Fundamentalimul islamic

Termenul folosit inițial de protestanții americani la începutul anilor 1900, pentru a se

diferenția de coreligionarii promotori ai unor reforme cu caractere progresiste, va fi folosit în
continuare în referirile la mișcările de purificare apărute în toate religiile lumii, ca mecanism de
apărare la o amenințare sau criză identitară.

Mișcările fundamentaliste împărtășesc o serie de caracteristici comune. Astfel toate

denotă o profundă decepție față de modernitate, interpretată ca o perioadă de declin dramatic.
Toate exprimă o spaimă izvorâtă din convingerea că orânduirea seculară este decisă să
desființeze religia. Această teamă, care nu este întotdeauna lipsită de temei, poate duce la
radicalizarea concepțiilor și comportamentului, iar când atacul secularist devine mai violent este
de așteptat ca riposta fundamentalistă să fie chiar mai accentuată.

Începând cu secolul al XIX-lea agravarea crizei economice în care se găsea Imperiul

otoman și confruntarea cu expansionismul european vor inocula în întreaga lume musulmană un
sentiment de înfrângere și de declin moral. De aici se va naște nostalgia „epocii de aur a
islamului” și un curent naționalist panislamist, ai cărui principali promotori au fost Al Afghani
și Muhhamad Abdu.

Naşterea fundamentalismului islamic este pusă de Hassan Hanafi în strânsă legătură cu

eşecul ideologiilor contemporane ale modemizării.

Hassan al-Banna (1906 – 1949) născut într-o familie pioasă și primind o riguroasă
educație islamică, tânărul învățător va fonda în aprilie 1929, la Ismailia (Egipt) confreria Fraților
musulmani, organizație ce va avea, de-a lungul timpului, o influență importantă asupra vieții
politice și religioase a lumii arabe. Plasându-se pe traseul problematicii reformiste, Al-Banna va
propovădui o reînnoire a societății prin întoarcere la valorile islamului, pe care îl ridică la rangul
unui sistem suprem și perfect: „Islamul e doctrina, cultul divin, patria, națiunea, religia,
spiritualitatea, Coranul și sabia”.

El vedea în islam un sistem complet de viață, care reglementează nu numai relațiile dintre
om și Dumnezeu, ci „toate aspectele vieții politice, economice, sociale și culturale”. Un alt
punct al discursului reformator îl va reprezenta reinstaurarea califatului, singurul cadru eficace,
în opinia reformatorului, pentru a revigora coeziunea comunității musulmane și a reconstrui
umma. În 1933 Hassan al-Banna va muta sediul organizației la Cairo, unde își va lua titlul de
„ghid suprem” și va lucra la elaborarea unui program politic, economic și social, bazat pe
interpretarea textelor fundamentale ale islamului.

Fundamentalismul islamic încearcă să contruiasca o ordine politică bazată pe

implementarea unei utopii legaliste ale cărei elemente arbitrare sunt cuprinse sub emblema sacră
a islamului.

Situaţia actuală a islamului se datorează în mare masura convieţuirii în traditia religioasă a

islamului a două stiluri religioase, un islam al elitelor (High Islam) şi un islam popular (Low
Islam). Cultura elitelor este cea care a câştigat teren în societatea contemporană în faţa culturii
populare, determinând o reîntoarcere spre un ideal doctrinar al unui islam autentic.

Islamul elitelor reflectă idealurile unei pături de mijloc, care locuieşte în oraşe, orientat
către puritanism şi scripturalism. Islamul elitelor este monoteist, este bazat pe ordine, sobrietate,
reguli ceremoniale şi Invăţătură. Spre deosebire de acesta Islamul popular utilizează scrierile
sacre mai degrabă în scopuri magice, cel mai adesea în forma unor amulete.

Fundamentalismul islamic poate fi analizat „ca un sistem de valori care promovează 1n

mod efectiv modemizarea, deoarece modernizarea a fost un atac împotriva credinţelor magice, a
culturii locale, a tradiţionalismului si hedonismului."

Nu există îndoială că în faţa terorii şi a violenţei nu se poate răspunde cu mijloacele

dialogului intercultural. Fundamentaliştii trebuie duşi în situaţia în care să conştientizeze
dimensiunea
pluralismul si deschiderea spre ceilalli specifice propriei lor tradiţii religioase. În acelaşi timp,
dinafara curentului trebuie cultivată o atitudine de dialog şi de colaborare cu fundamentaliştii în
probleme sociale, politice, religioase sau teologice, chiar dacă pentru aceasta trebuie depăşite
multe şi imprevizibile.