MARIA PESCARU

SOCIOLOGIE

Note de curs

2018
1
 CUPRINS

TEMA I. Sociologia ca ştiinţă: obiectul de studiu al sociologiei, perspective teoretice în

sociologie, socializare
TEMA II: Metodologia cercetării sociologice: rolul metodologiei în sociologie, conţinutul
metodologiei cercetării sociologice, proiectarea cercetării sociologice

TEMA III: Organizaţiile: ce sunt organizaţiile? Managementul ştiinţific clasic, teoria

birocraţiei, teoria relaţiilor umane, resursele umane ale organizaţiei, organizaţia şi mediul
organizaţional, corupţia şi obedienţa în organizaţii

TEMA IV: Ordinea socială şi controlul social: ce este ordinea socială, ordinea socială şi
ordinea juridică (de drept), control social şi stabilitate socială, ordine, conformitate şi
devianţă, crimă şi criminalitate, corupţie, crimă organizată şi terorism

TEMA V: Instituţiile sociale: definiţii, caracteristici, tipuri, structura familiei, funcţiile

familiei, căsătoria-moment al întemeierii familiei

TEMA VI: Sistemul politic: puterea, sistemul politic, statul democratic şi instituţiile sale

TEMA VII: Drept și societate: fenomene juridice și fenomene sociale, sociologie juridică și
sociologie generală, logica mecanismelor instituționale

TEMA VIII: Comunicarea în societate: societatea informațională actuală, mijloacele de

comunicare, mizele comunicării, rolul comunicării în managementul conflictelor

TEMA IX: Violența și societatea: concepte, etiologia, dimensiuni și caracteristici, tipuri de

violență, perspective, forme de violență, soluționare și prevenire

TEMA X: Cultura: normele şi valorile, identitate culturală și identitate socială, variaţia

logică culturalã (etnocentrism şi relativism cultural), integrarea culturalã

TEMA XI: Despre succesul sau eşecul predictiv-explicativ al sociologiei contemporane:

modalități de măsurare logică și de interpretare a semnificației datelor sociologice,
strategii de cunoaștere în evaluarea politicilor publice
TEMA XII: Migrația și emigrația în societatea contemporană: concepte (globalizare,
migrație și emigrație), indicatori și modele logice de analiză sociologică și economică, teorii
ale migrației, cauze și factori determinanți; dimensiunile și caracteristicile fenomenelor
TEMA XIII: Educație și societate: cadrul general, învățarea socială, tipuri logice de
învățare socială, produsele învățării, funcția socială a învățării
TEMA XIV: Rasă şi etnicitate: definirea rasei şi etniei, analiza logică a crizei de identitate,
dimensiuni reprezentative și indicatori de analiză a identității, identitate europeană,
prejudecãţile şi discriminãrile

2
 TEMA I. Sociologia ca ştiinţă: obiectul de studiu al sociologiei,
perspective teoretice în sociologie, socializare

1.1. Definirea sociologiei

Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa
socialului.
Termenul de sociologie provine din îmbinarea a două cuvinte, unul latin „socius” ce
înseamnă social şi altul ce provine din limba greacă „logos” cu semnificaţia – ştiinţă; ca urmare
putem considera că sociologia este o ştiinţă despre social, despre societate.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de nivelul de
cunoaştere şi de explicare a socialului.
Filozoful pozitivist francez – Auguste Compte a folosit pentru prima dată termenul de
„sociologie” într-un studiu intitulat: „Course de philosophie positive”, publicat în anul 1838. În
lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a societăţii”.
Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.
George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale, care are
drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.
Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În concepţia lui Petre
Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei
static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic - funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale
realizate”.
Pentru Traian Herseni „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se
ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.
Dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte sociologia ca fiind disciplina care „studiază
ştiinţific societăţile omeneşti şi faptele sociale”.
Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în „Dicţionarul de sociologie” consideră că
„sociologia este o ştiinţă despre societate”.
Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind elementele
fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.
Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de
cunoaştere şi anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al sociologiei ,
ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce anume conferă specificitate
sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în principal de toate celelalte ştiinţe
sociale este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea.
Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul
faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.
Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a vieţii
umane, cât şi ca ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din
care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atât cu sistemul social-global, cât şi cu
celelalte subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se desprind trei paliere ale sociologiei:
- teoria generală a socialului;
- teorie a societăţii globale;

3
 - teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.
Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia permite observarea şi reflectarea asupra
vieţii sociale, descoperirea disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul individului şi
comunităţilor umane de posibilitatea de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă
societatea.

1.2. Obiectul de studiu a sociologiei

Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere oficială şi
instituţionalizare s-a făcut la cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs prin industrializare,
profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări sociale fără precedent,
concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia
aglomerarea, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la nivel de
societate a fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia,
divorţialitatea, naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările produse au avut
consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a vieţii indivizilor, situaţie ce a impus
nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie şi predicţie - atât a
fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale care le-au
determinat. Astfel a început să se constituie ştiinţa despre societate, a sociologiei ca ştiinţă de
sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în societatea
europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la problemele ridicate de
aceste schimbări.
Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă: una
statică, ca factor constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de schimbare.
Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat mai mult o intenţie epistemologică
(teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în efortul său de a evidenţia ansamblul legilor
fundamentale care guvernează în social.
Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod sistematic
de adaptare şi de evoluţie.
Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei şi
anume „faptele sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă
celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un interes intrisec, autonom.
Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din aceste fapte
sociale nu este întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Orice fapt social pentru a
putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu celelalte părţi
componente (fapte sociale) ale acestui tot.
Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au avut Max
Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti ş.a.
Aceşti gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:
1. a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu;
2. a se preciza raporturile cu alte discipline;
3. elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii sociologiei.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei.
Studiul realităţilor sociale arată că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum:
familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii, mecanismele de
funcţionare a societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline ştiinţifice numai după

4
constituirea sociologiei ca ştiinţă, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant,
sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi
al relaţiilor interumane din cadrul acestora, precum şi comportamentul uman în interiorul
grupurilor şi comunităţilor umane.
Drept urmare în cadrul cursului se vor studia probleme referitoare la acţiunea socială,
structura socială, grupurile sociale, organizaţia, socializarea, grupurile de vârstă, genul social,
relaţiile interetnice, rasiale şi naţionale, familie, religie, devianţă, cultură etc.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi complexitate,
s-a conturat prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem de discipline
sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100, dintre care enumerăm:
sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia economică, sociologia
cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia comunităţilor, sociologia
morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii, sociologia
educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor sociologiei scoate în relief
două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca ştiinţă. Un prim aspect are în vedere
procesul de delimitare continuu, tot mai precis şi nuanţat al obiectului de studiu al sociologiei.
Celălalt aspect pune în evidenţă capacitatea sociologiei de a evolua ca ştiinţă a socialului, de a se
adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca să răspundă provocărilor agenţilor sociali şi
cerinţelor realităţii sociale.

1.3. Raporturile sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane.

Specificul unei ştiinţe, în general, este dat de următoarele elemente:
- obiectul de cercetare;
- aria tematică şi aparatul conceptual;
- perspectiva de abordare a obiectului de studiu;
- metodele de investigaţie;
- finalitatea cercetării ştiinţifice.
Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea omenească. După cum s-a
arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează societatea ca un întreg, ca
ansamblu integral şi coerent de elemente componente, ca totalitate a diversităţii şi simultaneităţii
interacţiunilor care au loc în interiorul său. Sociologia este ştiinţa ansamblului de fapte,
fenomene, relaţii şi procese sociale, de unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii, mişcări şi lupte
sociale, a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii societăţii ca întreg.
Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se reflectă nu numai în modul de
abordare a obiectului obiectul de studiu, ci şi în problematica specifică. Sociologia studiază
realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele particulare. Finalitatea
sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea urmăreşte
cunoaşterea ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune esenţială, şi
anume relaţia dintre individ şi societate sub toate aspectele ei.
Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte ştiinţe
socio-umane.
Psihologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a personalităţii
prin proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, precum şi prin procese ca: învăţare,
percepţie etc.

5
 Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacţiunile
comportamentelor individuale şi de grup, stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub
raportul condiţionării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în
procesele de grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relaţiilor
sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate.
Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva
biologică şi socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor
recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală sunt mici
diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua studiază societăţile arhaice.
Ştiinţele economice - studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şi
serviciilor şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale din sfera
economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor relaţii sociale, de
afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.
Ştiinţele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul de guvernare,
comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea politică etc.
Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de manifestare. Sociologia
include în câmpul de investigare, alături de problemele specifice ştiinţelor politice şi aspecte ce
sunt studiate de toate celelalte ştiinţe socio-umane.

1.4. Perspective în sociologie

Studiul societăţii, a părţilor sale componente şi a interacţiunilor dintre acestea de către
sociologi a generat o diversitate de concepţii sociologice. Lucru este absolut firesc, întrucât, pe
de o parte, cunoaşterea ştiinţifică este un proces continuu, rezultat al interacţiunii intelectuale a
unui număr mare de cercetători, iar pe de altă parte, viaţa socială are o infinitate de aspecte şi
poate fi privită din unghiuri foarte deferite. Astfel conceptele şi concepţiile sociologice s-au
grupat în moduri diferite de abordare şi explicare a societăţii, fapt care a dus la delimitări
teoretice majore şi a constituit premize pentru naşterea perspectivelor sau curentelor sociologice.
Perspectiva sociologică poate fi definită ca o analiză a societăţii făcută dintr-un anumit punct
de vedere. Este o cale de a privi societatea, de a studia viaţa socială şi de a o explica: este o
construcţie mentală care ne ajută să vizualizăm şi să explicăm ceea ce este în societate.
Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluţionismul, funcţionalismul,
conflictualismul şi interacţionismul.

1.4.1. Perspectiva evoluţionistă a fost prima formulată în sociologie, fiind fundamentată în

special pe lucrările lui Auguste Comte şi Herbert Spencer. Această perspectivă explică originea
societăţilor şi creşterea lor din punct de vedere evoluţionist. Evoluţionismul a avut o mare
răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care a intrat într-o lungă perioadă de
ignorare. În ultimii ani se înregistrează o semnificativă reconsiderare a acestei perspective
sociologice.

1.4.2. Perspectiva funcţionalistă are ca principali reprezentanţi pe Auguate Comte, Herbert

Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Robert Merton ş.a. În anii 1950-1960 a fost
perspectiva dominantă în sociologie. Antropologul englez Bronislaw Malinowski a pus bazele
funcţionalismul sociologic. Funcţionaliştii concep societatea ca un sistem, ca pe un întreg

6
compus din mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o anumită funcţiune.
Conform acestei perspective societăţile tind spre echilibru, spre menţinerea ordinii. Atingerea
echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcţiei specifice de către fiecare parte a sistemului.
Dacă funcţiile nu sunt realizate, sistemul se dezechilibrează şi poată să moară. Funcţionalitatea
sistemului se asigură prin controlul social. Fiecare instituţie îndeplineşte o funcţie socială clară.
Dar instituţiile nu se manifestă separat, ele sunt interdependente, sunt părţi fundamentale ale
societăţii care se prezintă sub forma unui sistem complex şi relativ stabil. Schimbarea socială se
produce numai în cadrul sistemului, care îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea. Nu sunt acceptate
mişcările sociale bruşte sau revoluţionare. Anumite părţi ale societăţi nu-şi pot îndeplini funcţiile
şi atunci devin disfuncţionale. În acelaşi timp, diferite elemente ale socialului pot fi funcţionale şi
disfuncţionale. Şomajul, de exemplu, este ambivalent; el poate fi funcţional prin încurajarea
creşterii competenţei profesionale, a performanţelor individuale, prin crearea locurilor de muncă
pentru cei ce se ocupă de asistenţa şomerilor, dar poate fi , în acelaşi timp, disfuncţional prin
problemele sociale pe care le creează: sărăcie, alcoolism, insatisfacţie, devianţă etc.
Pentru menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemului social este necesar să se asigure un
consens social, adică un acord al membrilor societăţii asupra a ceea ce este bine, drept şi moral.
Procesul de socializare joacă unul dintre cele mai importante roluri în obţinerea consensului
social. Perspectiva funcţionalistă oferă o bună interpretare a organizării sociale, a raporturilor
dintre componentele sistemului şi rolul fiecărei componente. Capacitatea explicativă a acestei
perspective este redusă în ceea ce priveşte analiza proceselor sociale şi a schimbărilor care au loc
în societate. Funcţionalismul insistă asupra consensului, integrării şi stabilităţii şi nu acordă
importanţa necesară conflictelor, instabilităţii şi neintegrării. Funcţionalismului i se reproşează
conservatorismul la care ajunge în cele din urmă.

1.4.3. Perspectiva conflictuală derivă din ideile lui K. Marx, Georg Simmel, Wright
Mills, Lewis Coser, Randall Collins. Aceşti gânditori explică evoluţia şi funcţionarea societăţii
prin conflict. Această perspectivă concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale şi îşi
concentrează analiza asupra instabilităţii şi dezechilibrelor. Ei susţin că insuficienţa resurselor
de bogăţie, putere şi prestigiu a determinat structurarea societăţii în grupuri de interese contrare,
structură ce este determinată de lupta continuă dintre indivizi sau grupuri.
Dacă funcţionaliştii consideră conflictul ca fiind element al dezechilibrului social şi care
trebuie înlăturat, adepţii conflictului îi atribuie acestuia virtuţi progresiste stimulând schimbarea
socială. Conflictualismul nu este o perspectivă sociologică omogenă. Principalul iniţiator al
acestei perspective a fost Karl Marx, care şi-a concentrat analiza sociologică asupra conflictului
dintre clase, demersul său având o finalitate politică declarată. În concepţia lui Marx fiecare mod
de producţie se caracterizează printr-un anumit tip de conflicte intregrupale, dintre care cele mai
importante sunt conflictele între clasele sociale. Din perspectiva sociologului german Georg
Simmel (1858 – 1918), conflictele sunt inerente vieţii sociale, dar el nu deduce de aici concluzii
pentru acţiunea politică. Adepţii contemporani ai perspectivei conflictualiste extind aria de
cuprindere a analizei la conflictele dintre grupele de vârstă, grupuri etnice sau religioase, dintre
profesii, comunităţile locale şi puterea centrală etc.
Ideea de bază a acestei perspective constă în afirmaţia că fiecare societate este formată din
forţe sociale şi interese diferite, pe care nu şi le pot satisface într-un mediu având resurse
limitate. Apare astfel o competiţie permanentă pentru bunuri, putere şi bunăstare. În această
luptă, unii câştigă şi ajung să-i domine pe alţii sau, potrivit formulărilor marxiste, să-i exploateze
pe alţii.

7
 Dacă în societate există conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai existe.
La această întrebare s-au formulat două răspunsuri. Primul afirmă că, în urma conflictului, o
categorie ajunge dominantă şi impune prin mijloace de constrângere acele reguli care servesc la
realizarea propriilor interese, statul fiind conceput ca o instituţie menită să domine, să promoveze
interesele celor ce deţin puterea.
Al doilea răspuns susţine că, în societate există o diversitate atât de mare de grupuri de
interese, încât, pentru a putea să întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz
cooperarea este modalitatea de a face faţă conflictului.
Perspectivele funcţionaliste şi conflictualiste pot fi apreciate drept complementare; ele se
referă la acceaşi realitate, prima insistând pe consens, ordine, armonie, a doua – pe instabilitate,
conflicte, constrângere. Dezavantajele uneia pot fi completate cu avantajele celeilalte.

1.4.4. Perspectiva interacţionistă – are la bază studiile lui Charles Norton Cooley, George
Herbert Meat. Manford Kuhn şi are în vedere capacitatea omului de a crea şi folosi simboluri.
Adepţii acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acţiunii umane, pe baza
modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor
sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile lor subiective.
Perspectiva interacţionistă îşi concentrează analiza asupra raporturilor dintre individ şi
societate. Societatea este în permanenţă creată prin interacţiunea indivizilor fiind totuşi
preexistentă lor. Indivizii se modelează în cadrul societăţii în timp ce societatea se schimbă şi ea
sub influenţa acţiunii acestora. Indivizii şi societatea se presupun reciproc şi nici o parte nu poate
exista fără cealaltă.
De reţinut că perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă abordează aspectele obiective
privind fie funcţionalitatea, fie starea conflictuală din societate la nivel macrosocial, în timp ce
perspectiva interacţionistă evidenţiază aspectele subiective privind acţiunea umană la nivel
microsocial. Cele trei perspective sunt complementare şi împreună conferă demersului sociologic
cuprinderi, profunzime şi relevanţă.

1.5. Funcţiile sociologiei

Sociologia, ca ştiinţă teoretică având deopotrivă o finalitate cognitivă şi una practică are o serie
de funcţii:
Funcţia expozitivă sau descriptivă – se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi
informaţii suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această
funcţie, sociologia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare pentru
a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate.
- evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate.
- maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute despre
acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum sem prezintă ele).
Funcţia explicativă – permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice
mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale , de producere şi derulare a
faptelor, a fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce
se manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii
sociale. Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări teoretice de
diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.

8
 Funcţia predictivă, prognotică sau previzională: - prin intermediul căreia sociologia
cercetează atent şi aprofundat realităţile sociale prezente pentru a identifica direcţiile cele mai
probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Studiind trecutul şi prezentul, sociologia poate
identifica şi proiecta tendinţele probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.
Funcţia critică – presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi
explicarea societăţii aşa cum este la un moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de
evoluţie ulterioară, ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a
reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se prezintă ea la un
moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea analiză
comparativă se reduce la încercarea de surprindere a nemulţumirilor, disfuncţionalităţilor
existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi
dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale
specifice (deficienţe de organizare, conducere, structurare, deficienţe predominant subiective
posibil de remediat). Pentru ca analiza să fie critică ea trebuie să respecte două condiţii:
a). să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii
sociale.
b). să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca scop
perfecţionarea realităţii sociale.
Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea
disfuncţionalităţilor este contraproductivă. Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o
certă utilitate socială, dar o poate face, în acelaşi timp, relativ incomodă pentru unii factori aflaţi
în posturi de decizi sau de conducere, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii
sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel microsocial.
Funcţia practic - operaţională - prin intermediul căreia sociologia îţi propune să
identifice modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile
constatate în vederea modelării realităţii sociale la un nivel cât mai apropiat de modelul normativ
stabilit. Pentru realizarea acestui deziderat, sociologia trebuie să ţină cont de următoarele:
a) - soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale
prezente cât şi a efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale.
b) - soluţiile propuse să fie realiste.
c) – să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţionat, set de
soluţii din care decidentul să aleagă varianta optimă.
d) sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să urmărească
efectele acesteia

1.6. Socializarea
1.6.1. Definiţie
Socializarea poate fi definită ca procesul de transmitere şi de însuşire a unui set de modele
culturale şi normative, de cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii dobîndesc cunoaşterea
comportamentelor socialmente dezirabile, îşi formează deprinderi şi dispoziţii care-i fac apţi să
se comporte ca membri ai societăţii şi grupurilor sociale.
Procesul de socializare nu trebuie redus numai la formarea copilului. Acest proces se repetă
de fiecare dată cînd un adult e introdus într-un nou mediu. După P. Berger şi T. Luckmann 1,
imaginea desprinsă din viziunea holistă a lui Durkheim despre societate (închisoare) ar trebui

1
Construirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999

9
completată cu ideea că oamenii care au o structură dată de societate lucrează ei însişi activ la
menţinerea în perfectă stare a zidurilor închisorii. Astfel ei îşi construiesc eul social şi îşi
modifică identitatea 2.
Problemele socializării au fost introduse ca un capitol important al sociologiei în principal
de către sociologii americani Ch. Cooley (1864-1929) şi G.H.Mead (1863-1931). Ei sînt
consideraţi ca un fel de pionieri ai microsociologiei întrucît sînt interesaţi în mod deosebit de
procesul de constituire a pesonalităţii. Ideea lor de bază este că individul nu există decît prin
societate şi societatea numai prin indivizi. Individul separat de lumea socială e o abstracţie.
Societatea, gîndită separat de indivizi e tot o abstracţie. Cînd vorbim de societate şi de indivizi
trebuie să avem clar ideea că prin cele două noţiuni nu desemnăm realităţi separate, ci doar
aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen: aspectul colectiv şi cel individual.
Personalitatea, "eul" uman se constituie doar în relaţie cu alţii. Eul e mai întâi social.
Cooley va arăta că eu-ul fiecărui subiect nu are sens decât în raport cu “tu”, “el”, “noi”, “voi”.
Identitatea personală e, de fapt, o reflectare a ideilor despre sine însuşi, pe care o atribuie altora.
Cooley, apoi Mead, va introduce noţiunea de "imaginea (reflectarea) despre sine" ca o
construcţie în faţa unei oglinzi – percepţia şi reprezentarea altora despre noi. Imaginea şi
identitatea nostră este rezultatul unui proces de interacţiune cu alţii, e în funcţie de privirile altora
despre noi, aprobarea şi dezaprobarea altora, de clasificările în care suntem aşezaţi de către alţii.
Autopercepţia în funcţie de percepţia altora.
A. Giddens 3 arată că există câteva similitudini între părerile lui Mead şi cele ale lui Freud,
cu toate că Mead consideră personalitatea umană ca fiind una mai puţin tensionată.
Astfel, conform teoriei lui Mead, bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe sociale în
prinul rând prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor. Una dintre modalităţile în care se petrece
acest lucru este joaca. In joaca lor, copiii mici deseori imită ceea ce fac adulţii. Un copil mic face
plăcinte din noroi, după ce a văzut un adult făcând de mâncare, sau va săpa cu o lingură, după ce
a văzut pe cineva lucrând în grădină. Joaca copiilor evoluează de la simpla imitaţie la jocuri mai
complicate în cadrul cărora un copil de patru sau cinci ani va interpreta rolul unui adult. Mead
denumeşte aceasta preluarea rolului celuilalt - învăţarea a ceea ce înseamnă să fii în pielea altei
persoane. De-abia în această fază copiii dobândesc un sentiment dezvoltat al sinelui. Copiii
capătă o înţelegere a lor înşişi şi în calitate de agenţi separaţi - în calitate de “cu” - vazându-se pe
sine prin ochii celorlalţi.
Dupa Mead, noi dobândim conştiinţă de sine cînd învăţăm să distingem între “pe mine” şi
“eu” . “Eu” este bebeluşul nesocializat, o adunătură de nevoi şi dorinţe spontane. “Pe mine”, aşa
*

după cum foloseşte Mead termenul, reprezintă sinele social. Mead susţine că indivizii dezvoltă
conştiinţa ajungând să se vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. Atât Freud cât şi Mead consideră că la
vârsta de aproximativ cinci ani copilul devine un agent autonom, capabil de înţelegere de sine şi
în stare să opereze în afara contextului familiei. Pentru Freud, acesta este rezultatul fazei
oedipiene, în timp ce pentru Mead el este consecinţa unei capacităţi dezvoltate de conştientizare
a sinelui.
Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului se evidenţiează, în opinia lui Mead, atunci
cînd copilul are opt sau nouă ani. Aceasta este vârtsta la care copiii tind să ia parte mai mult la
jocuri organizate şi mai puţin la “joaca” nesistematică. De-abia în acestă perioadă încep copiii să

2
In privinţa problemei identităţii, v. remarcabila lucrare a lui R. Jenkins, Identitatea socială, Editura Univers,
Bucureşti, 2000
3
Op. cit. pp. 41-42
*
În original, “me” şi “I” (n.t.)

10
înţeleagă valorile şi moralitatea globale în funcţie de care se desfăşoară viaţa socială. Pentru a
învăţa jocuri organizate, trebuie înţelese regulile jocului şi noţiunile de onestitate şi participare
egală. În acest stadiu, copilul învaţă să priceapă ceea ce Mead numeşte celălalt generalizat -
valorile generale şi regulile morale prezente în cultura în care dezvoltă el. Acest lucru este plasat
de către Mead la o vârsta oarecare mai mare decât de Freud, dar încă o dată se poate observa că
în acest punct există similititudini clare între ideile lor.

1.6.2. Copiii nesocializaţi 4

Cum ar arăta copiii dacă ar fi crescuţi fără influenţa adulţilor? Este limpede că nici o persoană
umană nu ar putea educa un copil în afara sferei de influenţă umană. Au existat mai multe cazuri
de copii care şi-au petrecut primii ani departe de un contact normal.

“Copilul salbatic din Aveyron”

Pe data de 9 ianuarie 1800 din pădurile de lîngă satul Saint-Serin din sudul Franţei a apărut o
creatură stranie. În ciuda faptului că mergea în două picioare, părea mai degrabă animal decât
om, deşi la scurtă vreme s-a descoperit că era un băiat în vârstă de unsprezece ani sau
doisprezece ani. Vorbea doar prin urlete stridente, care sunau ciudat. Se părea că băiatul nu avea
simţul igienei personale şi se uşura cănd şi acolo unde îi venea la îndemână. A fost înformată
poliţia din localitate şi a fost dus la un orfelinat. La început a încercat în mod constant să
evadeze, fiind prins cu oarecare dificultate. Refuza să poarte haine, sfâşiindu-le imediat ce erau
puse pe el. Nimeni nu a venit să-l revendice.
Copilul a fost supus unui examen medical amănunţit, care n-a scos în evidenţă o anomalie
majoră. Atunci cănd i s-a arătat o oglindă, se pare că a văzut imaginea, dar nu s-a recunoscut pe
sine. Într-o anumită ocazie a încercat să trecă prin oglindă spre a înşfăca un cartof pe care l-a
vazut în ea. (De fapt cartoful era ţinut în îndărătul capului său). După mai multe încercări, fără a
întoarce capul, a luat cartoful întinzând mâna peste umăr. Un preot care l-a ţinut sub observaţie
zilnică pe băiat, a descris în acest mod incidentul cu cartoful:
Toate aceste mici detalii, şi multe altele pe care le-am mai putea adauga, dovedesc că acest
copil nu este total lipsit de inteligenţă, gândire, putere şi judecată. Totuşi, suntem obligaţi să
spunem că , în toate ipostazele fără legătură cu necesităţile sale naturale sau cu satisfacerea
apetitului său, în el se poate vedea doar comporatmentul animal.
Din acest exemplu putem deduce că există trei dimensiuni mai importante ale socializării:
1. Psihologică - maturizarea treptată a copilului, fixarea unor trăsături psihice persistente;
2. Culturologică - interiorizarea normelor şi valorilor unei culturi, formarea structurii
aptitudinale, de gândire, capacităţii de a comunica;
3. Propriu-zis sociologică - deprinderea rolurilor sociale, elaborarea unor comportamente
corespunzătoare status-urilor.
Rezultatul cel mai important al socializării îl constituie armonizarea motivelor noastre
interioare de opţiune în comportament cu norme şi valori ale societăţii. E un proces cu dublu
sens: socializarea individului – autoreproducerea societăţii: datorită faptului că socializarea
produce personalităţi sociale are loc şi stabilitatea, menţinerea unei societăţi, a unei naţiuni, a
unei categorii sociale etc.

1.6.3. Tipuri de socializare:

4
Acest celebru exemplul este analizat mai detaliat de A. Giddens, op. cit. p.p. 34-35

11
 a). Socializarea primară: se realizează la vârsta copilăriei, la vârsta maximei plasticităţi a
individului. Reprezintă prima etapă a socializării. E de bază pentru că e socializarea ce conduce
la cristalizarea pesonalităţii de bază - reproduce modelele culturale ale unei societăţi. Este
procesul în care individul interiorizează structurile de bază atitudinale, morale, de gândire. Ne
marchează pentru toată viaţa. Socializarea e însă continuă.
b). Socializarea secundară: asimilarea şi dobândirea de către oameni a unor noi norme
sociale, noi sisteme de deprinderi, noi roluri sociale, potrivit cu noile medii, grupuri, status –uri
sociale în care intră. Are scopuri distincte. Socializarea primară se face într-un climat afectiv.
Cea secundară se face într-un context de neutralitate afectivă, de instrumentalitate,
funcţionalitate. Ea intervine în tot cursul vieţii oamenilor.
c). Socializarea anticipativă - procesul de pregătire a indivizilor pentru a-şi asuma în viitor
noi roluri sociale, pentru a putea intra uşor în noi medii, pentru a exercita uşor noi drepturi,
obligaţii. Serveşte ca instrument care permite individului să progreseze social, uşurează
mobilitatea profesională.
d). Socializarea concordantă - se desfăşoară sub influenţa modelului cultural – normativ
admis, dezirabil într-o societate. Se face în concordanţă cu normele recunoscute într-o anumită
societate.
e). Socializarea discordantă - se realizează în grupuri marginale, prin interiorizarea unor
astfel de valori. E conformă cu cerinţele unor grupuri periferice aflate în conflict cu normele
sociale recunoscute.
f). Resocializarea – proces de convertire a celor care au fost obiect al proceselor de
socializare negativă, readucerea lor la recunoaşterea, respectarea modelului normativ, cultural al
unei societăţi. Urmăreşte recuperarea indivizilor marginali şi devianţi. Se organizează instituţii
ce au ca scop reeducarea individului deviant. Ea mai are şi următoarele semnificaţii: corectarea
greşelilor comise de către agenţii primari ai socializării (familia); pentru completarea lacunelor
sociale primare; pentru înlăturarea eşecurilor ce însoţesc, uneori, mobilitatea socială.

1.6.4. Factorii socializării:

• Familia – rol decisiv în socializarea primară; şcoala
• Grupuri şi colectivităţi
• Instituţiile culturale
• Mass-media
Familia – rol hotărâtor în formarea personalităţii de bază. Ea acţionează ca factor socializator
în patru situaţii şi direcţii:
• educaţie morală - reguli morale şi fundamente. Funcţionarea normală a relaţiilor de
autoritate în familie este cheia învăţării de către copil a regulilor morale;
• învăţare cognitivă - formare structurilor de gândire;
• context imaginativ – dezvoltarea fanteziei (jocuri);
• contextul comunicării afective – dezvoltarea sensibilităţii.

BIBLIOGRAFIE:

1. Andrei, Petre, Sociologie generală-note de curs, Bucureşti, 1970

2. Bădescu, Ilie, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
3. Feréol, Gilles, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998

12
4. Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 2000
5. Grosu, Nicolae, Sociologie esenţială, Editura Militară, Bucureşti, 1996
6. Jenkins, R., Identitatea socială, Editura Univers, Bucureşti, 2000
7. Pepelea, Nicolae, Sociolgie generală, Bucureşti 2000
8. Schifirneţ, Constantin, Sociologie, Comunicare.ro, Bucureşti, 2002
9. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993

13
 TEMA II: Metodologia cercetării sociologice: rolul metodologiei în sociologie,
conţinutul metodologiei cercetării sociologice, proiectarea cercetării sociologice

II.1. Precizari terminologice

II.1.1. Metoda

Din punct de vedere etimologic, termenul de metodă provine din grecescul methodos care
înseamnă cale, drum sau mijloc de expunere.
Metoda reprezintă modul de cercetare, sistemul de reguli și principiile de cunoaștere și de
transformare a realității obiective; calea pe care o urmează procesul de cunoaștere pentru
elaborarea unor cunoștinte despre realitate.
Orice metodă are un caracter normativ deoarece oferă indicații, reguli, procedee și norme
asupra modului în care trebuie abordat obiectul cunoașterii.

II.1.2. Clasificarea metodelor

Metodele se pot clasifica dupa mai multe criterii:

a. după criteriul temporalității:

- metode transversale- urmăresc descoperirea relațiilor între laturile, aspectele, fenomenele și

procesele socioumane la un moment dat ( ex. observația, ancheta, testul sociometric);

- metode longitudinale- studiază evoluția fenomenelor în timp ( biografia, studiul de caz).

b. după gradul de intervenție a cercetătorului asupra obiectului de studiu:

- metode experimentale- experimetul sociologic;

- metode cvasiexperimentale- ancheta, sondajul de opinie, biografia socială;

- metode de observație- studiul de caz, observația.

b. dupa numărul unităților sociale luate în studiu:

- metode statistice- permit investigarea unui număr mare de unități sociale (ancheta, sondajul
de opinie, analizele statistico-matematice);

- metode cazuistice- semnifică studiul integral al câtorva unități sau fenomene socioumane (
biografia, studiul de caz, monografia socială).

c dupa locul ocupat în procesul investigației:

14
- metode de culegere a informațiilor- inregistrarea statistică, studiul de caz, ancheta;

- metode de prelucrare a informațiilor;

- metode de interpretare a datelor cercetării- metoda comparativă, metoda interpretativă.

II.2. Regulile metodei sociologice

Procesul de cercetare, activitatea de culegere si interpretare a datelor cercetării este guvernat
de mai multe reguli si principii. Printre principalele reguli se numără și:
a). regula concretului- datorită faptului că sociologia este știința pozitivă a faptelor sociale, ea
trebuie să pornească de la concret, de la observarea nemijlocită a realității sociale;
b). regula eliberării de prejudecăți- ca în cazul oricărei alte științe, cercetătorul trebuie să aibe
o atitudine obiectivă faăț de realitatea socială studiată; cercetatorul lucrează cu judecăți de
fapt ( constatative, de existență) și nu cu judecăți de valoare (evaluative) prin care apreciază sau
acordă semnificație unui fapt social.
Emile Durkheim, în lucrarea Regulile metodei sociologice a stabilit o serie de principii ce
stau la baza oricărei cercetări:
- principiul obiectivității- înțelegerea faptelor sociale ca lucruri;
- caracterul specific al faptului social-orice fapt social este de natură normativă, exercitând
asupra individului o acțiune coercitivă, care condiționează integrarea lui in structurile sociale;
- definirea riguroasă a noțiunilor, categoriilor și principiilor utilizate în cercetarea sociologică;
- necesitatea unei explicații cauzale a fenomenelor sociale;
- corelarea analizei unui fapt cu diversitatea fenomenelor sub care acesta se prezintă.

II. 3. Tehnica
Termenul de tehnică provine din grecescul téhne care inseamna vicleșug, procedeu și
desemnează un anumit instrument sau procedeu de inregistrare sau de interpretare a datelor
rezultate dintr-o cercetare știintifică. Este o operație concretă de identificare sau utilizare a
datelor realității in interesul cunoașterii.
II.3.1. Calsificarea tehnicilor
– tehnici principale- observația de teren, documentarea factică, experimentul social;
– tehnici secundare- interviul, chestionarul, scalele, testele;
- tehnici de sinteză- monografia, tehnică zonală.

II. 4. Procedeul reprezintă „maniera de acțiune”, de utilizare a instrumentelor de

investigare.

II.4.1. Instrumentele de investigare sunt materiale de care se folosește cercetătorul pentru

cunoașterea științifică a fenomenelor socioumane –ex. foaia de observație, fișa de inregistrare.

II. 5. Etapele investigatiei sociologice

Cercetarea sociologică se prezintă ca un proces deosebit de complex care va cuprinde în

desfășurarea sa cel puțin 6 etape. Prima etapa a cercetării o reprezintă fixarea scopului acesteia
respectiv a temei de cercetare. Aceasta va fi stabilită în funcție de nivelul atins de cunoașterea
sociologică în respectivul domeniu, de problemele rămase nesoluționate în cadrul teoriilor

15
existente sau care nu și-au găsit o soluție corespunzătoare, precum și preocupările și interesele
teoretice ale echipei de cercetare și ale membrilor acesteia.
A doua etapa este pre-ancheta care constă în documentarea temeinică a celui care inițiază
cercetarea în legaturăa cu stadiul inregistrat de cunoaștere a fenomenului de care se va ocupa
inițiatorul cercetării. Va fi studiată astfel literatura de specialitate din domeniu, se vor analiza
interpretările date fenomenelor din sfera în care se va realiza investigația și temeinicia acestora,
atenția concentrându-se asupra unor cerințe explicative și a cauzelor care le-au determinat.
Prin parcurgerea intregii documentații existente, cercetatorul își formează o imagine de
ansamblu asupra a ceea ce s-a făcut și asupra a ceea ce trebuie să se facă pentru a se realiza o
explicație integrală și solidă a fenomenelor din domeniul respectiv.
A treia etapă va consta în stabilirea obiectivelor cercetării, respectiv a problemelor ce
trebuie urmarite și soluționate în cadrul cercetării intreprinse. Aceste obiective decurg din tema
sau scopul cercetării. Fiind vorba de probleme ce urmează a fi soluționate de cercetare,
cercetătorul va formula în legătură cu fiecare dintre ele anumite ipoteze explicative pe baza
materialului studiat în cadrul pre-anchetei.
Orice ipoteză reprezintă o presupunere raționala în legătură cu cauzele, condițiile și legile
fenomenelor avute în vedere. Pentru a intruni atributul unei ipoteze științifice aceste prim-poziții
trebuie să intrunească o serie de caracteristici și anume:
a). fie testabile, adică să poată fi supuse verificării prin observații și experimente;
b). să fie adecvate domeniului la care se referă;
c) să concorde cu explicațiile deja validate cu privire la respectivul domeniu.
După parcurgerea acestor etape urmează elaborarea planului cercetării care constă în
ordonarea logică a obiectivelor vizate, în stabilirea activităților ce vor fi realizate pentru
indeplinirea acestor obiective, a metodelor ce vor fi folosite in repartizarea sarcinillor concrete pe
membrii echipei de cercetare.
Etapa următoare este aceea a punerii in aplicare a planului respectiv, a desfășurării
efective a cercetarii. Realizarea cercetării are ca principal obiectiv colectarea de informații
privitoare la fenomenul impus investigației. Cercetarea se desfășoara pe baza planului dat, nu
intotdeauna planul se respectă intocmai din cauza că:
- atunci când se elaboreaza planul nu se cunosc toate aspectele cu care urmează a se confrunta
cercetătorul pe teren, ori in măsura in care intervin asemenea aspecte se impun corectări necesare
ale planului inițial care inseamnă atât detalierea obiectivelor cât și modificarea unora dintre ele.
- in realizarea cercetarii, cei care o intreprind intampină de multe ori obstrucțiunea unor
persoane care iși desfășoară activitatea in domeniul cercetat și care percep cercetarea intreprinsă
ca un pericol la adresa siguranței lor profesionale, de aceea li se cere cercetătorilor deosebit tact
in relațiile cu persoanele cu funcții de conducere din domeniile supuse investigației.
- se conturează noi ipoteze pe parcursul desfășurării cercetării, situație ce impune inaintarea
acesteia spre căutarea datelor care să o confirme.
Urmează apoi etapa prelucrarii si interpretarii informatiilor colectate, etapa pe parcursul
căreia se procedează la ordonarea și sistematizarea acestor informații și la utilizarea lor pentru a
construi explicații temeinice in legatură cu cele observate.
Ultima etapa a cercetării este reprezentată de elaborarea rapoartelor de cercetare si
comunicarea acestora. Comunicarea se realizează sub forma comunicărilor științifice, a
articolelor de specialitate, precum și a unor monografii de sine stătătoare. Scopul unei asemenea
comunicări este acela de a supune rezultatele cercetării, analizei specialiștilor in domeniul in care
urmează să se pronunțe asupra validității acestor rezultate.

16
 II.6. Tehnici de cercetare sociologica

II.6. Observatia sociologică – observația știintifică este o metodă generală de cunoaștere

utilizată in toate științele și ea constă in cercetarea sistematică a realității ce face obiectul fiecărei
științe. Observația științifică se deosebește de observația obișnuită prin următoarele:
- se realizează pe baza unei anumite ipoteze explicative;
- se desfășoara pe baza unui plan riguros conceput;
- are un caracter sistematic.
Observația presupune contactul nemijlocit al cercetătorului in realitatea investigată și ea
constă in urmărirea acestor relități cu ajutorul organelor de simț. Și in sociologie este practicată
observația științifică care se realizează in 2 forme: ca observație indirectă și ca observație
directă. Se recurge la observația indirectă atunci când cercetătorul nu poate intra in relații directe
cu realitatea pe care o cercetează ( ca în cazul realităților sociale din trecut) situație care va
proceda la studiul documentelor privitoare la respectivele realități.
Observația directă reprezintă observația propriu-zisă care se poate desfășura la rândul ei tot
sub 2 forme: ca observație externă și ca observație internă.
Observația din exterior se realizează atunci când cercetătorul nu se integrează in viața
comunității cercetate, situându-se pe poziția observatorului de afară. El urmărește atent ceea ce
se întâmplă, dar nu intervine in nici un fel in desfășurarea realităților observate.
In cazul observației din interior cercetătorul se integrează in grupul social investigat,
participând la activitățile acestuia. Această formă de observație presupune stabilirea unor relații
de conlucrare dintre cercetător și membrii grupului social și succesul ei este condiționat de
respectarea mai multor condiții.
Mai întâi cercetătorul să nu caute să iasă in relief in cadrul acțiunilor la care participă, ci să
se străduiască să fie asemenea tuturor membrilor comunității. Procedând astfel el căștigă
increderea grupului social investigat care nu va manifesta nici o reținere față de persoana
cercetatorului, comportându-se in mod firesc și atunci cercetătorul poate să surprindă realitatea
așa cum este ea.
Acest fel de observație a fost realizat pe scară largă in România in perioada interbelică de
către Școala Monografică de la București condusă de Dumitru Gusti. Cercetarea pe baza
observației participative este foarte eficientă, dar in același timp și foarte costisitoare. De
asemenea, ea prezintă și riscul ca participarea cercetătorului la viața comunității să devină atât de
puternică incât acesta să ștearga spiritul de obiectivitate științifică și să adopte poziția de
partizanat față de fenomenele observate. Ori sarcina cercetătorului trebuie să rămână aceea de a
consemna ceea ce observă și nu de a lua poziții pro sau contra in legătura cu cele observate.

II.7. Ancheta sociologica

Aceasta reprezintă o tehnică de cercetare specifică sociologiei și se realizează cu precadere

cu ajutorul chestionarului sociologic și al interviului. Ancheta sociologică are ca scop
cunoașterea realității faptice din diverse domenii ale socialului precum și a opiniilor și
atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale. Pe baza cunoașterii acestor 2 elemente, ancheta
sociologică poate previziona asupra comportamentului de viitor al respectivelor grupuri.

II.7.1. Chestionarul sociologic

Este instrumentul cel mai utilizat in ancheta sociologică și el constă dintr-un set de intrebari

17
formulate in scris și ordonate in mod logic, care se referă la anumite aspecte ale vieții sociale.
Calitatea cercetării realizate cu ajutorul chestionarului depinde in primul rând de calitatea
intrebărilor acestuia, sociologii apreciind că ancheta nu poate fi mai bună decât intrebările
conținute de chestionar.
In elaborarea chestionarului sociologic se procedează in felul următor: mai intâi se stabilește
tema investigației, după care se vor identifica aspectele ce decurg din aceasta temă și se va fixa
locul fiecăruia in cadrul domeniului investigat. In funcție de aspectele urmărite se vor formula
intrebări clare și precise, se va proceda apoi la ordonarea logică a intrebărilor formulate. Odată
intocmit, chestionarul va pre-testat, adica va fi administrat unui număr redus de persoane pentru
a răspunde la intrebările pe care le conține.
Din analiza răspunsurilor date cercetătorul poate să-și dea seama dacă intrebările sunt
ințelese de către cei ce urmează să răspundă, dacă sunt clar formulate și dacă pe baza lor se pot
obține răspunsuri concludente. Pe baza concluziilor desprinse in urma pretestării se procedează
la imbunătățirea chestionarului.
In elaborarea oricărui tip de chestionar, cercetătorul trebuie să țină seama de nivelul de
pregătire a celor ce urmează să răspundă, de maniera in care se poate trezi interesul
respondenților pentru a completa chestionarul, precum și de condițiile de coerență logică,
claritate și inteligibilitate.
Importanța este apoi și dimensiunea chestionarului, deoarece de aceasta va depinde timpul
necesar pentru completarea lui. Experiența acumulată până in prezent de cercetarea realizată pe
baza de chestionar evidențiază că timpul destinat completării sale depinde in primul rând de
imprejurările in care se administrează chestionarul.
Astfel chestionarele înmânate în magazin, pe stradă, la ieșirea din centrul de votare nu trebuie
să necesite pentru completare un interval mai mare de 5-10 minute. Același interval de timp va fi
respectat și in cazul chestionarelor la care se solicită răspunsul prin telefon. Dacă chestionarul se
administrează la domiciliu sau la locul de muncă al respondenților, atunci el poate fi dimensionat
pentru a putea fi completat intre 30 și 60 de minute, dar in nici un caz nu va trebui să depășească
termenul de 60 de minute.
Corectitudinea informațiilor colectate cu ajutorul chestionarului este condiționată de modul
in care sunt abordați viitorii respondenți, de increderea pe care o inspiră operatorul care
administrează chestionarul și de abilitățile de comunicare ale acestuia. Cei abordați pentru a
completa chestionarul vor reacționa negativ dacă persoana operatorului nu inspiră incredere sau
dacă acesta nu știe cum să li se adreseze.
Intervine apoi seriozitatea operatorului căruia ii este interzis să administreze chestionarul
altor persoane decât celor care sunt incluse in eșantion. Pentru sporirea șanselor de completare a
chestionarului de către toți cei cărora le este destinat, se presupune că chestionarul să reprezinte
interes și această condiție va fi indeplinită atât prin natura temei investigate cât și prin maniera de
formulare a intrebărilor.
Experiența arată că și in cazul chestionarelor mai extinse completarea acestora se poate face
integral dacă prezintă interes pentru respondenți. Intrebările unui chestionar se deosebesc după
mai multe criterii:
a). dupa rolul pe care il au in cadrul chestionarului:
- intrebari introductive menite să formalizeze respondentul cu subiectul investigației, să
trezească interesul acestuia;
- intrebari de trecere spre conținutul propriu-zis al chestionarului;
- intrebari filtru care nu permit trecerea la intrebările următoare dacă nu s-a răspuns la

18
intrebarea anterioară;
- intrebari bifurcate care direcționează spre intrebările următoare in funcție de răspunsul
dat la aceasta intrebare;
- intrebari de control cu rolul de a verifica dacă respondentul a ințeles sensul intrebărilor
anterioare și dacă răspunsurile date până atunci sunt sincere;
- intrebari de identificare prin care se cere respondentului să menționeze sexul, vârsta,
studiile, zona de domiciliu pentru a stabili grupul social cărui ii aparține respectivul respondent;
Asemenea de intrebari se plaseaza intotdeauna la sfarsitul chestionarului explicandu-se
totodata ratiunea introducerilor pentru a evita suspiciunile celui care completeaza chestionarul.
b). dupa forma intrebarilor și posibilitățile de răspuns se impart in:
- intrebări standard sau inchise (da, nu, nu stiu sau foarte mult, putin, foarte putin,
deloc);
- intrebări care conțin răspunsuri posibile;
- intrebări deschise care dau posibilitatea respondentului să formuleze el insuși răspunsul
și să dea propriile explicații.
Cât privește clasificarea chestionarelor, acestea se disting in funcție de conținutul
informațiilor vizate in: chestionare de date factuale și chestionare de opinie. Primele se mai
numesc și chestionare administrative și ele sunt lansate de către instituțiile administrative
publice pentru cunoașterea diferitelor realități sociale (structura populației, vârste, sexe, profesii,
avere, nivelul de pregătire etc.), un astfel de chestionar il reprezintă cel administrat cu prilejul
recensământului populației. Cele mai folosite chestionare administrative sunt chestionarele
statistice cu ajutorul cărora se colectează de către institutul central de statistică toate informațiile
privitoare la viața economică, culturală, politică, religioasă etc.
Chestionarele de opinie au ca scop cunoașterea opiniilor și atitudinilor respondenților față
de anumite realități sociale, iar prin intermediul lor și cunoașterea realităților la care se referă
aceste opinii.
După intinderea și diversificarea informațiilor colectate chestionarele se impart in:
- chestionare speciale care se limitează la informații dintr-un singur domeniu;
- omni... care colectează informații din mai multe domenii.
In cazul chestionarului de opinii, reușita anchetei desfășurate cu ajutorul acestora este
condiționată decisiv de modul in care se realizează eșantionarea și de caracterul reprezentativ al
eșantionului. Prin esantion se ințelege grupul de persoane selectat pentru a răspunde la
chestionar. In raport cu numărul populației investigate eșantionul este de dimensiuni foarte mici,
dar acesta nu reprezintă un obstacol in calea obținerii unor informații foarte corecte.
Potrivit reprezentanților institutului Gallup, la o populație ca a S.U.A. de peste 200 milioane
locuitori, un eșantion de 100 de persoane da o marja de eroare de 15%, la 200 de persoane marja
de eroare scade la 5%, la un eșantion de 10000 de persoane, marja de eroare scade la 1,5%.

Prin urmare legile statisticii sunt cele care determină relația dintre domeniile eșantionului și
corectitudinea evaluărilor. Pentru ca eșantionul să fie cât mai reprezentativ se recomandă
următoarea procedură:
a). stabilirea universului anchetei sociologice adică a dimensiunilor populației supuse
investigațiilor;
b).elaborarea modului teoretic al structurii populației pe diverse criterii: vârsta, sex, profesii etc.;
c). stabilirea în funcție de dimensiunea populației investigate și a celei situate in eșantion;
d).stabilirea dimensiunilor sub-eșantioanelor in funcție de ponderea pe care o are fiecare grup

19
social in ansamblul populației;
e).selectarea preponderent aleatorie a personalului din eșantion, aceasta metoda de selectare
oferind șanse teoretice egale pentru fiecare membru al populației spre a fi inclus in eșantion.
Chestionarul este cel mai ieftin mijloc de investigare socială și cu ajutorul lui se pot recolta
și prelucra intr-un interval relativ mic de timp informații dintre cele mai diverse și intr-un volum
foarte mare. Pentru administrarea chestionarului nu este necesară intotdeauna deplasarea
operatorului la domiciliul sau locul de muncă al respondentului, in prezent folosindu-se
chestionarele trimise prin poștă sau publicații in ziare.
Corectitudinea informațiilor dobândite pe baza chestionarului este asigurată dacă se respectă
condițiile privitoare la calitatea intrebărilor, la selectarea eșantioanelor, la modul de lucru al
operatorilor cu respondenții.

II.7.2. Interviul – reprezintă o modalitate de investigare sociologică asemănătoare cu

chestionarul, in sensul că se realizează tot pe baza de intrebări, dar se deosebește de chestionar
prin forma orală de adresare a intrebărilor și de formularea răspunsurilor.
Interviurile se impart in 2 categorii:
a). interviuri formale- se realizează pe baza unei liste de intrebări, comunicată din timp celui
intervievat după care are loc intâlnirea dintre acesta și persoana care îi ia interviul, el răspunzând
oral la intrebarile care îi sunt adresate de către intervievator. Aceasta formă se folosește
indeosebi in cadrul personalului cu funcții publice importante.
b).interviuri informale – se realizează pe baza intrebărilor pe care cel care ia interviul le
adresează in momentul intâlnirii cu cel intervievat, dându-se impresia că asemenea intrebări ar fi
fost concepute chiar in momentul respectiv. In realitate intervievatorul are stabilite din timp
intrebările pe care le va adresa, dar maniera in care le formulează da impresia de spontanietate.
Interviul prezintă față de chestionar o serie de avantaje și anume:
- caracterul mult mai flexibil al intrebărilor, in sensul că aceeași intrebare poate fi reluată dacă nu
a fost ințeleasă de către intervievat sau dacă nu s-a obținut un răspuns mulțumitor;
- este asigurată posibilitatea de a se obține răspunsuri la toate intrebările ce sunt adresate
intervievatului;
-se oferă și posibilitatea extinderii intrebărilor.
In același timp interviul va prezenta și o serie de dezavantaje și anume:
- este mai costisitor decât chestionarul;
- există riscul incadrării anonimatului celui investigat;
- există și posibilitatea deturnarii sensului informației obținute prin interviu.

II.8. Analiza documentelor sociale

Alături de observația directă, tehnica documentară constituie, după V. Miftode, una din
principalele surse de date și informații sociologice. Primele lucrări sociologice semnificative au
fost realizate pe baze documentare, prin studiul statisticilor, al arhivelor oficiale sau particulare.
Deși este o tehnică clasică, indispensabilă in munca de cercetare a socialului, documentarea nu
poate constitui o sursă unică in acest sens și nu poate suplini celelalte tehnici de investigație
sociologică. Sociologia ca știință, utilizează, in primul rând, metoda observației directe a
faptelor, fenomenelor și proceselor sociale. Analiza documentelor sociale nu constituie decât o
metoda complementară de investigație.

20
 Prin natura și complexitatea lor, documentele asigură o diversificare a informațiilor și
permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale. Fie că realizează in mod
spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc documente intr-un anumit context social, le
analizează și le interpretează in conformitate cu personalitatea lor. Se impune, deci, elaborarea
unei teorii a documentelor sociale (Chelcea, 2004), cu evidențierea valorii. dar și a limitelor
acestora.

II.9. Specificul documentelor sociale

In limbajul comun, termenul de document are ințelesul de act oficial, susține S. Chelcea. In
sens sociologic, insă, el este utilizat cu ințelesul de text sau orice alt obiect care oferă anumite
informații, imagini asupra populațiilor sau domeniilor vizate, date despre contextul social in care
a fost construit; documentele sunt marcate atât de specificitatea (particularitățile istorice) epocii
in care au fost elaborate, cât și de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor, precizează V.
Miftode (2003, 142).

Documentele sociale sunt "urme" directe sau indirecte ale faptelor sociale. Pornind de la
aceste "urme", sociologul incearcă să reconstituie in plan teoretic viața socială, relațiile
interumane, procesele sociale. "Actele oficiale, ziarele și revistele, cărțile și foile volante tipărite,
afișele, fotografiile, benzile imprimate, casetele video, insemnările zilnice, jurnalele personale,
scrisorile, biografiile și autobiografiile, dar și uneltele de muncă tradiționale sau moderne,
produsele muncii, bunurile de consum, ca și creația artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.)
reprezintă documente sociale, importante surse de informații in sociologie". (C. Zamfir, L.
Vlasceanu)

II. 9. 1.Tipuri de documente

Bogăția surselor de informare, varietatea documentelor utilizate de sociolog pentru

reconstituirea vieții sociale, pentru descrierea și explicarea proceselor și fenomenelor sociale
impun necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare a documentelor. Criteriile după care se
pot clasifica aceste documente sunt numeroase și, din aceasta cauză, este greu de elaborat o
schema integratoare, care să le cuprindă pe toate.

De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diverși autori după conținutul lor
(documente individuale și de grup), după originea lor (personale și oficiale), după formă
(statistice-in cifre- și literare-in cuvinte) sau după natura lor (directe și indirecte, originale și
reproduse) etc. V. Miftode (2003, 153) preia un model al lui Maurice Duverger și elaborează o
schemă operațională in care reușește să reunească mai multe criterii intr-o singură clasificare:

Tipuri de documente:

I. Scrise: 1. Oficiale

2. Personale-particulare

3. Presa și literatura

21
 II. Statistice

III. Alte documente: 1. In imagini: - Iconografice

- Fotografice

- Cinematografice

2. Fonetice

3. Material- tehnice

Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele (oficiale), memoriile,
jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca documente particulare) sau presa, care poate fi
privită, atât ca sursa de date, cât și ca fenomen social, ce reflectă anumite tendințe și aspecte ce
se manifestă intr-un anumit context.

Pe măsură ce societatea și știința se dezvoltă, documentele statistice vor juca un rol tot mai
important printre sursele de date științifice utilizate in domenii dintre cele mai diverse: economie,
sociologie, drept psihologie, medicină etc. (Miftode, 2003, 161). Datele cuprinse in astfel de
documente sunt obținute prin două tipuri de înregistrări: selective (prin sondaje) și exhaustive.
Acestea din urmă se realizează, fie periodic (cum este cazul recensământului), fie continuu
(atunci când se inregistrează accidentele de circulație, căsătoriile, decesele, forța de muncă sau
situația infracțională).

Având in vedere varietatea documentelor, există, pe lângă aceste exemple, și alte tipuri de
documente, care, in concepția aceluiași autor, constituie o sursă importantă de informații, deloc
neglijabilă: documente fonetice (inregistrările sonore de orice tip), documente fotografice și
cinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri, gravuri etc.). De asemenea, presa și
literatura constituie pentru diferite ramuri ale sociologiei (de exemplu, sociologia opiniei publice
sau sociologia literaturii) surse indispensabile de date.

Un punct de vedere complementar asupra analizei documentelor sociale este sustinut de S.

Chelcea, care propune o alta schema de clasificare (Chelcea, 2004, 498) in care sunt reținute
patru criterii: forma (natura documentelor), conținutul, destinatarul și emitentul, ultimele două
fiind aplicabile doar pentru documentele scrise. Din intercorelarea acestor criterii, a rezultat
următoarele documente:

a). Publice: -Oficiale (Recensăminte, Anuarul Statistic, Dări de seama statistice)

1. Cifrice: -Neoficiale (Carti, Studii statistice tiparite)

b). Personale: -Oficiale (Acte de proprietate, Decizii de salarizare, Impozite)

I. Scrise: -Neoficiale (Bugetul de familie, Insemnări privind veniturile și cheltuielile individuale)

22
a). Publice: -Oficiale (Constituția, Buletinul oficial)

2. Necifrice: -Neoficiale (Cărți, articole de presă, afișe etc.)

b). Personale: -Oficiale (Acte de identitate, Decizii judecătorești)

- Neoficiale (Biografii, jurnale, scrisori)

1. Vizuale: a). Aparținând culturii materiale (Unelte de muncă, Produsele muncii)

b). Aparținând culturii spirituale (Simboluri, Iconografie)

II. Nescrise: 2. Audiovizuale a). Filme (Documentare, Artistice)

b). Emisiuni TV (Documentare, Artistice)

3. Auditive: a). Producții orale (povestiri, cântece, legende, emisiuni radio etc.)

b). Discuri, benzi imprimate (Documentare, Artistice)

Septimiu Chelcea considera că trebuie făcute unele precizări privind terminologia folosită in
descrierea diferitelor tipuri de documente:

 documentele "publice" sunt acele acte care privesc viața economică, socială, politică,
administrativă a societății ți interesează intreaga populație a țării;

 documentele "personale" sau private sunt individuale, aparțin cuiva;

 documentele exprimate in "cifre" trebuie denumite documente "cifrice" și nu documente

"cifrate" - care se referă la existența unui cod, a unui cifru;

 documentele "oficiale" sunt documentele emise de autoritățile de stat sau de guvern;

 documentele "oficioase" (denumire pe care o intâlnim uneori) sunt cele care exprimă o
anumită poziție oficială a unor organisme (spre exemplu, ziarele partidelor politice).

Bibliografie

1. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economica, București,

2007
2. Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iași, 2003
3. Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982

23
TEMA III: Organizaţiile: ce sunt organizaţiile? Managementul ştiinţific clasic, teoria
birocraţiei, teoria relaţiilor umane, resursele umane ale organizaţiei, organizaţia şi mediul
organizaţional, corupţia şi obedienţa în organizaţii

III.1. Conceptul de organizaţie

Analiza grupurilor sociale, a structurilor sociale a arătat că societatea fiinţează şi prin modul
diferit în care sunt organizate relaţiile dintre oameni, raporturile dintre instituţii şi legăturile
dintre oameni şi instituţii. La baza acţiunii sociale stă raţionalitatea actelor umane, ca efect al
scopurilor urmărite. Spre deosebire de colectivităţile animale în care relaţiile dintre indivizi sunt
doar naturale, determinate de nevoile de hrană, apărare şi reproducere, în colectivităţile umane
relaţiile dintre indivizi sau grupuri de indivizi sunt raporturi de cooperare animate de interese şi
trebuinţe complexe stabilite raţional.
Cooperarea caracterizează viaţa umană încă din cele mai vechi timpuri. A coopera înseamnă
a constitui în mod conştient un ansamblu uman în vederea realizării unor scopuri bine
determinate. Realizarea scopurilor se obţine prin interacţiunea dintre membrii ansamblului social
respectiv. Efortul oamenilor în muncă reprezintă o trăsătură universală a societăţii omeneşti în
timp şi spaţiu. Nici o acţiune socială nu se poate realiza fără o formă de cooperare. Din acest
punct de vedere putem susţine că a scrie istoria omenirii este sinonim cu a scrie istoria
cooperării. Evoluţia istorică a cooperării a evidenţiat un fapt fundamental: pe măsură ce
societatea a evoluat, procesul de cooperare a înregistrat o tendinţă continuă spre instituţionalizare
şi formalizare.
Pretutindeni în viaţa socială găsim sisteme de activitate, ansambluri concret organizate, în
interiorul cărora agenţii acţiunii (adică indivizi sau grupurile de indivizi) colaborează, depun o
activitate socialmente vitală pentru realizarea unor anumitor scopuri.
Aceste ansambluri voit constituite, denumite generic organizaţii se deosebesc de grupurile
sociale prin (dimensiunile) caracteristicile lor formalizate (oficiale) şi puternic ierarhizate care
asigură cooperarea şi coordonarea indivizilor din compunerea lor.
Apariţia organizaţiilor în societatea omenească semnifică faptul că avem de-a face cu un
model stabil de cooperare interumană, construit deliberat pe un sistem de norme şi reguli care
obligă indivizii să desfăşoare anumite conduite.
Organizaţiile îşi desfăşoară activitatea în temeiul acestor norme, principii, statute, prin
intermediul lor reglementează relaţiile dintre membrii lor şi numai în acest mod pot realiza
ordinea şi stabilitatea socială. O trăsătură esenţială a societăţii moderne o constituie proliferarea
variatelor tipuri de organizaţii şi sporirea rolului lor în viaţa omului. Omul se naşte, trăieşte, se
formează şi munceşte în organizaţii concrete.
Anitai Etzioni scria:”... noi ne naştem în organizaţii, suntem educaţi în organizaţii şi cei
mai mulţi dintre noi îşi petrec viaţa muncind pentru organizaţii. Într-o mare parte a timpului ei
liber, lumea se distrează sau se roagă tot în organizaţii. Cei mai mulţi mor în serviciul unei
organizaţii, iar când soseşte clipa înmormântării, cea mai mare dintre organizaţii – statul –
trebuie să îşi dea oficial consimţământul”.
Societatea contemporană este „o societate organizaţională, iar omul de astăzi poate fi definit
şi ca un „om organizaţional”.
Definirea conceptul de organizaţie de organizaţie este dificilă, întrucât un număr mare de
economişti, sociologi, filozofi au analizat şi explicat conceptul din perspective diferite.

24
 Talcott Parsons a definit organizaţia ca fiind o unitate socială creată intenţionat pentru a
urmări anumite ţeluri concrete.
Georges Lapassade scria că organizaţia este un ansamblu format din părţi care
cooperează.
Tadeusz Katarbinski considera că organizaţia însemna punerea părţilor unui ansamblu în
asemenea raporturi încât acestea să coopereze eficient la succesul întregului.
Peter M. Blau a spus că o organizaţie se constituie atunci când sunt stabilite proceduri
explicite pentru a coordona activităţile unui grup în interesul atingerii unor obiective specifice.
Eforturile colective ale oamenilor ajung să fie organizate oficial (formal), fie pentru că toţi au
interese comune, fie că un grup furnizează stimuli celorlalţi ca să lucreze pentru interesul său.
Dean J. Champion a prezentat foarte plastic această mare varietate a perspectivelor de abordare,
apelând la o povestire a lui Tolstoi: „un şef indian a chemat câţiva orbi şi le-a cerut să descrie un
elefant. Fiecare orb a atins o parte a corpului elefantului (ex: cap, coada, picior, corp etc.) şi ca
urmare, fiecare a dat o altă interpretare a ceea ce înseamnă un elefant pentru el.” Într-un mod
asemănător stau lucrurile în ceea ce priveşte elaborarea unei definiţii care să surprindă trăsăturile
esenţiale ale organizaţiei acceptate de majoritatea abordărilor. Parcurgerea câtorva definiţii cu
autoritate aflate în circulaţie, am propus-o nu dintr-o intenţionaliate eclectică, ci pentru a putea
realiza o imagine din care să extragem o formulare sintetică, care să surprindă trăsăturile
definitorii ale conceptului de organizaţie, câteva elemente constant prezente în majoritatea
abordărilor. Prin urmare definim conceptul de organizaţie astfel: organizaţia constituie un sistem
deschis, coerent, dinamic, alcătuit dintr-un număr relativ mare de membri cu statute şi roluri
relativ distincte, constituit intenţionat pentru a realiza eficient un scop definit, prin armonizarea
resurselor umane şi materiale, în condiţiile existenţei unui ansamblu de valori şi norme şi a
unor modalităţi de conducere.
Definiţia dată ilustrează că organizaţia reprezintă un tip de sistem aparte şi care are
caracteristici ce decurg din specificul sistemelor sociale organizate.
Organizaţia, ca sistem social, este un sistem deschis, adaptiv, componentă a unor sisteme
mai mari cu care are legături armonizate prin diferite procese, având totodată un grad propriu de
autonomie, o funcţionare de sine stătătoare. Organizaţia poate fi înţeleasă numai ca sistem
deschis, ale cărui procese interne se afla în inter-relaţie cu mediul. Organizaţia, ca sistem
complet închis, probabil nu va exista niciodată, deoarece componentele sale sunt întotdeauna
influenţate de forţe din afara sistemului.

III.2. Caracteristicile ale organizaţiei:

- constituie un sistem relativ stabil, cu capacitate de autoreglare şi auto-organizare. Ca
sistem autoreglabil, organizaţia acţionează în concordanţă cu ansamblul propriu de valori şi
norme şi se autoreglează prin intermediul acţiunii umane care dispune de libertatea de a alege
căile şi mijlocele de acţiune. Auto-organizarea exprimă capacitatea organizaţiei de a reface
echilibrul componentelor sale, în raport cu perturbaţiile ivite.
- dispune de o structură şi relaţii formale. Acestea reglementează mecanismele conducerii şi
verigile funcţionale şi induc o anumită rigiditate, care obligă pe individ să ocupe o anumită
poziţie, să aibă un status oficial şi să joace unul sau mai multe roluri de eficienţă şi competenţă.
Dinamismul şi complexitatea procesului de funcţionare a unei organizaţii duce la apariţia unor
relaţii care reflectă interacţiuni ce nu sunt închise în reglementările oficiale, denumite elemente
informale. Elementele informale se dezvoltă şi funcţionează pe suportul organizaţiei formale şi
în interiorul ei.

25
 - implică în mod necesar exercitarea actului de conducere. Conducerea are un rol esenţial în
organizarea, funcţionarea şi perfecţionarea sistemului. A conduce presupune previziune,
organizare, comandă, coordonare şi control.
- presupune existenţa comportamentului colectiv. Comportamentul colectiv al unei
organizaţii este rezultatul acţiunii membrilor săi, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi factorii de
control şi de putere. Elementul central al comportamentului colectiv al organizaţiei îl reprezintă
climatul. Modul în care membrii organizaţiei percep climatul duce la formarea imaginii acesteia
despre organizaţie. Organizaţiile pot fi percepute ca:
- dinamice/lipsite de dinamism
- „umane”/„reci” sau „dure”.
Felul în care sunt trataţi oamenii în organizaţie, locul ocupat în ierarhia organizaţională,
practicile de control şi de impunere a normelor şi regulilor, sistemul de comunicare, coeziunea
grupului, loialitatea faţă de organizaţie, imaginea despre mediul de care aparţine organizaţia sunt
coordonate ale climatului din organizaţie.
- existenţa unui ansamblu de norme care fixează fiecărui individ norme şi direcţii de
acţiune, o anumită intensitate a acţiunii. Norma este o regulă, un model de comportare care se
impune prin uz, tradiţie, consens sau autoritate. Autoritatea este cea care impune şi menţine
normativitatea în cadrul organizaţiei şi ea reprezintă puterea unei persoane sau a unui grup, în
virtutea rolului sau poziţiei din cadrul organizaţiei. În organizaţie se manifestă, de regulă, o
presiune pentru asigurarea normativităţii, fapt ce presupune respingerea devianţelor, a membrilor
care nu adoptă valorile, normele, scopurile propuse. Un rol important îl are aici motivaţia. O
motivaţie puternică reduce devianţa membrilor organizaţiei. Echilibrul organizaţiei, ca sistem,
depinde de comportarea conformă a membrilor săi.
Analiză succintă a unor elemente care influenţezaă climatul organizaţional
Coeziunea organizaţiei- are un rol major în atingerea scopurilor deoarece prin intermediul
acesteia sunt asigurate condiţiile de participare a indivizilor la efortul comun. Coeziunea este
influenţată de o serie de factori precum: mărimea organizaţiei; modul de organizare ; capacitatea
organizaţiei de a satisface nevoile membrilor săi; scopurile organizaţiei. În privinţa scopurilor
organizaţiei se are în vedere următoarele trei aspecte:
- claritatea scopurilor;
- pertinenţa scopurilor –să fie bine alese;
- acceptarea scopurilor de către membrii organizaţiei.
Acordul membrilor faţă de aceste aspecte semnifică de fapt forţa de atracţie, coeziunea
organizaţiei. Dezacordul conduce la respingere şi când el devine dominant se ajunge la dispersie.
Comunicarea este un factor de primă mărime pentru că organizarea socială este imposibilă
fără aceasta. Pentru organizaţie, comunicarea este importantă din punct de vedere al reţelelor de
comunicare şi a vitezei cu care circulă informaţiile în cadrul său.
Reţelele de comunicare sunt:
- reţele formale, oficiale: circulare, rapoarte, note de serviciu.
- reţele informale.
Circulaţia informaţiilor poate fi: în lanţ, în stea, în cerc. Circulaţia în stea favorizează
randamentul, dar generează starea de frustrare. Circulaţia în cerc răspunde sentimentelor
membrilor, dar duce la pierdere de timp. Într-o organizaţie, circuitul informaţional, pentru a fi
eficient şi controlabil, trebuie să parcurgă traiectorii verticale şi orizontale. Informaţia trebuie să
fie exactă, concisă, concretă, oportună, sistematizată, utilă, reînoită şi furnizată permanent.

26
 Stilul de conducere are o contribuţie semnificativă la construirea climatului organizaţiei.
Stilul este, de regulă, imitat pe linia descendentă a ierarhiei. Stilul de conducere poate tensiona
sau detensiona relaţiile din interiorul organizaţiei. Stilul de conducere poate stimula sau nu
participarea indivizilor la scopurile organizaţiei. Stilul directiv, autoritar, amplificat de ierarhia
organizaţiei, creează rigiditate, controlul excesiv, supunere, dependenţă şi se declanşează
fenomene precum absenteismul, stări conflictuale, agresiune, frustrare etc. Stilul participativ,
democratic contribuie la îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei, stimulează energiile
creatoare ale membrilor acesteia.

III.3. Clasificarea organizaţiilor

Este o problemă dificilă pentru că în literatura de specialitate nu există unanimitate asupra
criteriilor de clasificare a organizaţiilor. J. Hall, R. Hass şi N. Johnson într-un studiu intitulat
„Toward an Empirically Derved Taxonomy of Organizations” publicat în „Studie son Behavior
in Organizations” au prezentat o listă cu 32 de criterii care pot sta la baza clasificării
organizaţiilor. Un alt sociolog E.C. Hughes a identificat cinci tipuri de organizaţii caracteristice
societăţii contemporane, folosind drept criteriu de referinţă scopul general al fiecăruia:
- asociaţii voluntare - în care a inclus diferite asociaţii, cluburi, biserica catolică etc.;
- organizaţii militare - armata naţională, academiile militare;
- organizaţii filantropice- universităţi, spitale, institute de cercetare;
- organizaţii tip corporaţii: IBM, Ford, General Motors;
- organizaţii de afaceri familiare: Mafia, micile afaceri de familie.
Peter M. Blau şi A. Scott au făcut o clasificare o organizaţiilor după principiul: „cine
beneficiază de activitatea organizaţională specifică” şi au propus următoarele patru tipuri de
organizaţie:
- organizaţie cu beneficiu mutual – al cărei primi beneficiari sunt membrii şi cei înscrişi şi
care deţin un rang. Ex: partidele politice, sindicatele, organizaţiile veteranilor;
- organizaţiile de afaceri – au ca prim beneficiar proprietarii şi managerii. Cuprind firmele
industriale, bănci, companiile de asigurare, magazinele;
- organizaţii care organizează servicii – au ca prim beneficiar clienţii. Includ în acest caz
agenţiile de plasare a forţei de muncă, de turism, spitalele, şcolile, societăţile de ajutor;
- organizaţiile publice de care beneficiază marele public şi aici sunt incluse: serviciile
militare, poliţia, pompierii, magistratura etc.
W. M. Evan a propus drept criteriu de clasificare a organizaţiilor după numărul de niveluri
existente în interiorul lor:
Organizaţiile se clasifică în:
- „organizaţii scunde” – cu un număr mic de niveluri intermediare între veriga de bază şi
conducere.
- „organizaţii înalte cu un număr mare de niveluri intermediare.
Repercusiuni – un număr mare de niveluri determină mărirea numărului de subordonaţi şi de
şefi şi are implicaţii asupra comunicării în organizaţie.
Amitai Etzioni a realizat o clasificare a organizaţiilor pe baza comportamentului conformist.
Conformismul este un element major de relaţionare între cei ce deţin puterea şi cei asupra cărora
se exercită. Cei care au puterea pot exercita autoritate asupra subordonaţilor prin coerciţie,
recompensă şi mijloace normative rezultând trei tipuri de putere:
- putere coercitivă, putere renumerativă, putere normativă. După tipul de putere,
organizaţiile se împart în:

27
  organizaţii coercitive – lagăre de concentrare, închisori, ospicii, lagăre de prizonieri;
 organizaţii utilitare – întreprinderi industriale, institute de cercetări, uniuni de afaceri;
 Organizaţii normative – organizaţii religioase, politice, şcoala, asociaţii profesionale.
Altă clasificare are drept criteriu funcţia genotipică, adică funcţia pe care o îndeplineşte
organizaţia ca subsistem al societăţii ca sistem social global.
- organizaţii productive sau economice precum: fabricile, companii de transport, companii
de comunicaţii;
- organizaţiile de menţinere – şcolile, bisericile;
- organizaţiile de adaptare – instituţiile de cercetare, laboratoarele, universităţile;
- organizaţiile managerial-politice – au în vedere structura administraţiei de stat,
guvernamentală şi locală, partidele politice, sindicatele, grupurile de presiune;
Se pot realiza clasificări ale organizaţiilor în raport cu o mulţime de alte criterii precum:
- după modul de conducere – democratice, autoritare;
- după exigenţele impuse la selectarea membrilor: organizaţii cu grad mare de selectivitate,
organizaţii cu grad scăzut de selectivitate;
- după impunerea de restricţii: membrii organizaţiei pot participa la acţiunile altor
organizaţii, membrii organizaţiei nu pot participa la acţiunile altor organizaţii.

III.4. Teorii clasice despre organizație

Analiza evoluţiei teoriei despre organizaţie este semnificativă din mai multe puncte de
vedere. Începuturile teoriei organizaţiei sunt strâns legate de necesitatea îmbunătăţirii conducerii
activităţilor productive de tip industrial, fapt care a impus sistematizarea unor principii ale
conducerii eficiente a oamenilor şi a organizaţiilor respective.
Geneza teoriei organizaţiei s-a împletit cu fazele de început ale ştiinţei conducerii, ale
managementului, între cele două ştiinţe înregistrându-se un permanent şi amplu proces de
interdependenţă. Ulterior s-a impus necesitatea de a analiza structura internă a organizaţiilor,
depistarea şi utilizarea adecvată a criteriilor şi a modalităţilor de alcătuire şi transformare a
structurilor acestora. În această etapă organizaţiile au fost percepute ca alcătuiri raţionale,
raţionalitatea fiind principalul factor de eficienţă şi succes social. Un pas important în
dezvoltarea teoriei organizaţiilor l-a reprezentat includerea în analiză a oamenilor şi a relaţiilor
interumane, evidenţierea rolului fundamental al oamenilor în cadrul organizaţiilor, precum şi
utilizarea pârghiilor de dezvoltare oferite de îmbunătăţirea climatului uman al muncii. Oamenii
sunt principala resursă a oricărei organizaţii, iar valorificarea resurselor umane a focalizat analiza
către nucleul organizaţiei, către specificul acestora, spre capacitatea lor de dezvoltare, de
schimbare şi de adaptare.
Abordarea teoretică contemporană a organizaţiilor şi-a propus să descrie organizaţia ca
întreg, prin componentele structurale şi funcţionale, prin procesele sale organizaţionale, pentru a
explica eficienţa acţiunii oamenilor cuprinşi în interiorul acestora. Studiul evoluţiei teoriei
organizaţiei face posibilă atât înţelegerea genezei şi complexităţii strategiilor prin care sunt
explicate şi pot fi conduse eficient organizaţiile, cât şi importanţa abordării integrale a
organizaţiilor prin îngemănare a mai multor perspective precum: structura şi elementele
componente ale organizaţiei; organizaţia ca întreg; raporturile de intercondiţionare dintre
organizaţii şi mediul extern.

III. 4. 1.Teoria managementului ştiinţific despre organizaţie

28
 Această teorie a fost fundamentată de F. W. Taylor (1856 – 1917) în lucrarea „Principiile
managementului ştiinţific”. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,
revoluţia industrială se afla la apogeu. Maşinismul şi producţia de fabrică, de serie mare,
triumfase. Noile tehnologii industriale, de factură mecanică au stimulat creşterea accelerată a
producţiei şi au permis sporirea sensibilă a productivităţii muncii. Dar potenţialul productiv al
uneltelor de muncă create de dezvoltarea tehnologică nu era valorificat în suficientă măsură de
către muncitori de tema de şomaj şi de riscul că sporirea productivităţii muncii ar duce la mărirea
normelor fără o majorare a salariilor. În aceste condiţii, s-a impus necesitatea regândirii modului
de organizare a muncii. Taylor a propus un studiu sistematic al fiecărei activităţi pentru a
descoperi metodele cele mai eficiente de realizare a fiecărei sarcini de muncă, simultan cu
perfecţionarea proceselor de conducere pentru a depista modalităţile cele mai bune de
supraveghere şi control.
Taylor a propus un set de principii pentru perfecţionarea organizaţiei:
1. Organizarea şi sistematizarea tuturor informaţiilor cu privire la diverse tipuri de
activitate şi transformarea acestora în reguli şi legi ale organizării. Orice activitate de muncă,
oricât de simplă, trebuie supusă studiului mişcării, timpului pentru a găsi „cel mai bun drum” în
desfăşurarea sa.
În acest mod s-a putut obţine timpul optim şi modalitatea cea mai potrivită de îndeplinire a
oricărei operaţii. Căile de rezolvare au fost observaţia şi experimentul. „Orice fleac devine
subiect de experiment. Experimentele duc la legi; ele economisesc bani; ele cresc productivitatea
individului”.
2. Selecţia, formarea şi specializarea muncitorilor.
Orice muncitor poate ajunge un lucrător de „mâna întâi” dacă este selecţionat potrivit unor
criterii specifice muncii; după selecţionare este instruit în mod corespunzător, specializat în etape
succesive şi plătit conform nivelului de specializare dobândit.
Acest principiu presupune încă o condiţie-apropierea dintre muncitori şi ştiinţă, în sensul că
muncitorii trebuie să asimileze permanent descoperirile ştiinţifice.
3. Cooperarea constantă şi strânsă dintre muncitori şi conducere.
Sarcinile de muncă sunt divizate, activitatea unui muncitor este precedată şi urmată de
activitatea echipei de conducere. Buna cooperare dintre cele două părţi ar elimina conflictele
aprecia Taylor şi nu s-ar mai produce greve.
Taylor a experimentat aceste principii la Uzinele Bethelem Steel Works, pornind de la
studiul mişcării şi al timpului necesar încărcării optime a lopeţilor cu care erau alimentate
furnalele cu minereu. Optimizarea încărcăturilor, în strânsă legătură cu un sistem de recompense
şi stimulente putea duce la dublarea câştigurilor salariale pentru cei mai destoinici muncitori.
Muncitorii erau anunţaţi prin bilete „distincte” care era locul de muncă, de unde luau şi depuneau
uneltele şi productivitatea lor în ziua anterioară. În cazul în care nu se realizau salarii cu cel puţin
60% mai mari decât în vechile condiţii de muncă, cei în cauză erau îndepărtaţi din echipa de
lucru. În acest mod Taylor a urmărit o specializare maximă a muncitorilor ce era condiţie a unei
foarte mari productivităţi. Simultan s-a produs o specializare a controlului, fiecare şef
îndeplinind această responsabilitate doar în specializarea sa. Ideea lui Taylor privind câştigurile
nelimitate nu a fost acceptată, ceea ce a făcut ca cealaltă idee a cooperării dintre conducere şi
muncitori să nu aibă suport practic.

III.4.2. Teoria organizării generale elaborată de Henry Foyal

29
 Savantul francez Henry Foyal a dezvoltat o teorie, ale cărei principii sunt valabile şi astăzi în
construirea şi funcţionarea organizaţiilor. Aceste principii sunt:
1. diviziunea muncii – presupune specializarea ca sursă a competenţei şi productivităţii
mărite;
2. autoritatea şi răspunderea – modalităţi complementare prin care puterea de a da ordine
este îmbinată cu răspunderea pentru felul în care este exercitată puterea;
3. disciplina;
4. unitatea de comandă – este considerată ca fiind indispensabilă pentru stabilitatea unei
organizaţii;
5. unitatea de direcţie – presupune obiective unitare şi plan unic pentru organizaţie;
6. subordonarea interesului individului celui general al organizaţiei;
7. remunerarea corectă a personalului;
8. centralizarea sau descentralizarea - în funcţie de mărimea, complexitatea organizaţiilor
se admit anumite grade de descentralizare, de delegare a competenţei;
9. lanţul scalar – fluxul informaţional să circule pe traiectorii verticale şi orizontale.
10. ordinea – atât materială cât şi socială. „Ordinea înseamnă un loc pentru fiecare şi
fiecare pe locul său”;
11. echitatea, supunerea şi loialitatea subordonaţilor – rezultă din imparţialitatea
superiorilor;
12. stabilitatea forţei de muncă şi a conducerii;
13. iniţiativa personalului – sursă a dezvoltării;
14. spiritul de corp – puterea izvorând şi din unitatea echipei, a organizaţiei;

III.4.3. Teoria lui Max Weber despre organizaţie

Max Weber a explicat modul de constituire şi de funcţionare a organizaţiei prin identificarea
surselor de legitimitate ale autorităţii, adică a temeiurilor pentru care oamenii acceptă autoritatea.
Organizaţiile, spunea Weber, sunt modalităţi de coordonare ale activităţilor umane în mod stabil,
în timp şi spaţiu. Urmărind un asemenea scop, Weber a descris trei tipuri „dure” standard de
organizaţii: organizaţie orientată pe lider; organizaţie patriarhală; organizaţie birocratică.
Organizaţia orientată pe lider ( de tip charismatic) are următoarele caracteristici:
- exercitarea autorităţii se realizează prin calităţile personale ale liderului.
- ierarhia organizaţională este alcătuită din lider şi discipolii acestuia. Discipolii sunt
intermediari între lideri şi mase: devoţiunea, supunerea – criteriu de bază al selecţiei acestora;
- administrarea organizaţiei este puţin dependentă de norme şi reguli – deciziile sunt de
obicei neraţionale, ele decurg din dorinţele şi inspiraţia şefului;
- sunt, de regulă, organizaţiei instabile atât pe timpul funcţionării, dar şi după dispariţia
liderului când, de regulă, se destramă;
Organizaţia patriarhală se identifică prin o serie de elemente definitorii dintre care cele mai
importante sunt:
- sursa autorităţii este tradiţională;
- ierarhia organizaţiei cuprinde relaţii de tipul stăpân – supus;
- criteriile numirii în funcţii de bază sunt gradul de rudenie, rangul persoanei sau familiei,
mai puţin competenţa.
Organizaţia birocratică – de tip raţional, legal.
Acest tip de organizaţie are ca temei de funcţionare raţionalitatea, eficienţa şi legalitatea.
Este raţională pentru că operează cu mijloace construite în concordanţă cu obiectivele urmărite.

30
Este legală pentru că autoritatea este definită şi decurge dintr-un sistem de reguli ţi proceduri
care precizează poziţia fiecăruia în organizaţie. Este eficientă pentru că presupune precizie,
eliminarea risipei de resurse umane şi materiale.
Termenul de birocraţie provine din cuvintul francez bureau care însemnă birou şi cuvântul
grecesc cratos care înseamnă conducere. Chiar creatorul termenului de birocraţie, Monsieur de
Gournay, i-a dat un sens peiorativ ( 1745). În spiritul aceleiaşi înţelegeri asupra conceptului de
birocraţie s-a situat şi Honore de Balzac, care a denumit birocraţia ca fiind o putere uriaşă
deţinută de pigmei.
Birocraţia este un mod de a organiza mari ansambluri umane, administrative şi teritoriale.
Caracteristicile organizaţiei de tip birocratic:
1. specializarea strictă – presupune o distribuire riguroasă a sarcinilor în procesul muncii.
Ca urmare activităţile sunt standardizate şi uniformizate după reguli care nu permit interpretări
sau deviaţii.
2. ierarhia clar demarcată a autorităţii – adică fiecare funcţie este controlată şi supervizată
de o funcţie superioară. Organizaţia birocratică arată ca o piramidă având poziţia cu cea mai
mare autoritate în vârf;
3. întreaga autoritate funcţionează pe principiul competenţei – aceasta derivă din autoritatea
cu care este investită conducerea;
4. comportamentul funcţionarilor de la toate nivelurile este reglementat prin reguli scrise –
relaţiile interumane sunt practic despersonalizate, individul fiind un agent neutru în acţiune;
5. actele administrative, deciziile, dispoziţiile au caracter strict formal şi sunt consemnate în
scris;
6. separarea sarcinilor funcţionarului din cadrul organizaţiei de viaţa lui personală;
7. nici un membru al organizaţiei nu posedă resurse materiale cu care operează;
Avantajele birocraţiei:
- specializarea strictă – de aici rezultând eficienţă, precizie şi calitate în rezolvarea
problemelor.
- imparţialitatea în relaţiile interpersonale determină justeţea actelor de decizie, promovează
competenţa şi valoarea şi elimină orice subiectivism.
Dezavantajele birocraţiei:
- procesul decizional este afectat de lanţul ierarhic şi poate fi subminat prin modificarea
informaţiilor;
- dispersarea responsabilităţii;
- duce la apariţia de structuri informale care subminează structura formală;
- rigiditate excesivă;
- nu ia în considerare structura informală a organizaţiei;
- favorizează tendinţa spre conformism şi gândirea de grup;
- nu realizează valorificarea deplină a resurselor umane datorită lipsei de încredere şi fricii
de mijloace coercitive.
Comportamentul birocratic, ca produs al birocraţiei generează o serie de disfuncţionalităţi,
precum:
- evitarea responsabilităţii;
- dispersarea responsabilităţii;
- concentrarea autorităţii;
- formalism şi ritualism;
- sabotajul birocratic.

31
 III.4.4. Modelul japonez al organizaţiei birocratice (după A. Giddens).
Se susţine de către unii observatori ai vieţii sociale că succesul economic al Japoniei este
datorat, în principal, caracteristicilor distincte ale corporaţiilor japoneze mari, care diferă
substanţial de majoritatea firmelor de afaceri din Occident. Companiile japoneze se deosebesc în
multe privinţe de caracteristicile pe ca Weber le asocia cu birocraţia, astfel:
- luarea de decizii de jos în sus, prin consultarea etajelor inferioare ale organizaţiei. Marile
corporaţii japoneze nu formează o piramidă a autorităţii, aşa cum a trasat-o Weber, în care
fiecare nivel este răspunzător numai faţă de cel aflat mai sus. Lucrătorii de pe etajele inferioare
ale organizaţiei sunt consultaţi în legătură cu politicile pe care conducerea intenţionează să le
aplice, iar cei mai importanţi funcţionari ai organizaţiei se întâlnesc periodic cu aceştia.
- mai puţină specializare. În companiile japoneze angajaţii sunt mult mai puţin specializaţi
decât omologii lor din Occident. De exemplu un absolvent de facultate poate să aibă următorul
parcurs profesional în cadrul unei firme. În primul an este asistent manager în centrală, învăţând
cum funcţionează diferitele departamente ale băncii. Apoi va lucra într-o sucursală locală un
timp, în calitate de casier, după care va fi adus înapoi în cadrul băncii pentru a învăţa despre
finanţele comerciale. Ulterior va fi mutat la o sucursală, unde se va ocupa de împrumuturi: În
anul următor se va întoarce din nou în sediul central, pentru a lucra la departamentul de personal.
După un parcurs profesional desfăşurat în circa zece ani, absolventul va ajunge şef de secţie. Dar
procesul rotirii posturilor şi slujbelor nu se opreşte aici. După aproape 30 de ani de la începutul
său de stagiar, „absolventul” atinge apogeul carierei sale, când va fi familiarizat deja cu toate
sarcinile importante din organizaţie. În contrast, un stagiar tipic din managementul bancar
american de aceiaşi vârstă se va specializa de la bun început într-un anumit domeniu bancar, în
care va rămâne până la pensionare, fără să aibă vreodată înţelegerea de ansamblu a tuturor
sarcinilor importante din organizaţie.
- siguranţa postului. Marile corporaţii din Japonia sunt obligate să-şi menţină oamenii
angajaţi pe viaţă: funcţionarii au slujba garantată. Salariul şi responsabilitatea depind mai mult de
vârsta şi de perioada lucrată de individ în cadrul firmei, decât de lupta competitivă pentru
promovare.
- orientarea către lucrul în grup. La toate nivele corporaţiei, oamenii sunt implicaţi în
2mici” echipe de colaborare sau grupuri de lucru. Grupurile şi nu membrii individuali sunt
evaluate ca performanţă. Modelul occidental al evaluării este centrat pe individ. „Statul de
funcţiuni al organizaţiei” din companiile japoneze indicp doar grupuri, nu poziţii individuale.
Acest lucru este important pentru că contrazice presupusa lege de fier a oligarhiei.
- contopirea muncii cu viaţa privată. În modelul birocratic făcut de Max Weber există o
demarcaţie clară între munca oamenilor din cadrul organizaţiei şi activităţile lor din afara
acesteia. Pentru majoritatea corporaţiilor occidentale relaţia dintre firmă şi angajat este doar una
economică. În Japonia, firmele se ocupă de multe din nevoile angajatului, cerând în schimb o
înaltă loialitate faţă de firmă.
Analiza comparativă a celor două concepte birocratice, cel weberian şi cel japonez, permite
desprinderea unor concluzii interesante, cum ar fi:
- modelul de organizaţie propus de Weber este probabil mai puţin eficient decât în realitate;
- suprabirocratizarea organizaţiei duce la rigiditate, inflexibilitate şi o implicare extrem de
redusă a oamenilor în problemele organizaţiei;
- formalismul excesiv din organizaţiile occidentale poate genera apariţia unor sisteme
informale de tip clan, care pot să inducă efecte neaşteptate.

32
 TEMA IV: Ordinea socială şi controlul social: ce este ordinea socială, ordinea
socială şi ordinea juridică (de drept), control social şi stabilitate socială, ordine,
conformitate şi devianţă, crimă şi criminalitate, corupţie, crimă organizată şi terorism

IV.1. Noţiunea de control social

În orice societate există o serie de mijloace, modalităţi şi mecanisme de intervenţie şi control

social dintre cele mai diverse, prin intermediul cărora sunt evaluate acţiunile indivizilor, fiind
recompensate cele conforme cu normele prescrise şi „amendate” şi pedepsite cele deviante şi
imorale.

Noţiunea de control social a fost precizată de către şcoala americană a „jurisprudenţei

sociologice” ( avându-i ca principali reprezentanţi pe E.A.Ross şi R. Round), care a fost
preocupată de identificarea mecanismelor şi pârghiilor prin care orice societate îşi asigură
coeziunea şi funcţionalitatea. Adepţii acestei orientări porneau de la constatarea că, în orice
societate, ordinea socială nu este nici spontană, nici instinctivă, ci este rezultatul atât al unor
presiuni psihologice, sugestii şi acţiuni de stimulare şi persuasiune, cât şi a unor influenţe
normative şi culturale prin intermediul unor instituţii şi factori instituţionalizaţi. În consecinţă, în
orice societate există şi funcţionează un ansamblu de mijloace şi instrumente de presiune,
persuasiune şi constrângere, prin care se asigură menţinerea comportării adecvate a membrilor în
cadrul modelelor de norme, îndatoriri sau obligaţii, respingându-se, totodată, conduitele care se
abat sau transgresează acest model (Banciu, Dan. Sociologie juridică: probleme, domenii,
cercetări. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007, p.118, 119).

Desemnând, în înţelesul său cel mai general, acel ansamblu de mijloace şi mecanisme
normative, sociale şi culturale prin care societatea impune indivizilor o serie de constrângeri şi
interdicţii, dar şi permisiuni şi recompense, noţiunea de control social se referă la modalităţile
prin care indivizii acceptă şi respectă liber şi necondiţionat normele de conduită sau, dimpotrivă,
le acceptă forţat sub imperiul unor forme de coerciţie exercitate asupra lor. Constituind un
mecanism de reglare socială şi normativă, controlul social se manifestă diferit de la o societate la
alta, în funcţie de capacitatea sa integratoare, de sistemul de valori etice, normative şi culturale
acceptat şi recunoscut în fiecare societate. Astfel, în societăţile bazate pe solidaritate mecanică,
controlul social a avut un caracter predominant represiv, fiind însoţit de sancţiuni punitive menite
să asigure respectarea constrânsă a normelor de către indivizi, în timp ce în societăţile
caracterizate de solidaritate organică el devine restitutiv şi recompensator, avâmd rolul de a
premia şi recompensa conduitee libere şi neconstrânse ale indivizilor.

Pentru acest motiv, controlul social este considerat că reprezintă o proprietate caracteristică
a relaţiilor sociale, fiind determinat, în ultima instanţă, de genul de relaţii sociale care se stabilesc
între indivizii care alcătuiesc societatea. Punând în acord mobilurile individuale cu normele şi
valorile sociale, controlul social are ca finalitate fundamentală instituirea unei legături
puternice între individ şi societate, a unei interacţiuni benefice atât asupra individului, cât şi
asupra societăţii. Ca rezultat al controlului social, individul manifestă puternice tendinţe de
adeziune la normele şi valorile comunităţii şi grupului care l-au socializat, interiorizându-le în
structura personalităţii sale şi făcând din ele un „etalon” al propriului său comportament.

33
Evaluînd indivizii după acest etalon, societatea dispune de multiple mijloace de modelare,
ajustare sau corectare a comportamentelor individuale, toate circumscrise noţiunii de control
social, care include ansamblul proceselor de socializare şi, în deosebi, al presiunilor pe care le
suferă fiecare individ din partea altor membri ai societăţii şi care orientează comportamentul său
într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi. Trebuie precizat, totuşi, că, în ciuda acestor
definiţii prea restriitive, controlul social nu constituie un factor de imobilizare, deoarece el poate
menţine societatea conservând-o sau făcând-o să evolueze. ( Ibidem, p.119-120).

IV.2. Dimensiuni şi sensuri ale controlului social.

Urmărind respectarea şi corespondenţa rolurilor prescrise cu cele efectiv „jucate” de către

indivizi, societatea evaluează diferenţiat comportamentele indivizilor, stimulând pe unele şi
respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a
comportamentelor se face prin intermediul controlului social, care reprezintă în esenţă, un
ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale, prin intermediul cărora:

a). sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea

respectării normelor şi valorilor dezirabile ;

b). sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt
conform cu modelul normativ şi cultural;

c). sunt interzise acele acţiuni care transgresează ordinea socială. Aceste interdicţii şi
constrângeri, înlesniri şi recompensări nu sunt numai de natură exterioară, ci şi interioară,
astfel încât indivizii se supun prin adeziunea lor (care li se pare normală) la modelele de
comportament valorizate pozitiv în societate. (Dan Banciu, Elemente de sociologie juridică.
Lumina Lex, 2000, p.118-119). Pentru acest motiv, controlul social este un factor principal de
organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a relaţiilor sociale, asigurând consistenţa
şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea
comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea
formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale
dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respingând pe
cele care se abat de la acest model.

Noţiunea de control social cuprinde, deci, două dimensiuni: una cu caracter extern, care se
referă la conformarea indivizilor faţă de totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale care se
exercită asupra lor de către societate şi alta cu caracter intern, care implică acceptarea normelor
grupului ca şi cum ar fi propriile lor norme. Altfel spus, acceptarea şi respectarea normelor şi
valorilor sociale apar fie ca o necesitate de coerenţă socială internă, fie ca o expresie a unei
constrângeri sociale exterioare (Ibidem, p. 119).

Ordinea socială este formată dintr-un ansamblu de modele de acţiune, de norme, reguli,
îndatoriri şi conduite. În mod firesc, individul va respecta unele şi va încălca altele, deoarece nici
o persoană nu este capabilă să se conformeze pe deplin tuturor exigenţelor normative impuse de
o societate. Pentru a preveni aceste încălcări şi a face să fie afirmate conduitele dorite (permise)
şi reprimate cele nedorite (nepermise) societatea are la îndemână un ansamblu de instituţii,

34
reguli, norme şi mijloace de influenţare, care au rolul de a face să fie respectate (atât ca
necesitate externă, cât şi ca motivaţie internă) modelele recunoscute şi permise de conduită, în
împrejurări specifice, potrivit cu statusurile şi rolurile fiecărui individ. Acest ansamblu –
reprezentând sistemul controlului social dintr-o anumită societate – impune indivizilor o serie de
constrângeri, reguli şi interdicţii, dar acordându-le şi recompense şi înlesniri pentru a-i determina
să se conformeze şi să adopte comportamente conforme cu exigenţele normative. Aceasta nu
înseamnă că indivizii se supun în mod automat şi mecanic prescripţiilor grupului, fără a le
cunoaşte şi asimila conştient, cu membrii ai grupului respectiv. De aceea, socializarea, împreună
cu procesul complementar al internalizării normelor şi valorilor sociale, reprezintă o sursă
esenţială de control social intern, permiţând adoptarea şi promovarea de către indivizii înşişi a
modelelor dezirabile de conduită. Ca urmare a acestui control social – care asigură concordanţa
între motivaţiile sau aspiraţiile individuale şi exigenţele normative – individul crede în normele
sociale, participă la respectarea lor şi manifestă un comportament autoreglat (motivat în mod
intern). Acest comportament nu este unul static, conservator, ci unul evolutiv, în consens cu
tendinţele progresului social. După cum arată G. Gurvitch, controlul social nu trebuie înţeles
numai ca un „susţinător al ordinii” sau numai ca un instrument al „progresului” (Apud:
Vlăduţ,Ioan. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p.153) . De aceea prin control social trebuie să înţelegem procesul prin care sistemul (grup
social, societate) îţi păstrează „unitatea socială în evoluţie, făcând ca fiecare individ să joace în
proces ? rolul care se aşteaptă de la el. Astfel, controlul este ansamblul mecanismelor care
menţin societatea în stabilitatea şi în schimbările sale (Coandă,Lissete,Curta,Florin. Mic
dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura ALL,1993, p.37). Controlul social, susţine profesorul
rus Ia. I. Ghilinschii, reprezintă mecanismul autoorganizării(autoreglării) şi autoconservării
societăţii prin intermediul instituirii şi menţinerii în cadrul societăţii a ordinii normative,
înlăturării , neutralizării sau minimalizării comportamentului care încalcă normele (deviant)
(Гилинский Я. Социальный контроль над девиантностью в современной России: теория,
история, перспективы// Социальный контроль над девиантностью в современной России/
Науч. Ред. Я.И.Гилинский. СПб, 1998, с.4) Într-un sens general, controlul social desemnează
procesul prin care o instanţă ( persoană sau grup, instituţie, asociaţie, organizaţie sau
societatea în întregul ei), cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, orientează,
influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor
sociale ce aparţin acelui sistem în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului
respectiv. (Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a. Bucureşti: Lumina Lex,
2003, p.153).

Pornind de la faptul că „agenţii” şi ”mijloacele” controlului social ca şi „obiectul” acţiunii

sale, indivizii şi grupurile sociale, că, în realitate, controlul sociale este un mecanism de
autoreglare a sistemului social global, este un proces de autocontrol social. În momentele de
stabilitate relativă a sistemului, controlul social se exercită, în bună măsură, prin formele sale
îndulcite, iar în situaţiile când acesta este ameninţat cu distrugerea, controlul se exercită prin
forme severe. De asemenea, în funcţionarea acestui mecanism, în anumite momente intervine şi
toleranţa socială faţă de abaterile de la norme. În general, toleranţa se asociază cu
responsabilitatea subiectivă şi cu autocontrolul, dovedindu-se funcţională pentru mecanismul de
autoreglare a sistemului. În alte momente din evoluţia societăţii, atunci când se instituie un
control foarte sever, asistăm, dimpotrivă, la îngustarea „marjei de toleranţă” faţă de acei membri

35
ai societăţii care transgresează normele. ( Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia
a IV-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.154).

Ca factor de organizare, ordonare şi influenţare a conduitelor individuale şi a relaţiilor

sociale, controlul social asigură „consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi
stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în
societate… instituirea unei legături puternice între individ şi societate, a unei interacţiuni cu
efecte benefice atât asupra individului, cât şi asupra societăţii” (Dicţionar de sociologie,
Coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,1993, p.139).

IV.3.Tipuri, mecanisme şi mijloace de control social

Întrucât funcţionarea normală a controlului social depinde de „normele, valorile şi modelele”

promovate de „agenţii” care intră în acţiune şi de „mijloacele” utilizate de aceştia, în orice
societate vom găsi mai multe forme ale acestui proces care pot fi grupate după cum urmează:

– după felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în acţiune mijloacele de
exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.

Controlul social formal (instituţional) constă în definirea şi instituirea de norme impersonale,

instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către organizaţii sau asociaţii oficiale.
Menirea acestor norme este triplă :

• coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării scopurilor comune;

• minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei;

– perpetuarea organizaţiei sau asociaţiei (Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia
a IV-a, p.154-155)

Controlul formal tinde nu numai spre reglementarea, ci şi spre standardizarea conduitelor

indivizilor şi grupurilor, perpetuând astfel ordinea socială. El este realizat în mod organizat şi
explicit de „ agenţi” specializaţi ai controlului social.

Controlul social informal (neinstituţionalizat) se realizează mai ales la nivelul rolurilor

sociale dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre indivizi,
prin participarea acestora la viaţa colectivă. Se realizează într-o manieră implicită, în mod
neorganizat, spontan şi difuz, în absenţa unor agenţi specializaţi de control. „El reprezintă
rezultatul socializării în cadrul normativităţii sociale existente şi al învăţării sociale, adică al
interiorizării sistemului de norme, de modele de comportare şi atitudini tipice pentru o societate”
(Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, p.139).

În funcţie de caracterul permisiv sau, dimpotrivă, prohibitiv al mijloacelor utilizate,

controlul social poate îmbrăca două forme:

Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal „ pe cunoaşterea şi internalizarea de

către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia acestora

36
de a le respecta din convingere” (Banciu, Dan. Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti:
Editura Hyperion XXI, 1992, p.13). În acest caz, motivarea indivizilor se realizează prin
recunoştinţă, elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială, recompense materiale etc. Astfel de
control exercită atât „agenţii” oficiali, cât şi cei neoficiali, atât organizaţiile sociale, grupurile, cât
şi indivizii.

Controlul social negativ (coercitiv) se bazează, în special, pe temerile individului că va fi

sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale. Dezaprobarea, descurajarea şi
respingerea comportamentelor deviante ale indivizilor se realizează prin exprimarea mirării, a
supărării, prin ironie, sarcazm, izolare socială, marginalizare, ameninţări, amenzi, pedepse
corporale, pedepse privative de libertate etc. În forma sa oficială este realizat, în primul rând , de
instituţiile juridice, de alte instituţii investite cu asigurarea ordinii publica. În forma sa mai
uşoară, poate fi realizat de diferite organizaţii, asociaţii şi grupuri oficiale sau nu, de indivizi al
căror statut poate fi recunoscut sau nu oficial; pentru ca, în forma sa extrem de severă, să-l
întâlnim la unele secte religioase fanatice, la organizaţii criminale de tip mafiot, grupuri teroriste
etc.

După cum remarcă dr. Ion Vlăduţ, preocuparea de raportare exclusivă la domeniul
sancţiunilor pozitive sau negative pentru asigurarea echilibrului dinamic al sistemelor este
controversată. Efectul controlului social fundamentat exclusiv pe sancţiuni pozitive sau negative
nu s-a demonstrat a fi deosebit de eficace, ba , dimpotrivă, de multe ori el a fost de-a dreptul
lipsit de astfel de valenţe. S-a dovedit că nu putem opera cu un psihologism îngust, utilitar, poate
chiar naiv, de genul că în mod automat individul s-ar conforma unei norme sau unui model
cultural pentru a fi recompensat sau, dimpotrivă, pentru a nu fi pedepsit. Indivizii anticipează
desfăşurarea evenimentelor, cunosc urmările acestora şi totuşi, unii dintre ei transgresează în
mod conştient normele instituite ( Vlăduţ,Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a,
p.156-157). Controlul exercitat de către grup, de către societate, nu poate fi privit numai din
perspectiva acestora, dintr-o perspectivă exterioară individului. El are o autonomie proprie ce se
formează în însuşi procesul socializării şi se manifestă prin capacităţi de afirmare a eului în
arena vieţii sociale. De aceea, individul nu poate fi controlat numai din exterior, ca o
marionetă. În aceste condiţii „agenţii” controlului social trebuie să ia în calcul coordonarea
presiunii externe cu autonomia personală, cu reciprocitate individuală. El trebuie să recurgă la o
astfel de strategie deoarece „ controlul social se exercită mai mult în forma implicită a relaţiilor
de interdependenţă autoreglatoare dintr-un sistem” (Dicţionar de sociologie, Coordonatori :
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,1993, p.139).

În funcţie de instanţele sociale sau „agenţii” care exercită controlul social acesta poate fi de
două tipuri:

– Control social organizat (formal) , exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor
instituţii, organizaţii sau „agenţi” specializaţi, cum ar fi, de pildă, organele administrative, de
poliţie etc;

– Controlul social neorganizat (informal), realizat prin intermediul unor grupuri sociale ( de
prieteni, colegi, vecinătate) sau chiar de către indivizi, inclusiv de către opinia publică, care
exercită acest tip de control, de multe ori, spontan şi difuz asupra indivizilor.

37
 În funcţie de metodele şi mijloacele utilizate, controlul social poate fi de patru tipuri:

• Control social penal, fundamentat pe sancţiuni şi pedepse penale aplicate de către

instituţiile specializate ale statului faţă de acei indivizi care încalcă sau violează normele
juridice cu caracter penal;
• Control social compensator, bazat pe ideea reparării prejudiciilor produse de către cei
care încalcă normele, reparaţie care poate fi individuală, în cazul victimelor personale,
sau colectivă, atunci când victimele sunt societatea sau chiar societatea;
• Control social conciliator, în care intervine negocierea, dialogul şi medierea între
diversele părţi implicate într-un conflict social şi când acestea ajung la un compromis sau
la o conciliere;
• Control social terapeutic, exercitat în special faţă de persoanele deviante care nu au
răspunderea penală faţă de actele comise, fiind însă oblogaţi să fie supuşi unui tratament
medical-terapeutic (aţa-numita justiţie terapeutică”) ( Rădulescu,M. Sorin Între Homo
oeconomicus şi Homo sociologicus, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006, p. 342-343)

Forma de exercitare a controlului depinde de o multitudine de factori, printre care modul de

distribuire a puterii reprezintă unul dintre cei mai importanţi. Întotdeauna forma de exercitare a
controlului a depins şi depinde de gradul de consolidare a puterii. Atunci când ordinea şi puterea
sunt ameninţate cu prăbuşirea, pentru a păstra ordinea stabilită şi a se menţine pe sine, aceasta,
de fiecare dată, pune în funcţiune controlul coercitiv (negativ), controlul formal, iar când
societatea se caracterizează printr-o stare de relativă sau accentuată stabilitate, puterea recurge,
cu predilecţie, la controlul social stimulativ ( pozitiv), la controlul informal. În aceste condiţii
apare forma de super-control social, în care, pe lângă mijloacele obişnuite, apar instrumente
speciale (stare de necesitate, persecuţiile şi teroarea sau adularea, privilegiile şi exemplificare) de
eliminare a toleranţei şi de exercitare a controlului formal şi coercitiv. Tot în momentele de criză
a puterii s-a constatat , de asemenea, faptul că îşi face apariţia şi un proces de supraetajare a
instanţelor controlului social (Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu, p.140).

În sistemul controlului social există, după cum am văzut mai sus, o multitudine de forme de
control. Fiecare dintre ele joacă în cadrul acestuia un rol de importanţă variabilă, în funcţie de
diferite tipuri de societăţi globale sau grupuri sociale, de diferitele tipuri de indivizi. Ierarhia
formelor de control social este variabilă ; fiecare poate să domine asupra celorlalte sau,
dimpotrivă, să fie dominată, după conjunctura istorică şi structurile sociale concrete. De regulă,
eficacitatea controlului social depinde de măiestria „agenţilor” acestuia în administrarea
„formelor” şi „dozajelor” potrivite în condiţiile date, astfel încât să asigure completarea optimă a
controlului formal cu cel informal, cu cel pozitiv şi cel negativ, cu cel negativ, cu cel autoritar şi
cel democratic, cu cel de factură morală, juridică, religioasă etc., în scopul de a impune
indivizilor normele, valorile şi modelele culturale valorizate pozitiv de societatea respectivă.

Mijloacele controlului social includ o serie de modalităţi şi insturmente de presiune şi

persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi
informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi
să se conformeze normelor şi prescripâiilor grupului, comunităţii sau societăţii.

38
 După cum remarcă Jan Szczepanski „ fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o
serie de măsuri, sugestii, modalităţi de constrângere, interdicţii şi constrângeri, sisteme de
persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea fizică, inclusiv sisteme şi modalităţi de
exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii, datorită cărora comportarea indivizilor
şi subgrupurilor sunt conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de respectare a
criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor” (
Szczepanscki, Jan. Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, p.176.)
La această enumerare realizată de autorul polonez, dr. Ion Vlăduţ mai adaugă propaganda,
dezinformarea şi publicitatea realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă,
mijloace care au căpătat un rol extraordinar de mare în societatea contemporană ca instrumente
de persuasiune, dar şi de presiunea asupra marelui public. (Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia
juridică. Ediţia a IV-a, p. 159)

Aşadar, mijloacele controlului social sunt extrem de diverse şi numeroase, mergând de la

simple sugestii sau ironii până la cele mai tentante recompense sau crude pedepse. Tipologizarea
acestora se prezintă în felul următor:

• După „agenţii” care le elaborează şi/sau le aplică, mijloacele controlului social pot fi
instituţionalizate şi neinstituţionalizate .

Mijloacele de control instituţionalizate (formale) sunt, în cea mai mare parte, acele
instrumente prevăzute în altele legislative în alte acte normative, în acte cu caracter moral,
religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv etc. Bunăoară, este cazul sancţiunilor care însoţesc
normele juridice, al recompenselor şi pedepselor din regulamentele militare etc. Ele emană de la
organizaţii, asociaţii, instituţii şi persoane oficiale şi sunt, de asemenea , aplicate de organisme,
instituţii şi persoane cu caracter oficial.

Mijloacele de control neinstituţionalizate (informale) se referă la acele instrumente ale

controlului social neformalizate, neinstituţionalizate, neoficializate. De regulă, aceste mijloace de
cele mai multe ori ele nu emană de la vreo autoritate oficială, dar pot fi aplicate şi de „agenţii”
formali ai controlului social. Acestea sunt reprezentate de tradiţii, obiceiuri, cutume, uzanţe,
convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări, laude, blamări, etichetări,
ironizări etc.

După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora acestea acţionează asupra indivizilor,
mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi material-sociale.

Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman determinându-l pe individ să-şi

interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze opiniile,
atitudinile şi comportamentele la modelele culturale propuse de grup sau societate.
Internalizându-şi normele, valorile şi modele sociale, individul va simţi supunerea faţă de acestea
ca o nevoie a lui, internă, nu a grupului sau a societăţii, ca „ o obligativitate morală, interioară”.

Mijloacele material-sociale (Szczepanscki, Jan. Op. cit., p.187.) ale controlului nu mai fac
apel la interiorizarea normelor, valorilor şi modelelor sociale de către individ, la respectarea lor
din convingere de către acesta, ci, dimpotrivă, prin însăşi natura mijlocului respectiv societatea îl

39
obligă pe acesta, atunci când reuşeşte, să se conformeze standardelor de comportament pe care ea
le impune. Cu alte cuvinte, conformarea la normele , valorile şi modelele sociale în cazul
mijloacelor material-sociale se realizează ca o expresie a unei constrângeri sociale
exterioare

După natura lor, mijloacele de control social pot fi: morale, juridice, religioase, politice,
ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc. În baza altor criterii de clasificare,
mijloacele controlului social pot fi categorisite în : mijloace de presiune şi persuasiune, directe şi
indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive, conştiente şi difuze, implicite şi
explicite etc.

Eficacitatea controlului social depinde de îmbinarea adecvată a diferitelor sale mijloace de

acţiune, de armonizarea acestora. Dacă, spre exemplu, „sistemul de premii şi distincţii nu este
armonizat cu sistemul de valori interiorizate , nu va fi atât de eficace încât să reprezinte un
stimulent suficient de puternic pentru comportările dorite”. (Ibidem, p.187.)

Mijloacele controlului social nu se constituie şi nu intră în acţiune de la sine. În cadrul

fiecărei societăţi, al fiecărui grup se află un anumit număr de structuri sociale capabile să
genereze şi să pună în aplicare aceste instrumente. Acele elemente ale societăţii sau grupurilor
care elaborează şi/ sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului în cadrul
sistemului general de control social, reprezintă „instanţele” sau „agenţii” acestui proces.
Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme ale
grupurilor, colectivităţilor şi comunităţilor umane, fie de persoane. ”Agenţii” controlului social
pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi (formali) şi agenţi neinstituţionalizaţi

Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele organisme şi organizaţii de

stat, juridice, politice, administrative etc. sau organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii
civile, de indivizi ce deţin un statut oficial în grup, în societate ( preşedintele unei ţări, liderul
politic al unui partid, primarul, directorul etc.). Aceşti „agenţi” realizează un control social
organizat asupra indivizilor şi grupurilor sociale.

Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune sau
lobby, de de prietenie, de vecinătate, de joacă, criminale etc.) sau indivizi. Agenţii
neinstituţionalizaţi realizează un control social neorganizat, spontan şi difuz.

La nivelul societăţii sau al grupului între „agenţii” de control se stabilesc anumite legături ,
fapt ce ne dă dreptul să-i privim ca un ansamblu de „instanţe” aflate în interacţiune, ca un sistem
al organelor de control. Aceste „instanţe” sau „organe” sunt capabile să genereze şi să aplice
forme şi mijloace diferite ale controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale, cât şi la acela al
societăţii globale.

IV.4. Concepţii şi orientări juris- sociologice privind controlul social

Ca noţiune larg utilizată în sociologia juridică şi fundamentând un întreg sistem teoretic şi

conceptual, controlul social a cunoscut diverse accepţiuni şi sensuri, unele dintre ele tributare
unor perspective evaluative şi juridizante, care au supralicitat importanţa dimensiunii externe a

40
controlului social, altele de nuanţă sociologică, interesate de evidenţierea factorilor interni, de
autocontrol în dirijarea şi modelarea conduitelor umane. Mai mult ca atât, istoricul noţiunii de
control social relevă că acest concept a dobândit multiăple conotaţii şi semnificaţii în funcţie de
diversele arii socio-culturale în care a funcţionat sau cu care a fost investit de o serie de jurişti şi
sociologi.

Abordând aspectele controversate ale controlului social, A. Ogien consideră că în sociologie

această noţiune are două semnificaţii diferite: în tradiţia anglo-americană, care urmează ideile lui
E. Durkheim, această noţiune desemnează un fenomen universal neutru şi având caracter
necesar: acţiunea unor mecanisme de reglare inerente oricărei colectivităţi sociale care
organizează, pe de o bază previzibilă, raportul dintre membrii săi. În tradiţia critică, care este
adesea adoptată de sociologia franceză contemporană, controlul social desemnează ansamblul de
practici ale puterii care fie garantează ierarhia şi stratificarea socială, fie perpetuează condiţiile
exploatării şi alienării claselor dominante. ( Ogien, Albert. Sociologia devianţei, Iaş: Polirom,
2002, p.74).

Conform concepţiei lui E. A. Ross, care a utilizat, pentru prima oară, noţiunea de control
social nici o societate nu poate funcţiona în mod adecvat fără existenţa unor mijloace şi
mecanisme de constrângere, dar şi de premiere, capabile să asigure menţinerea comportării
adecvate a membrilor unei comunităţi sau societăţi în cadrul modelelor de norme, îndatoriri şi
conduite acceptate, respingându- se sau reprimându-se conduitele nepermise sau deviante. Dintre
diversele tipuri şi mecanisme de control social, Ross a acordat un rol principal legislaţiei şi
dreptului în general, considerate a fi fundamentul ordinii sociale şi reprezentând cele mai
specializate şi performante mijloace de control social utilizate de societate. Totuşi, Ross a
evidenţiat şi limitele controlului social exercitat numai prin lege şi norme juridice, admiţând că,
alături de acest tip de control social normativ, există şi alte forme, cum ar fi moravurile, uzanţele,
arta, educaţia, practicile sociale, opinia publică etc., ceea ce l-a făcut pe J. Carbonnier să
considere viziunea lui Ross despre controlul social ca fiind de fapt o formă îndulcită a
constrângerii de tip durkheimian ( Apud: Banciu, Dan. Sociologie juridică: probleme, domenii,
cercetări, p. 126).

Reprezentant de seamă al sociologie franceze, E. Durkheim a acordat un rol important acelor

„ reprezentări colective”, considerând că reglarea comportamentelor indivizilor se datorează, în
special, presiunilor sociale, ca expresie a acelei „conştiinţe colective”, constituită din ansamblul
de credinţe şi sentimente comune majorităţii membrilor societăţii. Imprimând o tendinţă
„juridizantă” sociologie sale, el a văzut în „constrângere” criteriul esenţial al socialululi, iar în
drept „simbolul cel mai vizibil al solidarităţii sociale”. Pentru acest motiv, orice act care lezează
sentimentele profunde ale conştiinţei colective trebuie pedepsit, iar în urma sancţionării
individului criminal conştiinţa colectivă este întărită.

Dintre continuatorii şcolii „jurisprudenţei sociologice” trebuie amintit Ch.A.Ellword, în

concepţia căruia controlul social- alcătuit din prescripţii juridice, legi, religie, morală, educaţie –
este dependent de idealurile şi elementele spirituale ale colectivităţii. În consecinţă, controlul
social are o influenţă sensibilă mai ales în direcţia eforturilor de raţionalizare şi spiritualizare a
societăţii, facilitând solidaritatea socială, precum şi progresul său social, moral şi cultural. În
concepţia sa, controlul social se bazează pe „idealul social”, care include valorile, ideile şi

41
aspiraţiile culturale cele mai înalte, deşi această teză este oarecum tributul unui anume gen de
„naţionalism spiritual”, identificând greşit idealul social cu natura concretă a unei societăţi,
definită prin coordonate spaţio-temporale precis localizate ( Ibidem,p.127)

O contribuţie originală privind fundamentele şi sursele controlului social au adus-o

reprezentanţii „etnometodologiei” (H. Garfinkel) şi „interacţionalismului simbolic”(E.Lemert),
care au accentuat importanţa „etichetării „ în ansamblul mecanismelor de control social. Din
această perspectivă, controlul social nu mai este considerat ca o „ reacţie socială” constantă faţă
de anumite acte de devianţă şi nonconformism ale indivizilor, ci ca o variabilă independentă,
capabilă să provoace ea însăţi acte de devianţă. În consecinţă, presiunea şi constrângerea socială
pot conduce nu numai la conformism şi obidienţă faţă de norme şi reguli, ci şi la tendinţe de
nonconformism şi de transgregare a acestora, tendinţe ce sunt „etichetate” (considerate) ca
deviante şi periculoase de către organismele şi instituţiile specializate, care devin astfel „agenţi”
evaluatori ai controlului social.

Ocupându-se de funcţiile normativităţii în viaţa socială, o serie de sociologi şi jurişti, care au

mers pe linia orientării structural-funcţionaliste, consideră că dreptul şi legislaţia au două funcţii
de control social: (1) funcţia pasivă de control social, de sistematizare şi codificare a cutumelor
şi regulilor morale, a uzanţelor şi practicilor sociale dintr-o societate;(2) funcţia activă de control
social , prin instituţionalizarea şi interiorizarea valorilor şi normelor sociale în conduita şi
comportamentul indivizilor. În consecinţă, abordarea sociologică a dreptului trebuie să aibă în
vedere corelaţia dintre norme şi valori, pe de o parte, şi roluri şi organizaţii, pe de altă parte, prin
îmbinarea analizei culturale cu cea structurală aacestora. (Ibidem, p.130)

IV.5. Funcţii şi disfuncţii ale controlului social

Controlul social are importante implicaţii etice, juridice şi culturale, exercitându-se prin
intermediul unor forme, mecanisme şi instituţii variate, corectând sau amiliorând deficienţele şi
lipsurile socializării şi ale integrării sociale.. Din această cauză, lipsa, scăderea sau inefectivitatea
controlului social, asociată cu deficitul de socializare şi inadaptare socială, pot genera apariţia
unor forme de marginalitate, devianţă şi criminalitate la anumiţi indivizi sau grupuri sociale.
Realizarea unui control social eficient asigură ordinea şi stabilitatea socială a oricărei societăţi,
precum şi o evaluare mai adecvată a concordanţei dintre rolurile prescrise şi cele îndepline
efectiv de indivizi, printr-o aplicare diferenţiată şi echitabilă a sistemului de recompense şi
pedepse în funcţie de caracterul dezirabil sau indezirabil al acţiunilor desfăşurate de indivizi.

Cu toate acestea, în ciuda unor valenţe teoretice indiscutabile şi a unor funcţii benefice
îndeplinite, utilizarea noţiunii de control social necesită precauţie ştiinţifică din partea
cercetătorilor, întrucât el include unele conotaţii şi nuanţe evaluative, uneori chiar cu
semnificaţie ideologică, în funcţie de cine controlează, ce controlează şi, mai ales, cum realizează
controlul. Nu de puţine ori, o exacerbare a controlului social poate reprezenta o intervenţie
brutală, de tip paternalist, a societăţii (statului) în sfera vieţii private a individului, impunându-i
acestuia un stil dirijat şi controlat de viaţă, în conformitate cu interesele statului sau a celor
privilegiaţi. Alterori, exercitarea unui control social în anumite medii sau grupuri defavoruzate
poate conduce la o creştere artificială, dar nereală, aunor fenomene de devianţă şi criminalitate în
aceste medii. În felul acesta, în mod paradoxal, controlul social exercitat prin acţiunile agenţilor

42
săi specializaţi în scopul de a menţine stabilitatea ordinii sociale şi de a elimina criminalitatea,
crează indirect şi involuntar alte tipuri de facilităţi şi modalităţi de comportament deviant sau
criminal.

O primă facilitate de producere „artificială” a devianţei şi crimei o reprezintă chiar statisticile

oficiale întocmite de agenţii de control social privind actele de violenţă şi crimă produse în
societate, în care aceştia operează o selecţie discriminatorie a diverselor cazuri înregistrate de
crime şi criminali în funcţie de clasa, rasa, etnia, statutul ocupaţional sau marital al persoanei
învinuite sau cercetate. Referindu-se la toate acestea aspecte, A. Cicourel precizează că datele
recoltate de poliţişti şi prezentate în faţa judecătorilor, din care va rezuita decizia de incriminare
a unei persoane, sunr rezultatul unor serii de operaţiuni tehnico-birocratice, cum ar fi:

a). considerarea unui individ ca fiind deviant sau criminal se face,adseaori, recurgându-se la
interpelări „pre-formate”, considerate de poliţişti ca fiind relevante pentru individul în cauză
(ţinută, vestimentaţie, argou etc);

b). evaluarea vinovăţiei probabile a individului se bazează mai puţin pe dovezi materiale
propriu-zise şi mai mult pe anumite „indicii” considerate ca fiind semnificative de către
poliţişti (cum ar fi, de pildă, tipul de delict comis, mediul familial de provenienţă, nivelul de
instrucţie etc.);

c). modelele de intervenţie şi procedurile utilizate de către poliţie şi justiţie faţă de persoanele
arestate sau încriminate nu sunt întotdeauna compatibile, fiind , de multe ori, diferite şi chiar
contradictorii între ele;

d). diversele documente recoltate de poliţie şi justiţie şi care devin ulterior acte oficiale fac
obiectul unor multiple transformări pe parcursul relulării evenimentelor, al raporturilor de
forţă şi al „aranjamentelor” din partea părţilor implicate în aceste cazuri. ( Apud: Banciu,
Dan. Sociologie juridică: probleme, domenii, cercetări, p.131-132).

O altă facilitate de producere a devianţei şi crimei constă în excesul de zel pe care agenţii de
control social îl manifestă faţă de anumite „zone defavorizate” sau cartiere „rău famate”, prin
organizarea de patrulări zilnice, efectuarea de razii inopinate pentru a-şi dovedi eficacitatea în
reprimarea crimei. Cu acest prilej o serie de poliţişti întreprind arestări la întâmplare, întreţin
raporturi ambigue şi dubioase cu lumea crimei sau au relaţii strânse cu aşa-numiţii „informatori”
sau membri ai lumii interlope, selectând, în mod subiectiv, doar cazurile cele mai mediatizate şi
clasând cazurile care nu reprezintă o prioritate pentru cariera şi promovarea lor profesională.

În sfârşit, dincolo de faăptul că, de multe ori, agenţii de control social aplică, fără probe
materiale serioase, anumite „etichete” persoanelor bănuite că au comis anumite acte criminale, ei
pot contribui la generarea unor acte criminale într-o serie de situaţii:

a). escaladarea devianţei, care are în vedere modul de intervenţie, metodele şi măsurile
întreprinse de poliţişti în anumite împrejurări; este cazul unr demonstraţii sau a unor întâlniri
sportive pe stadioane, unde intervenţia inabilă şi greşită a poliţiştilor şi forţelor de ordine
poate conduce la degenerarea violenţei între aceştia şi participanţi;

43
 b). nesesizarea unor acte deviante şi criminale, situaţie în care poliţiştii, încercând să se
infiltreze într-un mediu criminal sau să organizeze un flagrant delict, decid singuri dacă
ignoră sau nu anumite activităţi criminale pe care le cunosc. În acest sens, se are în vedere
faptul că, de multe ori, agenţii de control social, prin faptul că nu iau în considerare anumite
acte criminale sau le trec cu vederea, permit indirect creşterea şi amplificarea acestora; mai
mult, anumiţi „informatori” au chiar „permisiunea” din partea poliţiştilor să încalce legea
fără a fi sancţionaţi;

c). organizarea şi facilitarea producerii unor acte deviante şi criminale de către agenţii de
control social, situaţie în care poliţiştii deghizaţi sau agenţi infiltraţi cooperează cu
delincvenţii în comiterea unor acte criminale; alteori, poliţiştii, în mod secret şi conştient,
generează oportunităţi şi motive pentru anumite persoane de a comite acte delincvente, fără a
fi însă coparticipanţi la acestea;

d). stimularea şi recompensarea agenţilor de control social în funcţie de numărul de amenzi

sau persoane reţinute, în scopul de a reduce ratele actelor criminale, poate conduce indirect la
o „inflaţie” a acestora şi la generarea unor stări de anxiozitate în rândul populaţiei. În multe
sisteme de control social, agenţii sunt recompensaţi în funcţie de numărul de acte deviante
anchetate, motiv pentru care dorinţa de recompensă crescută şi de ascensiune profesională îi
poate transforma din protectori ai cetăţenilor în „roboţi” care „procesează” sau chiar
„construiesc” dosare delincvente. (Ibidem, p.131,132).

IV.6. Controlul social în societăţile deschise şi închise

Specialiştii sunt de acord că în marea majoritate a societăţilor, controlul social urmăreşte

protejarea echilibrului, a ordinii normative şi instituţionale, acţionând ca un factor de stabilitate
socială. Controlul social are, totodată, importante implicaţii etice, juridice şi culturale, întrucât se
exercită prin intermediul unor forme, mecanisme şi instituţii, care pot corecta, în mare parte,
deficienţele şi lipsurile socializării morale şi integrării sociale. Cu toate acestea, în pofida
eforturilor diferitelor instituţii şi organisme specializate care utilizează o gamă variată de
mijloace şi tehnici de prevenire şi control social, în multe societăţi continuă să prolifereze forme
de devianţă, inadaptare şi marginalizare a anumitor indivizi şi grupuri sociale.

Pentru realizarea conformităţii indivizilor şi prevenirea conflictelor şi tensiunilor sociale, în

societăţile democratice, dreptul este utilizat ca formă de control social, menit să conducă la
micşorarea decalajelor şi discrepanţelor sociale, la asanarea surselor potenţiale de inegalitate şi
sărăcie, la asigurarea dreptului social al individului de a trăi o viaţă civilizată în concordanţă cu
standardele unei societăţi moderne. Pentru acest motiv, multe ţări elaborează programe de
politică socială, economică şi culturală care, dobândind valoare legislativă urmăresc, prioritar,
adaptarea individului la modelul societal

O situaţie diferită a cunoscut – o dreptul în regimurile totalitare, iinclusiv în regimul

comunist din ex-URSS, unde a fost utilizat ca principal mijloc de construire , modelare şi
perfecţionare a „omului sovietic” , prin promovarea „obiedienţei” totale faţă de valorile
socialismului, uniformizarea şi „standardizarea” conduitelor şi comportamentelor şi
„convergenţa” intereselor individuale cu cele general-sociale . Consacrând formal principiul

44
supremaţiei legii, dreptul în regimul totalitar a reprezentat un mijloc eficace de control a tuturor
acţiunilor indivizilor şi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. El s-a concretizat
printr-o adevărată „inflaţie” penală, dusă dincolo de limitele normale ale unei protecţii şi apărări
sociale ce există în orice societate democrată şi care a utilizat, cu precădere, mecanismele
coercitive bazate pe forţă şi presiune a indivizilor, ca şi pe cele de manipulare politică a acestora.
Controlul social socialist a invadat întregul spaţiu privat al vieţii familiale şi intime a individului.
A fost sensibil diminuat şi dezmembrat dreptul de proprietate individuală individuală, de
contractare, de transmitere a unor bunuri imobile. Dreptul socialist, ca formă fundamentală de
control paternalist al statului a reprezentat, totodată, un mijloc eficace de aplicare diferenţiată a
sancţiunilor şi recompenselor sociale în funcţie de criterii politice şi ideologice, ceea ce a generat
multiple inechităţi şi inegalităţi între indivizi.

IV.7. Semnificația socială și culturală a devianței și criminalității

In orice societate există și funcționează un ansamblu de norme și prescripții, obiceiuri și

practici sociale, consistență și coeziunea internă, continuitatea și stabilitatea grupurilor,
instituțiilor și a comunitățiilor umane. Pentru acest motiv, societatea judecă și evaluează
comportamentul membrilor săi nu atât din punct de vedere al motivațiilor, cât mai ales din
punctul de vedere al comformării acestui comportament la normele și valorile unanim
recunoscute.

Prin intermediul proceselor de socializare, adaptare și control social, orice societate

transmite membrilor săi modelul său normativ și cultural, facilitându-le integrarea socială,
« invățarea » culturii grupului din care fac parte și deprinderea cu « rolurile sociale » pe care
trebuie să le indeplinească.

Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăți sunt dictate astfel, de
cultura, de apartenența, care modelează un așa numit « socio-tip »(personalitate de bază), ca
element psiho-socio-cultural comun, constituit intr-o normă compatibilă cu stilul de viață al
societății respective. Ca rezultat al socializării, individul manifestă puternice tendințe de
adeziune la normele și valorile grupului făcând din ele un etalon al propriului comportament. La
rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon, asteptând ca ei să se comporte in
moduri predictibile, conforme cu modelul cultural și normativ, cu mijloace legitime de acțiune.
Această tendință a comportamentului de a fi in concordanță cu regulile prescrise și cu
așteptările grupului, denumită conformitate, se deosebește de conformism, care constă in
acceptarea mecanică (fără motivații interioare) a normelor și valorilor unui grup, impotriva
propriilor convingeri ale individului.

Opusul stării de conformitate este neconformitatea sau, mai precis, devianța, care se poate
defini ca lipsa de adeziune la modelul normativ și axologic al grupului, manifestă printr-un
comportament « atipic » care incalcă prescriptiile normative și violează cerințele instituționale.
Diversitatea normelor și valorilor culturale, de la un grup la altul și de la o societate la alta,
impiedică insă să se considere comportamentul deviant ca fiind universal și omogen. In orice
societate, comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergâand de la așa-numitul
comportament « excentric » - gesturi insolite vestimentație aparte și dezordine comportamentală,

45
până la comportamentele « disfuncționale » sau aberante inscrise in area delicvenței, a tulburării
psihice, a subculturii și contraculturilor deviante sau marginale.

«Diagnosticarea» sau « etichetarea» acestor fenomene sau comportamente ca fiind normale

ori anormale depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranță a societății respective, ca
și de pericolul actual sau potențial pe care il prezintă pentru stabilirea vieții sociale.

Primele incercării de a găsi o explicație știintifică devianței se pot identifica in cercetările

interprinse asupra personalității «patologice» care acordă individului rolul determinant in
producerea actelor deviante. Majoritatea acestor cercetări ajung la concluzia unilaterală ca
violarea normelor sociale este săvârșită, cel mai adesea, de către indivizi «deficienți »,
caracterizați prin tulburări de comportament sau de personalitate și a căror incapacitate funciară
de a se adapta la cerințele sociale ii face să adopte frecvent comportamente deviante și
antisociale. Intreaga evoluție a cercetării etiologice clasice a devianței a fost orientată către o
descriere complexă a « tipului constituțional » care este inclinat să săvârșeasca acte deviante.

Bibliografie

1. Banciu, Dan. Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti: Editura Hyperion XXI, 1992
2. Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, Bucureşti: Lumina lex, 2003

46
 TEMA V: Instituţiile sociale: definiţii, caracteristici, tipuri, structura familiei, funcţiile
familiei, căsătoria-moment al întemeierii familiei

V.1. Conceptul de instituţie socială. Elementele structurale ale instituţiilor sociale.

Procesul de instituţionalizare.

Termenul de instituţie are mai multe înţelesuri. Prin instituţie se înţelege:

a). un grup de persoane angajat în vederea satisfacerii unor probleme importante pentru o
comunitate;

b) .formele organizatorice folosite pentru rezolvarea unor probleme;

c). ansamblu de mijloace şi procedee folosite de membrii unui grup în vederea satisfacerii
unor nevoi;

d). rolurile importante pe care le deţin anumiţi membri ai unui grup şi care le permit să
acţioneze în rezolvarea unor probleme. De exemplu , un minister poate fi considerat instituţie
din mai multe puncte de vedere: ca un grup de persoane, cu o anumită ierarhie, care se ocupă
de rezolvarea unor probleme; formele organizatorice prin care acţionează respectivul
minister; mijloacele folosite (buget, funcţionari, hotărâri, instalaţii tehnice); rolurile
principale deţinute în cadrul grupului (ministru, secretar de stat, director, şef de serviciu,
referent etc.).

(Mihăilescu,Ioan. Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz. Bucureşti:

Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 222 ).

În mod frecvent, în literatura sociologică, prin instituţie socială se înţelege un sistem de

relaţii sociale organizat pe baza unor valori comune şi în care se utilizează anumite
procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivităţi
sociale ( Ibidem , p. 223 ).

Pentru a-şi satisface necesităţile, oamenii intră în relaţii şi practică comportamente. Dacă
aceste comportamente sunt repetate o anumită perioadă de timp, ele ajung să se fixeze în
obiceiuri standardizate . La un anumit moment, practicile de satisfacere a anumitor scopuri sunt
codificate şi capătă o expresie legală. Din acest moment, putem vorbi de o instituţionalizare a
relaţiilor sociale. Instituţionalizarea constă în dezvoltarea unui sistem de comportamente
aşteptate, modelate, predictibile şi acceptate social în cadrul unui sistem social. Relaţia
dintre un bărbat şi o femeie se instituţionalizează prin căsătoria civilă. În cadrul acestei instituţii,
statusurile şi rolurile celor doi parteneri sunt clar definite, predictibile şi acceptate social.
(Ibidem).

Repetarea, obişnuirea precede instituţionalizarea. Când „ clase de actori „ efectuiază

„tipificări reciproce ale acţiunilor obişnuite „ fiecare dintre acestea poate deveni instituţie ( care
va tipifica actori şi acţiuni ).

47
 Este dificil de înţeles o instituţie fără a analiza procesul istoric de tipificare reciprocă. Odată
formată, o instituţie permite oamenilor să-şi anticipeze comportamentele interacţionale,
eliberându-se astfel de tensiune, câştigând timp şi energie. Cunoscutul cercetător american G.
Lenschi a evidenţiat o serie de nevoi sociale care generează procesul de instituţionalizare:

-nevoia de comunicare ( limba, instruirea, transportul etc.);

-nevoia de fabricare a produselor şi prestare a serviciilor;

-nevoia de distribuire a bunurilor ( şi privilegiilor );

-nevoia de securitate a cetăţenilor, protejarea vieţii şi bunăstării lor;

-necesitatea menţinerii sistemului inegalităţilor ( amplasarea grupurilor sociale pe diverse poziţii,

statusuri în funcţie de mai multe criterii;

-nevoia organizării controlului social asupra comportamentului membrilor societăţii (religia,

morala, dreptul, sistemul penitenciar . ( Волков Ю.Г. Мостовая И. А. Социология: Учебник
для вузов. М.. 1998. p. 191).

Prin intermediul instituţionalizării, comportamentul uman devine tot mai elaborat,

standardizat şi previzibil, asigurând în aşa mod, dezvoltarea spiritului comunitar, consolidarea
comunităţilor, astfel încât membrii acestora sunt condiţionaţi să răspundă „necesităţilor„
specifice prin intermediul „relaţiilor sociale„ statornice, pe baza „valorilor„ consacrate şi cu
ajutorul „procedurilor„ prestabilite.

Instituţiile posedă mai multe elemente care pot fi definite şi caracterizate. Instituţiile au un
scop, care este stabilit pe baza unor nevoi importante comune şi a unor valori comune. În
vederea atingerii scopului, instituţiile realizează o serie de funcţii , de activităţi precis stabilite şi
reglementate. Funcţiile sunt realizate de anumite persoane care trebuie să se conformeze
rolurilor instituţionale stabilite. Scopul este realizat cu ajutorul unor mijloace, al unor procedee
şi instalaţii. Aceste mijloace pot fi materiale şi simbolice.

Fiecare instituţie posedă anumite simboluri prin care ele se particularizează şi se impun
atenţiei indivizilor. Uniformele, emblemele, mărcile de fabrică, imnurile, cântecele sunt
simboluri prin care instituţiile sunt reprezentate. Un rol important îl joacă clădirile care, alături
de embleme şi alte elemente, pot simboliza o instituţie sau chiar o mare colectivitate ( Ateneul
Român pentru Bucureşti, Notre Dame pentru Paris, Palatul Dogilor pentru Veneţia).

Rolurile realizate de membrii instituţiei sunt exprimate în coduri de comportament:

constituţii, legi, coduri civile, convenţii, coduri profesionale, regulamente. În societăţile
contemporane, codurile de comportament sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris. Pe
lângă reglementările scrise, există şi reglementări orale, fixate în tradiţia informală. Codurile de
comportament reglementează exercitarea rolurilor în cadrul instituţiei şi relaţiile cetăţenilor cu
instituţia. Respectarea codurilor de către membrii instituţiei şi de către cetăţeni este urmărită prin

48
sancţiuni pozitive (decoraţii, diplome, recompense) şi negative (amenzi, pedepse, proceduri
diplomatice).

Instituţiile îşi elaborează şi sisteme de valori şi norme specifice. Prin acestea se urmăreşte
obţinerea coeziunii membrilor instituţiei şi se justifică raţional scopul instituţiei şi relaţiile
acesteia cu celelalte instituţii.

Prin activităţile pe care le desfăşoară, instituţiile urmăresc mai multe scopuri: a). satisfacerea
unor nevoi sociale dintr-un anumit domeniu (promovarea relaţiilor dorite şi reprimarea celor
nedorite); b). asigurarea continuităţii vieţii sociale. Aceste scopuri sunt urmărite prin realizarea
unor funcţii şi cu ajutorul unor mijloace şi procedee. Funcţiile pot fi manifeste (exprimate clar în
scopurile şi ideologiile instituţiilor şi latente (neintenţionate, produse secundare ale funcţiilor
manifeste). Funcţiile manifeste şi latente se pot completa, dar se pot şi opune.

V.2. Factorii care condiţionează eficienţa instituţiilor sociale

Măsura eficacităţii funcţionării unei instituţii este dată de gradul de realizare a scopului şi
obiectivele sale. Eficienţa unei instituţii depinde de modul de organizare şi funcţionare şi de
relaţiile ei cu celelalte instituţii sociale. O instituţie funcţionează în mod eficient când sunt
realizate o serie de condiţii:

a). Definirea clară a scopului şi obiectivelor. O instituţie trebuie să corespundă unor nevoi
şi probleme reale şi importante. În caz contrar, ea este parazitară şi nu se poate menţine decât
prin constrângere. Dacă scopul nu este clar definit poate să apară şi situaţia de paralelism
instituţional, când mai multe instituţii se ocupă de rezolvarea aceloraşi probleme, dar în mod
diferit. În această situaţie cheltuielile publice cresc în mod nejustificat, iar instituţiile se pot bloca
reciproc, în realizarea funcţiilor. Anumite probleme sunt rezolvate de mai multe instituţii, iar
altele nu sunt rezolvate de nici una, fiecare considerând că aceasta intră în atribuţiile celeilalte.
Consecinţele acestei situaţii sunt suportate de către cetăţeni : imposibilitatea rezolvării unor
cerinţe, greutăţi în soluţionarea acestora, derută la nivelul celor care apelează la serviciile
instituţiilor ;

b). Organizarea raţională a activităţii în cadrul instituţiei. În orice instituţie există o serie
de compartimente funcţionale, iar în cadrul compartimentelor, anumite roluri. Prin organizare,
trebuie să se stabilească precis sarcinile funcţionale ale fiecărui compartiment şi ale fiecărui rol.
În caz contrar, personalul instituţiei nu va şti ce sarcini îi revin şi cum trebuie să le soluţioneze.
Instituţia va funcţiona greoi, pentru cele mai mici probleme fiind necesare intervenţia unor
persoane din vârful ierarhiei instituţionale.

c). Depersonalizarea rolurilor instituţionale. Personalul instituţiei trebuie să activeze în

vederea realizării obiectivelor instituţiei şi nu a unor scopuri personale. Utilizarea rolurilor
instituţionale în vederea obţinerii de avantage personale compromite buna funcţionare şi
prestigiul instituţiei. Corupţia funcţionarilor antrenează corupţia cetăţenilor care sunt nevoiţi să
apeleze la mijloace incorecte pentru a putea soluţiona problemele.

49
 d). Acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor folosite de instituţie. Procedeele
utilizate în realizarea funcţiilor instituţionale trebuie să fie în concordanţă cu valorile
recunoscute, acceptate şi promovate de către societate.

e). Recunoaşterea socială a utilităţii instituţiei. Pentru a funcţiona eficient , instituţiile

trebuie să fie acceptate ca utile de către cetăţeni şi să se bucure de prestigiu. În cazul în care
nu au reuşit să-şi câştige recunoaşterea socială, ele sunt considerate inutile, servind doar
intereselor unor grupuri sociale sau sunt considerate periculoase pentru cetăţeni. În aceste
situaţii, in divizii evită să intre în relaţie cu instituţiile respective. Imaginea publică negativă
asupra acestor instituţii le compromite funcţionarea şi prin asociere, pot conduce la scăderea
prestigiului altor instituţii cu care ele întreţin legături funcţionale.

f). Relaţiile dintre instituţii şi autonomia instituţională. Activităţile instituţiilor se

intersectează în cadrul aceluiaşi spaţiu social. Intrând în relaţii unele cu altele, instituţiile se
influenţează reciproc în realizarea funcţiilor lor. Familia influenţează asupra instituţiilor
economice prin crearea anumitor modele de consum , asupra instituţiilor politice, prin
socializarea anumitor valori. Instituţiile educative influenţează relaţiile indivizilor cu
instituţiile economice, politice, religioase. Întrucât comportamentul indivizilor este influenţat
de instituţii diferite, nici o instituţie nu poate controla complet comportamentul membrilor
săi. Pentru a realiza eficacitatea funcţionării instituţiilor este necesar să se producă o aliantă
instituţională.

Deşi independente, instituţiile posedă o anumită autonomie funcţională. Gradul de autonomie

depinde de modul de organizare a societăţii

Dacă instituţiile urmăresc scopuri diferite, între ele pot să apară conflicte instituţionale.
Dacă scopurile şi obiectivele sunt similare, se poate realiza o coordonare între instituţii, acestea
sprijinindu-se reciproc în realizarea funcţiilor lor. Discordanţe interinstituţionale apar în toate
societăţile. Mai frecvente sunt discordanţele între instituţiile religioase şi cele educative şi
ştiinţifice şi între familie şi celelalte instituţii socializatoare.

V.3. Structuri instituţionale

Există numeroase tipuri de instituţii sociale care pot fi clasificate după mai multe criterii.

O primă clasificare distinge instituţiile formale şi neformale. În cazul instituţiilor formale,

scopul, obiectivele, procedeele de acţiune, modul de organizare, rolurile sunt precis stabilite şi
reglementate prin prescripţii cu caracter juridic. În cazul instituţiilor neformale, reglementarea se
face pe baza unor norme vagi, iar exercitarea rolurilor este personalizată; reglementarea
activităţilor şi rolurilor acţionează atât timp cât durează o anumită activitate.

După cum remarcă I. Mihailescu, distincţia între instituţii formale şi neformale este destul de
imprecisă şi nu este acceptată de unii sociologi. În această clasificare, instituţia este considerată
într-o accepţie particulară; fie în accepţia de grup de persoane organizat în vederea satisfacerii
unor probleme, fie în accepţia de ansamblu de mijloace şi procedee folosite de membrii unui
grup în vederea satisfacerii unor nevoi. (Mihăilescu, Ioan. Op. cit. p. 228). În primul caz, ceea ce

50
se consideră a fi o instituţie neformală este de fapt un grup informal sau o organizaţie informală.
În al doilea caz, instituţia neformală este un ansamblu de interacţiuni sociale cu un anumit grad
de instituţionalizare. Mai frecventă este a doua accepţiune. În ambele cazuri, instituţiile
neformale nu întrunesc toate elementele şi caracteristicile pentru a putea fi considerate instituţii
propriu – zise. Clasificarea instituţiilor în formale şi informale trebuie folosită cu multe rezerve,
precizându-se de fiecare dată în ce accepţie este folosit termenul de instituţie.

Instituţiile neformale apar tot pe baza unor nevoi sociale importante. Ele îşi elaborează un
ansamblu de procedee de acţiune care nu sunt însă stabilite prin norme de comportament. Uneori
aceste procedee contravin procedeelor folosite de instituţiile formale. Procedeele informale pot fi
clientelismul informal ( prestarea reciprocă a unor servicii), folosirea în interes personal sau de
grup a rolurilor instituţionale, presiunea exercitată de membrii unei instituţii asupra membrilor
altor instituţii, perceperea de către membrii unei instituţii a unor avantage personale ( daruri,
mită, servicii ), nepotismul. În mod obişnuit, instituţiile neformale dublează sau înlocuiesc
instituţiile formale, când acestea sunt ineficiente. Sunt şi situaţii când anumite instituţii nu pot
funcţiona şi atunci activitatea lor este parţial substituită de instituţii neformale.

Instituţiile sociale se deosebesc şi după natura activităţii lor. După acest criteriu distingem
instituţii economice, politice, educative, culturale, ştiinţifice, religioase. (Ibidem, p.229 ).

Instituţii economice. În această categorie sunt cuprinse toate instituţiile care se ocupă de
producerea , circulaţia şi desfacerea bunurilor, prestarea de servicii şi de organizare a muncii
(întreprinderi industriale şi agricole, servicii publice, bănci, cooperative etc.).

Instituţiile economice sunt dependente de diviziunea muncii şi de tipul de proprietate.

Instituţiile politice şi juridice. Aceste instituţii se ocupă de cucerirea, menţinerea şi

exercitarea puterii. În această categorie intră parlamentele, partidele politice, armata, procuratura,
poliţia etc. În societăţile contemporane , instituţiile politice şi juridice se întrepătrund atât de mult
în exercitarea funcţiilor, încât este greu de făcut o demarcaţie netă între ele. Deseori ele sunt
considerate împreună ca instituţii politico- juridice. Elementul principal al instituţiilor politice
este puterea. Aceasta este folosită pentru menţinerea şi consolidarea orânduirii respective, pentru
asigurarea funcţionării tuturor instituţiilor sociale, pentru menţinerea coeziunii sociale, pentru
controlul comportamentului cetăţenilor şi prevenirea comportamentelor nedorite. Sistemul
instituţiilor politice este determinat de natura societăţii, de clasele sociale existente în societate şi
de relaţiile dintre clase. Fiecare societate dispune de mecanisme specifice de formare a
instituţiilor politice.

Exercitarea puterii politice este un sistem complex de relaţii, acţiuni şi influenţe între
cetăţeni, grupuri de interese, grupuri de presiune, instituţii politice şi alte instituţii sociale
(economice, culturale, religioase).

Instituţiile juridice asigură elaborarea legislaţiei şi aplicarea legilor. Ele deţin un rol
important în exercitarea controlului social din cadrul societăţii. În acest scop folosesc un sistem
de sancţiuni ( de pedepse şi recompense) stabilit prin prevederile legii. Eficienţa controlului
social exercitat depinde de gradul de armonizare a normelor şi sancţiunilor lor cu normele şi

51
sancţiunile stabilite de celelalte instituţii sociale. Eficienţa este scăzută dacă normele juridice
intră în contradicţie cu normele politice, morale sau religioase.

Instituţiile culturale educative. Aceste instituţii au ca scop menţinerea tradiţiei culturale şi

dezvoltarea creaţiei culturale, socializarea indivizilor conform normelor ţi valorilor existente în
societate. Din această categorie fac parte grădiniţele de copii, şcolile, instituţiile de învătământ
superior, aşezămintele culturale, mijloacele de comunicare în masă.

Principalele funcţii ale instituţiilor culturale şi educative sunt:

1. Pregătirea indivizilor pentru o anumită ocupaţie ; datorită schimbărilor rapide în tehnicile

de producţie este necesar ca această pregătire să se efectueze pe toată durata vieţii şi , când este
nevoie să se poată produce o recalificare ocupaţională;

2. menţinerea valorilor culturale prin transmiterea de la o generaţie la alta ;

3. dezvoltarea la indivizi a capacităţii de a gândi şi acţiona în mod raţional şi independent ;

4. îmbogăţirea vieţii indivizilor în vederea integrării în viaţa socială ;

5. intervenţia în formarea personalităţii indivizilor ;

6. formarea atitudinilor cetăţeneşti şi patriotice.

În afară de aceste funcţii declarate, instituţiile culturale şi educative realizează şi o serie de

funcţii latente:

1. Încurajarea şi facilitarea mobilităţii sociale;

2. contracararea acţiunii socializatoare indezirabile a altor instituţii sociale;
3. transmiterea simbolurilor şi valorilor promovate de raporturile de forţă existente.

În cadrul unor societăţi, aceste funcţii latente pot provoca anumite dificultăţi. Încurajarea
mobilităţii sociale prin intermediul educării la nivel superior poate antrena dificultăţi la nivelul
unor sectoare de activitate sau ocupaţie, de a dispune de forţa de muncă necesară.

Instituţiile religioase. Aceste instituţii organizează activităţi culturale şi relaţiile

credincioşilor cu reprezentanţii clerului.

Importanţa acestor instituţii este foarte diferită de la o societate la alta. În societăţile cu un

nivel ridicat de religiozitate, instituţiile religioase ocupă un loc central în sistemul instituţiilor
sociale. În societăţile contemporane dezvoltate, instituţiile religioase au pierdut mult din
influenţă.

Principalele elemente ale instituţiilor religioase sunt : doctrinele care se ocupă de relaţiile
oamenilor cu lumea divină, ritualurile care simbolizează doctrinele şi normele de comportament
ale clerului şi credincioşilor deduse din doctrine. Instituţiile elucidate până acum sunt cele

52
principale existente în toate societăţile contemporane. În afara acestora există şi alte tipuri de
instituţii sociale şi de relaţii sociale instituţionalizate. Există instituţii filantropice, asociaţii locale
temporare, asociaţii pentru orfani, pentru protecţia mediului, instituţii pentru petrecerea timpului
liber şi pentru distracţii etc. Aceste instituţii se ocupă de rezolvarea unor probleme care nu intră
în activităţile instituţiilor sociale principale. În cadrul fiecărei societăţi , există, de asemenea, o
serie de interacţiuni sociale, de modele comportamentale instituţionalizate : ceremonialul
prilejuit de diverse evenimente din viaţa indivizilor ( naştere, aniversare, zile onomastice,
căsătorie, deces ) ; modalităţi de adresare către prieteni, rude, superiori ; modalităţi de organizare
a unor întruniri publice. Aceste interacţiuni şi modele comportamentale nu sunt reglementate în
mod formal, ci prin obişnuinţă şi tradiţie. În mod curent, acestea sunt numite convenţii sociale.
Deşi ele posedă un anumit grad de instituţionalizare , nu sunt totuşi instituţii sociale propriu-
zise; nu întrunesc decât puţine dintre caracteristicile definitorii ale instituţiilor .

Instituţiile sociale constituie un factor principal al asigurării coeziunii sociale a grupurilor şi

societăţilor. Ele au un caracter obiectiv şi permanent. Ele asigură durabilitatea, identitatea şi
unitatea grupurilor sociale şi a societăţii, în întregul său. Din acest motiv instituţiile sociale
trebuie să funcţioneze în mod armonios. În măsura în care instituţiile sunt compatibile şi
complementare, în aceeaşi măsură relaţiile dintre ele sunt de interdependenţă şi acţionează
convergent atât asupra individului, intensificându-se astfel controlul social, prin care
comportamentul acestuia devine tot mai standardizat şi previzibil, cât şi asupra societăţii,
crescând astfel coeziunea socială, prin care aceasta se integrează tot mai mult structural ţi
funcţional şi dobândeşte identitate şi durabilitate.

Instituţionalizarea, accentuând delimitarea statusurilor şi rolurilor, acestea devin atât de

complementare, de interdependente, încât posesorii statusurilor şi rolurilor respective resimt
nevoia să se asocieze, constituind astfel organizaţii aşa cum sunt grădiniţele, şcolile şi
universităţile faţă de instituţia educaţiei, catedralele, bisericile, templele etc faţă de instituţia
religiei etc.

În fiecare societate există anumite conflicte interinstituţionale, care, pot afecta stabilitatea
societăţii, constituind un factor al schimbării sociale. Conflictele dintre instituţiile culturale,
ştiinţifice şi religioase au contribuit la dezvoltarea cunoaşterii În unele societăţi, conflictele
dintre unele elemente ale instituţiilor culturale şi ştiinţifice au condus la formarea unor ideologii
şi atitudini favorabile înlocuirii instituţiilor politice existente cu instituţii care reprezentau într-o
măsură mai largă interesele membrilor societăţii. Conflictele interinstituţionale nu pot depăşi
anumite limite fără ca ele să ducă la distrugerea unor instituţii sau fără ca ele să producă
fenomene de dezorganizare socială. Conflictele sunt evitabile dacă instituţiile funcţionează în
mod eficient. De asemenea, instituţiile trebuie să fie suficient de dinamice şi flexibile, adică să
integreze toate schimbările principale intervenite în societate şi să se restructureze în raport cu
aceste schimbări.

Starea instituţiilor sociale constituie un indicator al stabilităţii sistemului social. Societatea

este stabilă atunci, când funcţiile instituţionale sunt clare, evidente, neschimbătoare.

În societăţile în stare de tranziţie are loc schimbarea necesităţilor sociale ceea ce duce la
modificarea structurii instituţiilor sociale. În societatea moldovenească contemporană necesităţile

53
precedente îşi schimbă „ semnul „ – mai înainte instituţiile realizau funcţiile protecţiei colective,
iar acum ele urmează să protejeze interesele indivizilor. Toate acestea au drept urmare creşterea
instabilităţii şi ambiguităţii funcţiilor instituţiilor sociale.

În mare, dezvoltarea instituţiilor sociale se manifestă sub două forme :

a). apar instituţii noi .Bunăoară, după declararea independenţei, în Republica Moldova se
constituie aşa instituţii, cum ar fi forţele armate, diplomaţia, finanţele etc. Aceste şi alte instituţii,
treptat, vor duce la schimbarea calitativă a societăţii moldoveneşti.

b). Are loc procesul perfecţionării instituţiilor sociale deja existente. Acest proces se
manifestă prin diferenţierea, specializarea funcţiilor. Astfel, din sistemul judiciar al Republicii
Moldova s-a desprins în calitate de instituţie independentă Judecăţoria Constituţională. O
importanţă deosebită o are restructurarea legăturilor instituţionalizate. Bunăoară, în cadrul
instituţiei de proprietate, indivizii erau nemulţumiţi de reglementarea morală, materială, juridică
a drepturilor şi obligaţiilor lor . Astăzi, cetăţenii doresc să dispună de proprietate, să aibă şansa
de a trăi bogat şi independent.

Procesul restructurării instituţiilor sociale are un caracter complex, dramatic. Şi aceasta

pentru că nu este vorba de modificarea unei maşini, a unei scheme. Modificarea instituţiilor
sociale este însoţită de conflicte, mai ales în cazul restructurării instituţiilor economice şi politice
de bază ale societăţii.

V.4. Familia
V.4. 1. Definiţie şi clasificare
De-a lungul timpurilor, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să se asocieze intim
în grupuri sau cupluri, statuate sub denumirea de familie. Reuşind să asigure supravieţuirea,
calitativ şi cantitativ a tot mai multe persoane, familia a devenit din ce în ce mai funcţională,
viaţa a elaborat, a uniformizat şi a impus tot mai multe norme de formare şi existenţă a acesteia.
Familia a fost prima instituţie socială din istoria lumii.
Familia este definită drept un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate între
ele prin relaţii de consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au grijă de
copii. Familia s-a delimitat, în funcţie de posibilităţile concrete, într-o diversitate de forme.
Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de condiţiile economice, de contexte istorice
şi culturale specifice diferitelor culturi umane. Indiferent de mărimea ei, familia constituie o
instituţie regăsită în orice societate de oriunde şi din orice timp, ceea ce nu este valabil pentru
alte tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale, medicale. Nu exista
societate fără relaţii familiale.
Istoria evoluţiei omenirii a cunoscut mai multe tipuri de familie. În general, în societăţile
tradiţionale au predominat tipul de familie mare, precum familia de grupe mari (cuprindea
grupuri de perechi căsătorite care trăiau împreună în cadrul aceleaşi gospodării; spre exemplu: la
slavii din sud o asemenea familie se numea zdruga) şi familia extinsă ( era formată dintr-un
cuplu împreună cu rudele apropiate; într-o asemenea familie coabita una sau două generaţii
ascendente sau descendente, iar relaţiile dintre soţi erau mediate de relaţiile fiecăruia dintre ei cu
rudele existente în cadrul familiei: părinţi, nepoţi etc.).

54
 Familia nucleară, constituită din soţ - soţie şi, ulterior copiii, care trăieşte într-o locuinţă
proprie, separat de celelalte rude, s-a impus şi a devenit dominantă în ultimul secol. Este
modelul de familie care predomină în societatea contemporană şi, în general, fiecare membru al
cuplului conjugal provine dintr-o familie nucleară. Schimbările generate în societate în urma
proceselor de industrializare şi urbanizare au determinat structurarea relaţiilor de căsătorie în
forma familiei nucleare. Familia nucleară asigură, prin restrângerea binară a relaţiilor dintre soţi,
cea mai strânsă intimitate, cea mai mare probabilitate de compatibilizare a partenerilor, în
comparaţie cu diversele forme de poligamie.
Relaţiile dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei au cunoscut de-a lungul timpului
următoarele modele:
- monogamia – de fapt cuplul conjugal. Este forma preferată de către societăţile civilizate.
- poliginia – un bărbat, soţul cu mai multe soţii.
- poliandria – o femeie, soţia cu mai mulţi soţi.
- grupul de cupluri – doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii.
Familia se constituie prin mariaj ca modalitate istoric standardizată şi socialmente acceptată
de unire a două persoane de sex diferit. Mariajul se realizează prin oficiere juridică, facultativ şi
religioasă, sub forma de contract între parteneri şi între aceştia şi stat, prin care părţile îşi
recunosc reciproc drepturile şi obligaţiile. Oficierea mariajului, cunoscută oficial prin termenul
de nuntă, realizându-se sub forma unei ceremonii, constituie prilejul iniţial şi major de
recunoaştere socială a noii familii şi de conştientizare publică de către comunitate şi de către
parteneri a noului lor status, atât ca familie cât şi ca indivizi. Constituie totodată şi unul din
marile prilejuri comunitare de a se strânge legăturile şi de a se sprijini material, prin daruri,
tinerele mariaje.
Un aspect important al sociologiei familiei îl reprezintă analiza descendenţei şi a raporturilor
de rudenie. Rudenia – relaţia dintre un individ şi alţii dar care provin dintr-un strămoş comun.
Rudenia poate fi: biologică (consangvină) – bazată pe legături de sânge; afină – rezultată din
căsătorie şi spirituală – determinată de un eveniment deosebit din viaţa individului (frăţia de
cruce, năşia etc.)
Pentru a se realiza compatibilizarea, alegerea partenerilor se realiza, în societăţile
tradiţionale, în majoritatea cazurilor în mod endogam (adică din cadrul aceleiaşi comunităţi
rasiale, etnice şi religioase) şi în mod homogam ( din aceiaşi arie geografică şi de aceiaşi condiţie
socială şi culturală). În ultimul secol s-a înregistrat o continuă înmulţire a mariajelor exogame şi
heterogame datorită mobilităţii sociale şi emancipării.
Descendenţa – este totalitatea inşilor în linie directă care se trag dintr-un cuplu conjugal sau
dintr-o persoană. Principiul descendenţei atribuie indivizii la grupuri de rudenie în funcţie de
linia de descendenţă. Cele mai multe societăţi preferă numai o linie de descendenţă. Descendenţa
poate fi:
- patrilineală – tatăl este considerat important în afirmarea individualităţii unei persoane şi în
stabilirea dreptului asupra moştenirii şi a proprietăţii.
- matrilineală – mama este responsabilă de evoluţia descendenţilor şi stabilirea drepturilor în
cadrul societăţii se face în raport de familia mamei – societatea evreiască.
- bilineală – ambii părinţi sunt luaţi în considerare la stabilirea descendenţei.
Familia modernă îşi transmite, în succesiunea generaţiilor, majoritatea valorilor (status
social, idealuri, avere) în mod biliniar, însă numele se transmite în mod patriliniar, cu excepţia
cazurilor când numele tatălui este inestetic sau al mamei este foarte cunoscut şi prestigios.

55
 Rezidenţa familială - este determinarea relaţiilor intrafamiliale şi interfamiliale determinate
de modul de locuire al tinerilor căsătoriţi. Din acest punct de vedere rezidenţa poate fi :
- patrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţului.
- matrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţiei.
- neolocalismul - tânăra familie locuieşte independent de familiile părinţilor. În societate
românească multă vreme a dominat tipul de reşedinţă patrilocală. În prezent în majoritatea
cazurilor reşedinţa familiei se stabileşte neolocal.

V.4.2. Funcţiile familiei

Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au devenit funcţii
specifice ale acesteia. O familie este constituită în scopul realizării unor scopuri clare, derivate
din trebuinţele fiecăruia, dar şi din oportunităţi şi obligaţii sociale. Funcţiile familiei sunt:
Funcţia de reproducere biologică. Familia este locul de procreare şi naştere a copiilor
(descendenţilor biologici). În prezent această funcţie are o tendinţă regresivă, mai ales în ţările
dezvoltate, datorită: diminuării semnificaţiei valorice a copilului în comparaţie cu alte valori
(serviciu, carieră, confort) şi opţiunii, mai ales a femeii pentru aceste valori; conştientizării
răspunderii faţă de naşterea unui copil, în condiţiile supraocupării părinţilor, mai ales a mamelor,
dar şi creşterii cheltuielilor pentru educaţie şi pregătire a copilului conform standardelor
ştiinţifice, tehnologice şi economice; ofertei medico-farmateutice de produse anticocepţionale
etc.
Funcţia economică - este determinată de necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare
vieţii de familie, a creşterii şi educării copiilor. În familiile tradiţionale, soţul era singurul
furnizor de venituri acesta fiind principalul argument de stabilire a autorităţii paterne în familie.
În societăţile preindustriale, funcţia economică a familiei era şi mai pregnantă deoarece familia
întreagă era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în vederea susţinerii materiale
a familiei. În societatea modernă ambii soţi sunt aducători de venituri în familie ceea ce îi
conferă acesteia un mai mare echilibru. Prin modificările survenite în statusul economic şi social
al femeii au dat posibilitatea obţinerii de către aceste a unor drepturi de care nu beneficia în
societăţile vechi, tradiţionale:
a). creşterea posibilităţilor de putere şi autoritate în cadrul familiei între soţ şi soţie.
b. creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie.
c). augmentarea gradului de satisfacţie.
Fără o bună colaborare şi înţelegere între cei doi parteneri, acele puncte favorabile câştigate
în statusul social al femeii pot avea şi aspecte negative:
- diminuarea rolului familiei.
- sărăcirea conţinutului vieţii de familie.
- diminuarea atenţiei acordate copiilor în ceea ce priveşte afecţiunea şi supravegherea.
Funcţia de socializare În mod firesc familia constituie mediul primar de îngrijire a copiilor
încă din primele momente ale vieţii. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi sunt
inoculate valorile, motivaţia şi comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul de
dezvoltare a copilului este de lungă durată şi autonomia şi răspunderea reală îi sunt acordate
acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această perioadă din copilărie până la
obţinerea independenţei totale, procesul de socializare a copilului are loc în cadrul familiei.
Funcţia de satisfacere sexuală morală. Familia, prin norme morale şi cutume reglementează
comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă era riguros reglementată şi controlată.
Această funcţie cunoaşte particularităţi semnificative în societatea contemporană datorită

56
scăderii controlului social în marile aglomeraţii urbane, heterogenitatea modelelor şi rapiditatea
schimbărilor, creşterii procentului de imprevizibilitate comportamentală. Relaţiile sexuale s-au
liberalizat sub forma:
- sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia pentri întemeierea
familiei;
- sexualismului labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminându-se consistenţa şi
durabilitatea familiei;
- sexualismului pervers, ca relaţii homosexuale, negându-se ontologoc familia şi viaţa.
- Funcţia educativă - se manifestă prin efortul familiei de a educa pe membrii săi conform
unor norme şi cutume proprii în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. În foarte
multe cazuri familiile îşi educă membrii în spirit tradiţionalist şi al conservatorismului.
- Funcţia de statuare a personalităţii prin determinarea statusului social al acesteia din punct
de vedere
- natural, ca rasă, epocă istorică a naşterii, sex, rang (poziţia cronologică între eilalţi copii ai
familiei);
- social, ca religie, clasă, avere, rezidenţă (urbană- rurală, centrală-marginală), socializare,
pregătire.
- Funcţia afectivă. În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităţilor
locale. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităţilor locale, unicul refugiu sufletesc
într-o lume supraaglomerată, ultra-rapidă, impersonală şi crudă, în care partenerii sunt tot mai
diferiţi ca socializare, tot mai nevrotici şi mai imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să
devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către singurătate, relaţii efemere,
reorientare afectivă către animale, mai ales câini şi pisici, a căror stabilitate instinctuală este
interpretată, prin raţionalizare, drept afecţiune şi fidelitate.

V.4.3. Problemele sociale ale familiei

În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea totală
economică, fizică, psihică, mai ales a femeii şi a copiilor. În prezent s-a produs o diminuare a
funcţiei protectoare a familiei prin apariţia instituţiilor de protecţie a familiei, a condiţiei femeii
şi copiilor. Evoluţia unui cuplu nu este scutită de o serie de dificultăţi sociale, dificultăţi care îşi
au origini diferite. Statusul social şi economic al femeii din societatea modernă, diminuează mult
prezenţa afectivă a acesteia în familie şi în relaţiile cotidiene cu copii. De aici rezultă o serie de
modificări în relaţiile din cadrul familiei. Întrucât soţia lucrează acelaşi timp cu soţul determină o
redistribuire a timpului destinat implicării ei în activităţile gospodăreşti. Evident că aceasta nu se
poate face decât după perioada achitării obligaţiilor profesionale, ceea ce măreşte în mod
considerabil efortul fizic şi intelectual al femeii. În asemenea circumstanţe poziţia soţului în
cadrul familiei suferă modificări prin împărţirea sau preluarea unei părţi din atribuţiile din sfera
de activitate tradiţională a soţiei. Dar această schimbare, de regulă, se produce cu încetinitorul
deoarece este încă predominantă mentalitatea bărbatului orientată pe o anumită înţelegere
tradiţională a masculinităţii concomitent cu perpetuarea de către femeia însăţi a mentalităţii
existente de veacuri privind poziţia lor în familie.
În cazul imposibilităţii partenerilor de a convieţui, societatea recunoaşte necesitatea şi voinţa
acestora de a se despărţi, instituindu-se astfel divorţul, ca oficiere de anulare a mariajului.
Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali şi personali multipli. În plan personal
divorţul este determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată din incompatibilitatea celor doi
parteneri, care provin fie din două moduri de socializare prea diferite, fie din două segmente

57
sociale prea distanţate. Dificultăţile materiale şi sociale îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre
soţi şi amplifică divergenţele deja existente. Divorţul este iniţiat în majoritatea cazurilor de către
femei din cauza înmulţirii insatisfacţiilor cauzate de bărbaţi prin gradul de ocupare, uzură,
abrutizare, vulgaritate şi imoralitate; susceptibilităţii specifice psihismului lor; reducerii, prin
emanciparea lor culturală şi economică a ataşamentului faţă de familie. Divorţul este
traumatizant pentru ambii soţi din cauza: sentimentului reciproc de dependenţă inerţială a
partenerilor; percepţiei publice nefavorabile; panicii specifice golului relaţional în care rămân
partenerii, generaţiile lor fiind deja căsătorite; dificultăţilor privind încredinţarea şi creşterea
copiilor, locuinţa, veniturile, bunurile materiale etc. Posibilitatea femeii de a-şi asigura singură
un venit prin prestarea unei activităţi este un factor ce acţionează în hotărârea pentru despărţire.
În perioada actuală, în România se constată cea mai înaltă rată a divorţurilor.
Violenţa în familie vizează mai ales violenţa soţului faţă de soţie dar şi faţă de ceilalţi
membri ai familiei (copii, părinţi) ea este generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de
educaţie, de modelul parental cunoscut în copilărie, de comportamentul soţiei şi de forţa ei de a
interzice un asemenea comportament, de tipul de comunicare dintre membrii familiei, de
respectul pe care îl/şi-l acordă fiecare etc. Faţă de copii violenţa poate fi manifestată şi din partea
mamei. Stresul social generat atât de mediul social cât şi de evenimentele din viaţa socială
(divorţ, pierderea slujbei, exercitarea unei activităţi potrivnică nivelului de aspiraţii şi de
pregătire profesională) accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi dintre
aşa-zişii copii ai străzii provin din familii în care se manifestă un comportament abuziv şi
violent.
Problema bătrânilor – În epoca actuală s-a înregistrat o modificare semnificativă a
mentalităţii şi comportamentului faţă de bătrâni. În general, în societăţile dezvoltate se constată o
foarte scăzută implicare a familiilor în întreţinerea bătrânilor. Spre exemplu în S.U.A circa 80%
dintre persoanele în vârstă nu au primit nici o îngrijire din partea altor membri ai familiei. În
societatea românească putem observa în majoritatea familiilor o comunicare permanentă între
generaţii şi acordarea de sprijin pentru generaţia în vârstă. Totuşi, evenimentele din 1989 au
erodat şi la noi relaţiile dintre părinţi şi copii, fără însă a putea susţine că acest fenomen este o
tendinţă generalizată a societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în societatea
românească actuală, bătrânii nu dispun de un sistem de asigurări de sănătate sau de viaţă adecvat
şi de aceea sprijinul acordat de copii rămâne fundamental.
Măsura în care funcţiile familiei s-au diminuat relevă măsura în care familia a decăzut şi,
totodată, măsura prin care este concurată de stiluri de viaţă alternative precum:
Celibatul – reprezintă opţiunea individului de a trăi singur fără ca această opţiune să se
manifeste ca o constrângere exterioară. Celibatul este rezultatul direct al diminuării funcţiilor de
protecţie, economice şi afective specifice familiei, şi indirect, al funcţiei de socializare în familia
de provenienţă, al incapacităţii tinerilor de a socializa roluri de părinte ţi soţ. Celibatul include
persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane care au relaţii sexuale cu alte
persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre factorii care determină scăderea
natalităţii, ceea ce a determinat în majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a
acestuia: taxe pe celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite
pentru locuinţe din fondurile publice etc.
Coabitarea consensuală – convieţuire informală de scurtă durată, practicată de persoane de
sex opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional acest tip de cuplu
determină o percepere reductivă a funcţiilor familiei, stimulează efemeritatea şi instabilitatea,

58
reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil adoptat de tineri, mai ales în perioada
studiilor.
Căsătoria fără copii – este o altă alternativă faţă de familia clasică (soţ, soţie, copii). Dacă
tradiţional acest tip de cuplu era întâlnit accidental, astăzi ponderea lui a crescut foarte mult.
Cauzele rezultă din incapacitatea de procreare naturală sau deliberată; din imaturitatea specifică
opţiunii spre valori mai mici precum serviciu, confort, distracţii sau din maturitatea specifică
unei meniri deosebite (ştiinţifice, artistice) benefice pentru societate. În prezent, în România,
cauza principală pentru familiile tinere de a nu avea copii o constituie insuficientele resurse
financiare necesara creşterii şi asigurării educaţiei acestora.
Familiile monoparentale presupune creşterea de către un singur adult a unui sau mai multor
copii. Apariţia familiilor monoparentale poate fi determinată de:
- divorţ – în majoritatea cazurilor.
- decesul unuia dintre soţi.
- naşteri în afara căsătoriei.
- adopţii din partea unui singur individ – de regulă femeile singure adoptă un copil.
Concubinajul este o formă informală de convieţuire de lungă durată, aparent similar familiei,
dar cu reducţia responsabilizării şi a funcţiilor specifice acesteia şi deci, cu o durată
imprevizibilă.
Familia homosexuală este constituită din indivizi marcaţi fie din punct de vedere organic,
fiziologic şi psihic, fie din punct de vedere social, prin pervertire, frustrare şi complexare. În
unele ţări s-a legiferat căsătoria între persoane de acelaşi sex (Olanda). Manifestarea acestui mod
de raporturi dintre bărbaţi sau femei trezeşte în opinia publică românească atitudini de
respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea românească a existat dintotdeauna familia
sub forma cuplului heterosexual.

Bibliografie

1. Bulgaru, Maria (coordonator). Sociologie (manual). Vol. I. Chişinău, CE USM, 2003

2. Goodman N. Introducere în sociologie, Bucureşti, 1992
3. Mihăilescu, Ioan. Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz. Iaşi,
Polirom, 2003

59
 TEMA VI: Sistemul politic: puterea, sistemul politic, statul democratic şi instituţiile
sale

VI.1. Considerații preliminare-Puterea. Sistemul politic

În mod normal, când vorbim despre sociologia politică, încercând s-o definim, ne gândim
automat la următorul gen de definiţie: “sociologia politică este o ramură a sociologiei care
studiază un domeniu aparte al vieţii omului, anume domeniul politicului”. Este corectă o atare
definiţie? Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să remarcăm faptul generalităţii ei.
Manualele de sociologie politică sunt de acord că cel care studiază realităţile politice ale unei
societăţi este un cercetător de ramură, adică unul specializat într-un anumit domeniu al realităţii
sociale, că această ramură specializată a sociologiei are propriile instrumente de analiză, propriile
achiziţii teoretice (teorii, legi, legităţi etc.); prin urmare, suntem în pragul unei noi ştiinţe despre
om, numită sociologie politică. 5 Când, alături de aceste elemente concrete ale domeniului de care
vorbim, adăugăm şi preceptul aristotelian “omul este un animal politic”, suntem deja încredinţaţi
că avem dreptul să vorbim despre o ştiinţă aparte, care ar avea ca domeniu de studiu tocmai acel
“animal politic” de care vorbeşte filosoful antic. Din punctul nostru de vedere, această viziune
este perfect eronată. Ea provine din tendinţa actuală a spiritului uman de a defini prin excluziune
anumite “domenii” ale realităţii şi de a le studia ca şi când acestea ar fi separate unele de altele.
Interdisciplinaritatea devine, din acest punct de vedere, doar o tentativă fără sorţi de izbândă de a
reuni ceea ce iniţial a fost definitiv separat, cunoaşterea. 6 Impresia falsă a acestor cercetători este
că “inventarea” unor domenii noi şi concentrarea exclusivă pe acestea ar duce la o sporire a
cunoaşterii. Cazul sociologiei politice este relevant, alături de disciplinele alăturate, cum ar fi
filosofia politică sau politologia. Mai nou, “analiza politică” (cu specialiştii ei recunoscuţi,
analiştii politici, întâlniţi peste tot), nici nu mai are răgazul de a porni de la idei spre realitate sau
de la formele istorice spre cele politice, ci numai de la evenimentele cotidiene, analizate,
interpretate şi combinate la nesfârşit într-o ciudată grabă de a “influenţa” opinia publică sau
“decizia politică”. Analiza politică devine astfel un soi de comandă verbală cu vagi accente
ideologice, care se vor pierde şi ele curând. Căci e simptomatic faptul că astăzi nimeni, dar
absolut nimeni nu mai crede în ideologiile politice, nici măcar partidele care se declară adeptele
lor. Sarcina noastră devine, de aceea, extrem de dificilă. În condiţiile în care credinţa în Idee a

5
Pentru problema “naşterii” sociologiei politice ca ştiinţă autonomă, putem cita referinţele unui autor ca Philippe
Braud (Sociologie politique, Paris, L.G.D.J., 1998, p. 12): “Emblematică din acest punct de vedere este polemica din
Franţa ce opune, la sfârşitul anilor 1880, pe fondatorul Şcolii libere de Ştiinţe Politice, Émile Boutmy, unui jurist
influent în instanţele învăţământului superior, Claude Boufnoir. Primul susţinea total autonomia ‘ştiinţelor politice’,
care sunt ‘în majoritate experimentale şi inductive’; al doilea punea accentul pe înrudirea apropiată dintre aceste
ştiinţe politice şi dreptul public.” Această “cherelă instituţională” nu este singura care defineşte domeniul de analiză
şi destinul unei discipline. Cum ştim, şi istoria sociologiei este marcată, prin cazul şi mai celebru al lui Durkheim, de
un astfel de episod întemeietor. Lucrul acesta vorbeşte cumva de la sine despre modalităţile de intrare a ştiinţelor
moderne despre om în istorie. Adesea, aceste ştiinţe sunt definite (deci apar) ca urmare a unor decizii administrative
în ramurile învăţământului superior. Evident, orice astfel de început se leagă şi de personalitatea unui autor fondator.
6
Un autor ca Mattei Dogan vorbeşte despre sciziparitatea ştiinţelor: “Divizarea fizicii în fizică şi astronomie,
precum şi divizarea chimiei în chimie organică şi fizică sunt exemple clasice ale fragmentărioi ştiinţelor. În ştiinţele
sociale, ceea ce se afla la originea studiului dreptului este astăzi împărţit între drept şi ştiinţa politică; antropologia s-
a scindat în antropologie fizică şi antropologie culturală; geografia, de asemenea; psihologia s-a fracţionat în mai
multe ramuri; pentru economie, diviziunea este de profunzime: între econometricieni şi teoreticieni. Sciziparitatea,
această proprietate pe care o au disciplinele, după modelul amoebei, de a se diviza în două, este un proces curent de
fragmentare” (Sociologie politică, Ed. Alternative, 1999, p. 401).

60
decăzut într-o manieră atât de categorică, trebuie să ne lăsăm conduşi de curentul general din jur
şi să abandonăm noi înşine gândirea de dragul influenţei de moment asupra realităţii sociale, sau
trebuie, dimpotrivă, să căutăm rădăcinile gândirii despre om ca “animal politic” şi astfel să
înţelegem mai bine locul pe care fiinţa umană îl ocupă astăzi în lume? (În paranteză fie spus,
interpretarea modernă a ideii de “animal politic” – zoon politikon – este ea însăşi eronată, dar
sintagma ca atare trebuie reţinută)
Trebuie să ştim că cei care transformă un domeniu de cunoaştere, indiferent care ar fi el, într-
un instrumentum de presiune asupra realităţii, pentru a obţine, în manieră fizicalistă, un anumit
efect concret, obiectiv, nu fac altceva decât să demoleze trecutul de gândire al domeniului
respectiv şi să anuleze posibilităţile viitoare de dezvoltare ale lui. În felul acesta, deşi nu este
evident la prima vedere, destinul omului este crud cenzurat şi simplificat. Căci obţinerea unui
efect concret devine sursa eliminării tuturor posibilităţilor viitoare de dezvoltare, tuturor
intuiţiilor viitoare, care sunt astfel eliminate încă din stadiul de latenţe. A forţa un domeniu să
dea numai anumite rezultate, dinainte stabilite de ecuaţiile de putere ale omului, înseamnă a
transforma acel domeniu într-un sclav al intereselor limitate, de moment, ale acestuia.
Perspectiva metafizică asupra acestei operaţiuni este dramatică, deşi majoritatea oamenilor
preferă să considere romantică o asemenea manieră de a gândi.
Ne vom permite în continuare să considerăm sociologia politică dintr-o perspectivă mai
puţin obişnuită; această perspectivă are rolul de a ne apropia de începuturile gândirii asupra
politicului, pe care, în cadrul acestui curs, oarecum convenţional, dar nu în afara oricărei
justificări, le vom plasa în Grecia antică. Perspectiva este aceea a ontologiei. Este, într-un fel, o
perspectivă obligatorie, având în vedere spaţiul în care am fixat rădăcinile gândirii politice.
Grecia antică este prin excelenţă teritoriul în care s-a experimentat gândirea asupra Fiinţei, de
aceea ontologia este calea cea mai sigură care ne va conduce la lămurirea modului în care
filosofii greci de seamă au privit politicul. Având în vedere unghiul de vedere pe care l-am ales,
întrebarea fundamentală a gândirii politice se referă la statutul utopiei în cadrul destinului
colectivităţilor umane. Acest lucru nu reiese de la sine din studierea bunăoară a dialogurilor
“politice” ale lui Platon (de reţinut sunt Politeia, Omul politic, Sofistul şi Legile) sau a tratatului
politic al discipolului său, Aristotel. El este însă deductibil ca urmare a întregului traseu pe care
reflecţia asupra politicului l-a urmat până în zilele noastre. În ciuda caracterului pretins “realist”
al lumii în care trăim, şi astăzi gândirea noastră politică păstrează încă destule elemente
semnificative ale acestei provocări esenţiale şi originare. Raporturile politicului şi gândirii despre
politic cu utopia este un element dătător de seamă, la rândul lui, cu privire la posibilitatea
întemeierii ontologice a gândirii politice. Acest raport între utopie, pe de o parte, şi dimensiunea
ontologică, pe de altă parte, de care dă dovadă gândirea politică este atât de strâns, încât nici nu
este posibil să regăsim un alt temei mai adânc domeniului nostru de studiu decât cel al
ontologiei. Utopia şi forţa cu care ea s-a insinuat în întreaga dezvoltare a gândirii politice este,
altfel spus, proba peremptorie că singurul temei autentic al politicului este cel ontologic. Numai
într-o asemenea perspectivă putem înţelege câte ceva despre natura adâncă a politicului. Utopia
este chiar titlul unei cărţi cu caracter “utopic”, una dintre cele mai celebre utopii politice (apărută
în 1516), scrisă de Thomas Morus. Ce este o utopie? Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice
afirmă că, începând cu Morus, “termenul e folosit cu înţelesul de societate ideală sau, peiorativ,
societate imposibilă – sau şi una, şi alta. Utopiile au fost adesea desconsiderate sau dispreţuite
doar pentru faptul că nu erau ancorate în realitatea contemporană. Ele îndeplinesc totuşi în
gândirea politică două funcţii importante – aceea de a critica în mod explicit rânduielile sociale

61
şi politice existente, dintr-o perspectivă radicală, şi nu din una reformistă, şi aceea de a oferi noi
idealuri şi de a ilustra în ce fel ar putea fi acestea realizate în cadrul unei societăţi diferite.” 7
Aşa cum reiese din pasajul de mai sus, în ciuda etichetărilor negative de care a avut parte (în
sfera aşa-zisului caracter inoperant al său), gândirea utopică este încă o sursă de idealism care nu
trebuie neglijată. Tocmai acastă idealitate face adevărata forţă a utopiei.
Gândirea politică a fost adesea orientată după determinaţii diferite, aceste determinaţii fiind
considerate, rând pe rând, ca fiind esenţiale, fie că era vorba despre determinaţii de natură
economică (culminând cu marxismul), fie de natură socio-logică (de aici se trag toate teoriile ce
exagerează rolul instinctului sociabilităţii în construirea societăţii umane), fie de natură
culturologică sau etnică (societatea ar fi urmarea unui instinct de neam, aparte, diferit de la caz la
caz, adică de la etnie la etnie), fie de natură religioasă (o întreagă tradiţie de gândire medievală,
din sfera creştinismului, dar nu numai a lui, întemeiază ceea ce s-ar putea numi societăţile
politice de tip religios), fie de natură politologică (politicul, considerat ca instinct aparte al
omului, eventual în sfera “voinţei de putere”, de care vorbeşte Nietzsche); uneori, criteriile sunt
combinate. Astfel, avem în prezent o antropologie culturală, o ştiinţă care combină criteriul
culturologic cu cel etnic pentru a explica societatea umană, inclusiv dimensiunea ei politică etc.
Fără să negăm aceste contribuţii specializate la studiul naturii politicului, credinţa noastră este că
ele sunt întemeiate pe criterii de natură secundă, derivate şi, ca atare, capacitatea lor de a spune
lucrurile esenţiale despre politic este mult diminuată. Adevărata natură a politicului nu rezultă
decât din cercetarea sa în perspectivă ontologică.
În ce priveşte gândirea politică actuală, o mare autoritate a domeniului, ca Leo Strauss,
consideră că aceasta nu se mai ridică nici pe departe la nivelul gândirii politice antice. Mai mult,
transformarea acesteia din urmă a ajuns atât de departe, ca degradare, încât singurul lucru care a
rămas în prezent este ideologia: “În ceea ce priveşte filosofia politică modernă, ea a fost
înlocuită de ideologie; ceea ce odinioară fusese filosofie politică s-a transformat într-o
ideologie. Aş putea spune că acest fapt constituie esenţa crizei contemporane a Occidentului. 8
Este unul dintre motivele care ne îndeamnă să privim gândirea politică modernă cu oarecare
scepticism şi să încercăm să ne apropiem de ea pornind din aria clasică. Astfel, vom putea judeca
mai bine harta ideilor politice ale vremurilor noastre.
Cele mai multe istorii ale ideilor politice încep cu prezentarea lui Platon. Faţă de acesta,
exegeza adoptă în general două tipuri de atitudini. Fie îi sunt comentate “ideile” mari, fixate într-
un soi de panoplie veşnică a gândirii politice, “idei” care sunt prezentate mai degrabă ca nişte
clişee cu aspect arhicunoscut, în primejdie chiar de a se banaliza, fie îi sunt negate calităţile de
gânditor al domeniului, pe motiv că filosofia sa politică ar fi mult prea impregnată de un spirit
utopic. Ca atare, în această a doua ipostază, Platon e văzut într-un soi de lumină condescendentă,
ca un filosof rătăcit în lumea reală, despre care nu a ştiut prea multe, devreme ce a emis asupra ei
o serie întreagă de judecăţi “imposibil de aplicat”, sau imposibil de “pus în practică”. Ca un fel
de albatros al lui Baudelaire, marele gânditor e tratat ca sublim, dar…inadecvat lumii reale,
despre care n-ar fi în drept să vorbească decât oamenii practici, reformatorii, oamenii de acţiune.
În felul acesta, se uită un adevăr fundamental, anume acela că oamenii practici nu vorbesc despre
lumea pe care o conduc! Această filieră de gândire are un reprezentant de marcă în epoca
noastră, Karl Popper, care la rândul lui a devenit un cap de serie pentru o pleiadă întreagă de
“gânditori” politici ce-i neagă lui Platon dreptul de a vorbi despre politică, pe considerentul că ar
fi un simplu creator de utopie. Popper a scris o carte care a devenit extrem de celebră, tocmai

7
Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice, coord. David Miller., Ed. Humanitas, 2000, p. 768, 769.
8
Leo Strauss, The City and Man, trad. rom. Cetatea şi omul, Polirom, Iaşi, 2000, p. 10.

62
pentru că a avut “curajul” de a ataca o serie de mari gânditori, pe care i-a trecut la capitolul
“duşmanilor societăţii deschise”. 9 Iată ce spune Popper despre erorile marilor gânditori pe care-i
critică: “Dacă am rostit în această carte cuvinte aspre despre unii dintre cei mai de seamă lideri
intelectuali ai omenirii, sper că la aceasta nu m-a împins dorinţa de a-i minimaliza, ci
convingerea că, dacă vrem ca civilizaţia noastră să supravieţuiască (s. n., C. P.), trebuie să
rupem cu obiceiul de a fi deferenţi cu marile personalităţi. Oamenii mari pot să facă greşeli
mari; şi după cum va încerca să arate cartea mea, unii dintre liderii cei mai de seamă din trecut
au sprijinit atacul peren împotriva libertăţii şi a raţiunii.” 10 Adevărul în acest adevărat proces
public intentat platonismului este însă cu totul altul, iar cei care, pe urmele lui Popper, îl acuză pe
autorul Politeii de utopism, dau dovadă de o gravă ignoranţă în materie de filosofie politică.
Eroarea lor este aceea de a crede că filosoful are datoria să spună despre cetate lucruri “reale”,
adică lucruri care să se regăsească aici, lângă noi, în viaţa de toate zilele, sau să emită legi şi
judecăţi care să poată fi aplicate hic et nunc, fără a deranja câtuşi de puţin lumea prezentă, lumea
în care trăim noi înşine, lumea cotidiană. Din acest punct de vedere, într-adevăr, Platon este un
autor utopic, adică…inaplicabil sau, oricum, foarte incomod. Este ca şi cum el nu ar ţine seama
de limitele fiinţei umane, aşa cum o cunoaştem noi, atunci când decretează cele cunoscute în
tratatele sale politice. Dar, fie-ne permis să spunem că tocmai această (aparentă) ignorare a
naturii “reale”a omului, această (aparentă) îndepărtare a gânditorului de limitele biologice sau
curent-psihologice ale omului reprezintă semnul genialităţii sale. În ciuda acestei îndepărtări,
Platon vorbeşte tocmai de natura nucleară a omului, dacă se poate spune aşa, adică îndrăzneşte să
bată cu gândul sensurile ultime ale fiinţei umane. Să nu uităm că Politeia este, cumva, un mare
tratat de “psihologie” politică, în măsura în care privirea asupra cetăţii nu este decât o modalitate
de a scruta la microscop “măruntaiele” sufletului uman. Dialogul se referă, într-adevăr, la
dreptate, iar pentru aceasta este nevoie de o profundă analiză a sufletului uman.
Să ascultăm, pentru a avea şi un argument de autoritate, cele ce spune despre natura utopică
a Politeii platonice un mare filosof al vremurilor noastre, Martin Heidegger, cel care pare cel mai
aproape de înţelegerea gândului grecesc dintre filosofii moderni.
“S-a descoperit că πολιτεία platonică nu a existat, “în realitate”, nicăieri şi că de aceea ea
trebuie numită o “utopie”, cu alte cuvinte, “ceva care nu are un loc”. Această descoperire este
“corectă”, dar cei care au făcut-o nu şi-au dat de fapt seama ce anume au descoperit. Este
vorba despre faptul că fiinţa fiinţării nu poate fi găsită “în realitate” nicăieri în sânul fiinţării,
bunăoară ca o parte a acesteia. Prin urmare, însăşi fiinţa ar trebui să fie o “utopie”. Dar, de
fapt, tocmai fiinţa şi doar ea este τόπος-ul oricărei fiinţări, iar Politeia lui Platon nu este o
“utopie”, ci exact contrariul ei, anume τόπος-ul esenţei lui πόλις, aşa cum a fost el determinat în
chip metafizic. Politeia lui Platon este o amintire ce se adânceşte în ceea ce este esenţial şi nu un
plan ce vizează lumea factuală.” 11
Aceste câteva rânduri sperăm să fie edificatoare. Cu această ocazie, am definit şi mai bine
metoda noastră, sau perspectiva din care vom discuta în continuare diferitele idei politice.
Devreme ce, din punctul nostru de vedere, aşa cum afirmă şi Martin Heidegger, accentul va
cădea pe determinarea ontologică a diferitelor curente de gândire şi nu pe gradul lor de adecvare
la lumea concretă, înseamnă că nu ne vom împiedica nicicând în dificultăţile “utopice” ale
teoriilor. Ne-am obişnuit să judecăm aspru utopiile, ca pe nişte manuale de “utilizare” a lumii

9
Cartea se cheamă chiar Societatea deschisă şi duşmanii săi (The Open Society end Its Enemies), tradusă la noi la
Humanitas în 1993.
10
Societatea deschisă şi duşmanii săi, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993, p. 7.
11
Martin Heidegger, Parmenide, Ed. Humanitas, 2001, p. 180-181.

63
prost întocmite, deci…inutilizabile. Nici vorbă de aşa ceva. Utopiile nu sunt decât necesarele
evadări ale gândului uman liber din sfera contingentului lumii în cea a libertăţii totale, a libertăţii
Ideii. Ele nu sunt, atunci când au valoare, simple rătăciri ale gândului (deşi pot deveni aşa ceva,)
simple linii deviate de la linia normală a lumii. De altfel, utopiile cele mai “cumplite” din punctul
de vedere al “realiştilor” care le critică sunt exact cele care au fost experimentate de om, de
oamenii politici în mod particular. Am putea spune, contrariind o tradiţie comodă de gândire, că
o utopie a avut cu atât mai multe şanse să fie ademenitoare pentru om cu cât a părut
mai…utopică. Marxismul este cazul cel mai apropiat de noi şi este extrem de edificator. El a fost
pus în practică pe aproape jumătate din suprafaţa globului, deşi inadecvarea sa la condiţia
concretă a lumii era evidentă. Mai mult, după ce a cedat în plan concret, marxismul şi-a găsit noi
apărători, în sensul în care mulţi oameni au spus că eşecul său se datorează tocmai reţetei impure
în care a fost aplicat şi nu constituţiei lui intrinseci. Cu alte cuvinte, în loc să înspăimânte,
utopismul marxismului continuă să aibă admiratori. Acest lucru nu s-ar putea întâmpla (şi nici n-
ar putea fi explicat) decât ca urmare a unei strânse şi extrem de subtile legături între dimensiunea
utopică a unei teorii şi sentimentele cele mai adânci ale acelei fiinţe stranii care este zoon
politikon.
Pentru a înţelege totuşi spaima omului modern în faţa utopiei, trebuie să subliniem un fapt
care pare mai puţin luat în seamă: caracterul deviat al utopiilor moderne, în sensul unui decalaj
între scopurile propuse şi mijloacele folosite. Utopiile actuale sunt proiectele de guvernare ale
lumii moderne care cunosc perfecţiunea la nivelul scopului (adică al rezultatului final), dar sunt
cele mai sărace în ceea ce priveşte mijloacele adecvate atingerii acelui scop. Utopiile de azi se
grăbesc să construiască o lume ideală, fără a pune bazele corecte ale acesteia. Or, pentru ca un
proiect ambiţios să dureze, el are nevoie de o lentă şi stăruitoare construcţie (sau educaţie,
pentru că utopia politică se referă întotdeauna la regimul relaţiilor dintre oameni – orice utopie
este o complexă sociologie), o construcţie care să se concentreze pe ameliorarea naturii umane.

VI.2. Autoritarism, autoritate, putere

Pentru început, să încercăm să clarificăm cele trei concepte, dat fiind că în vorbirea curentă,
de multe ori, ele se confundă. Mai mult chiar, şi în literatura de specialitate întâlnim situaţii în
care noţiunea de autoritate este substituită cu cea de putere şi invers. Vom încerca să demonstrăm
că cele trei concepte, deşi sunt indubitabil legate unele de altele, au semnificaţii diferite.
Autoritarismul derivă din “autoriate”, numai un sufix, un –ism, despărţind sensuri care sunt,
sau care pot fi, la distanţe astronomice. Autoritatea este un termen latin foarte vechi şi nu a fost
niciodată (cel puţin până nu demult) un cuvânt peiorativ. De-a lungul secolelor, autoritatea a fost
invariabil un termen pozitiv, în timp ce autoritarismul indică un exces şi un abuz de autoritate, de
fapt, o autoritate opresivă, având o conotaţie negativă.
În lucrarea “What Was Authority” (1958), H. Arendt arată că sensul originar al “autorităţii”
este legat probabil de verbul latin augere, a augmenta. În primele sale sensuri, indică faptul că
deţinătorii autorităţii impun, confirmă şi sancţionează un anumit traiect de acţiune sau de
gândire. Pentru romani, o auctoritas a contemporanilor depindea şi provenea din autoritatea
întemeietorilor cetăţii. Să subliniem doar faptul că auctoritas, deşi în relaţie cu potestas, puterea,
a fost întotdeauna prin faptul că este ascultată şi recunoscută. În acelaşi timp, putem spune că
autoritatea este o putere bazată pe prestigiu, pe respect”.2

64
 Autoritatea nu este coercitivă, ea nu anulează posibilitatea alternativelor, “fiind în opinia lui
Flathman, în consonanţă cu autonomia”. Alţi sociologi, cum ar fi P.Paul Wolff, consideră că,
dimpotrivă, a accepta autoritatea înseamnă a renunţa la autonomie.
Ca semnificaţie, termenul de autoritate – deducem din analiza conecptuală a lui Sartori –
este mai aproape de cel de legitimitate decât de cel de putere : “autoritatea explică legitimitatea şi
invers ; cele două concepte sunt atât de strâns legate, încât reprezintă două faţete ale aceleiaşi
monede. Autoritatea face ca lucrurile să meargă înainte (sau nu) nu prin comadnă, ci prin
solicitări şi sugestii “juste” . Iată de ce asociem autoritatea cu abilitatea de a conduce, care
primeşte sprijin spontan. Din acelaşi motiv – şi în acelşai moment – criza democraţiei noastre
este descrisă ca o criză de autoritate”.3
Importanţa fenomenului legitimităţii în procesul de instituţionalizarea puterii a fost sesizată
încă din 1762 de J. J. Rousseau, în “Contractul social”. “Cel ce stăpâneşte nu este niciodată
destul de puternic penru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă forţa în drept şi supunerea în
datorie”.
În viziunea lui M. Weber, puterea reprezintă capacitatea de a atinge scopuri în ciuda
opoziţiei altora. El distinge între dominaţie(Macht) şi putere (Herrschaft) .În timp ce puterea este
“şansa de a face să triumfe în interiorul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în pofida unor
rezistenţe”, dominaţia desemnează “şansa de a găsi persoane ce pot fi convinse, gata să asculte
un ordin cu un conţinut concret”.
Jean Baudouin constată că raporturile de dominaţie nu sunt specifice puterii politice, ele pot
fi întâlnite în toate straturile societăţii (în familie, firme, instituţii educaţionale, etc.). Acest lucru
a dus la abordarea dominaţiei politice din două unghiuri de vedere :
“Primul constă tocmai în considerarea dominaţiei politice ca pe un raport social printre altele
care, în esenţă, nu se deosebeşte prea mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeşte doar
prin mijloacele specifice pe care le pune în mişcare. Aceasta este calea aleasă de politologul
nord-american Robert Dahl, atunci când afirmă că sistemul politic este o “urzeală persistentă de
raporturi umane, ce implică într-o măsură semnificatvă putere, dominaţie, autoritate”. Cea de-a
doua abordare presupune, dimpotrivă, delimitarea dominaţiei politice faţă de alte forme de
dominaţie şi reperarea părţii sale ireductibile. Sociologia lui Max Weber preferă cea de-a doua
abordare, chiar dacă o face fără prea multă convingere”.4
M. Weber defineşte statul ca fiind “o acţiune politică cu caracter instituţional, a cărei
conducere administrativă revendică cu succes, în limitele unui teritoriu dat, monopolul legitim al
coerciţiei fizice”. Arătând că statul se bazează pe monopolul coerciţiei fizice legitime, Weber se
află în situaţia de a admite că acest lucru este posibil doar atunci când cei dominaţi se supun
autorităţii revendicate de cei care domină. Dacă aşa stau lucrurile, se naşte întrebarea : de ce se
supun oamenii, în ce condiţii, pe ce se întemeiază această dominaţie? Pentru a răspunde la
această întrebare, marele sociolog german construieşte o tipologie ideală a dominaţiei bazate pe
legitimitatea (încrederea în validitatea autorităţilor şi a actelor lor).
A). Legitimitatea tradiţională. Baza justificării dominaţiei o constituie tradiţia. Actorii sociali
au încredere în caracterul sacru al tradiţiilor şi cutumelor, care stabilesc regulile vieţii publice şi,
de asemenea, în persoanele care sunt exponente directe ale acestora. J. Baudouin sesizează că
“autoritatea cu care este investit şeful tradiţional poate varia. Ea poate fi puternică, dacă
concentrează în mâinile sale esenţa puterii (“sultanismul”). Ea slăbeşte într-o oarecare măsură
dacă e împărţită cu alte autorităţi (“patriarhat” sau “gerontocraţie”) sau dacă se sprijină pe o
administraţie supusă propriei persoane (“patrimonialism”). Dar în fiecare din aceste cazuri
titularul puterii, chiar relativ mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre. Hussein al

65
Iordaniei sau Hassan al II-lea al Marocului îşi trag cea mai mare parte a credibilităţii din faptul
că sunt consideraţi în ţările lor descendenţii direcţi ai lui Allah”.5
B). Autoritatea raţional-legală. Schimbările pe care industrializarea le-a atras după sine au
subminat autoritatea tradiţională. Schimbările pe care ea le-a produs au aruncat în desuetudine
vechile practici tradiţionale. Autoritatea raţional-legală a lui Weber este bazată pe “credinţa în
legalitatea reglementărilor şi în dreptul celor plasaţi în poziţii ale autorităţii prin asemenea reguli
de autoritate de a emite ordine”(M. Weber).
Deci, o altă sursă a autorităţii o constituie sistemul de legi şi reguli care investeşte cu putere
legitimă o anumită poziţie,statut social. Aceasta s-a dezvoltat odată cu creşterea industrializării şi
este mai compatibilă cu birocratizarea.
Autoritatea raţional legală este puterea justificată printr-un sistem de reguli şi legi acceptate
de societate (autoritatea birocratică). Ea este legată mai mult de un statut decât de o persoană.
Cât timp persoana ocpă poziţia respectivă are dreptul să-şi exercite autoritatea. După aceea, nu.
C).Autoritatea charismatică este întemeiată pe “sanctitatea, eroismul sau caracterul
exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ relevat sau impus de această persoană”(M.
Weber).
Autoritatea charismaică derivă din calităţile personale extraordinare ale conducătorului, care
este un şef ieşit din comun, dotat cu “charisma”, sau cu un “farmec” fără egal şi care inspiră
angajament şi insuflă ascultare (Ghandi, Hitler, Martin Luther King). Cele mai multe societăţi
consideră conducătorii charismatici periculoşi, deoarece, de multe ori (fiind mai nonconformişti)
ei pot submina bazele celorlalte forme de autoritate : tradiţia şi poziţia.
Pierderea unui conducător charismatic ameninţă existenţa grupului dacă tradiţia şi poziţia
nu-i susţin autoritatea. De-a lungul timpului,charisma a reprezentat o forţă revoluţionară, care a
generat mişcări sociale. Weber susţine că supravieţuirea unei mişcări charismatice depinde de
“rutinizarea” charismei, transformarea autorităţii charismatice fie în formă tradiţională sau
birocratică, fie într-o combinaţie a celor două (exemplul charisma lui Isus Christos).
Analizând textul weberian, privind comparaţia dintre cele cinci forme de legitimitate, J.
Baudouin constată că spre deosebire de monarh, care are “supuşi”, şeful carismatic se adresează
“adepţilor” care, într-un sfârşit, alcătuiesc o “comunitate emoţională” care se lasă sedusă de
“farmecul” celui ales.
În timp ce în forma tradiţională, încrederea colectivă este investită mai mult într-un principiu
decât într-o persoană (“Regele a murit, trăiească regele”), adeziunea populară e afectivă şi
pasională. În sfârşit, întreţinerea carismei îl obligă pe şef să mobilizeze resurse importante dacă
nu vrea să se expună uitării şi dizgraţiei. Regimul carismatic induce o solicitare permanentă a
adepţilor şi o teatralizare nevrotică a scenei politice”.6
În concepţia multor sociologic, dictaturile plebiscitare contempoane (Lenin, Stalin,
Mussolini, Hitler) au fost “o ilustrare spectaculoasă “ a conceptului de dominaţie charismatică.
Analizând legitimitatea, din perspectiva weberiană, atenţionează sociologul francez, nu terbuie
să scăpăm din vedere faptul că tipurile inventariate de Max Weber sunt “tipuri ideale”,
neexistând în stare pură în realitate.
În cadrul aceluiaşi regim, putem întâlni elemente de la oricare din aceste “reconsrucţii
utopice”. Este cazul Imperiului napoleonian, de exemplu. Organizat în jurul persoanei
împăratului, celebrînd faptele sale de arme devenite legendare, ne ducem cun gândul la
dominaţia carismatică. Totuşi, crearea şi întărirea unei administraţii din ce în ce mai raţionale şi
centralizate, cât şi codificarea spectaculoasă a dreptului cutmiar, îl apropie mai mult de modelul

66
raţional legal. Şi, în sfârşit, tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale şi
chiar a unei cvasi-societăţi de curte ne duce cu gândul la elementele unui tip tradiţional”.
Faţă de puterea politică, sociologia şi-a manifestat interesul în următoarele câteva direcţii
principale:
- a considerat statul ca o instituţie politică ca oricare alta iar instituţiile politice le-a integrat
în cadrul instituţiilor sociale;
- a acordat o atenţie particulară aspectelor formale, funcţiilor latente şi disfuncţiilor
instituţiilor prin care se exercită puterea politică;
- tinde să confere o accepţiune foarte largă termenului de “politic”.
Din ce în ce mai mult se consideră că universului politic îi aparţin, fără deosebire, toate
fenomenele care implică relaţii de putere, autoritate, conducere. Puterea apare, deci, în instituţii
foarte diferite cum ar fi statul, organizarea socială, patidul politic, sindicatul, biserica, familia.
În legătură cu bazele şi funcţionarea puterii, două orientări fundamentale au marcat
sociologia politicii : consensualismul şi conflictualismul. Există, ce-i drept, şi o a treia tradiţie,
deloc neglijabilă, care a subliniat coexistenţa consensualismului şi a conflictualismului în
manifestările puterii. Pentru Tocqueville, exercitarea puterii într-un sistem democratic implică un
echilibru între forţele conflictului şi cele ale consensului.
Deciziile în democraţie trebuie luate cu “minimum de forţă şi maximum de consens”
(Lipset). Berelson corelează posibilitatea democraţiei cu crearea unui echilibru între consens şi
clivaj în politică. Inexistenţa grupurilor politice opuse, a clivajelor deci ar sugera “o comunitate
în care politica nu are o importanţă reală pentru ea. Pe de altă parte, continuă sociologul
american, adâncirea clivajului poate ameninţa însăşi existenţa democraţiei. Altfel spus, “dacă nu
există consens în interiorul societăţii”, există un potenţial limitat pentru o rezolvare paşnică a
diferenţelor politice, care sunt asociate cu procesul democratic” (G. Almond, S. Verba, 1963).
Prea mult consens micşorează posibilitatea impunerii de responsabilităţi elitelor.
Teoriile consensului au pus accentul pe faptul că puterea politică este cea care permite
coordonarea activităţilor de interes general ; asigurarea ordinii şi continuităţii sociale. Exercitarea
puterii reprezintă un instrument esenţial, prin care oricare societate îşi gestionează
supravieţuirea. Sociologia marcată de această orientare a fost interesată mai mult de funcţionaera
puterii (condiţii, forme, tipologie) şi mai puţin de mecanismele erodării şi transformării sale.
Concepţiile conflictualiste au scos în evidenţă caracterul eminamente coercitiv al puterii
politice, impunerea sa de către grupurile dominante asupra celor dominate în scopul realizării
propriilor interese. Ceea ce pare să caracterizeze această orientare este (Parsons)“conceptul de
sumă nulă” sau teza “caracterului limitat al puterii” (R. S. Lynd), într-o societate dată există o
cantitate limitată de putere, astfel încât oricare extindere a puterii unui grup se face în
detrimentul altuia. Teoria marxistă subliniază faptul că principala funcţie a instiutţiilor politice
(statul în primul rând)este cea de dominaţie de clasă. Ea aceentuează asupra caracterului istoric şi
al fundamentelor economice ale distribuirii puterii în societate.
Reducţionismul economic marxist a fost ulterior mai nuanţat şi mai temperat. A Gramsci a
analizat rolul instituţiilor culturale în impunerea “hegemoniei” clasei conducătorilor. Acestea,
prin mijloacele lor specifice, contribuie la obţinerea consensului maselor ceea ce duce la
coborârea pragului de coerciţie directă necesară pentru menţinerea dominaţiei.
L. Althusser argumentează teza funcţionării “aparatelor ideologice ale statutlui” în sensul
inculcării “respectului individului faţă de diviziunea tehnologică a muncii”, prin intermediul
căreia este reprodusă structura de dominaţie în societate.

67
 C.W. Mills, constatând fenomenul extinderii birocraţiei în societăţile industrializate, critică
efectele nefaste ale acestei tendinţe : clivajul crescând între instituţii şi public, opacizarea
legăturilor dintre conducători şi conduşi, deteriorarea democraţiei şi formarea unei “elite” a
puterii. Acest cerc restrâns decide destinul unei întregi societăţi.
Studiile pe care el le-a realizat ca, de altfel, şi cele întreprinse de G. Mosca, R. Michels şi V.
Pareto au evidenţiat faptul că elita politică este formată din oameni care “trăiesc din politică”,
care au sentimentul apartenenţei la acelaşi grup, la “confreria oamenilor ajunşi”.
“Dobândind un nou statut social, alesul se autonomizează vis a vis de mediul social din care
a ieşit. Cercul său de frecventare se transformă. Tinde să interiorizeze normele conducătorilor.
Modurile sale de a fi, limbajul, îmbrăcămintea, obişnuinţele, modul de viaţă, se pot transforma
vizibil. Cu greu ar mai putea recunoaşte cineva în anumiţi aleşi pe vechiul lăcătuş, funcţionar sau
institutor”.8
Avem de-a face astăzi cu “o profesionalizare a personalului poltic” (J. Schumpeter, 1972),.
Consecinţele imediate ale acestui fapt sunt apariţia “tendinţelor, intenţiei şi acţiunii de a
monopoliza posturile de conducere din sistemul politic” (J. N. Rosenau, 1994).
Pe de altă parte, Dahrendorf observa că apar noi tipuri de autoritate în societăţile capitaliste
avansate datorită separării proprietăţii legale asupra mijloacelor de producţie de controlul direct
al acestora.

VI.3. Tipuri de regimuri politice: democraţie, autoritarism, totalitarism.

Regimul politic se referă la modul concret în care funcţionează un sistem politic dat,
respectiv structurarea în acţiunea politică propriu-zisă a relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi.
El implică forma de guvernare (monarhie sau republică), statuarea rolurilor actorilor politici şi
tipul de răspuns al masei de guvernanţi.9
Prima tipologie a regimurilor politice a fost realizată de Aristotel şi a avut o influenţă
deosebit de mare asupra gândirii politice ulterioare. După numărul celor care exercită puterea,
susţine marele filosof, regimurile politice pot fi de trei feluri : regalitate, aristocraţie şi
democraţie. În cadrul regalităţii, unul singur deţine puterea, puterea este deci personalizată, fapt
ce se finalizează în eşuarea ei în tiranie. Aristocraţia caracterizează acel tip de regim politic, în
cadrul căruia puterea este posedată de câteva persoane şi prin acest fapt constituie o oligarhie,
devenind asupritorii celorlalţi. În cel de al treilea tip de regim politic, susţine Stagiritul, puterea
este posedată şi exercitată de o mulţime de oameni.
Astăzi, deşi nu putem vorbi despre un consens general privind tipologia regimului politic,
cea mai frecvent întâlnită este aceea care susţine existenţa a trei mari tipuri de regim politic :
democraţii pluraliste, autoritarim şi totalitarism. Deşi este o problemă conroversată, să încercăm
să dezvăluim principalele coordonate ale acestor trei tipuri de regimuri politice. Primele
controverse s-au născut în jurul întrebării dacă totalitarismul este sau nu un regim politic. Edgar
Hallet Carr şi J.L. Talmon confundă totalitarismul cu gândirea totalitară. Astfel, cel dintâi susţine
că totalitarismul este : “o convingere conform căreia un grup organizat sau o instituţie, fie ea
biserică, guvern sau partid are acces în mod privilegiat la adevăr. El este vechi de când lumea, a
existat dintotdeauna şi va exista mereu (cu excepţia unor mici perioade din epoca
individualismului”).10
În contrapartidă, Friederich opinează că totalitarismul este mai mult decât o ideologie, este
un sistem social. În lucrarea intitulată “Totalitarism”, el a enumerat cinci cerinţe de care depinde

68
existenţa unui sistem totalitar : (a) o ideologoie oficială ; (b) un singur partid de masă controlat
de o oligarhie ; (c) monopolul guvernamental al armamentului ; (d) monopolul guvernamental
asupra mass-media şi (e) un sistem de poliţie terorist.
Mai târziu, la fel ca şi Brzezinski, el a adăugat pe această listă o a 6-a cerinţă şi anume o
economie dirijată la nivel central, fapt care le demolează argumentaţia, deoarece nazismul nu s-a
întemeiat pe o economie centralizată. Astfel, ei şi-au întins singuri o capcană din care nu au mai
putut ieşi şi care le-a demolat întreaga argumentare, deoarece cea de a 6a caracteristică excludea
nazismul din totalitarism, deoarece el nu s-a întemeiat pe o economie centralizată. Definit astfel,
conceptul nu putea cuprinde laolaltă şi stalinismul şi nazismul. Această fisură în definirea
totalitarismului a dat naştere unor atacuri virulente împotriva uitlizării lui. Multe voci au susţinut
că noţiunea nu trebuie redefinită, ci respinsă. Renunţarea la acest concept, afirmă respectivii
gânditori, este recomandată cel puţin din două motive : 1. Pentru că totalitarismul este unul din
instrumentele propagandistice ale războiului rece, marcat de părtinire polemică ;2. Şi pentru că
regimurile comuniste sunt astăzi foarte diferite între ele şi în comparaţie cu ceea ce erau în anii
’50.
G. Sartori nu împărtăşeşte acest punct de vedere, sesizând fragila argumentare pe care se
întemeiază: “În mare, primul argument dovedeşte mai mult decât oricare altul, natura extrem de
politizată şi ideologizată a dezbaterii. Al doilea are, în schimb, unele merite. Aşa cum a fost
formulat de Michael Curtis, esenţa lui este că în vreme ce conceptul de totalitarism fusese util
iniţial, el îşi pierde utilitatea acum, când nazismul şi fascismul sunt defuncte, când în Rusia
comunismul nu mai este de factură stalinistă iar lumea comunistă este extrem de diversificată”.11
El rămâne la convingerea că termenul este necesar, eficient şi relevant. Semantic vorbind,
susţine marele politolog, reflectă “încarcerarea întregii societăţi înlăuntrul statului”, o dominanţă
politică atotcuprinzătoare asupra vieţii extrapolitice a omului”, “invazia totală a vieţii private”.
Finer reuşeşte o descriere sugestivă a totalitarismului. “Întreaga societate este politizată ; dacă
sferele private ale vieţii supravieţuiesc, ele rămân … supuse unui guevrn care, oricând şi din
orice motiv, le poate controla, invada şi cuceri”. Sartori conchide că tocmai aceasta este
distincţia dintre totalitarism şi absolutism, autoritarism şi celelalte variante ale dictaturii :
“Distrugerea liniei de demarcaţie dintre stat şi societate şi politizarea totală a societăţii ….
Aceasta nu se reduce doar la problema unei puteri politice mai mari sau mai reduse. Diferenţa
este calitativă, nu cantitativă”. Că despotismul este temut şi guvernează în mod caracteristic prin
frică, continuă Sartori, este o realitate greu de combătut. Cu toate acestea, totalitarismul este o
amplificare maximă a despotismului, despotismul cel mai puternic dintre toate.
Dictatura a avut conotaţii diferite de-a lungul timpului. Pentru romani, dictator era o
magistratură extraordinară, de scurtă durată (6 luni), menită să răspundă în mod exclusiv unei
urgenţe militare.
În sens modern, dictatura reprezintă o formă de guvernare a unei singure persoane, care
deţine întreaga putere în stat şi pe care o exercită în mod arbitrar (Papa Doc, Juan Peron –
Argentina, Sadam Hussein – Irak, sunt câteva exemple).
Hunta este un tip de dictatură şi anume o dictatură militară care rezultă din răsturnarea unui
regim cu ajutorul forţelor militare, care după cucerirea puterii, îşi pun propriul lor conducător la
putere (gen. Pinochot în Chile este un exemplu relevant).
În afara dictaturii unei persoane, se mai poate vorbi şi de o dictatură exercitată de un grup
restrâns de persoane (exemplu : dictatura iacobină sau dictatura unei hunte militare).

69
 N. Goodman susţine că dictatura este o formă de autoritarism, aceasta de pe urmă
caracterizându-se prin excluderea poporului de la participarea politică şi prin imposibilitatea
înlocuirii din funcţie prin mijloace legale a conducătorului.
Trecând în revistă principalele polemici iscate de definirea acestui termen, Sartori se declară
satisfăcut de următoarea definiţie : “dictatură este o guvernare neconstituţională, pentru că cei
care guvernează fie că falsifică constituţia preexistentă, fie că rescriu o constituţie care să le
acorde puterea de a face, practic, orice doresc. Din acest punct de vedere, structura dictaturilor
este şi poate fi descrisă cu uşurinţă ca opusul structurilor constituţionale”.12 Dictatura iese, deci,
de sub constrângerile legii. Ea nu este un stat fără partide, ci un stat cu un singur partid.
Politologul american (de origine italiană) subliniază faptul că nici unul dintre termenii
analizaţi până aici nu sunt în mod indiscutabil perfect opuşi termenului de democraţie. După
părerea lui, singurul termen care ar avea această calitate este autocraţia. Putem vorbi deci de
dihotomia perfect simetrică : “democraţie sau autocraţie”.
“Aşadar, vom susţine teza conform căreia democraţia este o non-autocraţie, contrariul
perfect al autocraţiei. Aceasta înseamnă că democraţia denotă un sistem politic caracterizat prin
refuzul puterii personalizate, a puterii asupra cetăţenilor, putere care să aparţină cuiva. Puterea nu
este “proprietatea” nimănui. Mai specific, democraţia este un sistem bazat pe principiul conform
căruia nimeni nu se poate proclama conducător, nimeni nu poate deţine puterea în nume personal
şi în mod irevocabil. Tocmai pentru că principiul autocratic este respins, axioma democratică
este aceea că puterea omului asupra altor oameni poate fi acordată doar de ceilalţi iar aceasta
numai şi numai pe baza revocabilităţii (pentru că altfel cei care acordă puterea vor renunţa
concomitent la puterea lor). Aşadar, conducătorii vor deţine această funcţie ca urmare a
desemnării libere, neîngrădite de către cei care urmează să fie conduşi. Cu alte cuvinte, oricând
puterea celorlaţi de a desemna pe cineva este contrafăcută sau anihilată – pentru că dezacordul
este zădărnicit ori nu se oferă alternative – democraţia este ucisă chiar când începe să
funcţioneze. Dacă este sau ar putea fi orice altceva decât reversul exact al autocraţiei –
democraţia nu ar exista.
În viziunea lui N. Goodman, principalele coordonate ale unui stat democratic sunt : 1.
Participarea poporului la alegerea şi îndepărtarea conducătorilor ; 2. Democraţia poate îmbrăca
două forme : a) reprezentativă, în care poporul alege, periodic, alte persoane care să-l reprezinte
în procesul de decizie şi b) directă, participativă, care presupune implicare directă a maselor în
procesul decizional.3. Dezvoltarea economică are drept consecinţe formarea unei populaţii
urbane, cultivate şi sofisticate cu pretenţii politice şi a unei clase de mijloc, din ce în ce mai
consistente, care se consideră beneficiara sistemului şi care nu susţine o schimbare politică
drastică ; 4. Limitarea instituţională a puterii datorată autonomiei şi controlului reciproc al celor
trei puteri : executivă, legislativă, judecătorească (principiul separării puterilor) ; 5. Nu există
divergenţe majore în societate care să provoace convulsii sociale grave ; 6. Există toleranţă faţă
de o disidenţă rezonabilă. Există dreptul la opinie iar cei care nu sunt în consens cu majoritatea,
nu sunt stigmatizaţi, nu sunt consideraţi distructivi ; 7. Accesul larg al populaţiei la infromaţii
(uneori informaţii “potrivite”).
Democraţia - îşi încheie Sartori analiza conceptuală – este un sistem în care “nimeni nu se
alege pe sine, nici nu se poate investi cu puterea de a conduce şi, prin urmare, nimeni nu îşi poate
aroga singur putera necondiţionată şi nelimitată”.

VI.4. Cultură politică şi cultură civică

70
 Cu mult înainte ca termenul de “cultură politică” să fi fost inventat, conţinutul lui a suscitat
un imens interes dar şi mai mari controverse şi confuzii în filosofia şi ştiinţa politică. Platon, în
“Republica”, corela calitatea guvernării cu “dispoziţiile” şi atitudinile indivizilor. Rolul educaţiei
în socializarea politică, respectiv în formarea conştiinţelor, atitudinilor, sentimentelor politice, a
fost subliniat şi de Platon şi de Aristotel.
Mai tîrziu, la începutul veacului al XVI-lea, Machiavelli constată că funcţionalitatea
instituţiilor democratice, depinde, în mod fundamental, de caracterul indivizilor.
Peste două veacuri, Montesquieu explica natura instituţiilor politice ale unui stat, insistând
asupra rolului variabilelor sociologice, antropologice şi psihologice.
În 1853, Tocqueville, într-o scrisoare adresată lui F. de Corcelle, semnala rolul decisiv al
sentimentelor, “înclinaţiilor inimii”, credinţelor, moravurilor, în modelarea instituţiilor politice.
Lucrarea sa, “Democraţia în America” este o demonstraţie seducătoare a rolului culturii politice
în asigurarea stabilităţii sistemului democratic.
La începutul acestui veac, Max Weber face o analiză pertinentă a valorilor şi atitudinilor ce-
şi au originea în religia protestantă, ca principali factori catalizatori ai schimbărilor în structura
economică şi politică a unei societăţi. Y. Schmeil, Ch. Foster, M. Dogan, Dominique Pellasy, J.
Welc, R.D. Putman şi Ellis Wildavski, Thomson sunt numai câteva nume care demonstrează
importanţa deosebită pe care politologii o acordă astăzi acestei teme. Cercetările lor au contribuit
semnificativ la clarificarea conceptului de cultură politică, chiar dacă el rămâne în continuare un
concept controversat plin de capcane.
Astfel, sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenţa faţă de adoptarea acestui
concept în ştiinţele politice. El susţine că următoarele concepte - de cultură economică, politică,
estetică - ar fi îndreptăţite, dacă respectivele domenii ar poseda valori proprii, diferite de ale
altora. Se poate vorbi mai degrabă – afirmă acelaşi autor – despre aspectele politice ale culturii
decât despre cultura politică. În realitate însă, valorile care se manifestă în aceste domenii nu
sunt altceva decât valorile de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu particular. “13 Cu
toate acestea, - conchide politologul mai susamintit -s-ar putea justifica într-un fel utilizarea
termenului, deoarece el trimite la o anumită realitate reprezentată fie de anumite aspecte politice
ale culturii, fie de aspectele culturale ale politicii, aspecte care indiferent cum le-am numi
formează un ansamblu coerent şi coordonat”.
Chiar şi “părinţii” culturii politice – respectiv Gabriel Almond, Sidney Verba şi Lucien Pye
– sesizează anumite dificultăţi pe care le creează utilizarea acestui concept. Pe de-o parte, ei
susţin că au creat acest termen tocmai din nevoia de a evidenţia caracterul distinct al sferei
politicului, înţelegerea ei ca o subcultură distinctă, cu reguli de comportament şi procese de
socializare specifice. Pe de altă parte, ei evidenţiază – dincolo de avantajele utilizării acestui
concept – dificultăţile pe care le creează. “Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în
moduri foarte variate şi că, introducându-l în vocabularul ştiinţei politice, riscăm să importăm
atât avantajele cât şi ambiguităţile sale”.14
În acelaşi context, Lucian Pye semnala riscul utilizării termenului în discuţie ca explicaţie
salvatoare ori de câte ori analiza politică se afla în impas. J. Schemeil preferă utilizarea la plural
a termenului, care, oricum, rămâne o “invenţie a antropologilor”. 15În concepţia sa, singularul
este nerelevant pentru că sugerează o cultură politică unică, cu efecte multiple asupra vieţii
politice dintr-o ţară. Termenul de “culturi politice” pe care îl propune, exprimă pluralismul
cultural care are, însă, un factor comun, şi anume, atitudinea faţă de regimul politic. Mattei
Dogan şi Dominique Pelassy constatau că este dificil să vorbim despre o cultură politică

71
naţională, mai ales pentru ţările în care procesul de omogenizare nu este atât de avansat ca în
Franţa sau SUA. Ei se întreabă dacă nu cumva introducând conceptul de cultură politică “nu
riscăm explicaţii care nu se măgineasc la realitatea socială, sau, cu alte cuvinte, nu riscăm un
regres ştiinţific?”
Cu toate controversele pe care le-a provocat, cei mai mulţi politologi consideră că renunţarea
la utilizarea acestui termen ar fi oricum mult mai păgubitoare decât acceptarea lui cu toate
dificultăţile şi ambiguităţile pe care le produce.
Ce se înţelege însă, mai exact, prin cultura politică?
În limbajul comun, ea se identifică cu informaţia politică. Se apreciază că o persoană are
cultură politică, dacă votează în cunoştinţă de cauză sau este la curent cu regulile jocului politic.
În ştiinţele politice, termenul a fost utilizat pentru prima oară în 1956 de Gabriel Almond în
lucrarea “Comparative Political System”. El reia în 1963, împreună cu Sideny
Verba,problematica culturii politice în renumita lucrare : “Cultura Civică”. Aici, atrăgând atenţia
asupra caracterului politic al conţinutului culturii mondiale pe cale de a se naşte, în mod indirect,
ei subliniază încă o dată necesitatea utilizării conceptului de cultură politică. “Când vorbim de
cultura politică a unei societăţi – susţin G. Almond şi S. Verba – ne referim la sistemul politic,
aşa cum a fost internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale (…) Cultura
politică a naţiunii este “distribuţia particulară “ a patternurilor din “orientările” către “obiectele
politice”, aşa cum se realizează acestea între membri naţiunii.
În concepţia autorilor, există trei tipuri de orientări ;16
1.“orientarea cognitivă”, adică cunoaşterea şi credinţa cu privire la sistemul politic ;
2.“orientarea afectivă”, respectiv sentimentele privind sistemul politic ;
3.“orientarea evaluativă”, care se referă la judecăţile şi opiniile cu privire la “obiectele
politice”. Principalele elemente care definesc orientările cognitivă, afectivă şi evaluativă a
indivizilor sunt următoarele : nivelul informării politice, a cunoştinţelor şi sentimentelor pe care
le au faţă de sistemul politic naţional ; cunoştinţele şi sentiemntele despre natura şi limitele
deciziilor publice şi politice şi despre modul în care sunt puse în practică ; gradul de
conştientizare a drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor politice ; cunoaşterea şi utilizarea
strategiilor şi mijloacelor pentru protejarea şi pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii ;
gradul de implicare în mecanismele puterii locale ; criteriile folosite pentru judecarea
performanţelor sistemului politic şi a elitelor politice ; conştientizarea impactului şi a
semnificaţiei actului de guvernare politică.
Mergând pe acelaşi filon, J. Wiatr defineşte cultura politică ca totalite a atitudinilor, valorilor
şi tipurilor de comportament existente într-o societate referitoare la relaţiile reciproce dintre
puterea politică şi cetăţeni.
M. Dogan şi D. Pelassy susţin că respectivul concept “desemnează un set de credinţe
politice, de sentimente şi de valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat”.17
Cultura politică nu este numai produsul istoriei colective, ci şi a istoriei fiecărui individ,
sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Ea are legătură atât cu instiuţiile politice cât şi cu
experienţele personale ale indivizilor.
Cultura politică joacă un rol esenţial atât în viaţa comunităţii, cât şi în viaţa individului.
Comunităţii îi oferă un set de valori, atitudini, norme şi idealuri care să asigure funcţionalitatea şi
coerenţa instituţiilor sale. Individului îi pune la dispoziţie un ghid care să-i faciliteze participarea
la viaţa publică şi politică.
Cultura politică trebuie înţeleasă ca un subsistem al culturii în general iar ansamblul de idei
şi opinii şi atitudini politice ale indivizilor, ca o parte componentă a culturii lor generale. Ideile şi

72
credinţele politice ale indivizilor nu sunt rupte de cultura lor generală, de concepţia lor despre
viaţă, de viziunea lui asupra naturii umane în ultimă instanţă. De exemplu, o viziune pesimistă
întreţine o stare de suspiciune socială, diminuează gradul de încredere şi loialitate manifestatae la
nivelul comunităţii, generând mai departe, o atitudine politică pasivă, de resemnare faţă de
autoritatea politică. Dimpotrivă, o viziune optimistă asupra esenţei umane se direcţionează în
încredere socială, solidaritate civică, atitudine reflexiv-critică faţă de putere şi participare activă
la viaţa publică.
Pe de altă parte, trebuie remarcat următorul fapt : cultura politică nu are o structură
uniformă, omogenă. Dincolo de diferenţele dintre culturile politice ale diferitelor naţiuni (care
reies din studiile, cercetările efectuate de Almond şi de Verba) sunt semnalate diferenţe în
interiorul aceleiaşi naţiuni, fie între diferitele sale regiuni, fie între diferitele categorii social-
poltice (ex., elite-nonelite).
Diferenţele cu privire la nivelul culturii politice, între diferitele regiuni sunt expresia
deosebirilor dintre nivelele dezvoltării economice şi dintre gradele de maturizare politică
specifice acestora. Aşa stând lucrurile, cultura politică apare ca un rezultat al competiţiei dintre
diverse moduri de raportare la viaţa politică, dintre diverse “moduri de viaţă”, cum sugerează
Wildavsky, Ellis, Thompson.
Cercetările în domeniu scot în evidenţă faptul că opiniile şi atitudinile politice pot diferi şi în
funcţie de nivelul educaţional, de categoria de vârstă, de mediul de rezidenţă, de statutul politic
al individului. L. Pye semnalează diferenţele dintre cultura politică a elitelor şi cea a nonelitelor.
În anumite circumstanţe, elitele pot deveni forţe motrice de modernizare politică a societăţii , pot
contribui fundamental la inocularea noilor mentalităţi politice în conştiinţa nonelitelor, la
dezvoltarea societăţii civile. În noile democraţii, maturizarea clasei politice, dezvoltarea unei
culturi politice moderne la nivelul acestei clase devine o prioritate absolută urmărind ca, ulterior,
fenomenul să se generalizeze la nivelul maselor. Se poate spune că există societăţi caracterizate
printr-o mai mare fragmentare a culturii politice, sau, dimpotrivă, printr-o mai mare
omogenizare.
Fragmentarea culturii politice (diferenţierea ei pe regiuni, categorii sociale) are serioase
repercursiuni asupra stabilităţii şi forţei instituţiilor democratice, în sensul diminuării lor.
Dacă primele cercetări în domeniul culturii politice au urmărit şi accentuat diferenţele
existente(pe acest plan) între diferitele naţiuni (vezi Almond şi Verba – “Cultura civică”) astăzi
se constată reorientarea lor către evidenţierea diferenţelor existente în cadrul aceleiaşi naţiuni
(Robert D. Punam, Wildavsky, Ellis Thompson).
În funcţie de tipurile de orientări politice existente în diversele ţări faţă de “obiectele
politice” (de la sistemul politic în general, până la individ ca actor politic), G. Almond şi S.
Verba vorbesc despre existenţa a trei mari tipuri de subculturi politice : parohială, depedentă şi
participativă. Ei atenţionează asupra caracterului mixt al culturii politice.
1.Cultura politică parohială desemnează frecvenţa zero a orientării politice. Exemplul cel mai
relevant este cel al triburilor, care conştientizează vag sau deloc existenţa guvernului central şi a
căror viaţă este în mare parte neafectată de deciziile centrale. Deci, cultura politică parohială este
întâlnită în comunităţile în care structura politică este inexistentă, relaţiile sociale fiind
reglementate prin instrumentul valorilor tradiţionale nonpolitice.
2. Cultura politică (pasivă) dependentă desemnează o frecvenţă înaltă a orientărilor faţăde
sistemul politic general (sentimente cum ar fi patriostismul) şi faţă de “obiectele de output”(adică
punerea în practică a politicilor, fluxul de sus în jos) însă orientări zero în ceea ce priveşte fluxul
de jos în sus şi perceperea sistemului în calitatea de participant activ. Actorii sociali sunt

73
conştienţi de existenţa sistemului politic dar au un rol pasiv în raport cu acesta. Exemplul cel mai
relevant este cel al oamenilor ce trăiesc în regiunile autoritare, în dictaturi unde ei se percep mai
mult ca alienaţi politic, ca intruşi, decât ca participanţi la procesul politic.
3. Cultura politică participativă se caracterizează prin orientări maxime faţă de toate “obiectele
politice”, în special faţă de sine ca participant activ la politică. Indivizii sunt conştienţi de
drepturile şi obligaţiunile lor politice, implicându-se în sfera politică activ şi raţional.
Participarea lor este fundamentată cognitiv şi atitudinal : dispun nu numai de cunoştinţe politice,
ci şi de abilităţi de comunicare, cooperare, negociere.
Una din concluziile cele mai semnificative, care se desprinde din analiza comparată pe care
au întreprins-o Almond şi Verba, o constituie faptul că cele trei subculturi : parohială,
dependentă şi participativă pot coexista în sânul aceleiaşi culturi politice. În majoritatea
democraţiilor moderne cele trei subculturi, în interacţiunea lor, constituie componentele culturii
politice democratice, cultura participativă ocupând un rol privilegiat în raport cu celelalte două.
Specifică democraţiilor moderne occidentale este combinaţia pasivă- participativă,
caracterizată prin puternice modele de participare politică pe fondul unor obiceiuri tradiţionale
care impun respect faţă de lege şi loialitate faţă de structura puterii.
Cu cât dimensiunea participativă a unei culturi politice este mai proeminentă, cu atât
sentimentul competenţei civice este mai prezent atât la nivelul individului, cât şi al comunităţii ;
şi invers, când într-o cultură politică componentele parohiale şi dependente sunt dominante,
sentimentele indivizilor de alienare politică şi neîncredere socială sunt tot mai frecvent întâlnite.
În legătură cu evoluţia politică viitoare a statelor, Almond şi Verba propun o viziune
optimistă: “Noua cultură politică mondială – anticipează ei – va fi o cultură politică a
participării”. Se subînţelege că tot mai multe state vor alege calea democraţiei în dezvoltarea lor
ulterioară.
Infuzarea modelului democratic participativ în tot mai multe ţări va presupune mai mult
decât existenţa instituţiilor formale ale democraţiei (partide politice, legislativ ales, sufraj
universal). Pe lângă toate acestea, existenţa unei culturi politice democraticve va fi
indispensabilă. Astăzi, politologii ca şi cetăţenii obişnuiţi, se întreabă deopotrivă în ce măsură
este posibilă transplantarea culturii politice democratice în statele post comuniste. S-a constatat
că – susţin autorii mai sus menţionaţi – transferul culturii politice a statelor democratice
occidentale în societăţile în tranziţie întâmpină cel puţin două mari obstacole : primul derivă din
obiectivele marilor idei ale democraţiei, care se realizează cu distorsiuni, cu modificări
substanţiale ; al doilea, îl constituie problemele obiective cu care se confruntă aceste naţiuni :
tehnologii şi sisteme sociale arhaice.
În continuare, vom încerca să delimităm conceptele de cultură civică şi de cultură politică.
Cultura civică îmbină modernitatea cu tradiţia, este “o cultură pluralistă, bazată pe
comunicare şi persuasiune, o cultură a consensului şi a diversităţii, o cultură care a permis
schimbarea, moderând-o însă”(G. Almond şi Verba).
Autorii mai sus amintiţi încearcă să construiască conceptul de cultură civică într-o relativă şi
parţială opoziţie cu cultura politică parohială şi dependentă. În acelaşi timp, aparent paradoxal, ei
nu identifică cultura civică nici cu cultura politică participativă. În concepţia lor, cultura civică
nu este în mod exclusiv o cultură politică participativă, ci o cultură politică mixtă, în care
coexistă cele trei tipuri de cultură politică, predominantă fiind însă cea participativă.
Cultura civică nu este acelaşi lucru cu educaţia civică. Educaţia civică prescrie modul în
care cetăţenii trebuie să se comporte într-o societate democratică, cuprinde deci normele
comportamentului cetăţenesc, norme ce subliniază aspectele participative ale culturii politice. Se

74
aşteaptă ca cetăţeanul să se implice activ şi raţional în politică, să fie bine informat şi să participe
la procesul decizional. Toate aceste caracteristici nu definesc cultura civică, ci cultura politică
participativă. Cultura civică este mai mult decât atât, ea este “o cultură participativă a
raţionalităţii (…) în care cultura politică şi structura politică sunt în armonie (…). Orientările
politice mai tradiţionale au tendinţa de a limita angajamentul individului în raport cu politica şi
de a-l slăbi. Într-un sens, orientările dependente şi parohiale “stăpânesc” sau ţin la locul olor
rientările politice participative”(G. Almond şi Verba).
În concluzie, cultura civică este o cultură politică echilibrată, în care activitatea politică şi
raţionalitatea sunt echilibrate de pasivitate, tradiţionalitate şi angajament faţă de valorile
parohiale. Cultura civică este, deci, o combinaţie între cultura modernistă şi cea tradiţionalistă, o
cultură pluralistă bazată pe informaţie şi persuasiune, pe dialog, pe consens şi pluralism, pe
diversitate şi toleranţă, care permite şi încurajează schimbarea, termperându-i excesele. Ea
caracterizează acea societate în care există un număr mare de indivizi care participă activ la viaţa
publică. Ei deţin informaţii politice relevante, acţionează raţional, conştientizează drepturile şi
libertăţile lor şi cooperează în vederea realizării intereselor comune. Cetăţenii dezvoltă
sentimentul unei competenţe civice subiective, al încrederii în abilităţile lor politice şi
decizionale. În societăţile în care încrederea cetăţenilor în capacitatea lor de a influenţa
guvernământul este mare, şi gradul lor de implicare în procesul politic este mare. Simplul fapt că
cetăţenii cred în mitul democraţiei deschide calea participrăii. Cetăţenii care nu cred în acest mit,
de regulă, se implică şi mai puţin în viaţa social-politică, sunt mai pasivi, inerţi, apatici.
În literatura de specialitate, pe lângă conceptele de “cultură politică” şi “cultură civică”, este
vehiculat şi conceptul de “cultură politico-administrativă”, într-un înţeles care se diferenţiază
fără însă a-l opune celor dintâi. În concepţia lui Yves Meny, conceptul de cultură politico-
administrativă se referă la un ansamblu de norme şi valori produse de o societate dată şi care pot
fi în contradicţie cu normele şi valorile afişate de respectivul sistem. Contradicţiile dintre valorile
oficiale şi cele efectiv practicate, susţine el, dovedesc capacitatea democraţiei de a se autocorecta
şi importanţa culturii politice pentru populaţie, care nu admite pe termen lung coruperea
principiilor democraţiei. Exemple concludente în acest sens le oferă Italia postbelică şi perioada
Mac Carthista în SUA. Democraţia nu este un sistem perfect, lipsit complet de erori.
Superioritatea democraţiei constă în capacitatea ei de a sesiza şi corecta erorile cu ajutorul
culturii civice.

VI.5. Rolul socializării politice în formarea culturii politice

VI.5.1. Ce este socializarea politică?

Cultura politică este transmisă din generaţie în generaţie, este transformată şi inculcată de
diverşi actori ai procesului de socializare. Easton şi Dennis definesc socializarea politică ca “un
proces prin care persoanele dobândesc orientări politice şi patternuri de comportament”.
Majoritatea politologilor, deşi admit că există multe variaţii ale conţinutului procesului de
socializare politică de la o persoană la alta, de la o cultură sau subcultură la alta, susţin în acelaşi
timp că există şi multe similitudini, în special la nivelul naţiunilor dezvoltate. În aceste condiţii,
devine posibilă – susţin ei – tratarea în termeni generali a fenomenului socializării politice.
Într-o oarecare opoziţie cu susţinătorii acestui punct de vedere, M. Dogan şi D. Pelllasy se
întreabă în ce măsură se poate vorbi de caracterul universal al socializării politice, comparativ cu
socializarea în general. Întrebarea este justificată de existenţa diferenţelor mari de la o ţară la alta

75
privind proporţia de copii, studenţi, adulţi, care este atinsă de acest proces. “În timp ce
dezvoltarea conştiinţei politice face parte din maturizarea normală a unui copil francez sau
american, lucrurile stau altfel în Congo sau Birmania”.
Unii sociologi susţin că socializarea politică are un caracter conservator : ea transmite doar
acele reguli care sunt deja testate, care reproduc un sistem de clasă dat. A. Gramsci în tezele sale
asupra hegemoniei denunţă perpetuarea unei stări de dominaţie prin controlul mesajului cultural.
Pe de altă parte, se constată că individzii reacţionează faţă de mediul socializării politice, că
ei nu sunt pasivi şi nu manifestă o disponibilitate absolută faţă de aceasta. Se înregistrează o
modificare în timp, de la o generaţie la alta, a valorilor, credinţelor şi atitudinilor politice.
“Cultura politică se transmite prin aculturaţie”. Socializarea politică trebuie înţeleasă, însă, nu
numai ca un proces de învăţare a normelor, credinţelor, valorilor politice, ci şi ca un proces de
perpetuă schimbare a acestora, a mediului politic. Această schimbare este rezultatul unor relaţii
complexe între agenţi rivali ai socializării, care transmit mesaje contradictorii unor receptori
relativ autonomi.

VI.5.2. Agenţii socializării politice

Psihologii şi analiştii socializării politice au evidenţiat existenţa a două principii operatoare,

care caracterizează învăţarea timpurie :
1.Principiu primar : ce se învaţă mai întâi, se învaţă cel mai bine ;
2.Principiul structurării: ce se învaţă mai întâi structurează întreaga învăţătură ulterioară.
Aceste două principii sunt relevante pentru importanţa pe care o joacă socializarea timpurie
pentru evoluţia culturală şi politică a indivizilor.
Deşi căile prin care indivizii dobândesc valorile, cunoştinţele politice diferă de la un individ la
altul, majoritatea oamenilor este expusă la aceleaşi principale influenţe, agenţi ai socializării, din
copilărie şi până la maturitate : familie, şcoală, comunitate, semeni, etc. Atitudinile politice,
remarca G. Almond şi S. Verba, provin din surse multiple de la experienţele timpurii ale
socializării, la experienţele mai târzii ale adolescenţei şi ajungând la cele ale postsocializării ca
adult. El include atât experienţele politice, cât şi nonpolitice. Este unanim recunoscut faptul că,
în familie, copiii învaţă un set larg de valori morale, religioase, politice, economice care îi ajută
să-şi contureze opiniile. Nu este surprinzător faptul că majoritatea oamenilor identifică amintirile
lor politice cu ale familiilor lor. În cele mai multe cazuri, părinţii care sunt interesaţi de politică
îşi influenţează copiii să devină mai implicaţi şi mai informaţi în domeniul politicii. Mulţi copii,
imitându-şi părinţii, se identifică cu partidul din care aceştia fac parte sau cu care simpatizează.
Influenţa parentală asupra identificării cu un partid este mai mare atunci când ambii părinţi se
identifică puternic cu acelaşi partid. Aproximativ 1/2 din americani se identifică cu partidul
politic al părinţilor lor.
G. Almond şi S. Verba, în “Cultura civică”, sesizează faptul că “pattern-urile autorităţii din
familie reprezintă primele expuneri ale individului faţă de autoritate”. Ele implică, îndeosebi, o
socializare politică latentă. Socializarea în familie, deşi nu poate explica singură atitudinile
politice efective - întrucât există şi alte forme ale socializării politice - poate crea anumite
predispoziţii necesare manifestării lor. Autorii mai sus menţionaţi se întreabă dacă pattern-ul
autorităţii din familie îşi pune amptrenta asupra atitudinii şi participării politice de mai târziu a
individului. Astfel, ei se întreabă dacă membrul unei familii democratice este mai înclinat decât
ceilalţi să fie un cetăţean democratic competent. În urme cercetării efectuate, ei constată că există

76
o conexiune între perceperea abilităţii participării la deciziile în familie şi competenţa politică
curentă a subiecţilor intervievaţi. De exemplu, în SUA, 70% din cetăţenii care au declarat că au
participat la decizii în familii se considerau cetăţeni competenţi, în timp ce numai 47% din cei
care nu au participat la decizii în familie îşi declină în proporţie mult mai mare competenţele
politice decât ceilalţi.
În acelaşi context, Robert Lane susţine că un adolescent din SUA sau Germania, care a fost
ţinut din scurt acasă tinde să se angajeze politic mai puţin decât tinerii care s-au bucurat de o
oarecare libertate. Deci, autonomia cetăţeanului cât şi convingerile sale, conchide el, îşi au
rădăcinile în mediul social sau în atmosfera în care el începe să se dezvolte.
Un alt agent al socializării îl constituie şcoala. În conformitate cu rezultatele unor cercetări
sociologice, influenţa şcolii asupra învăţării politice este egală sau mai mare decât cea a
părinţilor. Instituţiile educaţionale - afirmă M. Dogan şi D. Pelassy, în “Cum să comparăm
naţiunile” - condiţionează într-un fel capacităţile morale, politice şi economice ale naţiunii.
Predarea directă, în şcoală, a cunoştinţelor despre politică şi guvernământ - susţin Almond şi
Verba - poate determina creşterea sentimentului competenţei politice a individului, însă aceasta
depinde de conţinutul a ceea ce se predă. Este benefică dezbaterea unor probleme sociale şi
politice controversate - adică participarea formală a copilor la viaţa şcolii. În SUA, 40% dintre
subiecţi declară că li s-a oferit o asemenea şansă, în timp ce în Marea Britanie doar 16% şi în
Italia chiar mai puţin, respectiv 11%.
În ceea ce priveşte participarea informală în şcoli, SUA se detaşează net de celelalte ţări :
aici majoritatea subiecţilor declară că au participat la decizii în şcoală şi s-au simţit liberi să se
plângă de un tratament nedrept şi chiar s-au plâns.
În societăţile democratice, în şcoală se învaţă, de regulă, normele comportamentului de grup,
luarea deciziei în mod democratic, respectarea opiniei celorlaţi. Dacă accentul se pune în mod
exclusiv pe predarea sloganelor naţionale, a simbolurilo, eroilor şi sărăbătorilor naţionale,
neglijându-se valorile democraţiei şi dezvoltarea gândirii critice, educaţia politică este înlocuită
cu îndoctrinarea.
Familia şi şcoala sunt agenţi ai socializării timpurii a copilului. D. Eston distinge patru faze
principale ale procesului de socializare politică a copilului asupra domeniului politic :
1.politizarea, respectiv sensibilizarea politică a copilului asupra domeniului politic ;
2. personalizarea, respectiv identificarea sistemului de guvernare cu anumite autorităţi,
persoane (de exemplu, sistemul de guvernare este sinonim cu preşedintele sau cu poliţisutl) ;
3. idealizarea, adică emiterea de judecăţi de valoare faţă de autoritatea personalizată (bună
sau rea);
4. “instituţionalizarea, adică trecerea de la perceperea autorităţii personalizate la perceperea
ansamblului de autorităţi ca sistem”.
Analizând socializarea politică, G. Almond şi S. Verba apreciază că experienţele timpurii ale
scializării afectează predispoziţiile personalităţii individului şi, în consecinţă, pot afecta şi
atitudinile politce. Numai că între aceste experienţe timpurii şi comportamentul politic de mai
târziu, intervin numeroşi alţi factori (educaţia, profesia etc.), ce micşorează efectul celor dintâi.
Autorii mai sus citaţi evidenţiază corelaţiile dintre experienţele nonpolitice ale individului şi
experienţele lui politice, măsura în care rolurile pe care le joacă individul în cadrul familie,
şcolii, locului de muncă îl pregătesc pentru asumarea rolurilor politice. Ele sunt vizibile cel puţin
sub două aspecte. Primul aspect se referă la percepţia subiectivă, la faptul că individul are
tendinţa să extrapoleze şanmsele sau neşansele participării sale nonpolitice la sfera politicului.
Astfel, dacă el are şansa de a participa la multiple decizii sociale în sfera nonpolitică el se va

77
aştepta să fie capabil de a participa şi la deciziile politice. Reciproca este şi ea valabilă. Al doilea
aspect, se referă la posibilele consecinţe reale ale experienţelor nonpolitice asupra celor poltice.
Se constată că experienţele nonpolitice îi pot conferi individului deprinderile de auto-exprimare
şi sistemul tacticilor politice necesare în participarea politică. Se impune a se remarca faptul că
aceste abilităţi de participare politică formate în cadrul experienţelor nonpolitice vor fi utilizate
în sistemul politic numai dacă acesta permite şi oferă oportunităţi de participare. Pe de altă parte,
se poate ca experienţele pre-politice să nu fie mobilizatoare dar să existe alte caracteristici
sociale sau politice care să-l conducă la participare.
O altă coordonată care trebuie luată în discuţie în analiza rolului pe care şcoala şi familia îl
au în socializarea politică a individului o constituie nivelul lui educaţional, cu performanţele
şcolare şi intelectuale. În urma cercetării efectuate de G. Almond şi S. Verba în SUA, Marea
Britanie, Germania, Italia, Mexic s-a putut constata că frecvenţa cu care subiecţii afirmă că au
foat capabili să participe la decizii în familie sau şcoală creşte odată cu nivelul educaţiei. Se pare
că cei cu o edcaţie mai înaltă beneficiază de oportunităţi mai mari de participare nonpolitică
decât cei cu realizări educaţionale mai modeste. În acelaşi context, trebuie analizat şi faptul că nu
întotdeauna absenţa tentaţiei copilului de a protesta în şcoală sau în familie este cauzată de
structura autoritară a acestor instituţii. Lipsa de participare a copilului se poate datora
neîncrederii în sine, inexistenţei unui ego puternic. S-a constata că, pretutindeni, şcoala
pregăteşte copiii să accepte ordinea socială, fie că este vorba de o ordine democratică, fie că,
dimpotrivă, este vorba despre o ordine totalitară. Analizele făcute în domeniul sociologiei
educaţiei au pus în evidenţă faptul că, în mai toate şcolile lumii sunt predate sloganele naţionale,
simbolurile, eroii şi sărbătorile naţionale. Pe lângă acestea, în societăţile democratice şcolile pun
accentul şi pe normele comportamentului de grup, respectarea diferenţelor de opinii şi obiceiuri,
participarea dmeocratică la luarea deciziilor, arta negocierii conflictelor etc. În aceste tipuri de
societăţi, copiii învaţă de mici despre importanţa egalităţii politice.
În societăţile totalitare, şcolile - aflate sub supravegherea intransigentă a statului - au datoria
să infuzeze conştiinţa copiilor cu sloganurile politice, să-i educe în spiritul respectării
necondiţionate a partidului unic şi a conducătorilor săi iubiţi, a obedienţei faţă de interesul
general al patriei şi al sacrificării totoale a vieţii private.
Chiar şi în societăţile democratice - atrag atenţia unii analişti politice - există pericolul unei
oarecare îndoctrinări a copiilor în şcolile elementare. Robert D. Hess şi Judith V. Torney
susţineu în anii ‘60-70 că “majoritatea copiilor ies din şcoala elementară inoculaţi cu sentimentul
naţionalismului şi cu o noţiune idealizată a guvernării americane”.
Cu cât şcolile solitică copiilor mai multă originalitate şi creativitate decât reproducere de
informaţii, mai multă participare la dialog şi la luarea deciziilor privind viaţa şcolii decât
obedienţă faţă de norme indiscutabile, cu atât este mai mare influenţa lor în socializarea politică
democratică a viitorilor cetăţeni.
Spre deosebire de şcoală şi de familie, autoritatea locului de muncă este decisivă pentru
participarea politică, pentru formarea competenţelor politice ale individului. Relaţia dintre
competenţa la slujbă şi competenţa politică rămâne puternică chiar şi în grupurile educaţionale
combinate. Relaţia este biunivocă. Pretenţia de a participa la deciziile profesionale se justifică de
multe ori prin existenţa cadrului politic democratic. Pe de altă parte, individul cu competenţe
politice va fi mai puţin înclinat să accepte absenţa dialogului cu autoritatea la locul de muncă.
Ca o concluzie generală în urma analizei făcute se poate spune că, experienţele nonpolitice
au un efect cumulativ asupra participării politice a individului. Probabilitatea ca individul care
are şanse constante de participare nonpolitică să o generalizeze la participarea politică, este mare.

78
 Un alt agent al socializării îl reprezintă comunitatea şi semenii.Înţelegem prin comunitate
persoanele de toate vârstele, de toate categoriile sociale cu care individul vine în ontact, cu care
convieţuieşte sau îşi exercită profesia. Semenii sunt prieteni, colegi de şoală sau de servicu care
trăiesc în interiorul comunităţii şi care de regulă sunt de aceeaşi vârstă.
Comunităţile omogene, cu membrii similari din punct de vedere al etnicităţii, rasei, religiei,
status-ului ocupaţional pot exercita presiuni puternice atât asupra copiilor, cât şi a a adulţilor în
vederea conformării la atitudinea politică dominantă. De exemplu, dacă toţi vecinii susţin
candidatura unui partid şi critică candidatura altuia, este destul de dificil să susţii o opinie
contrară fără ca ceilalţi să nu te marginalizeze.
Grupurile “semenilor” sunt folosite de copii şi adulţi, pentru a se proteja de presiunile
comunităţii. Grupurile de adolescenţi, bunăoară îşi susţin actele de rezistenţă, opoziţie ale
membrilor săi faţă de presiunile părinţilor. Dacă iniţial, tinerii îşi apărăr doar stitlul de viaţă,
vestimentaţia, extravaganţele comportamentale şi nu concepţiile politice, studiile clasice arată că,
mai târziu, studenţii adoptă şi în viaţa politică atitudini mai liberale - comparativ cu părinţii mai
conservatori - şi rămân în continuare liberali, pentru că prietenii le împărtăşesc opiniile.
Mass-media este, la rândul ei, un agent foarte important al socializării politice. Dacă în
societăţile totalitare ea devenise un instrument docil şi eficace cu ajutorul căruia guvernanţi,
“lucrători cu munca de partid”, îndoctrinau masele, în ocietăţiel democratice ea poartă un cu totul
alt rol. Eliberată de cenzură, de dogmele ideologiei totalitare, mass-media poate fi indepenedentă
şi obiectivă, poate juca u rol esenţial în procesul de maturizare democratică a societăţilor
contemporane. În realitate însă, dacă ea joacă un rol proeminent în socilizarea democratică a
individului este greu de spus. Există mari controverse pe această temă. Deşi la modul general se
aşteaptă ca presa, radioul, TV să se implice tot mai mult în educarea populaţiei în spiritul legii, al
statului de drept, ele răspund într-o mică măsură şi de o manieră contradictorie acestui deziderat.
Pe de altă parte, mass-media promovează un sărijin popular pentru guvernanţi : popularizează
achiziţiile şi performanţele politice ale acestora, se implică în celebrarea sărbătorilor, eroilor
naţionali şi aniversărilor poliitce. Pe de altă parte, media erodează încrederea politică prin
publicarea plângerilor cetăţenilor, a protestelor, a actelor de corupţie, prin critica acerbă a
diferitelor măsuri politice. Unii critici ai mediei susţin că aceasta acordă prea mult spaţiu
oponenţilor guvernului, în special acelora care angajează o opoziţie neconvenţională. Alţii,
dimpotrivă, susţin că presa, prin publicitate, manipulează masele, consumatorii.
Încheiem aici analiza factorilor nonpolitici asupra formării atitudinilor şi conştiinţei politice.
În continuare, ne propunem să evidenţiem câteva aspecte ale rolului sistemului politic în sine, al
partidlor poliitce, în formarea atitudinilor, normelor şi comportamentelor politice.
Se constată că partidele politice realizează socializarea politică, mai întâi, prin consolidarea
culturii politice existente, asigurând astfel perpetuarea sistemului politic. Într-o societate de
tranziţie, partidele transformarea formelor de participare.
Partidele oferă membrilor şi simpatizanţilor o ideologie, o doctrină, în ultimă instanţă deci, o
subcultură politică. Mai concret, partidele politice le oferă informaţii politice, căi de soluţionare a
unor revendicări, de relaţionare activă cu sistemul politic, normele legitimiăţii politice.
Influenţa directă exercitată de sistemul politic asupra formării convingerilor şi atitudinilor
politice este mai puternică decât cea exercitată de factorii nonpolitici ai socializării şi în anumite
circumstanţe o poate submina sau chiar anula. Chiar dacă familia şi şcoala au întipărit în mintea
individului o viziune pozitivă asupra sistemuui politic, în cazul în care el este dispreţuit de
partidul său, înşelat de politic, înfometat (...) este mai mult ca sigur că opinie pe caere o avea
despre sistemul politic se va altera.
79
 Când mijloacele socializării se află sub controlul exclusiv al statului, ca în regimurile
totalitare, rolul ei este nu numai de a consolida sistemul politic existent ci şi de a preîntâmpina
sau anihila apariţia eventualilor factori perturbatori.
În astfel de societăţi educaţia şi propaganda îşi unesc eforturile în a asigura autoritatea totală
a statului asupra individului. În aceste condiţii, socializarea timpurie prin şcoală - grădiniţa - pare
a fi cea mai eficientă. În copilărie, mesajul propagandistic prinde uşor, nu întâmpină de obicei
rezistenţe semnificative.
Analizând procesul de socializare din ţările totalitare se constată existenţa a trei elemente
importante: 1. în primul rând, conştiinţa importanţei decisive a socializării politice; 2. în al doila
rând, supremaţia absolută a unor anumite instituţii : şcoală, partid, armată - în detrimentul altor
posibili competitori; 3. în al treilea rând, simplificarea extraordinară a discursului poltic.
Fenomenul acesta cauzează şi o regresie intelctuală. În timp ce modernizarea societăţii implică
multiplicarea surselor de informaţie şi dezvoltarea mesajelor suprapuse şi conflictuale, statul
totalitar se întoarce la adevărul unic şi indivizibil.
Considerăm că prezentarea următoarelor date statistice* este relevantă pentru înţelegerea
caracteristicilor socializării politice în România.

Influenţa asupra deciziilor Frecvenţa Procentajul

luate în familie răspunsurilor răspunsurilor
a) mare 103 19,2

b)medie 192 36,0

c) mică 101 18,9

d) nici o influenţă 116 21,8

e) nu-mi amintesc 16 3,0

f) non răspunsuri 5 1,1

TOTAL 533 100,0

Tabel 1. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică

Datele furnizate de cercetare arată că 55,3% din subiecţii intervievaţi au avut, în perioada
adolescenţei, o influenţă mare asupra deciziilor luate în familie. Pe de altă parte, un procent mare
de interlocutori, respectiv 40,7 % susţin fie că nu au avut nici o influenţă, fie că influenţa lor a
fost mică în ceea ce priveşte luarea deciziilor în familie (vezi tabel 1).

Ce puteau face dacă decizia luată în Frecvenţa Procentajul

familie era nedreaptă? răspunsurilor răspunsurilor

a)Aveau dreptul să se plângă, să 373 70,0

riposteze
b) Nu aveau dreptul să se plângă 147 27,5
c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) 13 2,5
TOTAL 533 100,0

Tabel 2. Pattern-ul autorităţii în familie şi competenţa civică

80
 Din relatările subiecţilor deducem că în 40,7 % din cazuri, familia nu a încurajat participarea
liberă a copiilor la luarea deciziilor, perpeutînd modelul autoritar al relaţiilor în familie,
învăţându-l pe copil mai mult să se supună, să se subordoneze, decât să se implice cu
responsabilitate în luarea deciziilor, pregătindu-i în mod indirect pentru adoptarea unui
comportament politic obediant, dependent.

Ce puteau face subiecţii dacă nu erau Frecvenţa Procentajul

supuşi unui tratament nedrept în răspunsurilor răspunsurilor
şcoală?

a) Puteau să riposteze 207 38,8

b) Nu aveau dreptul să se plângă 319 59,8

c) Nu ştiu (nu-mi amintesc) 7 1,4

TOTAL 533 100,0

Tabel 3. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică

Tabelul 3 indică faptul că 59,8 % din subiecţi afirmă că şcoala nu le-a oferit posibilitatea să
se plângă în situaţia unui tratament nedrept. Ei susţin că era în avantajul copilului să nu riposteze
în situaţia în care era victima unui tratament nedrept pentru că, în timp ce obedienţa era
“premiată”, riposta era sancţionată. Elevul sancţionat pe nedrept, dacă se revolta, risca să
primească o nouă pedeapsă, poate mai grea decât prima, sau în cel mai bun caz era igonrat.

Subiecţii au avut sau nu prilejul să discute Frecvenţa Procentajul

în şcoală probleme politice şi sociale răspunsurilor răspunsurilor
controversate?

a)Au avut prilejul 106 20

b) Nu au avut prilejul 416 78

c)Nu-şi amintesc 11 2

TOTAL 533 100,0

Putem deduce că, în percepţia majorităţii subiecţilor, pattern-ul autorităţii în familie era mai
democrat decât cel al autorităţii în şcoală.
Dacă 70% din subiecţi opinau că în familie aveau dreptul să se plângă dacă se simţeau
nedreptăţiţi, doar 38% din subiecţi au susţinut că s-au bucurat de această libertate şi în şcoală.
Relaţiile profesori-elevi sunt percepute, deci, ca nondemocratice, coercitive în percpeţia
majorităţii subiecţilor.
Neexersarea dialogului pe probleme politice în şcoală este apreciată de majoritatea
subiecţilor ca fiind o deficienţă majoră a şcolii româneşti. De aceea, ei propoun în proporţie de
80,1% introducerea în învăţământul românesc a unei discipline care să le permită dezbaterea
unor probleme privind statul de drept, democraţia, drepturile omului.
Tabelul 5 ne indică faptul că 51,1% din interlocutori susţin că sunt consultaţi cu privire la
deciziile luate la locul de muncă cel puţin din când în când, iar 25,0% foarte rr sau niciodată. Se
observă, deci, că pattern-ul autorităţii la locul de muncă este mai democrat decât cel din şcoală :
procentul celor care delcară că sunt consultaţi este dublu faţă de procentul celor care susţin
contrariul.

Măsura în care subiecţii sunt consultaţi Frecvenţa Procentajul

cu privire la deciziile luate la locul de răspunsurilor răspunsurilor

81
muncă

a)des 102 19,1

b) din când în când 165 32,0
c) foarte rar 76 14,3
d) niciodată 57 10,7
e) non-răspunsuri 133 24,9

TOTAL 533 100,0

Tabel 5. Pattern-ul autorităţii în şcoală şi competenţa civică

Desigur că oportunitatea participării diferă de la un status ocupaţional la altul. Cu cât

statusul ocupaţional este mai înalt, cu atât este mai mare probabilitatea ca individul să fie
consultat în procesul decizional.
Din relatările subiecţilor, deducem că ei se simt mai îndreptăţiţi şi abilitaţi să participe la
luarea unei decizii la vârsta adultă. Având acest sentiment, probabilitatea ca ei să încerce să
participe activ la viaţa profesională creşte. Participând la luarea deciziei la locul de muncă, ei se
vor simţi mai capabili să se implice în viaţa politică.
Pe de altă parte, trebuie să se remarce faptul că viziunea subiecţilor asupra pattern-ului
autorităţii în familie, şcoală, loc de muncă diferă în funcţie de nivelul educaţional.
Datele furnizate de cercetare evidenţiază faptul că subiecţii cu înaltă educaţie beneficiază de
oportunităţi de participare privind viaţa familiei, problemele şcolii şi ale locului de muncă într-o
măsură mai mare decât ceilalţi.
De asemenea, datele cuprinse în următoarele tabele reflectă într-o mare măsură, situaţia
apartenenţei organizaţionale şi a competenţei civice existentă în România.
Frecvenţa Procentajul

a) Aparţin uneia sau mai multor organizaţii 91 17,1

b) Nu aparţin nici unei organizaţii 427 79,4

c) Non-răspunsuri 15 2,8

TOTAL 533 100

Tabel 6. Apartenenţa subiecţilor la diferite organizaţii

Datele furnizate de cercetare sintetizate în tabelul de mai sus relevă faptul că marea
majoritatea interlocutorilor, respectiv 79,4% nu fac parte din nici o organizaţie. Doar 17,1 % din
subiecţii intervievaţi susţi că aparţin uneia sau mai multor organizaţii. Gradul d eparticipare
civică a populaţiei intervievate este foarte scăzut. Această concluzie poate fi generalizată la
nivelul întregii populaţii româneşti dacă luăm în calcul şi rezultatele sondajului de opinie realizat
de Metromedia Transilvania în martie 1997.

Tipuri de organizaţii Frecvenţa Procentajul

a) sindicate 44 8,4
b) de afaceri 29 5,5
c)cooperative 9 1,7
d)grupuri de veterani 6 1,1
e) atletism 7 1,3
f) politice 19 3,6
g) de cariate 8 1,5
h) civice 13 2,6
i) religioase 13 2,6
j) altele 9 1,7

82
Tabel 7. Organizaţiile la care sunt afiliaţi subiecţii

Constatăm, în primul rând, că există un procent mare de non-activi civic. acest lucru este
evidenţiat pe de o parte de procentul mic al pariticipanţilor la viaţa organizaţională, respectiv
17,1% din intervienaţi, precum şi de procentul şi mai mic de afiliaţi la organizaţiile politice
(3,5% din răspunsuri) şi civice (2,6% din răspunsuri).
Tabelul următor, nr.8, indiciă pe de o parte gradul scăzut de implicare a organizaţiilor în
probleme controversate precum o guvernare mai bună, problema şcolilor, a locuinţelor etc., şi, pe
de alta, caracterul formal al apartenenţei organizaţionale a majorităţii subiecţilor afiliaţi (81,4%).
În concluzie, cercetarea întreprinsă a evidenţiat că modelul de cultură politică predominant
în actuala societate românească se caracterizează prin următoarele trăsături principale :
a). insuficienta informare şi comunicare politică ;
b). valori scăzute ale competenţei civice subiective ;
c). valori scăzute ale ataşamentului faţă de sistemul politic ;
d). valori scăzute ale cooperării, solidarităţii, participării organizaţionale în general şi
politico-civică, în special.
Într-o formulă succintă putem spune că “dependenţa” (inexistenţa feed-back-ului) constituie
acum dominanta pattern-ului culturii politice româneşti.

Note:
1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, 1999, p. 180.
2 G. Sartori, op. cit., p. 181.
3 Ibid., p. 182.
4 Jean Badouin, Introducere în sociologia politică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999, p. 51.
5 Ibid., p. 53.
6 Jean Badouin, op. cit., p. 54.
7 Ibid., p?.
8 P. Garrand, 1989, apud. I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Iaşi, 1977, p. 282.
9 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie.
10 Edgar Hallet Carr, apud. G. Sartori, op. cit., p. 186.
11 G. Sartori, op. cit., p. 188.
12 Ibid., p. 194.
13 M. Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1973., p. 120.
14 G. Almond, S. Verba, Cultura civică, Du Style, Bucarest, 1996, p. 44.
15 Y. Schmeil, Les cultures politiques, în M. Gravitz,J. Lecca, Traite de science politique,
PUF, 1985, vol. XI, p. 279.
16 G. Almond, S. Verba, op. cit., p. 45.
17 M. Dogan, D. Pellassy, Cum să comparăm naţiunile, Ed. Alternative, București, 1993, p.

83
 TEMA VII: Drept și societate: fenomene juridice și fenomene sociale, sociologie
juridică și sociologie generală, logica mecanismelor instituționale

VI.1. Rolul dreptului

Orice activitate socială îşi are un drept corespunzător, dreptul fiind implicat în fiecare act al
vieţii noastre de toate zilele. „Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele mai
neînsemnate pe care le facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar de prescripţii
juridice.” Toţi marii filozofi – Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel, au subliniat rolul normelor
juridice în asigurarea progresului social şi promovarea echilibrului în relaţiile interumane, prin
apărarea unor asemenea valori precum viaţa, onoarea şi demnitatea fiinţei umane, libertatea,
proprietatea.

Dreptul impune un sistem de drepturi şi obligaţii, asigură legitimitatea relaţiilor şi acţiunilor

umane şi construieşte modele ideale de conduită, formate din reguli obligatorii, şi interzice
faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a arătat în acest sens că
dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social, control care
presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal în domeniul valorilor, un
element de putere, de influenţă, şi un element de organizare şi planificare socială.

În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit şi în reglementarea relaţiilor economice, tehnico-
ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi la stabilirea unor condiţii
mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.

VI.2. Funcţiile dreptului

Funcţiile dreptului pot fi definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acţiunii mecanismului
juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem de drept – ramuri, instituţii, norme,
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul dreptului. Altfel spus, prin
funcţie a dreptului se înţelege cum sunt valorificate atributele dreptului în vederea menţinerii
ordinii, echilibrului şi păcii sociale.

Principalele funcţii ale dreptului sunt următoarele:

a). Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice

Această funcţie se referă la faptul că dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a

întregului sistem de organizare socială, a tuturor puterilor publice şi instituţiile fundamentale ale
statului; dreptul are în vedere domeniul organizării sociale în ansamblul său, ca o funcţie a
sistemului social global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt create şi organizate
autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoile specifice ale
societăţii la un moment dat, iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresie nevoilor reale
ale societăţii, stabilesc modul în care se exercită guvernarea şi orientează raporturile sociale în
direcţia care concordă cu voinţa şi interesele societăţii.

b). Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii

84
 Aceasta presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care se aduce
atingere acestor valori. Prin valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şi independenţa
naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără de care nu ar putea exista drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute de diverse documente
internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori, dreptul apare ca un factor implicat în procesul
dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previne dezorganizarea, asigură
coeziunea interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrul general de desfăşurare a
proceselor sociale şi de sancţionare a conduitelor deviante.

c). Funcţia de conducere a societăţii

Actul normativ juridic este, în esenţă, un act de conducere socială. Statul, cu ajutorul
dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca fiecare structură de
putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirea rolului
statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă de regularizare a
raporturilor intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea de interese, adesea
contradictorii, o armonie, în virtutea ideii de valoare.

d). Funcţia normativă

Aceasta este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă poziţia
specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şi
conducere socială. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul şi
instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului.

În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul îndeplineşte şi funcţii

care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţia preventivă,
funcţia corectivă.

e). Funcţia educativă priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatarii acestora.
Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaşterea reglementărilor
existente; când intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-un raport juridic,
studiază textele actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este interzis ; în acest fel
cunosc legea şi raţiunile acesteia.

f) Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelor periculoase
pentru societate, dreptul previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale îl conţin
tendinţele de încălcare a acestora.

g). Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcării unei
norme nu se reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.

Preocuparea oamenilor privind soluţionarea problemelor sociale, funcţionarea societăţii s-a

manifestat din cele mai vechi timpuri.

85
 În mod firesc, în funcţie de realităţile concrete din fiecare epocă istorică, din fiecare
societate, de nivelul atins de cunoaştere în general, au fost formulate diverse idei despre
societate, realitatea socială, relaţii sociale etc.

VI.3. Perioada antică

În China s-au impus şcoli de gândire care datorită particularităţilor societăţii chineze antice
poartă o amprentă distinctă. Doctrina politică, socială, juridică, morală în China antică a fost
ridicată pe trepte de indiscutabilă autoritate atât la vremea respectivă, cât şi până în zilele noastre
de diversele studii şi lucrări elaborate de mari spirite precum Confucius, Mao-tzi, Lao-tzi ş.a.
Confucius (551-499 î.Ch.), una dintre cele mai importante personalităţi ale gândirii antice
chineze a contribuit doctrinei politice, a filosofiei şi moralei, a cunoaşterii sociale în general.
Cunoscut ca un mare etician, a imprimat doctrinei sale (doctrina confucionistă) principii şi norme
privind relaţiile sociale, legile unei mai bune guvernări.
Mao-tzi (479-381 î.Ch.) a fost un adversar al confucionismului, al inechităţii sociale şi
politice. El a emis teza normalizării stării de lucruri din societate prin întronarea principiului
iubirii universale.
Lao-tzi (sec.IV-III î.Ch.) a fost fondatorul doctrinei daoiste conform căreia în natură şi
societate acţionează o lege generală „dao” care se manifestă independent de voinţa oamenilor şi
care are ca finalitate realizarea unui proces raţional şi ordonat al întregii activităţi umane.
Epoca Greciei antice este legată de numele unor mari gânditori precum: Homer, Hesiod,
Democrit, Socrate, Platon, Aristotel ş.a. Gândirea din perioada respectivă a captat şi va capta în
continuare atenţia celor care vor să cunoască apariţia şi dezvoltarea cugetării omeneşti. În cultura
greaca antică au fost elaborate teze esenţiale pentru gândirea socială, teze care au fost preluate şi
valorificate de sociologi în epoca modernă.
Platon (427-347 î.Ch.) elev a lui Socrate şi reprezentant de seamă al idealismului a
prefigurat în lucrarea sa „Republica” contururile unei societăţi perfecte. El a prezentat structurile
societăţii respective, forma de guvernământ şi organizarea economică. O societate perfectă poate
fiinţa, în opinia lui Platon, numai dacă este condusă de filozofi care nu trebuie să aibă nici o
proprietate şi nici familie, pentru că numai în acest mod se putea preveni corupţia, mita şi
nepotismul.
Aristotel (383-322 î.Ch.), cel mai strălucit discipol al lui Platon a formulat în scrierile sale:
„Etica Nicomachica”, „Politica” şi „Constituţia atenienilor”, idei care au premers demersul
sociologic. El este cel care a definit omul ca „animal social” (zoon politikon). A susţinut că viaţa
socială are un scop al său propriu şi un mecanism de autoreglare. A explicat arhitectura societăţii
pe baza legăturii intime dintre economie, etică şi politică, cele trei discipline care guvernează
lumea. A elaborat teza conform căreia raporturile din societate trebuie să se bazeze pe legi pentru
că, dacă oamenii sunt inegali de la natură, trebuie să fie egali în faţa legilor, aceasta fiind o
condiţie a unei bune funcţionări a societăţii.
Condiţiile economice, sociale şi politice din Roma antică au creat o gândire social-politică
proprie societăţi, creatoare a unei mari civilizaţii şi a unui impariu care a dominat secole dea
rândul lumea antică. Cei mai cunoscuţi gânditori romani, în scrierile cărora se întâlnesc idei
sociologice au fost Seneca, Cicero, Salustius, Titus Lucretius Carrus, Polybios. O parte din
aceştia precum Cicero, Salustius, chiar şi Seneca au avut puţine idei originale, ei au preluat foarte
multe teze şi idei din scrierile filosofilor greci, îndeosebi din operele lui Socrate şi Platon
Seneca, preocupat de doctrina etică, a promovat în plan politic o filosofie sceptică, fatalistă
faţă de inegalităţile sociale, care sunt predestinate şi fac inutile încercările de schimbare. Este

86
autorul unor principii precum: „Homo sacra res homini (omul este lucru sfânt pentru semenii
săi)” şi „Neminem despexeris” (Nu dispreţui pe nimeni).
Polybios a analizat structura de clasă a statului roman, formele de guvernământ, raporturile
dintre cetăţeni şi stat, fiind considerat unul dintre primii reprezentanţi ai teoriilor care susţin
dezvoltarea organică a societăţii.

VI.4. Epoca feudală

Un număr însemnat de istorici, sociologi şi politologi neagă existenţa oricărui progres în
perioada Evului mediu în gândirea social-politică. Dominaţia neta a societăţii feudale de către
biserică este considerată cauza acestei stagnări. Nu împărtăşim acest punct de vedere întrucât
dezvoltarea istorică a lumii din perioada Evului mediu nu poate fi redusă doar la evoluţiile
specifice spaţiul european. Procesul cunoaşterii nu a înregistrat niciodată o întrerupere bruscă şi
categorică pe tot globul. Gândirea social-politică a cunoscut o amplă afirmare în alte regiuni ale
lumii precum China, India, Asia mică, ţările arabe etc. În aceste ţări au fost formulate valoroase
teze şi idei, concepţii şi filozofii sociale, morale şi religioase care au îmbogăţit cunoaşterea în
general, inclusiv în domeniul social.

VI.5. Epoca modernă

Această epoca s-a caracterizat ca fiind perioada revoluţiilor burgheze, a înlăturării
monarhiilor absolutiste şi a instaurării principiilor statului de drept. În asemenea condiţii,
realitatea socială a devenit obiect de studiu sistematic. Gândirea socială a fost influenţată în mod
direct de viziunea mecanicistă asupra realităţii, de raţionalitatea de tip cartezian.
Thomas Hobbes (1588-1679) a căutat să cunoască societatea cu ajutorul metodelor specifice
geometriei, definind viaţa socială pe baza principiilor mecaniciste. „Leviathan sau materia, forma
şi puterea unui stat ecleziastic şi civil” reprezintă lucrarea sa de bază în care susţine că tendinţa
de bază a naturii umane este spre autoconservare şi putere. Din această cauză starea naturală a
societăţii, când statul nu exista, se caracteriza prin anarhie, concurenţă, agresivitate şi
individualism. Conform acestei stări, omul are „dreptul natural” de a utiliza orice mijloc pentru
a-şi asigura existenţa, principiu exprimat prin aserţiunea „homo homini lupus (omul este lup
pentru semenii săi)”. Întrucât aplicarea practică a acestui principiu ar însemna dezagregarea
socială, Thomas Hobbes a ajuns la concluzia că omul dispune de o „lege naturală”, bazată pe
raţiune, care îi interzice să facă „ceea ce ar putea conduce la nimicirea propriei lui vieţi”. Pentru
ca oamenii să trăiască în comun, să conlucreze şi să fie egali între ei s-a impus necesitatea unui
contract social între aceştia. În baza acestui contract social, fiecare om renunţă la dreptul său
natural şi se supune unor reguli (morale, etice, economice, juridice, politice etc.) valabile pentru
toţi membrii societăţii. Garantarea respectării acestui contract poate fi dată de Leviathan (o formă
de guvernare absolutistă exercitată de un monarh). T. Hobbes afirmă că statul este rezolvarea
tuturor problemelor.
John Locke (1632-1704) a conceput statul constituit tot pe baza unui contract. Spre
deosebire de Hobbes care îi acorda statului puteri absolute, J. Locke a susţinut necesitatea ca
statul să fie călăuzit şi să fiinţeze pe baza unor criterii şi principii morale. Acest filozof a conturat
într-o formă empirică o idee esenţială dezvoltată apoi de sociologi: separarea puterilor în stat etc.
Charles de Montesquieu (1689-1755) a dezvoltat în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”,
ideea lui J. Locke privind separarea puterilor în stat: legislativă, judecătorească şi executivă.
Jean Jaques Rousseau (1712-1778)– a dezvoltat teoria contractualistă. A combătut pe
teoreticienii englezi care afirmau că omul este rău şi corupt de la natură, întrucât aşa se naşte. A

87
susţinut că omul se naşte bun, liber şi egal, dar este corupt de societate, de civilizaţie. „Omul se
naşte liber, dar pretutindeni trăieşte în lanţuri”, aceasta fiind efectul condiţionărilor de tot felul pe
care societatea le impune membrilor săi. Pentru ca societatea să se manifeste ca un „corp moral
şi colectiv” în care oamenii pot convieţui liberi şi în deplină egalitate, ei trebuie să devină
parteneri într-un contract social. Oamenii participă la acest contract social detaşându-se de
interesele lor, iar statul trebuie să fiinţeze pe baza democratice.
Immanuel Kant (1724-1804) a dezvoltat o teorie a statului bazată pe gândirea sa despre
morală. Considerând că libertatea este singurul drept înnăscut al omului, statul trebuie să existe şi
să funcţioneze numai pe această raţiune.
G.W.F. Hegel (1770-1831) a dezvoltat în cadrul sistemului său filozofic idei despre
societate. Formulând pentru prima dată legile dialecticii, el a arătat că lumea se mişcă de la
simplu la complex şi această mişcare nu se face oricum, ci în temeiul unor contradicţii continue
care acţionează şi în societate. Hegel a confirmat în opera sa caracterul contradictoriu al
dezvoltării sociale, zigzagurile şi hăţişurile prin care trece gândirea umană în efortul său de
explicare a lumii.
Auguste Comte (1798-1857) fondator al sociologiei, a formulat conceptul de sociologie ca
„ştiinţă a societăţii”. În studiul său asupra societăţii, filozoful francez a împărţit societatea în
statica socială – bazată pe structura societăţii şi dinamica socială – orientată către analiza
schimbărilor sociale şi a dezvoltării instituţionale. Auguste Comte a conceput societatea ca un
organism bazat pe ordine, dependentă de existenţa comunităţii de idei împărtăşită de membrii
săi. El a afirmat că sociologia este ştiinţa preocupată de cunoaşterea realităţii sociale, distinct de
biologic şi organic. A elaborat o ierarhie a ştiinţelor în care matematica ocupa locul prioritar,
urmată de astronomie, fizică, chimie, biologie, iar sociologia - o considera ca fiind cea mai
complexă.
Herbert Spencer (1820-1903), un alt fondator al sociologiei, a fost puternic influenţat de
Auguste Comte. A preluat de la filosoful francez viziunea privind împărţirea societăţii în statica
socială şi dinamica socială şi ideea că aceasta este un organism colectiv. În concepţia sa
societatea este analogă organismului biologic. Instituţiile sociale (familia, religia, statul etc.) sunt
asemănător structurate cu organele corpului uman precum: inima, ficat, creier etc. Evoluţia
societăţii are loc identic cu evoluţia organismului. Astfel, precum un organism şi societatea
cunoaşte toate etapele de la naştere până la moarte, ceea ce este reflexul unor legităţi. Prin
această idee, H. Spencer a pus bazele teoriei sistemice despre societate. Abordând tema
progresului social, Spencer a fost adeptul selecţiei şi evoluţiei naturale a societăţii. După el
evoluţia socială este divergentă şi nu lineară şi în anumite contexte sociale şi culturale ea
înregistrează procese de regres şi stagnare. De aceea a susţinut ideea neintervenţiei guvernului în
adoptarea unei legislaţii care să influenţeze selecţia naturală , argumentând că dezvoltarea
istorică este o luptă pentru existenţă, un proces de supravieţuire a celui mai puternic.
Karl Marx (1818-1883) nu s-a considerat sociolog, ci gânditor şi activist politic cu
preocupări ştiinţifice multiple(economie, sociologie, filosofie, antropologie). Opera sa a
influenţat puternic gândirea sociologică. Utilizarea politică a concepţiilor sale a distorsionat
percepţia lor corectă, fie printr-o exagerare ridicolă, fie printr-o neîntemeiată ignorare.
Spre deosebire de Herbert Spencer care a văzut dezvoltarea societăţii pe calea evoluţiei
naturale, Karl Marx a conceput această dezvoltare prin revoluţie. Orice societate, afirma Marx,
cunoaşte inevitabil transformări radicale, ceea ce determină, periodic, manifestarea acţiunilor
revoluţionare. Societatea evoluează nu numai spontan ci şi prin intervenţia directă a omului. În
concepţia sociologică marxistă, sistemul social este dublu structurat. Marx consideră că fiecare

88
societate este caracterizată printr-un anumit mod de producţie, care este format din mijloace de
producţie şi relaţii de producţie, care interacţionează dialectic. Structura societăţii (relaţiile de
producţie) este determinată de infrastructură (adică de mijloacele de producţie). La rândul ei,
structura determină o anumită suprastructură (componentele politice, ideologice, legale şi
religioase ale unei societăţi). Rolul dinamizator în schimbarea socială revine mijloacelor de
producţie, care produc schimbarea relaţiilor de producţie şi, prin intermediul acestora,
schimbarea suprastructurii. În concepţia lui Marx, întreaga istorie se prezintă ca o luptă între
clasele sociale. Această luptă de clasă se manifestă în orice societate bazată pe proprietatea
privată asupra mijloacelor de producţie. În cadrul forţelor de producţie ritmul progresului este
mai rapid datorită tehnologiilor, a modului de organizare a producţiei, ceea ce duce la apariţia
unor clase noi, mai capabile să gestioneze progresul realizat în sfera producţiei materiale. Noua
clasă luptă împotriva vechilor clase care îşi apără poziţiile conducătoare. În acest mod, Marx a
fundamentat una dintre principalele perspective din sociologie: conflictualismul.
Emil Durkheim (1858-1916) a fost unul dintre principalii fondatori al sociologiei. A
configurat obiectul de studiu al acesteia. A fost preocupat de ameliorarea stării sociale, de
realizarea ordinii şi consensului social, de modul cum rezistă (durează) societăţile în timp, de
descoperirea factorilor care asigură funcţionarea acestora. Pornind de la observaţia că societatea
este o entitate independentă de individ, Emile Durkheim a investit grupul uman ca realitate
socială fundamentală. Faptele ce au loc în grup constituie obiectul de studiu al sociologiei pentru
că acestea sunt independente de individ în aceeaşi măsură ca şi fenomenele şi procesele studiate
de ştiinţele naturii. Pentru el, faptele sociale sunt aspecte ale vieţii sociale care trebuie tratate ca
„lucruri”, adică exterioare individului şi impunându-i-se acestuia în mod constrângător. Socialul
nu poate fi explicat decât prin social. În concepţia lui societatea este prioritară şi nu individul.
Prin activitatea şi opera lui Emile Durkheim, sociologia a dobândit mai multă rigoare, un statut
academic şi universitar recunoscut. El a argumentat necesitatea înlăturării din ştiinţă a
prenoţiunilor, a stabilit regulile analizei tipologice, ale analizai comparate şi a fundamentat
explicaţia sociologică deterministă.
Max Weber (1864-1920), fondator al sociologiei, a desfăşurat o activitate ştiinţifică diversă:
economie, istorie, politologie, sociologie. O contribuţie importantă a adusă de Weber la
dezvoltarea sociologiei o reprezintă conceptul de tip ideal. Potrivit lui Weber, prin acest concept
– tipul ideal- pot fi evidenţiate trăsăturile esenţiale ale unui fenomen, eliminate aspectele minore,
dar şi reliefarea similarităţilor majore , prin simplificare şi generalizare. Pentru Weber nucleul
sociologiei îl constituie acţiunea socială definită ca fiind o comportare umană orientată către alţi
oameni, în care agentul uman acţional dă un sens subiectiv faţă de tot ceea ce face. Spre
deosebire de E. Durkheim sau K. Marx care abordează socialul/societatea numai ca fapt social
sau forţe sociale, M. Weber argumentează necesitatea cunoaşterii realităţii sociale prin acţiune
modelatoare a agentului uman concret, prin acţiune socială.

VI. 6. Sociologia în România

Sociologia în România s-a constituit ca ştiinţă relativ mai târziu decât în ţările din vestul
Europei. Primele idei despre societate au fost formulate de Dimitrie Cantemir, care în opera sa a
surprins evenimente, procese şi fenomene sociale din spaţiul moldovenesc. Importante informaţii
asupra realităţii sociale se întâlnesc în lucrările reprezentanţilor Şcolii Ardelene, îndeosebi în
referirile asupra problemei naţionale. Demn de subliniat este faptul că ideile despre societate
care se desprind din scrierile lui Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Ion Eliade
Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a. constituie un corpus de idei care se pot integra într-o

89
protosociologie românească. O caracteristică a sociologiei româneşti, încă de la apariţie, o
constituie puternica orientare practică, acţională, încercarea de a răspunsuri la problemele sociale
de bază ale României. Totodată, pe măsură ce s-au diversificat sociale, politice şi intelectuale din
societatea românească a avut loc şi o diversificare a preocupărilor şi contribuţiei sociologice.
Reflecţia teoretică a fost puternic conectată la realitatea socială, la curentele politice şi
ideologice, fapt care a dus la formarea şi afirmarea în sociologia românească a unor curente
precum: sociologia paşoptistă, sociologia conservatoare, sociologia liberală.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a fost primul cercetător al satului românesc, fiind
promotorul unei sociologii practice, acţionale. A întreprins cercetări de teren în judeţele
Mehedinţi, Putna, Dorohoi şi Dobrogea, utilizând metoda monografiilor. Este considerat
întemeietorul metodei demografice în România. Monografiile sale au abordat aspecte pedo –
climatice şi fitotehnice, statistice şi economice, demografice şi sociale. Din datele sintetizate de
el rezultă un profil al românului aşa cum exista el în mediul ţărănesc şi o civilizaţie rurală
agricolă.
Importante contribuţii al dezvoltarea sociologiei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea le-au adus Spiru Haret, Dumitru Drăghicescu, C. Dobrogeanu-
Gherea, Constantin Stere, A.D. Xenopol, Constantin Rădulescu-Motru ş.a.
Spiru Haret (1851-1912) a elaborat o concepţie sociologică bazată pe un model matematic
de cercetare a fenomenelor sociale. A făcut o analogie între modelul matematic şi cel social, pe
care nu le-a considerat identice În viziunea sa spaţiul social are trei coordonate: - economică,
morală şi intelectuală. Aceste coordonate interacţionează între ele şi determină mişcarea socială.
Determinismul social, în concepţia sa, este rezultatul unui complex de relaţii cauzale din
societate, iar în explicarea vieţii sociale se ţine cont de toţi factorii: de la mediul geografic până
la individ cu faptele sale.
Dumitru Drăghicescu (1875-1945), sociolof format în şcoala sociologică franceză, elev a lui
Emile Durkheim,a elaborat studii importante în care a dezbătut obiectul sociologiei, propunând
el însuşi un domeniu propriu acestei discipline. A examinat raporturile de cauzalitate în viaţa
socială şi a susţinut că determinismul social este opus şi diferit de determinismul biologic. În
viziunea sa obiectul sociologiei este realitatea etico-socială guvernată de o lege etico-socială,
exprimată de justiţie. Contribuţia esenţială a lui D. Drăghicescu constă în explicarea rolului
subiectivităţii în desfăşurarea vieţii sociale. Tezele sale exprimă o abordare originală a relaţiei
dintre obiectiv şi subiectiv reprezentând un alt model de explicare a faptelor sociale. Cea mai
importantă lucrare a sa a fost „Din psihologia poprului român” (1907)
Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) a fost un evreu născut în Ucraina, pe numele
său originar Mihail Nikitici Katz/Solomon Katz, s-a refugiat în România în anul 1875. S-a
afirmat ca un teoretician de valoare în disputele ştiinţifice asupra societăţii româneşti. În lucrarea
sa „Neoiobăgia” face, de pe poziţii socialiste, una dintre cele mai exacte interpretări ale
fenomenelor agrare din ţara noastră de la cumpăna secolelor XIX şi XX, o analiză pertinentă a
extinderii mecanismelor economice capitaliste în economia românească.
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), strălucit reprezentant al doctrinei
conservatoare, a făcut în cartea sa din 1904, „Cultura română şi politicianismul” prima analiză
sociologică de orientare conservatoare sistematică şi completă a societăţii româneşti din
perspectiva teoriei formelor fără fond.
În perioada interbelică sa-u afirmat marii sociologi români în domeniul sociologiei. Aceştia,
indiferent de orientarea lor politică, şi-au propus să dea răspunsuri marilor probleme sociale cu
care se confrunta societatea românească după primul război mondial: formarea statului naţional

90
unitar, generalizarea relaţiilor de producţie de tip capitalist,situaţia economică a agriculturii,
situaţia socială a ţărănimii, accentuarea clivajelor politice şi a extremismelor ideologice.
Aceste probleme au fost tratate în lucrările lui Ştefan Zeletin, doctrinar al mişcării
neoliberale („Cooperaţia română”, „Neoliberalismul”,Burghezia română”), Mihail Manoilescu,
autor al teoriei corporatiste din România, dar mai ales în lucrările elaborate de în cadrul Şcolii
Sociologice de la Bucureşti. Şcoala sociologică de la Bucureşti, cunoscută şi sub numele de
Şcoala Monografiilor Sociologice sau Şcoala Monografică de la Bucureşti l-a avut ca
principal fondator pe profesorul Dimitrie Gusti, autor al unui sistem sociologic al cărui scop era
fundamentarea unei ştiinţe a naţiunii, s-a impus pe plan intern şi internaţional prin lucrările unor
cercetători de mare deschidere ştiinţifică precum: Constantin Brăiloiu, Mircea Vulcănescu,
Anton Golopenţia, Traian Herseni, Henri H.Stahl
Dimitrie Gusti (1880-1955) a fost creatorul primului sistem de sociologie ştiinţifică din
România. Socialul, în viziunea lui D. Gusti, este „rezultatul unui concurs de împrejurări: spaţiale,
temporale, vitale şi spirituale, care formează cadrele: cosmologic, istoric, biologic şi psihologic
ale „genezei realităţii sociale”. În interiorul şi sub influenţa acestor cadre realitatea socială
reacţionează şi se manifestă ca „activitate socială, care poate fi redusă la patru categorii:
economică, spirituală, politică şi juridică. În concepţia sa, sociologia este un sistem de cunoaştere
a realităţii sociale prezente. Spre deosebire de istorie care caută să refacă traseul evoluţiei
societăţilor în trecutul lor, sociologia explică fenomenele sociale aşa cum apar ele în realitatea
socială.
Una dintre cele mai productive contribuţii a lui Dimitrie Gusti şi a şcolii sale o constituie
elaborarea metodei monografice şi aplicarea ei la realităţile sociale româneşti. În viziunea lui D.
Gusti – metoda monografică dă sociologiei şansa de a deveni ştiinţă autonomă, el propunând ca
prin fuziunea sociologiei cu metoda respectivă să se discute despre sociologia monografică
având ca obiect de studiu „descrierea şi cercetarea sistematică şi integrală a unităţii sociale”. A
elaborat un set de reguli ale observaţiei sociologice. Cercetările sociologice ale lui D. Gusti au
avut un scop bine precizat. Ele se înscriu în efortul societăţii româneşti de a pune bazele unei
ştiinţe şi politici a naţiunii. În concepţia sa nu ar exista altă cale de cunoaştere a realităţii
naţionale vii şi concrete decât prin metoda monografică. Metoda monografică îşi aduce
contribuţia decisivă la constituirea ştiinţei naţiunii. Unitatea socială reprezentativă în afirmarea
ştiinţei naţiunii este satul deoarece el păstrează nealterate trăsăturile vieţii naţionale. Cercetarea
unei unităţi sociale precum naţiunea doar parţial, nu duce decât la o construcţie arbitrară despre
naţiune. O astfel de investigaţie trebuie să fie multidisciplinară şi interdisciplinară. „Prin
cunoaşterea monografică şi sintetică a naţiunii, aceasta va lua cunoştinţă de la ea însăşi şi-şi va
da seama de ceea ce o deosebeşte de celelalte naţiuni. Această cunoaştere va deveni baza unei
culturi şi a unei politici naţionale sănătoase. Căci dacă există vreo greşeală dureroasă în politica
unui stat, aceasta constă în a porni de la o deducţie algebrică asupra acestei fiinţe vii, diversă,
multiplă şi complexă care este naţiunea”, afirma Dimitrie Gusti.
Henri H. Stahl(1901-1992) a reprezentat una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale
sociologiei naţionale, care şi-a adus o importantă contribuţie teoretică şi metodologică la
afirmarea internaţională a sociologiei româneşti, fiind principalul formator al multor generaţii de
sociologi.

91
 TEMA VIII: Comunicarea în societate: societatea informațională actuală, mijloacele
de comunicare, mizele comunicării, rolul comunicării în managementul conflictelor

VII.1. Conceptul de comunicare în societate

Diferitele conceptualizãri ale termenului de societate informaţionalã se întemeiazã pe un
demers comparativ: societatea postindustrialã vs. societatea informaţionalã; comunicarea în masã
vs. noile tehnologii de comunicare; capital şi muncã vs. cunoaştere, informaţie, comunicare.
Dincolo de varietatea cadrelor analitice, majoritatea definiţiilor asociazã societatea
informaţionalã cu o serie de transformãri societale care ar marca trecerea la un nou tip de
societate “care a devenit dependentã de informaţie electronicã extrem de complexã şi de reţele
de comunicare; o societate care alocã o parte considerabilã din resursele sale activitãţilor
informaţionale şi comunicaţionale” (Melody, 1994).
Transformãrile societale la care se referã majoritatea autorilor constituie obiectul unor
tipologii diverse care sunt ulterior integrate în paradigme sau în “regimuri de acumulare”
(Preston, 2001).
Paradigma fondatoare “tehnico-economicã” (Schumpeter, 1939, 1943), la care se raporteazã
întreaga literaturã despre societatea informaţionalã, porneşte de la implicaţiile economice
generate de schimbãrile tehnologice corelate cu antreprenoriatul creativ şi cu alte aspecte ale
procesului de inovare (Preston,ibid.).
“Noua paradigmã tehnico-economicã” (Freeman, 1984, 1994; Perez, 1983, 1985)
diminueazã din determinismul tehnologic al modelului lui Schumpeter, articulând relaţia dintre
tehnologie, instituţii şi structuri sociale. Numeroşi autori considerã însã cã nici aceastã
paradigmã nu integreazã schimbãrile sociale, instituţionale şi culturale astfel încât impactul
noilor tehnologii sã justifice discursul despre “transformãri societale”.
Potrivit lui Preston, prin adoptarea unei paradigme “socio-tehnice”, componenta tehnologicã
ar putea fi abordatã şi din perspectiva “proceselor extra-economice de negociere, a conflictelor
şi învãţãrii sociale care structureazã întreaga traiectorie a schimbãrii istorice”. În opinia
autorului, aceastã paradigmã ar rezona cu “noţiunea mai veche de “sistem socio-tehnic” folositã
în tentativa de a depãşi determinismul tehnologic şi de a sublinia importanţa pe care a avut-o în
trecut interrelaţia dintre inovaţiile tehnologice, sociale şi instituţionale” (ibid.,2001).
Chiar dacã nu este menţionatã în mod expres, numeroşi autori utilizeazã paradigma “socio-
tehnicã” pentru a construi tipologia transformãrilor societale pe care le implicã societatea
informaţionalã. Anttiroiko (1997) propune urmãtoarea tipologie:
- Sisteme tehnologice şi economice (structuri globale; restructurãri şi reţele economice; noi
tehnologii de informare şi comunicare; noi practici de comunicare mediaticã);
- Schimbãri instituţionale (reţele societale; criza instituţiilor moderne; declinul
comunitãţilor şi al relaţiilor sociale tradiţionale; emergenţa unor noi tipuri de comunitãţi; un
nou spaţiu public);
- Schimbãri ideologice şi valorice (neo-individualism; noi valori şi coduri culturale;
practici postmoderne în viaţa cotidianã).
Problema majorã a diferitelor definiţii şi paradigme cu privire la societatea informaţionalã
constã în articularea unui discurs “realist” care nu abordeazã tehnologia informaţionalã într-o
cheie utopic-progresistã. Astfel se explicã probabil de ce majoritatea autorilor care abordeazã
aceastã problemã considerã încã necesar sã defineascã termenul de “tehnologie informaţionalã”
deşi existã o întreagã literaturã acumulatã în ultimele douã decenii.

92
 Apãrut în anii optzeci, termenul “tehnologie informaţionalã” sau “tehnologii de informare şi
comunicare” viza o serie de evoluţii în domeniul computerelor, a telecomunicaţiilor şi
electronicii digitale. Un program guvernamental britanic din perioada 1982-1984 asocia
tehnologiile de informare şi comunicare cu: “extinderea computerelor, care pot stoca o cantitate
uriaşã de informaţii şi care proceseazã informaţia în câteva secunde; telecomunicaţiile moderne,
care transmit informaţia aproape instantaneu; microelectronica axatã pe organizarea
informaţiei într-o formã puţin costisitoare” (Preston,ibid.2001).
Comunicarea reflectã procesul de transmitere şi schimb a cunoaşterii şi valorilor, un proces
care, la rândul sãu, genereazã informaţie care influenţeazã cunoaşterea şi valorile (Melody,1994).
Din acest punct de vedere, analiza caracteristicilor informaţionale ale unei societãţi necesitã
raportarea la caracteristicile comunicaţionale; la rândul lor, noile reţele comunicaţionale
constituie adesea motorul acumulãrilor informaţionale.
Potrivit lui Melody (1994), resursele informaţionale şi comunicaţionale ale unei societãţi
avansate din punct de vedere tehnologic constau în: reţele de telecomunicaţii eficiente pe baza
cãrora se colecteazã, proceseazã, se stocheazã şi se transmite informaţia; microelectronicã;
computer hardware, software şi servici; echipamente de telecomunicaţii şi servicii; mass-media,
internet, baze de date şi servicii informaţionale; forme tradiţionale (biblioteci, servicii editoriale,
etc.) stocul de cunoaştere al unei societãţi depinde de instituţiile care menţin, implementeazã şi
dezvoltã cunoaşterea: sistemul educaţional, de cercetare şi formare; sistemul media; reţelele
informatice.

VII.2. Accesul în spațiul public

Noile tehnologii de comunicare sporesc considerabil capacitatea indivizilor de a se exprima
în spaţiul public, în schimb, limiteazã participarea indivizilor la comunicarea politicã şi, implicit,
la dezbaterea publicã a deciziilor politice. Paradoxal, spaţiul public este diminuat tocmai prin
extinderea accesului şi a participãrii indivizilor la acesta (Entman şi Bennett, 2001). Acest
fenomen se explicã prin faptul cã extinderea accesului în spaţiul public – prin intermediul noilor
tehnologii –, în fapt, genereazã o fragmentare excesivã a spaţiului public şi apariţia aşa-
numitelor “sfericule” (Entman şi Bennett,ibid.apud Gitlin,1998) sau “spaţii “parţiale” fãrã
legãturã unele cu altele” (Miege,1995). În condiţiile proliferãrii experienţelor individuale în
spaiul public, interesul public nu mai poate fi negociat.
Procesul de demonopolizare a instituţiilor mediatice început în anii optzeci în S.U.A şi
extins în anii urmãtori în ţãrile occidentale a stimulat concurenţa în spaţiul mediatic, generând o
adevãratã piaţã a posturilor de televiziune. “Oferta” mediaticã se diversificã în mod sensibil în
timp ce analiştii încep sã se refere la publicul-“consumator” care are cum posibilitatea sã aleagã
între diverse tipuri de informaţie şi totodatã stiluri de informare. Paralel cu multiplicarea surselor
de informare politicã, practicile de mediatizare se comercializeazã, conferind informaţiei politice
o dimensiune senzaţionalistã şi populistã. Pentru mulţi autori, apariţia publicului-“consumator”
coincide cu electoratul apatic şi cinic din punct de vedere politic şi care evitã participarea
politicã.
Proliferarea noilor tehnologii de comunicare nu a consolidat participarea politicã a
publicului. Pe de altã parte, noile tehnologii nu au eliminat inegalitãţile nici în privinţa accesului
la spaţiul public: numeroşi autori atrag atenţia asupra diferenţelor de resurse dintre cei care se
limiteazã la televiziune pentru a obţine informaţie politicã şi cei dotaţi cu dispozitive
comunicaţionale sofisticate şi de ultimã generaţie.

93
 Accesul egal la resurse de comunicare (publicã) este o problemã care priveşte nu numai
statutul democratic al publicului, dar şi pe cel al oamenilor politici; la fel ca şi diversitatea
surselor de comunicare şi calitatea comunicãrii politice. Dimensiunea democraticã a comunicãrii
politice trebuie evaluatã nu numai în raport cu accesul şi pariciparea publicului la negocierea
agendei publice, dar şi în ceea ce priveşte posibilitatea liderilor decizionali de a interacţiona cu
publicul. În legãturã cu aceastã problemã, în literatura de specialitate s-au conturat douã modele
de interpretare.
Astfel, unii autori considerã cã actuala configuraţie a spaţiului public privilegiazã
vizibilitatea oamenilor politici. Miege (ibid.,1995), unul dintre promotorii acestui punct de
vedere, considerã cã “fragmentarea” spaţiului public ca efect al noilor tehnologii de comunicare
a generat pasivitatea politicã a publicului astfel încât, în cele din urmã, agenda publicã este
definitã de elitele care acţioneazã în spaţiul public “dominant”, în primul rând, de elitele politice.
Pe de altã parte, elitele politice participã la comunicarea politicã beneficiind de suportul unor
dispozitive sofisticate de consultanţã, fapt care sporeşte distanţa şi inegalitatea dintre politicieni
şi/sau instituţii şi electorat/cetãţean: “nu este oare asimetria din ce în ce mai mare între
indivizii/subiecţi/cetãţeni şi instituţiile sociale care, graţie unor strategii de comunicare, ajung
sã gestioneze cu mijloace din ce în ce mai sofisticate consensul social?” (Miege, ibid.,1995:60).

VII.3. Un nou medium de comunicare socialã: internetul

Apariţia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de aşteptãri în
privinţa democratizãrii sau a dezvoltãrii unor noi structuri şi practici democratice. Literatura cu
privire la democratizarea comunicãrii politice prin intermediul internetului a luat o amploare
deosebitã, dezbaterea actualã fiind centratã asupra unor probleme precum:
• Internetul şi depãşirea limitelor mass-media tradiţionale. Comunicarea politicã nu mai
poate fi disociatã de mass-media, practicile de mediatizare fiind constitutive procesului
de comunicare politicã. Din perspectiva democraţiei, mass-media înseamnã, pe de-o
parte, o extindere considerabilã a accesului la spaţiul public şi, implicit, la informaţia
politicã şi, pe de altã parte, limitarea participãrii politice a publicului. Afirmaţia potrivit
cãreia mass-media diminueazã participarea politicã nu se referã la faptul cã publicul
participã la construcţia agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de
opinie şi intervenţia “clasei mediatice” (jurnalişti, analişti, oameni politici, personalitãţi
publice, lideri de opinie ş.a). E vorba de faptul cã mass-media - dependente fiind de
procesele pieţei – opteazã pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia
politicã a publicului (În acest sens, Boggs (1997) se referã la “marea retragere” (politicã)
a publicului în timp ce mulţi comentatori atrag atenţia asupra “cinismului politic” din ce
în ce mai pronunţat). În aceste condiţii, cercetãtorii investigheazã potenţialul internetului
de a stimula participarea politicã prin posibilitatea pe care o oferã utilizatorilor de a
interacţiona direct (“one to one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori,
membrii ai diferitelor comunitãţi şi grupuri sociale.
• Internetul şi demonopolizarea informaţiei politice. Stimularea participãrii politice
depinde în primul rând de creşterea interesului pentru fenomenul politic. O problemã de
actualitate se referã la internet ca sursã de informaţii politice “alternative” (“contra-
informaţia”, Pellisier,1999) la informaţia furnizatã de mass-media tradiţionale.
• Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale. Potenţialul interactiv al internetului se
manifestã şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multã “informaţie

94
 identitarã” (Pellisier,2001) decât mass-media tradiţionale, fapt care, la prima vedere,
poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetãţeni.
• Internetul – o sursã de comunicare a discursului politic. Una dintre problemele
controversate ale comunicãrii politice actuale se referã la posibilitãţile pe care le au
actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel încât discursul politic sã nu
“adaptat” de jurnalişti la necesitãţile unui “eveniment mediatic” (v.cap. 4.1.4). Unii autori
(Breton, 1995) semnaleazã cã un simptom al comunicãrii politice actuale constã în faptul
cã publicul accede din ce în ce mai greu la discursul politic “mediat”, adicã la discursul
iniţial al actorului politic. Din acest punct de vedere, internetul ar putea ameliora
circulaţia publicã a discursului politic în mãsura în care liderii politici şi partidele
integreazã internetul printre practicile de comunicare politicã.

VII.4. Spre o democrație digitală

Un argument frecvent invocat de cei care criticã vehement comercializarea comunicãrii
politice se referã la degradarea sistemelor democratice şi, implicit, la demonetizarea democraţiei.
Îndoielile nu lipsesc însã nici din partea celor care au un discurs mai puţin nostalgic şi care se
limiteazã la constatarea şi evaluarea transformãrilor prin care trec democraţiile liberale în
ultimele douã decenii.
De altfel, însuşi termenul de democraţie liberalã pare sã nu mai fie relevant pentru
cercetãtori care se referã în schimb la „democraţie modernã târzie” (Dahlgren, ibid.), „hiper-
democraţie”, „democraţia iniţiativei”, „democraţie directã” (Stromer-Galley şi Jamieson,ibid.),
„contracurentul populist” (Axford, ibid.apud Gurevitch şi Blumler, 1998), „democraţie
deliberativã” (London,1995), „teledemocraţie” (Denton, ibid.), „democraţia talk-show-ului”
(Blumler şi Gurevitch, 2001).
Studii recente demonstreazã cã impactul noilor practici de comunicare politicã se manifestã
asupra fiecãreia dintre dimensiunile-cheie ale democraţiei:
• statutul majoritãţii şi al cetãţeanului
• cultura publicã şi educaţia democraticã
• formele de participare individualã şi colectivã;
• instituţiile cu rol deliberativ din spaţiul public;
• pluralismul politic şi mediatic;
• responsabilitatea politicã a guvernanţilor

Statutul majoritãţii şi al cetãţeanului

Democraţia presupune decizii ale majoritãţii cãreia i se oferã posibilitatea de a se informa cu
privire la tema supusã votului (de regulã, o temã de interes public) şi de a alege între mai multe
alternative. Din acest punct de vedere, mediatizarea genereazã efecte contradictorii asupra
practicilor democratice:
• Mediatizarea, marketingul politic şi „noile media digitale” (Axford, ibid.) orienteazã
acţiunea politicã spre un public-ţintã din ce în ce mai individualizat.
• Noile media fragmenteazã electoratul generând dupã unii autori „anomie” şi „izolare”.
• Acţiunea politicã este transformatã într-o „activitate solitarã” în timp ce identitatea
socialã este convertitã în comunitate virtualã, adicã artificialã (Axford,ibid.apud Barber,
1998). Nu este însã mai puţin adevãrat cã noile tehnologii de comunicare stimuleazã

95
 interacţiunile directe. La prima vedere, omul politic este stimulat sã-şi reformuleze
agenda politicã, sã aibã aşadar, o „agendã permanentã”.
• Pe de-o parte, noile tehnologii şi comunicarea politicã mediatizatã par sã multiplice
oportunitãţile de participare directã, nemediatã la viaţa politicã (idealul dintotdeauna al
modernitãţii); pe de altã parte, posibilitatea oamenilor politici de a negocia „definiţia”
interesului public este din ce în ce mai redusã.

Cultura publicã şi educaţia democraticã

Participarea directã nu este suficientã pentru constituirea unei majoritãţi democratice, este
necesarã şi o „culturã publicã” pe care Dahlgren (ibid.) o defineşte drept „un minimum de valori
împãrtãşite şi manifestate prin practici cotidiene, oamenii putând astfel experimenta ei înşişi
statutul de membrii sau potenţiali participanţi la o societate democraticã”.
Noile tehnologii de comunicare au dezvoltat diverse forme de interacţiune socialã, internetul
şi mass-media locale recuperând „dialogul social”, considerat mult timp o resursã deficitarã a
democraţiilor liberale. Însã în condiţiile fragmentãrii sociale, a disipãrii spaţiului comun şi a
proliferãrii „nişelor sociale” (Axford, ibid.) a devenit tot mai dificil de construit o agendã şi o
culturã publicã.

Formele de participare individualã şi colectivã

Atât cultura cât şi agenda publicã sunt întreţinute de cetãţeni informaţi şi, evident, interesaţi
sã participe la viaţa politicã. Logica mediatizãrii comerciale ar fi generat însã o stare de apatie şi
dezangajare politicã a publicului, fenomen cunoscut sub numele de „media malaise” (Norris,
ibid.): „termenul media malaise se referã la analizele care susţin cã practicile curente de
comunicare politicã promovate de noile media şi de campaniile partidelor împiedicã
„angajamentul civic”, adicã informarea cetãţenilor cu privire la activitãţile publice, încrederea
în guvern şi activismul politic”.
„Media malaise” – termen propus în anii optzeci de cãtre Michael Robinson - concentreazã
evaluãrile critice a practicilor de mediatizare curente în ultimul deceniu (şi asupra cãrora ne-am
oprit pe larg în secţiunea precedentã): negativismul emisiunilor informative devenite treptat
„anti-insituţionale” dupã expresia lui Robinson, „tabloidizarea” informaţiei politice (politica-
divertisment sau „infotainment”) şi senzaţionalismul (cultivat de jurnalismul popular).
Fenomenul „media malaise” ar fi generat o adevãratã „culturã a cinismului public” alcãtuitã
din indiferenţã, frustrãri, absenteism politic şi anomie (Putnam defineşte publicul de televiziune
american configurat dupã 1950 drept „generaţia post-civicã”). Subliniem cã originea şi
amploarea discursului ştiinţific centrat pe „media malaise” este întâlnitã în primul rând în S.U.A,
acolo unde cercetãrile experimentale cu privire la efectele mediatizãrii demonstreazã cã
„cinismul public” este produsul unor practici de mediatizare specifice: „Cei care apeleazã la
televiziune pentru a urmãri viaţa politicã sunt mai confuzi şi mai cinici decât cei care nu folosesc
televiziunea. Iar cei care apeleazã numai la televiziune sunt cei mai confuzi şi mai cinici”
(Norris,ibid.apud Robinson). Prin contrast cu S.U.A, cercetãrile experimentale şi comparative
efectuate în Europa indicã reacţii diferite ale publicului. În cele din urmã, „media malaise” este
un termen cu încãrcãturã protestatarã, puternic ancorat în contextul mediatic american.

Instituţiile cu rol deliberativ din spaţiul public

„Cultura cinismului public” ridicã – prin contrapondere - problema culturii civice şi a
educaţiei democratice, ambele depinzând însã de gradul în care sunt dezvoltate practicile

96
comunitare şi deliberative. În acest proces, mass-media ar trebui sã aibã o contribuţie decisivã la
declanşarea dezbaterilor publice. De aceea cu cât democratizarea mass-media este mai avansatã
cu atât şi probabilitatea unor dezbateri publice este mai mare.
În acest context, ni se pare extrem de importantã remarca lui Dahlgren (ibid.: 64) la relaţia
dintre media, cultura civicã şi democraţie: „În principiu, toatã lumea recunoaşte importanţa
mass-media pentru caracterul democratic al societãţii, dar nefericire, puţini sunt cei care
subliniazã importanţa democratizãrii mass-media (Bailie şi Winseck, 1997, constituie nişte
excepţii)”. Criticii mediatizãrii comerciale considerã însã cã ne depãrtãm tot mai mult de ceea ce
ar trebui sã fie o „piaţã a ideilor”, mass-media promovând nu atât pluralitatea argumentelor, cât
senzaţionalismul politic generat fie prin divertisment, fie prin alãturarea a douã poziţii contrare
doar de dragul scandalului şi al contradicţiei gratuite. Atunci când mass-media sau mai nou
internetul genereazã – totuşi - situaţii deliberative, apare riscul ca emisiunile respective sã se
transforme mai mult într-o „terapie de grup”, lipsind o finalitate practicã (Axford, ibid.).
Conform unui punct de vedere larg rãspândit, logica mediatizãrii comerciale încurajeazã o formã
populistã de deliberare întreţinutã atât de jurnalişti cât şi de oamenii politici.

Norris (ibid.:213) subliniazã cât de important este pentru o democraţie ca mass-media şi în

special, televiziunea, sã furnizeze publicului o „cunoaştere practicã”, adicã informaţii relevante
pentru diferitele contexte politice. În felul acesta, „cetãţenii ar putea estima riscurile probabile
ale deciziilor lor şi, corespunzãtor, beneficiile. Din acest punct de vedere, oamenii au nevoie de
cunoaştere practicã care sã-i poatã ajuta sã asocieze preferinţele lor politice şi sociale cu
opţiunile disponibile”. Autorul britanic comparã în acest sens alegerile locale când informaţiile
utile vizeazã în primul rând persoana candidatului în timp ce la alegerile generale primeazã un
tip complex de informaţie care abordeazã: bilanţul puterii şi agenda prioritãţilor, dar şi
personalitatea candidatului; strategia de campanie a fiecãrui candidat, dar şi riscurile şi
beneficiile alternativei pe care o propune comparativ cu alternativele contracandidaţilor;
informaţie „soft” referitoare la probleme aparent secundare, dar şi informaţie „hard” privind
viitoarea acţiune guvernamentalã (Norris,ibid).
În literatura de specialitate cu privire la viitorul democraţiei reprezentative distingem între
concluziile aparent definitive la care ajung autorii americani (Entman, Schudson, Cappella şi
Jamieson, Putnam) şi cercetãrile încã în derulare ale autorilor anglo-saxoni, în primul rând, cele
iniţiate de Pippa Norris, Blumler şi Gurevitch, Axford şi Huggins, Williams Miller ş.a.
Numeroşi autori americani se referã deja la „criza democraţiei” ameninţatã de populism şi
de un electorat nihilist care penduleazã între lipsa de interes şi dezgustul faţã de politicã; chiar şi
un autor moderat precum Hart care nu este adeptul verdictelor chestioneazã evoluţia instituţiilor
democratice americane în condiţiile în care „noi, cetãţenii nu mai putem distinge între un
politician şi un star pop” (ibid.,1999).
De cealaltã parte, analizele comparative desfãşurate de Norris indicã o creştere a aşa-
numitului „public critic” – un public ataşat în continuare democraţiei, dar devenit mult mai
exigent faţã de modul în care funcţioneazã instituţiile democraţiei reprezentative. În prezent,
acest public critic ar dispune de mai multe resurse pentru a sancţiona „spectacolul politic
mediatic”, resurse care, paradoxal, sunt în primul rând de naturã mediaticã. Departe de a fi pasiv,
publicul îşi exerseazã comportamentul critic stimulat fiind de alternativele mediatice, adicã de
stilurile de mediatizare diferite.
La rândul lor, Blumler şi Gurevitch (ibid.) demonstreazã cã fenomenul „americanizãrii”,
anumite caracteristici ale acestuia, nu se verificã în spaţiul politic britanic (autorii au în vedere

97
sistemul de finanţare a campaniei electorale, nivelul comercializãrii mass-media, volumul
mediatizãrii electorale, tendinţa spre populism şi stilul jurnalistic).
În rândul autorilor britanici întâlnim însã şi puncte de vedere care recunosc amploarea pe
care a luat-o comercializarea politicii (Dahlgren, Golding, Murdock), însã fenomenul este
abordat în contextul unor evoluţii globale (precum diferenţierea culturalã şi identitarã,
restructurarea industriilor naţionale media, declinul serviciului public) şi structurale specifice
societãţii consumeristãe. Astfel, Dahlgren (ibid.:83) atrage atenţia cã mediatizarea comercialã a
erodat conceptul de „public” devenit marginal în raport cu „comunitãţile interpretative” sau cu
„majoritatea consumeristã” rientatã spre divertisment.
Dincolo de concluziile contrare la care ajung autorii americani şi britanici, nu putem omite
un element comun ambelor modele de cercetare şi anume „recuperarea” conceptului de spaţiu
public modern.
Aşa cum am vãzut, evoluţiile din sfera comunicãrii politice sunt asimilate societãţii post-
moderne. Post-modernismul politic şi mediatic cunoaşte interpretãri contradictorii: pe de-o parte,
o agravare a crizei democraţiei reprezentative, pe de altã parte, un proces de extindere a
democratizãrii prin apariţia unor practici de democraţie directã sau deliberativã. În orice caz, atât
în versiunea negativã cât şi în cea pozitivã se face o asociere între mass-media şi politicã, pe de-o
parte, şi practici democratice precum dezbaterea publicã, participarea civicã, exercitarea
cetãţeniei (effective citizenship), învãtarea socialã şi democraticã, binele comun, comunicarea
imparţialã, evaluarea criticã ş.a În versiunea negativã, comercializarea mass-media şi, implicit,
a politicii genereazã anomie socialã şi cinism public în timp ce interpretarea pozitivã (sau mai
degrabã, optimistã) se referã la noile surse de interacţiune şi cunoaştere socialã atribuite mai ales
internetului.
Asistãm aşadar, la revalorizarea noţiunii clasice de spaţiu public din lucrarea fondatoare a
lui Habermas – spaţiul public, o sursã de emancipare socialã posibiliã prin faptul cã „interesul
public” rezultã dintr-un „consens raţional” întemeiat pe „discuţii practice” între actori sociali
care au acceptat în prealabil sã urmeze criteriul celui mai bun argument în situaţia datã.
Fenomenul ni se pare extrem de important dacã ţinem seama cã apariţia în 1972 a lucrãrii lui
Habermas „Arheologia spaţiului public” a generat apoi o întreagã literaturã care demonteazã
analiza autorului german cu privire la degradarea spaţiului public şi a acţiunii politice sub
influenţa mass-media (în mod simptomatic, majoritatea contribuţiilor referitoare la noţiunea de
spaţiu public deşi se raporteazã critic la Habermas, autorul german constituie referinautorul
german constituie referinţa principalã). Cel mai uzual argument al acestei literaturi atrage atenţia
cã realitatea spaţiului public modern de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, în fapt, nu a actualizat niciodatã conceptul de spaţiu public critic-raţionalist formulat de
Habermas. Mai mult decât atât, logica socialã a democraţiilor liberale nu ar permite un spaţiu
public „neutru” alimentat de voci „consensuale” (se omite însã faptul cã Habermas însuşi a
revenit în repetate rânduri asupra tezelor lansate în lucrarea sa fondatoare).
Iatã însã cã cele mai recente contribuţii în materie de spaţiu public reactualizeazã noţiuni
precum deliberarea, dialogul, interacţiune comunicaţionalã, „funcţiile” civice şi democratice
ale mass-media (Gurevitch şi Blumler, ibid.), „forum civic” (Norris,ibid.). O posibilã explicaţie
ar putea fi comercializarea excesivã a politicii mediatizate în S.U.A, un fenomen care stimuleazã
discursul normativ al cercetãtorilor americani.
Revenirea teoreticienilor la imaginea unui spaţiu public deliberativ este însã stimulatã şi de
evoluţiile tehnologice şi expresive ale comunicãrii mediatice (apariţia internetului, a televiziunii
prin satelit, diversitatea stilisticã a cadrelor de mediatizare ş.a.). Aceastã realitate contradictorie

98
populatã de constrângeri majore pentru democraţie, dar şi de oportunitãţi practice explicã
actualitatea discursului normativ cu privire la mediatizare sau comunicare politicã.
În ceea ce priveşte potenţialul democratic al noilor tehnologii de comunicare („media
digitale”, „noile media”), internetul, în primul rând, comentariile sunt pentru moment sceptice.
Stromer-Galley şi Jamieson (ibid.:175) subliniazã cã internetul faciliteazã politicienilor
contacul direct – prin web-site, e-mail, dezbateri on-line - cu electoratul în timp ce alegãtorii pot
interacţiona direct unii cu alţii. Autorii americani evocã în acest sens distribuirea „Raportului
Starr” – în contextul scandalului Clinton / Lewinski - drept un exemplu relevant pentru
schimbãrile pe care le poate introduce internetul în comunicarea politicã: „Raportul a fost difuzat
pe Internet aproape în acelaşi timp cu distribuirea documentului la Senat, la Camerã şi
jurnaliştilor. Oamenii s-au nãpustit asupra Internetului ca sã citeascã şi sã stocheze raportul
pentru ei înşişi (...). Ca rãspuns la Raportul Starr, un numãr fãrã precedent de cetãţeni şi-au
contactat senatorii şi reprezentanţii în Camerã”. Internetul ar introduce mai multã imagine,
vitezã, interactivitate, dialog şi proximitate în comunicarea politicã (Axford, ibid.). Internetul
extinde agenda publicã şi sursele de informare deoarece este „un medium non-linear” (Stromer-
Galley şi Jamieson).
Pe de altã parte, accesul la internet este în continuare limitat în timp ce comercializarea
acestei tehnologii este din ce în ce mai pregnantã; nu se stimuleazã formarea interesului public
deoarece, potrivit lui Dahlgren (ibid.), internetul se adreseazã nu atât „publicului”, ci diferitelor
„pieţe”. Nu întâmplãtor, internetul este utilizat ca sursã de informare politicã de acea parte a
electoratului interesatã de politicã sau implicatã în diferite organizaţii civice sau mişcãri sociale;
de asemenea internetul nu este folosit pe mãsura potenţialului sãu de interacţiune, poşta
electronicã fiind cel mai activat serviciu (Norris,ibid.).
Pentru moment, folosirea internetului tinde sã devinã o practicã socialã, nu însã şi una
politicã. În cele din urmã, potenţialul democratic al noilor tehnologii necesitã o instituţionalizare,
protagoniştii formali şi informali ai scenei politice şi mediatice fiind cei care putea folosi
internetul pentru diversificarea interacţiunii cu electoratul.

Bibliografie:
1. Bennet, Lance W. şi Entman, Robert M. (2001): „Mediated Politics: Communication in
the Future of Democracy”, Cambridge University Press;
2. Blommaert, Jan; Verschueren, Jef (ed.) (1991): “The Pragmatics of Intercultural and
International Communication”, John Benjamins Publishing Company,
Amsterdam/Philadelphia;
3. Calhoun, Craig (ed.) (1994): “Social Theory and Politics of Identity”, Blackwelll, Oxford
UK / Cambridge USA;
4. Charaudeau, Patrick (1998): “Discours médiatique de l’information”, INA, Paris;
5. Dahlgren, Peter (2001): „The Public Sphere and the Net: Structure, Space, and
Communication” în „Mediated Politics: Communication in the Future of Democracy”,
Cambridge University Press;
6. Ferguson, Marjorie (ed.) (1990) : “Public Communication. The new Imperatives”, Sage
Publications, London;
7. Gerstlé, Jacques (1998): “Effets des médias et transformation de l’espace public” în “Les
enjeux de la communication politique”, Institutul de Sociologie, Bucuresti;
8. Goodin, Robert T. (ed.) (1996): “The Theory of Institutional Design”, Cambridge
University Press;

99
9. Miege, Bernard (1995): „L’espace public: au-delà de la sphere politique” în HERMES
17-18, “Communication et politique”, CNRS éditions, Paris;
10. Morley, David and Kevin, Robins (1995): “Spaces of Identity. Global Media, Electronic
Landscapes and Cultural Boundaries”, Routledge, London and NY;
11. Moog şi Sluyter-Beltrao (2001): „The Transformation of Political Communication?” în
Axford, Barrie&Huggins, Richard (ed.): „New Media and Politics”, Sage, U.K.;
12. Muchielli, Alex (1996) : “Les sciences de l’information et de la communication”,
Hachette Supérieur, Paris;
13. Pippa, Norris (2000): „A Virtous Circle. Political Communication in Post-Industrial
Societies”, Cambridge University Press;
14. Queré, Louis (1991) : “D’un modèle epistemologique de la communication à un modèle
praxeologique”, RESEAUX 46-47, CNET, Paris;
15. Pelissier, Nicolas (2001): „L’internet de proximité: dévalorisation ou révalorisation du
territoire régional?”, Journée d’Etudes, Laboratoire „Communication et Politique”,
C.N.R.S, Paris;
16. Page şi Pellisier (ed.) (2001): „Territoires de la communication”, L’Harmattan, Paris;

17. Preston, Paschal (2001): „Reshaping Communications Technology. Information and

Social Change”, Sage Publications, 2001;
18. Scannell, Paddy; Schlesinger, Philip; Sparks, Colin (ed.) (1992) : “Culture and Power. A
Media Culture & Society Reader”, Sage Publications, London;
19. Wolton, Dominique (1998) : “Penser la communication”, Flammarion, Paris;

100
 TEMA IX: Violența și societatea: concepte, etiologia, dimensiuni și caracteristici, tipuri
de violență, perspective, forme de violență, soluționare și prevenire

VIII.1. Considerații generale

Vis – cuvând din limba latină este originea modernului violența care înseamnă forță adică
folosirea forței în manifestarea superiorității.

Deși gupurile umane au reguli precise de comportare care le asigură supraviețuirea, starea de
confort și de bine, realitatea socială demonstrează că fenomenul violenței este prezent zilnic în
viața colectivităților umane.

Specialiștii, la finalul multor studii dedicate agresivității umane (în care violența ocupă un loc
însemnat), atrag atenția că flagelul cel mai periculos al lumii contemporane îl constituie aceasta
componentă a realității sociale – violența.

Numim violență, o manifestare comportamentală interumană exprimată sub forma forței

constituind una din componentele principale ale agresivității.

Fără a clasifica formele pe care le îmbracă violența umană, menționam că ea se manifestă

atât în grupul social primar fundamental – familia, în comunitate în cadrul mulțimilor
dezorganizate, cât și în relațiile interstatale, cu toate eforturile depuse de comunitățile locale sau
internaționale de stopare și prevenire a violenței în orice fel.

Violența este periculoasă pentru individ, luat separat, dar și pentru colectivitățile umane în
general, pentru ca pe lângă pierderile materiale și umane provocate de comportamentele
agresive, ea indică și sporețte frica, teama și insecuritatea.

În același timp, în mod inconștient, pe baza mecanismelor instinctuale de apărare, indivizii

amenintați sunt gata să răspundă (și, de obicei, răspund amplificat) tot cu violența pentru ca în
structura ființei umane, există o agresivitate latentă care a fost remodelată de cultură, modă și
civilizațiile construite de milenii de către umanitate.

Din aceste considerente sociologii, psihologii, medicii, psihiatrii, juriștii și istoricii au

încercat să descifreze etiologia violenței, tipologia manifestării ei, rolul societății în geneza
acestui fenomen și indicarea factorilor care-l pot reduce și stăpâni.

B. Etiologia violenței

Cercetarile sociologice au reliefat că în procesul de socializare a omului, deseori acesta suferă

deprimari și frustări la care organismul uman nu rămâne pasiv, el reacționând, manifestandu-se
cu furie și agresivitate.

Frustarea este o stare de dezechilibru afectivă datorata privațiunilor pe care omul le are în
condițiile nerealizării necesităților și plăcerilor sale.

101
 Procesul prin care se ajunge la starea de frustare cuprinde trei elemente:

a). Situația de viață care generează frustarea;

b). starea psihică de suferință provocată de privarea necesitățtilor umane;

c). reacțiile comportamentale imediate sau amânate, de obicei de agresivitate fizică față de
obiectul sau persoana care a provocat frustarea.

Multe din frustrări își au originea în propriile inferiorități și incompetente ale indivizilor,
uneori ele apărând și din cauza discrepanțelor de staus social într-o comunitate.

Agresivitatea este rezultatul impiedicării realizării unei trebuințe vitale sau a unei plăceri, ea
fiind mai ușor sesizabilă la copii, maturii reușind să-și ascundă această reacție sau să și-o
estompeze.

Ea constă în comportament distructiv, violent orientat spre persoana sau obiectul care a
impiedicat realizarea trebuinței vitale afectate.

În colectivele de indivizi educați cum sunt familiile de intelectuali sau cele care au o
educație religioasă puternică, există deseori variante pentru persoanele frustrate ca agresiunea să
fie dirijată pozitiv. Cele mai cunoscute forme de astfel de orientări fiind:

a) acceptarea raționala a frusrării;

b) canalizarea ei spre acțiuni sociale utile;

c) adoptarea unor comportamente agresive accepatabile pentru societate, cum sunt

competițiile sportive.

Din cele expuse a rezultat ca violența (ca formă a agresivității) este specifică omului, dar nu
toți oamenii (chiar frustrații) răspund cu violența.

În cazul acesta răspunsul îl găsim în explicația psihanalitică redată de Sigmund Freud care a
stabilit componenta tripartită a personalității psihice umane. Potrivit savantului austriac,
comportamentul violent în esență amoral, este specific individului care nu-l are pe superego iar
dacă-l are acesta este subdezvoltat.

Lipsa lui superego (care este hipermoral și tiranic față de ego, fiind în același timp glasul
conștiinței, intrând în conflict cu sinele, face posibilă dominarea sinelui față de ego,
determinându-l să se treacă la comportamente amorale, dând frâu liber energiei instinctive a
individului, urmărind promovarea pasiunilor libiduale.

In afara explicației freudiene a violenței care este aplicabilă indivizilor sănătoși mintal, pentru
persoanele anormale, cunoscute sub apelativul de cazuri clinice, violența se datorează stării lor
precare de sănătate mintală.

102
 Cele mai cunoscute astfel de cazuri sunt cele de:

o oligrofeni care comit acte de violență criminală datorată sugestibilității lor și a lipsei de
discernământ;
o demenți care comit acte criminale pentru satisfacerea dorințelor lor elementare;
o schizofreni cunoscuți mai ales prin omorurile comise asupra membrilor de familie;
o paranoicii care comit de obicei omoruri datorită ideii de gelozie, persecuție sau că sunt
ignorați de colectivitățile din care fac parte;
o dizarmonicii, cei a căror personalitate este afectată de consumul de droguri sau de alcool.

Aceste ultime forme de violențe sunt cazuri medicale, subiecții fiind iresponsabili, dar
aplicându-li-se numai măsuri medicale.

Ele sunt mereu prezente în societate, în familii, în colectivitățile rurale și urbane, de multe ori
nedescoperite sau accepate de societate.

Societatea, colectivitățile umane, trebuie să-i cunoască pe acești indivizi chiar dacă nu au
avut un comportament violent, deoarece viața a demonstrat că de cele mai multe ori, deficienții
mintal, în cazul actelor de mare violență sunt buni executanți, la inițiativa și îndemnul
persoanelor valide, ei comițând omoruri, violuri, furturi, distrugeri, talharii etc.

Trebuie să recunoaștem că în afara disfuncțiilor din cadrul personalității psihice ale

indivizilor, a studiilor clinice, violența are cauze și de alte naturi cum ar fi:

o sexualitate greșit orientată;

o toxicomania generate de alcool și droguri;
o conflictele conjugale;
o stările conflictuale și de stres datorate vieții industrializate.

Acestea sunt domenii care fac obiectul sociologiei dar mai ales al medicinii și psihologiei.

C. Tipologia violenței

Există tendința de a se considera că violența este numai de natura fizică pentru a distruge
material obiectul (persoana) care a provocat frustrarea.

Realitatea a demonstrat ca aceasta are o formă orală (prin cuvânt) și o formă de manifestare
fizică.

Considerăm că tipologia stabilită de doctorul în psihologie Constantin Păunescu redată în

lucrarea sa “Agresivitatea și condiția umană” este una din cele mai clare și realizate pe
considerente științifice clasificate pe care o redăm și noi în rândurile ce urmează.

În categoriile violenței prin cuvânt, literatura de specialitate menționează următoarele forme:

103
 a). Calomnia

Aceasta constă în transmiterea în colectivitate, cu privire la o persoana anume, a unor

neadevăruri care dacă ar fi reale, persoana în cauza ar suferi grave prejudicii morale și juridice.

Calomnia este cea mai gravă și imorală formă de violență ce din pacate, în zilele de azi, a
devenit un instrument politic de lupta inuman, promovat prin presa, radio și televiziune.

Ea reprezintă în același timp, o armă pentru dobândirea concurentului o societate bazată pe

concurență și este totodata arma celui care vrea să parvină.

b). Denigrarea

A doua formă a violenței verbale o constituie denigrarea care constă în așa-zisa descoperire
a acelor trăsături cu caracter negativ sau de fapte și împrejurări imorale aparținând unei anumite
persoane dintr-un grup social.

Aceste trăsături și fapte sunt îngroșate, denaturate până la grotesc pentru a se obține
descalificarea moral-socială a adversarului.

c). Ironia

O alta formă de violență verbală este ironia. Aceasta constă în descriere voit intelingentă a
unei persoane, în care prin mesajul transmis manifestă semnificații latente cu valoare agresivă,
diferite de cele cuprinse in mesaj, menite să producă persoanei în cauză prejudicii morale sau
traume psihice.

I. Violența privată

Acest tip de violență numită și primitivă sau ancestrală, ale cărei rădăcini se pierd în negura
anilor, este specifică indivizilor normali, sănătoși mintal, responsabili pentru actele violente
comise:

Ele cuprind acte:

1). Violența criminală din care face parte:

o violența mortală (omorurile);

o violența corporală (vătămârile corporale);
o violența sexuală (violul și pervesiunile sexuale).

2). Violența noncriminală

o sinuciderile;
o accidentele rutiere sau de muncă.

104
 II. Violența colectivă

Acest tip de violență cuprinde:

1). Violența cetățenilor contra puterii

Din aceasta categorie se desprind:

o violența teroristă;
o revoluțiile și grevele.

2). Violența puterii contra cetățenilor

Din acesta categorie fac parte:

o terorismul de stat (specific regimurilor totalitare);

o violența industrială.

3). Violența paroxistă

Cea mai cunoscută formă fiind războiul.

Acesta ultimă clasificare a violenței fizice este acceptată de Organizația Mondială a Sănătății
(O.M.S.) și Interpol, ea constituind “un instrument operațional în stabilirea stării de drept social
și moral în societatea contemporană”.

D. Rolul societății în prevenirea violenței

Deși nu este obiectul sociologiei juridice de a propune soluții preventive unui anumit
fenomen social, pentru violență (care, de fapt, reprezintă o modalitate de comitere a crimelor)
este sarcina criminologiei și anume a criminologiei preventive.

Cu toate acestea, agresiunea ca violența este un aspect periculos al realității sociale pe care
sociologia îl relevă, îi stabilește etiologia, recomandând că deși este o realitate inerentă, ea poate
fi redusă ca intensitate și prevenită.

Așa cum afirma C.Paunescu, cultura și educația indivizilor este calea care duce la prevenirea
violenței.

Autorul menționat afirmă:“Cea mai eficientă acțiune de prevenire a consecințelor

agresivității și reducerea izbucnirii acesteia este capacitatea pe care indivizii, componenți ai unei
societăți o au de a identifica prin cunoaștere, manifestările agresivității și posibilitatea de
anihilare a acesteia printr-un comportament adecvat.

105
 TEMA X: Cultura: normele şi valorile, identitate culturală și identitate socială, variaţia
logică culturalã (etnocentrism şi relativism cultural), integrarea culturalã

X.1. Ce este cultura?

Termenul de cultură vine din latinescul “colo, colere” care semnifică a lucra pământul, a
locui. Sensul lui primar desemna activităţi agricole şi a fost utilizat cu acest sens din secolul XI
până în secolului XIX, în paralel cu accepţiunea dată de umanismul renascentist (sec. XVI) de
cultură a spiritului.
Până astăzi, literatura de specialitate a înregistrat un număr mare de semnificaţii ale acestui
termen şi un număr şi mai mare de definiţii : sociologul francez A. Moles susţine că ar exista
aproximativ 250 de definiţii ale culturii.
În limbajul curent, adesea, termenul sugerează o formă superioară de artă : operă, teatru,
coregrafie etc. Se consideră că o persoană este cultă atunci când deţine cunoştinţe despre arte şi
este capabilă să facă aprecieri fondate referitoare la creaţiile artistice, este rafinată, are gust şi
bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult şi nu orice produs al activităţii
sale este un act de cultură. Acesta este şi punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care ţine să
precizeze că “ nu toate produsele omului reprezintă cultura lui, ci numai cele superioare, produse
oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci ştiinţa, arta, religia, ideile politice şi sociale,
obiceiurile nobile – într-un cuvânt, produsele superioare ale spiritului care necesită cultivarea
minţii, tendinţa realizării unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor biologice”.1
Conform semnificaţiei întîlnite în vorbirea curentă, cultura este o caracteristică a individului,
nu a societăţii. Majoritatea sociologilor şi antropologilor se delimitează de acest înţeles în
favoarea unuia mai larg, mai cuprinzător. Astfel, E.F.Tylor (1871) desemna prin cultură
“ansamblul complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor şi al
tuturor celorlalte capacităţi pe care le dobândeşte omul ca membru al societăţii”.
În sociologie şi antropologie – aşa cum susţine şi Marvin Harris, termenii de cultură,
societate şi, uneori, etnologie, îşi dispută preeminenţa.
Kluchohn (1949) conferă şi el culturii înţelesul de fenomen social, definind-o într-o formulă
succintă ca “mod distinct de viaţă al oamenilor, model de a trăi”.
În viziunea lui Ralph Linton, cultura este de asemenea o caracteristică a societăţii, nu a unui
individ. Ea reprezintă tot ceea ce se învaţă în cursul vieţii sociale şi este transmis din generaţii în
generaţii; cu alte cuvinte, este “ereditatea socială a membrilor unei societăţi”.
În altă ordine de idei, unele definiţi au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii
(cultură materială sau civilizaţie), altele pe sensul subiectiv al culturii (cultură spirituală,
cunoştinţe, valori, simboluri etc.).
Wisller, dimpotrivă, ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii, distingând în cadrul ei
următoarele trei diviziuni : “trăsături materiale”, “activităţi sociale” şi “idei”.
Aspectele materiale şi nemateriale ale culturii au fost evidenţiate şi de sociologul american
N. Goodman (1982) atunci când o definea ca fiind “moştenirea învăţată şi socialmente transmisă,
a obiectelor făcute de om, a cunoştinţelor, a părerilor, a valorilor şi a perspectivelor care asigură
membrilor unei societăţi unelte pentru a face faţă problemelor curente”.2 Cu alte cuvinte, pe
scurt, cultura organizează viaţa socială şi-i dă formă.
În aceeaşi perspectivă se înscrie şi opinia lui M.J. Herscovitz conform căreia cultura
reprezintă “ totalitatea valorilor materiale şi spirituale create … în procesul istoric de afirmare a

106
omului ca om, proces care evidenţiază progresul omenirii în cunoaşterea, transformarea şi
stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii însăşi”.3

X.2. Componentele culturii

Aşa cum am arătat mai înainte, sociologii au distins între aspectele materiale (sensul
obiectiv) şi aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.
Cultura materială include toate “produsele” concrete şi tangibile ale societăţii, toate
manifestările fizice ale vieţii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om (descoperite
de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatră şi apoi de metal până la cele mai recente :
televizoare, avioane, computere etc.
Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generaţie la alta : unele dintre ele
suportă modificări structurale esenţiale (automobilele, avioanele), altele schimbări
nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la modă o perioadă,
apoi dispar.
Cultura nematerială. Sociologii tind să se concentreze mai mult asupra dimensiunii
spirituale a culturii, considerând că ea dă adevăratul puls al vieţii sociale. De altfel, cercetări
sociologice efectuate în Franţa confirmă faptul că acesta este şi înţelesul cel mai des utilizat în
conversaţia curentă. J. Laroue în Representations de la culture et conditions culturelles arată că
83% din populaţia investigată adoptă sensul de cultură spirituală.
În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunoştinţelor, opiniilor, valorlor,
normelor, semnelor şi simbolurilor care sunt vehiculate într-o societate.
Trebuie să reamintim faptul că opiniile şi cunoştinţele nu se identifică. Cunoştinţele sunt
concluzii care se fundamentează pe un anumit criteriu al evidenţei empirice (de ex., forma sferică
a Pământului). Opiniile, spre deosebire de cunoştinţe, nu au la bază o suficientă evidenţă
empirică: există astfel părerea că adoptarea unor legi care prevăd posibilitatea pedepsei capitale
ar duce la scăderea frecvenţei actelor criminale. “Orice cunoaştere umană, începe cu opinii, trece
de la acestea la noţiuni şi se sfârşeşte cu idei” (I. Kant). Deci, pe lângă opinii şi cunoştinţe,
cultura oricărei societăţi conţine şi idei (Kant) despre natură, despre viaţă şi moarte, despre om şi
ocietate.
Cultura oricărei societăţi este impregnată de sistemul valorilor.
Omul este fiinţa cu vocaţia valorilor (“axiologică”) susţine sociologul român Eugeniu
Speranţia. Sistemul de valori la care aderă un individ reprezintă “coloana lui vertebrală”.
Valoarea reprezintă “aprecierea pe care un subiect o manifestă faţă de un obiect (lucru, idee,
atribut, relaţie) după criteriul socialmente împărtăşit al satisfacerii unei nevoi sau a unui ideal”. 4
Ea trebuie înţeleasă ca o relaţie socială : sunt consistente numai acele aprecieri, opţiuni
individuale care sunt în consens cu aprecierile sau opţiunile grupului. În acelaşi timp trebuie
remarcat faptul că nu putem vorbi despre universalitatea valorilor în sensul că pe de o parte, o
valoare nu are acelaşi înţeles în toate societăţile şi, pe de altă parte, nu toţi individzii dintr-o
societate acceptă o anumită valoare. Dacă aztecii apreciau favorabil jertfirea copiilor pentru
înduplecarea zeului ploii, astăzi, pentru societăţile moderne, un astfel de act este innacceptabil şi
condamnabil. Sau dacă, spre exemplu, societatea americană apreciază munca în mod deosebit, nu
înseamnă că această valoare este acceptată, fără excepţii, de toţi americanii. Valorile se schimbă
în decursul timpului şi acest lucru este uşor observabil dacă analizăm valorile referitoare la

107
iubire, sex, căsătorie. Azi se vorbeşte tot mai puţin despre ,,fidelitate până la sfârşitul vieţii” şi tot
mai mult despre fidelitate succesivă, între două căsătorii, două relaţii consensuale etc.
În altă ordine de idei, trebuie să constatăm că valorile nu sunt întotdeauna în consens :
uneori ele intră în conflict, se ciocnesc, sunt contradictorii. Cercetările actuale dovedesc că în
orice societate există conflicte valorice, diferă doar gradul în care ele sunt acceptate şi
“soluţionate”. În timp ce regimurile totalitare le ignoră, le resping, societăţile democratice le
acceptă, încearcă să le “soluţioneze”, să le administreze. Respinse sau excamotate, conflictele
valorice riscă să se acutizeze şi să degenereze în stări anomice.
Societatea democratică “reprezintă în fapt, modalitatea raţională de soluţionare şi de
neutralizare a acestor conflicte valorice, este buna administrare a tensiunii dintre libertate şi
ordine, dintre egalitate şi libertate”.5
Valorile au o mare semnificaţie emoţională. Ele nu trebuie privite ca simple concepte
abstracte. Oamenii polemizează, intră în conflicte şi uneori sunt capabili chiar de mari sacrificii
pentru apărarea valorilor ai căror partizani sunt (de exemplu, pentru “libertate”).
Alături de valori şi în strânsă legătură cu acestea, normele reprezintă elemente importante
ale culturii societăţii. Comportamentul uman este structurat de reguli, linii de conduită care
prescriu un comportament adecvat în situaţii speciale (Nu ne comportăm la şcoală ca la
discotecă, nici la spital ca la operă). De asemenea, normele reglementează comportamentele
oamenilor în relaţiile dintre ei. (De exemplu, normele de politeţe definesc comportamentul
cuvenit, care se cade). Putem spune că normele duc la stabilirea “unei anumite scheme a vieţii
colective”, în cadrul căreia “fiecare om ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce
aşteaptă de la el ceilalţi membrii ai colectivităţii şi ştie la ce reacţii se poate aştepta în urma
acţiunilor sale”.6
Cadrul normativ cuprinde obişnuinţele, obiceiurile, moravurile şi legile existente într-o
societate dată. J. Szczepanski face distincţie între obişnuinţe şi obiceiuri. “Obişnuinţele sunt
modalităţi de conduită statornicite pentru anumite situaţii”, a căror încălcare nu stârneşte obiecţii
sau reacţii negative din partea societăţii, dar pe care membrii respectivului grup se simt datori să
le respecte (de exemplu, în anumite grupuri de muncă există obişnuinţa celebrării aniversării
fiecărui membru sau a evenimentului pensionării).
Obiceiurile sunt modele de conduită legate de valorile împărtăşite de grup, care au
importanţă pentru viaţă şi activitatea grupului a căror nerespectare atrage după sine sancţionarea
lor de către opinia publică. Exemplu de obiceiuri sunt : să arunci gunoiul la ghenă, să alegi
vestimentaţia potrivită (cu ocazia), să oferi locul în autobuz unui bătrân sau infirm etc.
Dacă nu respectă obiceiurile respectivii indivizi pot fi consideraţi lipsiţi de amabilitate,
neatenţi, bizari, excentrici, pot fi evitaţi, marginalizaţi de către ceilalţi membrii ai comunităţii dar
nu pot fi pedepsiţi de lege.
Moravurile se înrudesc cu obiceiurile dar se diferenţiază de acestea (distincţia a fost făcută
pentru prima dată în 1906 de Summer). Ele sunt definite ca norme cu o mare importanţă şi
semnificaţie pentru funcţionarea societăţii. De exemplu : normele legate de apărarea proprietăţii
private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.
Încălcarea lor (furtul, frauda, incendierea unor proprietăţi etc.) atrage după sine sancţiuni
juridice.
În concepţia unor sociologi, distincţia dintre obiceiuri şi moravuri are un caracter relativ:
unul şi acelaşi fapt social este interpretat de anumite categorii sociale ca obicei iar de altele ca
moravuri. Aşa de exemplu, profanarea simbolurilor naţionale (steag, stemă etc.) poate fi

108
considerată ca o gravă violare a moravurilor societăţii şi trebuie aspru pedepsită sau poate fi
considerată ca nerespectare a unui obicei şi trebuie să fie doar dezavuată de opinia publică.
În cadrul moravurilor, există o categorie aparte numită tabuuri care definesc ceea ce este
interzis, ceea ce este nepermis, ceea ce nu trebuie făcut ; ele sunt deci, moravuri proscriptive.
Majoritatea societăţilor contemporane au tabuuri cu privire la relaţiile sexuale şi maritale între
rude apropiate (tabuul incestului) şi tabuul referitor la consumarea cărnii de om. Încălcarea lor
atrage după sine sancţiuni de maximă severitate cum ar fi privarea de libertate, exilul sau chiar
pedeapsa capitală.
Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a societăţii ce cuprind obligaţii
generale pentru toţi membrii societăţii şi ce se aplică acelor comportamente ce sunt considerate
importante pentru societate.
Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Constituţiile scrise se impun în secolul al
XVIIIlea (România, Franţa, SUA beneficiază de Constituţii scrise). Constituţiile cutumiare sunt
formate dintr-o parte scrisă şi dintr-o alta nescrisă, care are la bază obiceiuri, tradiţii, practici
politice îndelungate (ex. Constituţia Angliei, Israelului, Noii Zeelenade).
Indiferent de forma pe care o îmbracă, legile joacă un rol extrem de important în
reglementarea relaţiilor sociale şi nerespectarea lor duce la sancţiuni juridice. În literatura de
specialitate, întâlnim azi numeroase puncte de vedere care susţin că anumite fapte, reacţii
individuale sau de grup nu ar trebui să facă obiectul unor legi, ci ar trebui să fie tratate ca
obiceiuri, stiluri personale de viaţă, gusturi personale etc.
Astfel de controverse au fost stârnite de legile care permit orice fel de comportament sexual
între adulţi, cu consimţământul părţilor.
Semnele şi simbolurile constituie, aşa cum am arătat mai înainte, alte elemente importante
ale culturii spirituale. Filosoful german E. Cassirer constata că “omul nu mai trăieşte într-un
univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta … sunt componente ale
acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în mod nemijlocit, el nu mai poate privi
faţă în faţă … atât de mult s-a învelit pe sine cu forme lingvistice, cu simboluri mitologice sau cu
rituri religioase, încât nu poate vedea sau cunoaşte nimic decât prin mijlocirea acestui mediu
artificial”. În viziunea lui, cultura constă în simboluri şi se transmite prin comunicarea
simbolurilor.
Deşi nu putem reduce cultura la suma simbolurilor, trebuie să recunoaştem că acestea
reprezintă o parte, o componentă fundamentală a ei.
Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezintă, semnifică altceva decât este ; este o
reprezentare creată în mod arbitrar (gesturi, cuvinte, obiecte, imagini vizuale), care capătă înţeles
prin consens social. De exemplu, drapelul unui stat nu reprezintă doar o bucată de pânză colorată
şi desenată într-un anume fel. El este simbolul unei naţiuni, a unei societăţi cu istoria ei, cu
teritoriul ei, cu tradiţiile şi obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia că a analiza semnificaţia
pe care o societate o acordă drapelului său naţional furnizează informaţii privind aspecte
importante ale culturii respectivei societăţi.
Limba (vorbită şi scrisă) este cel mai important element al simbolismului social, cel mai
important aspect al culturii. Ea este cel mai important mijloc de comunicare, este “vehiculul
spiritului”, este cel mai important mijloc de socializare. După E. Sapir, limba scrisă reprezintă
simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite, reprezintă deci, “simboluri de simboluri”.
Mimica şi gesturile joacă şi ele rolul de simboluri sociale (sunt simboluri nonverbale).
Primele dezvăluie bucuria, tristeţea, disperarea, surpriza, mânia etc. Celelalte reprezintă mişcări
ale corpului care au semnificaţii consimţite social. Simbolurile nonverbale sunt mai frecvent

109
folosite în interacţiunile sociale comparativ cu cele verbale. Experimentele efectuate de Albert
Mehrabian au stabilit că impactul total al unui mesaj este în proporţie de 7% verbal, 38% vocal şi
55% facial. Un alt cercetător, respectiv Raymond L. Birdwhistell susţine că cel mult 35% din
semnificaţiile unei conversaţii sunt transmise prin intermediul cuvintelor.
Pe de altă parte, se constată că unul şi acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite pentru
societăţi diferite. Astfel este, de exemplu, gestui care pentru americani are semnificaţia “okay”
(totul este în regulă), pentru francezi înseamnă că cineva este “un zero”, o nulitate, în timp ce
pentru turci şi greci are o semnificaţie obscenă (sugerează o invitaţie sexuală grobiană). Gestul
de a scoate limba este interpretat la noi ca nepoliticos, ca lipsă a bunelor maniere etc. în timp ce
în Tibet este considerat semn de respect. Acest exemplu ca şi multe altele confirmă faptul că
gesturile ca şi limba au semnificaţie în cadrul unui context social dat ; scoase din acest context,
ele fie îşi schimbă semnificaţia, fie îşi pierd orice semnificaţie.
Pe de o parte, utilizarea limbajului gestual alături de cel verbal face comunicarea mai bogată,
subtilă, savuroasă, pitorească. Pe de altă parte, limbajul nonverbal poate da naştere la confuzii,
neînţelegeri,chiar conflicte. Utilizarea abuzivă a limbajului gestual în comunicarea interpersonală
este contraindicată sau cel puţin nepreferabilă, întrucât erodează posibilitatea unui bun dialog, a
unei comunicări eficiente.
Gesturile pot fi utilizate şi în manipularea indvizilor : se face uneori exces de gesturi
amabile, politicoase pentru a obţine anumite favoruri nemeritate. De asemenea, sunt situaţii în
care indivizii interpretează gesturile semenilor săi într-un mod care le este favorabil, care-i
absolvă de vina săvârşită. Aşa se întâmplă atunci când bărbaţii, care sunt acuzaţi de viol susţin
că, deşi victimele lor le-au interzis verbal să aibă relaţii intime cu ele, totuşi gesurile acestora au
susţinut contrariul : îmbrăcămintea sumară, tonul îmbietor, dorinţa dezvăluită de expresia feţei
etc.
Să revenim puţin la rolul pe care limba îl joacă în societate şi la relaţia dintre limbă şi
gândire. Limba este mai mult decât un mijloc de comunicare şi socializare a indivizilor umani.
Limba dă expresie modului nostru de a gândi, concepţiilor noastre. Pe de altă parte, însă, ea
influenţează, structurează modul în care percepem lumea – teorie formulată iniţial de doi
antropologi, Edward Sapir (1929) şi Benjamin Lee Whorf (1956), sub numele de “ipoteza
relativităţii lingvistice”. Atât vocabularul cât şi structura gramaticală a unei limbi – susţin cei doi
antropologi – determină concepţiile despre lume şi viaţă ale membrilor unei societăţi, le dirijează
atenţia către anumite aspecte ale vieţii mai degrabă decât spre altele. Exemplul clasic utilizat
pentru susţinerea acestei ultime idei este următorul : inuiţii – spre deosebire de englezi, care
folosesc un termen general pentru zăpadă – au inventat un număr relativ mare de cuvinte pentru
fiecare tip de zăpadă (zăpadă care cade, nămeţi, zăpadă umedă, zăpadă pufoasă), întrucât fiecare
le influenţează în mod specific viaţa şi activitatea. Ei nu au un termen general pentru zăpadă, dar
au câte unul pentru fiecare tip de zăpadă în parte. De asemenea, în limba hopi nu există un
substantiv pentru timp şi nici un sistem temporal – verbal (trecut, prezent, viitor).
Astăzi, sociologii admit o versiune mai slabă a ipotezei relativităţii lingvistice şi anume : o
anumită limbă nu te determină ci te ajută să gândeşti într-un anume fel, să te concentrezi asupra
anumitor dimensiuni ale existenţei.
Pe de altă parte, trebuie să abordăm relaţia şi în sens invers : limba, la rândul ei, se modifică
în funcţie de schimbările sociale. Schimbarea concepţiilor, mentalităţilor oamenilor duce la
schimbări în structura gramaticală. Astfel, schimbarea concepţiilor despre relaţiile dintre genuri a
dus la înlocuirea formei generice din gramatica engleză de chairman (chair = scaun, man =
bărbat), respectiv preşedinte, cu forma neutră, chairperson.7

110
 X.3. Cultură “reală” şi “ideală”. Cultură şi libertate

Ralph Linton, cel care foloseşte termenul de “fundament cultural al personalităţii” operează
şi distincţia între “cultura reală” şi “cultura ideală”, tocmai pentru a deosebi între ceea ce spun
oamenii că sunt şi că trebuie să facă şi ceea ce sunt ei în realitate, ceea ce fac ei efectiv.
Cu alte cuvinte, cultura “ideală” se referă la normele care ne structurează comportamentele.
Ele reprezintă “idealul”, ceea ce societatea aşteaptă de la membrii săi, modurile de acţiune
aprobate, apreciate de societate. Normele nu se identifică întotdeauna cu comportamentul.
Existenţa sistemului normativ nu garantează că aşteptările societăţii vor fi în toate cazurile
îndeplinite, că în societate se vor manifesta doar comportamentele dezirabile. Deşi majoritatea
membrilor societăţii subscriu la diferite norme, le înţeleg necesitatea, importanţa, totuşi nu le
respectă. Deşi cuplurile apreciază norma fidelităţii sexuale, multe dintre ele o încală : în SUA,
jumătate dintre bărbaţii căsătoriţi şi o pătrime din femeile căsătorite au relaţii extraconjugale.
Se ridică întrebarea : de ce dacă individul recunoaşte necesitatea normei, în practica socială
curentă el o încalcă? Este norma resimţită ca o constrângere de care individul încearcă să se
elibereze? Componentele culturii : normele, legile etc. restrâng ele libertatea omului sau
dimpotrivă, o fac posibilă şi mai mult, chiar o extind?
Putem spune că, pe de o parte, restricţiile impuse de norme şi legi limitează libertatea
individului în societate, pentru că acesta nu poate să facă orice vrea(ex., să danseze în timpul
unei conferinţe sau să se prezinte la un interviu pentru ocuparea unui post de manager în costum
de baie etc.).
Limitele impuse de cultură nu sunt aceleaşi pentru toţi indivizii şi pentru toate categoriile
sociale. Stereotipurile, prejudecăţile, discriminările promovate de o anumită cultură îi limitează
mai mult pe unii decât pe alţii ; de cele mai multe ori, este cazul femeilor (în comparaţie cu
bărbaţii), a minorităţilor etnice, a săracilor etc.
Pe de altă parte, este indiscutabil faptul că libertatea este posibilă şi se poate extinde prin
intermediul culturii. Cultura ne oferă şansa de a alege între mai multe alternative (între diferite
valori, idei, concepţii, lucruri etc.), ori libertatea nu poate exista în afara acestei opţiuni. De
altfel, absenţa sistemului normativ departe de a duce la libertate, ar duce la haos, anarhie,
imperiul legii junglei.
Cultura nu oferă posibilitatea de a comunica, de a profita de confortul pe care ni-l oferă
tehnologia modernă în toate momentele vieţii noastre : acasă, pe stradă, la slujbă ; ne eliberează
de muncile mecanice, anoste, care solicită efort fizic oferindu-ne mai mult timp pentru creaţie,
cercetare, divertisment.

X.4. Diversitatea culturală. Relativism şi etnocentrism cultural

Cercetările sociologice şi antropologice au scos în evidenţă existenţa unei diversităţi

culturale atât între diferitele societăţi cât şi în interiorul fiecăreia dintre ele.
Societăţile diferă între ele atât sub aspectul culturii lor materiale (civilizaţii), cât şi sub
aspectul culturii spirituale. Dacă comparăm locuinţele şi mijloacele de comunicaţie din diferite
societăţi, observăm cu uşurinţă diferenţele evidente privind civilizaţiile care le corespund. Dacă
este să comparăm normele care precizează comportamentul adecvat, vom constata existenţa
aceleiaşi diferenţe.
În antropologia culturală este prefigurată existenţa a două mari tipuri de culturi diametral
opuse: cultura apolonică (apolinică) şi dionisiacă. Caracterul apolonic – conform studiilor lui

111
Ruth Benedict (1934-1950) – aparţine unui tip de cultură primitivă, în care orice exces este
prohibit, moderaţia fiind comportamentul fundamental al colectivităţii, care cultivă
personalitatea uniformă, ştearsă. Un astfel de tip cultural este specific populaţiei Zuni a tribului
de indieni din SUA (New Mexico) , populaţie care se caracterizează prin calm, conformism, o
mai mare înclinaţie spre colectivism decât spre individualism.
La celălalt pol se află cultura dionisiacă, caracterizată printr-un exces de sensibilitate,
activitate frenetică, inividualism, competiţie. Tribul Kwakiutl (din Insula Vancouver, Columbia
Britanică) ai cărui membrii sunt dominatori şi războinici reprezintă un astfel de tip cultural.
Şi societăţile moderne se caracterizează prin diferenţe culturale. Constatăm, în primul rând,
existenţa diferenţelor culturale dintre statele socialiste (care acrodă prioritate colectivităţii în
raport cu individul) şi statele capitaliste (în care accentul cade pe individ şi competiţie).
Deosebiri culturale există însă şi între ţările capitaliste (de exemplu, între Anglia şi Japonia),
precum şi între ţările socialiste (de exemplu, Cuba şi China), între ţările maritime şi cele
intercontinentale etc. Este de dorit ca o diversitate culturală – expresie a ingeniozităţi umane – să
fie cunoscută, acceptată şi valorificată de societăţile moderne spre folosul lor reciproc.
Diferenţe culturale există aşa cum am arătat mai înainte şi în interiorul aceleiaşi societăţi în
funcţie de clasa socială, originea etnică, religia, rasa, stilul de viaţă, interesele urmărite, alcătuind
subculturile. Cu cât o societate este mai numeroasă, mai complexă, mai modernă, cu cât
diferenţele culturale, dintre diferitele grupuri sociale sunt mai mari, cu atât întâlnim mai multe
subculturi.
Subculturile reprezintă ansamblul de simboluri, norme, valori care dau identitate grupului, îl
disting de celelalte grupuri şi care se întemeiază fie pe moştenirea etnică, fie pe situaţia
economică a grupului, pe apartenenţa la o anumită regiune, la o anumită breaslă profesională etc.
Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale, a săracilor din ghetouri, a romilor, a
oamenilor de ştiinţă, a muzicanţilor de cartier etc.
Subculturile se deosebesc de cultura dominantă şi prin utilizarea unui limbaj specific (jargon
subcultural). În privinţa rolului jucat de existenţa subculturilor în societate, părerile sunt împărţie
: unuii autori susţin că mozaicul cultural este un factor de îmbogăţire a societăţii, alţii,
dimpotrivă, consideră că este un element nociv pentru societate, ce are drept consecinţă erodarea
culturii naţionale.
Contraculturile sunt construite din acele valori, norme, simboluri, şi moduri de viaţă care se
manifestă în opoziţie cu cultura dominantă din societate. Deşi nu resping toate normele şi
valorile societăţii din care fac parte, adepţii contraculturii resping o parte mai mare sau mai mică
din modelele ei comportamentale. Reprezentările contraculturii pot fi grupurile de delincvenţi,
sectele satanice, grupurile anarhiste, etc. Mişcarea “hippie” din anii ’60 şi începutul anilor ’70 a
sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competiţie, bunăstare materială,
constituind o astfel de contracultură. Tot aici se înscrie şi organizaţia Ku Klux Klan din SUA şi
Frăţia Musulmană din Egipt.
Apariţia unei contraculturi într-o societate este un indicator al neintegrării sociale, al
sentimentului de frustrare încercat de anumite categorii sociale.
Creşterea numerică a contraculturilor şi extinderea lor pot avea efecte disfuncţionale în
societate, fapt pentru care de cele mai multe ori sunt considerate neacceptabile de societate, fiind
chiar reprimate.
Diversitatea culturală între şi în interiorul societăţilor sugerează faptul că nu există un
singur tipar cultural, “cel mai bun”, că nu există o cultură inerent bună sau rea, idee ce stă la baza
relativismului cultural. Acesta este un principiu teoretic impus de antropologia culturală

112
modernă, în interpretarea culturilor lumii şi a raporturilor dintre ele. El se opune tendinţei
oamenilor de a evalua practicile, tradiţiile, comportamentele altor popoare în raport cu ale lor, de
a le subaprecia pe cele dintâi şi supraevalua pe cele din urmă. Conform relativismului cultural,
valorile unei culturi trebuie analizate în strânsă conexiune cu contextul social căruia îi aparţin şi
nu după criteriile altei culturi. Pentru un european, de exemplu, pare bizară veneraţia pe care
hinduşii o au faţă de vacă – animal considerat sacru în India.
Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul, adică etichetarea obiceiurilor altor
popoare, etnii, ca fiind “bune” sau “rele”, “civilizate” sau “înapoiate” şi de a considera cultura
proprie superioară altora din punct de vedere moral. Înainte de a face aprecieri, trebuie să
cercetăm de ce oamenii obişnuiesc să se comporte într-un anume fel şi nu într-altul, care sunt
coordonatele sistemului cultural care conţine respectivele obiceiuri.
Etnocentriştii percep practicile altor culturi ca deviaţii de la normalitate şi nu doar ca simple
şi fireşti diferenţe între culturi.
Manifestările etnocentriste sunt mai frecvente în societăţile tradiţionale, omogene şi izolate,
în care probabilitatea contactului cu alte culturi este redusă. Etnocentrismul operează cu expresii
ca “popor ales”, “naţiune bincuvântată”, “rasă superioară”, “străini perfizi”, “popoare înapoiate”,
“barbari”, “sălbatici” etc.
El are efecte contrare asupra indivizilor, grupurilor şi societăţilor. Pe de o parte, întăreşte
naţionalismul şi patriotismul şi protejează identitatea etnică. Pe de altă parte, alimentează
rasismul, descurajează schimbarea şi obstrucţionează împrumuturile culturale. În anumite
circumstanţe, el facilitează stabilitatea culturală, în altele poate provoca colapsul unei culturi şi
dispariţia unui grup.
Sociologia, politologia, antropologia, educaţia civică invită la respingerea etnocentrismului
şi adoptarea poziţiei relativismului cultural prin care oamenii se pot distanţa de propria cultură
pentru a o privi cu mai multă obiectivitate şi realism.
Relativismul cultural nu înseamnă însă că orice practică culturală este permisă, nu înseamnă
relativizarea, primarea sistemului normativ legislativ şi pierderea funcţiei sale de mecanism de
control social.
Relativismul cultural nu trebuie confundat nici cu xenocentrismul, care este opusul
etnocentrismului şi care, la rândul lui, se fundamentează tot pe anumite prejudecăţi.
Xenocentrismul constă în subaprecierea valorilor culturale autohtone şi supraevaluarea valorilor
culturale străine. El se întemeiază pe prejudecata că tot ceea ce este străin este în mod automat şi
bun.

X.5. Ipoteza decalajului cultural

Sociologul american William F. Ogburn este cel care a formulat ipoteza decalajului cultural
care susţine că “dacă o parte a culturii se schimbă, datorită unei descoperiri sau invenţii şi, prin
aceasta, generază schimbări într-o altă parte a culturii, dependentă de ea, aceste schimbări se
produc frecvent cu o anumită întârziere. Cât de mare este această întârziere sau acest decalaj
depinde de natura materialului cultural supus schimbării, dar decalajul poate persista un număr
considerabil de ani, şi în tot acest timp putem spune că există o proastă adaptare a culturii. Este,
deci, dezirabil să reducem perioada de maladaptare, să facem ajustările culturale cât de repede
posibil”.8

113
 În viziunea lui W.F.Ogburn, schimbarea culturii materiale duce la schimbarea metodelor de
întrebuinţare a obiectelor materiale ale culturii, iar aceste metode se transpun în cultura
nematerială a societăţii (în obiceiuri, credinţe, valori, norme etc.) şi care au funcţia de a ajuta
adaptarea omului la condiţiile materiale ale vieţii, drept pentru care poate fi numită cultură
“adaptativă”. Cu alte cuvinte, mai întâi, se schimbă cultura materială, condiţiile materiale ale
vieţii şi mai apoi, cu o anumită întârziere se schimbă şi cultura nonmaterială sau “adaptativă”.
Teoria lui Ogburn a fost vehement criticată de R.K. Merton, P.A.Sorokin, M. Choucas ş.a. I
s-a reproşat, în primul rând, ambivalenţa conceptelor-cheie pe care şi-a fundamentat teoria, şi
anume : cultură materială şi nonmaterială, decalaj, adaptare, consistenţă. Într-adevăr, putem
spune că el nu a definit cu precizie termenii de cultură materială şi nonmaterială şi a considerat
acelaşi obiect când ca element al culturii materiale, când ca element al culturii “adaptative”
(nonmateriale).
Mai mult decât atât, P. A. Sorokin a susţinut că realitatea socio-culturală concretă contrazice
ipoteza lui Ogburn şi a adus dovezi empirice concludente în sprijinul afirmaţiei sale. Din
cercetările sale, deducem că schimbarea culturii materiale nu se produce mai repede decât
schimbarea culturii nonmateriale, adesea se întâmplă exact invers, şi că aşa cum se vorbeşte
despre un decalaj cultural, se poate vorbi şi despre un decalaj tehnologic.
Teoria formelor fără fond (T. Maiorescu, C. R. Motru, ş.a.) a încercat să explice tocmai
această situaţie în care cultura nonmaterială devansează cultura materială.
Dacă admitem că există situaţii în care cultura “adaptativă” rămâne în urma culturii
materiale, atunci trebuie să admitem că există şi situaţii în care aceste schimbări sunt fie
sincronice, fie în sensul invers decât cel enunţat de Ogburn.
Trebuie să menţionăm, de asemenea, că adaptarea este o noţiune relativă, că nu putem vorbi
despre o adaptare “perfectă”. Mai mult decât atât, pot apărea şi situaţii de neadaptare şi care nu
trebuie percepute ca o fatalitate, mai ales atunci când condiţiile materiale sunt ele însele în
schimbare, în tranziţie. Adaptarea socială la fenomenele socio-culturale, atunci când ea se
produce, are un caracter creator, nu mecanic. Este posibil să ne adaptăm la schimbările
condiţiilor materiale, ale vieţii fără să schimbăm mentalităţile, opţiunile valorice, etc. dacă le
vom descoperi noi valenţe.
Ipoteza decalajului cultural, în ciuda tuturor criticilor, uneori exagerate, “poate fi, totuşi,
acceptată în măsura în care ea sesizează un aspect real al vieţii sociale : coprezenţa ritmurilor
sincronice şi asincronice ale evoluţiei sociale”.9
Decalajul cultural poate fi înţeles şi analizat şi dintr-o altă perspectivă şi anume, ca diferenţe
cantitative şi calitative dintre spaţiile culturale. Înţelegerea satisfăcătoare a distanţei dintre culturi
se poate obţine “situîndu-ne pe poziţia metodei logico-experimentale propusă de V. Pareto”.10
Procedând astfel, vom ajunge la următoarele concluzii verosimile :
- două culturi aflate în contrast vor exercita presiuni reciproce a căror forţă va oscila în
funcţie de diferenţele, contradicţiile, decalajele care există între ele ;
- când două culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali (indivizi, grupuri), vor fi
conştientizate deopotrivă atât avantajele cât şi dezavantajele fiecăreia ;
- când una dintre cele două culturi în dialog se află într-o situaţie deficitară( rezolvarea unor
probleme sociale importante), aceasta va recurge la împrumutarea şi imitarea modelelor celeilalte
culturi. În această situaţie, spunem despre cultura imitatoare că se află într-un decalaj faţă de
cultura care-i oferă soluţiile;

114
 - noţiunea de decalaj este relativă pentru că, de regulă, raportul dintre două culturi este
biunivoc, reciproc : cele două culturi împrumutate reciproc se adaptează reciproc una la cealaltă.
Dialogul cultural presupune şi conexiunea inversă, feed-back-ul;
- în ciuda acestui relativism, conştiinţa colectivă percepe existenţa unei distanţe culturale
(mai ales materială) între clasele superioare şi inferioare, între mediul urban şi cel rural, între
populaţiile din aşa numitele “societăţi de consum” şi populaţiile din ţările slab dezvoltate din
punct de vedere economic ;
- criteriile pe baza cărora “se stabilesc” decalajele culturale sunt de asemenea relative :
decalajul cultural este perceput în funcţie de coordonatele spaţiului cultural căruia îi aparţinem.
În concluzie, aceste criterii pot fi nu numai diferite, ci chiar contradictorii. În unele societăţi
funcţionează (mai mult) criteriul pragmatismului în aprecierea normelor juridice (SUA), în altele
cel al concordanţei lor cu morala tradiţională (China). În unele culturi, esteticul se bucură de o
apreciere mai mare decât utilul, în altele invers (exemplu, tradiţia românească – tradiţia
săsească).

X.6. Coordonate esenţiale ale spiritualităţii româneşti

“Într-o Europă mărturisit faustică pare un popor care nu este faustic : poporul român” – aşa
începe C. Noica eseul Superarea românească, prin care încearcă să mai dezvăluie încă ceva din
viaţa ascunsă şi adâncă a sufletului românesc.
Înţelegând prin “faustic” “cunoaşterea cu orice preţ” şi, în acelaşi timp, “setea de putere cu
orice preţ”, C. Noica conchide că “noi nici nu am fost şi nici nu părem a ne pregăti să fim
faustici”.
De altfel, aşa cum remarca Mircea Vulcănescu, “românul nepăsător, neatent, necalculat,
surâzător, încrezător în Dumnezeu”, trece la fapte nu când poate, ci când nu mai poate ; “numai
deznădejdea în faţa neantului duce la acţiune”.11 “Fie ce-o fi!”, spune românul oarecum resemnat
: imperativul, “acum ori niciodată” care-l scoate din fire pe român, este simptomul unei febre de-
o clipă, apoi, “omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul cu veşnicia”.12
“Fie ce-o fi!” – această uşurinţă cu care românii tratează poblemele vieţii, de altfel
explicabilă, deoarece suntem la porţile Orientului, unde totul este luat uşor a determinat reacţia
critică a paşoptiştilor. Ei susţineau că dimensiunea românească a existenţei este aidoma unui
semn din care românul trebuie deşteptat la realitatea prezentă.Se pare că românii manifestă
aproape aceeaşi uşurinţă cu care tratează problemele vieţii şi în faţa morţii, spre deosebire de
nordici, de exemplu, care se tem de moarte.
La noi, moartea nu-i privită ca fatalitate, ci ca o lege a firii. “Câte-n lume se nasc, mor
toate”, “Fiecare e dator cun moartea” sunt zicale româneşti care exprimă lapidar, concentrat,
concepţia românului despre inevitabilitatea firească a trecerii în nefiinţă. În viziunea mioritică,
moatea semnifică reintegrarea omului în universul natural.
Comunitatea om-natură, la români, are rădăcini străvechi manifestându-se încă la geto-daci ;
aceştia, din dragoste pentru plai, preferau moartea, pe pământul ţării, fie chiar şi prin sinucidere,
decât să cadă în mâinile duşmanului, să fie ostateci pe pământ străin.
Ţăranul român, “trăind în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”
se simte solidar cu natura, eternă şi ea, trăieşte în acord cu legile dumnezeieşti şi legile firii.
În concepţia lui L. Blaga, plaiul apare ca spaţiu interiorizat, ca factor sufletesc creator, ca
“spaţii-matrice”, ca “substrat spiritual al creaţiilor anonime ale culturii populare româneşti”, ca

115
loc în care se plăsmuiesc destinele. El se înfăţişează sub forma unui “plan, înalt, deschis, pe
coamă verde de munte, scurs molcolm la vale”.13
Pentru ţăranul român plaiul este sfânt. “Codrul, marea, râul, luna sunt divinităţi, nu
fenomene”.14 Orice gând de intrare brutală în cursul naturii este primit cu ironie. Românul va
modifica dar nu va forţa configuraţia pământului. Astfel, uliţele satelor româneşti, în loc să taie
stâncile mai bucuros le ocoloesc. Colaborează la acest fel de a fi românesc atât dragostea
invincibilă faţă de natură, de “plai”, cât şi respectul religios faţă de “fire”, în ale cărei rosturi e
păcat să intervii silnic.
Simţul pitorescului – arată L. Blaga – îl găsim la multe popoare dar la poporul nostru are
rădăcini sufleteşti mai adânci ; el nu dispare nici chiar în condiţii de sărăcie sau de luptă pentru
existenţă.
La ţăranul român nu primează interesele economice, adevărată rămâne dragostea lui pentru
frumos. Astfel, în lumea satului, obiectele cele mai simple şi modeste sunt împodobite cu un
“decor bătrânesc”, iar troiţele lucrate cu migală “ţin loc de altar şi turlă”.
S-ar putea spune că valorile apreciate, în primul rând, de arhitectura săsească sunt ordinea şi
utilul, în timp ce, valorile puse în prim plan de arhitectonica românească sunt : frumosul şi
firescul.
Spre deosebire de casele româneşti, casele săseşti au la temelie mai mult o concepţie etică,
decât estetică, despre rosturile vieţii. Casele româneşti, deşi mai sărace, nu sunt reduse la util, ci
ne întâmpină cu belşugul lor de inutilităţi (ex., stâlpii care înconjoară pridvorul.
Sistemul normativ exprimat prin “gura satului” sau “judecta obştii” funcţionează perfect.
“Gura satului, obârşia tuturor convingerilor” şlefuieşte, modelează necontenit personalitatea
românului. 15
“În conştiinţa grupului - susţine C. R. Motru – îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele
mai intime motive ale vieţii sale zilnice”. “Românul va căuta să-şi apropie natura externă cu
gândul de a o transforma şi a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de
la natură diferenţieri speciale, ci ea se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul
neamului … Românul aproape că îşi are sufletul individual absorbit în sufletul grupului”.16
De altfel, C.R. Motru se arată mâhnit de faptul că această respectare necondiţionată a
valorilor “primare” şi a normelor instituite de “gura satului” a dus la pierderea individualităţii
ţăranului român, la depersonalizarea lui.
Referindu-se la specificiul spiritualităţii româneşti, Mihai Ralea sublinia că inteligenţa
românească “e incendiată, plină de claritate şi mai ales de bun simţ. Nimic monstruos, nimic
disproporţionat”.
Înzestrat cu un deosebit simţ al măsurii, românul ştie că “lăcomia strică omenia”, că “lauda
de sine, nu miroase a bine”, “ ce e mult nu e bun”. “Cumpătarea e cel mai mare dar al celui
înţelept”.
Heliade Rădulescu vorbea despre o aşa-numită “măsură românească” absolut trebuitoare
pentru propăşirea neamului.
La români, omenia este o statornică lege strămoşească cu caracter global, un fel de
sensibilitate faţă de cei din jur, o solidaritate nativă cu omul de pretutindeni, o doctrină a
înţelegerii semenilor, pe care-i “omeneşte” – cuvânt specific numai limbii române.
Ca valoare socio-morală proeminentă, omenia concentrează idealul etic al “omului din
popor”, constituie un mod propriu de a interpreta şi aprecia valorile umane.
“Intuiţia unitară” a spiritualităţii româneşti, sesiza H.F. Stahl – nu are nimic dogmatic şi
autoritar. Sensibilitatea sătenilor români nu se opreşte la tipare, nu se lasă condusă de canoane.

116
“Deşi toţi vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi feluri de a preţui viaţa şi de a
percepe frumosul, acelaşi fel de a-şi întemeia gospodăria, ei nu imită un şablon, la ei nimic nu e
leit cu altceva, ci totul este spontan, puternic, întocmai ca viaţa însăşi”. De altfel, aşa cum spunea
L. Blaga, “un popor aşa de evident orientat spre pitoresc este departe de orice primejdie
conformistă de a crea după clişee şi în serie”.

Note:
1 J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Ed. şt., Buc., 1972, p. 61.
2 Norman Goodman, Introducere în sociologie, Ed. Lider, Buc., p. 50.
3 M. Herscowitz, Les bases de l’anthropologie culturelle, Paris, Payot, 1952, p. 64.
4 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, 1993, p. 661.
5 V. Morar, Valorile morale în democraţie (II), Rev. Dilema, An VI, nr. 307, 18-24
decembrie 1999, p. 16.
6 Jan Szxzepanski, op. cit., p. 175.
7 N. Goodman, op. cit., p. 56.
8 W.F. Ogburn, Social Change, N.Y., The Viking Press, 1922, p. 200, după Ion Ungureanu,
Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc., 1990, p. 250.
9 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc., 1999, p. 252.
10 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, Ed. Univers, Al I. Cuza, Iaşi, p. 198.
11 M. Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Izvoare de filosofie, Bucureşti,
1943.
12 Ibidem.
13 L. Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere filosofice, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 340.
14 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1982, p. 458.
15 C.R.Motru, Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte, Ed. Anima, Buc., 1990, p. .
16 C.R.Motru, op. cit., p. 11.

117
 TEMA XI: Despre succesul sau eşecul predictiv-explicativ al sociologiei contemporane:
modalități de măsurare logică și de interpretare a semnificației datelor sociologice,
strategii de cunoaștere în evaluarea politicilor publice

XI. 1. APARIȚIA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

XI.1.1. Întemeietorii sociologiei.

Sociologia ca ştiinţă a apărut relativ târziu : în deceniile 3-4 ale secolului XIX. Cu mult
înainte de această dată, însă, numeroşi gânditori au fost preocupaţi de studierea proceselor şi a
instituţiilor sociale, a elementelor constitutive ale vieţii sociale. Din gândirea filosofilor, a
economiştilor, a istoricilor s-au desprins în decursul veacurilor fragmente care încet, încet au
alcătuit o matcă comună, constituind în cele din urmă o ştiinţă socială de sine stătătoare, cu
obiect, metode şi rezultate proprii.
Mulţi gânditori apreciază că Aristotel (384 î. Hr.), cu celebra sa formulă “zoon politikon”,
poate fi considerat ca fondator sau măcar precursor al sociologiei. Un dialog imaginar între
Platon şi Aristotel ar putea rezuma opoziţia dintre preocuparea pozitivistă a sociologiei şi
preocuparea normativă a filosofiei. Plecând de la un anumit număr de idei a priori despre
valorile şi idealurile omului, Platon “ a construit” o cetate, care trebuia să permită oamenilor să
realizeze acest ideal. Aristotel, urmând o metodă exact opusă, studiază cu minuţiozitate
constituirea diferitelor cetăţi ale lumii elene şi le face o tipologie, încercând să înţeleagă
adevăratul lor spirit. El porneşte,deci, de la descrierea realităţii sistemelor politice pe care le
analizează pentru a stabili concluziile. Ori, ca principiu, acest demers este cel al sociologului
contemporan.
Mai târziu, în epoca medievală, marile spirite s-au plasat deliberat în perspectivă
platoniciană: Sf. Thomas “construia” cetatea lui Dumnezeu şi Th. Morus, cetatea ideală (Utopia).
Trebuie să aşteptăm până în secolul al XVIII-lea pentru a putea constata reluarea perspectivei
empirice şi pozitiviste a lui Aristotel. Mai multe puncte de vedere, printre care şi cel al lui
Raymond Aron, susţin că Montesquieu este cel dintâi gânditor care creează o operă sociologică.
În lucrarea sa, Consideraţii asupra măreţiei şi decadenţei romanilor el încearcă, pentru început,
să înţeleagă cum o civilizaţie creşte, ajunge la apogeul său şi apoi intră în declin şi moare ;
problemă de istoria filosofiei, pe care el o pune, însă, în termeni de sociologie istorică. În
faimoasa lucrare Despre spiritul legilor (1748), el nu încearcă să descrie regulile pe care
societatea încearcă să le impună oamenilor, ci să înţeleagă “spiritul” lor, relaţiile care există între
ele, conduita oamenilor şi structura societăţii, iar acestea sunt, prin definiţie, probleme
sociologice. Montesquieu încearcă să înţeleagă chiar şi diversitatea temperamentelor în funcţie
de climă, veche problemă aristotelică pe care geografii şi-au pus-o la sfârşitul secolului XIX şi pe
care sociologii şi psihologii şi-o pun la ora actuală, în termenii de personalitate socială. 1
Cel care a dat numele sociologiei şi care este unanim recunoscut ca părinte şi fondator al
sociologiei ca ştiinţă este Auguste Comte (1798-1857). El susţine că există un fenomen social aşa
cum există şi unul fizic numind “fizica socială”, sociologie. În concepţia sa, “grupurile au o

118
viaţă, o evoluţie şi o disoluţie”. Ele pot fi privite din punct de vedere static : prin analiza
structurii lor, a organelor care o compun. Descrierea lor va forma prima parte a studiului
sociologic şi se va chema “statică socială”. O a doua parte se va ocupa cu funcţiunile, cu
activitatea socială, cu evoluţia şi transformările succesive pe care le-au înregistrat colectivităţile
de-a lungul istoriei. Aceste capitole vor constitui ,,Dinamica socială” (Discours sur l’esprit
positif, 1844).
Auguste Comte se înscrie în marile spirite ale secolului al XIX- lea, care aveau ambiţia de a
cuprinde într-o privire trecutul, prezentul şi viitorul umanităţii şi societăţii într-o viziune oarecum
profetică, să facă o sinteză totală a omului. Pentru el, sociologia este un fel de evanghelie
pozitivă pe care el are misiunea de a o propovădui.
Ştiinţele umaniste în general şi instituţiile, precizează fondatorul sociologiei, sunt supuse
legii celor trei stări, care le călăuzeşte de la etapa teologică la etapa poztivă, trecând printr-o
tranziţie metafizică.
Sociologul român Mihai Ralea evidenţiază inconvenientul sociologiei comtiene, faptul că
fenomenul social este gândit ca find acelaşi pretutindeni. ,,Societatea la care se gândeşte Comte
este umanitatea, una şi aceeaşi în toate părţile, un fel de grup abstract matematic. Sforţările
sociologiei de mai târiu vor fi să arate că există o mulţime de tipuri de societăţi (…). Sociologia
trebuie să le observe, să le studieze, să le clasifice” 2.
Charles Alexis de Tocqueville (1805-1859), numit de Henri Mendras al treilea mare
sociolog al secolului XIX, demonstrează o rigoare metodologică cu adevărat modernă în
studierea democraţiei americane şi a Vechiului Regim francez. Timp de trei ani, el a studiat
funcţionarea la nivel local a societăţii americane şi a surprins ,,regularităţi” ce păreau a fi
spiritul profund al acelei societăţi. În concluzie, el a încercat câteva presupoziţii verosimile cu
privire la viitorul acestei societăţi. Gândin mai apoi că acest viitor va fi mutatis mutandis cel al
scietăţii occidentale, el a avansat câteva ipoteze şi cu privire la acest fapt. Gândirea sociologică
ulterioară a apreciat că analizele profunde şi veritabile realizate de Tocqueville constituie o
adevărată capodoperă sociologică valabilă şi azi, iar cartea sa Despre democraţie în America
(1835-1840) rămâne o lucrare de referinţă pentru înţelegerea societăţii americane. În lucrarea
mai sus amintită, el încearcă să demonstreze asemănările şi deosebirile dintre Franţa, Marea
Britanie şi SUA în privinţa modului de transformare a societăţilor democratice. Descrie tipul
ideal al omului democratic, dezvăluind influenţa egalităţii asupra ideilor şi sentimentelor sale.
În acelaşi timp, subliniază efectele ambigue ale individualismului şi indică pericolul exagerării
cultului individului.
Le Play, foarte apropiat de noi prin gustul său pentru cercetarea concretă a realităţii cotidiene,
a făcut ,,anchete de teren”, monografii ale familiilor de-a lungul întregii lumi. Din nefericire, din
descrierea minuţioasă a acestor numeroase familii, el nu a realizat o teorie, ci numai o simplă
confirmare a doctrinei sale social-catolice şi conservatoare. El a conchis că familia originară,
“matcă” (matriarhatul) era superioară familiei patriarhale. Se remarcă la acest excelent
observator al realităţii sciale tentativa de a trece întotdeauna direct la o atitudine normativă, de a
cataloga ceea ce observă ca fiind bun sau rău.
În cazul lui Le Play, observarea faptelor a condus la consolidarea ideilor preconcepute, a
doctrinei observatorului. Ea ar fi trebuit, de fapt, să conducă la o elaborare teoretică menită să
permită înţelegerea faptelor şi, eventual, prevederea lor.

119
 Herbert Spencer (1820-1903) continuă şi dezvoltă opera sociologică a lui A. Comte,
cunoscând în timpul vieţii o celebritate deosebită. Lucrarea sa, Principii de sociologie constituie
primul efort de construcţie sistematică a unei teorii sociologice. Dorind să înţeleagă mai bine
societatea, el a comparat-o cu un organism biologic, înscriindu-se astfel în viziunile organiciste
şi funcţionaliste care, cu toate că par astăzi naive, ele mai constituie încă una dintre tentaţiile de
care sociologul modern trebuie să se apere.
În opinia sa, putem asemăna societatea cu corpul unui animal uriaş, grupurile cu organele
corpului şi indivizii cu celulele. Criticii lui H. Spencer evidenţiază lipsa de fundament ştiinţific a
acestei comparaţii : în timp ce indivizii au individualitate, celule nu au ; cu cât societatea este
mai complexă, mai diferenţiată, cu atât indivizii au mai multă autonomie, celulele, dimpotrivă,
au autonomie cu cât organismul este mai simplu .
Distanţându-se prin aceasta de A. Comte, H. Spencer a încercat să studieze societăţile în
mod comparativ utilizând bogate materiale furnizate de etnografie. De la el au început cercetările
moderne asupra societăţilor primitive (sălbatice), care erau mai lesne de cercetat, cel puţin din
două motive : a) erau mai simple, deci mai uşor observabile şi b) evoluau mai încet decât
societăţile civilizate. De la Spencer a devenit evident că societăţile umane sunt foarte variate.
În altă ordine de idei, Spencer a aplicat ideea ,,supravieţuirii celor mai puternici” la studiul
schimbării societăţilor, susţinând că dacă guvernul nu ar interveni, societatea s-ar debarasa de
,,neputincioşi” permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să se reproducă.
Multe puncte de vedere susţină că cel mai mare sociolog al secolului XIX a fost K. Marx
(1818-1883). Analiza pe care el o face capitalismului englez al secolului XIX este, fără îndoială,
o analiză sociologică profundă şi pertinentă şi toate lumea recunoaşte acest lucru. ,,Atunci însă
când Marx pretinde că din această analiză poate extrage legi generale aplicabile în Istorie, ce
permit înţelegerea evoluţiei societăţilor trecute şi prevederea viitorului oamenilor, atunci
dezbaterea alunecă în desuetudine. Marx nu a fost numai sociolog, numai om de ştiinţă ci şi
profet: el a pretins aplicarea teorei extrase dintr-o anchetă limitată la o ocietate particulară la
evoluţia umanităţii în ansamblul ei” 3. Explicarea pe care el o dă istoriei este discutabilă iar
previziunea viitorului s-a dovedit a fi falsă.
K. Marx a fost preocupat de studierea structurilor şi a proceselor sociale urmărind, ca şi
Comte, realizarea unei societăţi mai bune, mai drepte, mai umane. El a încercat să explice
mişcările societăţii prin determinismul economic şi tehnologic, susţinând că ,,legile”
fundamentale ale istoriei ar putea fi găsite în structura economică a scietăţii. În viziunea lui,
societatea este divizată în două clase : cei care posedă mijloacele de producţie, cu alte cuvine
mijloacele de producere a bogăţiei (bogaţii) şi cei care sunt lipsiţi de mijloacele de producţie,
care nu posedă decât propria lor forţă de muncă (săracii). Această diviziune duce în mod
inevitabil la ,,conflictul de clasă”. Istoria, conchide Marx, este istoria luptei de clasă.
Marx nu conferă o conotaţie negativă conflictului, considerându-l mai degrabă ca mijloc de
progres atâta vreme cât el provoacă trecerea la o societate structural mai bună comparativ cu cea
anterioară. Tezele lui Marx au fundamentat teoria şcolii sociologice a conflictului. Influenţa lui
K. Marx în sociologie a fost puternică şi este simţită şi astăzi.
Emile Durkheim (1858-1917). Sub influenţa lui Comte şi Spencer, sociologul francez E.
Durkheim este preocupat de ceea ce ţine societatea laolaltă, de ordinea socială. El a studiat
funcţiile îndeplinite de elementele constitutive ale societăţii în menţinerea coeziunii sociale,
concentrându-se asupra importanţei opiniilor şi valorilor, a “conştiinţei colective” şi a ritualului
colectiv. Problema integrării constituie un concept cheie în opera lui Durkheim, ce traversează de

120
la un capăt la altul toate cercetările pe care le-a efectuat. În vechea societate, mai simplă şi mai
puţin specializată, oamenii erau legaţi între ei datorită asemănărilor, prin ceea ce el numeşte
“solidaritate mecanică”. În societăţile mai complexe şi diferenţiate, indivizii şi-au asumat sarcini
specializate, fapt ce a creat un sistem de interdependenţe în cadrul căruia fiecare depindea de
celălalt, completându-se reciproc. Acest tip de legătură a fost numit de Durkheim “solidaritate
organică”.
În concepţia lui Durkheim, rostul sociologiei este să studieze “faptele sociale”. Ele
alcătuiesc obiectul exclusiv al sociologiei. Faptul social este exterior individului în sensul că nu
este nici de natură “organică”, biologică şi nu este nici individual (ceea ce l-ar plasa în domeniul
psihologiei). El are un caracter coercitiv, forţând comportamentele indivizilor să se conformeze
la valorile şi normele sociale. Ironia sau răceala cu care este întâmpinat cineva care nu se
îmbracă după obiceiul locului sunt forme ale constrângerii.
Forţa coercitivă – în viziunea sociologului francez – acţionează precum aerul : individul o
simte doar atunci când acţionează împotriva ei. În acest înţeles, constrângerea nu suprimă
libertatea individuală.
Max Weber (1864-1920). M. Weber domină sociologia germană de la sfârşitul secolului
trecut. Mai mult decât atât, el exercită o influenţă uriaşă asupra sociologiei contemporane.
Weber aşează în centrul teoriei sale ideea de acţiune socială şi manifestă un interes deosebit
faţă de valorile, opiniile, intenţiile care ne ghidează comportamentul. Studiul său cel mai
cunoscut este Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1920), în care demonstrează faptul că
nu putem înţelege comportamentul oamenilor decât dacă luăm în calcul concepţiile lor asupra
lumii, credinţele lor religioase. El leagă – fără să pretindă însă existenţa unei cauzalităţi absolute
– naşterea capitalismului de valorile şi atitudinile protestantismului. Weber a contribuit la
dezvoltarea metodologiei sociologice. El a militat pentru eliminarea preferinţelor, a
prejudecăţilor în procesul cercetării sociologice, pentru o sociologie ,,în afara valorii”, cu alte
cuvinte, pentru ,,neutralitate axiologică”.
El a conceput tipul ideal cu scopul de a identifica şi explica ştiinţific cauzele activităţilor
sociale. Tipul ideal este conceptul unui fenomen care cuprinde elementele sale esenţiale şi cu
care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat.
Analiza birocraţiei, a structurii şi funcţiilor sale şi a legitimităţii puterii constituie baza
conceptuală a ştiinţelor politice şi a teoriei organizaţiei, uimind prin actualitatea lor.
Dacă la K. Marx economia joacă un rol determinant, la M. Weber ea constituie doar unul
dintre factorii importanţi, care influenţează viaţa socială. El acordă o mare importanţă statutului
social obţinut din caracteristici personale sau stimă şi putere politică.
În timp ce Marx considera ideile rezultat al structurii sociale (în ultimă instanţă, structura
economică determinând structura socială şi mai departe suprastructura), Weber consideră ideile
cauza schimbării structurilor. Oricum, amândoi, deşi în maniere diferite, pun accentul pe
schimbarea societăţii, distanţându-se de structural-funcţionalişti (ex.T.Parsons).

XI.1.2. Contextul apariţiei sociologiei ca ştiinţă

Ce constatăm din trecerea în revistă a principalelor contribuţii pe care predecesorii

sociologiei le-au adus în întemeierea ei ca ştiinţă?
Constatăm că posibilitatea construirii sociologiei ca ştiinţă a depins de existenţa unor
condiţii epistemologice şi social-structurale.

121
 Premisele epistemologice. ,,Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită şi de dezvoltarea
cercetării experimentale din domeniul ştiinţelor exacte (fizică, chimie, biologie). Acestea au
deprins spiritul cu analiza obiectivă şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea ştiinţifică a
cercetătorului” 4.
Dezvoltarea ştiinţelor naturii a generat constituirea unui model exemplar de ştiinţă, ale cărui
presupoziţii fundamentale erau : a) obiectul ştiinţei îl constituie faptele reale din domeniul
cercetării ;b) ştiinţa urmăreşte să descopere legile care guvernează apariţia şi dinamica
fenomenelor ; c) ştiinţa trebuie să aibă o funcţie descriptiv-explicativă ; d) ştiinţa trebuie să fie
compusă atât din teorie cu funcţie explicativ-predictivă, cât şi din metodologii de descriere şi de
prelucrare a faptelor, de construire a teoriilor şi testare a acestora.
Putem spune că momentul în care a început aplicarea pe scară largă a metodelor de cercetare
ştiinţifică utilizate de ştiinţele naturii, la analiza fenomenelor sociale marchează constituirea
sociologiei ca ştiinţă.
Încă o condiţie epistemologică s-a dovedit a fi necesară pentru întemeierea ştiinţifică a
sociologiei şi anume eliberarea ei de modelul filosofic-speculativ de a aborda realitatea. Socialul
era tratat ca o simplă obiectivare, mai mult sau mai puţin distorsionată a ideilor, concepţiilor,
prejudecăţilor indivizilor. Era necesară abordarea lui dintr-o altă perspectivă, ca fapt social, cu
existenţă autonomă, obiectivă, guvernată de legi obiective. Cel care a formulat un astfel de
proiect, aşa cum am văzut, a fost A. Comte (1838). Noua ştiinţă trebuie să se bazeze pe
observaţii, să subordoneze teoria ştiinţifică, faptelor. Fenomenele sociale trebuiau explicate prin
ele însele, prin interdependenţa lor obiectivă nu făcându-se apel la conştiinţa autorilor lor. Cel
care a răspuns acestei exigenţe a fost E. Durkheim (vezi cursul anterior).
Cu alte cuvinte, putem spune că sociologia, spre deosebire de filosofie, a fost interesată, încă
de la începuturile ei nu de cum ar trebui să fie realitatea, ci de cum este ea în mod efectiv.
Sociologia s-a eliberat de modul tradiţional, normativ-speculativ de abordare a realităţii,
propunînd o abordare descriptiv-explicativă a acesteia. Dezvoltarea modelului de ştiinţă în
sociologie a inversat raportul normativ-explicativ, ducând în cele din urmă la discreditarea
metafizicii, a discursului său prea vag şi a problematicii sale prea vaste.

XI.1.3.Premise social-structurale

Sociologia nu putea să apară decât într-o societate interesată să se organizeze pe baze

raţionale, să-şi rezolve problemele prin mijloace non-represive, prin cunoaştere.
O societate preocupată de realizarea reformelor sociale, o societate care se întreabă cum se
poate organiza astfel încât să poată evita crizele, catastrofele sociale, are nevoie de sociologie şi
creează condiţiile apariţiei ei. Sociologia era chemată să răspundă la aceste întrebări, să dea
soluţii pentru revenirea la ordine, pentru redobândirea echilibrului social. Această opţiune a
sociologiei pentru activism social este sintetizată de A. Comte în celebra sa formulă ,,Savoi pour
prevoir pour pouvoir”.
Societatea capitalistă, începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi continuând cu secolul
XX, a constituit un cadru extrem de prielnic dezvoltării sociologiei. Dezvoltarea rapidă şi
maturizarea structurală a capitalismului a creat numeraose şi complexe probleme ce nu puteau fi
soluţionate automat de mecanismul economiei de piaţă : sărăcia, urbanizarea, rata înaltă a

122
delincvenţei, integrarea emigranţilor. Aceasta fiind situaţia, în secolul XIX, aşa cum constata şi
Edward Shils, dezvoltarea studiilor sociologie au manifestat o accentuată preferinţă pentru
săraci, marginalizaţi, emigranţi, prostituate, femei părăsite, copii ilegitimi, delincvenţi şi pentru
soluţionarea non-represivă a conflictelor sociale în scopul creşterii gradului de integrare socială
şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a grupurilor marginale.
În anii ’30 ai secolului XX, prin perfecţionarea sistemului economic şi politic al societăţii
capitaliste, sociologia intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale prin contribuţii aduse de două din
ramurile sale şi anume, sociologia industrială (ale cărei studii urmăresc creşterea eficienţei
întreprinderilor) şi sociologia politică (care reuşeşte o analiză pertinentă a electoratului).
Sociologia, ca obiect de studiu, pătrunde în universităţi relativ târziu. Ea apare mai întâi ca
direcţie de specializare în cadrul unui departament de cercetare din cadrul Universităţii din
Chicago, în 1892.
Predarea efectivă a disciplinei sociologie începe în 1906, la Universitatea din Paris,
universitate la care E. Durkheim devine profesor din 1913. Prima catedră de sociologie ia fiinţă
în 1906 la London School of Economics (Anglia).
Sociologia pătrunde în universităţile din Germania după primul război mondial (fiind apoi
suspendată de regimul nazist) şi în ţările scandinave, abia după cel de al doilea război mondial.
În România interbelică, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, sociologia a fost considerată ca
“ştiinţă a naţiunii”, chemată să realizeze un amplu program de reforme sociale. Şcoala
sociologică de la Bucureşti (întemeiată de sociologul mai sus amintit 1920-1947) a continuat şi
perfecţionat cercetarea monografică tradiţională, bucurându-se de un mare prestigiu naţional şi
internaţional.
Datorită politicii anticulturale a anilor ’50, sociologia a fost discreditată ca ştiinţă, tradiţiile
sociologice naţionale fiind blamate sau ignorate.
După 1965 au fost reluate cercetarea şi învăţământul sociologic românesc, încercându-se însă
înregimentarea lor politico-ideologică. Din 1977 şi până în 1990, învăţământul sociologic a fost
suspendat.

Note:
1
Henri Mendras, Elements de sociologie, Paris, P.U.F., 1969
2
Henri Mendras, Introducere în sociologie, Buc., ed.2., 1944
3
Henri Mendras, Elements de sociologie, Paris, P.U.F., 1969
4
Petre Andrei, Sociologie generală, Ed. Scrisul românesc, Craoiva, 1936

123
 XI. 2. PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. LOCUL SOCIOLOGIEI IN
ANSAMBLUL STIINTELOR SOCIO-UMANE

XI.2.1. Problematica sociologiei

Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din latinescul socius (tovarăş,
asociat) şi grececul logos (ştiinţe, teorie) şi a fost menit să înlocuiască termenul de “fizică
socială”, utilizat de Saint-Simon (magistrul lui A. Comte). Cel care decide realizarea acestei
substituiri este părintele sociologiei, A. Comte: “ Consider că trebuie să îndrăznesc a folosi de
acum acest termen nou (sociologie), echivalent expresiei mai vechi de fizică socială, pentru a
putea arăta printr-un singur nume această parte complementară filosofiei … care se referă la
studiul pozitiv al totalităţii legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”1. Sociologia –
continuă A. Comte – “urmăreşte raporturile ditre real şi himeric, util şi ceea ce este de prisos,
siguranţă şi nedumerire, constructiv şi metafizic, relativ şi absolut”2.
Într-o primă aproximare, sociologia este ştiinţa despre societate, ea descrie şi explică
fenomenele şi procesele ce intervin în colectivităţile umane.
În viziunea lui J. Szczepanski, această ştiinţă “a dezvoltat” două teorii cu o sferă generală :
a) teoria structurilor sociale şi b) teoria dezvoltării (a tuturor transformărilor, deci şi a progresului
şi a regresului).
Teoria structurilor sociale, precizează sociologul polonez, mai sus amintit, studiază
elementele grupurilor şi colectivităţilor, principiile alcăturii lor, subordonarea reciprocă a
elementelor şi forţele care indică funcţionarea lor, coeziunea internă a grupurilor, forţele care
determină dezagregarea grupurilor.
Teoria dezvoltării studiază fenomenele şi procesele care au loc în diferite grupuri şi
colectivităţi : cum se desfăşoară, cum evoluează în timp.3
Sfera cercetărilor sociologice, conchide Szczepanski, cuprinde următoarele tematici
speciale:
a). Instituţiile sociale (ale educaţiei, politice, ştiinţifice, juridice, economice, industriale,
religioase, familia);
b). Diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane (colectivităţile teritoriale : sat, oraş
categorii profesionale, clasele sociale, diferite organizaţii, colectivităţile culturale etc.) ;
c). Fenomene şi procese sociale (devianţă socială , procesele mobilităţii şi stabilităţii sociale,
conflictele sociale etc.).
“Studierea acestor domenii duce la apariţia unor discipline ale sociologiei denumite
sociologii particulare”.
În Dictionnaire critique de la sociologie, R. Boudon şi Fr. Bourricaud grupează planul
sociologiei în opt capitole mari:
- Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);
- Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocraţie, capitalism, partid);
- Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charismă);
- Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune multor discipline (structură,
sistem);
- Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare (culturalism, funcţionalism,
structuralism);
- Pobleme teoretice majore (control social, putere).
- Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, teorie);

124
 - Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei.
Sociologul american A. Inkels a realizat o anchetă sociologică, pentru a desprinde
problematica sociologică comună existentă în numeroase manuale de sociologie, tratate,
antologii, reviste de specialitate, antologie etc. pe care le-a investigat. Cercetarea sa s-a bucurat
de aprecierea specialiştilor şi s-a concretizat în stabilirea următoarei “table de materii” a
sociologiei:
- perspectiva sociologică
- metoda ştiintifică în ştiinţele sociale.
* Unităţile primare ale vieţii sociale
- acte sociale şi relaţii sociale;
- personalitate individuală;
- grupurile;
- comunităţi (urbane şi rurale);
- asociaţii şi organizaţii;
- populaţia;
- societatea
* Instituţiile de bază
- familia şi rudenia ;
- economia;
- politica şi dreptul;
- religia;
- educaţia şi ştiinţa;
- recreaţia şi bunăstarea;
- arta şi expresia;
* Procesele sociale fundamentale
- diferenţiere şi stratificare;
- cooperare, acomodare, asimilare;
- conflict social;
- comunicare;
- socializare şi îndoctrinare;
- evaluare socială;
- control social;
- devierile sociale (crimă, sinucidere);
- integrarea socială;
- schimbarea socială.
Fundamentată pe studiile sociologiei americane, această clasificare a făcut şi obiectul multor
critici.
În sociologia românească, dorim să menţionăm contribuţia pe care a adus-o H. Stahl la
elaborarea unei matrice cu probleme ale sociologiei, ordonate pe 5 capitole, şi anume:
* Natura fizică şi umanizată;
* Populaţia;
* Viaţa economică;
* Viaţa politică şi juridică;
* Viaţa culturală.

125
 În opinia Asociaţiei Sociologice Americane)4, “ariile de competenţă” ale sociologiei sunt în
număr de 35.

XI.2.2. Sociologia comună şi sociologia ştiinţifică

Trăind în mijlocul fenomenelor şi proceselor sociale, vrând nevrând facem aprecieri asupra
lor. Am putea spune că fiecare om este un sociolog fără să-şi dea seama, la fel ca şi “burghezul
naiv” al lui Moliere, care nu-şi dădea seama că vorbeşte în proză. De fapt, spune Szczepanski,
fiecare om este un sociolog aşa cum este şi un medic : “se tratează pe cont propriu”, fie cu
ceaiuri medicinale, fie cu alcool !!! Cu alte cuvinte, putem spune că fiecare din noi posedă o
“teorie” generală cu privire la viaţa socială şi comportamentul oamenilor, prin ghidează propriul
comportament şi stă la baza deciziilor noastre sociale. Această aşa-zisă teorie este
nesistematizată şi cuprinde un ansamblu de aşa-zise legi generale, care stabilesc dependenţele
cauzale dintre fapte, situaţii şi comportamente, dintre motivaţii, aspiraţii şi acţiuni. Exemple de
astfel de legi sunt : “Fiecare om acţionează în conformitate cu interesele sale”; “Prietenii ne ajută
când suntem în dificultate” etc.
Trebuie să remarcăm însă că exponenţii acestor “teorii” nu sunt “posesorii “ unei sociologii
ştiinţifice, nu sunt sociologi în adevăratul sens al cuvântului. În cazul lor, putem vorbi despre o
sociologie a bunului simţ, despre o sociologie comună şi nu ştiinţifică. Sociologia comună se
caracterizează prin: generalizarea experienţei cotidiene în mod afectiv, nesistematic şi
neverificat; prin realizarea unor “interpretări de uz casnic”; prin ignorarea relativităţii
instituţiilor.
F. Znaniecki şi W. I. Thomas sesizează caracterul eronat al premiselor de la care porneşte
sociologia comună (“practică”):
a). cunoaştem realitatea deoarece trăim în ea;
b). utilizarea unor metode neadecvate;
c). examinarea faptelor se efectuează în mod izolat.
Sociologia ştiinţifică, spre deosebire de cea comună, se bazează pe cercetări sistematice, pe
utilizarea unui aparat conceptual, pe verificarea tezelor şi a ipotezelor, ceea ce presupune un efort
cognitiv special şi specializat.
Pentru ca sociologia să se dezvolte ca ştiinţă, era necesară detaşarea ei de experienţa
comună, de generalizările neverificate, de aparenţe. “ … Prima înţelepciune a sociologiei e
aceasta: lucrurile nu sunt ce par a fi … Realitatea socială apare ca având mai multe straturi de
înţelesuri. Descoperirea fiecăruia nou strat modifică înţelegerea întregului” .5 Altfel spus,
cunoaşterea sociologică trebuie, pe de o parte, să se delimiteze de cunoaşterea comună, iar pe de
alta, trebuie să se realizeze multidimensional şi integrativ.
Un moment crucial în dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă l-a constituit trecerea de la utilizarea
datelor preluate din surse exterioare care ne explicăm acţiunile şi comportamentele celorlalţi,
care ne (statistici oficiale ale administraţiei de stat sau observaţii provenite din cunoaşterea
comună) la producerea prin mijloace proprii a datelor necesare (prin interviuri, prin chestionare
pe eşantioane reprezentative etc.).
Deşi utilizarea interviurilor a început în Anglia, la sfârşitul secolului XIX, abia după cel de
al doilea război mondial putem vorbi despre o revoluţie în metodologia culegerii şi prelucrării
datelor în sociologie.

126
 Utilizarea noii metodologii în sociologie a scos şi mai mult în evidenţă discrepanţele dintre
rezultatele cercetării ştiinţifice şi simţul comun. Astfel, de exemplu, cercetările sociologiei
americane efectuate în timpul eclui de al doilea război mondial au infirmat mai multe teze
rezultate din experienţa comună, printre care se află şi următoarele două : 1) ostaşii care provin
de la ţară, din familii de fermieri vor suporta mai bine dificultăţile războiului decât cei din
mediul urban ; 2) ostaşii negri vor lupta mai bine sub comanda unor ofiţeri negri.
Deşi sociologia - ca şi psihologia şi pedagogia etc. – se face cu specialişti, unii
reprezentanţi ai simţului comun se declară cu ostentaţie sociologi, psihologi, educatori. Posedând
unele cunoştinţe mai mult sau mai puţin valide ale domeniului, au iluzia cunoaşterii ştiinţifice,
emiţând pretenţii teoretice nefondate.
Deseori, gânditorii au satirizat pretenţiile şi aroganţa simţului comun faţă de cunoaşterea
teoretică. Astfel, Hegel ne povesteşte o anecdotă în care filosoful Thales, studiind “harta”
cerului, cade într-o groapă spre deliciul unei bătrâne care-l persiflează, spunându-i că el nu ştie
nici ce-i pe pământ, cu atât mai puţin ce-i în cer. Hegel încheie relatarea anecdotei cu următoarea
replică : “cei care râd astfel de filosofi, nu-şi dau seama că ei, spre deosebire de aceştia nu pot
cădea în groapă, deoarece se află în ea odată pentru totdeauna, fiindcă nu privesc niciodată în
sus”.6

XI.2.3. Sociologia şi sistemul ştiinţelor

Primul sociolog care a încercat să încadreze sociologia în ansamblul ştiinţelor fundamentale

a fost A. Comte. În viziunea lui, există trei categorii de ştiinţe : primare, intermediare şi de
completare şi ordonare. Sociologia ocupă un loc onorabil în cadrul ştiinţelor primare, după
biologie şi un loc preferenţial în raport cu ştiinţele socio-umane. Această clasificare este
rezultatul firesc al înţelegerii sociologiei ca “regină a ştiinţelor”, ca ştiinţă a societăţii “ca
totalitate”.

Ştiinţe primare matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia, sociologia

Ştiinţe intermediare astronomia cerească, mecanica fizică, chimia organică, psihologia

chimia biologică

Ştiinţe de
completare şi logica …………………………………………………morala
ordonare
Aceeaşi perspectvă integratoare este împărtăşită şi de Mill, Durkheim, Mauss ş.a. Mill
defineşte sociologia ca integrare a ştiinţelor sociale în timp ce E. Durkheim susţine că sociologia
nu poate fi decât sistemul sau corpusul ştiinţelor sociale. Tot pe aceeaşi linie Mauss identifică
obiectul sociologiei în analiza “fenomenelor sociale totale”.
Printre sociologii români care se înscriu în aceeaşi viziune se numără şi Traian Herseni. El
clasifică ştiinţele în două mari categorii: naturale şi sociale. Spre deosebire de ştiinţele naturale,
care se ocupă de studiul materiei anorganice, organice etc., sociologia studiază societatea.

127
Sociologia se înscrie, deci, în ansamblul ştiinţelor sociale, între ele existînd numeroase puncte
comune dar şi elemente de distincţie.
Pentru sociologie este caracteristic faptul că, în general, ea se preocupă de societate ca
întreg, ca totalitate, adică de realitatea socială în toată complexitatea ei. Celelalte ştiinţe sociale
izolează de regulă unele aspecte sau componente ale societăţii (economia, politica, dreptul,
morala, religia, arta, ştiinţa etc.) şi le studiază în structurile, mecanismele şi legităţile lor
specifice sau, cazul istoriei, geografiei, folcloristicii etc., se orientează preponderent spre concret,
spre individual şi unic”.7
A. Comte sesizează că matemaica este ştiinţa cea mai veche iar sociologia cea mai recentă,
fapt ce explică impreciziile şi incertitudinile ei. În clasificarea ştiinţelor realizată de sociologul
pozitivist H. Spencer, sociologia ocupă un loc modest. Spencer susţine că sociologia se
mulţumeşte cu studiul socialului în manifestările lui concrete, fiind “ştiinţă” doar a unei părţi a
socialului şi nu a socialului ca totalitate. El împarte ştiinţele după un criteriu logic, în abstracte
(logica şi matematica), abstract-concrete (mecanica, fizica, chimia) şi concrete (astronomia,
geologia, biologia, psihologia, sociologia). Putem conchide, deci, că “Spencer a redus sociologia
la studiul socialului sub manifestarea lui concretă, contestându-i în acest fel orice pretenţii de
abordare a generalului”.8
În istoria sociologiei, întâlnim şi o altă perspectivă a înţelegerii obiectului sociologiei şi a
raporturilor ei cu celelalte ştiinţe sociale. Conform acestei perspective sociologia este în acelaşi
timp şi ştiinţă a totalităţii, şi ştiinţă a diferitelor componente ale socialului.
Pornind de la această dublă semnificaţie a obiectului sociologiei, sociologul francez M.
Duverger susţine că există două posiblităţi de clasificare a ştiinţelor sociale: a). una verticală, ce
are drept criteriu studierea diverselor aspecte ale vieţii sociale în interiorul unuia şi aceluiaşi grup
(demografie, economie, sociologie religioasă, ştiinţa politică, sociologia dreptului, estetică etc.)
şi b). una orizontală, care se referă la acele ştiinţe sociale care studiază diverse categorii de
grupuri sociale (etnografia, istoria, antropologia, sociologia generală etc.). Din sociologia
generală. 9
Putem concluziona că sociologia este o ştiinţă socială care intră într-o mulţime de conexiuni
cu toate celelalte ştiinţe sociale. Multitudinea perspectivelor de studiere a socialului şi a
interrelaţiilor dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale sunt sugestiv prezentate de sociologul S.
Jonas în schema de mai jos: 10

2
4 lingvistică 6
antropol. psihologie
şi etnolog. 1

5 sociologie 7
economie istorie

3
geografie
umană

128
 În istoria sociologiei există două mari poziţii în privinţa raportului care există între
sociologie şi celelalte ştiinţe sociale. Un prim punct de vedere susţine distincţia absolută dintre
ele, sociologia studiind formele sociale ale activităţii umane (caracteristicile generale ale
relaţiilor sociale, grupurilor), în timp ce ştiinţele sociale particulare (politologie, ştiinţele
economice etc.) au ca obiect diferitele conţinuturi ale activităţii umane.
Celălalt punct de vedere, în opoziţie cu primul, consideră că distincţia dintre sociologie şi
celelalte ştiinţe sociale este relativă şi istorică. În această perspectivă, sociologia este atât o
ştiinţă a formelor sociale cât şi a societăţii ca sistem şi a subsistemelor care o compun şi
interrelaţiilor dintre ele. Cu alte cuvinte, sociologia are o poziţie privilegiată în rapot cu ştiinţele
sociale, fiind structurată pe mai multe nivele : a) o teorie generală a socialului (teorie a
organizării sociale), în cadrul căreia fenomenele sociale sunt tratate doar sub aspectul prima
categorie fac parte sociologiile de ramură şi din cea de a doua, caracteristicilor lor sociale
făcându-se abstracţie de conţinutul lor concret (politic, economic, juridic) ; b) o teorie a societăţii
globale (macrosociologia, în care sunt vizate marile tipuri de societate). Cercetarea
macrosociologică îşi aduce o contribuţie considerabilă la înţelegerea fiecărui subsistem social, a
fiecărui fenomen social ; c) o teorie a a componenetelor, subsistemelor societăţii globale, atât în
calitatea lor de fenomene social cât şi în aceea de subsisteme ale sistemului social global
(sociologii de ramură ca spre exemplu, sociologia industrială, sociologia familiei, sociologia
economică etc.).
M. Achim surprinde complexitatea conexiunilor dintre ştiinţele socio-umane în schema
următoare (vezi pagina 21).

Sociologie şi psihologie. Roger Bastide în Tratat de sociologie (1962),11 constata că iniţial

raportul dintre psihologie şi sociologie a fost gândit prin prisma raportului dintre conştiinţa
individuală şi determinările sociale (dintre individ şi societate). Apariţia ideii de «conştiinţă
colectivă» în sociologie a generat punerea problemei în noi termeni, aruncând în desuetudine
viziunea anterioară.
Din păcate, însă, conştiinţa colectivă era înţeleasă ca o realitate exterioară, străină omului,
transcendentă ce juca un rol important în modelarea lui . Cu acest înţeles, ea nu a mai putut duce
la colaborarea psihologiei cu sociologia, ci la accentuarea conflictului. Psihologia nu putea
accepta ideea unei conştiinţe colective transcendente. Conflictul între cele două ştiinţe a îmbrăcat
în timp două forme :
a) Teoriile psihologizante, care proclamă rolul determinant al individului în grup şi care
contestă rolul societăţii ca realitate de sine stătătoare (G. Tarde, G. Simmel). Astfel, Gabriel
Tarde precizează că la baza formării şi menţinerii;

129
. UNIVERSALUL: FILOSOFIE SOCIALĂ

SOCIOLOGIILE PARTICULARE:
a) SOCIOLOGIE - ale acţiunilor sociale
GENERALĂ - ale unor probleme comune mai multor
(Particularul “cel acţiuni sociale
mai condensat”) - ale unităţilor socio-spaţiale -ŞTIINŢELE ECONO-
MICE
ŞTIINŢELE SOCIALE - ŞTIINŢELE POLITICE
(pe tipuri de acţiuni -ŞTIINŢELE DREPTULUI
sociale) etc.

-ŞTIINŢA GENERALĂ
METAŞTIINŢE A SISTEMELOR
SOCIALE - DECIZIOLOGIA
(despre elemente comune - AXIOLOGIA
tipurilor de acţiuni sociale) - ŞTIINŢA CONDUCERII
etc.

b) ŞTIINŢELE ŞTIINŢELE ISTORICE - ISTORIILE ACŢIU-

SOCIO- NILOR SOCIALE
UMANE - ISTORIILE FACTO-
(Particularul RULUI UMAN
“particulari- - ISTORIILE PĂRŢI-
zat) LOR LOR
II.PARTICU-
LARUL ŞTIINŢELE SOCIAL - ANTROPOLOGIE
ECOLOGICE SOCIALĂ
(ale dimensiunii spaţiale - STUDII AREALE
proprii acţiunii sociale
şi factorului uman)
- ŞTIINŢELE
FACTORULUI UMAN
COLECTIV (DEMOGRA
FIE SOCIALĂ;
PSIHOLOGIE
SOCIALĂ; SOCIO-
LINGVISTICĂ; ŞTIINŢA
ŞTIINŢELE UMANE PROBLEMELOR SOCI-
(ale factorului uman) ALE ; ŞTIINŢA RELA-
ŢIILOR UMANE etc.

-ŞTIINŢELE FACTO-

130
 RULUI UMAN INDIVI-
DUAL (PSIHOLOGIE;
NEURO-PSIHOLOGIE;
ANTROPOLOGIE
UMANĂ etc.

c) INVESTIGAŢIILE SOCIOLOIE CONCRETĂ

CONCRETE
(Particularul “cel mai ŞTIINŢELE CONCRETE
apropiat de singular) SOCIO-UMANE

III. SINGULARUL

grupului social stă imitaţia, respectiv contagiunea mentală de la individ la individ, aceasta
fiind de aceeaşi natură cu sugestia hipnotică. Accentul pe care sociologul francez îl pune pe
factorii psihologici, în explicarea realităţii sociale este evident : faptele sociale sunt în primul
rând, psihice.
b). Teoriile sociologizante care acordă societăţii o putere absolută în explicarea conduitelor
umane, care încarcă explicarea elementelor, subsistemelor, exclusiv prin ansamblu (sistem).
Sociologismul caracterizează concepţia sociologică a lui E. Durkheim şi a discipolilor săi :
Marcel Mauss, Paul Fauconnet, Robert Hertz etc. În viziunea lor, la baza ordinii lumii stă
ansamblul reprezentărilor colective, un fel de “conştiinţă a conştiinţelor” care, ca sinteză, îşi
pierde caracterul psihic şi devine o realitate supraorganică (preexistentă conştiinţelor
individuale).
Mulţi sociologi consideră că deviza sociologismului a fost lansată de Durkheim atunci când
a afirmat că “orice fapt social îşi are cauza întotdeauna într-un fapt social”.
Cel care a sesizat exagerările celor două poziţii mai sus prezentate şi care a încercat să le
depăşească a fost Georges Gurvitch. El prezintă raportul dintre cele două ştiinţe sub forma a
două cercuri care se întretaie şi al căror domeniu comun se lărgeşte continuu în detrimentul
părţilor exterioare.
În planul practicii, confruntarea dintre cele două ştiinţe are cel puţin două urmări demne de
luat în seamă.
O primă consecinţă, constă în faptul că sociologia contestă pretenţiile psihologilor de a
elabora o psihologie generală şi abstractă în cadrul căreia toate formele sociale ar avea ca
element comun natura umană. Sociologia avertizează psihologia experimentală şi psihologia
fiziologică că, încercând să surprindă legile generale ale percepţiei, memoriei, activităţii “ riscă
să generalizeze ceea ce nu este valabil decât în interiorul unei singure civilizaţii sau al unui
moment al duratei istorice”. 12 Ori testele, experimentele de laborator poartă amprenta culturii în
cadrul căreia au fost concepute şi sunt relevante doar pentru aceasta. Sociologii susţin că
experienţele de laborator nu surprind legi, ci doar conduite şi că ideea de “fenomen psihologic
total” este o retorie atâta timp cât organismul uman, psihicul individual şi societatea se află într-o
conexiune indisolubilă.
Cea de a doua consecinţă o reprezintă complementaritatea în care se află cele două ştiinţe.
Sociologii se văd nevoiţi să pună întrebări psihologilor, să se inspire şi să utilizeze rezultatele

131
cercetării psihologice pentru a putea completa şi aprofunda analiza fenomenului social. De
exemplu, Marcel Mauss pentru a sesiza şi explica mai bine fenomenul social al magiei, avea
nevoie de o psihologie a aşteptării (de care nu a putut beneficia, însă, la acea dată). Psihologul, la
rândul lui, dacă nu vrea să rămână cantonat în abstract, dacă nu se mulţumeşte cu explicaţii
parţiale şi jumătăţi de adevăruri, trebuie să pună întrebări sociologilor, să facă apel la cercetarea
sociologică. Putem spune că raportul de complementaritate dintre cele două discipline are o
conotaţie pozitivă : sociologia furnizează date, informaţii psihologiei, ajutând-o să evolueze ca
ştiinţă şi invers. (Raportul dintre psihanaliză şi sociologie este tipic în această privinţă).
Deşi atât de necesară, realizarea analizei societăţii, atât din perspectivă sociologică cât şi
psihologică, nu este tocmai uşoară. Sunt situaţii în care cercetătorii se văd obligaţi să opteze între
o metodă sociologică şi una psihologică sau cel puţin să acorde prioritate uneia dintre ele.
Astfel, aşa cum sesizează R. Bastide atunci când studiem societăţile stabile “cristalizate, rigide”
(sau cu atât mai mult societăţi dispărute), socialul este mai accesibil şi de aceea devine
recomandabilă utilizara metodei sociologice. Când, dimpotrivă, ne aflăm în faţa unei societăţi în
restructurare, în tranziţie, psihicul colectiv şi individual este mai accesibil decât socialul, “ de
vreme ce socialul este pe care de a se schimba şi psihicul ne arată limitele evoluţiei şi obstacolele
întâlnite”, impunându-se în acest caz utilizarea prioritară a metodei psihologice.
Mauss preciza că intersectarea tot mai amplă a celor două discipline face ca, pe lângă
conceptele specifice, ele să utilizeze din ce în istorice” .12 Ori testele, experimentele de laborator
poartă amprenta ce mai mult un limbaj comun, fapt ce ridică o nouă şi serioasă problemă : dau
ele acelaşi sens termenilor comuni? Nu cumva pot apare confuzii (pentru moment,
insurmontabile), în detrimentul amândorura?
Se observă că unul şi acelaşi concept, ca spre exemplu, cel de personalitate, este utilizat de
filosofie, de psihologie şi de sociologie doar unghiul din care este abordat diferă. Astfel, filosofia
are în vedere “esenţa umană”, omul “în ultimă instanţă”. În psihologie, se vorbeşte despre
“persoană”, “personaj”, “personalitate” şi de tulburările de personalitate. În sociologie , se
utilizează frecvent termenul de “personalitate socială”, accentuându-se importanţa elementelor
sociogene din structura intimă a omului : interiorizarea normelor şi a valorilor în procesul
socializării, însuşirea modelului cultural, formarea idelurilor, dezvoltarea conştiinţei. De
asemenea, în sociologie (..) are o largă circulaţie termenul de “personalitate de bază” definit de
A. Kardiner ca “ acea configuraţie a personalităţii, care este împărtăşită de majoritatea membrilor
societăţii ca rezultat al experienţelor timpurii pe care ei le au în comun” .13
Dacă restrângem analiza la raportul dintre psihologia socială şi sociologie, constatăm că
asemănările sunt şi mai frapante iar punctele comune şi mai numeroase, fără însă ca ele să-şi
piardă complet specificul, identitatea ştiinţifică, fără să se “topească una în cealaltă. Şi una şi
cealaltă au ca obiect de studiu raporturile dintre indivizi, dintre indivizi şi grupuri etc.”.
Psihologia socială este, însă, un domeniu interdisciplinar de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii
comportamentelor şi proceselor psihice umane. Ca domeniu interdisciplinar, ea integrează
contribuţiile teoretice şi metodologice atât ale psihologiei cât şi ale psihologiei ca şi ale altor
ştiinţe sociale (ex. antropologia) “concentrându-se sistematic pe interacţiunile umane şi
fundamentele psihologice ale acestora”.14
F.H.Allport, în Social Psychology (1924) aprecia că psihologia socială are ca obiect ,,studiul
relaţiilor reale sau imaginare dintre persoane într-un context social dat, în măsura în care aceste
relaţii afectează persoanele implicate în situaţiile respective”.
Luând ca referinţă această definiţie, observăm că psihologia socială, spre deosebire de
sociologie, manifesta interes atât pentru relaţiile interpersonale reale, cât şi pentru cele

132
imaginare. Constatăm, de asemenea, că relaţiile sociale în sine nu prezintă interes pentru
psihologia socială, aşa cum prezintă ele pentru sociologie. Ele devin obiect de studiu pentru
psihologie doar în măsura în care afectează persoanele aflate în respectivele interacţiuni.
Pe de altă parte, există fenomene şi procese sociale care – ca obiect de studiu – revin în mod
exclusiv sociologiei, nefiind revendicate nici de psihologia socială, nici de vreo altă ştiinţă
socială, cum ar fi de exemplu, stratificarea şi mobilitatea socială.
Chiar şi atunci când obiectele de studiu ale celor două discipline se întrepătrund, unele
diferenţe continuă să existe : în timp ce psihologia socială se concentrează mai mult pe analiza
microgrupurilor şi a conduitelor persoanelor în cadrul grupului, sociologia este mai interesată de
grupurile mari şi medii şi abia apoi de cele mici şi de influenţele lor asupra indivizilor care le
compun. Sociologia se apleacă mai mult asupra factorilor sociali ai grupuirilor, în timp ce
psihologia socială se apleacă asupra factorilor psihici.

Psihanaliză şi sociologie. Psihanaliza (numită şi “psihologie abisală”) este percepută astăzi

atât ca “teorie a structurii şi dezvoltării personalităţii umane, cât şi ca metodă de psihoterapie,
elaborată pentru tratamentul nevrozelor”.15 Ea a influenţat evoluţia sociologiei, antropologiei,
psihologiei. Unele din temele abordate de S. Freud prezintă mare inters şi pentru sociolog.
Astfel, complexul lui Oedip, prin universalitatea lui, poate constitui un model pentru clarificarea
unor noţiuni ca : “interzis”, “culpabilitate”, “civilizaţie”. De asemenea, F. H. Allport, în “Social
Psychology” (1924), aprecia că conflictul dintre Eros şi Thanatos (impulsurile universale care
modelează comportamentul uman) oferă explicaţii cu privire la fenomenel sociale paradoxale sau
paroxistice.
Dezvoltările contemporane ale psihanalizei au adus teme noi în spaţiul cercetărilor
ştiinţifice, care merită să fie reţinute şi valorificate şi de sociologi (ex., studiul influenţelor
inconştientului asupra activităţilor creative şi a relaţiilor sociale).
Unii psihanalişti au facilitat transbordarea procedeelor specifice psihanalizei dinspre psihicul
individual spre mediul cultural (care socializează individul). Astfel, după ce antropologul B.
Malinowski a descoperit că societăţilor primitive din Melanezia le este străin complexul lui
Oedip, K. Horney încurajat de această descoperire, susţine ideea că fiecărui tip de societate
(cultură) îi corespunde un tip specific de matrice a nevrozelor.
După cel de al doilea război mondial, teoriile psihanalizei au fost utilizate din ce în ce mai
mult în explicarea profilului şi vieţii societăţilor. Pentru explicarea principalelor simptome ale
civilizaţiei contemporane, H. Marcuse, Erich Fromm, Th. Adorno au elaborat teorii de esenţă
psihanalitică. Astfel, H. Marcuse încercând să explice psihanalitic problema alienării individului
în “societatea de consum”, conchide că o astfel de societate nu îl eliberează pe om, ci,
dimpotrivă, îl constrânge să-şi reprime toate nevoile ca şi mijloacele de a şi le satisface.
Nu întotdeauna psihanaliza a fost corect utilizată în explicarea socialului. Aşa, de exemplu,
după cercetările efectuate de Freud numeroşi etnografi şi sociologi au utilizat psihanaliza ca
instrument de cercetare considerând-o “cheia ce le deschidea porţile simbolismului social”. Acest
lucru nu trebuie să impieteze asupra utilizării ei legitime spre beneficuil deopotrivă a tuturor
ştiinţelor sociale.

Sociologie şi antropologie. Din punct de vedere etimologic, termenul de antropologie vine

din limba greacă (anthropos, “om” + logos, “cuvânt”, “vorbire”) având semnificaţia de discurs
despre om. antropologie este utilizat în 1501 de Magnus Hundt într-o lucrare de anatomie şi
fiziologie. În 1798, Kant considera că antropologia este posibilă din două perspective : una

133
fiziologică (ce-şi propunea să studieze ceea ce natura face din om) şi alta practică (obiectul ei
fiind ceea ce omul face din sine însuşi).
Astăzi cuvântul este folosit în două sensuri. În sens impresionist, speculativ ea desemnează
tot ceea ce referă la om sau are ca finalitate omul. În sens riguros ştiinţific, antropologia este o
ştiinţă complexă a omului, cu o largă sferă de cuprindere vizând atât structura cât şi
comportamentele ipostazelor omului (omul ca individ, ca grup, ca specie). În conformitate cu
cele două dimensiuni fundamentale ale fiinţei umane : natură şi cultură, antropologia generală
cuprinde două ramuri principale : antropologia fizică şi antropologia culturală. Până la mijlocului
secolului XX, Marea Britanie şi S.U.A. au dezvoltat o antropologie culturală, în timp ce Europa
continentală a fost preocupată de antropologia fizică şi i-a acordat un înţeles sinonim cu cel de
etnologie. În acest ultim înţeles, antropologia s-a constitutit în strânsă legătură cu sociologia.
Primele cercetări antropologice realizate de L.H. Morgan, E.B. Tylor, J.J. Bachofen (1860-1870)
sunt contemporane cu cercetările sociologice efectuate de F. Le Play, K. Marx, H. Spencer etc.
Pentru sociologii francezi, antropologia (etnologia) este tot un fel de sociologie care studiază,
însă, societăţile trecute şi dispărute. F. Boas subliniază faptul că sociologia, atunci când studiază
societăţile actuale are nevoie de rezultatele cercetării etnologice ca să poată explica, cum au
ajuns lucrurile să fie ceea ce sunt”. Altfel spus, în timp ce cercetările antropologice mai sus
amintite au avut ca obiect de studiu societăţile relativ omogene şi reduse ca mărime, catalogate
ca primitive (nu cunoşteau scrierea), cercetările sociologice din acea vreme studiau, dimpotrivă,
societăţile complexe, eterogene, considerate moderne, civilizate.
Sociologia şi etnologia folosesc fiecare în manieră proprie un corp comun de metode, cum ar
fi: documentarea, observaţia, tehnica monografică etc. Pe de altă parte, însă, obiectivele
sociologiei par mai Într-o acepţiune apropiată de cea modernă, ştiinţifică, termenul clare, mai
evidente decât ale etnologiei. În timp ce etnologia permite realizarea unor inventare descriptive
complete ale culturilor de mici dimensiuni, sociologia studiază doar un eşantion reprezentativ
dintr-un ansamblu vast.
Deşi uneori subapreciată, etnologia, aşa cum remarca R. Vulcănescu (1970) “ nu este
indiferentă faţă de nimic” şi este de folos oricărei ştiinţe socioumane.
În această ordine de idei constatăm că şi astăzi există teoreticieni care consideră că termenii
de antropologie culturală, etnologie şi etnografie sunt interşanjabili, opunându-se celor care
găsesc ca nejustificată această echivalenţă terminologică. Printre sociologii care au manifestat
interes pentru stabilirea conexiunilor dintre sociologie şi antropologie se află şi Traian Herseni.
În încercarea de a clarifica raportul dintre cele două ştiinţe, sociologul român făcea următoarea
aserţiune : “antropologia pune accentul mai mult pe om, este este de fapt «ştiinţa omului», pe
când sociologia, tot mai preponderent, se vrea mai mult ştiinţa colectivităţilor umane, a
aspiraţiilor sau societăţilor omeneşti. Ele studiază în fond aceeaşi realitate umană, sub două
aspecte diferite, aspectul uman şi aspectul socio-cultural, dar tot uman. Pe de altă parte,
antropologia culturală se ocupă mai mult de cultură decât de societate, mergând, prin unii
reprezentanţi ai ei, până la a se confunda cu culturologia”.16

Sociologia şi istoria. În viziunea lui Fernand Braudel, istoria şi sociologia sunt două ştiinţe
care se întâlnesc şi, mai mult decât atât, ele se identifică chiar “constituind o singură aventură a
spiritului”. Ele constituie “singurele ştiinţe globale susceptibile de a-şi extinde curiozitatea
asupra oricărui aspect al socialului”.17
Istoria, în sens de istoriografie, relatează întâmplări, fapte ale sau culese prin viu grai de la
martori şi au fost înregistrate în documente scrise (sau de alt gen). În timp ce istoria apare odată

134
cu scrierea, odată cu primele regate, sociologia este o ştiinţă care apare relativ recent (secolul
XIX).
Mulţi teoreticieni susţin că istoria se ocupă de individual, concret, de aspectele unice,
irepetabile ale fenomenelor în opoziţie cu sociologia care este interesată de general, de ceea ce
este constant, repetabil, comun diferitelor fenomene sociale.
Deşi nu este împotriva acestui punct de vedere, considerând că ar avea un oarecare temei,
Traian Herseni îl abordează într-o manieră mai nuanţată. El consideră că această distincţie are
caracter relativ deoarece azi istoria a început “să se dezvolte în sensul unor generalizări ale
fenomenelor istorice” iar sociologia “dezvoltă cercetări tot mai ample cu privire la fenomenele
sociale concrete (etnosociologia, sociologia monografică etc.)”.18 Tot ceea ce se poate afirma –
conchide T. Herseni – este că tendinţa predominantă a istoriei este spre individual, spre
particularizare (ea este, cum s-a spus, o ştiinţă ideografică), pe când sociologia năzuieşte spre
universal, spre generalizare (ea este o ştiinţă nomotetică)”.19
Acelaşi autor se delimitează şi de punctele de vedere care susţin că sociologia este o ştiinţă
a prezentului în timp ce istoria se dedică exclusiv trecutului. Argumentele lui sunt că, pe de o
parte, se poate vorbi şi despre o istorie a evenimentelor prezente, în curs de desfăşurare, iar pe de
altă parte, sociologia nu se rezumtă la cercetarea prezentului, ea dezvoltând chiar şi o ramură de
factură istorică, respectiv, sociologia istorică.
Istoria furnizează sociologiei un important material faptic şi o ajută să înţeleagă atât originea
fenomenelor sociale, pe care le studiază, cât şi dinamica acestora. Mai mult decât atât, sociologia
foloseşte uneori termeni, metode, exemple provenite din istorie. La rândul ei, istoria emite
“generalizări analitice” (de factură sociologică), utilizează diverse unor regi, popoare, referitoare
la trecut. Acestea au fost trăite de istorici metode sociologice în investigarea evenimentelor
istorice (aşa cum ar fi,de exemplu, metoda studiului de caz).
Istoria şi sociologia se aseamănă şi prin faptul că analizează fenomenele sociale în mod
critic şi selectiv. Istoria, însă, urmărind exclusiv succesiunea evenimentelor şi descrierea acestora
are, în principal, o funcţie teoretică, informativă. Sociologia (deşi se poate opri şi la nivel
descriptiv), de cele mai multe ori ajunge la explicaţii şi în anumite cazuri, poate oferi chiar şi
soluţii, fapte ce ne îndreptăţesc să susţinem că ea are, în principl, o funcţie explicativ-aplicativă.
În încheiere, trebuie să precizăm că natura circumstanţelor fac din faptul social un fapt
istoric sau un fapt sociologic. Pentru ca un fapt social să devină istoric, el trebuie să aibă o
importanţă deosebită în epocă, să constituie un eveniment reprezentativ pentru respectiva epocă.
Pentru ca faptul social să devină sociologic, el trebuie să se caracterizeze prin repetabilitate,
constanţă, generalitate. În acelaşi timp, însă, faptul sociologic poate fi abordat istoric iar faptul
istoric poate fi tratat din punct de vedere sociologic.

Sociologia şi economia. La începuturile ei, sociologia a încercat să includă în interiorul ei şi

probleme de economie politică. Ca ştiinţă în sine, economia politică era renegată. A. Comte
acuza economia politică abstractă de “sterilitate”, de incapacitatea de a studia “pozitiv”
fenomenele sociale, aflate într-o profundă conexiune. Pe de altă parte, Stuart Mill, filosof şi
economist contemporan cu “părintele” sociologiei, susţinea existenţa unei opoziţii metodologice
între sociologie şi economie şi a imposibilităţii reconcilierii lor, prima fiind o ştiinţă generală a
societăţii, cealaltă studiind doar un domeniu al socialului şi înregistrând progrese remarcabile.
În secolul XX, economia se caracterizează printr-o tendinţă de lărgire a domeniului său de
analiză. În acest sens, F. Perroux (1955) definea economia ca “o cunoaştere ştiinţific controlată,
care analizează şi reduce tensiunile dintre oameni” şi precizează totodată, că aceste tuturor

135
energiilor cosmice în serviciul tuturor energiilor, care merită să fie numite umane. Necesitatea
extinderii orizontului analizei economiei este sesizată şi de F.A. Hayek, atunci când susţine că
“un economist trebuie să înţeleagă logica întregii societăţi, altfel el nu poate fi un mare
economist şi, mai mult decât atât, el riscă să devină dăunător, chiar periculos”.
Astăzi, numeroase metode şi tehnici de cercetare sunt utilizate deopotrivă de sociologi şi
economişti (experimentul, testul sociometric, sondajul de opinie, etc.), fapt ce demonstrează
caducitatea opoziţiei metodologice (dintre cele două discipline) susţinute de S. Mill. De altfel,
sociologii clasici germani G. Simmel şi M. Weber sugerau că şi sociologii pot învăţa lecţii de
metodă de la economişti.
Conexiunea dintre economie şi sociologie se reflectă şi în faptul că mulţi sociologi sunt şi
economişti în acelaşi timp (ex. V. Pareto, K. Marx etc.). Pe de altă parte, domeniul economic
reprezintă un subsistem important al societăţii şi, de aceea, cercetarea sociologică nu-l poate
ignora. Chiar şi apariţia sociologiei este legată de necesitatea soluţionării problemelor economice
şi sociale create de industrializare (şomaj, inflaţie, crize economice etc.). La rândul ei, cercetarea
economică oferă sociologului informaţii utile despre fenomenele economice, evoluţia,
consecinţele, implicaţiile lor sociale.
Activitatea economică face, în principal, obiectul sociologiei economice şi a subramurilor
sale: sociologia industrială, agrară, comercială, financiară etc.
Acest fapt nu înseamnă, însă, că obiectul celor două discipline se confundă. Obiectul
sociologiei îl constituie socialul şi doar în particular economicul iar scopurile celor două ştiinţe
sunt diferite. Pe de altă parte, extrapolarea modelului clasic al lui homo oeconomicus la analiza
tuturor fenomenelor sociale (“care presupune dirijarea comportamentului persoanei de o
raţionalizare definită în mod strict”), este nepermisă şi eronată. Încercările economiştilor de a
aplica acest model în cazul divorţurilor, căsătoriei sau crimei au condus la rezultate discutabile,
deoarece în destule cazuri indivizii s-au aflat în imposibilitatea de a stăpâni prin proceduri
raţionale complexitatea faptelor sociale.

Note:
1 A. Comte, Cours de philosophie positive, vol. IV, Paris, 1908.
2 Ibidem.
3 Jan Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, 1972, p. 17.
4 1) Sociologie aplicată 2) Comportament colectiv 3) Comunitate 4) Sociologia comparată
5) Crimă şi delincvenţă 6) Cultură 7) Demografie 8) Comportament deviant 9) Educaţie 10)
Organizaţii formale şi complexe 11) Ecologie umană 12) Sociologie industrială 13) Lege şi
societate 14) Timp liber, sport, recreere şi artele 15) Căsătoria şi familia 16) Sociologia
matematică 17) Sociologia medicală 18) Metodologia şi statistica 19) Sociologia militară 20)
Ocupaţii şi profesii 21) Sociologia politică 22) Relaţii rasiale şi etnice 23) Religie 24) Sociologie
rurală 25) Grupurile mici 26) Schimbare socială 27) Control social 28 ) Organizare socială 29)
Psihologie socială 30) Stratificare şi mobilitate 31 ) Sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei 32) Teorie
33) Sociologie urbană 34) Comunicaţii de masă 35) Economie şi societate 36 ) Socio-lingvistica
(mai nou!).
5 Peter L. Berger, Invitation to sociology, N.Y. 1963.
6 G. W. F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, vol. I.
7 Traian Herseni, Sociologie, Ed. şt. şi enc., Buc. 1982, p. 42
8 Mihu Achim, ABC-ul investigaţiei sociologice, vol. I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1971, p.
155.

136
9 Mihu Achim, op. cit., p. 154.
10 Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol. 1, Ed. Univ. al . I. Cuza, Iaşi, p.
60.
11 Roger Bastide, Traite de sociologie, Paris, PUF, 1962, p. 67.
12 R. Bastide, ibid., p. 81.
13 Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, Cunoaşterea de sine-condiţie a înţelepciunii, Ed.
Albatros, Buc., 1986.
14 K. J. Gergen, M.M. Gergen, Social Psychology, 1981.
15 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, p. 471.
16 Traian Herseni, Sociologie, Ed. şt. şi enc., Buc. 1982, p. 39..Y. 1963.
17 Fernand Braudel, Istorie şi sociologie, în “Sociologia franceză contemporană”, Ed. pol.,
Buc., 1971, p. 53.
18 Traian Herseni, op. cit., p. 38.
19 Ibidem.

XI.3. METODA DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ

Legitimitatea sociologiei ca ştiinţă este legată de existenţa unor metode, a unui set de
modalităţi cu ajutorul cărora să se poată investiga fenomenele şi faptele soiale. H. Poincaré
afirma că sociologia este ştiinţa cu cele mai multe metode şi cu cele mai puţine rezultate. Desigur
că rezultatele sunt insuficiente în raport cu numărul mare al problemelor care solicită a fi
rezolvate. Pe de altă parte, numărul mic de rezultate în raport cu aşteptările şi nevoile societăţii,
poate fi explicat şi prin absenţa unităţii cercetării sociologice. Numeroasele metode sociologice
întrebuinţate nu beneficiază de o metodologie coordonatoare. Validarea ştiinţifică a sociologiei
presupune deci atât existenţa metodei sociologice cât şi a metodologiei cercetării sociologice.
Cea de pe urmă este menită să dirijeze cercetările şi să ofere altora o modalitate de a verifica
rezultatele.
Metodă vine din grecescul methodos, semnificând “cale”, “mijloc”, “mod de expunere”.
Orice activitate de cercetare necesită utilizarea anumitor metode. Metoda este “felinarul care
luminează calea în întuneric”, avertiza Fr. Bacon subliniind importanţa majoră pe care o joacă în
realizarea unei bune cercetări. Ea îşi subsumează tehnici, procedee, instrumente, norme,
principii.
Cercetarea sociologică foloseşte atât metode specifice, proprii sociologiei cât şi metode
împrumutate de la alte ştiinţe.
Conceptul de metodologie are o sferă de cuprindere mai largă decât cel de metodă. În cazul
ştiinţelor socio-umane, el include ansamblul metodelor folosite în investigarea socialului şi are
un caracter predominant normativ. Metodologia reflectează asupra experienţelor trecute de
cercetare, elaborează strategii de investigare, indică atât eventualele obstacole şi deficienţe, cât şi
căile de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.
Investigaţia sociologică se realizează în mai multe etape. Nu există un punct de vedere
unanim cu privire la numărul etapelor. A.G. Zdravomâslov vorbeşte de cinci etape, J. Plano şi D.
Katz de şase, Mucchielli de douăsprezece, Claude Joveau de cincisprezece.
J. Plano 1 prevede următoarele momente ale cercetării ştiinţifice:
a). identificarea (definirea) problemei ce urmează a fi cercetată;
b). formularea ipotezei despre presupusele relaţii între variabile;
c). stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;

137
 d). culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
e). analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
f). acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei.
Într-o lucrare de referinţă2, sociologul S. Chelcea preia şi dezvoltă clasificarea etapelor
investigaţiei sociologice propuse de R. Mucchielli şi anume : determinarea obiectului,
preancheta, stabilirea obiectivelor, determinarea universului anchetei, eşantionarea, alegerea
tehnicilor de cercetare, pretestarea instrumentelor de cercetare, definitivarea lor, aplicarea în
teren, prelucrarea informaţiilor deţinute, analiza rezultatelor şi redactarea raportului de cercetare.
Delimitarea obiectului se referă la decuparea din multitudinea faptelor, fenomenelor sociale
a celor pe care urmează să le investigăm în lumina unei anumite teorii. Raymond Boudon 3
consideră că există trei mari categorii de “probleme sociologice “, care au fost şi au rămas în
atenţia cercetătorilor : studiul societăţilor globale, “atât sub raportul schimbărilor sociale cât şi al
sistemului social, însuşi studiul segmentelor sociale a indivizilor în contextul social în care sunt
situaţi şi, în sfârşit, studiul unităţilor naturale (grupe, instituţii, comunităţi). Anumite probleme
sociale devin probleme sociologice.
În viziunea lui C. Zamfir, problema socială este “un proces, o caracteristică, o situaţie despre
care societatea sau un sistem al ei consideră că trebuie schimbat”.4 Ea însumează următoarele
clase de fapte, fenomene, procese sociale:
a). starea socială perimată (tensiunile rasiale, organizarea deficitară) ;
b). procesele sociale considerate în sine ca negative, în orice societate: omuciderea, furtul,
anomia etc.;
c). consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex. efectele negative ale
industrializării);
d). fluctuaţiile factorilor externi, naturali sau sociali (războaie, catastrofe naturale etc.);
e). decalajele produse de dezvoltarea diferenţelor de ritm, tensiuni, contradicţii între
elemente etc.);
f). apariţia de noi necesităţi (creşterea aspiraţiilor, necesitatea creşterii gradului de calificare
în raport cu tehnologiile utilizate etc .);
g). probleme de dezvoltare (probleme de perspectivă mai îndepărtate).
Trebuie remarcat faptul că nu toate problemele sociale sunt şi probleme sociologice.
Problemele sociale conştientizate şi transmise spre cercetare sociologilor devin probleme
sociologice. Ele conţin anumite conceote sociologice sau variabile sociologice. Acestea sunt
definite operaţional, adică sunt traduse în “evenimente observabile” deoarece “numai astfel este
posibilă repetabilitatea măsurării “ (Julian L. Simon, 1969). Acest lucru presupune alegea
indicatorilor şi gruparea lor în dimensiuni. Indicatorii sociologici sunt raportabili la termenii de
dimensiune, variabilă, coeficient statistic. “Indicatorul este un semn exterior, observabil,
măsurabil care se află faţă de indicat într-un raport de corespondenţă totală, fie într-un raport de
corespondenţă statistică. Un fapt de observaţie, un răspuns la o întrebare, un număr, constituie în
cercetările sociologice cei mai frecvenţi indicatori”.5
Etapa a doua, respectiv preancheta, constă în analiza detaliată a ipotezelor posibile în
vederea selectării celor verificabile. O bună anchetă, precizează W. J. Goode şi P. K. Hatt (1959)
presupune ipoteze bune, studiul serios al literaturii de specialitate şi experienţă în domeniu.
Preancheta are ca scop şi estimarea costurilor cercetării, stabilirea termenelor calendaristici,
prevederea eventualelor dificultăţi ce pot apare în desfăşurarea investigaţiilor (aprobări necesare,
accesul în diferite unităţi, economice, culturale, cazarea operatorilor de interviu etc.).

138
 Cea de a treia etapă are ca scop determinarea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor
cercetării şi se realizează pornind de la sinteza datelor obţinute din preanchetă. “Ipoteza este
enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică” – precizează Theodor
Caplov (1970). “În procesul inductiv – constată S. Chelcea – ipoteza constituie o explicaţie
plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confrmată sau infirmată
parţial sau total”.6
În cercetarea sociologică empirică o ipoteză este validă dacă îndeplineşte următoarele trei
condiţii: este verificabilă (utilizează concepte ştiinţifice şi se bazează pe observarea faptelor
reale), este specifică (are un înalt conţinut informaţional) şi este în conformitate cu conţinutul
actual al cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul respectiv (Madelein Grawitz, 1972).
În etapa a patra, se stabileşte universul anchetei, se determină deci, populaţia care va fi
investigată. În funcţie de caz, universul anchetei poate fi lărgit mai mult sau mai puţin.
Se trece apoi la alcătuirea eşantionului, iar pentru aceasta, se stabileşte mai întâi care este
cea mai adecvată unitate de eşantionare : firma, echipa, angajatul? Trebuie aflat, mai apoi, care
sunt cadrele de eşantionare disponibile : liste nominale cuprinzând angajaţii firmei, registrele de
prezenţă, statele de plată.
Eşantionarea este o tehnică statistico-metodologică, care constă în selectarea unei părţi
(eşantion) dintr-o populaţie (persoane, organizaţii), în vederea analizării ei pentru a facilita
elaborarea de interferenţe despre întreaga populaţie. “Eşantionul trebuie să ofere o imagine cât
mai precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin aplicarea unor tehnici probabilistice
(legea numerelor mari, teorema limitei centrale), să fie reprezentativ în termeni statistici şi cu
privire la problema teoretică analizată, să fie economicos în raport cu resursele (financiare, de
timp, de personal) disponibile”.7
În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţei în eşantion, distingem între
eşantionarea probabilistică şi neprobabilistă. În primul caz, “orice eşantion posibil de dimensiune
n din populaţia N dispune de aceeaşi probabilitate de a fi selectat, tot aşa cum orice persoană sau
entitate a populaţiei dispune de probabilităţi echivalente de selectare”.8
Eşantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor prealabile sau de experţi
pentru a coordona selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative pentru o problemă teoretică sau
factuală.
O altă etapă a investigaţiei sociologice este alegerea metodelor şi tehnicilor de culegere a
datelor empirice (“unelte”, “instrumente”) menite să dezvăluie cât mai exact faptele şi
fenomenele sociale.
S-a constatat că în alegerea metodei de investigare, pe lângă adecvarea tehnicilor la obiectul
cercetat, mai intervin şi alţi factori, cum ar fi accesibilitatea, economia de resurse ş.a. (Stephen
A. Richardson, Barbara Shell, Dohrewend David Klein, 1965).
Principalele metode de culegere a datelor empirice sunt : observaţia, experimentul, ancheta
socială, analiza documentelor sociale.
Observaţia presupune perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi
interacţiunilor actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat
şi cu aportul unor tehnici specifice de înregistraere.
Gold şi Gans 9 au distins trei roluri diferite ale analistului social: a)participant total implicat
emoţional, înregistrând post-festum date şi informaţii; b) exterior situaţiilor sociale supuse
observaţiei culegând informaţii cu ajutorul unor tehnici speciale; c) cercetător participant
(implicat doar parţial) şi dispunând de posibilităţi de producere şi înregistrare a datelor.

139
 Gradul de implicare al cercetătorului interferează cu modul de înregistrare a datelor,
rezultând anumite combinaţii ce se concretizează în următoarele trei tipuri de practicare a
obsrvaţiei : observaţia structurată, nedistorsionată şi participativă.
În observaţia structurată, observatorul îşi asumă rolul de cercetător şi foloseşte ca tehnici de
înregistrare a datelor : listele de control, scalele de evaluare, sistemele de codificare a
interacţiunilor şi descrierea narativă. Tipice observaţiei structurate sunt sistemele de codificare a
interacţiunilor al căror scop este de a aduna informaţii referitoare la conţinutul, frecvenţa,
orientarea şi tipologia interacţiunilor, a atitudinilor şi comportamentelor asociate relaţiilor
interpersonale şi manifestate în grupurile în care se constituie o reţea de comunicare interactivă.
Observaţia nedistorsionată constă în folosirea aparatelor tehnice pentru înregistrarea
fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală sau în laborator. Observatorul este în afara
scenei sociale, aparatele tehnice sunt camuflate evitându-se astfel “efectele reactive sistematice
sau de conformare a subiecţilor la normele dezirabilităţii sociale”.
Observaţia participativă presupune implicarea observatorului în activităţile sociale ale
subiecţilor pentru a le înţelege mecanismele şi a le supune analizei teoretice ulterioare. După
modul de înregistrare a datelor distingem două variante de aplicare : 1) implicarea observatorului
în situaţia socială respectivă, până la identificarea cu actorii şi notarea post-festum (s-a folosit în
studiul grupurilor de muncă şi al devianţei) ; 2) observatorul adoptă în grup atât rolul de
participant, cât şi cel de cercetător, putând apela şi la alte metode de investigare (chestionare,
interviuri formale, teste, analiza documentelor sociale etc.).
Experimentul. El constă în producerea deliberată a unui fenomen şi în analiza manifestărilor,
direcţiei şi intensităţii acestei produceri în condiţii de controlare şi manipulare directă a factorilor
generativi”.10 Producerea fenomenului poate fi repetată, schimbându-se în mod sistematic
condiţiile pentru a nota variaţiile aferente.
Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de analiză a relaţiilor dintre variabile,
de testare a ipotezelor. În experimentul sociologic, ca observaţie provocată, se urmăreşte ca
factorii exteriori, în afara celor manipulaţi de cercetător, să rămână constanţi pentru a nu
influenţa situaţia experimentală.
Pentru a îşi îndeplini funcţia cognitivă, experimentul sociologic trebuie să se întemeieze pe
teorie, alfel rămâne o activitate sterilă.
J. St. Mill distinge între experimentul natural în care situaţia experimentală este însăşi viaţa
socială şi cel artificial, în care situaţia experimentală este creată de cercetăor.
F. S. Chapin recurge la o altă clasificare a experimentelor sociologice: experimentul
sociologic proiectat, în care situaţia experimentală este planificată de cercetător şi cel ex post
facto, în care situaţia experimentală oferită de schimbările din viaţa socială constituie materialul
de analiză raţională a legăturilor dintre variabile. E. Sydenstricker, utilizând criteriul temporal
delimitează între experimente sociologice succesive şi simultane. Clasificarea întâlnită cel mai
frecvent este cea care distinge între experimente de laborator şi experimente de teren.
M. Duverger sesiza faptul că experimentele de teren desfăşurate în situaţii sociale reale pot
fi: pasive, când alţi factori decât cercetătorul determină introducerea variabileor independente
sau active, când cercetătorul are posibilitatea de a introduce variabilele independente în situaţia
experimentală naturală. Nu este permisă generalizarea rezultatelor experimentului sociologic
decât la populaţii din care au fost selecţionaţi subiecţii experimentului sociologic.
Realizat conform principiilor metodologice deontologice, experimentul sociologic constituie
o metodă principală de cercetare a relaţiilor cauzale în sociologie.

140
 Ancheta socială. Ea constă în culegera de date sau informaţii despre entităţile sociale
(indivizi, grupuri, organizaţii, zone socio-geografice, unităţi culturale şi chiar societăţi) cuprinse
în eşantion în scopul identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii (asocieri, covariaţii,
raporturi funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii sau variabilele care corespund unui model
teoretic şi pentru extrpolarea concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de
referinţă.11
Ancheta socială încorporează tehnici, procedee şi instrumente interogative de culegere a
informaţiilor, specifice interviului şi chestionarului sociologic.
Specific acestei metode este că actorii sociali sunt cei care furnizează informaţiile.
Realizarea anchetei sociale presupune un demers metodologic riguros pentru că, pe de o parte,
trebuie suplinită lipsa de control (manipulare, asupra variabilelor) şi pe de altă parte, pentru că în
cadrul acestei metode sunt antrenate şi cadre ajutătoare (operatorii de anchetă) în scopul culegerii
unei mari cantităţi de informaţii de la populaţia investigată.
Deseori, ancheta nu se mulţumeşte cu utilizarea tehnicilor, procedurilor şi instrumentelor de
lucru interogative pentru culegera informaţiilor ( ca în cazul sondajului de opinie ), ci în scopul
încă mai bunei cunoaşteri, ele sunt corelate cu alte metode şi tehnici de cercetare cum ar fi
observaţia ştiinţifică, analiza documentară şi de conţinut.
Importanţa deosebită pe care o are ancheta socială în cercetarea sociologică rezidă în faptul
că deseori ea constituie singura modalitate ştiinţifică de investigare a universului subiectiv al
vieţii sociale (opinii, atitudini, satisfacţii, aspiraţii, convingeri, cunoştinţe, interese). Procedeul de
bază al anchetei pentru culegerea datelor empirice este chestionarea, care constă în formularea de
către sociologi (investigatorul social al unor enunţuri, afirmaţii sau interogaţii la care se aşteaptă
reacţii, răspunsuri din partea subiecţilor investigaţi. Când chestionarea se realizează oral de către
operatorii (de interviu), care-şi notează răspunsurile, atunci ancheta se realizează prin interviu.
Când completarea chestionarului se face în mod independent şi în scris de către persoana
investigată, pe baza unor instrucţiuni de completare, avem de a face cu ancheta pe bază de
chestionar.
Un caz particular al anchetei este sondajul de opinie. El urmăreşte culegerea de date prin
chestionarea orală şi scrisă cu privire la opiniile sau atitudinile unui eşantion reprezentativ în
legătură cu o anumită problemă în vederea predicţiei cu un anumit grad de probabilitate a
comportamntului populaţiei de referinţă sau a diverselor categorii de persoane. Rostul sondajelor
este să înregistreze opiniile în vederea anticipării probabile a comportamentului corespunzător.
Aşa, de exemplu, prezicerea comportamentului electoral se poate realiza cu ajutorul sondajelor
care înregistrează opiniile alegătorilor despre candidaţi.
Analiza documentelor sociale. Analiza documentelor sociale este o sursă fundamentală a
cercetării din ştiinţele sociale şi, deci, din sociologie. Pentru a nu derapa pe panta interpretărilor
şi explicaţiilor simplificatoare, sociologia nu trebuie să se cantoneze exclusiv în actualitate, nu
trebuie să ignore experienţele trecute tot aşa cum nu trebuie să omită proiecţiile viitoare. În
funcţie de forma de prezentare (limbaj, conţinut, adresabilitate), documentele pot fi expresive
(personal şi/sau publice) şi oficiale. Primele utilizează un limbaj mai diversificat, mai flexibil, pe
când celelalte îmbracă o formă standardizată “birocratică”, incluzând coduri, indici, cifre
statistice catalogate în diverse modalităţi. Documentele expresive personale includ
autobiografiile, biografiile, istoriile orale etc.
Documentele expresive publice (reportaje, articole din ziar, din reviste, filme documentare şi
artistice, conţinutul emisiunilor de radio şi TV etc.) reprezintă un domeniu mult mai extins de
surse şi de date şi informaţii (pentru cercetarea socială) comparativ cu cel al documentelor

141
personale şi sunt superioare acestora de pe urmă sub aspectul fidelităţii, validităţii şi
posibilităţilor de cuantificare. O pondere tot mai mare în categoria documentelor oficiale tind să
ocupe băncile de date. Ele reprezintă înregistrări (pe cartele, benzi magnetice, discuri ), ale
datelor rezultate din cercetările psiho-sociale ce facilitează accesul celor interesaţi în cunoaşterea
lor.
În lume (SUA, Germania, Franţa etc.) există multe instituţii de cercetare socială ce deţin
bănci proprii de date, ce constituie surse documentare şi de analiză secundară. Dacă documentele
sociale respective sunt disponibile, urmează analiza conţinutului lor.
Bernard Berelson (1953) preciza că cercetările sociologice realizate pe baza analizei de
conţinut pot fi grupate astfel : compararea conţinutului unor texte elaborate în diferite perioade
de timp; amplasarea conţinutului unor texte emise de surse diferite, compararea conţinutului
comunicării utilizându-se diferite etaloane, studiul reacţiilor verbale în condiţii experimentale.
Cele mai frecvente domenii în care se aplică analiza de conţinut sunt studiul campaniilor
electorale, campaniilor de presă, stabilirea paternităţii textelor, studiul lizibilităţii în dezvăluirea
propagandei camuflate etc.
În efectuarea propriu-zisă a analizei de conţinut, principalele probleme le constituie
fidelitatea şi validitatea.
Revenind acum la etapele investigaţiei sociologice propuse de Mucchielli după culegerea
datelor empirice prin metodele mai sus amintite, după alegerea tehnicilor de cercetare, urmează
pretestarea instrumentelor de cercetare care se realizează în cadrul anchetei pilon.
Jan Szczepanski susţine că în această etapă pot fi standardizate instrumentele de cercetare : o
anchetă standardizată constă în aceea că fiecăruia dintre cei anchetaţi i se pune o întrebare
identică, într-o formulare identică, cu o intonaţie identică etc., pentru a asigura astfel deţinerea
unui răspuns care să constituie o reacţie la exact acelaşi stimul”. 12
Pretestarea unui chestionar poate pune sub semnul întrebării accesibilitatea limbajului
folosit. Este necesară întotdeauna adecvarea terminologiei la standardele culturale ale subiecţilor
chestionaţi.
După pretestare are loc definitivarea instrumentelor de cercetare, etapă premergătoare
aplicării lor “în teren”. Definitivarea se referă atât la elementele de conţinut cât şi la cele de
prezentare a instrumentelor (punerea în pagină, formatul ghidului de interviu etc.).
Cea de a noua etapă constă în aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare, etapă
importantă dar nu singura şi nici cea mai importantă în investigarea fenomenelor sociale.
Urmează apoi etapa prelucrării datelor, informaţiilor obţinute prin aplicarea în teren a
instrumentelor. Pentru a putea fi utilizate informaţiile obţinute trebuie clasificare înseriate,
codificate. Operaţia de codificare constă în atribuirea fiecărei categorii de informaţii a unui
număr sau litere, “fiind un moment esenţial al cunoaşterii”, deoarece asigură “condensarea,
sistematizarea şi normalizarea informaţiilor “ (Ion Cauc, 1973).
Cel care realizează codificarea face o analiză şi o interpretare a informaţiilor în vedera
încorporării lor în catregorii exclusive. Codificarea informaţiilor obţinute cu ajutorul
chestionarului sau a interviului constă în distribuirea răspunsurilor în mai multe categorii şi
atribuirea unui număr de cod fiecărei categorii de răspuns.
După prelucrarea datelor, urmează analiza rezultatelor cercetării în vederea confirmării sau
infirmării ipotezelor avansate. Se evaluează din punct de vedere statistic importanţa fiecărei
variabile, stabilindu-se dacă “mişcarea” variabilei este semnificativă sau nu. Cercetând,
bunăoară, modelul culturii politice în România, am avansat ipoteza că nivelul cunoaşterii politice
este influenţat pozitiv de nivelul educaţional. Corelăm apoi indicatorii performanţelor cognitive

142
politice cu nivelul educaţional şi stabilim apoi dacă respectiva corelaţie este statistic
semnificativă sau nu, aplicând un test de semnificaţie (ex., Karl Parson, 1908). Până aici, aşa
cum preciza C. A. Moser, avem de-a face mai mult cu o descriere statistică a rezultatelor.
Descoperirea unei relaţii direct proporţionate între două variabile nu ne spune nimic însă în
legătură cu raportul de cauzalitate. Pentru stabilirea acestui raport, se trece de la analiza bivariată
la cea multivariată : care constă în introducerea succesivă a “variabilelor – test” . “Dacă prin
introducerea variabilelor-test corelaţia dintre variabilele iniţiale se menţine şi dacă există un
raport de anterioritate temporală a variabilei independente faţă de variabila dependentă, atunci
putem considera că ne aflăm probabil în faţa unui raport de cauzalitate”.13
Analiza rezultatelor presupune, deci, atât descrierea statistică (analiza cantitativă) cât şi
explicaţia cauzală (analiza calitativă).
În afara acestei analize primare (cantitative şi calitative), în cercetarea sociologică se pune
tot mai mult şi problema analizei secundare. Aceasta de pe urmă este o tehnică modernă de
prelucrare a datelor arhivate, constând în valorificarea datelor deja colectate şi consemnate de
alte persoane şi instituţii, în alte scopuri decât cele ale temei cercetate.
Ultima etapă cu care se finalizează investigarea socială, susţine M. Mucchielli, constă în
readaptarea raportului de cercetare. Modul în care se readaptează raportul de cercetare diferă în
funcţie de publicul căruia i se adresează : în orice caz, este necesar ca el să parcurgă următorii
paşi:14
- o introducere în problema studiată;
- un scurt istoric al proiectului de cercetare;
- un rezumat al cercetărilor anterioare;
- o clară reformulare a problemei;
- redactarea completă a procedeelor utilizate pentru cunoaşterea şi prelucrarea informaţiilor;
- prezentarea detaliată a a rezultatelor;
- un rezumat cu interpretarea rezultatelor.
Conexiunea dintre căile cercetării sociologice este prezentată succint de S. Chelcea în
următoarea schemă:15

Nivelul teoretic al cercetării (Metodologie)

Metode M1M2 ......Mn Metode

Tehnici T1 T2 ............Tn Tehnici

Procedee P1 P2 P3 .........Pn Procedee

Instrumente de
investigare I1 I2 I3 .......... In Instrumente de investigare

Nivelul empiric al cercetării

Pentru explicarea traseului operaţionalizării sau a drumului de la teoretic la empiric, autorul

porneşte de la următorul exemplu : “dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca
tehnică, modul de aplicare … prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de
întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare”.
În concluzie, principalele caracteristici ale metodologiei ar putea fi rezumate la următoarele
:16
a). metodologia oferă nu atât metoda, cât principiile care ghidează cercetarea problematicii
sociologiei;

143
 b). oferă cadrele prin care se garantează validitatea şi fidelitatea demersului de cercetare;
c). determină normele de folosire a metodelor, tehnicilor, procedeelor;
d). stabileşte valoarea şi limitele ficărui tip de metodă;
e). recomandă cercetătorului supunerea faţă de judecata epistemologică a tuturor faptelor
culese pentru a stabili valoarea lor ştiinţifică.
În literatura de specialitate, există un evantai de puncte de vedere cu privire la numărul
metodelor specifice sociologiei, precum şi la criteriile care trebuie să constituie baza clasificării
lor.
L. Coandă apreciază că, după funcţia pe care o îndeplinesc în procesul cercetării metodele
pot fi incluse în următoarele trei categorii:
- metode de proiectare a cercetării (eşantioane, operaţionalizare a conceptelor etc.);
- metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea);
- metode de analiză şi interpretare (analiza factorială, comparaţia, analiza de conţinut etc.) .17
Dacă este să luăm în calcul credibilitatea datelor obţinute în cercetare18, putem distinge între
metode principale (observaţia, experimentul, documentarea), care oferă informaţii cu valoare de
fapte facilitând realizarea unei cunoaşteri preponderent sociologice şi metode secundare
(interviul, chestionarul, sondajul, tehnica sociometrică, tehnica testelor), care oferă informaţii cu
valoare de opinie, înlesnind cunoaşterea preponderent psihosociologică.
Importanţa şi dificultăţile cercetării sociologice. Cercetarea sociologică, ca şi orice
cercetare în domeniul ştiinţelor sociale, nu este simplu de realizat. Studierea comportamentului
uman întâmpină dificultăţi de care cercetătorii din domeniul ştiinţelor fizice sunt străini. Unele
dificultăţi sunt de ordin tehnic, altele derivă din caracterul limitat al studierii fiinţelor umane.
Acceptarea unui studiu sociologic de către comunitatea ştiinţifică presupune încrederea că dacă
acelaşi studiu ar fi repetat de către alţi cercetători, rezultatele ar fi similare. Cercetarea
sociologică trebuie să se bucure nu numai de încredere, mai mult decât atât, ea trebuie să fie
validă. Variabilele cercetării menite să reprezinte un anumit domeniu (aspect) al realităţii trebuie
să reprezinte în fapt, chiar respectivul domeniu.
Validitatea (de conţinut internă) exprimă gradul în care indicatorii măsoară ceea ce se
presupune că măsoară. Măsurarea socială este precedată şi pregătită de analiza concepuală, de
operaţionalizare şi cuantificare. Spre deosebire de alte domenii, în sociologie se operează cu un
număr restrâns de etaloane naturale de măsură (ce au o semnificaţie empirică reală, de aceeaşi
natură cu aceea a obiectului măsurat sau sunt definite pe baza unor relaţii intermediare, valorile
atribuie sunt numere întregi). Sociologia operează cu etaloane conceptuale ce au o semnificaţie
relativă, sunt elaborări teoretice mai mult sau mai puţin riguroase, nedeterminate univoc. De aici
derivă şi complexitatea efortului de asigurare a validităţii.
O altă dificultate care apare în cercetarea sociologică este legată de cooperarea subiecţilor
care urmează a fi investigaţi. Actorii sociali pot deveni necooperanţi din mai multe motive : lipsa
timpului (cercetarea socilă necesită timp), inapetenţa pentru confesiune (nu sunt dispuşi să-şi
împărtăşească gândurile, opiniile, trăirile, riscul de a intra în polemică, de a dezvălui probleme
personale etc.). Cercetătorii trebuie să facă forţări considerabile pentru a convinge subiecţii să
participe, pentru a facilita participarea lor (astfel încât să nu li se pară o corvoadă insuportabilă),
pentru a spori atractivitatea participării. Uneori, acest lucru se realizează prin limitarea
informaţiilor cerute (deşi cercetătorul consideră că ar fi optimă aplicarea unui chestionar cu 100
de întrebări de exemplu, el se va mulţumi doar cu 60 de întrebări pentru a nu abuza de timpul
intervievatului şi a nu risca să fie refuzat). Pntru a fi mai persuasivi în atragerea subiecţilor în

144
cercetare, sociologii pot apela, după caz, la convorbirile telefonice, la intervievarea la domiciliu
mai degrabă decât la Institutul de cercetări. Acoperirea costurilor participării (costul călătoriei
până la locul de cercetare) este şi ea o metodă prin care subiecţii pot fi convinşi să participe la
cercetare. Desigur, însă, că percepţia subiecţilor asupra importanţei cercetării rămâne decisivă
pentru atragerea lor în respectiva cercetare.
O altă dificultate pe care o incumbă cercetarea sociologică se referă la faptul că ea poate
influenţa, poate schimba comportamentul subiecţilor. De altfel, de multe ori, scopul cercetării în
domeniul politică rezidă chiar în schimbarea comportamentului actorilor sociali. Este posibil,
însă, ca dacă s-a schimbat comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum
se produce schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi,
oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ la metodele educative
utilizate de părinţi în raporturile cu copiii lor îi poate determina pe cei dintâi să îşi reevalueze
metodele şi să adopte altele noi.
O altă dificultate resimţită de sociologi constă în faptul că ei trebuie să depună toate
eforturile pentru a înţelege situaţiile din perspectiva intervievaţilor, pentru a surprinde percepţiile
participanţilor despre respectivele situaţii sociale. Ei trebuie să reziste tentaţiei de a impune
propriile lor opinii, propriile lor viziuni subiecţilor asupra problemei sudiate. “Obiectivitatea
cercetării reclamă sociologică se referă la faptul că ea poate influenţa, poate schimba
comportamentul subiecţilor . De altfel, de multe ori, scopul cercetării în domeniul politic posibil,
însă, ca dacă s-a schimbat comportamentul, rezultatele cercetării să nu mai fie valabile. Dar cum
se produce schimbarea comportamentului în cadrul cercetării sociologice? Ştiind că sunt studiaţi,
oamenii îşi pot revizui opiniile şi comportamentul. Un studiu relativ neutralizarea impactului
personalităţii investigatorului asupra subiecţilor” (Mihail Cernea, Sociologia americană, Ed.
Enc. Rom., Buc., 1974, p. 201). Prezicerea şi înţelegerea comportamentului actorilor sociali nu
este o sarcină facilă.
Cercetarea sociologică ridică probleme etice şi politice. Au dreptul cercetătorii să-şi studieze
semenii? Au dreptul oamenii să decidă dacă pot fi sau nu pot fi studiaţi? Aceste probleme sunt
puse cu maximă acuitate în studiile bazate pe observaţie. Există tot mai mulţi susţinători ai ideii
că folosirea aparatelor de înregistrare ascunse, a oglinzilor false, a observaţiei indirecte etc.
încalcă normele etice, constituind modalităţi ilegitime, de pătrundere în zona privată, intimă a
fiinţei umane.
În SUA, precizează N. Goodmann, “procedeele curente stabilite de guvernul federal prevăd
ca subiecţii să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză la particparea în cercetare,
eliminându-se astfel această problemă etică specială”.Cercetarea socială, susţine în continuare
autorul citat, poate aduce prejudicii participanţilor. Dacă cercetătorii dezvăluie unele informaţii
delicate şefilor sau soţilor/soţiilor participanţilor, aceştia de pe urmă îşi pot pierde slujba sau pot
rata căsătoria. 19
O altă problemă de natură etico-politică pe care o ridică cercetarea sociologică este anunţată
într-o formulă succintă de următoarea interogaţie : din punct de vedere etic, cu cine trebuie să
manifeste sociologul loialiate? Faţă de comunitatea ştiinţifică sau faţă de sursa care-l
sponsorizează? Faţă de subiecţii participanţi sau faţă de societate ca întreg? Pe lângă acestea,
următorul set de întrebări urmăreşte să elucideze aspecte deontologice de maximă importanţă. Ar
trebui limitată în vreun un fel utilizarea rezultatelor cercetării? Există subiecte care nu ar trebui
incluse în lista de cercetări? Este corect ca cercetătorii să accepte sponsorizare pentrua studia cea

145
mai eficientă modalitate de persuadare a oamenilor pentru a cumpăra un bun economic inferior?
Este legitimă utilizarea rezultatelor cercetării sociologice de către politicieni?
La iniţiativa lui Paul F. Lazarsfeld – preşedintele Asociaţiei Sociologice Americane -
Congresul din 1962 al acestei organizaţii a fost dedicat analizei multilaterale a utilizărilor
sociologiei. Cu acest prilej, au fost ridicate probleme majore legate de tema supusă dezbaterii :
“Ce relaţii există între cercetarea şi politica socială?”, “Unde şi cu descoperirile sociologice au
penetrat societatea modernă şi cu ce efecte?”, “Există o prăpastie intelectuală între concluziile
teoretice ale cercetării şi recomandările de acţiune practică?”, “Care este schema raporturilor
dintre sociolog ca profesionist, investigator consultant şi beneficiar, ca şi «client»?”
Utilizarea sociologiei în probleme de politică socială se practică frecvent (mai ales în SUA
dar nu numai aici). Irving Louis Horowitz semnala faptul că deceniul opt al secoluui XX se
caacterizează şi prin instituţionalizarea crescândă a cercetărilor şi expertizelor efectuate de ştiinţa
socială ca parte componentă a procesului de elaborare a politicii. “Într-un sens – precizează
cunoscutul sociolog american – ne aflăm la o cotitută : problema principală într-o epocă de
afirmare a ştiinţelor sociale este nu statutul ştiinţific al acestora, ci utilizarea politică şi socială ce
se dă acestor ştiinţe”20.
Utilizarea politică a sociologiei îi aruncă pe sociologii lucizi într-o dramatică situaţie
dilematică: pe de o parte, ei doresc să-şi ajute semenii cu studiile pe care le realizează, pe de alta
se tem de posibilitatea utlizării lor de către ierarhiile birocratice în scopul manipulării
comportamentale, a opiniilor şi atitudinilor.
O altă dilemă care se naşte din aplicarea politică a rezultatelor cercetării sociologice – aşa
cum sesizează Mihail Cernea – este legată de consecinţele acestei aplicabilităţi : este ea
generatoare în mod preponderent de schimbare sau de adaptare socială? “…. Un răspuns ar fi că
participarea cercetătorilor la elaborarea programelor poate cel mult îmbunătăţi o situaţie sau alta
în cadrul structurilor existente (…) dar nu să schimbe înseşi aceste structuri. Cercetarea
aplicativă riscă să devină astfel prizoniera unor instituţii sau politici care refuză să dispară şi vor
să supravieţuiască prin ajustări”.21
Dezbaterile privind legitimitatea utilizării politice a sociologiei s-au intensificat după
scandalul “planului Camelot” , un proiect de cercetare iniţiat de Pentagon la începutul deceniului
al şaptelea, care urma să se desfăşoare în Chile şi alte ţări latino-americane şi care urmau de fapt
să culeagă informaţii despre pulsul mişcărilor revoluţionare în ţările studiate în cadrul unei
investigaţii ştiinţifice. Când s-a aflat adevăratul scop al acestui proiect, o serie de sociologi
americani renumiţi au protestat public alăturându-se protestului oficial chilian şi determinând
oprirea “planului Camelot”.
În literatura de specialitate, constatăm că există o multitudine de opinii privind consecinţele
anhajării ideologice a sociologului asupra rigurozităţii ştiinţifice, a obiectivităţii studiilor sale.
Unii susţin că angajarea ideologică a sociologului echivalează cu pierderea “neutralităţii
axiologice” a obiectivităţii. Neangajarea sociologului este condiţia exercitării libere şi obiective a
funcţiei sociale critice a sociologiei. Alţii, dimporivă, susţin că aderarea sociologului la un sistem
politico-ideologic nu a afectat obiectivitatea studiilor realizate şi nici nu a constituit un obstacol
în realizarea unor mari cercetări. În jurul acestor probleme, au fost formulate multe puncte de
vedere dar şi mai multe interogaţii de genul : “Este posibilă o neangajare totală a sociologului?”,
“Este funcţia critică a sociologiei eficientă?”, “La ce bun să critici dacă societatea dispune de
toate mijloacele necesare pentru a face critica inofensivă?” etc.

146
 Richard Behrendt se ridică împotriva “analfabetismului sociologiei în viaţa publică” şi
consideră că sociologia are drept sarcină să-l facă pe om capabil de o analiză raţională şi un
control raţional asupra mediului său : sociologia spulberă iluziile, exercită o acţiune
demitologizantă. Autorul consideră că datorită sociologiei, “pentru prima dată omul gândeşte în
mod ştiinţific despre marile puteri, nu unmai despre puterile naţionale dar şi despre celelalte
puteri sociale şi ideologice care-l înhaţă fără încetare, îl degradează şi îl sacrifică făcând din el
propriul lor material”.22
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre sociologie aplicată. Robert C. Angell 23 atenţiona
asupra faptului că sociologia nu este numai un scop în sine. Ea este un scop în sine atunci când
îşi propune extinderea cunoaşterii asupra proceselor vieţii sociale iar atunci când nu este un scop
în sine, ci devine u mijloc în vederea unui alt scop, ea devine sociolgie aplicată”. N. Herpin 24
constată că în SUA sociologia a devenit o profesie şi ea este supusă regulilor pieţei, fondurile pe
care le primeşte depinzând de rezultatele cercetărilor şi de utilitatea lor, iar sociologul un actor
social care-şi urmăreşte la fel ca şi alţii cariera, “maximizarea gratificaţiei”, “optimizarea” ei. El
îşi alege un anumit domeniu de cercetare, îşi alege anumite tehnici, caută să publice înanumite
reviste, la anumite edituri, îşi negociază puterea şi recunoaşterea cu ceilalţi sociologi parteneri –
adversari – concurenţi , poate intra în jocurile vedetariatului, poate căuta metode de a “seduce”
etc.

Note:
1 J. Plano, Dicţionar de analiză politică, Ed. Ecce Homo, Buc., 1993, p. 96.
2 Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. şt. şi encicl., Buc. 1975.
3 Raymond Boudon, Les methodes en sociologie, Paris, PUF, 1969.
4 C. Zamfir, Strategii ale dezvoltării sociale, Ed. pol., Buc. 1977, p. 47, 50-55.
5 S. Chelcea, op. cit., p. 38.
6 S. Chelcea, op. cit., p. 49.
7 Cătălin Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Buc., 1993, p. 219-
220.
8 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale, Ed. şt. şi enciclop., Buc., 1986, p. 16.
9 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 212.
10 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 235.
11 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 145.
12 Jan Szczepanski, Probleme metodologice controversate ale sociologiei contemporane
poloneze, în Teorie şi metodă în şt. sociale, vol. II, Ed. pol., Buc., 1966, p. 38-39.
13 S. Chelcea, op. cit., p. 117.
14 Ibid., p. 126.
15 S. Chelcea, Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Buc., 1992, p. 25-30.
16 S.M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Casa de Ed. Şt. şi Presă, “Şansa”, Buc. 1994, p. 97.
17 L. Coandă, Sociologie economică, Buc., 1987, p. 202-203.
18 V. Miftode, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Ed. Junimea, Iaşi,
1982, p. 59.
19 N. Goodman, op. cit., p. 45.
20 Irving Horowitz, The Use and Abuse of Social Science, New Bruncwick, Transaction
Books, 1971, apud Mihail Cernea, op. cit., p. 24.
21 Mihail Cernea, op. cit., p. 25.
22 Richard F. Behrendt, L’Homme a la lumiere de la sociologie, Payot, Paris, 1964., p. 158.

147
23 Robert C. Angell, Problemele etice ale aplicării sociologiei, apud. M. Cernea, op. cit., p.
24. N. Herpin, Les sociologues americains et le siecle, PUF, Paris, 1973, apud I. Ionescu, D.
Stan, Elemente de sociologie, I, Iaşi, 1997, p. 94.

148
TEMA XII: Migrația și emigrația în societatea contemporană: concepte (globalizare,
migrație și emigrație), indicatori și modele logice de analiză sociologică și economică, teorii
ale migrației, cauze și factori determinanți; dimensiunile și caracteristicile fenomenelor

XII.1. Globalizarea şi caracteristicile acestui proces

Orice proces sau fenomen naţional, regional sau internaţional porneşte şi include analiza
impactului globalizării asupra problematicii respective. Fenomenul globalizării a fost definit de
mulţi autori. Unii specialiști descriu fenomenul globalizării din perspectiva „integrării mai
puternice a ţărilor şi a populaţiilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de
transport şi comunicare şi a eliminării barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor,
serviciilor, capitalului, cunoştinţelor şi (într-o măsură mai mică) a oamenilor între state.” 12
Alți specialiști definesc fenomenul globalizării astfel: „Globalizarea înseamnă pentru
intreprinderile cu acţiune transnaţională de la graniţele secolului XXI, exact ceea ce clasele
sociale reprezentau în secolul al XIX-lea pentru mişcarea muncitorească; cu deosebirea, esenţială
de altfel, că mişcarea muncitorească se manifesta cu o putere opusă, în timp ce antreprizele
globale acţionează, în prezent, în absenţa unei astfel de forţe contrarii (transnaţionale)”. 13
Subliniind complexitatea procesului de globalizare şi trăsăturile sale specifice, cercetătorii
evidenţiază „multiplicitatea legăturilor, interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac
parte, în prezent, din sistemul mondial și descriu procesul prin care evenimentele, deciziile şi
activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi
comunităţile situate la mari distanţe una de alta...” 14
Exprimându-şi punctul de vedere cu privire la globalizare, alți autori afirmă că: „lumea va
deveni mai integrată atunci când toate aceste naţiuni oropsite, cu marea lor masă de oameni, cu
trăsăturile rasiale diferite, având culoarea pielii, moşteniri religioase, folclorice şi culturale
diferite vor fi ajuns să aibă posibilităţi egale de dezvoltare”. 15
Deoarece conceptul de globalizare nu a fost analizat în detaliu, din perspectiva locului în
decursul istoriei, suferă frecvent de generalizare. În opinia unor oameni de știință, 16termenul de
globalizare este foarte întrebuințat în diferite cercuri, dobândind un statut banal, fiind utilizat ca
un termen confuz, foarte puţin înţeles.
Globalizarea este, în esenţă, totalitatea interacţiunilor dintre forţele globale şi forţele locale
care au loc în anumite condiţii impuse de evoluţiile interne şi externe ale statelor şi care
determină rezultate specifice.
Aspectele esenţiale care caracterizează procesul globalizării sunt: 17
- modificarea percepţiilor şi a concepţiilor despre spaţiu şi timp;
- creşterea volumului interacţiunilor culturale;
- generalitatea problemelor cu care se confruntă locuitorii planetei în prezent;
- creşterea interconectărilor şi a interdependenţei;
- formarea reţelelor de actori şi a organizaţiilor transnaţionale, precum şi extinderea lor;

12
Joseph Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economica, Bucureşti, 2005, p. 38
13
Ulrich Beck, Ce este globalizarea?, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 14
14
Anthony McGrow, Paul G., Lewis, Global Politic. Globalization and the Nation States, Editura The Politicy
Press, Cambridge, 1993, p. 23
15
Gunnar Myrdal, An International Economy, Editura Harper and Brathers, Londra, 1956, p. 320
16
Thomas I. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 12-14
17
Robin Cohen, Migration and its anomics. Global Capital. Migrant Labour and the Nation State, Editura Ashgate,
London, 2006, p. 177

149
 - sincronizarea tuturor dimensiunilor implicate în acest proces.
Globalizarea a fost caracterizată ca fiind un „proces de comprimare a timpului şi
spaţiului”. 18Spaţiul şi timpul îşi pierd caracterul abstract şi devin elemente ale unei construcţii
sociale. Devenim mai puţin dependenţi de anumite persoane şi relaţii sociale.
Poate fi considerat și un proces de deteritorializare, 19deoarece activităţile politice,
economice, sociale şi culturale care depăşesc graniţele naţionale nu mai sunt organizate la nivelul
statelor, ci pe baze regionale şi internaţionale. Astfel, importanţa teritoriilor sau frontierelor
naţionale scade.

XII.2. Dimensiunile globalizării

Globalizarea are implicaţii profunde asupra tuturor sferelor activităţii umane.

a. Dimensiunea economică
În concepţia unor autori 20există trei factori esenţiali care au impact asupra globalizării
economice. În primul rând inovaţiile în tehnologiile din transport şi comunicaţii au condus la
reducerea costurilor în ceea ce priveşte transportul bunurilor, serviciilor, informaţiei, factorilor
de producţie, contribuind, totodată, la răspândirea tehnologiilor şi informaţiei, în general. Al
doilea factor, este stimularea oportunităţilor pe care le oferă integrarea economică, iar cel de-al
treilea este determinat de politicile care au influenţat caracterul şi ritmul integrării economice.
Toţi aceşti factori au influenţat migraţia internaţională a persoanelor, comerţul cu bunuri şi
servicii, mişcările de capital şi integrarea pieţelor financiare naţionale.
b. Dimensiunea politică
Din această perspectivă, globalizarea poate fi analizată ca proces de construcţie
supranaţională, din perspectiva sistemelor politice naţionale şi a politicilor şi instituţiilor globale.
În cadrul acestui proces geopolitic, statele nu pierd controlul asupra societăţii, ci îşi aleg poziţia
ca actori globali, căutând maximizarea rezultatelor în noul context global.
c. Dimensiunea de securitate
Deoarece globalizarea poate determina ca indivizii şi actorii nonstatali să devină agenţi ai
ameninţării, alături de state, poate conduce la conturarea unei paradigme noi în domeniul
securităţii. Astfel, surse de ameninţări se manifestă, în prezent, la nivel economic, social, cultural
şi de mediu. De exemplu, răspândirea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor poate conduce şi
la facilitarea activităţilor organizaţiilor criminale, a traficanţilor de droguri şi de persoane,
accentuează crizele de identitate şi intensifică preocupările legate de securitate.
d. Dimensiunea socială
Din punct de vedere social, globalizarea este un proces cu implicaţii asupra vieţii şi muncii
oamenilor (nivelul sărăciei, inegalitatea între venituri), familiilor şi societăţilor, securităţii
locurilor de muncă, fenomenelor de excludere socială sau coeziunii familiei şi a comunităţilor,
culturii sau identităţii. Există puncte de vedere diferite referitoare la impactul social al
globalizării: fie este privit ca un instrument către progres, fie o forţă care generează crize sociale
şi destabilizează regimuri politice.

18
Silviu Neguţ şi colaboratorii, Integrarea geopolitică şi geostrategică a României în context European şi mondial,
în revista Economia- cercetări realizate în cadrul programului instituţional, nefinanţate sau finanţate prin granturi
CNCSIS de tip C, Editura Academiei de Studii Economice, Bucureşti, 2004, p. 105
19
John Raplin, Stere Smith, Globalization of World Politics, Third Edition, Editura Oxford University Press,
London, 2005, p. 26
20
Michael Mussa, Factors Drivind Global Economic Integration, sursa: http://www.luc.
Frh.org/PUBLICES/SYMBOS.2000/Mussa.pdf, accesat la date de 28 aprilie 2012

150
 În Raportul Organizației Națiunilor Unite asupra Dezvoltării Umane (1999) se afirmă că:
„Noile reguli ale globalizării- şi cei care le scriu- se concentrează asupra integrării pieţelor
globale, neglijând nevoile pe care le au oamenii şi care nu pot fi îndeplinite de pieţe. Procesul
concentrează puterea şi marginalizează pe cei săraci, atât ţări, cât şi oameni. În plus, presiunea
instituţiilor financiare internaţionale, a organizaţiilor comerciale şi a pieţelor financiare
internaţionale constrâng capacitatea ţărilor în dezvoltare de a proiecta strategii de dezvoltare
proprii şi de a stabili relaţii corecte şi echilibrate între ţările –gazdă şi STN-uri.” 21
e. Dimensiunea culturală
Globalizarea favorizează creşterea interacţiunilor culturale. Cultura statelor naţionale
reprezintă factori de putere în cadrul relaţiilor internaţionale contemporane. Statele se
diferenţiază evident în privinţa modului în care reuşesc să utilizeze această putere. Există state cu
istorie culturală impresionantă, dar care nu reuşesc să utilizeze în mod eficient puterea în lumea
globală. Există şi state, unele cu o cultură vastă, altele cu istorie a culturii mai puţin
impresionantă, care utilizează eficace acestă putere şi mai ales în cadrul relaţiilor internaţionale.
f. Globalizarea contemporană
Opiniile diferiţilor cercetători sunt împărţite, în ceea ce priveşte globalizarea
contemporană, atât din punct de vedere al efectelor pe care le produce, cât şi în privinţa
caracterului de noutate.
Unele studii arată că globalizarea contemporană a început după încheierea celui de-al Doilea
Război Mondial. Alte studii 22 oferă o periodicizare a globalizării contemporane: globalizarea
bazată pe investiţii (1950-1970), globalizarea bazată pe comerţ (1970-1995) şi globalizarea
digitală (1995-prezent). Globalizarea contemporană presupune distincţia dintre trăsăturile mai
vechi şi mai noi ale acestui proces.
Caracterul de noutate al procesului de globalizare este determinat de viteza cu care se
propagă, complexitatea şi impactul pe care îl determină asupra statelor şi regiunilor. În acest
sens, un rol important îl au schimbările tehnologice care constituie principalul stimul exogen al
globalizării.
Elementele care determină caracterul de noutate al globalizării contemporane sunt
activităţile economice diferite faţă de cele din trecut, care au ca factori dinamizatori finanţele
internaţionale ce susţin activităţile productive.
O altă diferenţă între globalizarea din secolul al XIX-lea şi etapa actuală a acestui proces
este aceea că în trecut statele deţineau controlul asupra inovaţiei tehnologice, producţiei,
transferului de capital, idei, persoane în interiorul graniţelor naţionale şi în afara acestora. Astăzi,
statele au pierdut, în mare măsură, acest control. Caracterul de noutate al globalizării
contemporane este dat şi de faptul că implică o integrare funcţională a activităţilor dispersate
global, care nu au existat în epocile anterioare.

XII.3. Uniunea Europeană în contextul globalizării

21
World Development Raport , World Bank, sursa:
http://web.worldbank.org/wbsite/external/extdec/extresearch/extwdr1998:1999/0,menuPK:766772-
pagePK:64167702-PIpk64167676-theSitePK:766720,00.html, 1999, accesat la data de 28 aprilie 2012
22
Gary Gereffi, The New Offshoring of Jobs and Global Development. ILO Social Policy Lectures, International
Institute for Labor Studies and International Labor Organization, Geneva, 2006, p. 76

151
 Uniunea Europeană cuprinde 28 de state de pe continent şi este un actor politic şi economic
global, aspect ilustrat şi de participarea sa la comerţul mondial, la producţia mondială, la
reglementarea conflictelor de pe glob, dar şi în privinţa PIB-ului. 23
Procesul globalizării economice constituie principalul impuls pentru integrarea regională
într-o anumită arie. 24 Procesul politic la nivel european, este însă, imperfect şi dificil de
gestionat, deoarece nu dispune de sprijinul întregii populaţii a statelor membre, fiind acuzat de
lipsă de transparenţă, complicat şi pentru faptul că nu este întotdeauna comunicat complet şi
oportun. Unii autori susţin că: „în Europa se manifestă două megatendinţe: pe de o parte, o
aprofundare a integrării, determinată tocmai de fenomenul globalizării şi, în special, de
integrarea pieţelor financiare, iar, pe de altă parte, o accentuare a promovării intereselor
naţionale.” 25 Însă, „deşi trece printr-o criză economică puternică şi nu s-au găsit, încă, soluţii
pentru multe probleme de natură economică şi socială sau în materie de apărare, politică externă
şi securitate comună, Uniunea Europeană poate fi considerată un model de cooperare între state,
o organizaţie în care interesul naţional se îmbină armonios cu interesele comunităţii, un model de
sistem democratic internaţional autotransformabil, un model economic şi politic deschis, care şi-
a demonstrat capacitatea de a furniza stabilitate social-politică şi resurse pentru a asigura
cetăţenilor europeni un standard de viaţă civilizat.” 26
Efectele globalizării asupra societăţii umane constă în avantajele pe care le oferă domeniile
vieţii economico-sociale şi culturale. Cetăţenii Uniunii Europene pot călători acum uşor, fără
restricţii întâlnite în epocile anterioare, pot comunica mai rapid şi pot avea facilităţi în afaceri
oriunde pe glob. Globalizarea poate oferi un standard de viaţă mai ridicat cetăţenilor din ţările
dezvoltate şi reprezintă o cale eficientă de reducere a sărăciei la nivel mondial, dacă este corect
gestionată din punct de vedere politic.
Globalizarea în societatea contemporană conduce la răspândirea în timp real şi la costuri
reduse a cunoştinţelor şi descoperirilor realizate la nivel mondial în toate domeniile vieţii
economico-sociale şi oferă posibilitatea de a beneficia de acestea un număr mai mare de
persoane. La nivel individual, globalizarea oferă şansa unei vieţi mai bune celor calificaţi, mult
mai avantajaţi în acest cadru, dar şi celor necalificaţi care pot găsi locuri de muncă pe alte pieţe
decât cea naţională, acolo unde este mai multă nevoie de ei.
Efectul pozitiv al globalizării este legat de comerţ, consumatorul beneficiind de bunuri şi
produse de calitate superioară şi diversificate ca preţuri. Principalii beneficiari ai procesului
globalizării în societatea actuală sunt STN-urile, societăţile comerciale şi persoanele înalt
calificate. Aceste grupuri de persoane sunt întâlnite în toate regiunile globului.
Există şi implicaţii cu conotaţii negative ale globalizării asupra statelor şi asupra cetăţenilor
acestora, constituind obiectul unor critici de natură diversă precum: pierderea identităţii naţionale

23
Silviu Neguţ şi colaboratorii, Integrarea geopolitică şi geostrategică a României în context European şi mondial,
în revista Economia- cercetări realizate în cadrul programului instituţional, nefinanţate sau finanţate prin granturi
CNCSIS de tip C, Editura Academiei de Studii Economice, Bucureşti, 2004, p. 322
24
Silviu Neguţ, Liviu Bogdan Vlad, Marius Cristian Neacşu, Euroregiunile-cale pentru asigurarea unităţii şi
diversităţii Europei, în revista Impact Strategic, nr. 3 (24), Editura Universităţii Naţionale de Apărare, București,
2007, p. 49
25
Silviu Neguţ, Comunitatea euroatlantică în era globalizării, în revista Geopolitica, Editura Top Form, Bucureşti,
anul I, nr. 2-3, 2003, p. 179
26
Silviu Neguţ, Liviu Bogdan Vlad, Marius Cristian Neacşu, Euroregiunile-cale pentru asigurarea unităţii şi
diversităţii Europei, în revista Impact Strategic, nr. 3 (24), Editura Universităţii Naţionale de Apărare, București,
2007, p. 322

152
şi culturale, subminarea suveranităţii statelor, creşterea ratei şomajului sau dezastrele
economice.” 27
Unii autori afirmă: „consecinţele cumulate ale globalizării vor fi consolidarea unui nou set de
diviziuni de clasă-între cei care prosperă într-o economie globalizată şi cei care nu prosperă, între
cei care împărtăşesc valorile şi cei care sunt de cealaltă parte a sa, între cei care îşi pot diversifica
riscurile şi cei care nu pot face asta.” 28
Pentru țările Uniunii Europene, globalizarea are multiple efecte asupra societăţilor umane,
guvernează oportunităţile de dezvoltare, dar prezintă şi riscuri asociate securităţii umane. Este o
cale spre comerţul liber, asociat bunăstării, dar şi spre traficul şi consumul de droguri,
criminalitatea organizată, terorism, răspândirea bolilor, poluare necontrolabilă. „Imaginea mixtă
care rezultă în materie de performanţă economică, persistenţa inegalităţilor, degradarea mediului
şi sărăcia face dificil de formulat un răspuns nenuanţat al impactului globalizării asupra
oamenilor.” 29
Globalizarea poate fi un factor al bunăstării şi are potenţialul de a aduce bogăţie tuturor, în
special, celor săraci. 30Însă, trebuie să reprezinte un mijloc şi nu un scop în sine pentru
promovarea dezvoltării. Unii specialiști afirmă că este necesar ca: „finalitatea globalizării pure să
fie provocarea unui nou ideal, un drum lung sub forma mizei spre perfecţiune a organizării
sociale (spontaneitatea se întâlneşte cu constructivismul pentru a ne pune la dispoziţie o forţă
controlabilă în evoluţia omenirii), ea restabileşte ordinea umanizantă în rândul valorilor.” 31

XII.4. Migraţia internaţională - expresie a globalizării

Migraţia, ca trăsătură a speciei umane, a jucat un important rol în configuraţia geografică a

globului, în istoria şi economia multor state, contribuind la creşterea economiei mondiale, la
evoluţia statelor şi societăţilor, la îmbogăţirea culturilor şi civilizaţiilor. Mobilitatea oamenilor a
crescut, aceasta conducând la schimbări sociale, economice şi politice în procesul global actual.
Această mobilitate a contribuit la transformarea persoanelor care emigrează, a societăţilor în care
s-au stabilit sau pe care le-au părăsit. Din aceste puncte de vedere, migraţia reprezintă un subiect
controversat, în special, în societăţile receptoare ale migranţilor.

Definirea termenilor
Migraţia este definită potrivit Dicţionarului de geografie umană „un proces prin care
persoanele îşi schimbă locul de rezidenţă în mod definitiv sau temporar.” 32În acelaşi dicţionar,
migraţia internaţională este definită ca având loc în afara graniţelor unui stat, fiind motivată de

27
Silviu Neguţ, Comunitatea euroatlantică în era globalizării, în revista Geopolitica, Editura Top Form, Bucureşti,
anul I, nr. 2-3, 2003, p.175
28
Dani Rodrik, Has globalization Gane Too Far?, Editura Institute for International Economics, Washington, D.,
C., 1997, p. 39
29
Ionel Stoica, Tentaţia migraţiei. Necesitate şi oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, Bucureşti,
2011, p. 47
30
Joseph Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 10
31
Peter E. Drucker, Societatea postcapitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999, p. 122
32
George Erdeli, Melinda Cândea, Cristian Braghină, Silviu Costachie, Daniela Zamfir, Dicţionar de geografie
umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999, p. 194

153
marile decalaje economice între state. 33Aşadar, „migraţia internaţională presupune trecerea unei
frontiere, unei limite politice oficiale, indiferent de distanţa parcursă.” 34
Ţările de provenienţă ale migranţilor poartă denumirea de ţări sursă sau ţări de origine ale
migraţiei internaţionale, iar ţările în care aceştia migrează sunt denumite ţări-gazdă sau ţări de
destinaţie ale migraţiei internaţionale. În literatura de specialitate există şi a treia categorie de ţări
–ţări de tranzit- acele state pe care migranţii le tranzitează în drumul lor spre ţările de origine sau
de destinaţie.
Complexitatea fenomenului, caracterul relativ nou în cercurile politice şi academice,
consecinţele multiple şi diferite pe care le are asupra statelor şi indivizilor au determinat
inexistenţa unei metodologii unice de culegere a datelor referitoare la acest proces. Deşi migraţia
este importantă, ca fenomen social, în ultima perioadă, statisticile care ar trebui să caracterizeze
fluxurile migraţionale şi să monitorizeze dinamica lor, uneori, lipsesc.
Migraţia şi mobilitatea spaţială sunt două concepte diferite. De regulă, mobilitatea este un
concept mai cuprinzător care include migraţia. Modificarea calităţii unui cetăţean din persoană
mobilă în migrant este o construcţie socială. O societate care utilizează o definiţie îngustă a
migraţiei generează mai puţini migranţi şi, probabil, mai mulţi rezidenţi temporari, vizitatori,
turişti, studenţi străini, lucrători temporari sau alte categorii de persoane mobile.
Datele referitoare la migraţie pot fi culese în ţările de destinaţie, în ţările de origine sau la
traversarea graniţelor. Prima opţiune este cea mai relevantă. Metodele utilizate în cuantificarea
fenomenului migraţional se bazează atât pe date oficiale (administrative), cât şi neoficiale
(interviuri cu diferite persoane).
Definiţia migraţiei variază foarte mult în funcţie de contextul în care este tratată: politic,
economic, social şi cultural. Există, totuşi, indiferent de abordările referitoare la migraţie în
funcţie de context, două variabile definitorii ale migraţiei internaţionale-timpul şi spaţiul- pe care
toate definiţiile fenomenului migraţiei le includ.
Cu privire la variabila timp există mai multe dezacorduri. Timpul pe care o persoană trebuie
să îl petreacă într-o altă ţară pentru a fi considerată migrant diferă de la caz la caz. În ultima
Recomandare a Organizației Națiunilor Unite (1998) migraţia internaţională este descrisă astfel:
„Migrantul internaţional este o persoană care îşi schimbă uzual ţara de rezidenţă”. În studiile de
specialitate, migraţia este tratată ca un proces raţional prin care „o persoană caută să-şi
maximizeze utilitatea sau să îşi realizeze aspiraţiile.” 35
Migraţia internă se referă la deplasarea persoanelor în interiorul graniţelor statelor, iar cea
internaţională vizează deplasarea persoanelor peste graniţele naţionale. „În accepţiunea
Organizației Națiunilor Unite, migraţia temporară (numită şi migraţie pe termen scurt) se referă
la persoanele care se deplasează dintr-o ţară în alta pentru mai mult de trei luni, dar mai puţin de
un an, iar migraţia permanentă (numită şi migraţie pe termen lung) se referă la părăsirea ţării de
origine pentru mai mult de un an. O definiţie similară pentru acestă terminologie utilizează şi
Uniunea Europeană.” 36
După modul de luare a deciziei de a migra există: migraţie voluntară şi migraţie involuntară,
forţată. Migraţia voluntară este întâlnită la oameni de ştiinţă, studenţi, manageri sau în situaţia

33
Ibidem, p. 201
34
George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populaţiei mondiale, Ediţia a IV-a, revizuită şi actualizată, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008, p. 126
35
Gordon F. De Jong, Ralph R. Sell, Population Redistribution. Migration and Rezidential Preferences, The
Annuals of the American Academy, Ianuarie, 1977, pp. 130-144
36
Ionel Stoica, Tentaţia migraţiei, necesitate şi oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, Bucureşti,
2011, p. 53

154
reunificării familiilor. Este motivată de existenţa unor condiţii mai bune de muncă sau de
afinităţi socio-culturale cu ţara de destinaţie. 37 Migraţia forţată poate fi generată de conflicte,
abuzuri privind respectarea drepturilor omului şi represiune politică.
După gradul de extensie a migraţiei există: migraţie individuală, migraţie de grup şi migraţie
de masă. În funcţie de ţara de origine, persoana care migrează este emigrant, iar din perspectiva
ţării de destinaţie este imigrant. Din punctul de vedere al legislaţiei Uniunii Europene: imigraţia
internaţională este considerată acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte rezidenţa uzuală pe
teritoriul statului membru pentru o perioadă de timp care poate fi de cel puţin un an şi acesta a
fost anterior rezident obişnuit în alt stat membru sau într-o ţară. Emigraţia internaţională este
acţiunea prin care o persoană care a fost anterior rezidentă pe teritoriul unui stat membru
încetează să mai fie rezident uzual în acel stat pentru o perioadă de timp de cel puţin un an.

XII.5. Cauze ale migraţiei internaţionale

Migraţia internaţională este prezentă în toate regiunile lumii, motivaţiile şi mijloacele de a

migra fiind din ce în ce mai numeroase. Cauzele migraţiei internaţionale sunt determinate de
modificările survenite în structurile sociale şi în economia globală. Cele mai importante sunt:
- creşterea disparităţilor regionale. 38În Raportul din 2005 al Organizației Națiunilor Unite se
arată că în timp ce în ţările dezvoltate Indicele Dezvoltării Umane 39(IDU) a crescut, la
nivelul unora din ţările în curs de dezvoltare s-a înregistrat o diminuare fără precedent a
acestui indicator. Un număr de 18 ţări au avut în 2005 un Indice al Dezvoltării Umane (IDU)
mai mic decât aveau în 1980. 40 Statisticile Organizației Națiunilor Unite evidenţiază faptul
că mai mult de 850 de milioane de persoane (inclusiv unul din trei copii preşcolari) suferă de
malnutriţie, mai mult de un miliard de persoane nu au acces la surse de apă sigure, iar 2,6
miliarde nu au acces la condiţii sanitare adecvate. La nivel mondial, circa 115 milioane de
copii nu au acces la educaţia primară-majoritatea din ţările Africii subsaharitene şi Asiei de
Sud. Programul Organizației Națiunilor Unite pentru Dezvoltare estimează că, deşi sărăcia
se va reduce, un număr mare de persoane (circa 380 de milioane) va continua să
supravieţuiască cu mai puţin de un dolar pe zi în anul 2015. 41
- presiunea demografică. 42Numărul populaţiei în majoritatea ţărilor dezvoltate cunoaşte o
descreştere, în ţările sărace tendinţa fiind inversă. Această evoluţie, precum şi nivelul ridicat
de sărăcie şi inegalităţile sociale, în ceea ce priveşte veniturile, au determinat intensificarea
migraţiei internaţionale. Pe lângă subdezvoltare şi suprapopulare, condiţiile pentru migraţie
sunt create şi de deosebirile existente între diferitele zone ale lumii.
- criza globală a locurilor de muncă. 43 În ţările considerate în dezvoltare, şomajul a crescut ca
urmare a restructurării economice, spre deosebire de ţările dezvoltate în care acesta s-a redus

37
Smaranda Simoni, Florentina Miu, Geografia economică, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2008, pp. 24-
25
38
George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 129
39
Acest indice, elaborat de ONU, ierarhizează ţările lumii după o combinaţie de trei vectori, venituri, sănătate,
educaţie
40
Human Development Index, sursa: http://hdr.undp.ong/statistics/, accesat la data de 7 mai 2012
41
Khalid Koser, Dimensions and Dynamics of Contemporary International Migration, Mastrich Graduate School of
Guvernance, 18 March, 2008, p.10, sursa: http://www.brookings.edu/papers/2008/-
/media/Files/rc/papers/2008/0314_migration_koser/0314_migration_koser.pdf, accesat la data de 7 mai 2012
42
Vasile Cucu, Fragmente din geopolitica României, Editura Transnaţional, Târgovişte, 2007, p. 128
43
Khalid Koser, Dimensions and Dynamics of Contemporary International Migration, Mastrich Graduate School of
Guvernance, 18 March, 2008, p.10, sursa: http://www.brookings.edu/papers/2008/-

155
 în ultimii ani sau a rămas stabil. Un motiv al migraţiei este şi acela că există un număr mare
de persoane care practică activităţi sub nivelul lor de pregătire profesională, lucrează în
sistem informal, perioada de angajare fiind temporară.
- segmentarea pieţelor muncii în ţările dezvoltate. Există acest fenomen prezent în sectoarele
de activitate în care populaţia autohtonă refuză activităţile slab plătite sau cu grad ridicat de
risc, iar aceste activităţi sunt efectuate de lucrătorii imigranţi.
- schimbări climaterice, catastrofe naturale, dezastre ecologice, determină populaţia să
migreze în căutarea condiţiilor mai bune de viaţă. 44
- descoperirea de noi resurse naturale. Acestea au constituit un motiv important în istoria
omenirii pentru migraţie, fiind determinat de nevoile de consum sau de dorinţa de a se
îmbogăţi.
- deteriorarea mediului politic în unele ţări, conflicte armate şi ciocnirile interetnice.
Regimurile politice pot influenţa decizia de a emigra a populaţiilor. Preferinţa de a trăi în ţări
în care libertatea de exprimare şi respectarea drepturilor omului sunt considerate și drepturile
economice sunt protejate pot determina migraţia. Tendinţa este prezentă, mai frecvent, în
statele democratice decât în statele autocrate. În majoritatea ţărilor europene, foste
comuniste, în care elitele părăseau ţările de origine şi solicitau azil politic în Occident, era
frecvent întâlnit fenomenul migraţiei.
Există şi alţi factori care contribuie la susţinerea migraţiei: factorul rasial-naţional-
confesional, factorul sanitar-educaţional, factorul cultural-recreativ. 45
La aceste cauze se adaugă şi alţi factori favorizanţi, cum ar fi:
- revoluţia în telecomunicaţii şi transporturi. Aceasta a condus la creşterea legăturilor globale,
reducerea distanţelor şi implicit, a avut efect direct asupra migraţiei. Oamenii au devenit
conştienţi de existenţa disparităţilor regionale, de alte moduri de viaţă şi au aflat despre
oportunităţile de muncă în străinătate.
- existenţa reţelelor de imigranţi. Acestea au redus costurile migraţiei, au furnizat informaţii şi
au ajutat imigranţii să-şi găsească locuinţe sau un loc de muncă, oferind asistenţă socială şi
financiară.
- noi drepturi cu privire la migraţie. Eliminarea frontierelor interne în cadrul Uniunii Europene
a permis deplasarea liberă a cetăţenilor în interiorul acesteia. Anumite categorii de persoane,
studenţi, oameni de afaceri, academicieni, cercetători, sportivi nu mai au nevoie de viză pentru a
călători în ţările membre Uniunii Europene.

XII.6. Consecinţe ale migraţiei internaţionale

Efectele migraţiei internaţionale constituie un subiect controversat, deoarece sunt dificil de

cuantificat. „Modelele matematice propuse de cercetători pentru calcularea acestor efecte
pornesc de la teoriile vizând echilibrul global al economiei şi încearcă agregarea mai multor
elemente precum: nivelul şomajului, volumul previzibil al investiţiilor, balanţa de operaţiuni
nemonetare, tendinţa exporturilor şi a importurilor, nivelul salariilor.” 46

/media/Files/rc/papers/2008/0314_migration_koser/0314_migration_koser.pdf, accesat la data de 7 mai 2012, pp. 5-

10
44
George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 130-154
45
Alexandru Ungureanu, Ionel Muntele, Geografia populaţiei, Editura Selcom Libris, Iaşi, 2006, pp. 249-256
46
Ionel Stoica, Tendinţa migraţiei, necesitate şi oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, Bucureşti,
2011, p. 64

156
 Cercetările despre migraţie au în vedere, în special, impactul rezultatelor migraţiei în diferite
regiuni şi ţări, în funcţie de circumstanţele şi consecinţele specifice care determină apariţia
acestui fenomen. Sunt analizate aspecte comune imigranţilor tuturor statelor, dar şi aspecte în
funcţie de contextul din fiecare ţară, precum şi aspecte particulare privind relaţia dintre migranţi
şi dezvoltare.
Nu pot fi generalizate consecinţele migraţiei internaţionale, deoarece atât ţările gazdă, cât şi
ţările de destinaţie, din punct de vedere istoric, cultural, al mărimii şi structurii pe grupe de vârstă
a populaţiei, al compoziţiei etnice, al caracteristicilor pieţei muncii, sistemului de securitate
socială etc. sunt eterogene. Modelele se schimbă în funcţie de circulaţie în ceea ce priveşte
migraţia internaţională. Se impune, totuşi, o analiză a consecinţelor migraţiei pe tipuri de ţări: de
origine şi de destinaţie.
a. Consecinţe ale migraţiei asupra ţărilor-sursă
Migraţia forţei de muncă este încurajată de guvernele multor ţări având în vedere
următoarele:
- emigrarea poate oferi locuri de muncă, de multe ori mai bine plătite celor care nu îşi
găsesc de muncă în ţările lor;
- în anumite ţări, sistemele educaţionale formează un număr mare de specialişti care îşi
găsesc loc de muncă. În acest fel migraţia poate contribui la reducerea şomajului şi la reducerea
presiunilor sociale împotriva guvernelor;
- în unele ţări este încurajată emigrarea grupurilor etnice sau a disidenţilor politici.
Pentru ţările de origine se poate reduce posibilitatea de a conta pe proprii cetăţeni în
procesul de producţie intern. Aceste efecte pot fi diferite în funcţie de: „profilul şi caracteristicile
imigranţilor, caracteristicile şi necesităţile procesului de producţie intern, accesul imigranţilor la
resurse, disponibilitatea imigranţilor de a remite sau investi veniturile din migraţie în economiile
ţărilor de origine.” 47
Creşterea economică în ţările sărace poate crea locuri de muncă, resurse necesare pentru
investiţii în educaţie, sănătate, infrastructură şi servicii sociale. În opinia unor autori sunt anumite
aspecte cheie care afectează relaţia dintre migraţie şi dezvoltare în cazul ţărilor-sursă ale
migraţiei internaţionale: „impactul rezultatelor (financiare) asupra acestor economii, efectele
imediate şi pe termen lung ale emigraţiei (în special, a forţei de muncă înalt calificate şi
calificate), managementul migranţilor care revin în ţara de origine şi valorificarea diasporei.” 48

b.Consecinţele migraţiei internaţionale asupra ţărilor de destinaţie

Imigranţii au jucat, uneori, un rol important în transformarea economiilor ţărilor de
destinaţie, dar şi în modelele de consum, în sistemele sociale, în schemele de angajare şi
comerţul internaţional.
Impactul imigranţilor asupra societăţilor – gazdă depinde de: 49
- reglementările şi legislaţia referitoare la imigranţi şi integrarea imigranţilor;
- accesul imigranţilor pe piaţa muncii;
- nivelul de dezvoltare al ţărilor de destinaţie;
- nivelul de instruire şi afinitatea lingvistică;

47
Ionel Stoica, Tendinţa migraţiei, necesitate şi oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, Bucureşti,
2011, p. 67
48
Blauw P. Wim, The political economy of migration in an integrating Europe, PEMINT, Octomber 2012, sursa:
http: //pemint.ces.uc.pt/wprkingpapers.htm, accesat la data de 7 mai 2012
49
George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 153-154

157
 - drepturile politice;
- integrarea imigranţilor.
O consecinţă pe care migraţia internaţională o poate avea asupra ţărilor de destinaţie este
aceea de schimbare a compoziţiei etnice, rasiale, culturale a societăţilor receptoare. Este
importantă integrarea imigranţilor în societăţile ţărilor de destinaţie pentru ca aceștia să nu
devină surse de insecuritate socială.
La nivel cultural se observă modificări profunde, cultura europeană înregistrând o mutaţie de
la înţelesul de tradiţie naţională, la cel de cultură mixtă, înţeleasă ca o combinaţie între cultura
ţării de destinaţie şi cea a imigranţilor.
Cu privire la integrarea imigranţilor în Europa nu există o poziţie unitară care trebuie
adoptată în acest sens. Autorităţile, în special la nivel local, aplică propriile abordări la
provocările privind integrarea imigranţilor.
Procesul de integrare a imigranţilor în societăţile receptoare este influenţat de: învăţarea limbii,
în special, pentru a avea acces la cultura, tradiţiile şi viaţa socială a comunităţilor –gazdă. În acest
sens, statele europene adoptă măsuri de susţinere a imigranţilor în învăţarea limbilor ţărilor gazdă.
Integrarea imigranţilor în societăţile gazdă este determinată şi de rezultatele pe care le obţin
aceştia pe piaţa muncii. Aceste rezultate sunt influenţate de politicile statelor de destinaţie pentru
recunoaşterea calificărilor imigranţilor şi modul cum sunt trataţi pe piaţa muncii. Rezultatele mai
bune obţinute la locul de muncă oferă imigranţilor şansa unei mai bune integrări în societatea-
gazdă.50
Imigranţii au tendinţa de socializare, mai degrabă, cu conaţionalii şi să interacţioneze puţin
cu cetăţenii societăţilor de destinaţie. Avantajele acestei tendinţe sunt acelea ale asistenţei
reciproce şi schimbului de informaţii cu privire la oportunităţile de pe piaţa muncii, dar prezintă
şi efecte negative din punct de vedere al integrării.
Imigranţii temporari tind să fie excluşi social, datorită stării nenaturale în care se află, munca
lor este slab plătită, legăturile lor sociale se reduc cu membrii societăţii de imigranţi din care fac
parte şi sunt excluşi social în ţările de destinaţie.
În opinia unor autori, pentru ca migraţia internaţională să existe, trebuie să fie prezenţi trei
factori: „cererea din partea ţărilor destinatare, oferta din partea ţărilor furnizoare şi reţelele care
pun în legătură cererea cu oferta de forţă de muncă.” 51

XII.7. Migraţia ilegală

Acesta este un subiect mediatizat şi constituie o discuţie importantă la nivelul guvernelor,

ONG-urilor, liderilor politici şi societăţii civile în statele de destinaţie ale migraţiei ilegale.
Migraţia ilegală este abordată din două puncte de vedere: compasiunea faţă de cei care îşi riscă
viaţa pentru a ajunge pe continentul european şi discursurile partidelor de extremă dreapta în care
se manifestă suspiciunea faţă de aceşti imigranţi. Uneori ei sunt prezentaţi drept criminali care
beneficiază de munca europenilor: „ca şi alte forme de crimă organizată, traficul s-a globalizat.
Grupările active anterior în anumite rute sau regiuni, s-au extins geografic cu scopul de a
exploata noi pieţe. Unele au favorizat sau au format relaţii de colaborare, extinzându-şi prezenţa
geografică şi domeniul activităţilor criminale. Imigranţii ilegali şi victimele traficului au devenit
50
Georges Lemaltre, The integration of immigrants into the labour market: The case of Swudan, CBCD Social,
Employment and Migration Working Papers, nr. 48, 2007, p. 101
51
Ionel Stoica, Tendinţa migraţiei, necesitate şi oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, Bucureşti,
2011, p. 67

158
un alt bun în domeniul mai larg al comerţului criminal cu alte bunuri, precum narcoticele şi
armele de foc, spălarea banilor care generează venituri ilicite sau caută să reducă riscurile pentru
traficanţi.” 52
Globalizarea a oferit noi oportunităţi grupărilor de crimă organizată să-şi maximizeze
veniturile ilicite. 53Traficanţii de fiinţe umane câştigă la nivel mondial, anual, miliarde din aceste
afaceri. La această stare de fapt contribuie câţiva factori importanţi: apariţia de noi pieţe după
colapsul regiunilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, adâncirea globalizării economiei
mondiale, revoluţiile în comunicaţii şi transporturi, care au permis traficanţilor să opereze mai
eficient. Traficul de fiinţe umane (TFU) a devenit afacere lucrativă, riscurile asumate de
traficanţi sunt tot mai reduse, ca urmare a efectelor induse de globalizare. Potrivit unor estimări,
între 600000 şi 800000 de persoane sunt traficate anual. 54
La nivel mondial, anual, între 2,4 şi 4 milioane de persoane traversează ilegal graniţele
naţionale conform statisticilor efectuate de Global Commission International Migration (GCIM,
2005). Se estimează de către Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizaţia Internaţională a
Muncii (OTM) și Global Commission International Migration (GCIM) că în Statele Unite ale
Americii sunt circa 10 milioane de imigranţi ilegali, iar în Uniunea Europeană numărul acestora
este de circa 5 milioane. 55(ceea ce reprezintă circa 1% din populaţia totală a zonei). Dintre
aceştia, circa 500000 sunt femei din Europa de Est, care practică prostituţia. 56
În Europa intră ilegal circa o jumătate de milion de persoane. Imigranţii ilegali sunt
răspândiţi în majoritatea ţărilor europene, formând un grup la fel de eterogen ca şi statutul lor:
intrări ilegale, şedere peste perioada de acordare a vizei, rezidenţă ilegală, lucru fără permis de
muncă, permis de rezidenţă sau de muncă expirat. 57 ”Valurile de imigranţi veniţi din fostele ţări
comuniste, cu deosebire în ultimul deceniu al veacului nostru, au creat multiple probleme sociale
autorităţilor din societăţile avansate în care s-au stabilit”. 58
Eradicarea migraţiei ilegale este practic cu neputinţă de realizat, fapt dovedit prin existenţa
fenomenului şi în perioadele de declin economic în ţări care au o politică promigraţie. ”Migraţia
ţiganilor în Europa şi stabilizarea în anumite comunităţi locale şi naţionale a ridicat numeroase
probleme de adaptare şi integrare a lor. Datorită particularităţilor de viaţă şi comportamentului
social non-conformist, incompatibil cu valorile noii lumi în care ajunseseră, ţiganii din România
au trezit manifestări de ostilitate în rândul unor populaţii cu care au venit în contact” 59
Consecinţele negative pentru statele care se confruntă cu acest fenomen sunt: violarea
suveranităţii statului, reprezintă o ameninţare serioasă la adresa siguranţei publice, asocierea cu
crima organizată, terorismul şi corupţia.
Migraţia ilegală poate avea şi efecte pozitive în ceea ce priveşte piaţa muncii din ţările
afectate, reducând riscul conflictelor. Activitatea imigranţilor pe piaţa muncii conduce la

52
New pattern of irregular migration in Europe, în „Reponse to violence in everyday life in a democratic society”,
European Communitte of Migration Integrated Project Council of Europe Publishing Seminar Raport, 12-13
November 2002, p. 112
53
George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 129
54
Migration in an Interconected World. New Direction for Actions, Global Commission International Migration
2005, p. 85
55
Ibidem, p. 87
56
www.oecd.org, accesat la data de 7 mai 2012
57
George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pp. 151-153
58
Cristina Maria Otovescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura Didactică și Pedagogică,
București, p, 209
59
Cristina Maria Otovescu, Drepturile omului în societatea contemporană, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
2009, p. 198

159
menţinerea diferenţelor salariale mari între lucrătorii calificaţi şi cei necalificaţi. Imigranţii
ilegali utilizează în mai mică măsură infrastructura socială şi consumă mai mult bunuri produse
în ţările de destinaţie. Astfel, sunt mai puţin costisitori decât imigranţii legali în ceea ce priveşte
finanţarea publică, dar şi veniturile obţinute din taxele percepute acestora sunt mai mici. Totuşi,
o parte a populaţiei ţărilor europene beneficiază de pe urma acestui fenomen. Statele europene
acceptă, chiar şi tacit, prezenţa imigranţilor ilegali, le oferă locuri de muncă, aceștia nu
beneficiază de protecţie socială, le sunt încălcate drepturile legale referitoare la numărul maxim
de ore lucrate de o persoană, securitatea şi sănătatea în muncă şi li se încalcă atribuţiile care sunt
prevăzute în fişa postului. Imigranţii ilegali sunt expuşi riscurilor privind durata şederii lor în ţara
de destinaţie. ”Numeroşi români şi bulgari au migrat ilegal în străinătate pentru a munci şi a
asigura satisfacerea cerinţelor materiale personale şi familiale, a scăpa de şomaj şi de sărăcie”. 60

XII.8. Politici europene în domeniul migraţiei

În Regulamentul Uniunii Europene nr. 1612/68 se stipulează faptul că mobilitatea forţei de

muncă în cadrul comunităţii trebuie să constituie pentru lucrător unul dintre mijloacele care să-i
garanteze posibilitatea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă şi să-i faciliteze ascensiunea
socială, iar dreptul de a profesa în alt stat nu poate fi afectat de condiţii speciale referitoare la
rezidenţă. În practică, există numeroase derapaje la nivel naţional de la aceste prevederi.
Strategia Uniunii Europene cu privire la migraţie nu este unitară, politicile europene în
materie se referă, în primul rând, la controlul furnizorilor, implementare de programe selective
referitoare la migraţie, regularizări masive. În anul 2007, Parlamentul European a lăsat, la
atitudinea statelor membre, introducerea permiselor albastre de muncă pentru imigranţi.
Există două moduri prin care se poate imigra în ţările membre ale Uniunii Europene:
delegarea responsabilităţii către firmele angajatoare din ţara de destinaţie şi procedura de selecţie
a candidaţilor la imigrare care este realizată de autorităţile guvernamentale din ţările destinatare.
În primul caz, firmele angajatoare solicită dreptul de muncă şi de rezidenţă al imigranţilor,
procedură care este standard în majoritatea statelor europene. Ţările de destinaţie pot specifica
cunoştinţe şi deprinderi pentru profesiile ce le vor practica imigranţii, în baza cărora să fie
acceptaţi pe piaţa muncii.
Avantajul acestei proceduri este acela că formează legătura dintre lucrătorii imigranţi şi
nevoile pieţei muncii din ţara de destinaţie. Accesul pe piaţa muncii este determinat şi de
existenţa deficitului real de forţă de muncă. În acest fel, imigranţii sunt angajaţi mai repede,
ajutând la satisfacerea cererii pentru nevoile identificate şi la moderarea cererii salariale în domeniile
de forţă de muncă deficitare. Această procedură încetineşte ritmul procesului de ajustare salarială,
care ar ajuta la generarea unei oferte interne pentru ocupaţiile la care se înregistrează un deficit de
forţă de muncă.
În cadrul celei de-a doua proceduri, potenţialii imigranţi sunt analizaţi având în vedere
anumite caracteristici care pot contribui sau facilita integrarea lor în ţara de destinaţie: vârsta,
cunoaşterea limbii societăţii-gazdă, nivelul minim de educaţie, experienţa de muncă, fonduri
financiare disponibile, calificarea imigranţilor pentru domeniile de activitate în care există deficit
de forţă de muncă în societatea-gazdă. Astfel, imigranţii sunt asimilaţi pe piaţa muncii ca şi orice
cetăţean al ţării de destinaţie şi asigurându-i-se loc de muncă.

60
Cristina Maria Otovescu, Drepturile omului și respectarea acestora în mediul familial și școlar, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 2013, p. 51

160
 Politica europeană în materie de migraţie este selectivă în ceea ce priveşte accesul pe piaţa
muncii al forţei de muncă înalt calificate şi calificate şi restricţia accesului şi drepturile salariale
care se acordă celor necalificaţi. Imigranţii care contribuie la creşterea economică a ţărilor de
destinaţie sunt bineveniţi, iar ceilalţi sunt descurajaţi.
Politicile adoptate în foarte multe state europene datează, în mare parte, din anii 1970 şi nu
ţin cont de modificările care au apărut în economia mondială. La întrunirea Consiliului European
de la Tempere (1999) a fost abordată ideea de politică unitară în domeniul migraţiei şi a fost
consolidată în 2004 prin Programul de la Haga, având ca deziderate crearea unei zone de
libertate, securitate şi justiţie în interiorul Uniunii Europene.
Comisia Europeană, oferind o imagine asupra evoluţiei dezbaterilor legate de politicile
europene în domeniul migraţiei a lansat, în ultimii ani, propuneri de directive cum ar fi: statutul
rezidenţilor proveniţi din ţări care nu sunt membre ale Uniunii Europene, accesul cercetătorilor,
reuniunea familiei, combaterea migraţiei ilegale. În 2005, Comisia a elaborat Comunicatul
asupra Migraţiei şi Dezvoltării.
Considerând că politica europeană în domeniul migraţiei trebuie să fie proiectată ca un
parteneriat între statele membre, Comisia Europeană a adoptat acest Comunicat asupra politicii
comune în materie de migraţie în Europa propunând principii, acţiuni şi instrumente:
- întărirea coordonării şi coerenţei politicilor Uniunii Europene, ale statelor membre între
nivelurile guvernării şi diferitele domenii, precum şi creşterea transparenţei prin consultarea
actorilor relevanţi;
- realizarea metodologiei comune statelor membre privind dezvoltarea modelelor de
migraţie şi definirea obiectivelor de implementare a principiilor comune şi măsurilor concrete;
- proiectarea mecanismelor de monitorizare şi evaluare pentru realizarea analizei politicii
anuale şi recomandărilor din partea Consiliului European, în baza Raportului Comisiei referitor
la situaţia migraţiei la nivel european.
O prioritate fundamentală a Consiliului Europei este aceea de a răspunde provocărilor şi
oportunităţilor globalizării. În acest sens, Comisia Europeană a propus zece principii comune
care să fundamenteze evoluţiile viitoare în domeniul politicilor comune legate de migraţie,
mecanismele şi instrumentele destinate pentru întărirea coerenţei politicilor şi îmbunătăţirea
managementului migraţiei. Cele zece principii comune au fost grupate în trei domenii principale
ale politicilor Uniunii Europene: prosperitate, solidaritate şi securitate.
Unul din instrumentele esenţiale pentru controlul migranţilor este externalizarea, respectiv
delegarea către ţările care nu sunt membre ale Uniunii Europene, a anumitor funcţii de control la
frontiere şi delegarea responsabilităţilor asociate acestei funcţii.
Alt instrument de management al migraţiei în Uniunea Europeană este politica de revenire şi
readmisie. În Programul de la Haga se afirmă că „migranţii care nu mai au dreptul de şedere în
Uniunea Europeană, trebuie să se întoarcă în ţările de origine, voluntar şi obligatoriu.” 61
Totuşi, mobilitatea intereuropeană este redusă, chiar dacă politicile Uniunii Europene
încearcă s-o stimuleze prin stabilirea unor reguli comune pentru asigurare socială şi angajare,
încurajarea mobilităţii studenţilor, finanţarea programelor de cercetare etc.
În opinia unor specialişti, politica europeană în domeniul imigranţilor, în viitor, se va
caracteriza prin următoarele trăsături: 62

61
www.europe.eu.int, accesat la 26 februarie 2013
62
Valeriu Rusu, Migraţia forţei de muncă în Europa, Editura Arvin Press, Bucureşti, 2003, pp. 134-145

161
 - susţinerea unei atitudini de lejeritate în fiecare domeniu de activitate. Va fi tratată diferit
forţa de muncă în funcţie de zona de provenienţă, gradul de calificare, perspectivele de integrare
în ţara de destinaţie;
- în privinţa zonelor de provenienţă ale imigranţilor, persoanele care provin din zone cu
potenţial extremist ridicat, cu cultură mai diferită faţă de cea occidentală şi persoanele care pot
induce factori perturbatori în ţările de destinaţie, vor fi mai riguros tratate şi vor fi luate măsuri
suplimentare de control.
Deoarece migraţia forţei de muncă prezintă implicaţii asupra politicilor sociale şi
economice, trebuie implementate de către statele membre ale Uniunii Europene politici integrate
care să vizeze dezvoltarea pe termen lung. Politicile care se bazează pe presupunerile că
imigranţii pot fi aduşi când este nevoie de ei şi apoi pot fi trimişi înapoi nu mai pot fi aplicate.
Societăţile de destinaţie şi economiile acestora se adaptează permanent în prezenţa imigranţilor şi
devin chiar dependente de serviciile lor.

XII.9. Perspective teoretico-sociologice de explicare a migrației internaționale

Migrațía internațională este un fenomen cu rădăcini adânci în istoria omenirii, teoriile

utilizate în studiu migrației având menirea de a explica, de a descoperi cauze și factori
determinanți ai acestuia, de a contribui la înțelegerea semnificațiilor și procesualității, de a sesiza
influențele pe care le înregistrează din partea altor fenomene care au loc într-o societate (politice,
economice, sociale, culturale, religioase etc.), consecințele sociale multiple pe care le generează
ș.a. Teoria reprezintă un ansamblu de teze care descriu și explică un fenomen real, concret și pe
baza cărora se deduce o anumită consecință.
Migrația internațională este un fenomen deosebit de complex, se derulează pe un areal extins
implicând manifestări și consecințe pe multiple planuri. O teorie unică care să reflecte și să
explice esența migrației internaționale, în totalitate, reprezintă un deziderat în perimetrul
cunoașterii sociologice actuale.
Studierea migrației a condus la existența unui limbaj propriu de abordare și concepte
specifice, preocuparea oamenilor de știință demonstrând un interes constant pentru descifrarea
fenomenului ori pentru diminuarea efectelor sale disfuncționale.
În raport cu aceste considerente, voi prezenta cele mai importante abordări teoretice ale
migrației internaționale care nu s-au conturat numai în sociologie, ci în diverse domenii de
cunoaștere științifică, cu scopul ca unificarea explicațiilor să conducă la realizarea unei teorii mai
largi de natură să depășească empirismul îngust și generalizările restrânse. Interpretările teoretice
despre migrație pot fi realizate la nivel macro și la nivel micro al abordărilor.
a. Teoria lui Ravestein. Modelul push-pull. Legile migrației
În anul 1885, E.G. Ravestein, geograf de origine germană, angajat la Societatea Regală de
Geografie, publică studiu The Migration Laws. 63 Contribuțiile teoretice ale lui Ravestein se
rezumă la postularea a șapte legi ale migrației și alcătuirea unei tipologii a migranților.
În opinia lui Ravestein, migrația este guvernată de un proces de tip “push-pull” condițiile
nefavorabile dintr-un loc îi determină pe oameni să emigreze, iar condițiile favorabile într-un loc
extern îi atrag. Legile lui Ravestein susțin că motivul principal al migrației este determinat de
oportunitățile externe, volumul migrației descrește cu distanța; migrația se desfășoară în stadii,

63
E.G.Ravenstein, The Migration Laws, publicată în Journal of the Statistical Society, vol XLVIII, partea II, sursa:
http://www.jstor.org/discover/10.2307/2979181?uid=3738920&uid=2129&uid=2134&uid=2&uid=70&uid=4&sid=
21104711220511, accesat la data de 24 august 2014

162
nu printr-o propagare continuă; mișcările populației sunt bilaterale; diferențialele migrației (de
gen, de clasă, de vârstă etc.) influențează mobilitatea unei persoane. Facilitatea migrației este
determinată de aria și frontierele țărilor de destinație. Țările de arie extinsă, având o frontieră
extinsă oferă facilități mai mari pentru influxul de migranți, decât cele cu frontiere restrânse.
Practic, legile lui Ravestein se pot concretiza în:
- Legea distanței: distanța mică bate distanța mare, e mai putenică decât aceasta;
- Legea absorbției urbane: marile orașe absorb imigranții;
- Legea pragurilor progresive: sau a “golurilor absorbante”: golul lăsat de primul strat
migrator atrage migranții din cercul exterior ș.a.;
- Legea dispersiei: părăsirea zonei de către un migrant, atrage un migrant din zona imediat
înconjurătoare;
- Legea flux-reflux: curentul migrator atrage un contracurent al migrației;
- Legea transformării sociale a rutei migrației: migranții care străbat distanțe mari se
îndreaptă spre centre industrial-comerciale;
- Legea profilului rural: locuitorii orașelor migrează mai puțin decât cei din mediul rural;
- Legea feminității migrației: bărbații migrează mai puțin decât femeile;
- Legea standardului: toți migranții simt nevoia să-și îmbunătățească condițiile materiale de
viață.
În opinia lui Ravestein, cauza generală care determină fenomenul migrației este diferența
nivelului de dezvoltare între aria de plecare și aria de sosire 64, acesta propunând și o tipologie a
migranților în: migranți pe distanțe scurte (locali), migranți pe distanțe lungi (stadiali), migranți
temporali etc.
Din analiza legilor lui Ravestein deducem că migranții se pot grupa în diverse tipuri, în
raport cu coordonatele spațio-temporale. În funcție de distanțele parcurse, migranții pot fi: pe
distanțe mici, pe distanțe medii, pe distanțe lungi și pe distanțe foarte lungi. În raport cu durata
deplasării pot fi: migranți permanenți și migranți temporari. Aceste tipologii ale lui Ravestein
sunt și astăzi valabile, iar criteriile lui de operare a distanței și duratei sunt utilizate și astăzi în
cercetarea sociologică a fenomenului migrației.
b. Teoria lui Samuel A. Stouffer a oportunităților vicariante. Geografia statusului
În anul 1962, S. Stouffer a intreprins un studiu asupra migrației pe care l-a inclus în lucrarea
dedicată mobilității rezidențiale din zona Cleveland-Ohio, intitulată Social Research to Test
Ideas. 65 Studiul său este Intervening Opportunities A Theory Relating Mobility Distance.66
Considerațiile expuse de autor pe tema oportunităților pe parcursul migrației determină legea sa
numită și legea oportunităților potrivit căreia “numărul persoanelor care migrează și străbat o
distanță este direct proporțională nu cu distanța, ci cu oportunitățile care intervin de-a lungul acelei
distanțe.” Potrivit legii sale care poate fi numită și legea alocativă, numărul migranților este diferit în
funcție de spațiile alocative care alocă oportunități în proporții suficiente și de calitate.

64
Ilie Bădescu, Migrația internațională ca problemă socială Studiu de caz: migranțíi pentru muncă din Italia,
sursa: http://sociologia-azi.ro/2013/10/14/migratia-internationala-ca-problema-sociala/, accesat la data de 23 august
2014, p. 10
65
Samuel A. Stouffer, Social Research to Test Ideas, sursa: http://www.amazon.com/Social-Research-Ideas-Intro-
Lazarsfeld/dp/B000J0LUGY, accesat la data de 23 august 2014
66
Samuel A. Stouffer, Intervening Opportunities A Theory Relating Mobility Distance, publicată în American
Sociological Rewiew, , vol. 2, nr. 6, 1940, sursa:
http://www.jstor.org/discover/10.2307/2084520?uid=3738920&uid=2129&uid=2&uid=70&uid=4&sid=211047112
20511, accesat la data de 23 august 2014,

163
 În viziunea lui Stouffer, oportunitățile se definesc astfel: “Dacă o persoană se mută din zona
X într-o casă din regiunea Y, în Y trebuie să se fi creat un loc liber pe care l-a putut ocupa
această persoană. Un anumit loc liber și locurile asemănătoare, oriunde în oraș, pe care ar fi putut
să le ocupe, dar n-a făcut-o, le vom numi oportunități. Locurile libere asemănătoare care sunt
mai aproape de fosta reședință în comparație cu cel ocupat în Y, le vom numi oportunități care
intervin. (“intervening opportunities”)” 67
c. Teoria bispațialității și a imboldului pasionar a lui Everett S. Lee
Everett S. Lee a rafinat modelul lui Ravestein, adăugând ipoteza obstacolelor migrației ca
factori care pot interveni și influența volumul și distanța acesteia. Cercetătorul reformulează
teoria lui Ravenstein punând un accent mai mare pe factorii de respingere (push factors) și
subliniază impactul pe care îl au obstacolele care intervin asupra migrației. Acești factori
(distanță, bariere fizice, politice, culturale, etnice etc.) acționează ca niște forțe de inhibiție
asupra impulsului migraționist. În plus, factorii push-pull nu acționează direct, ci imediat de așa
numitele diferențiale ale migrației: vârsta, genul, clasa socială, apartenențele de toate tipurile,
educația, legăturile familiale, gradul de cunoaștere a populației primitoare etc., care influențează
abilitatea de a depăși obstacolele migrației. “Combinarea celor trei teorii, a lui Ravenstein, a
factorilor de atracție-respingere (push-pull) a lui Stouffer, a oportunităților vicariante și a lui
Everett S. Lee, a obstacolelor care intervin pe parcurs, a susținut emergența unui model bispațial
sau bivariat de analiză a migrației.” 68
Everett S. Lee în lucrarea sa 69 face o încercare de a dezvolta schema generală a migrației,
evidențiind patru categorii de factori ai migrației:
- “factori asociațí cu zona de origine;
- factori asociațí cu zona de destinație;
- obstacole care intervin între cele două zone;
- factori personali.” 70
Acesta analizează nu numai factorii migrației, ci și procesul migraționist, fluxurile și
contrafluxurile de emigranți, trăsăturile definitorii ale migranților. Potrivit lui Lee, factorii din
zona țării de origine, cât și factorii din zona țării de destinație pot avea atât influență pozitivă,
cât și influență negativă. Când în zona de reședință acționează factori negativi, oamenii părăsesc
locul pentru a căuta altă zonă mai favorabilă așteptărilor lor, deci emigrează. Explicația
evidențiază faptul că este dificil de stabilit factorii care impiedică sau determină indivizii să
emigreze, dar că există indivizi care reacționează diferit sau într-o manieră asemănătoare la
aceleași seturi generale de factori în zonele de origine sau de destinație.
O altă analiză esențială a autorului se referă la ciclurile de viață. Mulți migranți au zona de
origine asociată cu perioada anilor formativi, iar datorită sănătății de care beneficiază și lipsei

67
Aurel Drăguț, Teorii ale migrației, în publicația Viitorul social. Revistă de sociologie și științe politice, nr. 1, Anul
VII, ianuarie-martie, 1978, p. 136
68
Ilie Bădescu, Migrația internațională ca problemă socială Studiu de caz: migranțíi pentru muncă din Italia,
sursa: http://sociologia-azi.ro/2013/10/14/migratia-internationala-ca-problema-sociala/, accesat la data de 23 august
2014, p. 11
69
Everelett S. Lee, Theory of Migration, publicată ]n Demography, vol 3, nr. 1, 1966, pp. 47-57, sursa:
http://www.cedir.fr/cedir2/wp-content/uploads/2012/07/LEE-A-theory-of-migration.pdf, accesat la data de 23
august 2014
70
Aurel Drăguț, Teorii ale migrației, în publicația Viitorul social. Revistă de sociologie și științe politice, nr. 1, Anul
VII, ianuarie-martie, 1978, p. 137

164
 responsabilităților, tinerii își creează retrospectiv o supraapreciere a avantajelor și concomitent o
subapreciere a dezavantajelor aparținând locului natal. Dificultățile asociate cu asimilarea într-
un mediu nou de viață creează aprecieri contradictorii și eronate asupra factorilor pozitivi și
negativi de la destinație.
Everett S. Lee a elaborat alte șase ipoteze pentru a evalua eficiența fluxului migrator (adică
raportul dintre flux și contraflux) și a susținut că este ridicată în următoarele situații: atunci când
factorii negativi din localitatea de origine sunt cei care determină migrația; când sunt mari
obstacole între localitatea de plecare și cea de sosire; când zona de destinație se află în
expansiune economică.
Eficiența fluxului migrator se află la nivel scăzut, atunci când: condițiile din localitatea de
plecare și cele din localitatea de primire sunt simulate; zona de destinație înregistrează o stare de
depresiune economică.
d. Teoria economiei neoclasice
Această teorie a devenit una din construcțiile teoretice majore din domeniul migrației
utilizată, în principal, în explicarea deplasărilor externe ale populației începând cu anii 1960-
1970 când are loc o regândire a analizei din perspectiva migrațíei interne în cea internațională.
Perspectiva aparține lui Joaquin Arango, 71 teoria a fost confirmată parțial de faptul că îi sunt
puse în evidență limitele de adecvare la realitățile migrației internaționale contemporane și
privilegiază rolul factorilor economici în explicarea apariției fluxurilor migrației (varianta macro)
și a deciziei de migrație (varianta micro).
Ipoteza de lucru susținută de acestă teorie este că migrația externă a populației este
declanșată de diferențele economice. În condițiile actuale de diferențe economice la nivel global,
volumul migrației populației ar trebui să fie unul foarte mare, deoarece conform teoriei
neoclasice orice țară ar trebui să se caracterizeze prin cel puțin un flux către o țară mai dezvoltată
pe ierarhie economico-globală. În realitate, dimensiunea fenomenului migrației are o anumită
amplitudine. 72
La nivel macro, conform teoriei lui Arango, migrația internațională este determinată de
diferențele dintre raportul între cerere și oferta forței de muncă în diverse țări, dar și de diferența
între nivelul salariilor și nivelul veniturilor. Astfel, în țările în care există o relativă sărăcie a
capitalului (inclusiv a cerereii forței de muncă) în comparație cu oferta, salariul, datorită
mecanismelor economiei de piață este scăzut în raport cu țările în care situația este inversă. În
ambele situații țările au surplus pe piața forței de muncă, în sensul că una deține forță de muncă,
iar cealaltă deține capital.
La nivel micro, decizia de migrație reprezintă procesul prin care se evaluează beneficiile
actului migrator în mod rațional, precum și costurile deplasării. Estimând beneficiile deplasării
către alte țări pentru un timp limitat, potențialii migranți migrează atunci când calculul este
pozitiv, țara de destinație oferind cele mai mari beneficii, iar potrivit teoriei lui Arango, aceasta
reprezintă o formă de investiție de capital uman. Există numeroase studii care au analizat tehnica
cost/beneficiu privind fenomenul migrației.

71
Joachin Arango, Explaining Migration: A Critical View, în International Social Sciences Journal, 165, pp. 283–
296, sursa:
http://pendientedemigracion.ucm.es/info/gemi/descargas/articulos/42ARANGO_La_Explicacion_Teorica_Migracio
nes_Luces_Sombras.pdf, accesat la data de 24 august 2014
72
Petronela Daniela Feraru, Migrație și dezvoltare, Aspecte socioeconomice și tendințe, Editura Lumen, Iași, 2011,
pp. 13-16

165
 Teoria economiei neoclasice a primit numeroase critici legate de construcția teoretică și
adecvarea acesteia la situația actuală a migrației externe având, în principal, putere explicativă
post factum a migrației și mai puțin putere predictivă. De asemenea, explicația teoretică nu
include factorul politic, acesta jucând un rol important în dinamica populației la nivel global. De
exemplu, în cazul României, putem exemplifica restricțiile de circulație impuse forței de muncă
înainte de a deveni stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007.
Din perspectiva teoriei economiei neoclasice, în Uniunea Europeană, în ciuda dreptului la
libera circulație a forței de muncă și a diferențelor existente între nivelele de dezvoltare a țărilor
membre, deplasările de populație sunt neglijabile și inexplicabile. Arango considera că migrația
slabă dintre statele membre ale Uniunii Europene sugerează că tendința pentru migrație este
rezultatul diferenței dintre țara de origine și cea de destinație, dar un element esențial îl
reprezintă nivelul de dezvoltare economică a țării de origine. Cazurile unei istorii a migrației
îndelungate confirmă imposibilitatea de a vorbi de niveluri similare de dezvoltare economică ca
și de situațiile în care migrația a încetat, dar diferențele de dezvoltare dintre țări nu au dispărut.
Aplicarea teoriei economiei neoclasice, la nivel macro și micro, reprezintă o provocare pentru
diversitatea fenomenului migrației în condițiile actuale.
e. Teoria noii economii a migrației
În contextul căutărilor teoretice de la sfârșitul secolului trecut, pornind de la economia
neoclasică și depășind o parte dintre limitele acesteia în explicarea manifestărilor contemporane
ale fenomenului, noua economie a migrației pare una dintre abordările cele mai specifice
migrației. Stark și Bloom menționau că 73: extinderea numărului variabilelor care au influențat și
sunt influențate de migrația forței de muncă, punerea în evidență a rolului pe care îl joacă
entitățile sociale mai largi (familia, gospodăriile, comunitatea) în migrație și a modului cum
interacționează din interiorul acestor entități, condiționează comportamentul de migrație și
identificarea de noi legături între migrație (ca fenomen legat de piața forței de muncă) și
fenomene asociate altor piețe (diferite de cea a muncii).
Oded Stark este principalul promotor al noii economii a migrației. Această teorie aduce două
modificări majore față de economia neoclasică, răspunzând la două critici pertinente adresate
cadrului conceptual neoclasic: scoate individul din situația de relativă izolare (individul care
decidea singur este înlocuit de unitatea mai largă a familiei/gospodăriei); veniturile nu mai
contează în termeni absoluți, ci mai ales prin raportare la comunitatea de referință/origine; 74iar
economicul în forma sa de diferență de nivel de salarii (absolută sau percepută între origine și
destinație) încetează de a mai juca rolul de factor fundamental. În cadrul teoriei lui Stark, decizia
de migrație, aparținând familiei/gospodăriei, face parte dintr-o strategie de minimizare a riscului
(legat de pierderea venitului, șomaj etc.) prin diversificarea surselor de venit (banii trimiși acasă
de migranți). 75Soluția migrației este legată de funcționarea imperfectă a mecanismelor care
minimizează riscurile asupra veniturilor gospodăriei în țările dezvoltate.
O întrebare căreia teoria noii economii a migrației nu i-a dat răspuns ar fi: care este relația
între tentativa de reducere a riscurilor asupra veniturilor gospodăriei prin migrație și poziționarea
gospodăriei în cadrul distribuției veniturilor la nivel comunitar.

73
Oded Stark, David E. Bloom, The new economics of labor migration, The American Economic Review, 75, 2,
1985, pp. 173-178
74
Oded Stark, Edward J. Taylor, Migration incentives types the role of relative deprivation, The Economic Journal,
101, 408, p. 1991, p. 109
75
Oded Stark, Robert Lucas, Migration remittances and the family, Economic Development and Cultural Change,
36, 3, 1988, pp. 465-481

166
 f. Teoria pieței forței de muncă duale și segmentate
Spre sfârșitul anilor 1970, teoria pieței forței de muncă duale și segmentată a propus un nou
răspuns la întrebarea “de ce” din perspectivă structurală, concentrată exclusiv pe factori din aria
de destinație. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este Michael J. Piore, care
argumentează că migrația internațională este efectul cererii forței de muncă inevitabil legată de
caracteristicile economiilor dezvoltate. 76
Potrivit acestei teorii patru factori joacă un rol fundamental în crearea nevoii de forță de
muncă imigrantă: inflația structurală, constrângerile ierarhice ale motivației, dualismul economic
și modificările demografice ale rezervei forței de muncă. Elementul esențial este existența unei
piețe a forței de muncă duale, incluzând un sector primar caracterizat, în principal, de slujbe
stabile, condiții bune de muncă, beneficii generoase, posibilitatea mobilității ascendente și un
sector secundar, cu slujbe necalificate și instabile, condiții grele sau periculoase de muncă și
slabe posibilități de mobilitate ascendentă. Muncitorii nativi evită încadrarea în sectorul
secundar, deoarece există riscul instabilității locurilor de muncă, salariile sunt mici, statusul și
prestigiul lucrătorului este scăzut. Transformarea sectorului secundar în mod atractiv pentru forța
de muncă autohtonă, prin creșterea salariilor nu reprezintă o soluție pentru angajatori. Rezultatul
ar fi sporirea generală a salariilor care ar conduce la inflație în lanț, deoarece în virtutea ierarhiei
ocupaționale care asociază salariul cu prestigiul și statusul, ar trebui creșteri în lanț de-a lungul
acestei ierarhii. 77Dacă cererea forței de muncă în segmentul secundar este satisfăcută de către femei,
adolescenți, populația migrantă, aceste categorii vor avea slujbe prost plătite, necalificate, instabile.
Teoria forței de muncă segmentate (duale) aduce în discuție modificările legate de pozițiile
femeilor în societățile dezvoltate (trecerea de la identificarea bazată, în primul rând, pe roluri în
cadrul familiei și poziția secundară în cadrul economiei gospodăriei, statutul asociat ocupației,
rata divorțialității care implică trecerea femeii în poziția de cap de familie); scăderea fertilității
(consecința fiind reducerea numărului de copii); urbanizarea accentuată (implică reducerea
numărului de migranți în mediul rural). Toate aceste aspecte sunt considerate factori care au
determinat reducerea segmentului secundar al pieței muncii.
g. Tradiția structural- istorică (teoria dependenței, sistemul mondial)
Teoria dependenței a avut o perioadă de apogeu între anii 1960-1970, oferind o perspectivă
macrostructurală articulată în jurul ideii că dezvoltarea capitalistă a dat naștere unei ordini
mondiale marcată de existența unui centru, țările industrializate, care dezvoltă relații asimetrice,
impunând dependența statelor mai puțin dezvoltate, din punct de vedere structural. Din această
perspectivă, procesele care domină spațiul internațional și intern nu sunt auto-reglatoare, ci
cumuluative conducând astfel, la sărăcirea țărilor mai puțin dezvoltate.
Teoria dependenței explică mai puțin migrația internațională. Aceasta nu acordă atenție
specială deplasării populației între diversele arii geografice, ci acordă importanță evoluției
gândirii despre migrație, impunând schimbare din perspectiva dezvoltată ulterior de teoria
sistemului mondial, prin abordarea aspectelor de ordin macrostructural în apariția și dezvoltarea
fluxurilor migrației. În tradiția istorico-structurală, spre sfârșitul anului 1970 și începutul anului
1980, teoria sistemului mondial dezvoltă ideea de ordine la nivel global, enunțată anterior de
teoria dependenței.

76
Michael J. Piore, Rhe shifting grounds of immigration, Annals of American Academy of Political and Social
Science, 485, 1986, pp. 23-33
77
Monica Șerban, Dinamica migrației internaționale: un exercițiu asupra migrației românești în Spania, Editura
Lumen, Iași, 2011, pp. 49-51

167
 Teoria sistemului mondial este dezvoltată de Immanuel Wallerstein 78. Sociologia
dependenței explică dezvoltarea societăților occidentale nu izolat, ci în strânsă legătură cu
sistemul mondial, incluzând țările din lumea a treia. Subdezvoltarea diferitelor țări de pe globul
pământesc se datorează structurilor lor socio-economice tradiționale, ori faptului că au fost
obligate să intre în orbita capitalismului. Astfel, țările din lumea a treia au ajuns să aibe o
economie dependentă de export, să facă împrumuturi uriașe, pe teritoriul lor operând companiile
transnaționale. Acestea sunt incapabile să-și controleze propria economie, propriul tineret,
fascinat de viața de metropole occidentale și de sistemele educaționale de pregătire superioară
din statele occidentale.
Teoria sistemului modern prezintă o contribuție însemnată la dezvoltarea cercetării în
domeniul migrației internaționale, deoarece factorii de natură structurală implicați în apariția și
dezvoltarea fluxurilor de migrație sunt considerați la scară globală.
h. Teoria rețelelor de migranți
Rețelele de migranți reprezintă una dintre temele predilecte ale literaturii dedicate migrației
internaționale contemporane. “Rețelele de migranți au ieșit la lumină cu ocazia investigațiilor
efectuate asupra emigranților din mediul urban, în perioada anilor 1960-1970 ai secolului al XX-
lea. Indivizii plecați de la sate s-au regăsit în orașe, grație rețelelor de rudenie, de prietenie, de
vecinătate în localitatea de origine, de conștiință a apartenenței la aceeași comunitate culturală și
de viață.” 79
Cercetarea rețelelor de migranți în cadrul migrației internaționale reprezintă una dintre
temele studiate cu predilecție, în lumea contemporană. Anumiți analiști ai problematicii migrației
evidențiau faptul că în anul 1992 existau cel puțin 12 abordări ale rețelelor în migrația
internațională. În anul 2000, în cadrul unei discuții asupra teoriilor utilizate în migrație, Arango,
preciza că “Puține lucruri, dacă există unele, sunt așa de caracteristice lumii contemporane de
abordare a migrației ca atenția centrală acordată rețelelor de migrație…” 80 Tema rețelelor de
migrație este, alături de aspectele economice ale migrației, una dintre constantele cercetării.
Interesul pentru rețelele de migranți a apărut în cadrul dezbaterilor legate de migrația dintre
rural-urban, la nivel individual. În migrația internațională studiul rețelelor de migranți se impune
în ultimul sfert al secolului trecut, odată cu manifestarea și conștientizarea la nivelul cercetării
științifice a modificărilor fenomenului de migrație care au avut loc la nivel mondial: amploarea
formelor clandestine, reîntregirea familiei, incapacitatea factorilor politici de a controla fluxurile
migratorii, concentrarea fenomenului migrației într-un număr redus de țări etc. 81
Din punct de vedere politic, implicarea migranților prin intermediul câmpului social creat
prin rețelele de socializare în societățile democratice, poate să favorizeze stabilirea sistemelor
politice locale în același fel ca și în comunitatea lor de origine.
Termenul de transnaționalism s-a conturat la începutul lui 1960, fiind folosit de economiștii
care lucrau în societăți comerciale ce aveau filiale în mai multe țări. Este utilizat pentru a trata
într-o manieră generală fenomenul de globalizare, fenomen care neglijează de multe ori existența
statelor naționale și accentuează manifestările transnaționale pe plan economic, social și cultural.
i. Abordarea din perspectiva teoriei capitalului social

78
Immanuel Wallerstein, The Modern World-System, University of California Press, California, 2011, pp. 178-192
79
Adrian Otovescu, Românii în Italia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 116
80
Joaquin Arango, Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal, no. 145, 2000, p. 291
81
Stephan Castles, International Migration at the beginning of the twenty –first century: global trends and issues,
International Social Science Journal, nr. 52, pp. 269-281

168
 Douglas Massey și colegii săi, pentru prima dată în 1987, într-o analiză a migrației
mexicane în Statele Unite ale Americii, vorbește despre rețelele de migranți în termeni de capital
social. 82Acesta deschide o linie teoretică, prin plasarea rețelelor de migranți în cadrul conceptual
mai larg al teoriei capitalului social în sociologie. În acest sens, odată ce cineva dintr-o rețea
personală a migrat, aceste legături se transformă într-o sursă care poate fi utilizată pentru a obține
acces la angajare în străinătate și tot ce acestă angajare ar putea aduce. Această perspectivă
accentuează efectele pozitive ale capitalului social existând o tendință de “…exagerare a
valorilor altruiste cu neglijarea situațiilor de exploatare socio-economică.” 83
Perspectiva este dinamică, această teorie explicând formarea capitalului social prin
expansiunea rețelelor, abordează tema creșterii beneficiilor migrației internaționale la momentul
de dezvoltare a rețelelor, ca rezultat al reducerii costurilor și riscurilor asociate și ridicând
implicit probabilitatea apariției viitoare a evenimentului.
Preocupările pentru rețelele de migranți sunt legate în primul rând, de identificarea funcțiilor
pe care le joacă în procesul de migrației. Deși în cadrul acestei teorii este abordată problematica
rețelelor de migranți și cea instituțională, există un singur argument privind capitalul social și
anume faptul că, în timp, indivizii, firmele și organizațiile devin bine cunoscute imigranților și
relativ stabile. Acestea constituie o altă formă de capital social pe care migranții se pot baza
pentru a obține accesul la piețe străine de forță de muncă. Există foarte multe întrebări cărora
cercetarea care a condus la elaborarea teoriei capitalului social nu le poate răspunde și anume:
cum apare o astfel de rețea, cum evoluează, care sunt stadiile prin care trece, cum se ajunge la
stoparea migrației etc. Dinamica rețelelor de migranți este un subiect asupra căruia prea puține
studii de până acum au insistat.
Datorită contextului lumii actuale caracterizate prin creșterea migrației clandestine și apariția
formelor transnaționale de migrație, abordarea rețelelor de migranți este cea mai promițătoare.
Avantajele pe care le aduce această teorie a capitalului social constau în perspectiva oferită
asupra migrației ca proces desfășurat între două sisteme, cel de origine și cel de destinație,
acestea devenind astfel interconectate într-o relație dinamică și abordarea care încearcă să
depășească limitele care reduc totul la individ, sau dimpotrivă la societate, la un nivel meso 84.
j. Teoria sistemică
În sociologie, abordarea sistemică este orientată, cu precădere, asupra ansamblului, ca întreg
unitar, și nu asupra părților (indivizi și acțiunile lor sociale), considerând ca determinante
ordinea, stabilitatea și echilibrul, comparativ cu dinamica, dezordinea, conflictele, devianțele,
care nefiind excluse, sunt puse sub controlul cerințelor sistemului. Abordarea migrației
internaționale în termeni de sistem pornește de la Mabogunje, care a aplicat perspectiva sistemică
într-un studiu al migrației rural-urban, în cazul Africii, la începutul anilor 1970. 85

82
Douglas Massey, Rafael Alarcon, Jorge Durand, Humberto Gonzalez, Return in Aztlan. The social process of
international migration form Western Mexican, Berkley and Los Angeles, University of California Press, California,
1987, p. 170
83
Patricia Pessat, The role of gender, households and social networks, in the migration process a review and
appraisal, in C. Hirschman, P. Kasinitz, J. De Wind, s.a. The Handbook of International Migration, The American
Experience, Editura Rusell Sage Foundationm, New York, 1999, p. 61
84
Thomas Faist, The volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces, Editura
Clarendon Press, Oxford, 2000, pp. 187-219
85
Akin L. Mabogunje, Systems Approach to a Theory of Rural-Urban Migration, Geographical Analysis vol 2, nr.
1. 1970, pp. 1-18, sursa: http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1538-4632.1970.tb00140.x/abstract, accesat la
data de 25 august 2014

169
 Aplicarea teoriei și metodei sistemice la studiul migrației internaționale este foarte adecvată
cunoașterii științifice a fenomenului, deoarece oferă o imagine de ansamblu, completă și realistă
asupra acestuia. Perspectiva sistemică încearcă să surprindă caracterul dinamic al migrației,
integrând aspecte din aria de origine și aria de destinație. Construcția teoretică se bazează pe
ideea că migrația internațională poate fi înțeleasă prin considerarea sistemului spațial în
ansamblu pe baza fluxurilor de migrație, ca “un grup de țări care schimbă un număr relativ mare
de migranți unele cu altele.” 86Existența unui flux de migrație este o condiție necesară pentru
definirea unui sistem de migrație.
Teoria sistemică abordează complexitatea actuală a fenomenului prin includerea simultană
în explicație a factorilor care intervin la diverse nivele (macro, meso, micro), acționând în
diverse contexte (economic, social, politic, cultural, demografic), luând în considerare elemente
de natură istorică și modificările intervenite în cadrul inițial în care apare migrația, inclusiv ca
rezultat al dezvoltării sale.
k. Teoria creșterii secundare. Remitențele și șansele asociate migrației
Migrația internațională a devenit o strategie de supraviețuire pentru multe familii. Concentrările
migraționale dintre economiile rurale și piețele internațional–urbane ale forței de muncă arată o
fațetă neașteptată a lucrurilor. Massey subliniază că remitențele mexicane erau așa de mari în
anumite comunități încât erau mai mulți dolari în circulație, decât echivalentul de pesso. 87
Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitențelor și pe impulsul spre dezvoltare al
acestora în țările de origine. Un asemenea fenomen acționează ca un mecanism de conservare a
decalajelor.
Potrivit acestei teorii, guvernele din țările mai puțin dezvoltate economic agreează
alternativa migraționistă. Teoria neoclasică și derivatele, teoria neoeconomică în primul rând,
pun accentul pe efectele remitențelor asupra consumului și asupra producției locale. Exemplele
din analizele lui Massey și ale colegilor săi arată că un studiu asupra a două comunități rurale
mexicane, au evidențiat că remitențele din centrele urbane și din Statele Unite ale Americii au
susținut un nivel de consum de 37% mai înalt, decât cel bazat pe producția brută din interiorul
țării. Edward Taylor 88 explică, din perspectiva acestei teorii, faptul că pentru fiecare dolar pe
care migranții pentru muncă mexicani l-au transmis acasă din Statele Unitea ale Americii, GNP-
ul Mexicului a crescut cu o valoare variind între 2,69 dolari USA și 3,17 dolari USA.
Pe lângă creșterea consumurilor gospodăriei, transferurile de venituri au avut deja un impact
asupra economiilor țărilor din lumea a treia, cu condiția ca remitențele să fie folosite pentru
investiții productive care să sporească veniturile gospodăriilor, productivitatea, GNP.
Remitențele pot fi considerate și cvasi-rente induse de diferențierea piețelor, de stratificarea
piețelor. Inexistența acestei diferențieri, stratificări ar putea anula fenomenul remitențelor și ar
putea controla mecanismul economiei globale. Migrația și mecanismul remitențelor sunt cele mai
bune modalități de ameliorare tactic, fără vreo schimbare structural, la nivelul economiei lumii.

86
M. Kritz,, H. Zlotnik, Global interactions: Migration systems, processes, and politicies, Clarendon Press, Oxford,
1992, p. 2
87
Douglas Massey, Social structure, household strategies and the cumulative causation of migration, Population
Index, 1990, pp. 3-26
88
Eduard J. Taylor, The New Economics of Labour Migration and the Role OF Remitterances in the Migration
Process, International Migration, volume 37, issue 1, march, 1999, p. 222

170
 TEMA XIII: Educație și societate: cadrul general, învățarea socială, tipuri logice de
învățare socială, produsele învățării, funcția socială a învățării:

XIII.1. Conceptul de educaţie

Pentru a-şi asigura continuitatea, societatea este condiţionată să transmită noilor generaţii
cunoştinţele, deprinderile, atitudinele şi comportamentele necesare, adică să le educe. Procesul e
educaţie se desfăşoară iniţial informal, în familie, ulterior formal, în instituţii specializate (
grădiniţe, şcoli, gimnazii, licee, facultăţi şi doctorate), în perspectiva unor obiective precise, pe
baza unor programe şi metode standardizate şi cu ajutorul unui personal specializat.
Educaţia este un fenomen social distinctiv rezultat din acţiunea unor indivizi asupra altor
indivizi în scopul transmiterii culturii prin învăţare individuală şi colectivă. Educaţia este, deci,
un raport între oameni: unii pregătesc pe alţii ceea ce implica un proces complex de modelare,
influenţare şi transmitere. Procesul educativ poate exista numai în cadrul unui proces interactiv.
În această interacţiune un individ sau un grup de indivizi urmăresc pregătirea altor persoane, iar
acestea acceptă benevol sau sunt obligate să primească această pregătire.
Educaţia nu înseamnă numai procesul de transmitere a informaţiilor privind cultura la noile
generaţii ci ea implică un proces mult mai complex de modelarea şi formare o noilor caractere în
conformitate cu un cod etic şi de valori specific comunităţii. Prin procesul educativ se întreprind
acţiuni directe sau indirecte asupra tuturor categoriilor de vârstă, educaţia cunoscând forme de
manifestare în raport de contextele sociale şi nivelurile de organizare din societate. Fiecare
individ se caracterizează prin educabilitate – respectiv perseverenţa omului în procesul de
educare şi de dobândire a experienţei ca potenţial uman la naşterea şi stadiul de fiinţă umană ca
realitate, conştientă de existenţa sa. Sfera educaţională cuprinde un complex de influenţe şi
acţiuni conştiente de formare şi dezvoltare a fiinţei umane. Educaţia este un proces specific
naturii umane şi orice act educativ are o finalitate perceptibilă.
Educaţia iniţială, axată prioritar pe valori concrete - în majoritatea lor naţionale şi locale -
contribuie la unitatea modului de gândire, simţire, exprimare şi comportament la formarea
sentimentului naţional, riscând să degenereze în naţionalism, în timp ce educaţia superioară,
axată prioritar pe valori abstracte - în majoritatea lor universale – contribuie la diversitatea
modurilor de gândire, simţire, exprimare şi comportament, riscând să degenereze în
cosmopolitism.
Ca proces de formare longitudinală, de selecţie succesivă şi de repartizare diferenţiată,
educaţia contribuie major la valorizarea potenţialului nativ al indivizilor. Prin proiectarea sa pe
obiective ferme şi prin realizarea sa în colectivităţi, educaţia pregăteşte sistematic generaţiile în
spiritul disciplinei instituţionale şi al relaţiilor interpersonale. Concentrând resurse intelectuale de
mare potenţial, instituţiile educaţionale, mai ales cele universitare, constituie factori importanţi
de creaţie şi progres social.
Educaţia depinde de competenţa corpului didactic, de inteligenţa copiilor, de suportul
material (bază materială şi finaţare) şi de deschiderea motivaţională de care beneficiază copiii.
Întrucât în societate se manifestă inegalitate socială, există riscul ca mulţi tineri dotaţi intelectual
aparţinând claselor defavorizate, dar lipsiţi de suportul material şi deschiderea motivaţională
adecvate, să nu poată să finalizeze procesul de educaţie. În acest fel copiii din clasele favorizate,
mulţi nedotaţi intelectual, urmează formele cele mai înalte de educaţie, în timp ce copiii din
clasele nefavorizate, inclusiv majoritatea celor dotaţi intelectual, se opresc pe diferite niveluri
ale procesului de educaţie. Prin aceasta ierarhia socială nu promovează întotdeauna valorile
reale, iar educaţia reproduce, într-o anumită măsură, inegalităţile sistemului.

171
 Trăsăturile educaţiei:
Procesul educative distinge printr-un set de trăsături intrinseci:
a) – caracterul ei specific uman.
b) – universalitatea.
c) – caracterul permanent.
d) – diferenţierea ei în funcţie de contextele reale în care acţionează.
e) – caracterul naţional.
Aceste trăsături ne demonstrează că procesul educativ este un factor formativ şi nu un proces
de dresaj sau de domesticire. Educaţia pune la dispoziţia factorului modelator – individ, grupuri
de indivizi sau societatea în întregul ei - mijloace, metode şi forme de socializare a individului.

XIII.2. Forme şi tipuri de educaţie

Diferenţerea tipurilor de educaţie se face în funcţie de mai multe criterii precum natura
instituţională, vârsta, domeniul de acţiune, criteriul psihologic etc.
a. Diferenţiere formelor de educaţie din punct de vedere instituţional:
Educaţia formală – este forma educaţională întâlnită în cadrul instituţiilor şcolare sau în alte
instituţii de educaţie publică în care baza procesului educativ îl constituie existenţa unor
programe prestabilite, aplicarea acestora făcându-se sub îndrumarea unui personal specializat şi
format la rândul lui in instituţii specializate. Relaţia educator – educat se desfăşoară sub
incidenţa unor norme şi reglementări stabilite de către factorii de putere ce conduc societatea în
acel moment. Este o formă educaţională ce modelează individul sub influenţa factorilor de
putere.
Educaţia nonformale – se mai cunoaşte sub denumirea de educaţie extraşcolară. Este o
formă educativă ce cuprinde toate metodele şi mijloacele de instruire pe care educatorul şi
educatul le susţin deliberat şi ambele părţi acceptă să comunice între ele în afara sistemului
educativ şcolar. Este o formă educativă acceptată de cele mai multe ori benevol de cele două
părţi implicate in procesul educaţional şi de cele mai multe ori are un impact mai profund decât
sistemul educativ formal.
Educaţia informală – sau educaţia indirectă, are loc fără o afirmare voită a educării din
partea educatorului şi din partea educatului, ea acţionează spontan în cadrul relaţiilor şi
intercţiunilor sociale. Este o formă educativă realizată mai ales prin intermediul modelelor pe
care şi le alege subiectul supus procesului educaţional şi are o influenţă puternică mai ale în
prima parte a procesului de socializare a individului.
b. Diferenţierea formelor de educaţie în raport cu vârsta
Din acest punct de vedere procesul educaţional asupra individului are loc pe tot parcursul
vieţii sale biologice, cu influenţe mai mari sau mai mici în funcţie de mai mulţi factori. Acest
lucru ne arată că procesul educativ este continuu, permanent şi modificabil.
- educaţia preşcolară
- educaţia şcolară.
- educaţia adulţilor.

c. diferenţierea formelor de educaţie după criteriul psihologic:

- educaţie intelectuală.
- educaţie fizică.
- educaţie afectivă.

172
 d. diferenţierea din punct de vedere al domeniului de acţiune:
- educaţie generală.
- educaţie profesională.
- educaţie culturală.
- educaţie pentru civilizaţie.
Analizând varietatea formelor şi tipurilor de educaţie, se relevă diversitatea actelor educative
ceea ce demonstrează că educaţie este un proces complex de acţiune şi interacţiune din partea
unui individ sau a unui grup de indivizi asupra altui individ sau grup de indivizi cu scopul
implementării unui model promovat de societatea respectivă.

XIII.3. Funcţiile educaţiei

Educaţia îndeplineşte anumite funcţii în societate, de aceea ea se bucură în societate de un
anumit statut care ar trebui să fie privilegiat.
Funcţia de îngrijire a copiilor În conformitate cu exigenţelele acestei funcţii se consideră că
fără o îngrijire organizată sistematic şi permanent din partea familiei şi a instituţiilor sociale, nu
se poate asigura creşterea, dezvoltarea fizică şi intelectuală a copiilor. Fiinţa umană cunoaşte cel
mai îndelungat proces de îngrijire, creştere şi educare.
Funcţia de transmitere a experienţei de viaţă şi de muncă - exprimă imperativul educării
noilor generaţii în spiritul moştenirii lăsate de generaţiile anterioare. Continuitatea între generaţii
şi continuitatea istorică nu este posibilă fără această asimilare a de către tineri a experienţei
acumulate în timp. Prin asumarea acestei funcţii de către actul educativ se realizează stabilitatea
şi echilibrul social fără ca aceasta să însemne o preluare ca atare a moştenirii, dimpotrivă ea are
loc în cadrul raporturilor între generaţii în forma contradicţiei între ele.
Funcţia de pregătire a copilului ca membru al societăţii – cade în sarcina actului educativ
viaţa socială nu ar fi posibilă dacă omul nu ar cunoaşte cum este organizată societatea, dacă nu ar
fi conştient de locul lui în viaţa socială, de drepturile şi răspunderile ce-i revin. În orice societate
fiecare individ tinde spre un loc ideal, de aceea toate acţiunile sale se îndreaptă pentru
construirea acestui ţel. În virtutea acestui fapt, copilul devine o fiinţă conştientă de locul şi rolul
său în societate, dar şi de limitele procesului de integrare socială, pe care caută să le înlăture sau
măcar să diminueze din efectele acestora asupra evoluţiei personalităţii sale.

XIII.4. Caracterul social al educaţiei

Definiţia de mai sus pune în lumină caracterul social al educaţiei. Educaţia constă într-o
socializare metodică a generaţiei tinere, în fiecare om există două fiinţe distincte, dar şi
inseparabile. Una este formată din stările psihice care ne privesc pe noi înşine, care se raportează
la evenimentele vieţii personale, adică fiinţa noastră individuală. Cealaltă reprezintă un sistem de
idei, sentimente şi obişnuinţe care exprimă în noi nu personalitatea noastră, ci grupul sau
grupurile diferite din care facem parte, precum: credinţele religioase, practicile morale, tradiţiile
de tot felul, opiniile colective etc. Totalitatea acestora alcătuieşte fiinţa socială, iar ţelul educaţiei
este să formeze, în fiecare membru al societăţii, această fiinţă.
Aici regăsim importanţa educaţiei şi fecunditatea demersurilor ei: această fiinţă socială nu
rezultă din fiinţa vie a omului printr-o dezvoltare spontană, inevitabilă, inerentă. În mod spontan
omul nu este înclinat să se supună autorităţilor vremii, să respecte normele de convieţuire,
regulile morale, să dea curs datoriilor sale civice. În mod spontan omul nu este dispus să se
sacrifice pentru binele colectiv. Fiinţa socială a omului este o construcţie socială. „Făcând
abstracţie de unele tendinţe vagi şi nesigure, care ar putea fi datorate eredităţii, copilul, intrând în

173
viaţă, nu aduce cu sine decât natura sa individuală. Societatea se găseşte, deci, la fiecare
generaţie nouă, în faţa unei aproape tabula rasa, pe care totul trebuie construit din nou. Trebuie
ca, pe căile cele mai scurte, ea să suprapună, peste această fiinţă egoistă şi asocială, o alta, în
stare de o viaţă morală şi socială. Aceasta este opera educaţiei şi se poate vedea de aici cât este
de mare. Ea nu se mărgineşte să dezvolte organismul individual în sensul indicat de natura sa,
scoţând la iveală forţele latente ce n-ar aştepta decât să se manifeste; ea creează în om o fiinţă
nouă” (ibidem, p. 39-40).
Doar educaţia, doar acţiunea formativă derulată în sânul neamului omenesc dispune de o
veritabilă forţă creatoare. Animalele primesc o altfel de „educaţie”, dacă astfel se poate numi
exercitarea progresivă la care puii sunt supuşi de către părinţii lor. „Educaţia” animalului poate
accelera dezvoltarea unor instincte care dorm în animal. Ea le trezeşte mai repede, însă nu-l
introduce într-o viaţă nouă; facilitează jocul funcţiilor naturale, fără să creeze nimic nou. Instruit
de adulţi, puiul va şti mai repede şi mai bine cum să se hrănească, cum să-şi facă un cuib, cum să
se apere, cum să înoate sau să zboare, dar părinţii nu-i învaţă pe pui nimic din ceea ce puii însuşi
n-ar fi putut descoperi singuri mai târziu, prin experienţă proprie. Animalul este altfel decât
omul, iar animalele formează societăţi mult mai simple care pot funcţiona doar graţie
mecanismelor instinctive, posedate de individ gata formate prin naştere.
La animale, „educaţia” nu adaugă nimic nou, nimic esenţial naturii, natura este suficientă
pentru viaţa individuală şi de grup. Altfel stau lucrurile cu omul. Diversele aptitudini presupuse
de viaţa socială sunt prea complexe pentru a se putea întrupa în organism sub forma
predispoziţiilor organice. Ele nu se pot transmite de la o generaţie la alta pe calea eredităţii.
Transmiterea se face, exclusiv, pe calea educaţiei.
Admitem, se va replica probabil, să concepem calităţile morale, care impun individului
privaţiuni care îi încorsetează tendinţele naturale, biologice, ca fiind produse în noi de acţiuni
exterioare nouă, dar oare nu există şi altele pe care fiecare om caută în mod natural să le
achiziţioneze, precum calităţile inteligenţei care-i permit să afle natura lucrurilor şi
comportamentul normal faţă de ele? Oare nu cumva lucrurile stau la fel şi în cazul calităţilor
fizice care stau în slujba sănătăţii noastre biologice, trupeşti?
Durkheim contestă legitimitatea unei astfel de abordări. Educaţia răspunde unor nevoi
sociale, fără excepţie, drept dovadă au existat societăţi care n-au apreciat calităţile intelectuale,
avantajele unei temeinice culturi intelectuale. Ştiinţa şi spiritul critic sunt date relativ recente.
Omul a avut nevoie de ştiinţă atunci când societatea i-a deşteptat-o. Iar societatea i-a deşteptat-o
atunci când ea însăşi i-a simţit nevoia. Momentul în cauză a sosit atunci când viaţa socială a
ajuns să fie aşa de complexă, încât nu mai putea funcţiona decât prin concursul gândirii
conştiente, graţie gândirii ştiinţifice. De-abia în acel moment cultura ştiinţifică a devenit
indispensabilă pentru mai buna funcţionare a vieţii sociale. Putem spune că în prezent cultura
ştiinţifică reprezintă o datorie a noastră, a tuturor, o datorie impusă de societate.
Cum stau lucrurile cu educaţia fizică? „În Sparta, ea avea ca scop, în primul rând, să
obişnuiască membrele cu oboseala. În Atena, era un mijloc de a face corpurile plăcute la vedere.
În timpul cavalerilor, i se pretindea să formeze războinici îndemânatici şi supli, pe când astăzi,
nu mai are decât un scop pur igienic, urmărind mai ales împiedicarea efectelor periculoase ale
unei culturi intelectuale excesive. Aşa că, chiar calităţile, care par la prima vedere dorite în mod
spontan, individul nu le cultivă decât dacă i-o cere societatea şi le cultivă aşa cum îi prescrie ea”
(ibidem, p. 41).
Societatea modelează oamenii după nevoile ei, această informaţie se cere a fi reţinută, căci
ea este esenţială pentru înţelegerea educaţiei ca fapt social. Dacă indivizii sunt supuşi, prin faptul

174
educaţional, în mod constant unor influenţe venite din afara lor, să însemne aceasta că ei sunt
nevoiţi să se supună unei tiranii atroce? Nu există o contradicţie între natura socială şi natura
umană. Cele două nu stau într-o opoziţie ireconciliabilă. Indivizii sunt interesaţi să se supună
comandamentelor sociale. Fiinţa nouă pe care societatea, prin intermediul acţiunii educaţionale,
o făureşte în noi reprezintă ceea ce avem noi mai bun, ceea ce putem avea noi mai folositor. Prin
intermediul educaţiei noi avem acces la ceea ce este mai omenesc şi mai profund în propria
noastră persoană. Ne naştem oameni, dar în acelaşi timp devenim oameni prin educaţie. Educaţie
face din noi ceea ce suntem, desigur, am mai spus-o, educaţia este apanajul lumii umane.
Omul este om doar pentru că trăieşte în societate. Morala laică ţine de natura societăţilor,
este o construcţie socială, ea se modifică în ritmul dezvoltării sociale, ori de câte ori societatea se
modifică, ori de câte ori se schimbă, de exemplu, regimul politic. Ea este un produs al vieţii
comunitare. „Într-adevăr, societatea ne scoate din egoismul individual; ea ne obligă să ţinem
seama şi de alte interese decât ale noastre, învăţându-ne să ne stăpânim pasiunile şi instinctele,
dominându-le, să ne strâmtorăm, să ne privăm şi să ne sacrificăm, subordonând scopurile
personale scopurilor mai înalte. Orice sistem de reprezentări care întreţine în noi ideea şi
sentimentul regulii şi al disciplinei, fie interne, fie externe, este instituit în conştiinţa noastră de
către societate. În felul acesta am căpătat puterea de a ne rezista nouă înşine, precum şi
stăpânirea asupra înclinaţiilor noastre, care este una din trăsăturile caracteristice ale fizionomiei
omeneşti şi care este cu atât mai dezvoltată cu cât suntem mai mult oameni” (ibidem, p. 41-42).
Este greu de crezut că societate ne scoate din egoismul individual, că fiind integraţi
societate, am devenit cele mai altruiste fiinţe posibile. Însă nu este mai puţin adevărat că şcoala
ne obligă să ţinem cont şi de nevoile altuia, să fim receptivi la suferinţa celui de lângă noi, să
sărim în ajutorul celui aflat în dificultate. Datorăm şcolii, şi implicit societăţii, extrem de multe.
Datorăm societăţii extrem de multe pe plan intelectual, fizic şi moral. Noţiunile fundamentale
dominante ale gândirii noastre, conceptele sunt elaborate de ştiinţă, ideile evoluează în ritmul
evoluţiei sociale. „Astăzi nu ne mai reprezentăm omul, natura, cauzalitatea, spaţiul chiar, aşa
cum şi le reprezentau cei din evul mediu, ceea ce înseamnă că nici cunoştinţele, şi nici metodele
ştiinţifice nu mai sunt aceleaşi. Ştiinţa este însă o operă colectivă, deoarece presupune o vastă
cooperare a tuturor savanţilor, nu numai dintr-o epocă, ci din toate epocile succesive ale istoriei”
(ibidem, p. 42).
Limbajul, aşa cum îl stăpânim noi acum, este o construcţie socială, prin învăţarea unei limbi
noi avem acces la un cumul întreg de idei, beneficiem de secole întregi de experienţă. Fără
limbaj nu am avea idei, prin limbaj omul se ridică deasupra simplei senzaţii, omul este o fiinţă
care nu se orientează după indicatori pur senzoriali. Durkheim este de părere că limbajul este
prin excelenţă un fenomen social. Limbajul conservă experienţa umană şi o transmite din
generaţie în generaţie. Înţelepciunea omenească nu se pierde cu fiecare generaţie care se stinge,
noua generaţie nu este în postura de a o lua de la capăt, într-un travaliu fără de sfârşit şi fără sens,
absurd. Generaţiile trec, se succed, se perindă, dar ştiinţa omenească sporeşte graţie limbajului.
Acumularea şi cooperarea de care am vorbit nu este posibilă decât în şi prin societate.
Societatea supravieţuieşte indivizilor luaţi separat, graţie ei putem vorbi de o moştenire a
trecutului. Între individ şi societate nu există, aşadar, relaţii antagonice, presupusul antagonism
dintre individ şi societate nu are fundament. „Departe ca aceşti doi termeni să se opună şi să nu
se poată dezvolta în sens invers unul faţă de altul, ei se presupun. Individul voind societatea, se
vrea pe el însuşi, acţiunea exercitată de societate asupra lui, pe calea educaţiei, neavând ca obiect
sau ca rezultat micşorarea sau denaturarea lui, ci tocmai din contra, sporirea lui şi formarea unei
fiinţe cu adevărat omeneşti. Negreşit, această sporire nu se poate face fără efort, dar tocmai

175
aceasta este una din caracteristicile cele mai esenţiale ale omului, anume puterea de a face
eforturi de bună voie” (ibidem, p. 43).
Prin educaţie, societatea nu lucrează în direcţia diminuării personalităţii umane, ci în direcţia
sporirii ei, în direcţia dezvoltării ei armonioase şi plenare. Desigur, nu dorim să facem o
incursiune în specificul educaţiei de tip comunist sau nazist, s-a vorbit în cazul acestor societăţi
de o constantă şi prelungită acţiune de spălare a creierelor. Educaţia existentă în societăţile
democratice promovează valori care stau, în mod armonios, în slujba interesului individual în
slujba celui colectiv. Durkheim doreşte să sublinieze ideea că nu există om în afara cadrului
social, sau un astfel de om ar fi o construcţie pur teoretică, deci fictivă. Atunci când vorbim de
om vorbim de aparţinătorul unui anumit spaţiu geografic şi cultural.
XIII.4. 1. Învăţarea socială
Lazăr Vlăsceanu considera că procesul de socializare este, prin excelenţă, un proces de
asimilare a experienţei sociale vizibil prin mutaţia survenită în planul manifestărilor
comportamentale. Este un proces de învăţare care are ca obiect:
- experienţa privită ca experienţă individuală sau colectivă axată pe:
 indivizi;
 grupuri;
 organizaţii
 societăţi integrale;
- conţinutul acesteia este dat de:
 normele;
 valorile;
 rolurile sociale;
 cunoştinţele;
 deprinderile;
 atitudinile;
 modelele de comportare morală, politică sau profesională practicate în contexte
micro sau macrosociale;
„Corespunzător acestor ultime două tipuri de contexte, o parte din cercetările dedicate
acesteia vizează explicarea învăţării sociale ca o formă de învăţare inovatoare, bazată pe
anticipare şi participare, pe asumarea responsabilităţii individuale şi colective în identificarea,
înţelegerea şi reformularea problemelor sociale, în perspectiva asumării de roluri, în edificarea
strategiilor şi proceselor dezvoltării sociale” (Plugaru, p. 86).
Unii cercetători au pus în conexiune învăţarea socială cu fenomenul psihologic al imitaţiei.
Un comportament social se învaţă prin imitaţie, susţin ei, atunci când vorbim de model implicit
sunt nevoiţi să vorbim şi despre cei care se „inspiră” din modele, imitatorii. Orice persoană
dispune de tendinţa de a imita, de a-şi însuşi anumite tipuri de comportamente. Educaţia
umanistă, interculturală sunt produsele învăţării sociale, pentru a o înţelege mai bine reproducem
o tipologie a lui Pavel Mureşan (după L. Plugaru, p. 91-92):

Tipuri de învăţare Produse ale învăţării

1. Prin observare şi organizare
2. Prin auto şi interexperimentare
Comportamente sociale elementare, moduri de
prezentare, adresare, comunicare, salut; tehnici
de rezolvare a unor situaţie sociale; expresii
verbale, faciale, emoţionale.
Trăiri afective pozitive sau negative, experienţe

176
 de viaţă, cunoştinţe, abilităţi şi capacităţi de
acţiune socială elementară şi complexă.
3. Prin recompensă şi pedeapsă Reacţii, mişcări, intenţii, tendinţe, dorinţe, etc.,
acceptate şi condiţionate social, dezînvăţarea
celor indezirabile social.
4. Prin condiţionare socială operantă Reacţii, acţiuni, atitudini, mişcări sociale
condiţionate pozitiv.
5. Învăţare incidentală Experienţe de viaţă, capacităţi de decizie şi de
acţiune rapidă în situaţii sociale critice,
strategii şi tehnici de control social şi de
prevenire a situaţiilor sociale conflictuale,
vigilenţă socială, etc.
6. Prin condiţionare asociativă Reflexe, stereotipuri, deprinderi şi
automatisme, simboluri, semne sociale
condiţionate.
7. Învăţare directă, prin instrucţiuni verbale Argumentare şi convingere, opinii, atitudini,
convingeri, stiluri cognitive, orientări valorice,
capacităţi şi atitudini de comunicare,
argumentare şi convingere, tehnici de
persuasiune.
8. Învăţare prin imitaţie Concepţii, mentalităţi, aspiraţii, interese,
idealuri, valori, modele şi stiluri de muncă şi
viaţă, moduri de trăire, gândire, acţiune,
sentimente, etc.
9. Învăţarea rolurilor sociale Stiluri interacţionale, orientări valorice,
concepţii despre lume şi viaţă, trăsături de
personalitate, de grup şi de clasă, capacităţi şi
aptitudini psihosociale de organizare şi
conducere a grupurilor; aptitudini de decizie,
control şi previziune socială; autocontrolul şi
concepţia despre sine; autocunoaşterea şi
intercunoaşterea; interiorizarea normelor şi
valorilor sociale, a conţinuturilor rolurilor
sociale; modele de gândire, trăire şi comportare
individuală, colectivă şi socială; inteligenţă
socială, etc.
L. Plugaru precizează că unii autori fac distincţia între învăţarea socială şi învăţarea
societală. Prima vizează însuşirea de către indivizi a comportamentului social, pe când cea de-a
doua pune în lumină un proces de învăţare al cărei subiect este societatea globală. Cele două se
deosebesc sub aspect calitativ:
 învăţarea socială implică participarea emoţională a subiectului în procesul
asimilării experienţelor, rolurilor, comportamentelor sociale, implicării în relaţii
sociale, interumane, receptării şi înţelegerii unor semnificaţii şi valori;
 învăţarea societală este impersonală, interpersonală şi transpersonală, fiind
mediată atât de mecanisme psihologice – ca în cazul învăţării sociale – ca şi de
altele de natură psihosocială, sociologică.

177
 XIII. 4. 2. Rolul statului în plan educaţional
Durkheim priveşte educaţia din unghi social, ca fapt social, ca fenomen al vieţii colective. El
vorbeşte şi de rolul statului în materie de educaţie: de aceea el analizează, comparativ, drepturile
statului şi pe cele ale familiei în materie de educaţie.
„Copilul, se zice, este mai întâi al părinţilor: lor le aparţine deci conducerea, aşa cum ei o
înţeleg, a dezvoltării sale morale şi intelectuale. Educaţia este concepută, în acest caz, ca ceva cu
totul privat şi casnic. Considerând lucrurile din acest punct de vedere, se tinde, în mod natural, a
se reduce la minimum posibil intervenţia statului în această materie. El ar trebui, se zice, să se
mărginească a servi ca auxiliar şi substitut al familiei. Când ea nu este în stare să se achite de
datoriile ei, este natural ca statul să se însărcineze cu aceasta. Este natural, de asemenea, ca el să-
i facă sarcina cât mai uşoară posibil, punându-i la dispoziţie şcoli, în care ea să poată, dacă vrea,
să-şi trimită copiii. Trebuie să se închidă însă strict în aceste limite, interzicându-şi orice acţiune
pozitivă, destinată să imprime o orientare determinată spiritului tineretului” (ibidem).
Rolul organismului statal nu trebuie să fie pur negativ, educaţia are, în primul rând, o funcţie
colectivă, adică o funcţie socială: ea urmăreşte mai buna integrare a individului în societate.
Educaţia urmăreşte adaptarea copilului la mediul social, în care acesta este destinat să trăiască,
afirmă Durkheim, este normal, în consecinţă, că societatea nu are cum să se dezintereseze de un
astfel de proces complex şi îndelungat. „Cum ar putea să se dezintereseze, când ea este reperul
după care educaţia trebuie să-şi orienteze acţiunea? Este deci dreptul ei să amintească, fără
încetare, profesorului, care sunt ideile şi sentimentele pe care trebuie să le imprime copilului,
spre a-l pune în armonie cu mediul, în care acesta trebuie să trăiască” (ibidem).
Dacă educaţia are, prin excelenţă, o funcţie socială, atunci statul nu are cum să se
dezintereseze de actul pedagogic. „Dacă societatea n-ar fi mereu prezentă şi vigilentă, pentru a
obliga acţiunea pedagogică să se exercite într-un sens social, aceasta s-ar pune fatal în serviciul
credinţelor particulare, iar marele suflet al patriei s-ar diviza într-o mulţime incoerentă de suflete
fragmentare, în conflict unele cu altele, ceea ce înseamnă a merge cu totul contra scopului
fundamental al oricărei educaţii” (ibidem). Societatea reprezintă cadrul indispensabil al
umanizării noastre, educaţia are rolul de a asigura între membrii ei o comunitate de idei şi
sentimente, prin care chiar societatea rezistă în timp. Dar pentru ca scopul acesta să fie atins,
educaţia nu trebuie lăsată la voia particularilor. Educaţia nu trebuie să aibă la baza ei interese
strict personale.
Statul se interesează îndeaproape de acţiunea pedagogică, fapt ce nu înseamnă că statul ar
trebui să monopolizeze învăţământul. Iniţiativa particulară este ingredientul indispensabil al
progresului şcolar, individul este mai novator decât statul.
Statul este exponentul interesului public, el trebuie să permită deschiderea unor şcoli care nu
intră direct în patronajul lui, dar el nu se poate dezinteresa de ceea ce se petrece în aceste şcoli.
Educaţia trebuie să rămână sub controlul statului, funcţia de educator poate fi îndeplinită doar ce
cei ce prezintă anumite garanţii verificate de autoritatea statală. Rămâne de văzut până unde se
poate implica statul în actul pedagogic, principiul intervenţiei statului în educaţie nu are cum să
fie contestat.
„Şcoala nu poate fi chestiune de partid, iar profesorul nu şi-ar realiza datoriile sale, dacă ar
uza de autoritatea de care dispune pentru a atrage copiii pe făgaşul preferinţelor sale personale,
oricât de justificate i s-ar părea ele. Dar, în ciuda tuturor divergenţelor, există chiar de pe acum,
la baza civilizaţiei noastre, un număr oarecare de principii care, în mod implicit sau explicit, sunt
comune tuturor şi pe care, în orice caz, foarte puţini îndrăznesc să le nege deschis şi pe faţă:
respectul raţiunii, ştiinţei, ideilor şi sentimentelor, care sunt la baza moralei democratice. Rolul

178
statului este să desprindă aceste principii esenţiale, să pună să fie învăţate în şcolile sale, veghind
ca nicăieri să nu fie ignorate de copii şi să se vorbească pretutindeni de ele cu respectul ce li se
datorează” (ibidem, p. 44).

179
TEMA XIV: Rasă şi etnicitate: definirea rasei şi etniei, analiza logică a crizei de identitate,
dimensiuni reprezentative și indicatori de analiză a identității, identitate europeană,
prejudecãţile şi discriminãrile

XIV.1. Grupul etnic

Oamenii se deosebesc statistic, ca mulţimi, atât din punct de vedere natural, mai ales prin
culoarea pielii, ca rase, cât şi din punct de vedere cultural , mai ales prin limba vorbită, ca etnii.
Aceste caracteristici reprezintă elemente obiective de delimitare a raselor şi etniilor. Grupul etnic
este definit ca o populaţie distinctă în cadrul unei societăţi mai largi a cărei cultură este diferită
de a sa. Membrii grupului etnic au un semnificativ sentiment al identităţii, datorită unor trăsături
caracteristice comune de natură rasială, naţională şi culturală. În fiecare societate convieţuiesc
persoane aparţinând diferitelor grupuri etnice, grupuri care pot fi majoritare sau minoritare. Un
grup etnic se particularizează în special prin diferenţele culturale în raport cu societatea:
obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente, religie, limbă, concepţie despre viaţă. Membrii oricărui
grup etnic se simt şi par uniţi între ei prin trăsăturile caracteristice proprii. Datorită acestor
trăsături distincte membrii unui grup etnic se deosebesc de membrii celorlalte grupuri etnice.
Între grupurile etnice din fiecare societate se stabilesc relaţii prin intermediul cărora se realizează
comunicarea şi echilibrul sistemului social. Membrii unui grup etnic au o identitate distinctă,
generată de un tip particular de istorie. Structura unui grup etnic include persoane din toate
grupele de vârstă şi de ambele sexe. Grupul etnic este o realitate socială concretă care rezultă din
interrelaţiile şi contactele umane. Numai prin intermediul relaţiilor cu persoane care aparţinând
altor grupuri etnice se pune în evidenţă identitatea fiecărui grup etnic.
Contactele umane dintre persoane aparţinând unor grupuri etnice diferite pune în evidenţă
raportul dintre grupul intern şi grupul extern, unde operează conştiinţa de Noi şi conştiinţa de Ei.
Aceste delimitări evidenţiază un proces esenţial şi anume etnicitatea.
Etnicitatea implică nu doar diferenţele culturale, dar presupune ca necesitate existenţa unor
contacte umane, prin intermediul cărora membrii grupurilor etnice se simt ei înşişi distinctiv
cultural unii faţă de alţii. Etnicitate presupune în mod obligatoriu două aspecte: conştiinţa
identităţii culturale şi interacţiunea care demonstrează contactul şi implicit diferenţa culturală.
Etnicitatea este o trăsătură universală.
Conceptul de grup etnic a fost utilizat pentru prima dată în S.U.A. pentru a desemna, pentru
a defini pe imigranţii stabiliţi în valuri succesive în această ţară şi care se distingeau prin limbă,
cultură, religie de populaţia autohtonă. S-a constatat că la a doua sau a treia generaţie s-au
diminuat deosebirile dintre imigranţi şi populaţia americană. Aceste evoluţii au dus la teza
privind constituirea unei naţiuni americane omogene cultural. Dar în pofida amestecului
(amalgamului) etnic şi a presiunii exercitate, nu s-a realizat asimilarea grupurilor etnice care, în
continuare, persistă şi se afirmă distinct în societatea americană. Specialiştii sociologi consideră
că acest fenomen reprezintă o problemă esenţială pentru viitorul Statelor Unite.

XIV.2. Minorităţi
Analiza relaţiilor dintre rase şi etnii din orice societate pune în evidenţă atât raporturi de
colaborare şi cooperare, cât şi raporturi de forţă şi influenţă. Devine evident faptul că rasa sau
etnia care domină în societate accede sistematic către poziţii sociale majore, impunându-se astfel
ca majoritară, iar rasele (etniile) dominate desced continuu spre poziţii sociale minore, devenind
astfel minoritare.

180
 În general, minorităţile sunt definite ca acele grupuri sociale care au atitudini şi
comportamente specifice faţă de majoritate. Raportul majoritate/minoritate apare şi se manifestă,
de regulă, în cadre statale şi el presupune delimitări legate de limbă, rasă, naţionalitate, religie
etc. Relaţiile dintre majoritate şi minoritate sunt determinate de doi factori:
a). un prim factor are în vedere dimensiunea numerică.
b). al doilea factor se referă la raportul de putere şi influenţa dintre majoritate şi minoritate.
De regulă, majoritatea domină numeric şi deţine pârghiile principale de putere şi influenţa în
societate.
Se cunosc situaţii când grupul etnic, cu un număr mai mic de persoane s-a manifestat ca
grup majoritar, ca majoritate şi grup dominant, deşi numeric avea statut de minoritate. De
exemplu în Africa de Sud , o lungă perioadă de timp, populaţia neagră a fost dominată de grupul
alb. În acest caz sociologii au discutat despre populaţia neagră majoritară numeric ca despre un
grup minoritar. Elocvent în acest sens a fost şi Imperiul Austro-Ungar în care doar o naţiune sau
două, fără a fi majoritare au dominat pe toate celelalte, deşi fiecare era majoritară pe teritoriul
locuit de acestea. Minorităţile naţionale sunt identificate pe teritoriul statului unde fiinţează atât
în grupuri compacte cât şi dispersate.
Grupul minoritar este o populaţie cu o conştiinţă proprie şi/sau culturală, cu relaţii stabilite
numai între membrii consangvini şi care fac căsătorii endogame.
Trăsăturile grupului minoritar (după James W. Vander Zanten).
a). un grup minoritar este un grup ai căror membri cunosc discriminarea, segregarea,
agresiunea sau percheziţia din partea oricărui grup dominant.
- discriminarea este determinată de diferenţele de putere dintre cele două grupuri.
b). minoritatea are o conştiinţă proprie de grup caracterizată printr-o conştiinţă a
singularităţii.
- minoritatea posedă o afinitate socială şi psihologică cu cei care sunt ca ei.
c). minoritatea este caracterizată prin trăsături fizice şi culturale care o disting de grupul
dominant.
- în virtutea acestor trăsături minoritarii se reunesc, iar aceasta face posibilă plasarea lor
în poziţii mai puţin dezirabile în societate.
d). o persoană care aparţine unei minorităţi are o poziţie atribuită (ascriptivă), datorită căreia
nu poate decide asupra statusului ei. (de exemplu – un ins nu poate să aleagă între a fi alb sau
negru).
e). membrii unei minorităţi sunt obligaţi să facă căsătorii endogame.
Tipuri de minorităţi:
- minorităţi sociale:
- minorităţi naţionale.
- minorităţi rasiale.
- minorităţi politice.
- minorităţi religioase.

1. Minorităţile naţionale – s-au format de-a lungul timpului prin convieţuire, în diferite
contexte istorice, astfel:
a- la graniţa unor statului unde locuiesc şi statul de origine- de exemplu germanii din
regiunea Sudeţi; danezii dinlandul Schleswig-Holstein; suedezii din insulele landului Asland.
b- prin plebiscit – de exemplu zona Malmedy care ales Belgia în loc de Germania;
Klagenfurt care a intrat în componenţa Austriei în loc de cea a Iugoslaviei; regiunea Sopron care

181
a trecut la Ungaria în loc de Austria; regiunea Saar care a cceptat să fie încorporată la Germania
în loc de Franţa.
c- prin evoluţie istorică precum minoritatea maghiară din România, cea a slovenilor din
Austria, a germanilor din Gdansk, a românilor din Ungaria, a albanezilor din Serbia.
d- prin emigrare de la un stat la altul, precum kurzii şi turcii în Germania;
maghrebienii în Franţa; chinezii, japonezii, portoricanii şi jamaicanii în Statele Unite ale
Americii.
2. Minorităţile lingvistice fac parte din grupul larg al minorităţilor sociale. Limba este un
factor care determină afirmarea unei minorităţi precum: suedezii în Finlanda; germanii în Europa
de Est sau grupurile lingvistice minoritare din India care vorbesc una din cele aproape 100 de
limbi care nu sunt recunoscute ca dominante. India are doar 14 limbi dominante la un miliard de
locuitori.
3. Minorităţile religioase sunt rezultatul deosebirilor religioase care există între rase şi etnii,
dar şi în cadrul aceleiaşi rase sau etnii. Minorităţile religioase apar, de regulă, în grupurile
minoritare din statele unde populaţia majoritară aparţine unei alte religii.
Minorităţile religioase pot să apară în cadru aceluiaşi grup etnic sau minoritatea religioasă
poate fi simultan una etnică şi lingvistică (ex. adventiştii şi baptiştii în România, ungurii din
Serbia – sunt catolici).
Problema drepturilor şi a obligaţiilor minorităţilor în cadrul statului naţional:
Chestiunea este foarte mult discutată nu numai din punct de vedere ştiinţific, dar şi în plan
politic şi al relaţiilor internaţionale.
Persoanele ce aparţin minorităţilor naţionale sunt egale în drepturi cu toţi ceilalţi cetăţeni ai
statului, prin respectarea dreptului la identitatea lingvistică, culturală şi religioasă. Minorităţile
sunt obligate să respecte legile statului în care trăiesc, să manifeste loialitate şi fidelitate faţă de
statul căruia îi aparţin. Protecţia minorităţilor este reglementată pe plan internaţional, numeroase
documente europene şi internaţionale stabilesc măsuri de aplicare a deciziilor care asigură
respectarea drepturilor minorităţilor. Ea este respectată în anumite state, România fiind un
exemplu în acest sens. Drepturile minorităţilor nu sunt respectate în multe state precum: Grecia,
Franţa, Moldova, Rusia.
Rolul minorităţilor în schimbarea socială
Prezenţa grupurilor minoritare în cadrul unei societăţi este un factor al proceselor de
schimbare socială. Grupurile minoritare sunt un stimul constant de schimbare socială din cauza
diferenţelor culturale faţă de majoritate. Minoritarii caută permanent să-şi exprime identitatea,
ceea ce duce la o competiţie socială între ei şi majoritate.
Minoritarii caută să direcţioneze raporturile cu majoritatea spre realizarea intereselor lor,
fapt pentru care se manifestă ca un factor de presiune permanent care adesea este perceput ca un
element de perturbare a ordinii sociale sau de conflict. De regulă, minoritarii se asociază cu alţi
minoritari pentru a produce modificări sociale.
Minoritarii au un număr disproporţionat de mare de indivizi creativi şi inventivi deoarece
status lor marginal îi obligă să caute soluţii de depăşire a acestei condiţii. Din necesitatea de a se
integra în societate, membrii minoritari adoptă strategii creative faţă de membrii grupului
dominant. Minoritatea este un element al schimbării, dar nu orice schimbare este benefică pentru
societate şi chiar pentru minoritarii înşişi.

XIV.3. Rasa

182
 Rasa constituie o temă predominant antropologică. Antropologia este ştiinţa despre om ca
individ, grup şi specie vizând atât structura cât şi comportamentul acestor entităţi.
Din punct de vedere biologic, conceptul de rasă este utilizat în sens ştiinţific fiind considerat
o subdiviziune a speciei. Biologii definesc rasa ca fiind un grup de indivizi (oameni) înrudiţi prin
intercăsătorie şi care se deosebesc de alte grupuri de populaţie prin frecvenţă anumitor trăsături
ereditare.
Din punct de vedere sociologic, conceptul de rasă are o accepţie prioritar socială fiind definit
ca un grup de indivizi care se particularizează de celelalte grupuri ale speciei în principal prin
caracteristicile culturale şi în secundar prin cele biologice. În biologia umană există o singură
specie Homo Sapiens, apărută cu cel puţin 300 000 de ani în urmă şi care are 3 rase principale (
rasa caucaziană, rasa mongoloidă şi rasa negroidă) şi circa 27 de rase secundare. Rasa nu
depinde de caracterele civilizaţiei. Nu există o rasă chineză, o rasă japoneză, o rasă americană
sau o rasă latină. Rasa nu este identică cu naţionalitatea sau etnia.
Cercetările genetice au demonstrat că toate rasele sunt egale din punct de vedere biologic şi
nu au evidenţiat nici o diferenţiere sensibilă în ceea ce priveşte dezvoltarea creierului.
Perspectiva biologică asupra rasei arată că nu există o rasă pură pentru că grupurile umane au
cunoscut un puternic amestec în evoluţia lor biologică. Diferenţierile rasiale se datorează
caracteristicilor fizice distincte fiecărei rase principale sau secundare: culoarea părului, a irisului,
tipul şi gradul de pilozitate facială şi corporală, forma pleoapelor, ochilor, nasului, buzelor,
capului, etc.
Perspectiva sociologică asupra rasei arată că deosebirile, decalajele culturale dintre popoare
nu se datorează caracteristicilor rasiale. Ele sunt determinate de diversitatea mediilor naturale,
geografice, sociale, economice şi culturale în care au evoluat diferitele popoare aparţinând, nu o
dată, aceleiaşi rase.
Trebuie menţionat una aspect foarte important şi anume acela că în cadrul dimensiunii
sociologiei a conceptului de rasă întâlnim foarte multe stereotipuri, prejudecăţi care nu o dată au
fost „valorificate” ideologic.

XIV.4. Discriminarea rasial-etnică

Dominarea, ca relaţie consacrată, permite rasei dominante să se raporteze la rasele/etniile
dominate într-un mod prestabilit, prin care judecăţile concrete de valoare referitoare la acestea
sau la reprezentanţii acestora sunt înlocuite cu judecăţi preelaborate. În acest fel percepţia
realităţii este înlocuită cu imagini şablon, deci cu stereotipuri , care sunt atât de fixate şi de
generalizate încât absolut toţi membrii rasei/etniei dominate sunt percepuţi ca identici, inclusiv
excepţiile fiind interpretate, prin raţionalizare, ca dovezi ce confirmă regula.
Termenul de prejudecată vine din două cuvinte latine, prae însemnă înainte şi judicum
însemnă judecată, ceea ce se poate traduce ca o judecată înainte de a cunoaşte faptele, adică o
judecată anticipată, rigidă, emoţională.
Prejudecata este definită ca un set de credinţe, stereotipuri şi emoţii puternice tipic negative
despre un grup de indivizi, care predispun pe un individ să acţioneze într-un anumit mod faţă de
acel grup.
Prejudecata înseamnă cunoaştere, emoţie şi predispoziţie la acţiune în chip prestabilit.
Cunoaşterea (credinţele) specifică prejudecăţii se bazează pe simplicitate şi rigiditate, pe
stereotipuri mentale, nesofisticate despre o realitate relativ ştiută. Dacă, spre exemplu un ţigan se
comportă rău, el este considerat ca rău pentru că este ţigan, iar dacă se comportă bine, el nu este
considerat ca bun, tot pentru că este ţigan.

183
 Componenta emoţională (afectivă) specifică prejudecăţii implică sentimente şi trăiri, de
regulă negative şi intense despre un grup etnic şi membrii acestuia. Prejudecata este eminamente
negativă. Uneori este şi pozitivă, când întâlnim prejudecăţi care exprimă o atitudine pozitivă faţă
de grupul etnic; de exemplu percepţia faţă de saşi.
Prejudecata este o atitudine retrogradă, poate fi definită şi ca absenţă a raţionalităţii. În
esenţa ei, prejudecata este o atitudine, o stare mintală.
Discriminarea este definită ca fiind tratarea inegală a unui individ sau a unui grup social în
raport cu unele trăsături cum ar fi apartenenţa etnică, rasială, religioasă, socială, etc.
În mod obişnuit discriminarea desemnează acţiunile unei majorităţi dominante asupra unei
minorităţi dominate şi implică un prejudiciu adus minorităţii. În viaţa socială discriminarea
înseamnă negarea arbitrară a privilegiilor, puterii şi prestigiului membrilor unui grup minoritar,
cu nimic inferior membrilor din grupurile dominante.
Discriminarea poate fi:
- individuală – exercitată de către individ.
- instituţională. Aceasta se manifestă prin faptul că reprezentanţii rasei dominante
încadrează şi deţin posturile cheie în instituţiile sociale (guvernamentale, şcolare, sanitare,
economice).În acest mod discriminarea pătrunde în structurile şi funcţionalitatea instituţiilor şi se
transformă în discriminare instituţională.
Discriminarea este de mai multe tipuri (se manifestă sub mai multe forme):
- evitarea pasivă.
- verbalizarea negativă.
- activă şi violentă.
Atitudinile discriminatorii nu se manifestă numai din parte grupurilor dominante ci şi de
către cele dominate. Preferinţa exclusivă pentru propriu grup este o formă de discriminare numită
autodiscriminare.
Prin optica unidirecţională a sterotipurilor şi prejudecăţilor raportate în mod prestabilit la
viaţa socială, realitatea este împărţită arbitrar, într-o parte pozitivă aparţinând de rasa dominantă,
şi o parte negativă, care include toate rasele dominate. Prin extensie şi mentalitatea se divide
valoric în convingerea superiorităţii rasei dominante şi a inferiorităţii raselor dominate, devenind
astfel rasism.
Rasismul este un proces de discriminare construit pe un set de credinţe şi ideologii conform
cărora rasele omeneşti se pot clasifica în rase superioare şi rase inferioare pe baza
caracteristicilor biologice fundamentale diferite cu care sunt înzestrate. Rasismul este o creaţie a
epocii moderne.
Din antichitate şi până în secolul al XVI-lea, religia a fost unicul criteriu de discriminare.
Reforma lui Martin Luther (1517) a introdus un nou criteriu de discriminare legând sentimentul
religios de etnie (protestantismul german). Iluminismul a adus ideea evoluţiei şi implicit a
dezvoltării inegale a etniilor şi a raselor. Contele de Gobineau (1835 – 1857), într-o lucrare
intitulată „Essai sur l'inégalité des races humaines”, a susţinut superioritatea populaţiilor nordice
asupra tuturor celorlalte populaţii.
Rasismul este o ideologie care caută să justifice relaţiile de putere dintre grupurile rasiale.
Acesta proclamă inegalitatea genetică ca fiind ceva înnăscut şi imuabil între rase şi
argumentează necesitatea creării şi menţinerii unui sistem de stratificare datorat diferenţelor
rasiale. Rasismul promovează teza necesităţii unei ordini ierarhice între rase, culturi şi civilizaţii,
unele fiind considerate superioare şi altele inferioare ceea ce ar justifica dominaţia primelor

184
asupra celorlalte. Doctrina rasistă proclamă necesitatea de a se menţine puritatea etnică prin
interzicerea căsătoriilor mixte şi a relaţiilor sexuale între rase diferite.
Rasismul a fost şi este generat atât de motive economice ( politica colonială,
războaiele de agresiune, oprimarea unor grupuri minoritare, sclavia modernă) cât şi de variaţiile
culturale şi caracteristicile fizice specifice diferitelor popoare şi etnii.

XIV.5. Strategii ale grupurilor dominante faţă de grupurile minoritare

Grupurile dominante acţionează în relaţiile cu grupurile minoritare pe baza unor strategii, a
unor politici menite să impună un anumit mod de acţiune faţă de problemele specifice
minorităţilor.
Tipuri de politici:
- asimilarea
- pluralismul etnic
- protecţia legală a minorităţilor
- transferul de populaţie
- subjugarea
- exterminarea
Asimilarea – se referă la fuziunea culturală în care două grupuri etnice se amestecă într-atât
încât devin o entitate. Milton G. Gordon – a pus în evidenţă 7 dimensiuni ale asimilării:
asimilarea culturală; asimilarea structurală; asimilare maritală; asimilarea de identificare;
asimilarea receptivă (absenţa prejudecăţii); asimilarea civică (absenţa conflictului de valori şi de
puteri); comportament receptiv (absenţa discriminării).
Asimilarea poate fi naturală şi forţată. Asimilarea naturală are loc în relaţiile directe între
grupurile etnice. Ea apare din nevoia de consolidarea a vieţii politice, economice şi sociale şi se
realizează în principal prin căsătorii mixte. Asimilarea forţată se face printr-un sistem de măsuri
guvernamentale sau politice, care presupune suprimarea folosirii limbii şi valorilor culturale ale
minorităţii.
Pluralismul etnic reprezintă politica prin care minorităţile sunt menţinute la dimensiunile
lor istorice şi culturale.
Protecţia legală a minorităţilor reprezintă o strategie prin care se asigură mijloacele politice,
juridice şi materiale de protejare a lor.
Transfer de populaţie constituie o soluţie propusă pentru soluţionarea unor puternice
conflicte etnice. Spre exemplu, în anul 1972 ăn urma conflictului intern din Uganda, populaţia
asiatică a plecat din ţară. O situaţie asemănătoare s-a înregistrat în fosta Iugoslavie, când din
cauza epurărilor etnice diferite minorităţi au fost obligate să îşi părăsească zonele de locuit şi să
plece în statele unde etnia respectivă era majoritară (vezi sârbii din Kosovo).
Subjugarea minorităţilor este strategia prin care se urmăreşte integrarea lor în societate şi
conducerea lor de către majoritate.
Exterminarea se manifestă în societăţile în care culturile raselor sunt incompatibile, conflict
interetnic atât de grav încât se apelează la distrugerea fizică a unui grup etnic. Spre exemplu:
nord-americanii au ucis mai mult de două treimi din populaţia indiană; în anul 1905 în Imperiul
Otoman au fost ucişi peste 1,5 milioane de armeni; între anii 1939 – 1945, circa 6 milioane de
evrei, ţigani şi slavi au fost ucişi de către nemţi; în cei zece ani de război civil (1990 – 2000) în
fosta Iugoslavie au fost ucişi din considerente etnice, după unele surse, peste 400.000 de oameni.

185
Bibliografie

ABRAHAM, Dorel, Introducere în sociologia urbană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1991.
ALEXANDRU, P.,F., Religia şi Morala în concepţia Şcoalei sociologice franceze.
Librăria şi Tipografia George Cerchez, 1940.
ANDREI, Petre, Sociologie generală, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1936.
BANCIU, Dan, Elemente de sociologie juridică, Lumina Lex, 2000.
BATÂR, Dumitru, Sociologie: Probleme teoretice şi analize ale investigaţiilor de teren.
Sibiu, Psihomedia, 2003
BĂDESCU, I., Civilizaţia industrială şi perspectiva socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1983.
BĂDESCU, I., De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
BERNSTEIN, Basil, Studii de sociologie a educaţiei, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1978.
BONDREA, Aurelian, Sociologia culturii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1981.
BUŢIU, Călina Ana, Dezvoltare comunitară, Alba-Iulia, 2003
BUZĂRNESCU, Ştefan, Introducere în sociologia organizaţională şi a conducerii,.
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995
CIUCĂ, Valerius M., Lecţii de sociologia dreptului: Câteva repere în sociologiă
generală a dreptului, Iaşi, Polirom, 1998
COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom, 1999
COSTEA, Ştefan, Sociologie românească contemporană: O perspectivă în sociologia
ştiinţei, Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
CRISTEA, Sorin, Sociologia educaţiei, Piteşti, Editura Hardiscom, 1998
Cuciuc, Constantin, Introducere în sociologia religiilor. Ediţia a II-a, Bucureşti, Gnosis,
1996
CUILENBURG, J.J. Van, Ştiinţa comunicării, J.J. Ediţia a II-a, Bucureşti, Humanitas,
2000
DEFLEUR, Melvin, L., Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Polirom, 1999
DRĂGAN, Ioan, Sociologie, comunicare, societate, Piteşti, Editura Universităţii din
Piteşti, 2001.
DRĂGAN, Ion, Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda în societatea
contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980
DURKHEIM, Émile, Educaţie şi sociologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1980
DURKHEIM, Émile, Formele elementare ale vieţii religioase: Sistemul totemic în
Australia, 2005
ESCARPIT, Robert, De la sociologia literaturii la teoria comunicării: Studii şi eseuri,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980
FULEA, Maria, Modernizare şi structură socială în comunitatea rurală, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982.
FULGA, Gheorghe, Schimbare sociala şi cultură politică, Bucureşti, Editura Economică,
2000

186
 GEORGESCU, Florin, Societate şi religie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982.
GROSS, Peter, Colosul cu picioare de lut: Aspecte ale presei româneşti post-comuniste,
Iaşi : Polirom, 1999.
GROSU, Nicolae, Tactica angajării: O abordare sociologică, Bucureşti: Editura
Tehnică, 2003
GRÜNBERG, Laura, (R)evoluţii în sociologia feministă: Repere teoretice, contexte
româneşti, Iaşi: Polirom, 2002
GUSTI, Dimitrie, Studii critice, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
HARVEY, David, Condiţia postmodernităţii: O cercetare asupra originilor schimbării
culturale, Timişoara, Amarcord, 2002.
HATOS, Adrian, Sociologia educaţiei. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Polirom,
2006.
HERSENI, Traian, Ce este sociologia? Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1981
HERSENI, Traian, Sociologia literaturii: Cîteva puncte de reper, Bucureşti, Univers,
1973
HERSENI, Traian, Sociologie industrială, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1974
HERSENI, Traian, Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968
HOYOIS, Giovanni, Sociologie rurale, Paris, Editions Universitaires, 1968
IOANID, Ileana, Societate şi cultură (Încercări metodologice), Bucureşti, Editura
Politică, 1979.
IONESCU, Mariea, Practici pozitive în comunităţile de rromi, Bucureşti, Agenţia de
Dezvoltare Comunitară "Împreună", 2000.
LABRUFFE, Alain, Comunicarea - o problemă rezolvată, Bucureşti, C.H. Beck, 2007
. LALLEMENT, Michel, Istoria ideilor sociologice, Bucureşti 1998.
LECLERC, Gérard, Mondializarea culturală: Civilizaţiile puse la încercare, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 2003.
LECOMTE, Patrick, Comunicare, televiziune şi democraţie, Bucureşti, Tritonic, 2004
MALIM, Tony, Psihologie socială, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Tehnică, 2003.
MAMINA, Alexandru, Societate, instituţii, reprezentări sociale: Studii de istoria
mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Enciclopedică, 1998.
MARINESCU, Ilie, Permanenţe şi prefaceri social-economice, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1992.
MARINESCU, Valentina, Efectele comunicării: O perspectivă culturologică. Bucureşti,
Tritonic, 2002
MARINESCU, Valentina, Introducere în teoria comunicării: Principii, modele,
aplicaţii. Bucureşti: Tritonic, 2003
MATEI, Nicolae, Constantin, Sociabilitatea şi temeiurile ei morale în colectivele
şcolare: Studiu genetic – longitudinal, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
MATTELART, Armand, Istoria teoriilor comunicării, Iaşi, Polirom, 2001
MĂRGINEAN, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Polirom, 2000.
MĂRGINEAN, Ioan, Studii de sociologie, calitatea vieţii şi politici sociale, Piteşti,
Editura Universităţii din Piteşti, 2004

187
MIFTODE, Vasile, Metodologia sociologică: Metode şi tehnici de cercetare sociologică,
Galaţi, Porto-Franco, 1995.
MIHĂILESCU, Ioan, Sociologie generală: Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Polirom, 2003
MORARU, Adrian, Comunicarea cu clienţii serviciilor de telecomunicaţii, Bucureşti,
AGIR, 2001
MUCCHIELLI, Alex, Arta de a comunica: Metode, forme şi psihologia situaţiilor de
comunicare, Iaşi, Polirom, 2005
NEACŞU, Ioan, Motivaţie şi învăţare. Studiu asupra motivelor învăţării şcolare în ciclul
gimnazial, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978
OTOVESCU, Dumitru, Sociologie generală, Craiova, Editura Beladi, 2004.
PALANTE, Georges, Tratat de sociologie, Craiova, Editura Beladi, 2006
PÂNIŞOARĂ, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,
Iaşi, Polirom, 2006
PERETTI, André de, Tehnici de comunicare, Iaşi, Polirom, 2001
PESCARU, Maria, Fenomenul delincvenţei juvenile în societatea românească, Craiova,
Editura Beladi, 2008
PESCARU, Maria, Problema crizei culturii în sociologia românească și europeană,
București, Editura Muzeul Literaturii Române
PETCU, Dionisie, Conceptul de etnic: Eseu metodologic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1980
PETCU, Marian, Sociologia mass media, Cluj-Napoca, Dacia, 2002
PETRE, Ioana, Tineret, norme şi valori: Repere pentru o sociologie a tineretului,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002.
POP, Doru, Introducere în teoria media, Cluj-Napoca, Dacia, 2002
PREDA, Marian, Politica socială românească: Între sărăcie şi globalizare, Iaşi,
Polirom, 2007
PRUTIANU, Ştefan, Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Polirom, 1998
RADULESCU, Sorin, M., Sociologia violenţei (intra)familiale: Victime şi agresori în
familie, Bucureşti, Lumina Lex, 2001.
RĂDULESCU, Sorin, M., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile: Adolescenţa-
între normalitate şi devianţă, Bucureşti, Editura Medicală, 1990
RĂDULESCU, Sorin, M., Sociologia problemelor sociale ale vârstelor, Bucureşti,
Lumina Lex, [2000].
Refracţia sociologică şi reflexia jurnalistică: despre sondajele de opinie şi prezentarea
lor în mass media, Bucureşti, Economică, 2005
RIDER, Jacques le., Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, Iaşi, Editura Universităţii
"Al.I.Cuza", 1995
RIVIÉRE, Claude, Socio-antropologia religiilor, Iaşi, Polirom, 2000.
ROTARIU, Traian, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie: Teorie şi practică, Iaşi,
Polirom, 2006.
ROTARIU, Traian, Demografie şi sociologia populaţiei: Fenomene demografice, Iaşi,
Polirom, 2003
ROTARIU, Traian, Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Iaşi, Polirom, 2000.
ROTH, Andrei, Modernitate şi modernizare socială, Iaşi, Polirom, 2002

188
ROUQUETTE, Michel-Louis, Despre cunoaşterea maselor: Eseu de psihologie politică,
Iaşi, Polirom, 2002
SCÂRNECI, Florentina, Îndrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane.
Braşov, Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2006
SEVERIN, Werner, J., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă: Originile,
metodele şi utilizarea lor în mass media, Iaşi, Polirom, 2004
SILVERMAN, David. Interpretarea datelor calitative : Metode de analiză a comunicării,
textului şi interacţiunii. David Silverman. Iaşi : Polirom, 2004
SILVERSTONE, Roger, Televiziunea în viaţa cotidiană, Iaşi, Polirom, 1999.
Sociologie, Clasa a XI-a. Cătălin Zamfir; Septimiu Chelcea (coordonatori). Bucureşti,
Editura Economică, 2006
Sociologie, etică şi politică socială, Volum omagial, Cătălin Zamfir, Cornel
Constantinescu (coord.), Piteşti, Editura Universităţii din Piteşti, 2001
Sociologie juridică şi a delincvenţei,Volum aniversar, Dan Banciu, Piteşti, Editura
Universităţii din Piteşti, 2006
Spaţiul public şi comunicarea. Isabelle Pailliart, Iaşi, Polirom, 2002
STĂNCIULESCU, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Polirom, 2002.
ŞIMANDAN, Matei, Teoria cunoaşterii sociale, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2002
ŞOITU, Laurenţiu, Consiliere familială: Fişe, Iaşi, Institutul European, 2001
UNGUREANU, Ion, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Bucureşti, Humanitas, 1990
Universitatea din Craiova, Monografia sociologică a comunei Breasta - Judeţul Dolj,
Dumitru Otovescu (coord.), Craiova, Editura Beladi, 2007
VEDINAŞ, Traian, Introducere în sociologia rurală, Iaşi, Polirom, 2001
VLĂDUŢ, Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a III-a, Bucureşti, Lumina Lex,
2000
VOICULESCU, Elisabeta, Măsurarea în ştiinţele educaţiei: Teorie - Metodologie –
Aplicaţii, Iaşi, Institutul European, 2007
ZAMFIR, Cătălin, O Nouă provocare : Dezvoltarea socială, Iaşi, Polirom, 2006
ZAMFIR, Elena, Cultura relaţiilor interpersonale, Bucureşti, Politică, 1982
ZĂPÎRŢAN, Liviu, Contribuţii la critica teoriilor elitare, Cluj-Napoca, Dacia, 1979.
ZLATE, Mielu, Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Bucureşti, Politică, 1982
Revista Română de Sociologie-2006, Academia Română-Institutul de Sociologie
Revista Română de Sociologie-2007, Academia Română-Institutul de Sociologie
Sociologie Românească-2006, Asociaţia Română de Sociologie, 2003
Sociologie Românească-2007, Asociaţia Română de Sociologie, 2003
Anuarul Statistic al României-2006, Institutul Naţional de Statistică
Analele Universităţii din Craiova, Seria-Filosofie-Sociologie-Istorie. Universitatea din
Craiova.
Analele Universităţii din Craiova, Seria-Filosofie-Sociologie-Ştiinţe Politice.
Universitatea din Craiova
Buletin Ştiinţific al Universităţii din Piteşti, Seria Ştiinţe Umaniste, Universitatea din
Piteşti
Calitatea vieţii: Revistă de politici sociale.
Revista Universitară de Sociologie, Universitatea din Craiova.

189
190