Sarcină

Citește fabulele, alege și scrie în fiecare spațiu liber tipul de om corespunzător

conținutului fiecărui text din lista de mai jos: credulul/naivul/prostul, abuzivul,
trântorul, ipocritul, parvenitul mândru (cel care se îmbăgățește, devine mare peste
noapte), ipocritul, lacomul, lingușitorul viclean, ipocritul.

Ai grijă că ipocritul apare în două fabule!

Şoarecele şi pisica de Grigore Alexandrescu
Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Şi care, în sfârşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: ,,De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele şoricesc cât de mult îl doresc
Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;
Dar eu nu sunt cum crezi; căci chiar asupra
lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.
Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.’’
La ăst frumos cuvânt, Raton, înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fisionomii,
Ş-a acestui străin atâta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,
Zicând că e în post şi nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe câţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.
Uliul şi găinile de Grigore Alexandrescu
Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.
 Uliul cu blândeţe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.
 Mai adăugă, însă, că, dacă dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte
 - Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o
păzeşte -
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.
 Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.
- Ce pază este asta? strigă una cu jale,
Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti."
 - O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,
Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus.
Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi.
Împărţeala de Alecu Donici
Având tovărăşie
La o negustorie,
Câţiva prieteni pe viaţă
Au câştigat mulţime de bani gheaţă.
Şi adunându-se la casa lor obştească
S-au apucat folosul să-mpărţească.
(Dar sunt cam rare împărţele
Fără gâlceve sau smintele.)
Şi-ai mei prieteni buni, câştigul împărţind,
S-au întărtat la sfadă.
Când, iată! deodată,
Aud strigând:
- Săriţi! săriţi! foc! casa arde!
- Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă;
Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade
Din cea de faţă sumă
O mie încă şi mai bine,
Au zis dintre tovarăşi unul.
- Iar mie în tot bunul
Vreo două mi se vine,
Le zise lor un alt.
- Haidem, însă! - Ba staţi,
Şi dreaptă partea mea îmi daţi,
Strigară celalalt.
- Da pentru ce? Şi cum?
 Sfădindu-se aşa, prietenii văd fum
Cu pălălaie-n casă,
Şi neputând să iasă,
Au ars ei toţi, cu bani, cu tot.
Aici a zice pot:
Că la un rău obştesc, când cere trebuinţa
Ca să-l întâmpinăm puind unit silinţa;
Adeseori pierim obşteşte,
Când fieştecare,
Strigând cu gură mare,
La interesul său în parte aţinteşte.
Corbul şi vulpea de Jean de la Fontaine
Jupân corbul câştigase
Din negoţul ce-apucase
Un bun chilipir de caş,
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaş.
Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam şterge de p-acasă,
Dreptatea leului de Jean de la Fontaine
Pe vremuri, Capra, Oaia şi surioara Juncă
S-au însoţit cu Leul - un staroste trufaş -
În obşte, la câştiguri şi pagube, părtaşi.
Şi Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
Avu noroc în lanţuri un Cerb frumos să vadă
Şi le trimise vorbă să-i cheme la prânzare.
Veniră toţi. Şi Leul îi socoti pe gheare
Şi împărţi în patru, pe loc întreaga pradă.
- Întâia parte - nu e de mirare -
Pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
Ca Leu!
A doua - îmi închipui că ştie fiecare -
E dreptul meu
Ca dintre toţi mai tare.
A treia îmi revine ca mai viteaz,fireşte.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăzneşte
măcar să se atingă vreun ortac -
Bucăţi îl fac!
Boul şi viţelul de Grigore Alexandrescu
Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.
- Un bou în post mare? - Drept, cam ciudat
vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Şi ieşise la primblare,
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o îndreptă
Sub copac şi în sus cătă:
- Jupâne corb, plecăciune!
O, Doamne, ce frumuseţe!
Ce pasăre, ce minune,
Ce drag de pene măreţe!
Dar n-are glas; ce păcat!
Corbul, îngâmfat în sine,
Nicidecum nu-i veni bine
Ca vulpea să-l socotească
De mut sau să mi-l vorbească
Că e prost l-al său cântat.
Lungi gâtul, căscă ciocul
Şi-ncepu a croncăi.
Caşul căzând, vulpea-aci,
Cântăreţul păţi jocul.
- Jupân corb, precum se vede,
Minte numai îţi lipseşte;
Şi fă bine de mă crede
Şi-nvaţă, te foloseşte:
Că de mult, foarte de mult,
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc.
Cocoşul şi vulpoiul de Jean de la Fontaine
Într-un copac, pe-o creangă, sta un cocoş de
pază.
Era bătrân cocoşul şi-avea o minte trează.-
Prietene - cu dulce glas, i se-adresează un
vulpoi -
Te-nştiinţez că de acum nicicând nu vom mai
fi-n război.
E pace generală -
Şi poţi, fără-ndoială,
Să ai totdeauna un dram de noroc.
Aşa d-a vieții veselă schimbare,
Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.
Viţelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
- Mă duc - zise-ndată - niţel fân să-i cer.
Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
- Acum doarme - zice - nu-l poci supăra.
- Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată
După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.
- Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă dacă vrei să fii.
La o mojicie atâta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu’ se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.
Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Ca buna lui rudă să-l fi ocolit.
A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,
Să-l găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.
- Boierule - zise - aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.
- Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.
Câinele și cățelul de Grigore Alexandrescu
- Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urșii, leii și alte câteva,
Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Și eu, poate, sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi
place.
Oamenii spun adesea că-n țări civilizate
Este egalitate.

Să vii să te sărut.
Te-aştept să-mi faci plăcerea chiar în acest
minut,
Căci douăzeci de poşte am azi de străbătut.
Ai tăi şi tu, de bună seamă,
Vă veţi vedea de treburi, fără teamă.
Din partea noastră-a tuturor - tot sprijinul, ca
de la fraţi.
Puteţi din astă-seară în voie să jucaţi.
Deci, vino să primeşti
Sărutul dragostei frăţeşti.
- Amicul meu, cocoşu-i spune, să ştii că
pentru mine
Nu cred că este
O mult mai bună veste
Decât e cea a unei păci depline
Şi-s bucuros s-o aflu de la tine.
Dar, iată, că zăresc venind încoace pe cărare
Doi câini de vânătoare.
Mai mult ca sigur este
Că-s curieri şi-aduc aceeaşi veste.
Aleargă şi-ntr-o clipă au să ajungă-aici;
Cobor ca, împreună, să fim cu toţi amici.
- Adio, mă grăbesc, vulpoiul îi vorbi.
Am de parcurs drum lung. Rămâne-n altă zi
Succesul să-l cinstim. Să fie sigur, a fugit,
De stratagema sa nemulţumit.
Râzând, cocoşul cel bătrân şi-a zis, deplin
satisfăcut:
- Să poţi să-nşeli pe-nşelător, de două ori e
mai plăcut!
Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește.
Cât pentru mine, unul, fieștecine știe
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar și cea mai
proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.
Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Cățelul Samurache, ce ședea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Și că nu au mândrie, nici capricii deșarte,
S-apropie îndată
Să-și arate iubirea ce are pentru ei:
- Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată
Și sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei.
- Noi, frații tăi? răspunse Samson plin de
mânie,
Noi, frații tăi, potaie?
O să-ți dăm o bătaie
Care s-o pomenești.
Cunoști tu cine suntem și ti se cade ție,
Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?
- Dar ziceați... - Și ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce
ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței!
Aceasta între noi adesea o vedem,
Și numai cu cei mari egalitate vrem.

Greierul şi furnica de Alecu Donici

Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Şi se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.
Furnica l-au ascultat,
Dar aşa l-au întrebat:
- Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei? - Eu cântam
În petrecere cu toţi.
- Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi,