr. 11/2007, p. 33 , citat de Kiss Attila, op. cit., p. 149
4
În Cauza Maszni c/României (21.09.2006), s-a pus problema independenţei judecătorilor militari potrivit legislaţiei care era în
vigoare atunci, respectiv Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare publicată în M. Of. nr. 209 din
13.05.1993, având în vedere că reclamantul era un civil ce a fost judecat de către o instanţă militară, respectiv Tribunalul Militar
Teritorial Bucureşti, apoi de către Curtea Militară de Apel Bucureşti; ca urmare a condamnării României de către CEDO în
această cauză, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 610/2007,a intervenit modificarea legislativă a art. 35 din
C.proc.pe.n., prin Legea nr. 356/2006. Speţa este prezentată şi comentată pe larg, în K. Attila, op. cit., p. 147-149

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 61

Acest principiu îşi găseşte consacrarea şi în materie civilă, astfel încât în art. 6 din noul Cod de
procedură civilă se precizează că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod optim şi
previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, iar judecata să se desfăşoare cu
celeritate, inclusiv în faza executării silite. Comentând dispoziţiile art. 6 C.proc.civ., se poate observa că
legiuitorul român a respectat principiile documentelor internaţionale arătate anterior, subliniind necesitatea
ca toate acestea să fie aplicate şi în faza executării silite.
c) - Orice persoană are dreptul să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie, respectiv de prezumţia
de bună credinţă, în procesele civile. Prezumţia de nevinovăţie garantează dreptul oricărei persoane de a fi
considerată nevinovată, până când vinovăţia sa va fi stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, iar
sarcina probei în stabilirea vinovăţiei, dincolo de orice dubiu, revine puterii publice.1 În România,
reprezentanţii puterii publice care instrumentează dosarele penale, sunt tentaţi de multe ori să se
antepronunţe în privinţa vinovăţiei unei persoane, mai ales în presă, lucru extrem de dăunător în privinţa
prezumţiei de nevinovăţie.
Reflexia prezumţiei de nevinovăţie, în materie civilă, o constituie prezumţia de bună credinţă,
reglementată de principiu, în art. 14 din Codul civil român, în care se precizează că drepturile şi obligaţiile
civile trebuie să fie exercitate, respectiv executate, cu bună credinţă, care se prezumă, până la proba
contrară, iar art. 15 Cod civil precizează că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei - credinţe. Mai mult, în acelaşi sens se
adaugă şi art. 12 din noul Cod de procedură civilă2, denumit „Buna-credinţă”, care stipulează că drepturile
procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi, iar
partea care îşi exercită drepturile în mod abuziv sau fără bună-credinţă va răspunde pentru prejudiciile
materiale şi morale cauzate, la care se adaugă şi plate unei amenzi judiciare.
Din analizarea coroborată a acestor texte de lege, rezultă că orice persoană fizică sau juridică
beneficiază de dreptul de a fi considerată de bună credinţă la încheierea actelor juridice, iar sarcina probei
relei credinţe revine părţii care susţine acest lucru; dacă un drept nu este exercitat abuziv, contrar bunei
credinţe, atunci nu vatămă alte persoane.
O altă problemă în privinţa respectării prezumţiei de nevinovăţie se referă la infracţiunile provocate
de către agenţi ai statului, în condiţiile în care fapta nu ar fi avut loc dacă un astfel de agent al statului nu ar
fi determinat persoana respectivă să săvârşească acea infracţiune, pentru ca apoi să o acuze penal. Desigur,
art. 6 alin. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, nu interzice activitatea agenţilor sub acoperire,
dacă aceştia doar asistă sau sunt martori la săvârşirea unei infracţiuni, dar nu o determină; astfel, în cauza
Ramanauskas c/Lituaniei (2008), infracţiunea de luare de mită a fost provocată de un poliţist sub acoperire,
care a insistat ca reclamantul, funcţionar public, să ia mită, pentru ca apoi să-l pună sub acuzare. CEDO a
considerat că fapta nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost comisă cu participarea statului, astfel încât o
condamnare penală nu este echitabilă. Pentru a evita provocarea unei infracţiuni de către un agent al statului,
ar trebui probată nu numai luarea mitei, dar şi a faptului că infracţiunea nu a fost determinată de activitatea
unui agent al statului 3

1
Vasile Pătulea, Sinteză teoretică şi de practică judiciară a CEDO, în legătură cu art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor
omului. Dreptul la un proces echitabil. Garanţii specifice în materie penală. Prezumţia de nevinovăţie, în revista Dreptul nr.
7/2007, p. 248. opinie citată în K. Attila, op., cit., p. 160. În Cauza Samoilă şi Cioancă c/României (2008), s-a încălcat prezumţia
de nevinovăţie din pricină că oficialii implicaţi în anchetă au dat declaraţii de presă prin care i-au calificat pe reclamanţi (lucrători
de poliţie), ca fiind vinovaţi de fapte de corupţie, iar cererea lor de a se prezenta în faţa completului de judecată în haine obişnuite
şi nu în îmbrăcămintea locului de detenţie, a fost respinsă, speţă citată în K. Attila, op. cit., p. 160. Într-o altă speţă recentă, în
cauza Păvălache c/României (18.10.2011), CEDO a concluzionat că procurorul de caz, prin declaraţiile sale de presă, referitoare
la faptul că reclamantul s-a făcut vinovat de fapte de corupţie, declaraţii ce au determinat publicul să-l considere vinovat, aprioric,
au încălcat prezumţia de nevinovăţie stabilită de art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului, speţă prezentată în http//:
jurisprudentaCEDO.com
2
Noul Cod de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi pus în aplicare cu modificări, prin Legea nr.76/2012
(publicată în M.Of. nr. 365/30.05.2012)
3
Cauza Ramanauskas c/Lituaniei (05.02.2008), citată şi comentată în C. Bîrsan, op. cit., p. 508-509

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 62

CEDO a reiterat necesitatea ca instanţele naţionale să analizeze dacă agenţii de poliţie s-au limitat
sau nu la investigarea faptei într-un mod esenţialmente pasiv sau dacă nu cumva este vorba despre o
infracţiune provocată de către agenţii statului; într-o speţă interesantă, s-a pus problema că fapta putea fi
calificată ca o „înscenare a poliţiei”, incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie şi cu principiul egalităţii
armelor.1
În concordanţă cu practica CEDO, noul Cod de procedură penală român prevede expres că „Este
interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o
persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii de probe” (art.
101 alin.3 C.proc.pen.)
d) - Publicitatea procedurii de judecată asigură, o dată în plus, protecţia justiţiabilului împotriva
unei justiţii ce „scapă” controlului public. Prin excepţie, şedinţele de judecată sunt secrete atunci când se
pune problema protecţiei vieţii private sau a ocrotirii interesului superior al copilului. Art. 17 din noul Cod
de procedură civilă stabileşte că şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile expres prevăzute de
lege
e) - Principiul „egalităţii armelor”presupune asigurarea unui tratament egal apărării şi acuzării, dat
fiind că acuzatorul dispune de toate mijloacele şi resursele materiale pe care le pune la dispoziţie statul.
Respectarea acestui principiu presupune, în primul rând, comunicarea către ambele părţi a tuturor pieselor
dosarului; dacă anumite acte sau probe nu au fost comunicate apărării, ci numai procurorului, aceasta
constituie o încălcare a principiului „egalităţii” armelor”, ceea ce antrenează inechitatea procesului.2
Mai mult, acest principiu trebuie să fie respectat şi în materie civilă, derivând din principiul general
de drept al egalităţii tuturor justiţiabililor, care se reflectă în art. 8 din noul Cod de procedură civilă3
denumit „Egalitatea”, e presupune că în procesul civil, părţilor le este garantată exercitarea drepturilor
procesuale în mod egal şi fără discriminări.
f) - Dreptul la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive este o garanţie implicită a
dreptului la un proces echitabil, ce rezultă din principiul siguranţei operaţiunilor juridice; dacă hotărârea
judecătorească nu ar fi pusă în executare, atunci ar lipsi de scop orice proces, acesta nu ar mai avea
finalitate.
Astfel, statul, ca „depozitar al puterii publice”, trebuie să ia măsuri pentru punerea în executare a
tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, asigurând respectarea dreptului la un proces
echitabil4
Acelaşi raţionament se aplică şi în materie civilă, cu atât mai mult cu cât hotărârea judecătorească
poate conţine şi acordarea unor compensaţii materiale, plătite de stat sau chiar de particulari.5

8.6.3. Garanţiile procesuale ale persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte penale
1
Cauza Bulfinski c/României (01.06.2010), în care CEDO a stabilit că instanţele române nu au analizat susţinerile reclamantului
referitoare la faptul că era vorba despre o înscenare a poliţiei, iar condamnarea inculpaţilor s-a bazat numai pe rapoartele scrise ale
agenţilor sub acoperire, care nu au putut fi interogaţi în calitate de martori în proces; pentru detalii, a se consulta textul integral al
speţei în http//: jurispridentaCEDO.com
2
În Cauza De Haes ş.a. c/Belgiei (24.02.1997), mai muţi ziarişti au fost condamnaţi penal pentru critici le aduse unor magistraţi,
care erau părţi în cauză şi cunoşteau foarte bine dosarul pus în discuţie de către ziarişti, iar aceştia nu cunoşteau toate piesele şi
probele din dosar, ceea ce a antrenat o inegalitate a armelor între părţi, speţă citată în C. Bărsan, op. cit., p. 494.
3
Noul Cod de procedură civilă a fost pus în aplicare, cu modificări, prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 (M.Of. nr. 365/30.05.2012).
4
În Cauza Ghimbuşi c/României (23.06.2005), reclamanta, asistentă medicală a câştigat procesul împotriva conducerii unităţii
medicale care o concediase, ceea ce trebuia să determine reintegrarea sa în funcţie, fapt care nu s-a realizat; statul român a fost
condamnat de CEDO, deoarece nu a pus în executare această hotărâre a instanţelor naţionale, încălcând astfel, dreptul la un proces
echitabil, speţă citată în http//: jursprudentaCEDO.com
5
În Cauza Ruianu c/României (17.06.2003), s-a pus problema că dreptul la un proces echitabil se referă şi la punerea în executare
a hotărârilor judecătoreşti definitive, în condiţiile în care autorităţile române nu au luat măsuri adecvate de punere în executare a
respectivei hotărâri, timp de 8 ani de zile (1992-2000) şi nu au aplicat nicio sancţiune legală împotriva debitorilor care nu s-au
supus acestei hotărâri, lipsind astfel de finalitate procesul civil, speţă citată în http//: www.scj.ro/strasbourg.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 63

Precizăm că aceste drepturi – garanţii sunt aplicabile nu numai în situaţia persoanelor private de
libertate, ci şi în cazul celor judecate în stare de libertate, iar unele dintre acestea, sunt compatibile şi cu
drepturile procesuale ale persoanelor implicate în procese civile (de exemplu, dreptul la un interpret sau
dreptul la exercitarea unei căi de atac, le instanţa superioară).
a) – Dreptul persoanei de a fi informată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei penale, în cel mai scurt
timp şi într-o limbă pe care o înţelege. Statele au obligaţia pozitivă de a anunţa o persoană acuzată de
săvârşirea unei infracţiuni despre acest lucru, din momentul formulării unei acuzaţii oficiale împotriva ei –
atât asupra faptelor materiale care i se reproşează (prin aceasta înţelegând „natura” acuzaţiei), cât şi asupra
încadrării juridice a faptei (prin aceasta înţelegând „cauza” acuzaţiei)1
Dacă persoana acuzată de săvârşirea unei fapte penale nu este informată în cel mai scurt timp
posibil asupra naturii şi cauzei acuzaţiei penale, atunci nu se mai realizează acel echilibru pe care îl
presupune principiul egalităţii armelor şi nici nu se mai poate asigura dreptul la apărare, într-un mod
corespunzător; de aceea, informaţia adusă la cunoştinţa persoanei respective este supusă unei triple
condiţionări:limba utilizată trebuie să fie înţeleasă de către persoana respectivă, chiar şi cu ajutorul unui
interpret (condiţia este îndeplinită dacă apărătorul acesteia înţelege acea limbă2), limbajul folosit trebuie să
fie accesibil şi simplu, informaţia trebuie să fie suficient de detaliată (faptic şi juridic), pentru a fi
combătută în faţa instanţei.3
b) – Dreptul persoanei de a dispune de timpul şi de condiţiile necesare apărării sale şi de a
comunica cu apărătorul său, numit sau ales. Timpul necesar apărării se apreciază în funcţie de
complexitatea cauzei, considerându-se că intervalul de o lună între două termene de judecată este suficient,
indiferent de complexitatea cauzei4
În privinţa dreptului de a dispune de condiţiile necesare apărării sale este vorba despre obligaţia
pozitivă a statelor de a asigura accesul inculpatului la propriul său dosar, pentru a-şi asigura cât mai bine
apărarea (dacă accesul propriului avocat la întregul dosar s-a realizat, atunci condiţia este îndeplinită); în
acelaşi timp, autorităţile statului au obligaţia să pună la dispoziţia inculpatului toate probele de care dispun
împotriva sa, cel puţin în faza de judecată a procesului penal, şi, în acelaşi timp, au obligaţia de a-i
încuviinţa toate probele cerute, pentru realizarea în cele mai bune condiţii a dreptului la apărare şi pentru
păstrarea egalităţii armelor.5
Dreptul de dispune de toate facilităţile necesare apărării presupune şi ca accesul la propriul dosar
întocmit de organele de anchetă penală, să se realizeze în timp util pentru pregătirea apărării şi nu cu doar
câteva ore înainte de începerea şedinţei de judecată, astfel încât dreptul la apărare să nu fie respectat doar
formal; într-o speţă6, a fost evident că inculpatul nu a avut timp să-şi consulte dosarul care i-a fost prezentat
doar cu câteva ore înaintea şedinţei de judecată, ceea ce a antrenat o lipsă a realizării dreptului la apărare.
c) – Dreptul la apărare presupune dreptul persoanei de a se apăra singură sau de a fi asistată de un
apărător ales sau numit, iar dreptul la apărare este garantat oricărui acuzat (art. 48 alin. 2 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) ; opţiunea dintre cele două alternative aparţine persoanei
respective.

1
R. Chiriţă, op. cit., p. 362
2
R. Chiriţă, op. cit., p. 363
3
F. Renucci, op. cit., p. 339
4
R. Chiriţă, idem, p. 364
5
Într-o speţă recentă, în Cauza Hermeziu c/ României (17.04.2012), CEDO a decis că s-au încălcat art. 6 alin.2 şi art. 5 alin. 2 şi 3
ale Convenţiei europene a drepturilor omului, deoarece reclamanta s-a plâns că prelungirea detenţiei sale preventive nu avea o
bază legală, iar Curtea de Apel Bucureşti a prelungit din oficiu măsura arestului preventiv, fără a o supune dezbaterii părţilor şi
fără a oferi reclamantei sau avocatului ei, posibilitatea de a da o replică cu privire la motivele de a nu se prelungi arestul preventiv
al acesteia; analizând datele speţei concluzionăm că, instanţa română nu a oferit inculpatei posibilitatea de a beneficia de
facilităţile necesare apărării sale, iar în acest mod s-a încălcat dreptul la un proces echitabil – speţa este citată din http//:
jurisprudentaCEDO.com
6
Cauza Galstyan c/Armenia /15.11.2007), citată în C. Bărsan, op. cit., p. 550

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 64

- Prima opţiune a persoanei respective este aceea de a se apăra singură, beneficiind, în subsidiar, şi
de asistenţa unui avocat din oficiu. Dacă acuzatul optează să se apere singur, atunci trebuie să beneficieze
de toate facilităţile pentru a-şi organiza apărarea şi judecătorii pot cere, de cele mai multe ori, intervenţia
unui avocat din oficiu, cu atât mai mult cu cât acesta poate fi angajat în mod gratuit.1
Spre deosebire de sistemul procedural al Europei continentale, în dreptul procedural american,
chestiunea este soluţionată în alt mod, în sensul că, dacă inculpatul doreşte să se apere singur, o poate face
fără nici un fel de restricţii, Curtea supremă a SUA decizând că reprezentarea obligatorie printr-un avocat, ar
însemna „încătuşarea unui om în privilegiul de a se considera pe sine însuşi ca fiind cel mai bun cunoscător
al nevoilor sale” (se foloseşte un sistem de angajare a unui avocat „în aşteptare”, care are oricând
posibilitatea de a prelua problemele de ordin juridic, în timpul procesului).
- A doua opţiune pe care o are un acuzat este aceea de a-şi alege un apărător, iar atunci când nu
dispune de mijloace materiale suficiente, statul are obligaţia pozitivă să-i asigure un avocat din oficiu, dacă
interesele justiţiei o impun , în funcţie de îndeplinirea următoarelor criterii:
- complexitatea cauzei, cu cât aceasta este mai complicată, cu atât este mai necesară asistenţa
judiciară;
- gravitatea acuzaţiei şi posibila sancţiune care i s-ar putea aplica;
- aptitudinea acuzatului de a se putea apăra singur.2
Realizarea efectivă a dreptului la apărare poate fi rezumată astfel: acuzatul are dreptul la un avocat
încă din stadiul anchetei preliminare efectuate de către poliţie, acuzatul are dreptul să comunice cu
apărătorul său nesupravegheat, pentru asigurarea confidenţialităţii acestei comunicări, acuzatul şi avocatul
său trebuie să aibă acces la tot dosarul cauzei şi la toate probele din dosar pentru a-şi realiza mai bine
apărarea, aşa după cum am arătat anterior, iar dreptul la asistenţă judiciară nu trebuie să fie asigurat doar
formal, aşa cum s-a întâmplat atunci când la fiecare termen de judecată, statul a numit un apărător din oficiu
diferit, astfel încât aceştia, nefiind familiarizaţi cu dosarul nu au putut să asigure o apărare corespunzătoare
clientului lor.3
În Codul de procedură penală român, în art. 10 este stipulat dreptul la apărare al părţilor şi
subiecţilor procesuali principali, iar în Titlul III, Capitolul VII sunt precizate regulile asistenţei juridice
asigurate fie suspectului sau inculpatului, fie persoanei vătămate, părţii civile sau persoanei responsabile
civilmente.
În noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/20104este garantat în cadrul art. 13
dreptul la apărare, pe tot parcursul procesului, iar art. 89 alin. 1din C.proc.civ., se prevede chiar că cel care
nu are posibilităţi materiale pentru a face faţă unui proces civil poate beneficia de asistenţă judiciară, în
condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar, iar în alin. 2 al acestui articol se prevede că asistenţa
judiciară cuprinde, între altele, apărarea şi asistenţa gratuită, printr-un avocat desemnat de barou; rezultă că
dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în cazul proceselor civile, astfel încât să se poată vorbi despre
egalitatea tuturor în faţa instanţelor de orice fel.
d) - Dreptul la tăcere sau dreptul de a nu se autoincrimina
Această veritabilă garanţie de care dispune o persoană acuzată de săvârşirea unei fapte penale a fost
prevăzută în art. 14 alin. 2 lit. g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care
stipulează că nicio persoană nu trebuie să fie silită să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască
vinovată, pentru a se asigura respectarea concretă a prezumţiei de nevinovăţie; dreptul la tăcere completează
dreptul la apărare, în sensul că persoana poate alege să tacă, fără ca aceasta să constituie un indiciu de
recunoaştere a vinovăţiei, pentru că ea beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Din acest punct de vedere,
Pactul ONU cu privire la drepturile civile şi politice s-a dovedit mai „avansat” în concepţia dreptului la
1
Bianca Sălăja Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului. Ediţia a IV-a., Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 144
2
B.S.Guţan, op. cit., p. 145
3
R. Chiriţă, op. cit., p. 372-373
4
Noul Cod de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr.134/2010 şi modificat prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a
acestuia (M.Of. nr. 365/30.05.2012), a intrat în vigoare la data de 01.02.2013

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 65

apărare, decât Convenţia europeană a drepturilor omului, care nu prevede dreptul la tăcere şi dreptul
persoanei de a nu se autoacuza.
Referitor la dreptul la tăcere („Nemo tenetur prodere se ipsum”), sistemul juridic anglo-american a
evoluat diferit faţă de cel al Europei continentale; astfel, acesta a fost consacrat iniţial în jurisprudenţa
britanică şi apoi a fost „exportat” în SUA, care l-a ridicat la rangul de principiu constituţional, prin celebrul
amendament nr. 5 al Constituţiei americane, cunoscut sub denumirea de „Amendamentul Miranda”,1 care
prevede, în esenţă, că nimeni nu poate fi obligat să declare nimic din ceea ce l-ar putea incrimina, orice
suspect are dreptul de a fi informat că ceea ce declară ar putea fi folosit împotriva sa şi că are dreptul la un
avocat, iar dacă nu şi-l permite din motive financiare, atunci îi va fi pus la dispoziţie un apărător din oficiu.
Spre deosebire de sistemul anglo-american, în dreptul procesual penal al Europei continentale, s-a
promovat concepţia că procesul penal are ca scop suprem aflarea adevărului, deci toate persoanele implicate
în proces – inclusiv acuzatul, trebuie să spună adevărul, chiar dacă aceasta ar însemna pentru inculpat, că ar
contribui la propria sa condamnare.
În concepţia CEDO, deşi dreptul la tăcere nu este stipulat expres în textul art. 6 al Convenţiei
europene a drepturilor omului, orice persoană are dreptul să tacă şi să nu fie obligată să se autoincrimineze2
În acest sens, în art. 109 alin. 3 al Codului de procedură penală român precizează că în cursul audierii
suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare din faptele ori împrejurările
despre care este întrebat .În acelaşi timp, art.103 alin. 3 precizează că hotărârea de condamnare nu se poate
întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor
protejaţi.
Dar, o condamnare nu se poate baza exclusiv pe nici pe declaraţiile suspectului sau inculpatului, fără
a exista alte probe la dosarul cauzei, deci mărturisirea nu mai este considerată în prezent ca o „regină a
probelor” şi trebuie să fie coroborată cu ansamblul probelor existente în dosarul cauzei.
De altfel, tăcerea nu valorează acceptarea actului juridic, nici în cazul raporturilor de drept civil,
principiu prevăzut în art. 1196 alin.2 Cod civil, în care se stipulează că tăcerea destinatarului unei oferte de a
contracta nu valorează acceptare, decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din
practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări. Deci, s-ar putea interpreta extensiv
această normă juridică din materia consimţământului la încheierea contractelor, ca principiu general de drept
civil, simetric dispoziţiilor din materia dreptului procesual penal.
e)- Dreptul acuzatului de a convoca, de a interoga şi de a fi confruntat cu martorii acuzării,
completează dreptul la apărare, dar şi principiul „egalităţii armelor”; în primul rând prin noţiunea de

1
Amendamentul nr. 5 al Constituţiei americane se mai numeşte şi „Miranda” după speţa Miranda versus statul Arizona (1966),
când a fost adoptată o decizie a Curţii Supreme a SUA, ce reglementa Codul de procedură penală în privinţa metodelor poliţiei
de interogare a suspecţilor, în sensul obligării acestora de a-l informa pe suspect că are dreptul să nu declare nimic, că tot ceea ce
spune poate fi folosit împotriva lui, că are dreptul la un avocat; în cauză, reclamantul s-a plâns că statul Arizona i-a încălcat
dreptul garantat de Amendamentul nr. 5 al Constituţiei americane, privind dreptul la tăcere. De remarcat că art. 31 din Codul de
justiţie militară americană (adoptat în 1951, cu modificări ulterioare) prevedea dreptul la tăcere al acuzatului; dreptul la tăcere al
acuzatului este prevăzut şi de art. L 116 din Codul de procedură penală francez – http:// www.crispedia.ro
2
În Cauza Heaney şi McGuiness c/Irlandei (21.12.2000), reclamanţii au fost arestaţi sub acuzaţia de terorism şi, după ce li s-a
comunicat dreptul la tăcere, ofiţerii de poliţei le-au cerut informaţii care-i incriminau, în baza unei legi din 1939 privind
infracţiunile contra statului; pentru că ei au tăcut, au fost sancţionaţi penal cu 6 luni de închisoare, în baza aceleiaşi legi din 1939,
iar CEDO a concluzionat că dreptul la tăcere a fost complet anulat de aplicarea acelei dispoziţii legale, pentru că cei doi aveau
opţiunea fie să vorbească, fie să suporte sancţiuni penale. De aceea, a fost violată prezumţia de nevinovăţie şi , implicit, dreptul la
un proces echitabil, speţă prezentată în www. jurisprudentaCEDO.com O altă speţă celebră, Cauza Murray c/Marii Britanii
(08.02.1996), a ridicat problema dreptului la tăcere al inculpatului, în contextul în care acesta a fost arestat într-o casă în care
membrii ai IRA au sechestrat o persoană şi au refuzat să răspundă interogatoriilor poliţiei. În speţă, judecătorul de fond a tras
concluziile defavorabile inculpatului ,în lipsa explicaţiilor lui asupra prezenţei sale în acea casă, atunci când poliţia l-a arestat şi
interogat. Astfel, inculpatul a fost condamnat fără să existe nicio altă probă în dosar, în afara tăcerii sale, care a fost interpretată
ca o dovadă de vinovăţie. CEDO a decis că nu a existat nicio încălcare a art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului, iar
această decizie a fost contestată în doctrină, deoarece prin aceasta s-a creat un precedent periculos, opinie exprimată în R. Chiriţă,
op., cit. p. 350.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 66

„martor” se înţeleg nu numai persoanele care se încadrează în această definiţie stricto sensu, dar şi ceilalţi
coinculpaţi, precum şi experţii, inclusiv poliţiştii care depun mărturie într-un proces. Sintetic, acest drept
presupune următoarele:
- obligaţia pozitivă a statelor de a asigura interogarea martorilor ascultării, în aceleaşi condiţii ca şi
pe cei ai apărării, ca expresie a principiului egalităţii armelor;
- obligaţia pozitivă a statelor de a asigura audierea martorilor în public, ca o garanţie a respectării
legalităţii şi a corectitudinii audierilor; atunci când audierea martorilor are loc prin comisie rogatorie, iar
inculpatul a putut să le adreseze întrebări, (chiar prin intermediul apărătorului) se consideră că această
obligaţie este îndeplinită de către autorităţi1
- obligaţia pozitivă a statelor de a permite acuzatului de a se confrunta cu martorii acuzării, cu
excepţia unor situaţii speciale; obligaţia este îndeplinită dacă, deşi acuzatul nu a fost confruntat direct cu
martorul, totuşi avocatul său a putut să-l interogheze)2Situaţiile speciale în care nu este permisă interogarea
directă a martorilor acuzării în şedinţă publică sunt justificate de necesitatea protejării intereselor unor
martori minori sau unor persoane vulnerabile3
Particularitatea pe care o prezintă martorii anonimi, în contextul dreptului inculpatului de a se
confrunta şi de a interoga martorii acuzării: mărturiile anonime pot aparţine unor lucrători de poliţie infiltraţi
sau unor informatori ai poliţiei, care au nevoie de o protecţie suplimentară, iar admisibilitatea acestor
mărturii trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative - apărarea trebuie să beneficieze de o compensare
în exerciţiul drepturilor sale şi mărturia nu trebuie să fie singura probă a vinovăţiei acuzatului. În ceea ce
priveşte prima condiţie, apărarea trebuie ca, în ciuda anonimatului, să poată interoga martorul, direct sau
măcar prin intermediul avocatului, punând întrebări pertinente, cu excepţia celor care implică dezvăluirea
identităţii lui, iar cea de-a doua condiţie se referă la faptul că acuzarea trebuie să prezinte şi alte probe, care
să poată fi corelate cu depoziţiile martorilor anonimi.4
f) – Dreptul acuzatului de a beneficia de un interpret gratuit, dacă nu cunoaşte sau nu vorbeşte
limba în care se desfăşoară procesul, fără de care nu s-ar putea asigura dreptul la apărare şi principiul
egalităţii armelor.
- interpretul are obligaţia să-i traducă acuzatului atât toate actele existente la dosarul cauzei, cât şi
dezbaterile orale, declaraţiile martorilor sau ale experţilor, ale altor persoane ce participă la proces şi, de
asemenea, propriile sale declaraţii.
- asistenţa interpretului este gratuită, indiferent de soluţia procesuală, statul plătind onorariul acestuia,
fără a-l mai recupera de la acuzat.
În Codul de procedură penală român, această garanţie a realizării dreptului la apărare este consacrată
de art. 12 în care se precizează că atât părţilor cât subiecţilor procesuali care nu vorbesc, nu înţeleg sau nu se
pot exprima în limba română, li se asigură un interpret gratuit, inclusiv pentru a putea comunica cu avocatul
În mod simetric, şi în materie civilă, procesul se desfăşoară în limba română, iar cetăţenii străini şi
apatrizii care nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de

1
În Cauza A.E.D.L.G. c/ Spaniei , inculpatul a putut să la adreseze întrebări martorilor, prin intermediul unei comisii rogatorii, dat
fiind faptul că procesul se desfăşura în Spania, 9iar domiciliul martirilor se afla în Suedia, speţă prezentată în R. Chiriţă, op. cit.,
p. 374
2
În Cauza Kurup c/Danemarcei (10.07.1985), în mod excepţional instanţele naţionale au permis interogarea martorilor acuzării de
către avocatul inculpatului, pentru a evita tentativele de intimidare a acestora, speţă citată în C. Bîrsan, op. cit., p. 563
3
În Cauza Bocos-Cuesta c/Olandei (10.11.2005), condamnarea inculpatului s-a bazat într-o mare măsură pe depoziţiile martorilor
minori, date în faţa poliţiştilor, dar în condiţiile în care inculpatul, acuzat de abuz sexual asupra unor minori, nu a avut ocazia de a
pune întrebări martorilor, depoziţiile lor nefiind filmate. Deci, inculpatul nu a avut ocazia adecvată de a contesta depoziţiile
martorilor, care au fost determinante în condamnarea sa, argumentul instanţelor naţionale fiind acela al interesului copilului de a
nu retrăi o experienţă traumatizantă; speţa este comentată pe larg în F. Sudre, ş.a., op. cit., p. 322-323.
4
În Cauza Kok c/Pays-Bas (04.07.2000), mărturiile anonime au fost coroborate cu alte probe care îl incriminau pe reclamant –
procese verbale ale poliţiei întocmite cu ocazia arestării sale, sume mari de bani nejustificate, etc., deci, dreptul la un proces
echitabil a fost respectat, speţă citată în C. Bîrsan, op. cit., p. 566-567.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 67

a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel – conform
art. 18 alin. 1 şi 3 din C.proc.civ.1
g) – Dreptul fiecărei persoane declarate vinovate de săvârşirea unei infracţiuni, de a i se examina
cauza de către o instanţă superioară (dreptul la exercitarea căilor ordinare şi extraordinare de atac al
hotărârilor judecătoreşti); acesta a mai fost denumit şi principiul dublului grad de jurisdicţie (art. 2 alin.
1 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO)
Dreptul la recurs, în sens larg, nu este specific numai proceselor penale, ci şi tuturor celorlalte
procese2, cu excepţiile expres prevăzute de lege, deoarece se asigură astfel, posibilitatea unui proces corect şi
se diminuează riscul unor erori judiciare. Desigur, dreptul la recurs prevăzut de art. 2 alin.1 al Protocolului
nr.7 adiţional la CEDO, se referă textual doar la procesul penal, pentru că implicaţiile unei posibile erori
judiciare în domeniul dreptului penal sunt, în mod evident, mai grave decât în materie civilă.
În privinţa dreptului la exercitarea căilor extraordinare de atac, o situaţie aparte o constituie cererea
de revizuire motivată de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când aceasta a constatat că
vreuna din consecinţele grave ale încălcării drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia europeană a
drepturilor omului sau de protocoalele sale, continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate (art. 465 alin. 1 din Codul de procedură penală român). Cererea de revizuire
poate fi introdusă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărui revizuire se cere, în termen de cel mai târziu
3 luni de la data publicării hotărârii definitive a CEDO, în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 465
alin. 31 şi 4 C.proc.pen.).3
În mod simetric, art. 509 pct. 10 din Codul de procedură civilă român prevede revizuirea hotărârii
pronunţată de către instanţele naţionale, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării drepturilor şi
libertăţilor prevăzute de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalelor sale, continuă să
se producă şi nu poate fi remediată decât pe calea revizuirii; cererea de revizuire poate fi introdusă la
instanţa care a pronunţat hotărârea a cărui revizuire se cere (art. 510 C.proc.civ.), iar termenul pentru acest
motiv de revizuire este de 3 luni de la data publicării hotărârii CEDO în Monitorul Oficial al României,
Partea I (art. 511 C.proc. civ.).
h) –Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară prevăzut de art. 14 paragr. 6 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, cât şi de art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la
Convenţia europeană a drepturilor omului.; dacă o persoană este condamnată penal definitiv şi ulterior
hotărârea este anulată sau se acordă graţierea din cauză că s-a descoperit un fapt nou, care dovedeşte că s-a
produs o eroare judiciară această persoană care a suferit o pedeapsă în urma condamnării sale are dreptul la
o indemnizaţie – cu excepţia cazului în care nedescoperirea în timp util a respectivului fapt, îi este
imputabilă, în tot sau în parte, acesteia.

1
Alin. 3 al art. 18 a fost modificat prin art. 13 pct. 5 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de proc.civ.
2
În Cauza Vasilescu c/României (28.05.1998), s-a constatat violarea dreptului la un proces echitabil, sub aspectul prevederilor art.
278 din Codul de procedură penală român, care nu permitea posibilitatea exercitării apelului în faţa instanţelor de judecată
împotriva actelor sau măsurilor luate de către procuror, ci numai în faţa procurorului ierarhic superior celui care a luat măsura
contestată ; deci, prevederile legale de atunci, îl lipseau pe cel care se pretindea victima măsurilor luate de către procuror, de căi
de atac împotriva acelor măsuri, la instanţa superioară. Ulterior, ca urmare a impactului intern al Cauzei Vasilescu, dar şi ca
urmare a unor decizii ale Curţii Constituţionale, a fost introdus art. 2781 C. proc. pen., prin Legea nr. 356/2006 de modificare şi
completare a Codului de procedură penală, denumit „Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei
procurorului de netrimitere în judecată”, consacrându-se în acest fel un control judecătoresc al actelor şi măsurilor luate de către
procurori, care, ca reprezentanţi ai Ministerului Public, nu prezintă suficiente garanţii de independenţă şi imparţialitate, conform
jurisprudenţei CEDO.)
3
Alin. (3 )şi (4) ale art. 465 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin art. 102pct. 265 din Legea nr. 255/2013 de punere în
aplicare a Codului de procedură penală. În reglementarea anterioară, cererea de revizuire motivată de hotărârea CEDO, se
introducea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind judecată în complet de 9 judecători şi putea fi introdusă în termen de 1 an de
la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (art. 408 1 din Codul de procedură penală anterior)

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 68

Din interpretarea textelor anterioare rezultă că trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiţii pentru
primirea acestor compensaţii civile: - să fie vorba despre existenţa unei hotărâri penale definitive de
condamnare;
- hotărârea respectivă a fost ulterior anulată sau a intervenit graţierea pentru motivul că a apărut
ulterior un fapt nou sau s-a descoperit ulterior un fapt, necunoscut la data rămânerii definitive a hotărârii
penale şi care este determinant în decizia de anulare sau de graţiere a persoanei condamnate, fapt care, dacă
ar fi fost cunoscut, nu s-ar fi produs acea eroare judiciară;
- nedescoperirea acelui fapt nu se datorează culpei, totale sau parţiale, a persoanei condamnate.
În concluzie, dreptul la despăgubiri este în legătură intrinsecă cu producerea unui fapt nou sau
recent descoperit, care să fi justificat producerea erorii judiciare respective, dar textele anterior menţionate
nu prevăd şi situaţia în care eroarea s-a produs independent de existenţa unui fapt nou sau recent descoperit,
din interpretarea incorectă sau nelegală a probelor existente. O posibilă explicaţie ar putea fi aceea că
Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO (22.11.1984), a fost adoptat mai târziu decât Pactul ONU cu privire la
drepturile civile şi politice (în vigoare din 1976), iar art.3 al Protocolului nr. 7, reproduce aproape identic
art.14 al Pactului ONU cu privire la drepturile civile şi politice.1

5.3. Garanţii legislative interne


- art. 16 alin.1şi 2 din Constituţie, se referă la principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări;
- art. 21 din Constituţie consacră principiul accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil
şi dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil;
- art. 23 din Constituţie se referă la garanţiile procesuale ale persoanei suspectate de săvârşirea unei
infracţiuni, în contextul dreptului la un proces penal echitabil;
- art. 24 din Constituţie consacră şi garantează dreptul la apărare;
- garanţii de drept penal, prevăzute de Codul penal: infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (Titlul IV,
art. 266-288 C. Pen.);
- garanţii de drept procesual penal prevăzute de Codul de procedură penală: art. 4 prevede prezumţia
de nevinovăţie, art. 5 prevede obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul, art. 10 consacră dreptul la
apărare, iar art.12 se referă la dreptul la interpret al persoanei suspectate de săvârşirea unei fapte penale, care
nu cunoaşte limba română, iar art. 83 prezintă drepturile de care beneficiază inculpatul; Titlul IV, Cap.VI
(art.538-542 )din noul Cod de procedură penală se referă la procedura reparării pagubei materiale sau a

1
În ţara noastră, problema dreptului la despăgubiri al victimei unei erori judiciare este reglementat prin dispoziţiile art.96 din
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea
nr.300/2011, în care se precizează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea
statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor sau procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă; persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului material cauzat prin erori judiciare săvârşite
în alte procese decât cele penale, doar dacă se va stabili, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau, după
caz, disciplinară a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este
de natură să determine o eroare judiciară. La acestea se adaugă dispoziţiile art. 538 şi 539 C. proc. pen., care stipulează că, orice
persoană condamnată definitiv are dreptul la o reparaţie de către stat a pagubelor suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei s-a
stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă, că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, respectiv că a fost privată
de libertate în mod nelegal. ( art. 539). După cum rezultă din interpretarea art. 96 alin. 1 din Legea 303/2004, republicată şi a art.
540 C. proc. pen., sunt reparate atât prejudiciile materiale, cât şi cele morale, întrucât cele două texte de lege nu disting între
formele prejudiciului, aplicându-se regula conform căreia „Unde legea nu distinge, nici interpretul nu distinge” Art. 538 alin. 4
C. proc. pen. prevede că, persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului
necunoscut sau recent descoperit, care ar fi determinat evitarea comiterii erorii judiciare, nu are dreptul la repararea pagubei
suferite în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Rezultă că nu are dreptul la repararea prejudiciului, persoana din a cărei culpă s-
a produs eroarea judiciară, textul fiind în concordanţă cu cele ale documentelor internaţionale menţionate anterior. Pentru
repararea prejudiciului provocat de erori judiciare, acţiunea poate fi pornită numai împotriva statului, prin intermediul
Ministerului Finanţelor, care are apoi, acţiune în regres împotriva magistratului vinovat (art. 991 din Legea nr. 303/2004,
republicată în M.Of. nr. 826 din 13.09.2005 coroborat cu art. 542 din Codul de procedură penală)

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 69

daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, cel îndreptăţit
îndreptându-se cu acţiune civilă împotriva statului prin intermediul Ministerului Finanţelor, iar acesta, cu
acţiune în regres împotriva persoanei care cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională a produs eroarea
judiciară sau privarea nelegală de libertate. În acest sens, se aplică şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor.1
- garanţii de drept procesual civil prevăzute de Codul de procedură civilă 2: Capitolul II denumit
„Principiile fundamentale ale procesului civil” prevede dreptul la un proces echitabil (art. 6), legalitatea
(art.7), egalitatea (art.8), buna-credinţă (art. 12), dreptul la apărare (art.13), publicitatea şi limba desfăşurării
procesului (art.17 şi 18), la care se adaugă dispoziţiile referitoare la asistenţa judiciară în materie civilă (art.
90). 3
- Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, modificată şi completată prin
Legea nr. 300/2011 şi prin Legea nr. 24/2012;
- Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.4

Teme de seminar:
- prezentaţi şi analizaţi speţe relevante din jurisprudenţa CEDO referitoare la încălcarea de către
România a drepturilor studiate în Unitatea nr. 5.

Modalităţi de evaluare: - lucrare de verificare semestrială 30%;

- examen scris 70%.

1
Legea nr. 303/2004 a fost republicată cu modificări în Monitorul Oficial nr.826 din 13.09.2005
2
Noul Cod de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi pus în aplicare cu modificări, prin Legea nr. 76/2012
(M.Of. nr.365/30.05.2012); Legea nr. 214/2013 pentru aprobarea OUG nr. 4/2013 de modificare şi completare a Legii nr. 76/2012
privind punerea în aplicare a Codului de procedură civilă (adoptat prin legea nr. 134/2010), lege publicată în M.Of. nr. 388 din 28
.o6.2013.
3
Codul de procedură civilă a fost republicat în 2014, dându-se o nouă numerotare unor articole
4
Legea nr. 51/1995 a fost republicată, cu completări şi modificări, în temeiul art. VI din Legea nr. 270/2010 (publicată în M.Of.
nr. 872/28.12.2010)

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 70

BIBLIOGRAFIE

Corneliu Bîrsan – Convenţia europeană a drepturilor omului- Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti
2010;
Corneliu Bîrsan, Comisia europeană a drepturilor omului - locul şi ro-lul ei în cadrul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului, în "Revista română de drept umanitar", nr.1/1998.
Corneliu Bîrsan, Comisia europeană a drepturilor omului, în „Lumea în care trăim”, Editura „Dacia
Europa Nova”, Lugoj, 1998; 263
Corneliu Bîrsan, Noul sistem european de protecţie a drepturilor omului, în "Revista română de drept
umanitar", nr.1/1998.
Corneliu Bîrsan, Uniunea Europeană şi Convenţia europeană a drepturilor omului – unitate sau
dualitate în protecţia europeană a drepturilor omului? Revista română de drept comunitar, Bucureşti, Editura
Rosetti, Nr.1/2003.
Corneliu Liviu Popescu, Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului - surse,instituţii, proceduri,
Ed. All BECK, Bucureşti 2000;
Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1998.
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice., Vol.I şi II., Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti,1997; 2001; 2004.
Dragoş Călin (coordonator) ş.a., Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României 2012, vol. VIII,
Editura Universitară, Bucureşti, 2013

Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu – Protecţia juridică a drepturilor omului, Universul Juridic
Bucureşti 2007; 268
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu – Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediţia a II a, revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2011;
Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului – Mecanisme interne şi internaţionale, Editura „Lumina
lex”, Bucureşti, 2001.
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene – Partea specială – Politicile comunitare,, Ediţia a III-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
Oana Mihaela Vişan, Laura Macarovschi, Protecţia internaţională a drepturilor civile şi politice,
Editura Sitech, Craiova, 2014.
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura
„ALL”, Bucureşti, 1997.
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I, Editura „Lumina
Lex”, Bucureşti, 1998.
Velişcu Viorel, Pîrvu Loredana - Drept internaţional public- Ed. SITECH, Craiova 2012; 269
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României - comentată şi
adnotată, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1997.
Victor Duculescu, Dreptul integrării europene – Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi internaţionale, Editura
„Lumina Lex”, Bucureşti, 1998;
***
www.echr.coe.int
www.coe.ro
www.dadalos.org

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
Protecţia juridică a drepturilor omului 71

www.ohchr.org
http://www.coe.int/T/E/Commissioner_H.R/Communication_Unit
www.jurisprudentaCEDO.com
www.juridice.ro
www.hotariricedo.ro

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015