Sunteți pe pagina 1din 84

1.

Aspectul conceptual şi caracteristicile


investiţiilor străine directe (ISD)

Privită în ansamblu, în literatura de specialitate, noţiunea de „investiţii” este


abordată, prin conţinutul său, din două puncte de vedere: ”lato sensu” şi ”stricto sensu”.
- „Lato sensu” [l17 p. 180-194 ], într-un cadru mai cuprinzător, reprezintă nu
numaidecât o sumă de bani anumită, ci, mai degrabă o intenţie, o acţiune
umană privind destinarea, direcţionarea unui anumit capital pentru a se realiza
ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect îmbunătăţit substanţial, în
scopul producerii unor bunuri materiale de pe urma cărora să se poată obţine
unele venituri suplimentare. Din acest punct de vedere, conceptul de investiţie
constituie mobilul realizării unei dorinţe de dezvoltare, de mobilizare pentru
îndeplinirea unui scop propus.
- „Stricto sensu”, noţiunea de investiţie se identifică, de regulă cu unele
cheltuieli făcute pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale a căror
valoare este, îndeosebi, mare, iar durata lor de folosinţă este îndelungată.
Analizând aceste două aspecte, din start putem menţiona că sensul îngust al investiţiilor
este mai aproape de realitate decât cel larg. Noi considerăm că sensul larg cu toate că
cuprinde unele caracteristici de bază ale investiţiilor (pe care le dezvoltăm mai departe),
se referă doar la un spectru destul de îngust al investiţiilor deoarece le prevede doar ” în
scopul producerii unor bunuri materiale”, pe când scopurile pot fi destul de variate. O
altă menţiune pe care ţinem s-o remarcăm este că prin definiţie acestea „reprezintă nu
numaidecât o sumă de bani anumită, ci, mai degrabă o intenţie” cu care nu suntem de
acord, dat fiind faptul că o intenţie sau o dorinţă de a schimba ceva, fără plasarea sau
alocarea unor resurse financiare rămâne doar la etapa de intenţie.
Opinia noastră se confirmă şi prin explicarea sensului cuvântului „investire” care
este de origine latină (investire = a îmbrăca, a acoperi) şi a pătruns în limbajul economic,
cu sensul de a face un efort bănesc iniţial pentru atingerea unor scopuri ulterioare.

1
O definiţie care cuprinde atât elemente de natură economică, cît şi juridică,
conform lui P Masse [98 p. 43-70], cuprinde patru elemente obligatorii, esenţiale pentru
identificarea unei investiţii, şi anume:
 subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte (persoana fizică sau
juridică, publică sau privată, persoane individuale sau în asociere);
 obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în
urma activităţii investiţionale;
 efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala certă, actuală, efort necesar
pentru obţinerea obiectului investiţiei;
 efectele, care pot fi economico-finaciare, valorice sau sociale, politice,
ecologice etc., care se aşteaptă a se obţine în viitorul mai apropiat sau mai
îndepărtat.
Teoria economică actuală pune în evidenţă o serie de aspecte legate de definirea
activităţii investiţionale şi trăsăturile ei. [l17 p. 180-194]
 Primul aspect care trebuie reţinut este acela că investiţiile sunt opusul
consumului imediat. Deci orice activitate investiţională necesită existenta unor resurse
obţinute pe seama unor procese anterioare de economisire şi acumulare, realizate de
investitorul respectiv sau de alte persoane fizice sau juridice, aceste resurse fiind atrase
prin finanţări directe sau indirecte.
Acest sens este împărtăşit şi de Francezul P.Aftalion care afirmă că investiţiile
reprezintă renunţarea la resurse băneşti lichide actuale contra speranţelor viitoare a unor
resurse, evident mai mari, iar în modelele de creştere economică ale lui Keynes, Harrod,
Domar, investiţiile sînt considerate ca fiind egale cu economiile. [l79 p. 53-65]
Astfel, la J.M.Keynes, investiţiile apar ca adaos curent la valoarea echipamentelor de
producţie, adaos rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective. Pentru
Peumans, a investi înseamnă a dobândi bunuri concrete, a plăti un cost actual în vederea
obţinerii de încasări viitoare, a schimba o certitudine în favoarea unei serii de speranţe
repartizate în timp. Iar R. Heline şi O. Poupart- Lafarge apreciază că prin investiţie se

2
afectează resurse pentru realizarea de obiective industriale sau financiare în speranţa
realizării de beneficii pe o perioadă de mai mulţi ani.
 Al doilea aspect evidenţiază relaţia investiţii-timp. Investiţiile sînt
legate de imobilizări de fonduri sau de elemente de cheltuieli pentru o perioadă, care este,
de obicei, mai mare decât durata unui ciclu de producţie, astfel că investiţiile sînt
considerate cheltuieli de sume băneşti la un moment iniţial pentru a se obţine efecte
ulterioare, în timp.
 Următorul aspect care explică definirea investiţiilor constă în caracterul dual al
investiţiilor, în sensul că nu este suficientă doar considerarea investiţiilor ca o simplă
cheltuială bănească, ci trebuie avute în vedere, simultan, două sensuri care se corelează
permanent.
• Sensul valoric, adică investiţia este o cheltuială, reprezentând o resursă financiară
avansată şi consumată în prezent, pentru a obţine efecte viitoare;
• Sensul fizic, adică investiţia este o acţiune în care sînt antrenate mijloacele
materiale şi tehnice, precum şi oamenii cu cunoştinţele lor manageriale, cu abilităţile şi
interesele lor.
 Iar Un alt aspect pune în evidenţă existenţa
trăsăturilor clasice şi moderne ale activităţii de investire în economiile moderne:
Trăsăturile clasice:
- durata relativ mare între momentul efectuării cheltuielilor, momentul obţinerii de
efecte şi momentul care reprezintă sfârşitul efectelor investiţionale;
- sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului imediat;
- riscurile şi incertitudinea, care afectează eforturile şi efectele unui proiect de
investiţii;
- ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii în curs de realizare sau deja
finalizată , astfel că o decizie greşită conduce la pierderi totale sau parţiale.
Trăsăturile moderne:

3
- investiţiile unei întreprinderi reprezintă o alocare permanentă de capitaluri
pentru achiziţia de active fizice sau financiare, fiind necesară crearea şi gestionarea
unui portofoliu de investiţii;
- caracterul de reversibilitate, manifestat prin mobilitatea deosebită a raportului
investiţii reale-plasamente financiare şi a raportului investiţii - dezinvestiţii, care se
realizează la graniţa între piaţa reală şi cea fictivă;
- reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea şi exploatarea
unei investiţii, durata de funcţionare reducându-se din cauza mobilităţilor
extraordinare înregistrate ca urmare a progreselor tehnice, economice etc.
 Şi un ultim aspect specifică că investiţiilor le este propriu caracterul
novator, ele sunt propagatoare de ceva nou, ele aduc întotdeauna schimbarea
situaţiei existente, apariţia altor elemente decât cele cunoscute anterior deci
angajează întotdeauna viitorul.

Concluzia care se desprinde din aceste trăsături este aceea că orice investiţie reală sau
financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un moment de sfârşit, deci
trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui portofoliu de
investiţii.
Conceptul de investiţie poate fi analizat din diferite aspecte şi anume aspectul juridic,
financiar şi economic care cuprind atât asemănări cât şi diferenţe profunde. În acest sens
aspectul juridic [l80] cuprinde achiziţiile sau apropierea oricărora din elementele care pot
constitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu (care
formează capitalul unei persoane fizice sau juridice): gospodăriile, echipamentele
productive, vehicolele, valori imobiliare, banii, bunurile imateriale. Sub aspect financiar
investiţiile reprezintă plasamentele pe pieţele financiare ale excedentelor de rentă
neconsumate de posesorul de capital financiar.
Iar sub aspect economic investiţiile apar ca sume alocate pentru achiziţionarea de
elemente productive: terenuri, clădiri, echipamente, patente adică elementele care
formează activul unei întreprinderi.

4
Atât în literatura de specialitate autohtonă, cît şi cea străină, autorii au încercat să
definească cît mai clar şi complet noţiunea de investiţii. Astfel, în cele ce urmează vom
încerca să conturăm noţiunea de investiţii aşa cum credem că ar fi mai aproape de
conceptul său.
Investiţia este o plasare de fonduri băneşti într-o acţiune, proiect sau activitate
efectuată în prezent, cu caracter cert, în scopul obţinerii unor efecte viitoare, adesea
incerte, ceea ce creează şi un risc fiind strâns legat de funcţionarea întregului sistem
economic şi de decalajul de timp dintre momentul investirii şi cel al obţinerii
rezultatelor care poate crea situaţii imprevizibile. Acest concept include două elemente
definitorii:
- conţinutul concret, real, în care se includ resursele materiale, umane şi financiare
- scopul final al investiţiei, care este crearea unui spor de avuţie, atât la nivelul
individului, cît şi al firmelor şi societăţilor, în general, deci obţinerea unui câştig
suplimentar în timp ce scopul imediat poate oglindi sau urmări creşterea
productivităţii, lărgirea şi diversificarea activităţii.
În cazul în care investiţia este realizată cu participarea capitalului străin este vorba
de o abordare complexă şi anume investiţia internaţională sau străină, care reprezintă
totalitatea cheltuielilor efectuate în afara ţării, în industrie, agricultură, transporturi,
comerţ etc. de către stat, diverse organizaţii, persoane fizice, fie direct, fie indirect prin
intermediul băncii. Această investiţie nu se deosebeşte principial ca sens şi semnificaţie
de noţiunea de investiţie analizată anterior şi întruchipează aceleaşi caracteristici. [26 p.69-
91]
Vorbind despre investiţii internaţionale putem uşor constata că acestea se realizează
prin numeroase şi variate forme. În general investiţiile internaţionale se pot efectua prin
două forme:
• Participarea minoritară în întreprinderi din ţara
primitoare, de ex.. prin cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară. Aceste
investiţii mai sunt numite pasive sau de portofoliu, deoarece investitorii nu
exercită nici un control asupra activităţii firmei şi pot avea doar o influenţă
limitată asupra gestiunii.

5
• Investiţiile străine directe, care desemnează investiţiile
internaţionale a unei entităţi rezidente a unei economii efectuate într-o
întreprindere rezidentă a altei economii în scopul obţinerii unui interes durabil.
Aceste două categorii sunt acceptate şi recunoscute de majoritatea specialiştilor.
• Şi a treia formă, în special, enunţată în Manualul
Balanţei de Plăţi a FMI sunt alte investiţii care iau forma unor credite,
împrumuturi.

Investiţiile străine de portofoliu cuprind ansamblul instrumentelor care sunt negociate


(sau negociabile) pe piaţa financiară organizată şi pe alte pieţe: obligaţii, acţiuni şi
instrumentele pieţei monetare, titluri care pot fi cumpărate şi vândute de particulari, de
bănci comerciale şi fonduri de plasamente. Investiţia de portofoliu este considerată ca un
plasament internaţional, care nu-i acordă investitorului posibilitatea de control, gestiune
şi puterea de decizie asupra întreprinderii în care a investit.
Investiţiile străine directe, în comparaţie cu împrumuturile şi investiţiile în forma
plasamentelor financiare, implică posibilitatea de control a întreprinderii localizată în
afara ţării de origine şi nu constituie doar un aport de capital ci atât un aport în
capacitatea de gestiune cât şi un transfer de tehnologie.
În continuare ne vom axa şi vom dezvolta conceptele şi caracteristicile investiţiilor
străine directe ca formă esenţială a investiţiilor internaţională dar şi destul de necesară
ţărilor în perioada de tranziţie la economia de piaţă.
În general, marele funcţii a macroeconomiei aşa ca: consumul, economii şi investiţii
au definiţii simple şi precise. Ceea ce nu se poate atribui Investiţiilor Internaţionale
Directe, care rezultă din diferite confuzii rezultate din utilizarea aceluiaşi termen în
sensuri diferite. Spre argumentare aducem câteva situaţii :
1. Dacă o întreprindere străină creează o filială într-o ţară, această filială devine o
întreprindere rezidentă a ţării respective. Ca urmare orice investiţie realizată de această
filială este înregistrată în contabilitatea naţională ca o investiţie naţională. Dar în acelaşi

6
timp este vorba de o investiţie străină directă deoarece filiala aparţine unei întreprinderi
străine. Deci în acest caz este o confuzie asupra termenului de internaţiona l[76 p. 76-102].
2. Dacă o întreprindere străină participă cu o cotă de 15 % în capitalul unei alte
întreprinderi străine atunci, conform definiţiei aplicate pentru identificarea ISD valabile
în ţara gazdă, această investiţie poate fi considerată ca o investiţie de portofoliu (dacă
legislaţia acestei ţări prevede o cota de participare superioară la 15% pentru constituirea
ISD), sau o investiţie directă (dacă această cotă este inferioară la 15%). În acest caz este
o confuzie asupra termenului de direct.
După cum se vede nu poate fi dată o definiţie a ISD în câteva cuvinte precise fiindcă
apar elemente care cer a fi explicate. În continuare pentru a da răspuns la aceste
neclarităţi întâi de toate vom caracteriza acest fenomen din toate aspectele sale, apoi vom
analiza definiţiile existente la acest subiect.
Deci, o investiţie directă internaţională este o investiţie realizată de o întreprindere
nerezidentă sau o întreprindere rezidentă dar fiind sub control străin prin intermediul:
 Creării sau extinderii unei întreprinderi, filiale sau sucursale;
 Participării în capitalul unei întreprinderi noi sau existente, având ca
obiect stabilirea legăturilor economice durabile iar ca efect posibilitatea
investitorului străin să exerseze o influenţă reală, un control absolut asupra
gestiunii acestei întreprinderi.
Ca urmare se distinge o operaţiune care constă în realizarea unei prime implementări în
străinătate (investitorul este întotdeauna nerezident) şi altă operaţiune care conduce la
extinderea unei întreprinderi sub control străin deja existentă. Deci putem vorbi despre o
investiţie de prim ordin şi investiţie de gradul doi.
Prima investiţie, în care investitorul este o întreprindere străină, poate cuprinde
următoarele forme:
a) Crearea unei întreprinderi (filială, sucursală, reprezentanţă, birou...);
b) Achiziţionarea unei întreprinderi deja existente;
c) Participarea cu o cotă într-o întreprindere nouă; şi
d) Participarea într-o întreprindere deja existentă.

7
Investiţia de gradul doi apare atunci când cele patru întreprinderi sub control străin,
formate ca rezultat al investiţiei de gradul întâi, la rândul lor investesc în una din aceste
forme de mai sus. Deci sunt 18 posibilităţi care la rândul lor se multiplică dacă iarăşi
fiecare întreprindere recurge la investire.
În cazul în care acest lanţ se compune numai din componentele a şi b (creare,
achiziţie, extindere), societatea-mamă exercită un control total asupra fiecărei
întreprinderi E noi create, fiindcă ea deţine 100% din capitalul tuturor întreprinderilor.
În cazul în care acest lanţ se compune din elementele a,b,c,d (cote de participare şi
extindere în participare) sau numai c şi d (extinderi în participare), controlul societăţii-
mamă se diminuează în dependenţă de numărului de întreprinderi astfel create şi cotei de
participare (drepturi de vot) în cadrul întreprinderii. (fiindcă ca rezultat al acestui joc de
lanţ, întreprinderea-mamă poate deţine o cotă destul de redusă în capitalul întreprinderii,
care şi determină participarea efectivă la gestiunea acesteia).
De altfel, conceptul de control nu trebuie să se limiteze le deţinerea drepturilor de vot
care rezultă din participarea la capitalul social al întreprinderii. Un control decisiv, de
fapt, poate fi exercitat şi prin alte relaţii între societatea-mamă şi întreprindere printre
care pot fi: o reprezentare la posturile de conducere, o reprezentare în Consiliul de
Administrare, operaţiuni comerciale sau financiare între aceste două întreprinderi
(societatea-mamă chiar dacă deţine o cotă redusă din capitalul social, poate controla
perfect gestiunea întreprinderii în cazul în care ea este principalul furnizor sau client al
întreprinderii), cedarea licenţei de fabricare sau precedee tehnice întreprinderii date.
Această noţiune de control este foarte importantă în definirea ISD unde participarea în
capitalul întreprinderii ca condiţie necesară, nu este şi suficientă. Înţelegerea acestei
argumentări poate fi redată prin următoarele situaţii. Societatea-mamă M deţine în două
întreprinderi E1 şi E2 câte o cotă de participare de 10% (ceea ce reprezintă în ţara în care
ele operează cota minimă pentru a defini ISD). Restul capitalului întreprinderii E1 este
dispersat între ceilalţi participanţi unde nici unul dintre deţinători nu dispune de cota de
10 %. Întreprinderea E1 produce sub licenţa societăţii-mamă, publicitatea şi cercetarea în
vederea ameliorării produsului şi productivităţii muncii sunt făcute de întreprinderea M.

8
Iar o mare parte a producţiei întreprinderii E1 este vândută unei filiale ale societăţii-
mamă M.
Situaţia întreprinderii E2 vis-a-vis de societatea-mamă M este absolut diferită în
măsura în care ea are relaţii cu o întreprindere terţă, aceleaşi relaţii ca şi întreprinderea
E1 cu M (primul caz). După cum vedem ceea ce diferenţiază investiţiile realizate de
întreprinderea M în E1 şi E2, nu este cota de participare în capital ci natura controlului
exercitat asupra gestiunii acestor întreprinderi.
Astfel conceptul de control poate să fie abordat prin control pozitiv şi control negativ
[l16] În cazul controlului pozitiv, societatea-mamă integrează întreprinderea în reţeaua sa
şi o tratează în aceeaşi manieră ca pe filialele sale, chiar dacă deţine o cote minimă de
participare. În cazul controlului negativ este făcută o distincţie evidentă a filialelor şi
întreprinderilor care rămân totalmente în afara reţelei de activitate. Situaţiile analizate
mai sus explică pe deplin aceste argumentări.
Trecând la noţiunile abordate în literatura de specialitate, ţinem să menţionăm că în
ceea ce priveşte conţinutul ISD nu există o practică uniformă şi deci nu există o noţiune
acceptată de toţi. Diferenţele în definire rezultă din cotele minime de participare în cadrul
întreprinderii, suma investiţiei, controlul exercitat etc. Astfel, o noţiune care exclude
orice criteriu pentru identificarea ISD este următoarea : ISD reprezintă un plasament de
fonduri într-un obiectiv economic sau într-o activitate de servicii, care funcţionează pe
teritoriul altei ţări. [l21 p.40-41 ] Această noţiune specifică doar criteriul unei ţări străine
de implementare, şi la părerea noastră conform acestei noţiuni este practic imposibil de a
delimita o ISD de una de portofoliu.
În ceea ce priveşte OCDE ISD reprezintă o investiţie efectuată în vederea stabilirii
legăturilor economice durabile cu întreprinderi, şi anume investiţiile care dau
posibilitatea de a exersa o influenţă asupra gestiunii întreprinderii prin intermediul:
 Creării unei întreprinderi sau sucursale;
 Achiziţionării integrală a unei întreprinderi existente;
 Participării majoritare la o întreprindere nouă sau existentă;
 Împrumutului pe termen lung (de la 5 ani ). [l24 p.11-35],

9
Se poate de notat că în această definiţie nu se menţionează ISD că sunt investiţii
realizate de nerezidenţi; adică nu este clar sub ce aplicare cad investiţiile realizate şi
finanţate de întreprinderile sub control străin deja stabilite în ţara gazdă, adică sunt
considerate ca investiţii naţionale sau internaţionale.
La fel este de menţionat faptul că această definiţie cuprinde împrumuturile pe termen
lung (peste 5 ani) acordate de societatea-mamă unei întreprinderi peste hotare. De fapt,
societatea-mamă având un control asupra operaţiunii (ea poate acorda acest împrumut
numai pentru o anume investiţie) şi asupra finanţării, şi ca urmare aceste împrumuturi se
pot asimila la ISD. De asemenea această noţiune exclude investiţiile vizând constituirea
societăţilor-holding.
Din analizele anterioare am văzut că deţinerea a cel puţin 10% (cotă de participare
minimă pentru a defini ISD după OCDE) de acţiuni sau drepturi de vot nu este o condiţie
suficientă pentru a se numi ISD fiindcă este necesar un control efectiv exersat de
investitor. [l23 p. 5-10]
Conform definiţiei OCDE investitorul are posibilitatea de a influenţa asupra gestiunii
întreprinderii dar nu prevede că el dispune de un control absolut.
Tentative de a introduce în noţiunea de ISD aspectul controlului investitorului străin
asupra întreprinderii, sunt accentuate în mai multe noţiuni, astfel după (Graham,
Krugman 1989), ISD se definesc ca „proprietatea asupra activelor (mijloace fixe) de
către un rezident străin în scopul de a controla folosirea acestor active. Iar după Mc
Manus 1972, noţiunea de ISD reprezintă de fapt, denumirea pentru procesul prin care
activităţile de producţie din diferite ţări sunt controlate de o singură întreprindere.
Practic aceste noţiuni pun accent doar pe două caracteristice: control şi rezident străin,
ceea ce la părerea noastră nu este suficient şi necesită unele precizări. Şi pe lângă aceea
că definiţiile ar trebui să specifice tipul activelor ce sunt transferate de investitorul străin,
considerăm necesar introducerea menţiunii de control efectiv exercitat în cadrul
întreprinderii, dat fiind faptul că din cele analizate iniţial am văzut că poate exista atât un
control pozitiv cît şi unul negativ (pasiv). În acest aspect suntem de acord cu tratarea
Manualului Balanţei de plăţi a Fondului Monetar Internaţional, unde investiţiile străine

10
directe sunt efectuate cu scopul de a obţine un interes (avantaj) durabil într-o
întreprindere exersându-şi activităţile pe teritoriul unei alte economii, scopul
investitorului fiind deţinerea unei puteri efective în gestiunea întreprinderii. [61 p. 30-45]
Prin interes durabil se înţelege că există o relaţie pe termen lung între investitorul direct
şi întreprindere şi că investitorul exersează o influenţă semnificativă în gestiunea
întreprinderii. [l14 p. 45-77] Această definiţie este utilizată de majoritatea ţărilor la
delimitarea şi înregistrarea ISD. Ţinem să menţionăm că că deţinerea unei puteri efective
în cadrul întreprinderii şi chiar include atît control efectiv cât şi putere de decizie în
gestiunea întreprinderii . Ca argumentare menţionăm că în teoria managerială controlul
este o funcţie principală după care urmează luarea deciziilor.
Ca rezultat majoritatea ţărilor se confruntă cu divergenţe semnificative în definirea şi
înţelegerea „puterii de control şi decizie efective”. Ca urmare unele ţări consideră că
mijlocul cel mai sigur pentru a determina dacă un investitor deţine o oarecare putere
asupra întreprinderii cu investiţii directe este de a stabili o cotă minimă de participare sau
drepturi de vot l25 p. 12-17]. De aici şi porneşte diferenţele între ţări în ceea ce priveşte
cotele minime de participare pentru definirea ISD, spre exemplu: Statele Unite şi
Danemarca – 10%, Franţa - 20%, Germania, Anglia -25%, Australia , Canada - 50%. O
încercare de îmbinare a controlului exercitat asupra întreprinderii şi a cotei de participare
este efectuată de Dumitru Zaiţ care precizează că : ISD se realizează prin contribuţia
efectivă a posesorului de capital, acesta participând la proiectarea , realizarea şi
exploatarea obiectivului, eventual într-o anumită proporţie cu o firmă beneficiară din ţara
gazdă, neprecizând totuşi cota minimă, în aşa fel ea se va aplica probabil, în conformitate
cu legislaţia ţării. [l79 p. 53-65],
Alte ţări nu stabilesc o cotă minimă de participare pentru definirea puterii de decizii
efective şi consideră că odată cu participarea unei întreprinderi străine într-o
întreprindere naţională şi cu unirea legăturilor economice, întreprinderea locală devine o
întreprindere cu investiţii directe (Portugalia, Japonia). Abordările definiţiilor utilizate în
ţările în dezvoltare sunt diferite de cele ale ţărilor industrializate dat fiind faptul că dacă
acestea din urmă stabilesc această cotă minimă de participare pentru scopuri (încheieri)

11
statistice, atunci obiectivul ţărilor în curs de dezvoltare este fie de a interzice investiţii
directe, fie de a le autoriza cu anumite condiţii.
O definiţie destul de amplă care cuprinde mai multe aspecte ale investiţiilor este cea
dată de cercetătorul ştiinţific Anda Mazilu care defineşte ISD ca fluxuri internaţionale
complexe care includ resurse financiare, tehnologice de expertiză managerială şi
organizaţională pe care se grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al
firmei sau persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi productive
într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă este rezidentă. [101 p. 105-170]
Cât priveşte Republica Moldova, în 1992 a fost aprobată „Legea Republicii Moldova
privind investiţiile străine” Nr. 998- XII din 01.04.92 , lege, care cu părere de rău nu dă o
definire a investiţiilor străine directe ci doar specifică modalităţile de constituire şi cine
pot fi investitorii străini.
La părerea noastră o noţiune care reflectă anumite nuanţe specifice ale ISD este
următoarea:
ISD reprezintă fluxurile internaţionale care cuprind un pachet
industrial format din capital, tehnologii, metode de gestiune, expertiză
managerială, cunoştinţe etc. realizate de investitori străini în economia
altor ţări, care constau în stabilirea relaţiilor de durată, gestiune şi
control efectiv asupra întreprinderii în scopul de a obţine unele
beneficii viitoare.

Diferenţele în definirea definiţiilor pun o mulţime de probleme care trebuie evocate


în continuare. Una din dificultăţi, dacă analizăm ISD, ţine de calitatea şi omogenitatea
datelor. Validitatea şi comparabilitatea acestora depind mult anume de definire.
Evaluarea investiţiilor străine în ţările Europei de Est dau dovadă de estimări imprecise şi
uneori foarte diferite unele de celelalte. În majoritatea cazurilor această diferenţă (în
afara celei legate de rata de schimb) provine din 4 tipuri de surse [ 104 p. 17-28]:
 Balanţa de plăţi unde sînt înregistrate fluxurile financiare ale unei întreprinderi la
compartimentul ”investiţii străine”. Această estimare este sub-evaluată în măsura în care

12
ea nu ţine cont de reinvestirea profitului filialelor străine nici de cererea de fonduri de la
sistemele bancare străine şi pieţele financiare internaţionale.
 Statisticile stocurilor de ISD. Analiza stocurilor provine din anchetele periodice
bazate pe contabilitatea întreprinderilor sau organismelor publice care se ocupă de
colectarea taxelor. [4 p.35-55 ]
 Datele de înregistrare a întreprinderilor, în general obţinute la aprobarea
operaţiunii de investire. Este o sursă foarte frecventă în Europa de Est în măsura în care
aceste date sînt furnizate de Agenţii de promovare a investiţiilor sau Agenţii de
privatizare.
 Conceptul jurnalistic (datele citate de presă) deci sursele principale sînt
comunicările întreprinderilor, în general fără distincţii între promisiunile de investire şi
angajamentele reale. [l65 p. 30-42]
Transferurile înregistrate în balanţa de plăţi comparativ sînt cele mai juste (fiabile),
şi ele constituie, de altfel, baza de calcul a marilor organizaţii internaţionale aşa ca: FMI,
ONU [167], OCDE etc. Totuşi nu toate investiţiile sînt considerate numai ca o intrare de
fonduri. Dacă statisticile furnizate vizează transferurile de capital atunci ele nu ţin cont
de contribuţiile materiale ca transfer de tehnologie, preluarea datoriilor etc. În acest
context evaluarea ISD este o valoare relativ restrictivă.
OCDE notează, la fel o serie de insuficienţe în contabilizarea ISD, dintre care cele
mai importante sunt incapacitatea de înregistrare corectă a profiturilor reinvestite,
tratarea diferită a tranzacţiilor cu capital pe termen scurt şi de repatriere a profiturilor şi
absenţa luării în consideraţie a tranzacţiilor imobiliare, care rezultă din absenţa
consensului internaţional asupra procentului de active deţinute care diferenţiază investiţia
directă de investiţia de portofoliu, antrenează a inexactitate a evaluării contribuţiei
întreprinderilor străine şi dificultăţi ce ţin de noul sistem de contabilizare bazat pe
metode de calcul în conformitate cu standardele internaţionale. [l24 p. 11-35], [l26 p. 7-25]
La părerea noastră o mai bună şi profundă cunoaştere a caracteristicilor diferitor tipuri
de fluxuri investiţionale va putea contribui la evaluarea incidenţei aporturilor acestora

13
atât asupra economiei cât şi asupra strategiilor de dezvoltare a ţărilor beneficiare şi la
definirea mijloacelor de atragere sau control a investiţiilor.

1.2 Caracteristicile ISD (investiţii străine directe) în comparaţie cu ISP (investiţii


străine de portofoliu), prin care se explică complementarităţile şi diferenţele.
 Diferenţele între aceste două tipuri de investiţii se manifestă prin proprietate,
partajarea riscurilor şi forma de retribuţie. ISD sunt investiţii internalizate
(realizate în cadrul aceleaşi societăţi transnaţionale) în imobilizări şi active
incorporale. Investitorul păstrează controlul filialei pe care a constituit-o şi obţine
beneficii din investiţia sa [35]
Investitorul străin îşi asumă toate riscurile operaţionale ale întreprinderii. Este de
menţionat că ISD se realizează printr-un transfer de tehnologie şi know-how gestional,
ameliorând astfel accesul pe pieţele străine.
ISP consistă în cumpărarea de titluri (acţiuni şi obligaţiuni) emise de o societate sau
entitate publică a unei ţări străine. Investiţiile de portofoliu sunt ”pur ” financiare şi nu
antrenează schimbarea proprietăţii societăţii emitente şi nu se acompaniază de transferul
activelor incorporale şi competenţei de gestiune. Riscurile se împart la egal între
investitori şi emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în orice moment.
 Complementarităţile: ISD şi ISP răspund la diferite necesităţi de finanţare: ISD
sunt efectuate de societăţile transnaţionale şi se referă la întreprinderi şi sectoare
bine precizate şi specifice. Ţările primitoare nu pot decide destinaţia acestor
investiţii. În schimb ISP pot servi la finanţarea atât a întreprinderilor autohtone cît
şi a întreprinderilor cu afiliere străină şi nu se orientează spre anumite sectoare
determinate, de unde şi reiese flexibilitatea utilizări, scopul lor fiind doar obţinerea
profiturilor. [32 p.12-27 ]
 Contrar ISD, investitorii de portofoliu nu gestionează investiţiile lor, şi în cele mai
dese cazuri nu au prezenţă fizică în ţara respectivă.
 Alte consecinţe pentru dezvoltare: ISD pot facilita transferul de tehnologie şi
accesul pe piaţă, în timp ce ISP pot contribui la procesul de dezvoltare a pieţei

14
interne de capital. ISP au, mai degrabă, un impact macroeconomic ca rezultat al
influenţei pe care o exercită asupra preţurilor activelor şi lichidităţii sectorului
financiar, pe când ISD au, în principal, un impact la nivelul microeconomic adică
asupra structurii de producţie a ţării.
 Instabilitatea : Studiile realizate îndată după criza financiară asiatică au pus în
evidenţă faptul că fluxurile de ISD sunt mai rezistente ca ISP. Pe plan naţional,
investiţiile de portofoliu în general sunt mai instabile ca ISD. Nimic surprinzător
dat fiind faptul că ISD se manifestă printr-un interes durabil pentru ţara receptoare.
În plus este dificil pentru STN să renunţe la investiţie şi să-şi vândă întreprinderile
străine afiliate, în particular, dacă acestea sunt implicate în reţelele de producţie
naţionale sau dacă costurile „ireversibile” sunt ridicate. Contrariu, investiţiile de
portofoliu se efectuează prin intermediul pieţelor financiare şi sînt foarte sensibile
la schimbările climatului investiţional care se datorează factorilor atât proprii cît şi
exteriori economiei ţărilor destinatare. [59 p. 15-35]
 Accesibilitatea: foarte puţine ţări beneficiază în acelaşi timp de fluxuri importante
de ISD şi ISP.
 Unele particularităţi ale ISD ţin de :
 Obligativitatea respectării reglementărilor specifice din fiecare ţară, precum
şi acelora cu caracter internaţional în domeniu; Operarea cu unităţi
monetare diferite, ceea ce impune la convertibilitate permanentă, la nivelul
unor parităţi în schimbare; Capacitatea de negociere a partenerilor. [179 p.
53-65]

15
Tema 2 Abordarea investiţiilor străine directe prin prisma teoriilor economice
contemporane
ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice,
şi au înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele decenii, ceea ce a generat şi un
număr surprinzător de mare de studii şi analize care le-au fost dedicate.
Investiţiile străine directe fiind o trăsătură caracteristică a întreprinderilor
multinaţionale, noii analişti, asimilează teoria investiţiilor străine directe cu teoria
întreprinderilor multinaţionale (ca actori principali în economia mondială[l10].
Spre deosebire de teoria comerţului internaţional, care se regăseşte în istoria
economiei încă de la Adam Smith, teoria investiţiilor străine directe este un domeniu nou
al cercetării economice şi, dacă în comerţul internaţional s-a conturat o teorie dominantă
(Heckscher - Ohlin - Samuelson), atunci în domeniul investiţiilor străine sunt mai multe
teorii, cvasicomplementare, care au apărut şi s-au extins în paralel cu dezvoltarea acestui
proces.
La rândul lor, teoreticienii investiţiilor străine directe s-au polarizat în două
grupuri[l09]: un prim grup, cu originea în Canada, îi cuprinde pe Hymer, Calvet, Caves,
Saforian, Gordon, Shapiro, Fowler, Kierans, Mc Monis, iar un alt grup s-a dezvoltat în
Anglia (aşa-numita "Reading School"), fiind reprezentat de Dunning, Buckley, Casson,
Cantwell şi alţii.
Analiştii marchează momentul de început al teoriei economice asupra investiţiilor
străine directe cu lucrarea lui Dunning (1958), care cuprinde o radiografie a investiţiilor
societăţilor americane în industria prelucrătoare britanică. Această lucrarea a servit
ulterior ca bază de analiză empirică şi pentru alţi teoreticieni din acest domeniu Hymer,
(lucrarea căruia este considerată o primă contribuţie majoră la studierea investiţiilor
străine directe) Kindleberger, Vernon şi alţii.

16
Sistematizarea diferitelor teorii economice despre investiţiile străine directe a fost
făcută de mai mulţi autori, printre care Calvet (1981), Cantwell (1988) şi Lizando (1991).
Scopul acestor teorii este de a explica ISD şi de a determina motivele firmelor
multinaţionale în activitatea economică , şi anume cauzele care determină fluxurile de
investiţii străine directe. Ele ar putea fi încadrate în (a) teorii ale întreprinderii (avantajul
de monopol, internalizarea etc.) sau în (b) teorii ale dezvoltării macroeconomice
(imperfecţiunile pieţei, concurenţa oligopolistă, ciclul de viaţă al produsului etc.).

Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei


Prin prisma acestei teorii explicarea investiţiilor străine directe depăşeşte cadrul
concurenţei perfecte şi pleacă de la ceea ce numesc economiştii „imperfecţiunile pieţei”
care conferă întreprinderilor multinaţionale unul sau mai multe avantaje competitive faţă
de întreprinderile naţionale.
După Hymer, o întreprindere care are experienţă şi expertiză în conducerea şi
organizarea producţiei poate folosi avantajele pentru obţinerea de profituri într-o ţară
străină, iar imperfecţiunea pieţei în cunoştinţe trebuie valorificată în întregime prin
participarea directă în străinătate. El aduce o contribuţie importantă demonstrând că
investiţia străină directă nu este numai o intrare de capital, ci ea este asociată cu un flux
de expertiză managerială şi personal calificat.
Anume C.P. Kindleberger (1969) a fost primul care a tentat să elaboreze o sinteză
a teoriei ISD[40]. Luând ca bază teza lui Hymer (1960), conform căreia ISD se inserează
mai bine în teoria organizării industriale decât în teoria mişcărilor internaţionale de
capitaluri, C.P. Kindleberger precizează două premize a ISD.
• Firma investind în străinătate trebuie să obţină un profit superior decât în ţara sa
dacă doreşte să acopere riscurile şi costurile legate de derularea operaţiunii care
are loc într-un mediu politic şi legal distanţat şi diferit. [40 p. 18-25]
• Şi pe de altă parte pentru ca o întreprindere să investească direct într-o ţară
străină, trebuie să posede un „avantaj” asupra firmelor concurente, avantaj ce nu
va putea fi obţinut de firmele locale.

17
Putem spune că la C.P. Kindleberger, conceptul unificator pentru analiza ISD, a fost
modelul echilibrului general, static, de maximizare a profitului, concurenţei pure şi
perfecte, cu informare perfectă şi fără costuri ale tranzacţiilor. În consecinţă, se poate
afirma o teorie economică raţională a ISD, astfel, după C.P. Kindleberger: Într-o lume cu
concurenţă perfectă pentru bunuri şi factori, ISD nu poate exista. În aceste condiţii,
firmele locale vor avea un avantaj asupra firmelor străine, din faptul proximităţii locului
operaţiunii de centrul de decizie. Pentru ca ISD să prospere trebuie să existe
imperfecţiuni pe piaţa bunurilor şi factorilor inclusiv rezultate a procesului tehnic recent
şi intervenţie a guvernelor sau întreprinderi care să afecteze regulile concurenţei libere
prin segmentarea pieţei. [l13 p. 6-99]
Aceasta constituie baza modelului economic general al „imperfecţiunilor” propus
de C.P. Kindleberger pentru a explica că pentru ca firma să purceadă la producţie în
străinătate sau ISD trebuie să posede un avantaj mai compensatoriu decât cel al firmelor
locale.
Deci pentru ca ISD să existe şi pentru ca întreprinderile să se aventureze în
producerea pe pieţe străine trebuie: ca pieţele de bunuri şi factori să fie imperfecte; şi ca
aceste imperfecţiuni, sa-i permită o mai bună exploatare a avantajelor specifice faţă de
concurenţii reali sau potenţiali [159 p. 60-85]

Teoria avantajului de monopol sau oligopol


Deşi teoria avantajului de monopol sau oligopol ar putea fi încadrată la
"imperfecţiunile pieţei", ea conţine totuşi elemente care derivă atât din abordările
teoretice macroeconomice ale dezvoltării sau ale comerţului internaţional (exemplu:
teoria concurenţei oligopoliste), cât şi din teoria întreprinderii (Hymer). [l19 p. 15-56]
Dacă întreprinderea poate să se implanteze în străinătate aceasta înseamnă că ea
deţine un avantaj asupra firmelor locale: avantaj monopolistic. [l13 p. 6-99] La baza
studierii firmei multinaţionale prin definirea acestui avantaj, cercetarea determinanţilor şi
dinamizarea ei prin ciclul de viaţă stau lucrările lui Hymer, Kindleberger, Vernon, Caves
şi altii. [l70 p. 190-207] Aceste avantaje ţin mai mult de specificul întreprinderii, de
localizarea investiţiei, sunt proprietatea întreprinderii multinaţionale şi nu sunt accesibile
18
altor întreprinderi pe piaţa liberă. Avantajele de monopol ale unei întreprinderi
multinaţionale cuprind două categorii: cunoştinţe superioare şi economia de scară
(producţia de masă).
Deţinerea de cunoştinţe superioare permite întreprinderii multinaţionale să creeze
produse diferenţiate (mai bune) cu trăsături fizice (derivate din cunoştinţele tehnologice)
şi psihologice (cunoştinţele de marketing) care le disting de produsele concurenţei. In
acest fel, întreprinderea obţine un control al preţurilor produsului şi desfacerii, care-i
aduce o "rentă economică" din activele sale de cunoştinţe. Deci, întreprinderea
multinaţională produce bunuri şi servicii diferenţiate, în baza unor cunoştinţe pe care
poate să le transfere pe o piaţă străină, fără costuri sau la costuri foarte reduse.
Avantajul de monopol se reflectă şi în faptul că investiţiile străine directe pe orizontală
au loc mai ales în ramurile industriale intensive în cunoştinţe, atât tehnologice cât şi de
comercializare, cunoştinţe care pot fi dobândite într-un mediu sofisticat, care este
concentrat de obicei în ţările dezvoltate, şi ca urmare aceste ţări şi atrag ISD. Totuşi
distribuţia inegală a avantajelor este cauzată şi de factori naturali, administrativi,
moşteniţi dar şi creaţi sau dezvoltaţi care au accentuat diferenţele iniţiale.
Kindleberger introduce un element de concurenţă oligopolistică defensivă şi în
integrarea verticală, afirmând că, o dată început de o întreprindere, procesul este
continuat şi de alte între-prinderi şi astfel se consolidează.
Caves (1971) dezvoltă teoria potrivit căreia oligopolul bazat pe produse
diferenţiate este structura industrială cea mai răspândită în investiţiile străine directe şi
plasează teoria investiţiilor străine directe în domeniul organizării industriale. Potrivit lui
Caves, mobilul iniţial al unor investiţii pe orizontală îl constituie deţinerea de către o
întreprindere a unui singur "bun" (pe care îl numeşte "avantajul lui Hymer"),
cunoştinţele, care este un „bun public” .
0 altă ipoteză presupune că investiţiile străine directe sunt motivate de nevoia de a
urma mişcările unui lider într-un oligopol. Astfel, Graham (1978) este de părere că
marile întreprinderi multinaţionale investesc una în ţara de origine a celeilalte, ca o
acţiune de autoapărare pe tărâmul concurenţei oligopoliste, ceea ce nu explică teoriile lui

19
Hymer şi Caves, de exemplu de ce întreprinderi europene investesc în S.U.A. în aceleaşi
sectoare industriale în care cele americane investesc în Europa.
Un punct slab al acestei teorii este însă acela că ea nu explică de ce este generată
prima acţiune (investiţie) la care se răspunde cu o "contraameninţare". Ea oferă însă o
explicaţie complementară pentru fluxurile de investiţii străine directe şi introduce
dimensiuni multiple ale cauzalităţii mişcării fluxurilor investiţionale şi ale existenţei lor.
În general se poate afirma că combinarea factorilor tehnologici şi de diferenţiere a
produselor par a fi principalul motor al expansiunii în străinătate a industriilor. [86 p. 10-
25]
Drept concluzie putem spune că: posesia unui caracter sau avantaj distinctiv sau a
unui capital intangibil specific, constituie determinantul fundamental sau de bază şi
necesar pentru ISD; ea conferă ISD un avantaj competitiv asupra concurenţilor existenţi
sau potenţiali, iar exploatarea acestui avantaj în străinătate permite o creştere economică.
Acest avantaj este, în esenţă, tehnologic şi / sau comercial sau de marketing în general; şi
el este la originea diferenţierii produselor.

Teoria Ciclului de viaţă al produsului.


Este destul de interesant de a centra analiza asupra relaţiei între ciclu şi investiţii
directe. La părerea noastră interesul acestei teorii este de a da un aspect dinamic care
lipseşte în primele consideraţii asupra avantajului monopolistic. Această dinamică se
regăseşte la următorii precursori: J. Schumpeter,A Marchall, S.T. Kuznetssau, K.
Akamatsu[1 p. 6-17], [l53 p.15-45 ] [96 p. 20-27], [84 p. 12-25]
Vernon (1966) demonstrează că localizarea activităţii productive a unei întreprinderi
multinaţionale evoluează pe parcursul ciclului de viaţă al produsului şi explică, în
principal, rolul dominant al S.U.A. ca principal inventator, exportator şi investitor în
lume, imediat după al doilea război mondial. [170 p. 190-207]
Localizarea producţiei este în funcţie de combinarea optimală între unele caracteristici
ca : intensitate tehnologică, intensitate în capital şi intensitate în muncă,care se schimbă
pe parcursul ciclului, şi economiile la scară, a căror pondere variază relativ cu vîrsta

20
produsului. [113 p. 6-99] Astfel: la prima fază a ciclului cînd produsul este intensiv în
tehnologie (cercetare, dezvoltare), el este produs în ţara de origine (SUA); şi se recurge la
investiţii cînd produsul devine intensiv în capital (la faza de maturitate) şi este produs în
ţările intermediare(dezvoltate) şi cînd este intensiv în muncă (faza de standardizare) şi
este produs în ţările în dezvoltare; iar la ultima fază „de declin” se recurge la dezinvestiţii
şi orientarea la produse noi.
Şi ca sinteză, produsul „neo-ricardian” intensiv în noile tehnologii la prima fază a
ciclului devine „Heckscher-Ohlinian”intensiv în capital şi muncă la alte faze de la care şi
se realizează ISD.
În plus, el caută şi alte alternative în decizia de investire care constau în reducerea
concurenţei din frica de a pierde pieţele străine; deci investiţia din partea investitorului
devine un mijloc prudent de a evita pierderea unei pieţe. [170 p. 190-207] Astfel, esenţa
oligopolului este interdependenţa comportamentală între întreprinderile de oligopol din
aceeaşi ramură industrială. De aceea, când o întreprindere cu caracter de oligopol
introduce un produs nou, pătrunde pe o nouă piaţă, obţine o nouă sursă de materii prime,
se produce şi reacţia întreprinderilor concurente.
Teoria lui Vernon dă o perspectivă dinamică investiţiilor străine şi se bazează pe
inovaţie şi dezvoltarea produsului. Ca o slăbiciune a teoriei, ciclul de viaţă al produsului
este văzut într-o viziune deterministă şi el nu poate fi aplicabil decât produselor care
comportă standardizare.

Teoria internalizării producţiei( Buckley şi Casson 1976)

La prezentarea acestei teorii se face o trecere de la teoria ISD la teoria întreprinderii


multinaţionale. [21 p. 35-55] Conform acestei teorii firmele multinaţionale (FM) sunt
diversificate pe orizontal şi vertical, iar activităţile lor sunt interdependente şi sunt legate
de fluxuri de produse intermediare. Prin producerea bunurilor şi prestarea serviciilor FM
obţin aşa produse intermediare ca: cunoştinţe, practică organizaţională şi managerială,
calificarea personalului etc., care pot fi incorporate în patente, licenţe, capital uman şi ele
constituie avantaj monopolistic care poate garanta creşterea profitului. Printre toţi factorii
21
care incită spre internalizare ( cei specifici industriei, ţării, regiunii, şi cei ai
întreprinderii), această teorie pune accent deosebit pe produsele intermediare
(cunoştinţe). [20 p. 92-99] Teoria internalizării demonstrează că întreprinderile
multinaţionale investesc în străinătate pentru a absorbi externalităţile de piaţă: economii
de scară în producţie şi marketing, proprietatea şi caracterul de bun public al
cunoştinţelor şi constrângerile de piaţă impuse de guverne. Cu alte cuvinte, avantajele pe
care le obţin din activitatea proprie, conduc FM către investiţii străine directe atunci când
transferurile intraîntreprinderi sunt mai puţin costisitoare decât tranzacţiile pe piaţa
externă deschisă.
Analiza internalizării vine să completeze teoriile care se bazează pe avantajul tehnologic
sau organizarea industrială dar presupune şi unele diferenţe faţă de teoriile anterioare în
privinţa costului dobândirii avantajului specific întreprinderii. [21 p. 35-55]
Această abordare (teoria internalizării) este necesară tuturor teoriilor anterioare astfel
în cazul avantajului rezultat din diferenţierea produsului (Caves), internalizarea este
mijlocul care permite păstrarea avantajului întreprinderii. De asemenea, internalizarea
este importantă pentru teoria ciclului de viaţă al produsului (Vernon), pentru că ea
reprezintă legătura necesară pentru a motiva dezvoltarea unui nou produs. [146 p. 32-55]
Chiar şi pentru teoriile defensive ale investiţiilor străine directe în industriile de oligopol
motivaţia iniţială a investiţiei poate fi explicată prin teoria internalizării. La final am
adăuga şi următoarea afirmaţie: odată activul (avantajul) posedat trebuie
internaţionalizat.
Teoria eclectică
După denumire putem spune că este vorba de un efort de sinteză care presupune că
teoriile localizării, organizării industriale sau a drepturilor de proprietate aduc o
contribuţie valabilă dar parţială la explicarea producerii internaţionale. [20 p. 92-99]
Teoria lui Dunning (1977) încearcă să integreze teoria comerţului internaţional şi
cea a producerii internaţionale. El susţine că fluxurile de ISD nu pot fi determinate în
baza unei singure teorii. [50 p.10-45] Astfel, ISD reprezintă un fenomen complex care
poate fi explicat în baza avantajelor utilizate în 3 teorii: proprietatea, internalizarea şi

22
avantajele localizării; iar combinarea şi nivelul acestor motivaţii determină intensitatea şi
direcţiile ISD. [51 p. 7-65].
Acest eclectism se bazează pe ipoteza că o întreprindere se va angaja în investiţii
directe dacă sunt satisfăcute trei condiţii:
1. Posedarea avantajelor nete de proprietate, în special active intangibile care
sunt exclusive şi specifice întreprinderii pe o perioadă îndelungată.(avantaje
distinctive ale firmei).
2. Internalizarea avantajelor sale prin extinderea activităţilor proprii. (avantaje
de internalizare).
3. Factori şi condiţii specifice ţării de localizare (avantaje de localizare) [33 p.23-
169]
Contribuţia principală a teoriei "eclectice" constă în explicarea distribuţiei producţiei
internaţionale pe ţări; astfel pentru dezvoltarea unor investiţii străine directe este nevoie
de "dotările" specifice unei întreprinderi, dar şi de condiţiile specifice ţării de localizare.
Dunning ajunge la o concluzie interesantă şi anume: Competitivitatea internaţională a
unei ţări depinde de dotarea în avantaje distinctive ale firmelor sale şi celor în factori de
localizare, relative altor ţări.
Cât priveşte primele două condiţii, deciziile STN mai sunt dependente de: fluctuaţiile
ciclice ale creşterii economice, atât în ţara de origine, cît şi în cea gazdă. O perioadă de
declin a economiei, mai ales când coincide şi cu probleme structurale, influenţează
scăderea profitului şi limitează, în consecinţă, posibilităţile de finanţare şi capacitatea
întreprinderilor multinaţionale de dezvoltare a investiţiilor în străinătate. În loc de a face
investiţii, întreprinderile multinaţionale se concentrează pe restructurarea internă,
urmărind reducerea costurilor şi creşterea eficienţei. ciclurile economice au influenţat
direct fluxurile de investiţii străine directe. Astfel creşterea puternică a economiei
mondiale a influenţat explozia investiţiilor în a doua jumătate a deceniului opt, şi
respectiv, declinul economiei mondiale a determinat scăderea lor după 1990 (1991-
1992). Începând cu anul 1993, relansarea economiilor principalelor ţări dezvoltate a
determinat creşterea ISD, care continuă până în prezent. La fel aceste decizii depind de

23
măsurile de politică economică, care au un impact asupra strategiilor întreprinderilor
multinaţionale pe termen lung, şi liberalizarea comerţului dat fiind faptul ca importurile
şi exporturile directe între întreprinderile afiliate întreprinderilor multinaţionale
reprezintă 25-30% din comerţul internaţional. Liberalizarea comerţului exterior conduce
la creşterea fluxurilor de investiţii, atunci când întreprinderile multinaţionale au
posibilitatea să-şi stabilească capacităţi de producţie în ţări cu costuri mai reduse, de unde
pot exporta producţia în condiţii mai bune de promovare, pot să-şi stabilească o reţea
regională sau să-şi integreze producţia la nivel regional sau la scară globală. Alţi factori
la fel de importanţi sunt atât Procesele de privatizare şi liberalizarea regimului
investiţiilor străine care au stimulat ISD prin achiziţii şi fuziuni de întreprinderi, cât
procesele de Integrare regională (U.E. NAFTA.etc.) care au impulsionat fluxuri
semnificative de ISD către şi în cadrul acestor regiuni.
În ceea ce priveşte a treia condiţie o contribuţie esenţială a teoriei eclectice este
faptul că se analizează avantajele ţării gazdă sub aspectul intervenţiei guvernamentale în
încurajarea şi stimularea ISD cît şi oferirea condiţiilor avantajoase pentru investitori.
Aceşti factori am încercat să-i clasăm în trei categorii:
 Politicile ţării destinatare (inclusiv reglementarea de bază aplicată ISD);
 Măsurile adoptate de ţări pentru încurajarea şi facilitarea ISD;
 Caracteristicile generale ale economiei acestor ţări

1. Politicile şi măsurile aplicabile investiţiilor străine directe.


Dispoziţiile destinate să încurajeze şi să faciliteze ISD se compun, în esenţă, dintr-
un ansamblu de reguli şi reglementări care administrează intrarea şi activitatea
investitorilor străini, norme care vizează tratarea filialelor străine precum şi reguli
aplicabile funcţionării pieţelor. Sunt şi alte măsuri, spre exemplu din domeniul comercial
sau al privatizării care la fel influenţează deciziile investitorilor străini, fie direct sau
indirect prin repercusiunile lor asupra eficacităţii politicilor aplicate ISD. [33 p. 14-16]

24
Putem spune că există două nivele de intervenţie asupra ISD; primul respectiv prin
măsurile destinate spre atragerea ISD, şi măsuri care nu au fost concepute pentru ISD dar
au o incidenţă asupra lor, compoziţia cărora variază în timp de la o ţară la alta.
De altfel, ţările acordă din ce în ce mai mare atenţie fiecărui din cele doua nivele de
intervenţie. În ceea ce priveşte măsurile specifice destinate să încurajeze ISD, este
important de urmărit coerenţa acestora, atât între ele cît şi cu politicile comerciale şi, în
special, cele ce se referă la investiţiile de eficacitate, dat fiind faptul că întreprinderile îşi
integrează filialele străine în reţelele lor internaţionale. Paralel, delimitarea între primul şi
al doilea nivel devine din ce în ce mai imprecisă, dat fiind faptul că exigenţele producţiei
internaţionale implică o mai mare eficacitate a politicilor şi structurilor în care se înscriu
măsurile care favorizează ISD. Ca rezultat, atât politicile macroeconomice (monetare,
bugetare şi valutare) cât şi ansamblul politicilor generale de organizare devin din ce în ce
mai importante. Investitorii internaţionali, evaluând oportunitatea investirii într-o
anumită ţară, se interesează nu doar de politicile specifice destinate să favorizeze ISD, ci
şi de politicile macroeconomice şi macro-organizatorice. Apartenenţa la mecanisme de
integrare regională poate avea un efect direct asupra ISD, fiindcă ea poate modifica un
determinant economic cheie, şi anume dimensiunea pieţei şi creşterea ei.(Anexa 2)
2. Măsuri destinate să faciliteze activitatea societăţilor.
Dat fiind faptul că politicile în domeniul investiţiilor sunt din ce în ce mai similare,
măsurile destinate să faciliteze activitatea întreprinderilor (promovarea investiţiilor,
incitaţii, servicii după investire, ameliorarea facilităţilor şi măsurile destinate să reducă
„necazurile”) devin din ce în ce mai importante. Aceste măsuri nu sunt noi dar s-au
dezvoltat rapid pe măsură ce politicile de atragere a investiţiilor deveneau din ce în ce
mai deschise exteriorului. În plus, ele sunt din ce în ce mai sofisticate şi adaptate pentru
fiecare investitor, deşi sunt însoţite de costuri ridicate în termeni de capital uman şi altele.
În această categorie pot fi menţionate şi măsurile care intră în joc odată ce investiţia a
fost deja făcută, în funcţie de importanţa veniturilor reinvestite în fluxurile generale de
investiţii, Ele pot fi aplicate şi pentru afirmaţia că „investitorii satisfăcuţi constituie cea
mai bună publicitate pentru o ţară”. La fel sunt utilizate incitaţii de ordin financiar şi

25
fiscal, care sunt luate în consideraţie de investitorii străini doar dacă acestea se asigură de
prezenţa şi altor factori importanţi.
3. Determinanţii economici.
Pe lângă ceilalţi factori menţionaţi mai sus, de calitatea mediului economic depinde
în mare măsură atractivitatea şi concentrarea ISD. [92 p. 12-17]
Odată ce investitorii sunt asiguraţi de existenţa măsurilor destinate să favorizeze
ISD, ei se interesează de factorii economici. Motivele de investire în ţările în tranziţie pot
fi clasate după trei curente economice distincte: teoriile schimbului internaţional, de tip
macroeconomic (căutarea de resurse (active)); teoriile oligopolului aparţinând sferei
economiei industriale (căutarea pieţelor) şi teoriile firmei care se referă la cadrul
microeconomic (căutarea unei mai mari eficacităţi).
Din punct de vedere istoric resursele naturale au fost principalul determinant pentru
ţările care nu dispuneau de capital, de competenţă, de know-how şi infrastructură
necesară pentru exploatarea acestor resurse şi vinderea lor pe piaţa mondială. Existenţa
forţei de muncă puţin mobile şi cu salarii joase a fost, în mod tradiţional, un alt
determinant economic, în special, pentru societăţile care căutau să realizeze un câştig de
eficacitate.
Investiţia realizată de VW-AUDI la construcţia unei uzine de asamblare a motoarelor,
investiţie în valoare de 420 milioane USD, relevă dorinţa de a beneficia de forţă de
muncă calificată şi mai ieftină cît şi socialmente mai puţin exigentă. În acelaşi timp, faţă
de ţările de Est aceste explicaţii teoretice se adeveresc a fi insuficiente. De exemplu,
explicaţiile asupra diferenţei de salarii şi productivităţii muncii şi-au demonstrat limitele
şi nu par a fi un element decisiv pentru a justifica decizia de privilegiere a localizării
particulare când dotaţiile ţărilor vecine sînt mai comparabile.
Un anumit număr de studii arată că localizarea firmelor străine depinde, în general,
mai mult de dorinţa de acces pe piaţă decât de căutarea avantajelor de costuri, atunci
întreprinderile îşi vor intensifica avantajul concurenţial asupra acestor noi pieţe. [105 p.
301-320] Altfel spus, nivelul esenţial de analiză nu va mai fi macroeconomic ci
mezoeconomic. Ca urmare a îndelungatei închideri a economiilor socialiste faţă de

26
întreprinderile occidentale, deschiderea economică şi politică a oferit brusc noi
oportunităţi investitorilor. Primele întreprinderi străine care se instalează sunt
întreprinderi multinaţionale în căutarea noilor debuşee scopul cărora este de a modifica în
avantajul său structura pieţei. Dimensiunea pieţei interne, fie în termeni absoluţi, fie în
raport cu mărimea şi venitul populaţiei, este un alt determinant important pentru
societăţile străine care caută noi debuşee. Dacă piaţa este importantă, ea poate primi
(recepţiona) mai multe întreprinderi care vor fi în stare să realizeze economii de scară sau
de gamă, ceea ce constituie unul din principalele motive pentru care mecanismele de
integrare regională pot atrage mai multe ISD. O înaltă rată de creştere a pieţei încurajează
atât investiţiile străine cât şi cele interne. Existenţa pieţelor vaste interioare a fost
importantă în ceea ce priveşte serviciile care, ne fiind comerciale nu puteau fi furnizate
consumatorilor decât prin intermediul ISD. Aceste investiţii erau iniţial totuşi foarte
puţine, fiindcă erau limitate prin măsurile generale restrictive, care interziceau
investitorilor să investească în aşa domenii ca: bănci, asigurare şi infrastructura.
În concordanţă cu teoria ciclurilor produsului a lui Vernon, strategiile duse de marele
întreprinderi multinaţionale pot viza instituirea unei organizări continentale a activităţii
lor în funcţie de avantajele legate de diferite localizări, aceasta permiţându-le prelungirea
duratei de viaţă a tehnologiilor deja mature şi consolidarea poziţiile lor vis-a-vis de
concurenţă. [171 p.10-18 ], [97 p. 301-320] În acest scop conform teoriei Sectorial Drift,
întreprinderea exportă în acelaşi timp produsele sale şi unităţile de producţie şi obţine
aceste avantaje.
Deci ţinem să menţionăm că, în general, este recomandat ca o întreprindere să
decidă să investească direct în străinătate dacă coexistă trei factori determinanţi:
(conform teoriei eclectice - avantajele legate de organizare şi proprietate, localizare şi
internaţionalizare) [52 p. 23-35]
 Existenţa avantajului concurenţial legat de organizare şi
proprietate (tehnologie exclusivă etc).;
 Existenţa avantajului legat de localizare în ţara de recepţie (pieţe
importante, resurse mai ieftine sau infrastructură superioară);
 Existenţa posibilităţii beneficiilor superioare.
27
Prima şi a treia condiţie sunt determinanţii ISD ce se referă, în special, la întreprinderi în
timp ce a doua condiţie influenţează decizia cu privire la alocarea fluxurile de ISD spre o
anumită ţară.
Când numai prima condiţie este satisfăcută, întreprinderile se axează pe
exporturi, cesiunea licenţelor sau vinderea brevetelor pentru a deservi o piaţă străină.
Când la această condiţie se adaugă şi a treia , ISD devin un mod privilegiat de intrare pe
pieţele străine, dar numai cu prezenţa avantajului legat de localizare.
Concluzionând cele analizate, menţionăm că toate aceste teorii, prin similarităţi şi
diferenţe contribuie la extinderea şi creşterea ISD, iar argumentele lor sunt valabile şi
astăzi.
Apariţia şi evoluţia teoriilor s-a realizat în acelaşi timp cu extinderea şi dezvoltarea ISD.
Actualmente condiţiile dezvoltării economice demonstrează că fluxurile de ISD pot fi
explicate numai având în consideraţie un set complex de factori, care se fundamentează
în teoriile analizate.
Fiecare teorie are un aport aparte în fluxurile de ISD dar teoria eclectică pare să fie
cea mai valabilă şi argumentată.
Această teorie pare să fie cea mai completă fiindcă din toate celelalte teorii ea împrumută
câte ceva pentru a forma un complex de argumente, astfel:
 De la teoria organizării industriale, teoria eclectică împrumută explicarea naturii
avantajelor relative a proprietăţii care pot fi rezultate ale dimensiunii şi poziţiei
stabilite, diversificarea produselor şi proceselor, puterea de monopol, tehnologie,
marca comercială, competenţă etc
 De la teoria drepturilor de proprietate şi analiză economică a costurilor
tranzacţiilor, ea preia cauzele care pot incita întreprinderile să internaţionalizeze
aceste avantaje;
 De la teoria de localizare şi schimbului internaţional, preia explicarea factorilor
care determină localizarea producţiei: intervenţia guvernamentală, preţul
factorilor, pieţele, infrastructura etc.

28
Analizele efectuate sugerează ideea că multinaţionalitatea riscă să fie mai
frecventă printre firmele mari fiindcă costul internalizării este mai mic iar beneficiile sunt
considerabile graţie: tehnologiei, competenţei, resurselor financiare, acces mai bun la
capital. Iar în ceea ce priveşte ierarhizarea factorilor direcţi de influenţă a deciziilor
investiţionale putem menţiona că ele sunt întotdeauna relative şi lasă loc unor corective
ulterioare.

Tema 3 Evoluţia şi tendinţele contemporane ale ISD


Investiţia internaţională a apărut odată cu generalizarea practicilor bancare şi lenta
formare a statelor moderne spre sfârşitul Evului Mediu. Prima mişcare de capitaluri s-a
organizat în secolul XVI şi XVII în jurul oraşelor de comerţ, curţelor regale şi princiare
(Amsterdam, Londra etc.), iar primul investitor internaţional este comerciantul.
Extinderea comerţului colonial deschide era investiţiilor cu apariţia societăţilor coloniale
în afara Europei. Activitatea comercială generează investiţii în agenţii comerciale, în
antrepozite, instalaţii portuale şi începând cu secolul XVII apar anumite forme ale
investiţiilor ca: împrumuturile bancare, investiţiile marelor societăţi.
Un adevărat progres (avânt, dezvoltare) a investiţiilor internaţionale s-a realizat la
începutul secolului XIX. Aceste investiţii sunt exclusiv europene, şi mai ales, provin
dintr-o singură ţară, Marea Britanie care până în 1914 deţinea o poziţie dominantă. În
această perioadă, investiţiile de portofoliu reprezentau 90% din mişcările internaţionale
de capital [55]. Ele sunt consacrate cheltuielilor publice şi a lucrărilor de infrastructură
aşa ca calea ferată. De la mijlocul secolului XIX, ele se reduc continuu în favoarea
investiţiilor directe. Primele firme multinaţionale s-au constituit spre sfârşitul secolului
XIX astfel firma farmaceutică germană, Bayer, s-a instalat în SUA deja în 1865 şi firma
engleză Singer, în 1867. Până în 1914, Englezii sunt cei mai mari investitori străini
urmaţi de SUA şi Germania, şi îşi implementează întreprinderile în Canada, India, Rusia
etc. în special în producerea bunurilor de consum. SUA era principala destinaţie a ISD.
Aceste ISD au antrenat adoptarea noilor tehnologii şi metode de gestiune şi organizare.

29
În 1914, stocul mondial de investiţii străine directe era estimat la 15 mlrd. de dolari sau
cca. o treime din volumul global de investiţii mondiale.
Din 1914 până în 1939, este perioada marelor perturbări: războaiele mondiale şi
criza economică modifică politicile guvernamentale şi comportamentele deţinătorilor de
capital. Ierarhia ţărilor exportatoare de capitaluri se inversează; Statele Unite sunt acelea
care devin primii exporturi de capitaluri şi Germania primii importatori de capital, iar din
anii 1930, scăderea exporturilor americane amplifică consecinţele internaţionale ale
crizei. Această scădere a investiţiilor americane este compensată prin extinderea ISD
olandeze, engleze, belgiene şi franceze în zonele lor de influenţă. În perioada anilor
1929-1971, ISD ocupă un loc preponderent în mişcările de capital dat fiind faptul că s-au
dovedit a fi mai puţin sensibile după natura lor la crize: aceasta vizează în special marele
companii petroliere şi industriile de prelucrare (transformare) [150 p. 117-130]. În 1938,
stocul mondial de investiţii străine directe era de 66 miliarde dolari şi societăţile britanice
erau cei mai mari investitori. [174 p. 50-75] Mai mult de jumătate din investiţii se realizau
în ţările în dezvoltare, anume America Latină şi Asia şi în special în următoarele
sectoare: agricultură, mine şi infrastructură.
Din anii 1950, Statele Unite iarăşi au devenit principala surse a ISD fiind în special
interesate în sectorul manufacturier şi realizează mai mult de 67% din investiţiile
internaţionale, astfel Anglia devine al doilea investitor mondial, iar din anii ’70 sunt
urmaţi şi de Germania şi Japonia. Din a doua jumătate a secolului XX începe „era
firmelor transnaţionale” care devin forma dominantă în mişcările internaţionale de
capitaluri şi centrele esenţiale de iniţiativă şi de coordonare a producţiei şi schimburilor.
După al doilea război mondial, se pot distinge trei mari valuri de investiţii străine: [l74 p.
50-75]
 Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi
corespunde fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par a
fi motivate de crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în
puternică lărgire.

30
 Al doilea val se realizează din anul 1965 până în 1975, perioadă în decursul
căreia firmele americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia
de Sud-est.
 Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin
creşterea continuă a fluxurilor de investiţii. Astăzi grupul investitorilor este mai larg ca
oricând şi include de asemenea şi ţări în dezvoltare. Între 1973 şi 1996 fluxurile de
investiţii străine directe s-au multiplicat la 14, crescând de la 25 la 350 miliarde de dolari
pe an. Stocul mondial de investiţii directe reuneşte un număr estimativ de 40 000
societăţi mamă şi 250 000 filiale în străinătate. Activitatea investiţiilor internaţionale se
concentrează în triada - SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, aceste regiuni stau la baza a
81% din stocul de investiţii directe acumulate în străinătate şi primesc 60% din stocul de
investiţii directe. La fel se observă rolul crescând al investiţiilor străine în China şi în
economiile mai dinamice ale Asiei de Sud-Est.
Societăţile multinaţionale au integrat activităţile de producţie şi pieţele diferitor
ţări astfel deţinând din ce în ce mai mult principalele componente ale creşterii economice
- investiţii, tehnologii, capital intelectual, experienţă şi competenţe administrative - care
pot mult mai uşor traversa frontierele naţionale.
O prezentare mai generală a evoluţiei fluxurilor de ISD cu accentuarea atât a
principalelor ţări exportatoare de capitaluri şi a celor care recepţionează aceste investiţii
cît şi a domeniilor de preferinţă pe diferite perioade de timp vă propunem în tabelul 4 din
anexa 3.
Pentru ţările în curs de dezvoltare evoluţia contribuţiei ISD în decursul ultimelor trei
patru decenii comportă două faze distincte.
Prima fază cuprinde anii ’60 şi ’70 şi se caracterizează prin modelele economiei
închise. În această perioadă, majoritatea ţărilor în dezvoltare au urmat strategiile de
dezvoltare „autocentrate” privilegind creşterea industriei interioare protejată prin bariere
comerciale astfel au încurajat producţia pentru piaţa internă şi au limitat importurile.
Autorităţile publice considerând că ISD n-au decât efecte negative, creând raporturi de
dependenţă economică, favorizând ingerenţe politice şi slăbind întreprinderile locale, au

31
întreprins reglementarea întreprinderilor private şi orientarea activităţii acestora, măsuri
care au dus la descurajarea ISD. În ţările unde erau create (constituite) bariere
protecţioniste, întreprinderile străine au preferat mai degrabă să se implementeze pe
teritoriul lor decât să exporte, astfel profitând de oportunităţile lucrative oferite de piaţa
protejată care le permitea exploatarea resurselor naturale sau contingentele comerciale. În
activitatea lor, investitorii străini direcţi au vizat, în special, activităţile de fabricare a
produselor substituibile importurilor aplicând strategia zisă “ocolirea taxelor vamale”.
Investitorii erau interesaţi deseori de ţările dotate cu pieţe interne vaste aşa ca: Brazilia,
Mexic în America Latină şi implicau importante investiţii străine directe în industriile
protejate de concurenţa străină, cît şi de ţările bogate în resurse naturale şi regiuni care
furnizau produselor un acces preferenţial pe pieţele de export.
Toate câştigurile de eficacitate generate de ISD erau deseori limitate nu numai prin
efectele negative ale protecţionismului, dar şi prin impactul restricţiilor impuse de
numeroase ţări în dezvoltare şi anume controalele exercitate asupra mărimii, direcţiei şi
poziţiei sau drepturilor de proprietate a investitorilor străini. Aceste măsuri au descurajat
investiţiile străine care erau necesare ţărilor în dezvoltare şi mai ales cele ce comportă
produse de înaltă tehnologie. În această perioadă ISD nu au avut decât un rol minor în
dezvoltarea economiilor cu planificare centralizată iar modul de investire care prevala era
cel de societate mixtă cu capital străin minoritar.(fig. 1)
Figura 1. Fluxurile de ISD reale cu destinaţia ţărilor industriale şi celor în dezvoltare,
1970-95 (milliarde de dollari 1996)

32
Pe parcursul fazei a doua, care cuprinde anii ’80 şi ’90 rolul ISD s-a schimbat
vizibil.
Confruntate cu deficitul balanţei de plăţi, numeroase ţări în dezvoltare s-au lansat în
programele de ajustare structurală, concepute pentru a reda o importanţă majoră
producerii în sectorul privat, comerţului internaţional şi competitivităţii în economiile
acestor ţări. Pentru a realiza acest fapt ele trebuiau să micşoreze taxele vamale şi să
limiteze alte restricţii referitoare la comerţ, să asigure convertibilitatea monedelor pentru
tranzacţiile curente şi să liberalizeze cadrul activităţii economice în special lichidând
reglementările aplicabile ISD. Ca urmare a acestor transformări ISD în ţările în
dezvoltare au început să crească pe parcursul a doua jumătate a anilor ’80 (fig. 1). După
cum, în numeroase ţări, întreprinderile private au arătat că ele pot să mobilizeze
investiţiile şi să furnizeze mult mai eficient servicii decât sectorul public, autorităţile
publice în anii ’90 au continuat să lărgească (extindă) accesul sectorului privat la noi
domenii de activitate economică, ca ex. infrastructura care a fost întotdeauna domeniul
sectorului public, în continuare este deschis din ce în ce mai mult investiţiilor private.
Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat
favorabil pentru localizarea marilor întreprinderi internaţionale, şi ţările industriale nu
mai sunt exclusivitatea societăţilor multinaţionale. În această perioadă grupul
investitorilor devine mai larg ca niciodată şi de asemenea include şi anumite ţări în
dezvoltare. Din totalul ISD partea investiţiilor intrate în ţările în dezvoltare s-a triplat în
perioada între 1984-89 şi 1996-2000 astfel constituind respectiv 6% şi 18%. [30 p. 27-65]
Anii 1991, 1992 au marcat o scădere a volumelor acestor investiţii care a fost
determinată de recesiunea economică în ţările dezvoltate. Explicaţia este simplă: este
deja demonstrat că evoluţia ciclică a unei economii are o influenţă directă asupra
fluxurilor de ISD realizate de ţări la diferite etape. Aceeaşi situaţie a avut loc în aceste
ţări la începutul anilor ’80. Totuşi după cum se spune ”după rău vine şi bine”
(ciclicitatea economică) în anul 1993 ca rezultat al reluării creşterii economice şi
participării întreprinderilor multinaţionale la programele de privatizare, s-a revenit la
creşterea ISD.

33
Fluxurile de ISD între ţările în dezvoltare se realizează, în principal, în interiorul
aceleaşi regiuni şi cele mai importante sunt în Asia de Est fiind motivate de căutarea de
surse de materii prime esenţiale sau de forţă de muncă mai bună. În 1994, 57% ISD au
fost efectuate în regiunea aceloraşi ţări. [94] Legăturile regionale influenţează într-o mare
măsură asupra ISD a ţărilor dezvoltate. Uniunea Europeană este principala sursă de ISD
în Europa de Est şi Asia Centrală. SUA din totdeauna au efectuat o mare parte a
investiţiilor sale directe în America Latină motiv fiind apropierea de această regiune, care
constituie un determinant a poziţiei acestui tip de investiţii pentru exportul produselor
manufacturate. Posibilităţile de integrare regională vor continua să încurajeze
regionalizarea producţiei şi distribuţiei şi prin urmare ISD.
Dacă în 1990 fluxurile nete globale de ISD în ţările în dezvoltare au însumat 33.7
mlrd. $, atunci în 1998 ele au atins cifra de 188 mlrd.$. Această expansiune a ISD poate
fi explicată prin următoarele fapte:
 Schimbarea mediului economic internaţional în care întreprinderile
îşi desfăşoară activităţile redefinind strategiile internaţionale.
 Privatizarea care este un mijloc de transferare a activităţilor economice de
la sectorul public la cel privat.
 Ţările continuă să reducă restricţiile impuse ISD şi urmează liberalizarea
politicilor comerciale, unilateral şi în cadrul negocierilor multilaterale (Runda
Uruguay). Va fi greu de găsit ţări în dezvoltare care n-au atenuat legislaţia
aplicabilă investiţiilor în anii ’90.
 În aceşti ani s-a triplat numărul de tratate şi acorduri de promovare şi
protecţie a investiţiilor, printre acestea sunt: Acordul de liber schimb nord
american (Alena), Acordul multilateral asupra investiţiilor (AMI), membrii
OMC caută să promoveze ideea acordului mondial de investiţii. Aceste
acorduri şi tratate vizează, în esenţă, asigurarea continuităţii procesului de
liberalizare a politicilor aplicate ISD, etc.

34
În ceea ce priveşte anul 1999 investiţiile străine directe realizate pe plan mondial
au progresat cu 55 % în raport cu anul 1998 pentru a atinge cifra de 1075 miliarde de
dolari (1990- 209 miliarde USD). Această progresie se explică printr-o creştere de 70 %
a fluxurilor spre ţările dezvoltate cauzate de expansiunea considerabilă a operaţiunilor de
fuziuni şi achiziţii internaţionale. [31 p.12-30 ]
Evoluţia ISD reflectă deci marele principii economice adoptate de ţările în
dezvoltare care, după ce au privilegiat producerea în locul importurilor în anii ’50, ’60 ,
şi-au bazat dezvoltarea pe resursele naturale proprii în anii ’70, ajustarea structurală şi
trecerea la economia de piaţă în anii ’80 şi, în sfârşit sectorul privat în anii ’90. Şi cu
toate că ţările mai mari atrag ISD într-un volum mai mare, dar acestea pot juca un rol
considerabil în economiile mici şi sărace. Iar volumul şi destinaţia ISD sunt în funcţie de
acţiunea publică, pe plan naţional şi internaţional.
Pentru o prezentare şi o comparaţie a evoluţiei ISD pentru ultimii ani vă propunem
anexa 4, care cuprinde repartizarea pe regiuni a intrărilor şi ieşirilor de investiţii în
perioada anilor 1989 – 2000 pentru ţările dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele din
Europa centrală şi de Est .
În ceea ce priveşte anul 2000 putem menţiona că tendinţele nu diferă mult de anii ’90.
Volumul ISD avea o tendinţă continuă de creştere, accentuând tot mai mult rolul
producerii internaţionale în economia mondială şi astfel anul 2000 devenind un an record
al ISD. În acest an fluxurile de ISD s-au mărit cu 18%, astfel depăşind în ceea ce priveşte
ritmurile de creştere celelalte agregate economice, de ex. producerea mondială, formarea
capitalului şi comerţul, şi au atins nivelul de 1,3 trln. dolari - nivelul de record. Vânzările
globale ale filialelor societăţilor transnaţionale au atins un nivel dublu faţă de exporturile
mondiale. Acest lucru face ca investiţiile străine directe să fie mai importante decât
comerţul din punct de vedere al furnizării de bunuri şi servicii către pieţele străine.
Cea mai mare parte din volumul total al investiţiile este efectuată de ţările dezvoltate
iar ţările în curs de dezvoltare, având nevoie de surse de finanţare, încep a înregistra
fluxuri de ISD din ce în ce mai importante. Principalii receptori ale ISD rămân totuşi
ţările dezvoltate, cărora le revine cca. ¾ din investiţiile globale (intrări de investiţii). Ca

35
urmare în lumea dezvoltată cota ”Triadei” (U.E. SUA şi Japonia) în ISD în anul 2000
constituia 71% după indicatorul de intrări şi 82% după indicatorul de ieşiri a ISD (anexa
4). În cadrul „Triadei” U.E. şi-a întărit poziţiile atât în calitate de destinatar cit si in
calitate de furnizor de ISD, gratie progresului ulterior de integrare regională. SUA
rămânea a fi cel mai mare destinatar de ISD în lume: intrările de investiţii în acest stat a
atins 281mlrd.dolari, ieşirile de investiţii s-au redus cu 2% până la 139 mlrd. dolari
Cît priveşte ţarile în dezvoltare tendinţe esenţiale ale mişcărilor ISD s-au conturat
în ţările în dezvoltare din Asia unde intrările de ISD în anul 2000 au atins nivelul record
de 143 mlrd. dolari. O mare creştere a acestora a avut loc în Asia de Est; în special în
Hong Kong (China) care a cunoscut un bum al ISD fără precedent şi se afla pe poziţia
celui mai mare receptor al ISD în Asia dar şi printre celelalte ţări în dezvoltare.
De asemenea au crescut intrările ISD şi în Europa Centrală şi de Est până la un
nivel fără precedent de 27 mlrd. dolari. Rolul decisiv în aceste intrări masive în regiune
au servit măsurile de privatizare.
După nivelurile înalte record ale anului 2000, fluxurile globale (au confirmat
estimările CNUCED) şi au scăzut puternic în anul 2001 – pentru prima data într-un
deceniu Acesta a fost rezultatul declinului economiei globale, mai ales în cele mai mari
trei economii ale lumii, care au intrat toate în recesiune, urmată de o scădere a valorii
fuziunilor si achiziţiilor transfrontaliere. [31 p. 12-30] Valoarea totala a acestor fuziuni si
achiziţii transfrontaliere încheiate în anul 2001 (594 miliarde dolari SUA) a fost numai la
jumătatea celor din anul 2000.
Ca rezultat, declinul investiţiilor străine directe (ISD) a fost concentrat mai ales în
economiile dezvoltate, în care influxurile de ISD s-au redus cu 59%, în comparaţie cu
14% în economiile în curs de dezvoltare iar cele către Europa Centrala si de Est au rămas
în general stabile. Influxurile mondiale de investiţii străine directe s-au ridicat la 735 de
miliarde dolari SUA, din care 503 miliarde dolari SUA s-au îndreptat spre economiile
dezvoltate, 205 miliarde dolari SUA către economiile în curs de dezvoltare, iar restul de
27 miliarde dolari SUA către economiile în tranziţie din Europa Centrala si de Est.
Părţile destinate tarilor în curs de dezvoltare si celor din Europa Centrala si de Est din

36
influxurile globale de ISD au ajuns la 28% si respectiv 4% în anul 2001, în comparaţie cu
o medie de 18% si respectiv 2% în cei doi ani anteriori. Cele 49 de tari cel mai puţin
dezvoltate rămân recipienţi marginali, cu numai 2% din investiţiile străine directe către
tarile în curs de dezvoltare sau numai 0,5% din totalul global. Perspectivele rămân a fi
mai optimiste ceea ce recurge din faptul că ele însele au început sa se autopromoveze mai
activ fata de investitorii străini : au fost înfiinţate agenţii pentru promovarea investiţiilor
în 38 de tari mai puţin dezvoltate, iar dintre acestea 28 s-au alăturat Asociaţiei Mondiale
de Promovare a Investiţiilor. Mai mult decât atât, la finalul anului 2001, 41 de tari mai
puţin dezvoltate au încheiat un total de 292 tratate bilaterale de investiţii şi 138 de tratate
de dublă impozitare. În cele din urma, un număr tot mai mare de tari mai puţin dezvoltate
sunt acum semnatare ale unor tratate multilaterale relevante.
În ciuda impactului descurajant al cererii slabe din economiile cele mai mari,
perspectivele pe termen lung ale ISD rămân promiţătoare. Un număr de analize asupra
planurilor de investiţii sugerează faptul ca marile companii transnaţionale vor continua
expansiunea lor internaţionala. Mai specific, acestea sugerează că cele mai preferate
destinaţii vor include marile pieţe ale tarilor dezvoltate (ca cele ale Statelor Unite, ale
Germaniei, Regatului Unit si Franţei), precum si un număr de destinaţii cheie în ţările în
curs de dezvoltare (în special China, Brazilia, Mexic si Africa de Sud) şi în Europa
Centrala si de Est. Este interesant de remarcat faptul ca aceste ţări în curs de dezvoltare şi
economii în tranziţie au avut succes în special în atragerea de ISD orientate spre export.
În cadrul ţărilor dezvoltate atât influxurile cât si fluxurile externe de ISD au scăzut
dramatic. Dar în ciuda încetinirii economice si a evenimentelor din 11septembrie, Statele
Unite şi-au păstrat poziţia de cel mai mare primitor de ISD şi investitor în lume. Iar
partenerii majori pentru ISD interne si externe au fost şi de această dată ţările Uniunii
Europene (UE); În celelalte ţări dezvoltate fluxurile de ISD au scăzut cu aproximativ
60%, aceasta s-a datorat mai ales declinului în ceea ce priveşte fuziunile si achiziţiile
transfrontaliere.

37
În ţările în curs de dezvoltare, ISD , de asemenea, au scăzut. Cu toate că volumul
acestui declin s-a limitat la un număr relativ mic de ţări gazda. În special trei economii –
Argentina, Brazilia si Hong Kong (China).
Iar fluxurile de ISD către Europa Centrala si de Est au rămas la niveluri
comparabile celor din anul 2000. Influxurile de ISD au crescut în 14 tari din cele 19 tari
ale regiunii, iar partea regiunii din influxurile mondiale a crescut de la 2% în 2000 la
3,7% în 2001. Cinci tari (Polonia, Republica Ceha, Federaţia Rusa, Ungaria si Slovacia)
au reprezentat mai mult de trei sferturi din influxurile regiunii în anul 2001.
Făcând concluzie la cele analizate mai sus am vrea să menţionăm că:
 geografia intrărilor de ISD ne permite să analizăm nivelul de integrare a ţărilor
receptoare în procesul de globalizare a economiei mondiale. În mod indirect ea ne arată
şi repartizarea beneficiilor în urma ISD.(anexa4) Iar geografia ieşirilor de ISD ne arată
care ţări controlează şi gestionează repartizarea globală a acestor investiţii. Iar înţelegerea
structurii geografice şi volumelor totale ale ISD, cît şi factorilor care contribuie la
mişcarea acestora au o importanţă deosebită pentru elaborarea şi realizarea strategiilor
economice şi politicii statelor.
 Ca rezultat al analizelor efectuate este clar şi evident faptul că ţările dezvoltate
care recepţionează ¾ din aporturile mondiale, rămân principala destinaţie a ISD.
Fuziunile şi achiziţiile internaţionale care rămân concentrate în ţările dezvoltate
reprezintă principalul generator a acestor investiţii. Economia stabilă şi performantă,
infrastructura modernă, condiţiile care favorizează ISD şi integrarea economică regională
sunt alţi factori destul de importanţi care se află la originea intrărilor de ISD. În acelaşi
timp ţările dezvoltate sunt de asemenea principalii investitori în lume. Având economii
solide cu excedent de capitaluri, ele caută să le fructifice în străinătate pentru a obţine
profituri esenţiale.
 Intrările de ISD în ţările în dezvoltare, pe parcursul evoluţiei, de asemenea,
prezintă tendinţe de creştere şi au progresat datorită integrării economice, reformelor
liberalizând cadrul activităţii economice, pieţelor şi resurselor atractive etc.

38
 Pe dimensiunea evoluţiei investiţiilor străine directe putem afirma că suprapunerea
hărţilor lumii cu indicarea parametrilor de intrări şi ieşiri de ISD pentru anii 2000 şi 1985
ne permite să concluzionăm că volumele mari ale ISD sunt atinse de mult mai multe state
decât în perioadele precedente (anexa 4). Indicatorii volumelor investiţiilor mai mari de
10 mlrd. dolari le au peste 50 de state (inclusiv 24 - în curs de dezvoltare) în comparaţie
cu doar 17 state 15 ani în urmă (7 din care sunt ţări în dezvoltare). Referitor la ieşirile de
ISD se creează un tablou analogic: numărul statelor ce au un volum al ieşirilor de
investiţii mai mare de 10 mlrd. dolari pentru aceeaşi perioadă a crescut de la 10 la 33
(acum în numărul acestora intră 12 state în curs de dezvoltare comparativ cu 8 state în
1985).
 Totuşi nivelul destul de scăzut al ISD în ţările în dezvoltare faţă de fluxurile
înregistrate în ţările dezvoltate se poate explica prin următoarele argumente:
a) Realizarea cu întârziere a liberalizarea cadrului activităţii economice; Perioade
îndelungate de interdicţii categorice de a investi în anumite ramuri ale economiei;
ramuri considerate mai importante; Plafonarea cotelor de participare pentru
investitorii străini în capitalul întreprinderii; Politici comerciale restrictive impuse
ISD; Ţările în curs de dezvoltare adoptau astfel de politici considerând că ISD au
doar efecte negative asupra dezvoltării şi duc la dependenţe economice şi politice
şi ca rezultat nu au nici un avantaj pentru ţările receptoare; Fiscalitatea destul de
dură şi autorizaţii oficiale impuse investitorilor; Realizarea procesului de
privatizare abia în anii ′ 80 ′ 90.

39
Tema 4 Societăţile transnaţionale ca factori ai internaţionalizării producţiei
2.1.1 Analiza conceptului de societate transnaţională
STN sunt principalii actori care generează fluxurile de ISD atât prin plasarea
activităţilor de producţie cât şi prin intermediul achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale. Şi
atunci când se vorbeşte despre efectele ISD asupra ţărilor de recepţie tot mai des se
accentuează rolul şi importanţa STN în ţările de implementare, dat fiind faptul că
impactul perceput de pe urma ISD depinde în mare parte de strategiile şi orientările STN.
Deci nu putem separa efectele ISD de cele ale STN şi prin urmare le îmbinăm pentru a
forma o imagine mai clară a acestora. Ca urmare întâi de toate se iveşte necesar de
analizat conceptul de STN pentru a clarifica specificul acestor societăţi.
Diversitatea şi complexitatea fenomenului de multinaţionalizare a firmei este
reflectată de multitudinea de denumiri pe care literatura de specialitate ni le propune cu
privire la acest subiect. Dintre denumiri, cel mai frecvent, fenomenul amintit este
desemnat prin expresiile: societate transnaţională, corporaţie multinaţională, societate
internaţională sau mare unitate internaţională, firmă globală sau mondială, care pot releva

40
uneori diferenţe de definire, fapt ce deseori rezultă din incertitudinea terminologică[67 p.
23-169].
Astfel, după unii autori, firmele sunt calificate ca internaţionale, plurinaţionale,
multinaţionale, transnaţionale, globale etc. lăsând la o parte denumirile mai vechi, aşa ca:
„marile unităţi interteritoriale”( les grandes unités interteritoriales GUI) de Maurice Bye
sau „uniunile internaţionale monopoliste a capitaliştilor răspândindu-se prin lume”
descrise de Lenin la începutul secolului XX. [l22 p. 33-47] La prima vedere termenii sunt
asemănători dar în realitate au doar unele caracteristici asemănătoare. Prin urmare,
firmele internaţionale sunt întreprinderi care exportă sau importă în ţările străine fără a
dezvolta activităţi particulare în străinătate; firmele multinaţionale sunt întreprinderi care
au un angajament semnificativ în afacerile internaţionale sub forma investiţiilor directe în
străinătate care le permite să posede şi să controleze activităţile în cel puţin două ţări;
firmele globale sunt întreprinderi care percepe lumea ca o piaţă unică şi care creează
produse standardizate pentru a satisface consumatorii la nivel mondial; firmele
transnaţionale sunt acele întreprinderi care dispun de unităţi relativ independente în
diferite ţări şi cuprind avantajele întreprinderii globale; [88 p. 25-35], [160 ]
Bernard Hugonnier face o încercare în diferenţierea termenelor de firme
multinaţionale, transnaţionale şi internaţionale şi consideră că firma internaţională este o
întreprindere a cărei activităţi au impact reciproc de aceeaşi natură asupra a cel puţin
două ţări. Însă firmele multinaţionale sunt întreprinderi care au mai multe naţionalităţi
sau proprietatea şi controlul sunt făcute de persoane de naţionalităţi diferite şi în
rezultatul activităţii au efecte benefice atât asupra ţărilor de origine cît şi a celor de
recepţie. [76 p. 76-102] Iar firmele transnaţionale sunt întreprinderi care operează,
începând cu baza sa, peste frontierele naţionale ale altor ţări şi unora li se asociază cu
ideea de exploatare, dominare în afacerile statelor suverane. Termenul „transnaţional”
provine din engleză şi franceză „transnational”, ceea ce înseamnă depăşirea graniţelor
naţionale, folosit şi pus în circulaţie de instituţiile ONU în deceniul al 8 al sec. XX.
Termenul de întreprindere multinaţională este utilizat în ţările industrializate şi în
instrumentele OCDE referitoare la ISD, iar ţările în dezvoltare şi Naţiunile Unite preferă

41
să utilizeze termenul de „societăţi transnaţionale”. Ca rezultat al evoluţiei, a faptului că
ţările în dezvoltare îşi constituie propriile transnaţionale, şi a faptului că ultimele decenii
se marchează prin preponderenţa achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale în ISD care
respectiv exclud caracterul de unică naţionalitate a întreprinderii, considerăm că astăzi
totuşi diferenţele între aceşti termeni nu sunt atât de esenţiale şi persistă tendinţa de a
utiliza în literaturile străine şi nu numai, termenul de întreprinderi multinaţionale care au
obţinut o anumită preponderenţă nu datorită ideologiei mai recunoscute ci graţie vechimii
relative şi faptului că opune întreprinderile multinaţionale cu cele naţionale. Folosirea
mai frecvent a denumiri de societate multinaţională se datorează şi faptului că reliefează
cel mai direct caracteristica lor esenţială, şi anume faptul că îşi desfăşoară activitatea în
cel puţin două ţări. Ele alcătuiesc un vast ansamblu la scara mondo-economică, fiind
formate dintr-o societate principală-societatea mamă şi mai multe filiale implantate în
diferite ţări.
Definiţii în determinarea societăţilor transnaţionale sunt numeroase, diverse şi
discordante. [20 p. 92-99] Ele implică într-o manieră combinată de la un autorul la altul
criterii de asemenea variate precum : talia (dimensiunea) firmei, numărul de filiale, suma
sau partea cifrei de afaceri realizate în străinătate etc.
Conform studiilor institutului Garvard, în categoria întreprinderilor multinaţionale sunt
atribuite cele care dispun de cel puţin 6 filiale străine. Iar o perioadă îndelungată ONU
atribuia întreprinderilor multinaţionale, firmele care aveau venit anual de 100 mln.USD
şi dispuneau de filiale în minimum 6 ţări.
După cum observă W. Andreff (1996) orice tentativă de a defini STN este cu fiecare
zi mai friabilă, în virtutea dezvoltării din ce în ce mai diversificată. [4 p. 35-55] Astfel cea
mai simplă noţiune este cea de „întreprindere multinaţională este o întreprindere care
posedă cel puţin o unitate de producere în străinătate ” [114 p. 45-77] Sau cea dată de unii
specialişti români care specifică că: „societatea transnaţională reprezintă extinderea unei
întreprinderi în afara hotarelor propriei ţări„ [47 p. 50-140] La părerea noastră aceste
noţiuni sunt foarte largi şi necesită unele clarităţi, precizări, elemente şi criterii specifice
pentru atribuirea noţiunii de multinaţională. Prin urmare o noţiune care face o tentativă

42
de introducere unor completări şi clarităţi este cea dată de Bernard Hugonnier care constă
în definirea întreprinderilor multinaţionale ca fiind „întreprinderi care realizează investiţii
directe în străinătate sau se angajează în activităţi de cooperare directă în străinătate. Aici
sunt adăugate careva condiţii şi anume: nu contează dacă participă sau nu în capitalul
întreprinderii în străinătate ci trebuie să se ţină cont de controlul asupra gestiunii
întreprinderii implementate în exterior şi atunci dacă controlul este efectiv este vorba de
întreprindere multinaţională[47 p. 50-140]. Această definiţie exclude orice criteriu care ţine
de cifra de afaceri, domeniul de activitate, dimensiune presupunând că controlul exercitat
este suficient iar aceste criterii sunt utilizate la determinarea gradului de
multinaţionalizare sau transnaţionalizare. Pe de o parte este just că controlul exercitat are
o importanţă vădită dar la părerea noastră stabilirea cel puţin a unul număr minim de ţări
de implementare este obligatoriu pentru calificarea de multinaţională.
Noţiunile de „societate transnaţională” au fost şi sunt în permanentă cercetare şi
dezvoltare ceea ce contribuie la perfecţionarea permanentă şi astfel conduc la completări
şi precizări. Deci în aşa fel, pentru unii autori, o întreprindere multinaţională este acea
care posedă şi controlează activităţile, unităţile de producere în cel puţin două ţări. [55 p.
11-25] Iar pentru alţi autori, o întreprindere trebuie să fie calificată ca multinaţională
numai dacă ea recurge la o gestiune comună, la o strategie unică atât pentru operaţiunile
din străinătate cât şi pentru cele interne. [10 p. 50-75] Ca urmare întreprinderea nu trebuie
să facă nici o diferenţă între unităţile sale de producere: şi având ca obiectiv de a servi
piaţa mondială, ea investeşte în lume acolo unde este capabilă să producă la costuri mai
mici. Specific acestei noţiuni este că gestionarii întreprinderii sunt de diferite
naţionalităţi, în scopul de a forma o elită cosmopolită suficient de suplă pentru a impune
un control central operaţiunilor eterogene; iar fluxul constant de personal şi informaţii
formând un ansamblu de organizare ajută la luarea deciziilor în lumea întreagă. Aceasta
reprezintă o definiţie destul de limitativă a întreprinderilor multinaţionale iar dacă
aplicăm această definiţie atunci automat se reduce numărul de firme multinaţionale în
lume.

43
Între aceste două poluri se regăsesc definiţiile date de autorii (probabil cei mai
mulţi) care au tendinţa de a fi mai exigenţi ca primii în ceea ce priveşte numărul de ţări în
care întreprinderea trebuie să dispună de unităţi de producţie şi mai puţin exigenţi ca
ultimii în ceea ce priveşte integrarea operaţiunilor firmei. Astfel pentru C.A. Michalet,
ea reprezintă „ansamblul întreprinderilor naţionale care posedă şi controlează un anumit
număr de filiale în mai multe ţări.” ; întreprinderea multinaţională e definită de Virgil
Salera, ca fiind o familie sau un grup corporativ a căror membri sunt localizaţi în diferite
ţări, în scopul de a atinge un obiectiv comun în ansamblul grupului. [106 p. 60-78], [l49 p.
38-60] Gilles-Y. Bertin propune de a defini întreprinderea multinaţională ca fiind o
întreprindere sau mai bine un grup de întreprinderi a căror activităţi se extind în
numeroase ţări , sunt concepute, organizate şi conduse la scară mondială. [63 p.7-25 ] O
definiţie asemănătoare o adoptă Raymond Vernonpentru care întreprinderea
multinaţională este un grup de companii, de naţionalităţi diverse, legate printr-o
proprietate comună şi supuse unei strategii de gestiune comune. [173 p. 22-45]
Spre deosebire de aceşti autori care insistă asupra unui număr mai mare de ţări de
implementare a STN şi a unui obiectiv comun, alţi analişti din aceeaşi categorie sus-
numită tind să introducă şi să precizeze în aceeaşi definiţie şi tipul de activitate pentru
care întreprinderea multinaţională riscă să aibă un comportament diferit de altele. Astfel,
un număr de savanţi printre care italianul N.Rainelli defineşte societatea transnaţională ca
„o întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai multe ţări,
indiferent de talia acestora” O altă noţiune care pune accentul pe caracterul productiv
poate fi următoarea „firmele transnaţionale sunt întreprinderi care-şi dezvoltă activitatea
productivă ( inclusiv activităţile de servicii ca inginerie, bănci, asigurări etc.) graţie unei
sau mai multor filiale stabilite în străinătate. [91 p. 147-250] Aceasta serveşte ca bază
pentru diferenţierea STN de întreprinderile care sunt numai exportatoare o diferenţă de
natura activităţii.
Din cele analizate se trage concluzia că în timp ce unii autori adaugă un şir de
condiţii restrictive cum ar fi: număr minim de ţări în care-şi desfăşoară activitatea, cifra
de afaceri care trebuie să depăşească o anumită valoare, alţii exclud criteriul producţiei,

44
considerând că orice societate având filiale în mai multe ţări este o societate
multinaţională. Dar făcând abstracţie de la aceste nuanţele pe care le găsim în diferite
noţiuni putem deduce unele elemente comune: firma produce în cel puţin două ţări
străine şi pe de altă parte integrarea sau coordonarea operaţiunilor la nivele diferite.
Precum definiţiile date societăţilor transnaţionale trebuie să ajute la înţelegerea
trăsăturilor acestora o încercare este făcută în noţiunea dată de C. Sasu, care reflectă
societatea transnaţională ca un ansamblu realizat la scară mondoeconomică, format dintr-
o societate principală - societatea mamă - şi un număr de filiale implantate în diferite ţări,
care are o strategie comună în ceea ce priveşte organizarea internă, politica financiară,
politica de preţuri şi relaţiile cu exteriorul. [151 p. 30-70]
Şi totuşi o definiţie mai completă va trebui să ia în consideraţie şi criteriul producţiei
şi alte caracteristici ale mediului economic, instituţional, juridic, social-cultural etc., în
care ele acţionează. În acest sens, societăţile multinaţionale apar ca întreprinderi sau
mai bine zis grupuri de întreprinderi care îşi desfăşoară activitatea de producţie, de
distribuţie şi de comercializare în mai multe ţări, sub jurisdicţia mai multor guverne, în
condiţiile unei diversităţi de pieţe, de regimuri comerciale, de sisteme financiare, de
limbă şi cultură fiind concepute, organizate şi conduse pe baza unei strategii comune,
elaborate la scara internaţională, regională, inter-regională sau mondială. [77 p. 30-120].
Prin această definiţie sunt puse în evidenţă mai multe criterii esenţiale:
a) extinderea unui ansamblu de activităţi (nu numai de producţie, ci şi de
comercializare, cercetare, servicii financiar-bancare etc.) şi în alte ţări decât cea de
origine îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unei diversităţi de pieţe, de sisteme
instituţionale, financiare, de regimuri concurenţiale, de limbă şi cultură et., pe care
trebuie să le ia în consideraţie în stabilitatea strategiei lor.
b) organizarea şi conducerea acestora pe baza unei strategii globale care ia în
consideraţie condiţiile şi perspectivele mondiale ale activităţii, şi nu pe cele ale unei
singure ţări.

45
Definiţia dată de Naţiunile Unite este mai puţin restrictivă şi anume: STN sunt
întreprinderi private, sau publice care posedă sau controlează activităţile de producere
sau de servicii în exteriorul ţării unde ele sunt bazate. [75 p. 50-70]
O noţiune pe care am propune în definirea societăţilor transnaţionale este
următoarea: întreprinderile multinaţionale sunt întreprinderile care-şi
implementează, desfăşoară şi dezvoltă activitatea sa în mai multe
economii, coordonează şi exercită control asupra activităţilor
întreprinderilor sale (producere şi servicii), organizează şi
repartizează operaţiunile mondiale între diferite ţări pe baza unei
strategii comune în scopul atingerii obiectivelor proprii.

Poziţia şi rolul pe care societăţile transnaţionale le-au căpătat în economia mondială


contemporană se explică printr-o serie de trăsături caracteristice cum sunt: dimensiunea
considerabilă, dinamismul susţinut de gestiunea integrală, respectiv conducerea
centralizată şi producţia de mare serie combinată cu diversificarea obiectului de
activitate. [91 p. 147-250]
Astăzi sunt utilizate mai multe criterii de clasificare a întreprinderilor
multinaţionale aşa ca: activele străine şi ponderea lor în totalul active, vânzări în
străinătate şi ponderea lor în cifra de afaceri totală.
Gradul de transnaţionalizare poate fi apreciat în funcţie de mai multe criterii, ceea
ce face necesară utilizarea mai multor indicatori. În acest sens se recurge la:
 Numărul de ţări în care societatea respectivă îşi desfăşoară activitatea;
 Cifra de afaceri a unei societăţi multinaţionale şi fondarea ei în PIB al ţării de origine
sau de destinaţie. Cifra de afaceri anuale (volumul vânzărilor) este caracteristica
de bază a activităţilor transnaţionale. Utilizarea acestui indice face posibilă
compararea puterii economice a ţărilor cu societăţile transnaţionale
 Volumul valoric al exportului societăţilor multinaţionale şi ponderea lor în exporturile
mondiale, în exporturile ţărilor de origine sau de destinaţie;
 Ponderea profitului obţinut din activitatea filialelor în totalul profitului realizat de
societatea multinaţională;
46
 Ponderea capitalului investit peste graniţă în totalul capitalului utilizat de o societate
multinaţional;
 Ponderea producţiei externe în producţia totală a unei societăţi multinaţionale;
 Ponderea societăţilor multinaţionale în fluxul investiţiilor directe.
Cele mai mari FM nu au obligatoriu cel mai înalt grad de internaţionalizare. Astfel
firmele originare din ţările mari ca SUA sau Germania, unde piaţa domestică este destul
de mare, delocalizează doar o parte a activităţii lor în străinătate în timp ce firmele
provenite din Elveţia sau ţările de jos, devin FM cu un grad înalt de internaţionalizare
chiar din momentul apariţiei din cauza pieţei interne mici pentru exploatarea economiilor
de scară şi mărirea dimensiunii. .[12 p.171-181]
Mai mult de 50 % din FM sunt concentrate în producerea materialelor electrice,
electronice, automobile, industria petrolieră, industria alimentară şi băuturi. Analizând
indicele de transnaţionalizare pe industrii, se poate constata că cel mai înalt indice îl au
industria alimentară şi băuturi, industria chimică şi farmaceutică. Indicele mediu îl au
industria de automobile, telecomunicaţiile; iar cel mai mic indice în ultimii ani este
constatat la întreprinderile multinaţionale de comerţ.
Gradul de internaţionalizare poate fi dedus ţinând cont de raitingul atribuit fiecărei
întreprinderi. Cele mai importante reviste mondiale publică fiecare an raitingul celor mai
mari întreprinderi din lume. Astfel o mare parte a STN provin din ţările dezvoltate-26,
UE-47, Japonia-18, altele-9.
Jurnalul „L’Expansion” stabileşte clasamentul întreprinderilor după mai multe criterii:
atractivitatea produselor şi serviciilor, atractivitatea financiară, eficacitatea publicitară,
atractivitatea profesională, inovaţii, dezvoltare internaţională , etc. pe baza anchetelor
efectuate asupra cadrelor franceze. [90 p. 50]
2.1.2 Etapele dezvoltării, dimensiunea internaţională şi specificul STN în
economia mondială
Istoria şi evoluţia STN s-a dezvoltat în paralel cu evoluţia ISD care este prezentată în
capitolul I. Totuşi dacă încercăm să facem o prezentare succintă a acesteia atunci putem
spune că ea este împărţită în cinci etape:
47
1. Perioada cuprinsă între jumătatea secolului XIX şi începutul primului Război
Mondial şi corespunde fazei recipientea procesului de multinaţionalizare. În
această perioadă, noi metode organizaţionale, noi tehnologii de producţie şi noi
forme de transport au condus la dezvoltarea firmelor ce deţineau mai multe fabrici
şi care se extindeau peste graniţele ţărilor de origine. [152 p. 25-50] Stimulentele
companiilor de a investi peste hotare constau în special în tehnologia pe care o
deţineau şi în internalizarea (tranzacţiile în interiorul corporaţiei) tranzacţiilor
internaţionale, internalizare care elimină unele riscuri. În 1867 firma americană
“Singer” a construit prima uzină în străinătate. La Glasgow. “Singer” a fost prima
societate care a fabricat şi difuzat un produs (maşini de cusut) în aceeaşi formă şi
sub aceeaşi marcă în lumea întreagă. Ea este cea mai îndreptăţită să revendice în
calitatea de prima societate multinaţională din lume. [162 p.15 ]
2. Perioada interbelică (1918- 1944). Principala tendinţă a acestei perioade este
integrarea filialelor corporaţiilor în economia ţărilor gazdă. Dezvoltarea ISD în
această perioadă s-a datorat şi măsurilor protecţioniste în materie de comerţ,
principala funcţie a filialelor din străinătate fiind asigurarea accesului la pieţele
naţionale pentru companiile mamă. Ca şi în stadiul anterior, puţine ţări de origine
a ISD sau ţări gazdă s-au preocupat de elaborarea unor politici coerente privind
ISD. Această perioadă corespunde fazei de maturizarea procesului de
multinaţionalizare şi de confirmare a rolului ISD ca formă a colaborării economice
internaţionale. [77 p. 30-120] Si deşi nu a avut loc o creştere semnificativă a
volumului valoric al fluxurilor investiţionale, această perioadă s-a caracterizat prin
persistenţa lor, în ciuda dezechilibrelor generate de cele două războaie mondiale
şi de criza economică din 1929-1933.[27 p.91-109]
3. Perioada 1945- sfârşitul anilor 60. Această perioadă se caracterizează prin
liberalizarea comerţului internaţional în urma semnării acordurilor GATT şi
Bretton Woods, precum şi prin intensificarea fluxurilor de investiţii dinspre SUA,
Marea Britanie, iar spre sf. perioadei şi dinspre celelalte ţări europene. Cu această
perioadă (perioadă postbelică) începe faza de expansiune rapidă a STN în

48
economia mondială. Principalul stimulent pentru ISD din această perioadă l-a
constituit lipsa de lichidităţi a ţărilor dezvoltate pentru a-şi satisface cererea de
materii prime, pe de o parte, şi pe de alta lipsa de tehnologie a ţărilor în dezvoltare,
necesară pentru a-şi exploata eficient resursele minerale.
4. Intervalul 1970- 1985 se caracterizează printr-o puternică tendinţă a corporaţiilor
de a integra şi controla filialele de peste hotare. Această perioadă se caracterizează
şi prin accentuarea integrării regionale, în special în Europa. În rezultatul crizei
datoriilor externe de la sf. anilor 70, ţările în curs de dezvoltare au luat măsuri
pentru stimularea ISD, deoarece nu mai puteau recurge la împrumuturi. [114 p. 45-
77]
5. Perioada de la mijlocul anilor 80 până în prezent se deosebeşte de celelalte prin
apariţia noilor tehnologii pentru procesarea şi transmiterea informaţiilor.
Corporaţiile au devenit conştiente de necesitatea de a răspunde mai bine la
cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice naţionale. Tot în această
perioadă pentru STN a crescut semnificativ importanţa implicării guvernelor. Noii
factori care acţionează în economia mondială cît şi răspunsul STN la ei sunt în
măsură să afecteze avantajele competitive ale naţiunilor. Dacă până acum
corporaţiile transnaţionale erau mai ales furnizori de resurse ca capital,
management, tehnologie pentru filiale atunci astăzi au început să devină
„ orchestratori” ai producţiei internaţionale.
În acest context este binevenită caracteristica dată de autorii “L’economie
internationale”. Ei consideră că: “firmele transnaţionale sunt înainte de toate mişcare şi
deplasare. Niciodată în repaus, ele cresc, se extind, absorb, îşi lărgesc aria activităţii, îşi
multiplică centrele lor de producţie. Cadrele lor călătoresc, trec dintr-o ţară în alta.
Tehnologia lor se răspândeşte. Concepţia asupra modului de viaţă se exportă. În alţi
termen societatea transnaţională este un organism de o extraordinară vitalitate, fondat pe
o remarcabilă aptitudine, aceea a mobilităţii. Mobilitatea oamenilor, a capitalurilor, a
ideilor, a tehnicilor, a implantărilor…Ele sânt percepute ca generatori de schimbări…Ele
creează noi tipuri de comportamente de consum. Ele inventează o nouă diviziune a

49
muncii, fondată pe o geografie planetară. Ele inovează printr-o tehnologie de vârf. Pe
scurt, societatea transnaţională nu este un dinamism al repetării sau continuităţii. Este un
dinamism al schimbării al succesului şi dominaţiei. [83 p. 115-150]
Răspândirea mai intensivă a STN a început în anii ’50 ’60 cu structurile americane,
apoi japoneze şi germane. Procesului de globalizare au fost supuse şi unele ţări mai puţin
dezvoltate care ca urmare şi-au întărit poziţiile lor internaţionale, şi în anii ’80 au apărut
şi STN din Coreea de Sud şi din unele ţări în dezvoltare.
Ceea ce ţine de sfîrşitul sec XX şi mai exact anii ’90 se caracterizează prin
extinderea continuă şi progresivă a STN. Această expansiune s-a datorat mai multor
factori, printre care sunt:
 accesul la regiuni noi ca urmare a destrămării uniunii sovietice şi
reorientării statelor ex- socialiste spre economia de piaţă.
 s-a intensificat globalizarea sectorului financiar şi integrarea pieţelor
financiare. Au apărut marele conglomerate financiare transnaţionale, iar fluxurile
financiare globale au devenit un factor important în relaţiile economice
internaţionale.
 procesele de privatizare şi comercializare au dat acces la noi pieţe şi
ramuri, care anterior erau inaccesibile sau accesul era limitat.
 s-a intensificat concurenţa, iar factorii cei mai importanţi au fost extinderea
revoluţiei tehnologice; convergenţa posibilităţilor tehnologice în multe ramuri
ale producerii, care au facilitat apariţia produselor cu calităţi mai înalte; fuziunile
internaţionale, alianţe strategice care au accentuat şi extins repartizarea teritorială
a concurenţei. Ca rezultat pe piaţă au apărut noi concurenţi.
 a crescut importanţa proceselor de integrare regională şi zonelor de
cooperare care au generat efecte multilaterale asupra plasamentelor directe de
capitaluri. Unul din exemplele cele mai ilustrative este adâncirea integrării
europene şi constituirea unei pieţe unice.

50
 în toată lumea s-au răspândit actualele realizări tehnice şi tehnologii lor de
aplicare care au produs unele schimbări structurale şi au oferit posibilităţi noi
pentru antreprenoriat (în special revoluţia informaţională).
 pieţele şi economiile naţionale au devenit mai interdependente. Dar în acelaşi
timp creşte diferenţa tehnologică, diferenţa între nivelul veniturilor şi
inegalităţile între ţări, regiuni etc.
De aici se face concluzia că integrarea economiei mondiale va continua, dar
proces va rămâne dur în ceea ce priveşte concurenţa, şi asimetric în ceea ce priveşte
învingători şi învinşi. Dar toate acestea vor depinde iarăşi de STN.
STN au atins ajuns astăzi o mare forţă în economia mondială iar Operaţiunile
întreprinderilor multinaţionale constituie un factor major în mişcarea de liberalizare şi de
integrare a pieţelor în ultimele două decenii. La fel ele sunt principalii actori pe pieţele
financiare internaţionale în ceea ce priveşte necesităţile lor imense şi surplusurile
importante de capitaluri ele controlează de la 1/3 până la ½ din volumul mondial al
producţiei industriale şi sunt la originea a ⅔ din comerţul internaţional şi joacă un rol
esenţial în ceea ce priveşte difuzarea tehnologiei şi activităţile de cercetare dezvoltare.
Conform datelor ONU despre STN, extinderea lor pe parcursul anilor a devenit
simţitoare căci dacă în mijlocul anilor ’90 existau 44508 astfel de structuri care controlau
peste 276 mii de filiale, atunci în anul 2000 aceasta reprezintă mai mult de 60 000 de
întreprinderi multinaţionale care posedă mai mult de 800 000 filiale în străinătate, iar în
anul 2001, conform estimărilor recente ale UNCTAD astăzi există aproximativ 65 000
[165] de corporaţii transnaţionale cu aproximativ 850 000 de afiliaţi străini pe întreg
glob. Numărul întreprinderilor multinaţionale a crescut pe parcursul ultimilor 30 ani de 9
ori (1970- 7000, 1976- 11000 şi 1990- 24 000) iar în anul 2001 în raport cu 1999
numărul filialelor străine a crescut de 60% în timp ce numărul întreprinderilor
multinaţionale - numai de 5 %. E necesar remarcat faptul că peste 90% din societăţile
multinaţionale provin din ţările dezvoltate, iar cca. 50% aparţin a 5 ţări puternic
industrializate: SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie. Prin intermediul STN,
economiile naţionale poartă un caracter transnaţional din ce în ce mai pronunţat. Astfel

51
dacă în 1980 volumul total al importurilor şi exporturilor de investiţii a constituit 8,4%
din Produsul mondial Brut atunci în 2000 acest indicator a atins cifra de 22,6 %.
Transnaţionalizarea companiilor devine tot mai evidentă nu numai în ţările dezvoltate
ci şi în cele în dezvoltare. Astfel 50 din cele mai mari STN din ţările în dezvoltare se
bazează pe cca. 13 noi state industrializate din Asia, America Latină şi America de Sud.
Sferele lor de specializare sunt: construcţiile, fabricarea produselor alimentare şi
băuturilor dar şi activitate diversificată. Iar 25 din cele mai mari STN din Europa
Centrală şi de Est au ca specializare în special: transporturile, industria minieră,
complexul gazo-petrolier, industria chimică şi farmaceutică.
Impactul economic al activităţii STN poate fi măsurat în diverse moduri. În acest
fel, în anul 2001, afiliaţii străini însumau 54 milioane de angajaţi, în comparaţie cu cele
24 de milioane din 1990; vânzările lor de aproximativ 19 000 miliarde dolari SUA au
fost de doua ori mai mari decât exporturile lumii în anul 2001, în comparaţie cu anul
1990 când vânzările si exporturile au fost aproximativ egale; stocul pentru investiţiile
străine directe a crescut de la 1 700 miliarde dolari SUA la 6 600 miliarde dolari SUA în
aceeaşi perioada. Afiliaţii străini reprezintă acum a zecea parte din PIB mondial si a treia
parte din exporturile mondiale. Mai mult decât atât, daca s-ar lua în considerare valoarea
activităţilor corporaţiilor transnaţionale din întreaga lume asociate cu relaţiile non-capital
propriu (de exemplu subcontractari internaţionale, licenţe, producători pe baza de
contract), atunci corporaţiile transnaţionale ar deţine o parte si mai mare în aceste
agregate mondiale.
Drept concluzie putem afirma că apariţia, dezvoltarea şi intensificarea activităţii
STN au condus la internaţionalizarea economiilor, au provocat schimbări atât în
economiile cît şi în comportamentul guvernelor ţărilor receptoare şi deşi activitatea
acestora este concentrată în ţările dezvoltate, din punct de vedere economic, nu trebuie
nicidecum neglijat impactul lor asupra ţărilor în dezvoltare. Deci, este cert faptul că
omenirea se află într-o eră în care STN au dobândit controlul asupra unei mari părţi a
economiei mondiale, locul lor fiind greu de stabilit aflându-se în plină mişcare iar rolul

52
lor şi efectele pe care le generează asupra economiei mondiale depăşeşte cu mult
semnificaţia lor numerică. [27 p.91-109]

Tema 5 Efectele STN şi ISD într-o logică de dezvoltare a competitivităţii


economiilor în tranziţie

În condiţiile de liberalizare şi globalizare prin care se caracterizează economia


mondială astăzi, creşterea economică poate fi susţinută doar dacă ţările pot contribui la
creşterea volumului de resurse economice şi la utilizarea lor mai eficientă, pot stimula
activităţi noi şi mai eficiente care crează valori adăugate, pot produce bunuri şi servicii
competitive pe pieţele libere pot genera sau obţine din surse externe resursele productive

53
esenţiale aşa ca: capital, tehnologie, forţă de muncă şi respectiv capabilităţi manageriale
şi organizatorice. În acest context ISD şi producerea internaţională a STN pot juca un rol
important completând eforturile societăţilor naţionale.
Dat fiind faptul că ISD sunt însoţite de un ansamblu de active (capital, tehnologie,
acces la pieţe, calificări şi tehnici de gestiune, mediu ş.a.), ele pot avea un impact mult
mai sensibil decât fiecare din elementele sale luat separat şi astfel contribuie la
restructurarea sectoarelor, creşterea competitivităţii economiei în ansamblu şi pot
influenţa reorientarea activităţii economice spre producerea de bunuri şi servicii mai
apropiate necesităţilor şi cerinţelor pieţei domestice şi celor internaţionale. Ca rezultat
ISD este cea mai ieftină şi eficientă modalitate de furnizare a resurselor şi capacităţilor
pentru ţările receptoare, faţă de celelalte modalităţi care presupun costuri importante şi
acces limitat.
Făcând referinţă la situaţia R. Moldova şi a altor ţări în tranziţie care resimt
necesitatea atragerii ISD pentru prosperarea şi dezvoltarea economică, studiul şi analizele
întreprinse ulterior vor fi axate pe efectele ISD asupra ţărilor în tranziţie, în principal, ca
ţări receptoare de investiţii.
Şi până a trece nemijlocit la analiza potenţialele impacte ale acestora (ISD) asupra
ţărilor receptoare este bine şi necesar de analizat care factorii totuşi determină
intensitatea şi perceperea deplină a acestor efecte. Consecinţele ISD asupra ţărilor gazdă
vor avea efecte care vor varia în funcţie de tipul investiţiei efectuate, de capacitatea
întreprinderilor şi vor depinde, de asemenea, de obiectivele fixate, de politicile stabilite
de guverne precum şi de nivelul de dezvoltare a ţărilor în tranziţie.
Cât priveşte importanţa strategiilor organizaţionale ale guvernelor, am zice că
evenimentele economice „globale” din ultimele decenii, şi anume acele generate de
avansul tehnologic, integrarea regională şi realinierea sistemelor economice şi politice au
condus ţările receptoare să reconsidere şi revizuiască contribuţia ISD asupra obiectivelor
economice şi sociale ale ţării. Una din cele mai importante schimbări în strategiile
organizaţionale ale guvernelor, timp de ultimele decenii, este fără îndoială schimbarea
atitudinii vis-a-vis de ISD. Dezbaterile s-au deplasat progresiv de la logica de apărare a

54
suveranităţii naţionale la cea de examinare a căilor posibile prin care guvernele şi
investiţiile străine vor contribui împreună la promovarea unei dezvoltări economice
durabile. [176 p. 30-35]
Tabelul Nr 6 clasează ţările în funcţie de politicile pe care guvernele le aplică
ISD. Faptul că majoritatea ţărilor adoptă scenariile 1 şi 2 rezultă din adoptarea politicilor
de liberalizare care iniţial constrângeau investiţiile.
Tabel Nr.6
Clasificarea ţărilor în funcţie de politicile adoptate vis-a-vis de multinaţionale
în anii 90
Tip 1 Scenariul non interventionist
Se caracterizează prin încurajarea generală a ISD, în particular, dacă sunt percepute ca un promotor a
competitivităţii industriale. Specificul constă în puţine controale efectuate şi fără constrângeri de
performanţă. ISD sunt în principal privite ca o soluţie la necesităţile de penetrare pe pieţele străine şi de
apărare a avantajului competitiv.
Tip 2 Scenariul de ajustare structurală şi de adaptare
Se caracterizează printr-o tentativă determinată a guvernelor de a încorpora politicile de atragere a ISD cît
şi politicile de promovare a ISD în străinătate într-o strategie generală „micro-organizaţională”, în special,
în caz în care se referă la restructurarea activităţilor economice şi ameliorarea resurselor naţionale.
Exemple de ţări: Japonia, Coreea, Taiwan
Tip 3 Scenariul de investiţie selectivă
În principal este adoptat de ţările în dezvoltare, care practicau politici de substituire a importului în anii
60,70. Atragerea ISD este orientată spre anumite sectoare de importanţă pentru ţară ; iar incitaţiile şi
restricţiile care sunt impuse asigură că aceste investiţii sunt în acord cu politica economică naţională şi
obiectivele culturale. Ex. de ţări majoritatea ţărilor Americii latine cu excepţia Mexicului şi unele ţări din
Africa.
Tip 4 Scenariul de investiţie controlată
Intrările şi ieşirile de investiţii ca şi în scenariul precedent sunt riguros controlate, cu numeroase proceduri
de autorizare a investiţiilor în cazul implantării noilor filiale sau de achiziţie a firmelor existente. Ţările
care adoptă acest scenariu preferă ISD minoritare în întreprinderile naţionale. Ex de ţări: India, China,
cîteva ţări din America latină şi Africa
Sursa: Adaptat de Dunning , 1993, p. 565.

În ţările occidentale, cea mai evidentă manifestare a acestei schimbări de atitudine


este marea reorganizare şi liberalizare a pieţelor, privatizarea industriilor de stat şi
reducerea imperfecţiunilor pieţei (barierile tarifare şi netarifare, controlul preţurilor etc.).
Dar nu toate ţările sunt în stare să elaboreze şi să aplice strategii eficace de atragere a
ISD. Dacă analizăm şi comparăm strategiile adoptate de guverne în scenariile prezentate
mai sus putem remarca o trecere a acestora de la un scenariu de investiţie controlată, în
vigoare în sistemul socialist, spre un scenariu de investiţie selectivă, chiar şi non
intervenţionist, menită să stimuleze şi să atragă investiţiile străine pentru a susţine
55
dezvoltarea economică. Un factor care a condiţionat astfel de acţiuni este concurenţa la
care sunt supuse ţările în tranziţie între ele, pentru a atrage ISD, iar oferirea condiţiilor
mai atractive este o soluţie pentru această concurenţă.
De altfel, când este vorba de scenariul 2 sau 3, contribuţia ISD este percepută în
funcţie de ameliorarea competitivităţii sau productivităţii resurselor şi de capacitatea lor
de a crea noi active la nivel internaţional. Acesta este obiectivul pe termen mediu şi lung
considerat ca cel mai important de majoritatea naţiunilor, care depind mult de străinătate
(la nivel de ofertă şi la nivel de debuşee).
Cât priveşte efectele ISD în funcţie de tipul investiţiei, din start putem spune că
efectul investiţiei va depinde mult şi de strategia întreprinderii care se implementează în
ţara de recepţie. Astfel pentru una şi aceeaşi investiţie (sumă de bani investită), spre
exemplu, este o mare diferenţă într-o societate care se implementează în scopul de a
exploata resursele naturale şi altă societate a cărei obiectiv este de a dezvolta capacităţile
tehnologice locale şi de a integra filiala în strategia sa de implantare mondială. Iată de ce
este necesar, înainte de a face un inventar al impactelor posibile, de a identifica
strategiile posibile ale diferitor multinaţionale.
Până la sf. anilor 70 majoritatea analiştilor clasează strategiile multinaţionalelor în trei
mari tipuri:
 Strategia de aprovizionare, caracteristică întreprinderilor din sectorul primar
specializate în exploatarea resurselor miniere, energetice şi agricole, motivul
fiind necesitatea de a beneficia de un acces la resurse ( începutul secolului
XX). [107 p. 30-45]
 Strategia de piaţă, constă în producerea bunurilor direct pe pieţele străine prin
intermediul filialelor reţea. [102 p. 150-170] Este vorba de modelul dominant în
anii 1950 şi 1960;
 Strategia de raţionalizare a producerii, corespunde unei produceri integrate la
nivel internaţional prin intermediul filialelor atelier, obţinînd profit din costul
de producere diferenţiat graţie diverselor localizări şi exploatînd logica

56
randamentelor de scară. Această strategie s-a impus spre mijlocul anilor 60
pentru vre-o douăzeci de ani. [4 p. 35-55]
Din 1982 o distincţie esenţială a fost propusă de E. Porter. Ea opune strategiile pe
care le practicau firmele multinaţionale în decursul anilor 60-70 şi strategiile globale
dezvoltate de unele dintre ele de la începutul anilor 80. [137 p. 24] Apariţia acestei noi
forme de strategie „tehnico-financiară” a fost confirmată de Charles Albert Michalet
atunci de la apariţia capitalismului mondial şi marchează rezultatul unei glisări a
activităţilor în străinătate a firmelor, de la producerea materială directă spre prestarea
serviciilor. [107 p. 30-45] Baza competitivităţii este de acum înainte fondată pe definirea
Know-how-lui şi asupra Cercetării şi Dezvoltării. Ca rezultat sinteza bazată pe diverşi
autori, scot în evidenţă patru strategii principale: întreprinderea multinaţională poate
căuta resurse, pieţe, o mai bună eficacitate şi active strategice. [44 p. 70-85] (Anexa 5)
Primele două tipuri de investiţii, orientate spre resurse şi pieţe sunt caracteristice
investiţiilor iniţiale. Celelalte două, căutarea eficacităţii şi active strategice sunt expresia
unei dorinţe de extindere a ISD şi întărirea poziţiei existente. Totuşi trebuie de subliniat
că ultimele două strategii sunt din ce în ce mai răspândite în ţările în dezvoltare care
devin o parte integrată în sistemul de producere internaţională. [166 p.46-66 ] Astfel,
decizia multinaţionalei de a investi într-o ţară particulară este bazată nu numai pe
atractivitatea relativă a ţării dar şi pe interesul global al acesteia astfel va fi legată de o
adevărată strategie globală.
După Dunning atributele fiecărui tip de investiţie vor influenţa avantajele competitive
ale ţării de recepţie:
Strategia întreprinderii nu constituie unicul determinant al impactului ISD asupra
ţării receptoare. După cum spune Dunning , contribuţia precisă a fiecărui tip de investiţie
va depinde în egală măsură de tipul de activitate şi de avantajele specifice firmei.
Aceasta va fi în funcţie de vârsta investiţiei, valoarea adăugată locală a unei filiale fiind
pe larg corelată cu vechimea implementării. [53 p.30-45 ], [34 p. 2-4], ( Anexa 6).
Consecinţele ISD asupra ţărilor de recepţie vor genere efecte care vor varia şi în
dependenţă de nivelul de dezvoltare a ţărilor în tranziţie.

57
După cum a demonstrat Dunning nivelul de implicare şi extindere a întreprinderilor în
străinătate este pe larg determinat de nivelul de dezvoltare a ţărilor receptoare. Deci este
o relaţie direct proporţională între nivelul de dezvoltare a ţărilor, relansarea economică şi
angajarea întreprinderilor în străinătate care şi conduce la determinarea investiţiilor
directe spre ţările în tranziţie, şi explică fluxurile de capitaluri străine. Această logică este
tratată de către :
 Vernon, în ciclul de viaţă a produselor, care consideră că în procesul de dezvoltare
anumite industrii devenind mai puţin competitive, se delocalizează spre alte ţări unde
dotarea cu factori este destul de importantă pentru activitatea lor.
 Kojima şi Ozawa care se focalizează asupra contribuţiei ISD la intensificarea
activităţii comerciale şi transferând resursele manageriale necesare, ISD intensifică
avantajele comparative ale ţărilor şi diviziunea internaţională a muncii;
 Şi la Dunning care sugerează că poziţia unei ţări în investiţiile internaţionale este
proporţională cu nivelul său de dezvoltare. Deci fiecare economie naţională prezintă o
succesiune a stadiilor de dezvoltare a competitivităţii . Astfel M.Porter identifică 4 stadii
de dezvoltare: prioritatea factorilor, prioritatea investiţiilor, prioritatea inovaţiilor şi
prioritatea bogăţiei. Această tipologie a fost reluată şi modificată de Dunning şi în special
în ce priveşte ultimul stadiu pe care l-a numit postindustrial şi l-a calificat drept stadiu al
priorităţii serviciilor sau informaţional.
Aşa precum, tipul de investiţie efectuat depinde mult şi de natura economiei ţării
receptoare, pentru a explica fluxurile de ISD care le caracterizează se iveşte necesar de a
identifica diferite nivele de dezvoltare a ţărilor în tranziţie. Autorul distinge 4 faze de
dezvoltare în funcţie de balanţa intrărilor şi ieşirilor de ISD. Deci în prima fază, ţările
mai puţin avansate nu cunosc sau înregistrează foarte puţine ISD deoarece nivelul slab de
dezvoltare nu permite firmelor locale să posede sau să exploateze un oarecare avantaj, iar
investitorii străini nu au nici un interes să se implementeze într-o ţară unde resursele sunt
inexploatabile. În cea de a doua fază ţările se dezvoltă şi recepţionează progresiv ISD cu
toate că balanţa lor rămâne negativă. În a treia fază ţările de recepţie au propriile lor
multinaţionale care contribuie la creşterea fluxurilor de ISD realizate în străinătate. Şi

58
ultima fază reprezintă situaţia ţărilor celor mai avansate care sunt şi esenţialii exportatori
de capitaluri.
Totuşi nivelul de dezvoltare nu rămâne a fi unica variabilă care explică fluxurile
de ISD dar şi procesul de tranziţie, care se caracterizează prin rapiditatea şi eficienţa
trecerii de la sistemul vechi la unul nou, joacă un rol destul de important în viziunea
investitorilor străini. Este vorba de gradul de tranziţie a ţărilor spre economia de piaţă. În
realizarea acestui proces ţările au adoptat care terapii de şoc care mişcări gradualiste şi
majoritatea specialiştilor sunt de părerea că tranziţia este un proces durabil a cărui
realizare este dificilă. Dar cu toate acestea unele ţări au progresat mai rapid ca altele iar
factorii care explică viteza şi intensitatea ajustării ţin de rigiditatea sistemului şi nivelul
de decalaj între sistemul iniţial şi obiectivul final.
Pentru a determina gradul de atractivitate a ţărilor Europei Centrale şi de Est se
poate recurge la o analiză a datelor furnizate de BERD asupra indicatorilor care
efectuează o clasare a ţărilor după gradul de progresie în tranziţie. Această clasare se
efectuează în baza a patru mari domenii de reforme: transformarea
întreprinderii(restructurarea şi privatizarea), deschiderea şi competitivitatea pieţelor,
reformele instituţiilor financiare şi reformele legale. [56 p. 10-15] Iar nivelurile de
dezvoltare sunt bazate pe valorile PIB pe cap de locuitor în paritate de puterea de
cumpărare. În baza analizei acestor date pentru un anumit număr de ţări se poate face
concluzia că gradul de atractivitate a ţărilor în tranziţie este pe larg explicat de nivelul de
dezvoltare a ţării precum şi de gradul său de avansare în tranziţie. Această relaţie nu este
liniară, aceste două variabile având un efect cumulativ. Altfel spus, atractivitatea unei ţări
creşte dacă ea este dezvoltată şi se bucură de o avansare progresivă în tranziţie.
În final am dori totuşi să menţionăm că în funcţie de nivelul de dezvoltare şi
avansarea lor în reforme, economiile în tranziţie pot fi clasate în trei tipuri: ţări în curs de
dezvoltare (ţări puţin dezvoltate şi puţin atractive); ţări cu componentă industrială
(dezvoltate), dar cu o instabilitate politică sau /şi economică puternică; şi ţări dezvoltate
şi cu atractivitate progresivă sunt ţările care recepţionează cele mai multe ISD şi sunt şi
exportatori progresivi de capitaluri.

59
După o analiză a factorilor care determină intensitatea efectelor ISD se iveşte
necesară o prezentare mai detailată a componentelor acestor efecte.
Dacă luăm ca bază cei cinci factori care joacă un rol important asupra ameliorării
competitivităţii naţiunilor a lui Porter:
► Dezvoltarea eficacităţii activelor existente datorită desfăşurării mai eficace
a procedurilor de control a calităţii şi prin mărirea productivităţii muncii şi a
capitalului;
► Inovarea produselor, procedeelor şi structurilor organizaţionale ameliorând
sistemele de inovaţii naţionale;
► Penetrarea noilor pieţe, de exemplu prin ameliorarea cunoştinţelor despre
pieţele străine, necesităţile clienţilor, metodele de vânzări şi tehnicile de distribuţie;
► Ameliorarea alocării resurselor şi capacităţilor sale dezvoltând avantajele
comparative;
► Reducerea costurilor şi /sau creşterea vitezei de ajustare structurală,
încurajând flexibilitatea pe pieţele muncii, ameliorând calitatea programelor de
pregătire profesională, luptând contra ineficacităţii birocratice, stabilind incitaţii
fiscale şi altele, pentru restructurarea industrială,
Atunci nu ne rămâne decât să studiem cum ISD acţionează asupra acestor factori. Prin
urmare vom întreprinde careva direcţii de analiză care vizează efectele operaţiunilor STN
asupra transferului de resurse pe care acestea le generează prin ISD, trecând prin efectele
asupra forţei de muncă; asupra concurenţei şi structurii pieţei, creşterii competitivităţii
exporturilor; transfer de tehnologie, competenţe de gestiune, şi reţele de comercializare;
şi încheind cu efectele asupra structurii şi restructurării avantajelor concurenţiale ale
economiilor gazdă.
După cum se ştie, resursele umane cu cunoştinţe şi calificări[l20] sunt factorii
indispensabili producerii în toată activitatea economică. Iar mărirea forţei de muncă
angajată şi utilizată în activitatea productivă, în general, contribuie la creşterea output-
ului şi venitului. Şi dacă aceasta este însoţită de creşterea calităţii muncii, atunci prin

60
investiţii în perfecţionare şi calificare se atinge creşterea valorii adăugate pe muncitor,
conduce la salarii majorate şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Aşa precum nivelul înalt al şomajului, salariile mici, condiţiile de muncă ne
adecvate continuă să persiste în ţările în dezvoltare şi cele în tranziţie, în continuare vom
analiza cum ISD afectează cantitatea şi calitatea forţei de muncă, componente atât de
importante dezvoltării acestor ţări.
Efectele cantitative ale ISD asupra ţărilor gazdă se referă la următoarele aspecte:
 STN contribuie la mărirea angajării forţei de muncă în cazul în care ea
recurge la crearea filialelor străine sau extinderea acestora.
 Efectele pozitive asupra nivelului de angajare vor fi mult mai importante în
cazul implementării unei filiale care ar fi orientată spre producerea şi exportul
produselor [165] pe care ţara le importa decât spre satisfacerea nevoilor interne.
Această situaţie nu va afecta concurenţii locali care în condiţii de concurenţă
puternică ar putea dispărea de pe piaţă ceea ce ar conduce la mărirea şomajului.
 STN achiziţionând şi restructurând întreprinderile care au dat faliment
contribuie la păstrarea şi ocuparea forţei de muncă.
Efectele calitative ale ISD se referă la salarii, securitatea muncii, alte condiţii de
muncă ai angajaţilor filialelor străine:
 cît priveşte nivelul salariului , în general, filialele STN oferă salarii
mai înalte ca societăţile naţionale la activităţi similare, în primul rând
datorită nivelului înalt al salariilor în ţara de origine a STN, datorită
dimensiunii, productivităţii şi rentabilităţii superioare faţă de întreprinderile
naţionale. Ca urmare, acest nivel al salariului nu este atât de important
pentru firmele străine în comparaţie cu cele locale care nu pot realiza acest
lucru. [22 p. 130-150]
STN recurge la strategia salariilor înalte şi atunci când există o oarecare
concurenţă pe piaţă sau când întreprinderea practică anumite activităţi ( ex. export care
cere calitate şi livrare în termen) care necesită personal calificat, cu practică de
marketing, în scopul atragerii specialiştilor adecvaţi.

61
 cît priveşte securitatea muncii şi condiţiile de muncă filialele STN, tind să
ofere o mai bună securitate a muncii datorită dimensiunii, puterii concurenţiale, tind
să respecte normele locale, internaţionale şi cele din ţara de origine;
 Ceea ce se referă la nivelul de calificare a personalului, STN urmăresc să-l
mărească prin investiţii în perfecţionare. Calificarea personalului are loc ca urmare a
utilizării metodelor de producere mai rentabile în comparaţie cu întreprinderile locale,
datorită tehnologiilor şi procedeelor tehnice mai avansate.
Dar aceste calificări nu vor avea efecte benefice pentru ţara gazdă dacă
întreprinderile locale nu se vor moderniza, astfel un muncitor, care a obţinut anumite
calificări activând într-o întreprindere străină nu le va putea aplica sau implementa într-o
întreprindere locală fiindcă procedeele de fabricare au rămas aceleaşi.
ISD au şi efecte complexe asupra structurii pieţei şi concurenţei. Filialele
străine mari pot cauza serioase preocupări în ceea ce priveşte menţinerea concurenţei
efective în economiile gazdă, prin creşterea concentrării pieţei sau a angajării unui
comportament anticompetitiv. La fel ele pot promova concurenţa. [47 p.70-125 ]
Pentru a reflecta efectele implementării unei întreprinderi multinaţionale asupra
pieţei şi concurenţei vom analiza următoarele două situaţii:
 Întreprinderea multinaţională poate să se implementeze într-o ţară şi să
producă bunuri şi servicii care până acum făceau obiectul importurilor, deci aceste
bunuri nu se produceau în ţară sau se produceau foarte puţin. Ca rezultat a acestei
implementări, întreprinderea măreşte capacitatea de producţie într-un anumit
sector şi îl dezvoltă. Astfel de sectoare în ţările în dezvoltare sunt automobile,
produsele petrochimice etc.
 Sau întreprinderea multinaţională poate să se implementeze într-un sector
unde deja operează întreprinderile locale, deci există o anumită concurenţă.
Dacă ea se implementează prin crearea unei întreprinderi noi, ex. unei uzine noi, atunci
întâi de toate ea contribuie la mărirea capacităţii de producţie a unui sector. Apoi,
deţinând o serie de avantaje specifice faţă de întreprinderile naţionale, deţinerea
tehnologiilor, procedeelor şi tehnicilor de producţie, tehnicilor de comercializare şi

62
promovare mai avansate, mărci cunoscute etc. pot stimula întreprinderile locale din
sector şi pot forţa ieşirea de pe piaţă a firmelor nerentabile. În aşa fel se măreşte nivelul
de concentrare şi se întăreşte concurenţa şi în rezultat se poate obţine perfecţionarea
produselor şi creşterea eficienţei unităţilor de producere. Iar dacă companiile care fabrică
produse competitive pe piaţa mondială sunt orientate spre export într-o mare parte
aceasta conduce la întărirea poziţiei ţării şi măresc competitivitatea ei în sistemul
economiei mondiale.
Concluzia este următoarea : dacă pieţele sunt concurenţiale atunci se obţine o
structură industrială mult mai eficientă şi mai competitivă. Dar aceasta mult depinde de
deschiderea pieţelor spre comerţ, intensitatea concurenţei locale, tehnologiile şi
comportamentul firmelor lider. Şi este cunoscut faptul că intrările societăţilor
transnaţionale conduc la creşterea varietăţii şi calităţii produselor, la inovaţii în ţările
gazdă precum şi la stimularea şi intensificarea capacităţilor firmelor locale.
Din cite se ştie, competitivitatea exporturilor, creşterea productivităţii şi
progresul tehnic sunt factori importanţi pentru dezvoltare economică şi stabilitate. Dar
întotdeauna persistă discuţii în ceea ce priveşte modalităţile care urmează a fi utilizate
pentru implementarea şi înnoirea tehnologiilor precum şi răspândirea acestui proces
asupra întregii sfere economice. Experienţa istorică în toată lumea vorbeşte despre faptul
că, investiţiile (prin intermediul STN) precum şi crearea unui climat favorabil pentru
investitori constituie cei mai puternici catalizatori pentru implementarea noilor tehnologii
şi creşterea economică. Iar în condiţii de globalizare succesul în export poate servi ca
indicator pentru competitivitatea industriilor ţării.
STN pot ajuta ţările în dezvoltare să exploateze avantajele lor comparative sau să
formeze altele noi datorită faptului că deţin un rol important în tehnologii şi industriile
intensive în cunoştinţe. [20p. 92-99] Participarea STN în economiile în dezvoltare pot
contribui la mărirea exporturilor acestor ţări, atât sub aspect cantitativ cât şi cel calitativ
(competitivitate), prin furnizarea elementelor de care acestea au nevoie sau care le
lipsesc, fie ele tangibile sau intngibile, pentru a completa şi îmbunătăţi baza locală de
cunoştinţe şi capacităţi.

63
Principalele efecte constau în :
► Exploatarea avantajelor comparative statice
ISD pot fi mijloace efective de furnizare a aşa resurse ca: cunoştinţe, tehnologii,
perfecţionare, resurse financiare, bunuri intermediare necesare ţărilor pentru a exploata
avantajele comparative existente.
► Crearea avantajelor comparative dinamice
În ţările cu capacităţi şi informare sau calificare profesională adecvată, STN prin
ISD pot contribui la crearea avantajelor comparative dinamice cu ajutorul cunoştinţelor şi
tehnologiilor mai avansate ( ex. industriile dinamice electronice). În ţările care au o
industrie şi o bază tehnologică mai avansată, STN pot crea centre de cercetare-dezvoltare
care în conlucrare cu centrele locale vor contribui la elaborarea şi implementarea
inovaţiilor.
► Furnizarea accesului pe pieţele internaţionale
Pentru a realiza un export cu succes nu este suficient de a dispune doar produse
competitive ci şi de experienţă de marketing şi acces pe pieţe internaţionale.
În acest context, ISD sunt acelea care oferă soluţii importante furnizând acces pe
pieţe străine unde dispun de importante reţele de distribuţie.
Statisticile ne arată o legătură strânsă între ISD şi performanţa exporturilor de
produse manufacturate. [34 p. 2-4] Astfel lista celor mai dinamici exportatori în ţările în
dezvoltare demonstrează că o mare parte a acestora depind de operaţiunile de export a
STN.
Conform Raportului UNCTAD, exporturile cu succes sunt concentrate în câteva ţări în
curs de dezvoltare şi tind să crească odată cu implementarea tehnologiilor avansate care
pot fi obţinute cel mai avantajos prin ISD. [102 p. 50] Astfel fiecare dintre cele sase ţări
selectate pentru o analiza în Raportul UNCTAD– China, Costa Rica, Ungaria, Irlanda,
Mexic si Republica Coreea – au experimentat nu doar o creştere mare a cotei de piaţa, ci
si o schimbare a repertoriului lor de export: de la produse non-dinamice la cele dinamice,
de la activităţi cu un nivel tehnologic scăzut la cele cu un nivel ridicat de tehnologie.

64
Drept concluzie am zice că existenţa avantajelor comparative interne şi dinamizarea
acestora prin intermediul ISD conduc la promovarea competitivităţii exporturilor în ţările
în dezvoltare. Şi cu toate că îmbunătăţirea competitivităţii la export este importanta si
provocatoare, nu reprezintă un obiectiv în sine ci reprezintă un mijloc ce conduce la un
obiectiv: promovarea dezvoltării. Totul depinde de strategiile urmate de companiile
transnaţionale, pe de-o parte, si de capabilităţile si politicile tarilor gazda, pe de alta
parte.
Tehnologia şi inovaţia au devenit elemente esenţiale ale competitivităţii[28], iar
STN, la general, sunt liderii inovatori în industriile lor. Ele transferă tehnologii prin
diferite modalităţi: internalizare – în sistemul de producere a firmelor, sau filialelor
străine pe care le controlează; şi externalizare – altor firme prin licenţiere, societăţi mixte
cu participare minoritară, subcontractare, alianţe strategice ş.a. Tehnologiile transferate
de STN sunt un aspect destul de important pentru ţările gazdă, în special pentru cele în
dezvoltare sau tranziţie, dat fiind faptul că întreprinderile locale, de cele mai dese ori,
folosesc tehnologii uzate moral sau fizic care conduc la diminuarea productivităţii,
realizarea produselor de calitate joasă şi ca rezultat contribuie la reducerea capacităţii
firmei de a concura pe piaţa internaţională şi de a incasa valută în urma exportului . [150
p. 117-130], [66 p. 55-74]
Avantajele internalizării pentru ţările receptoare sunt simţitoare astfel, în primul
rând cele mai moderne şi productive tehnologii STN le transferă spre filialele lor decât
spre alte întreprinderi din ţara de recepţie, în special, în cazul economiilor în dezvoltare şi
tranziţie. Iar tehnologia şi procesul care este transferat depinde în mare măsură atât de
condiţiile fiecărei economii (salarii, performanţe, capacităţi) cît şi motivaţiile STN.
Astfel ţările receptoare mai avansate primesc tehnologii complexe în timp ce cele mai
puţin dezvoltate recepţionează tehnologii mai simple. [101 p. 105-170]
În al doilea rând, deşi ISD pot fi un mod mai scump de transfer a tehnologiei decât
licenţierea, totuşi cele mai recente şi mai valoroase tehnologii sunt disponibile numai
prin ISD. Ţările mai preferă ISD deoarece ele furnizează capacităţi, cunoştinţe necesare

65
pentru o implementare eficientă şi alte beneficii ca: marca, accesul pe pieţe de export
ceea ce nu este accesibil în cazul procurării tehnologiilor.
Plus la toate ISD oferă posibilitatea de adaptare periodică efectivă şi rapidă a
tehnologiilor ceea ce este foarte important pentru ţările care nu au posibilitatea de a
adapta, îmbunătăţi , inova sau procura tehnologii noi.
Şi în cele din urmă, filialele străine reprezintă o sursă a tehnicilor noi de
organizare şi management, standardelor manageriale de calitate, metode de instruire şi de
piaţă atât de necesare economiilor în tranziţie. [34 p. 2-4]
Calitatea tehnologiei care este transferată depinde în mare măsură de nivelurile de
calificare şi capacităţile filialei, concurenţii săi, reţeaua de distribuţie, mediul
concurenţial etc. Deci cu cît este mai mare nivelul capacităţilor locale şi cu cît mediul
este mai competitiv cu atât este mai bună calitatea tehnologiei transferate iniţial şi cu atât
este mai rapidă adaptarea acestor tehnologii. [17 ]
Efectele pozitive ca rezultat al existenţei STN în economiile ţărilor receptoare, în
primul rând apar ca rezultat al intrărilor de investiţii străine directe. [118 p.20-45] Mărirea
influxului de capital străin într-o mare măsură contribuie la modernizarea industriei
naţionale, intensificarea exportului (creşterea cotei produselor de înaltă calitate din
industria prelucrătoare, ca rezultat al tehnologiilor avansate), la creşterea competitivităţii
ramurilor industriei naţionale, el afectează balanţa de plăţi, sporeşte fluxul de resurse
destinate investiţiei şi devine o sursă importantă pentru dezvoltarea ţărilor. [100 p. 67-71]
S-a dovedit că ISD reprezintă o sursă de finanţare mai stabilă decât celelalte fluxuri
financiare, şi presupun strategii pe termen lung faţă de investiţiile de portofoliu. Ele
completează economiile interne şi contribuie la creşterea finanţării directe sau indirecte a
investiţiilor pentru dezvoltare. [33 p. 14-16] Dar toate acestea depind de : cantitatea de
capital adus în ţară de către STN plătită efectiv şi fondurile obţinute direct de pe piaţa de
capital internaţională, de dezinvestiţiile efectuate, repatrierea profiturilor, tendinţele de
export şi import a STN etc.
Nu mai puţin importante sunt şi efectele pe care le au STN asupra administraţiei
locale, perfecţionării regimului fiscal sau debirocratizarea anumitor proceduri (în special

66
cele legate de investiţii), reformarea aparatului birocratic, revizuirea unor acte normative,
care reglementează regulile de investire şi impozitare, în scopul liberalizării şi optimizării
acestora. Ca urmare se măreşte transparenţa economiei şi respectiv creşte atractivitatea
ţării pentru investitori, ceea ce conduce la creşterea investiţiilor.
ISD pot fi analizate şi în corelare cu determinanţii rombului competitivităţii lui
Porter. Factorii competitivităţii sunt rezumaţi în figura 2 care reprezintă o adaptare şi o
extindere a diamantului avantajului competitiv a lui Porter. Aceasta sugerează că fluxul
de ISD poate afecta nu numai patru feţe ale diamantului ci de asemenea şi acţiunile
guvernelor ţării de recepţie şi mentalităţile de competitivitate a actorilor acestei ţării.
Figura 2 Rombul competitivităţii şi investiţia străină directă.

Dinamismul antreprenorial
Mentalitatea Strategia firmelor
competitivit Structura lor şi rivalitatea ISD
ăţii

Condiţiile cererii

Condiţiile factorilor Produse noi cu


calităţi înalte
Naturali
Active create

Guvernu
Economiile de aglomerare
l
Ramuri înrudite şi conexe

Sursa: Adaptarea rombului competitivităţii (Porter M.E., 1993), integrarea variabilei Investiţiei Străine Directe

După cum evoca Porter, în general, aceasta este o conjugare a mai multor determinanţi
care permit apariţia şi intersecţia condiţiilor propice reuşitei pe plan internaţional.
Interacţiunea între determinanţi face să apară idei noi, noi competenţe şi noi actori în
competiţie, noutăţi care accelerează inovaţia şi concurenţa. Totuşi, ne vom mărgini la
67
redarea principalelor efecte ale ISD asupra fiecărui din determinanţi, independent de
ceilalţi. [136 p. 25-35]
În ceea ce priveşte condiţiile cererii, este bine să ne amintim că unul din mizele
societăţii post socialiste este trecerea de la economia de penurie (lipsă, deficit) la o
economie de consumare în masă. Rolul ISD este aici de a furniza un semnal de piaţă.
Acesta proveni anume din faptul că multinaţionalele furnizează produse de calitate
superioară, mai funcţionale sau diferenţiate specifice pieţei lor de origine. La acest nivel,
strategia întreprinderii este de o mare importanţă. Una din condiţiile necesare este că
firma care se implementează trebuie să adopte o strategie de diferenţiere şi nu o strategie
de minimizare a costurilor. În ceea ce priveşte ţările de Est, marea sensibilitate a
consumatorilor la produsele occidentale este un element pozitiv putând influenţa această
schimbare.
Impactul asupra factorilor constituie, tradiţional, principalul aport perceput.
Principalele beneficii care se aşteaptă de la ISD este că ele furnizează resurse şi că au un
impact asupra productivităţii întreprinderilor naţionale. Această productivitate poate fi
privită din două părţi. Prima constă într-o realocare de resurse spre o utilizare mai
productivă. Este vorba de resurse umane (calificare), fizice (o mai bună utilizare) şi
resurse de capital (dispunere, investiţii şi renovarea infrastructurii). [181 p. 210-250] A
doua este legată de ameliorarea calităţii resurselor existente, accesul la resurse străine
internalizate în ISD permit de a le valorifica (importanţa reţelelor). Acest ultim obiectiv
este pe larg permis prin implementarea unui parteneriat (antreprenoriat) mai dinamic şi
mai competitiv, prin transferul tehnologiilor, competenţelor organizaţionale şi
manageriale. Beneficiile şi costurile sunt în funcţie de motivaţia investitorului.
Porter afirmă că nivelul de concurenţă între actori este o variabilă importantă a
competitivităţii naţionale. Şi în acest caz este bine să ne amintim că o caracteristică
esenţială a economiilor post-socialiste se situează în trecerea de la o economie închisă
spre o economie deschisă. Drept exemplu putem să ne imaginăm două scenarii extreme
de influenţă a investiţiilor străine asupra concurenţei. O întreprindere străină poate în
cadrul pachetului de control într-o întreprindere existentă, să-şi folosească puterea sa

68
pentru a elimina alţi concurenţi. Astfel ea urmăreşte mai mult scopul de a intensifica
puterea sa de monopol decât de a-şi mări eficienţa. În acest caz concurenţa domestică va
fi afectată. Dar poate exista şi un alt caz când ISD pot permite inserarea unul element de
concurenţă pe o piaţă iniţial dominată de monopol sau revitalizarea unei industrii pierite.
Este necesar de făcut o diferenţă in ceea ce priveşte natura activităţii. Structura
optimală a pieţei variază considerabil de la o industrie la alta. Şi este inoportun de a
limita analiza doar la pieţele naţionale. Concurenţa între principalele grupuri bancare,
farmaceutice, automobile şi petroliere este de ordin internaţional. Pieţele devin pe larg
globalizate şi dimensiunea internaţională a concurenţei creşte sub efectul diminuării
regimurilor vamale. În această competiţie pe larg internaţionalizată , dacă nu globalizată,
recepţia investiţiilor internaţionale este unica posibilitate pe termen scurt de a dezvolta o
industrie competitivă pe plan internaţional. Cu atât mai mult, ISD stimulează schimburile
internaţionale permiţând dezvoltarea avantajelor comparative dar şi dezvoltarea
schimburilor intra-ramură ceea ce reprezenta principalul motor al extinderii comerţului
pe parcursul ultimilor decenii. În acest context ISD pot juca un rol în reorientarea
schimburilor ţărilor .
În ceea ce priveşte economiile de scară ramurile înrudite şi conexe, existenţa unui
grup de concurenţi performanţi pe plan internaţional constituie pentru orice industrie o
provocare şi o incitare la dezvoltare. [136 p.25-35 ]. Duritatea concurenţei la care sunt
supuşi clienţii lor forţează întreprinderile la inovaţii pentru a nu fi înghiţite de alţii.
Ţinând cont de analizele efectuate asupra factorilor care determină fluxurile de ISD şi
intensitatea impactelor acestora în ceea ce urmează vom prezenta o tipologie a efectelor
ISD care ar putea fi percepute de ţările receptoare. La prezentarea acestora vom ţine cont
de strategia întreprinderii, de tipul de activitate care este şi el destul de important şi
necesită evidenţierea unor aspecte mezoeconomice: sectoarele de activitate şi, în final,
nivelul de dezvoltare şi avansarea în tranziţie care sunt factori primordiali a
competitivităţii structurale a naţiunii. La fel vom ţine cont şi de aspectul macroeconomic.
Efectele prezentate mai joi prezintă o grupare a elementelor expuse în diverse
cercetări şi prelungesc analizele efectuate de J.H. Dunning, T. Ozawa, H.Radice etc.

69
Grila efectelor ISD asupra economiei este structurată în jurul a două axe. Prima axă
corespunde diferitor nivele de influenţă a investiţiilor străine pe care le integrăm în
lucrare. Este vorba de trei nivele: naţiunea, sectorul şi întreprinderea. A doua axă este o
axă dublă care descrie pe de o parte, nivelul de dezvoltare a economiilor în tranziţie în
funcţie de nivelul de avansare în tranziţie, şi pe de altă parte strategiile întreprinderii
corelată iarăşi cu stadiul de dezvoltare a economiilor în tranziţie.
În practică, contribuţia precisă a fiecărui tip de ISD va fi în dependenţă de
specificul sectorului şi firmei, ea poate varia în funcţie de dimensiunea, competenţele
organizaţionale şi de obiectivele de termen lung a investiţiilor. Ea depinde la fel de
politicile economice adoptate de guvernele ţărilor receptoare. În tabelul Nr. 8 sunt
prezentate diferite scenarii.
Stadiul de
dezvoltare Prioritatea factorilor Prioritatea Prioritatea Prioritatea
al cuplului investiţiilor inovaţiilor Informaţiei şi
Tranziţie/ serviciilor
Dezvoltare
Căutarea resurselor Căutarea pieţelor Căutarea Căutarea activelor
Strategia fizice şi umane Pieţe interne sau eficacităţii strategice
dominantă regionale Raţionalizarea, Tehnologie,
a investitorilor economii de capacităţi
specialitate organizaţionale
1. 2. 3. 4.
Nivel naţional Crearea bogăţiei ibidem 1. + Ibidem 2 + ibidem 3 +
( resurse) deschiderea Convergenţa Integrarea la
Contribuţii la balanţă, economiei, acces structurilor economia mondială.
venituri fiscale la pieţe noi economice cu
ţările dezvoltate
Antrenare asupra Stimulează Stimulează Stimulează
Nivel sectorial clienţilor industriali, antreprenoriatul legaturile, pieţele antreprenoriatul
de ex. produsele local şi muncii local şi concurenţa
intermediare concurenţa specializate şi domestică
domestică. economiile de Creşte diviziunea
Stimulează aglomeraţie internaţională a
legaturile, pieţele Creşte diviziunea muncii şi reţelelor
muncii internaţională a transfrontiere,
specializate şi muncii şi intensifică avantajul
economiile de reţelelor comparativ al ţării
aglomeraţie transfrontiere,
Tendinţa de intensifică
concentrare avantajul
comparativ al

70
ţării
Tendinţa de
concentrare
Active Ameliorează Economii de Furnizează noi
complementare standardele de aglomerare capacităţi financiare
Nivelul (tehnologie, calitate a Ameliorează şi active
întreprinderii management, produselor, standardele de complementare
competenţe) conduce la calitate a Furnizează accesul
Calitatea produselor creşterea produselor, la pieţe străine
Acces la pieţe aşteptărilor conduce la
(cerinţelor) creşterea
consumatorilor aşteptărilor
Active (cerinţelor)
complementare consumatorilor
Economii de Furnizează
aglomerare accesul la pieţe
străine

Contribuţia evidentă şi generală a ISD este aportul financiar adus ţărilor gazdă în faţa
necesităţilor enorme. Un alt punct esenţial este în noţiunea de transferul competenţelor şi
cunoştinţelor care reprezintă o lacună în ţările în tranziţie le nivel de antreprenoriat. ISD
pot accelera activitatea de cercetare-dezvoltare şi introduce noi tehnici organizaţionale,
pot intensifica procesul de aplicare a acestora în firmele locale. Întreprinderile străine pot
contribui la dezvoltarea competenţelor manageriale şi pot facilita trecerea de la un
management de producţie la unul de piaţă. Gradul de sofisticare a comportamentelor
manageriale este corelată cu nivelul de dezvoltare / tranziţie a ţărilor gazdă. Transferul de
cunoştinţe şi competenţe organizaţionale depind direct de gradul de sofisticare a ţărilor şi
gradul de avansare în tranziţie. Pe de altă parte, viteza de difuzare a noilor practici
manageriale este, probabil, mai rapidă în cazul parteneriatului, decât în cazul filialei
complet străină (100 % capital străin) şi de aceea forma de implementare a STN în ţara
de recepţie are o importanţă esenţială. Transferând activele lor, investitorii pot mări
productivitatea resurselor indigene, ameliora calitatea produselor şi stimula creşterea. În
condiţii favorabile întreprinderile străine pot însoţi, sprijini ţările de recepţie în
restructurarea activităţii economice şi reducerea costurilor de ajustare. Ele pot influenţa
reorientarea activităţii economice spre producerea de bunuri şi servicii mai apropiate de
necesităţile şi cerinţele pieţei domestice şi pieţelor internaţionale.

71
Cu toate că activitatea STN conduce la competitivitatea şi dezvoltarea economică a
ţării de recepţie, există o serie de probleme sau să zicem unele dezavantaje legate de
acestea, care contravin intereselor statelor gazdă. Aceasta ţine de faptul că relaţiile între
ţările primitoare şi STN sunt complicate, ceea ce rezultă din necoincidenţa intereselor
precum şi asimetriei puterii şi se resimte atunci când părţile încearcă sa-şi maximizeze
veniturile[151]. Dar STN sunt mai puternice din punct de vedere economic decât multe
ţări receptoare, deseori ele folosesc puterea lor pentru a influenţa conducerea locală,
impunându-i să minimizeze nivelul impozitelor sau să obţină facilităţi în sfera financiară,
infrastructură, protejarea pieţei. Ca răspuns la aceste acţiuni multe ţări folosesc interziceri
sau limitări, precum şi naţionalizarea sau exproprierea proprietăţii (aceste măsuri se
utilizau după cel de al doilea război mondial).
Iar unele din aceste probleme sunt legate de :
 comerţul intracorporativ şi manipularea în formarea preţurilor;
 presiuni asupra guvernelor statelor; unde STN încearcă să influenţeze viaţa ţării,
folosind membrii guvernelor, participând la formarea comitetelor pentru
problemele economice şi politice, finanţând partide politice etc., în scopul
promovării intereselor sale; [172 p. 11-113]
 nerespectarea de către STN a standardelor ecologice şi problema Greenwash;
activitatea lor supunând pericolului mediul înconjurător şi sănătatea oamenilor. Această
concluzie rezultă din faptul că ele controlează 50% din industriile petroliere, a gazelor, şi
cărbunelui; sunt principalul producător al produselor chimice care conduc la distrugerea
stratului de ozon; sunt responsabile de producerea unei cantităţi mari de produse
modificate genetic, ale cărora efecte negative asupra sănătăţii oamenilor nu a fost
studiate iar douăzeci de STN controlează 90% din pieţele de pisticide. Deci, STN sunt
lideri în exportul şi importul tehnologiilor şi produselor care sunt interzise în anumite
ţări, ca rezultat al potenţialului pericol asupra sănătăţii populaţiei. Deoarece în ţările
dezvoltate nerespectarea normelor ecologice este penalizată cu sume importante de bani,
STN îşi transferă aceste produceri în ţările în dezvoltare unde aceste norme nu sunt atât
de stricte. Aceste activităţi ale STN sunt în strânsă legătură cu noţiunea de Greenwash,

72
care reprezintă informaţii false, răspândite de STN pentru formarea unui reputaţii
ecologiste în faţa societăţii. Iar ce ţine de poziţiile şi opiniile conturate faţă de efectele
globalizării în economiile de implementare menţionăm următoarele:
1. Convenţional obiective faţă de ISD şi operaţiunile STN, care sunt susţinute de
Dunning, Neil Hood, Stephen Young, care sunt de părerea că ISD contribuie la creşterea
economică, la progres social şi altele, dar aceste vor depinde în mare măsură de
caracteristicile STN şi în principal de condiţiile şi parametrii economiilor gazdă. [74 p. 17-
42]
ISD şi operaţiunile STN sunt potenţial şi nu automat benefice, iar politicile adecvate ale
statelor gazdă sunt în măsură să sporească gradul de echitate în distribuţia rezultatelor.
2. O altă opinie sau poziţie faţă de cea convenţional obiectivă care pune în balanţă
atât beneficiile cît şi efectele negative ale operaţiunilor STN în ţările gazdă este cea
proglobalistică ,care susţine caracterul general benefic al internaţionalizării producţiei.
[101 p. 105-170]
Susţinătorii acestei idei sunt adepţii neoliberalismului economic care propagă o relaţie
direct proporţională între liberalizarea mişcării bunurilor, serviciilor, factorilor de
producţie şi sporirea concurenţei, eficienţei economice, şi creşterii economice care
constituie dezideratul suprem al naţiunii.
Organizaţiile internaţionale, respectiv OCDE (organizaţia pentru cooperare şi
dezvoltare economică), Banca Mondială, OMC tind să susţină cauza globalizării prin
demersuri de promovare a unor norme multilaterale uniforme, care să asigure un
tratament favorabil pentru ISD şi operaţiunile STN. Banca Mondială a emis o serie de
recomandări pentru politicile naţionale în materia IS, pentru conceperea IS şi STN ca
părţi ale soluţiei în procesul de dezvoltare economică.
3. Şi a treia poziţie extremă o iau antiglobaliştii, care plasează globalizarea la baza
proceselor de dezintegrare socială şi ecologică. Şi nu împărtăşesc ideea rolului benefic al
creşterii economice asupra evoluţiei societăţii umane şi condamnă fără echivoc
operaţiunile STN.

73
În concluzii am zice că, necătând la aceste dezavantaje şi opinii antiglobaliste, totuşi
activitatea STN în economiile receptoare, în cele mai dese cazuri, generează efecte
pozitive iar existenţa STN influenţează pozitiv competitivitatea ţărilor în sistemul
economiei mondiale precum şi indicatorii macroeconomici.
Astfel ele dezvoltă avantajele comparative ale ţărilor receptoare sau să formeze
altele noi, conduc la mărirea şi promovarea competitivităţii exporturilor în ţările în
dezvoltare, completează şi îmbunătăţesc baza locală de cunoştinţe şi capacităţi,
stimulează eficacitatea furnizorilor şi concurenţilor, măresc standardele de calitate,
introduc noi practici de lucru, „culturi” de lucru şi iniţiative antreprenoriale, dau acces la
pieţe noi la resurse noi de aprovizionare şi la preţuri mai ieftine, dar şi contribuie la
înserarea economiei naţionale în economia mondială şi corespunde unei adevărate
perturbaţii a modului de organizare productiv şi social al ţărilor. Toate efectele ISD în
dependenţă de nivelul de dezvoltare / tranziţie, strategiile întreprinderilor şi condiţiile de
implementare pot fi partajate în:
1. efecte mai puţin simţitoare, cu slabe capacităţi de antrenare, este în cazul în care
întreprinderile străine se implementează în scopul de a exploata resursele naturale.
2. efecte centrate, efecte micro-economice, care vor atinge industriile uşoare
şi cele de fabricare a bunurilor de consum.
3. efecte extinse, cu accelerarea difuzării inovaţiilor, asimilarea standardelor
occidentale
4. efecte de integrare economică regională chiar globală.

Iar indicatorii principali utilizaţi de către Agenţiile de promovare a investiţiilor


pentru determinarea efectelor generate de implementarea STN asupra dezvoltării
economice a ţărilor gazdă vizează: evoluţia nr. locurilor de muncă, producţiei realizate,
volumului vânzărilor şi exporturilor, participarea firmelor cu capital străin la formarea
venitului bugetar, PIB, dimensiunea sectorului străin, gradul de penetrare a acestui sector
în economie etc. [29 p. 120-135]

74
Şi cu toate că activitatea STN în ţările în dezvoltare reprezintă 1/3 din volumul
total al activităţii acestora, ţările în dezvoltare resimt într-o măsură mai importantă decât
ţările dezvoltate impactul acţiunii pe teritoriul lor a STN. Şi un lucru care trebuie reţinut
este că în acţiunile sale STN se conduc în principal de dorinţa de a-şi maximiza veniturile
şi minimiza cheltuielile, şi nu întotdeauna se conduc de interesele statelor receptoare, şi
de aceea pentru a obţine maximum de beneficii din fluxurile de ISD conducerea ţărilor
trebuie să elaboreze o programă exactă de cooperare şi acţiuni reciproce cu investitorii
străini pentru extinderea (lărgirea) legăturilor cu producătorii naţionali. Iar ceea ce am
ţinut să abordăm pe parcursul studiului a fost că investiţiile într-o economie sunt o
condiţie mai mult necesară decât suficientă pentru creştere şi că fluxurile de ISD şi
creşterea economică se influenţează reciproc, cu toate că nu este o relaţie simplă, ea
depinzând de o serie de factori analizaţi în acest capitol. Şi în acest context este
binevenită practica şi experienţa unor ţări precum Ungaria, Polonia, Cehia etc. Iar în
susţinerea celor argumentate anterior vom prezenta şi vom analiza cazul Ungariei. Deci
pentru reformarea economiei, pentru intensificarea efectivă a participării ţării în
diviziunea internaţională a muncii şi integrarea ei în economia mondială, conducerea ţării
a pus accent pe atragerea activă a ISD şi dezvoltarea relaţiilor investitorilor străini cu
producătorii naţionali şi furnizori prin elaborarea unei programe de cooperare cu
investitorii străini. Ca rezultat, după 10 ani de la începerea reformelor, Ungaria a devenit
una din cele mai dinamice ţări în dezvoltare post-socialiste, a fost primul candidat la
aderarea la U.E. printre statele Europei de Est şi şi-a păstrat una din poziţiile lider printre
ţările din regiune după ritmul de creştere economică. Ritmurile înalte ale creşterii
economice au fost atinse datorită capitalului străin care a participat activ la privatizarea
proprietăţii publice precum şi la constituirea întreprinderilor noi, care aparţineau total sau
parţial investitorilor străini. [100 p. 76-71] Datorită capitalului străin, şi în deosebi SNT, în
Ungaria au fost create noi ramuri industriale ca: producerea automobilelor, produselor
electronice, telefonia mobilă ceea ce a contribuit la creşterea competitivităţii şi volumului
exportului. Observând că STN au transferat în Ungaria şi unele activităţi de marketing şi
cercetare-dezvoltare ceea ce necesită resurse umane calificate, conducerea ţării a început

75
să investească în învăţământ. Această strategie a permis ţării să-şi amelioreze poziţia în
economia mondială şi să mărească competitivitatea întregii economii. Astfel astăzi ea se
situează pe locul 27 în reitingul competitivităţii ţărilor în timp ce în anii 90 ocupa locul
40. Acesta reprezintă un model al creşterii economice aplicat de Ungaria.

Tema Analiza climatului investiţional şi tendinţele fluxurilor de investiţii străine în


Republica Moldova în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

La începutul anilor ′ 90 Republica Moldova a ales calea afirmării sale în calitate de


stat independent şi suveran, având ca scop primordial formarea unei societăţi în condiţiile
economiei de piaţă. Dar când resursele materiale şi financiare proprii nu sunt în stare să
asigure transformările social-economice necesare în perioada de tranziţie la economia de
piaţă, investiţiile străine sunt chemate să joace un rol esenţial, fiind şi un mijloc
important de redresare a economiei.

76
Unul din cei mai importanţi specialişti în domeniul relaţiilor economice
internaţionale, americanul Peter H.Lindert, menţiona acum aproximativ un deceniu că
cea mai importantă şi complicată problemă a teoriei economiei mondiale este cea a
investiţiilor străine directe (ISD) Iar efectele benefice ale acestora asupra economiilor-
gazdă sub forma influxului de capital, al transferului de tehnologii şi de expertiză
(managerială şi de gestiune economică), creării locurilor de muncă şi a consolidării
legaturilor cu economia mondială sunt pe drept demonstrate în capitolul anterior. Şi plus
la aceasta economia Republicii Moldova se caracterizează prin preponderenţa
semnificativă anume a ISD în totalul investiţiilor.
Până în anul 1997 ISD în
Evolutia ISD in Moldova
economia ţării au înregistrat o
80 71,43
creştere continuă (de la 11,57 57,45
60 48,4 42,4
mln.USD în 1994 până la 71,43
mln USD

40 27,5
mln.USD în 1997). [71 p.45-46], [81 11,57
20
p.25-35] În perioada anilor 1998- 0
1994 1995 1996 1997 1998 1999
1999, ca rezultat al crizei financiare,
Sursa: Departamentul de Analize Statistice si Sociologice
instabilităţii politice şi în principal
generată de schimbarea guvernelor, modificării sistemului de impunere, lipsei unei
politici bine conturate menite să creeze condiţii favorabile pentru investitori etc, ISD au
prezentat o scădere bruscă de la 71,42 mln.USD la 42,2 mln. USD, o reducere de
aproape 40%. Principalele ţări ce au investit în Republica Moldova în această perioadă
sunt: Rusia, SUA, Germania, Irlanda, Liechtenstein, Marea Britanie, Belgia, Spania,
Grecia, Canada, a căror cotă în volumul total de investiţii străine constituie 85%.[88
p.25-35]
Analizând aceeaşi perioadă constatăm că destul de importante sunt şi domeniile ce au
prezentat interes pentru investitorii străini. Astfel conform datelor prezentate de
Departamentul Analize Statistice şi Sociologice principalele domenii spre care s-au
orientat investiţii sunt : comerţul cu ridicata şi amănuntul şi întreprinderile de reparaţie

77
(46,4%), industria prelucrătoare (19,4%), activitatea financiară (17,9%), hotelurile şi
restaurantele (9,7%) şi exploatarea carierelor (6,1%);
Dacă comparăm perioada recentă, mai exact anii 2000şi 2001, cu anii 1998-1999 atunci
putem conclude că activitatea investiţională în Moldova s-a ameliorat semnificativ. [78
p.45-46] Pe parcursul anului 2000 activitatea investiţională s-a soldat cu cca. 142
mln.USD iar în 2001 cu respectiv 159,82 mln. USD. [16 p. 24-25] Principalii investitori în
economia ţării sunt: Olanda, Germania, Cipru, SUA, Elvetia, Romania, Italia, Rusia, etc.
(Anexa 6 )
Printre cele mai însemnate proiecte realizate cu participarea investiţiilor străine în
Republica Moldova se pot enumera:
 Compania germană „SUDZUCKER” care a devenit posesoarea unor pachete de
acţiuni de 36-38% la patru fabrici de zahăr din Moldova, investeşte mijloace
serioase în dezvoltarea industriei zahărului din Republica Moldova.
 Elaborarea şi aprobarea proiectul Aeroportului internaţional din Chişinău, cu
participarea investiţiilor în sumă de circa 30 mln.USD, finanţat de GERD.
 Union Fenosa (Spania),care a achiziţionat companii regionale de distribuire a
energiei electrice
 Lafarge (Franţa),care a cumpărat 52% din acţiunile întreprinderii Ciment, cea
mai mare uzină de producere a cimentului din Republică.
 Eurofarm Inc. (SUA) a procurat 85% de acţiuni ai producătorului farmaceutic
Farmaco.
 Esastampa (Italia), care a cumpărat 60% de acţiuni ai întreprinderii Piele, fabrica
de producere a articolelor din piele.
 Steilmann Gruppe (Germania) care a achiziţionat 65% de acţiuni ai fabricii de
confecţii Bălţeanca.
 McDonald’s care a deschis 3 restaurante în Chişinăuşi a investit peste
3,5mln.USD şi intenţionează de a majora investiţia la 15 mln.USDîn decursul
următorilor căţiva ani.

78
 Foodpro International,Inc., din San Jose, California, este implicată în proiectul
de creştere a fructelor şi nucilor în nordul Moldovei.
 Food Master International (FMI) care a investit peste un milion de dolari SUA
în uzina de lapte din Hînceşti şi asigură nou ambalaj şi asistenţă tehnică.
 Coca Cola Company, care a venit pentru prima dată în Moldova în 1994
importînd produsele sale din România.În 1997 constitiindu-şi şi o uzină de
îmbuteliere în Chişinău, a continuat sa-şi majoreze producţia sa.
 Moldcell (Turcia), Voxtel
 Vitanta-Intravest,creată pe baza fabricii de bere din Chişinău. Suma investiţiilor
este de cca 5 mln.USD.

Astfel , 46,6% din capitalul străin venit în R. Moldova a fost investit în sectorul
energetic şi gaz, 21,8%- în industria prelucrătoare, 10,7%- în comerţ, 9,9% în transport şi
3% în hoteluri şi restaurante (anul 2002).
În pofida fluxului ascendent de investiţii străine directe (ISD), Moldova s-a situat,
în mod consecvent, în ultima treime a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, din punct de
vedere al fluxurilor cumulative de investiţii directe şi ISD/pe cap de locuitor. În
perioada 1992-2001, Moldova a primit un total cumulativ de 546,6 mln .dolari SUA, în
comparaţie cu Polonia –17 mlrd. USD şi Ucraina- 13 mlrd. USD. [57 p. 71-73].
Analiza investiţiilor străine se poate efectua nu numai sub aspect valoric ci şi prin
prisma următorilor indicatori:
• numărului şi activitatea întreprinderilor cu capital străin,
• repartiţia sectorială şi geografică a investiţiilor,
• volumul investiţiilor pe cap de locuitor, etc.
În ceea ce priveşte numărul şi activitatea întreprinderilor cu participare străină,
am întreprins o analiză a câţiva indicatori, printre care sunt volumul producţiei proprii,
exportul şi importul, vânzările pe piaţa internă, numărul locurilor de muncă, numărul de
întreprinderi etc. (Anexa 7).

79
Analizând aceşti indicatori, concluzionăm că cu toate că ISD au un nivel destul de
redus , în anul 2000 a constituit o creştere de 3,3 ori în comparaţie cu anul 1999 şi anii
următori păstrează această tendinţă de creştere. Odată cu mărirea volumului de ISD se
observă şi o creştere continuă a întreprinderilor cu participare străină în dezvoltarea
economiei ţării atât sub aspect cantitativ cît şi valoric. Astfel în anii 1991-2002 numărul
întreprinderilor cu participare străină a crescut de 26,5 ori, iar volumul de producţie
fabricat de acestea de 840 ori faţă de anul 1992 şi de 6,8 ori faţă de anul 1995. Dacă ne
referim la exportul şi importul de mărfuri, acestea au crescut de cca. 39,7 ori şi respectiv
51,2 ori în perioada anilor 1991-2002. Această sporire a activităţii întreprinderilor cu
participare străină au condus a condus la mărirea locurilor de muncă şi angajării de 9 ori
pentru această perioadă, astfel încât în anul 2002 au fost asiguraţi cu locuri de muncă 37
mii muncitori, aspect important în condiţiile unui nivel al şomajului. Pe de altă parte
crearea locurilor de muncă în cadrul întreprinderilor cu participare străină este însoţită şi
de salarii mai înalte faţă de întreprinderile naţionale, această diferenţă fiind în mediu de
2,2 ori. Crearea locurilor de muncă, ocuparea acestora şi desfăşurarea activităţii în cadrul
întreprinderilor străine contribuie la calificarea şi perfecţionarea resurselor umane ca
urmare a transferului de cultură managerială, expertiză manageriale etc.
Important este şi faptul că în cadrul acestor întreprinderi sunt utilizate tehnologii
avansate ce conduc la fabricarea produselor competitive ce-ţi găsesc desfacere nu numai
pe pieţele tradiţionale, dar şi pe pieţele partenerilor străini; iar în cazul întreprinderilor
orientate spre export aceasta contribuie la mărirea competitivităţii exporturilor, factor
destul de important pentru creştere economică. ISD realizate în ţară au contribuit într-o
măsură oarecare şi la reforma economică a întreprinderilor locale în anumite sectoare
importante ale economiei naţionale.
Analizând figura 3 constatăm că ISD au prezentat o creştere atât în PIB cât şi în
exporturile ţării. Cele mai esenţiale tendinţe de creştere s-au manifestat în decursul anilor
1999-2002, şi au constituit majorări de 4,6 ori în exporturi şi 4,5 ori în PIB.

80
Figura 3 Ponderea ISD în PIB şi Exporturi %; 1994-2001

Sursa : BNM

În rezultatul analizelor efectuate, concludem că deşi volumul ISD recepţionate în


economia ţării noastre este destul de modest ca să influenţeze vădit dezvoltarea
economică, totuşi principalele efecte ale investiţiilor ( angajarea forţei de muncă, accesul
pe pieţe, calitatea produselor, evoluţia PIB, cota ISD în exporturi etc.) s-au manifestat
benefic atât sub aspect economic cît şi social.

Locul investiţiilor străine în economia de tranziţie a R. Moldova este determinat şi de


repartiţia sectorială şi geografică a acestora în ansamblul economiei naţionale.
Repartiţia sectorială a investiţiilor străine în Moldova urmăreşte aceleaşi tendinţe
manifestate şi în celelalte ţări ex-socialiste. În ţările în tranziţie fluxul de ISD tinde să se
localizeze într-o proporţie tot mai mare în sfera serviciilor. [121 p. 40-41]. În economia
Moldovei în anul 2002 repartizarea sectorială se prezintă astfel - 46,6% din capitalul
străin venit în R. Moldova a fost investit în sectorul energetic şi gaz, 21,8% - în industria
prelucrătoare, 10,7%- în comerţ, 9,9% în transport şi 3% în hoteluri şi restaurante, şi
constatăm că marea majoritate a investiţiilor străine sunt îndreptate spre sectorul
secundar şi cel terţiar al economiei, sectorului primar revenindu-i o parte neînsemnată a
fluxurilor de investiţii.
Un alt indicator al studiului investiţiilor străine în economia Moldovei este repartiţia
geografică. Conform datelor prezentate de Departamentul Analize Statistice şi
Sociologice, constatăm că din punct de vedere al numărului de întreprinderi, investiţiile

81
străine în ţară s-au repartizat după cum urmează: în zona de nord – 4,5% din investiţii, în
centru – 3,8%, în mun. Chişinău – 88,9% şi în sud – 2,7%. Se observă tendinţa de
aglomerare a investiţiilor străine în zona capitalei, ceea ce este un fenomen specific
ţărilor în tranziţie la economia de piaţă, dar în Republica Moldova acest fenomen este
influenţat şi de alţi factori negativi ca: accesul dificil la unele localităţi, infrastructura
rutieră şi de telecomunicaţiile, dar şi de alţi factori obiectivi ca influenţa repartiţiei
investiţiilor cu precădere în sectorul terţiar, care este insuficient dezvoltat în alte zone ale
ţării.
Un indicator mult mai relevant este volumul investiţiilor pe cap de locuitor. În
conformitate cu acest volum, în ultimii 5 ani Moldova se situează stabil în subsolul
clasamentului economiilor în tranziţie Din acest punct de vedere, pe primul loc se
situează Ungaria cu 1950 USD/ locuitor, urmată de Slovenia - cu 1125,Cehia - cu 950,
Polonia - cu 720, într-o situaţie mai defavorabilă se află Slovacia, Bulgaria, România.
Cel mai mic indice îl posedă Bulgaria cu doar 54 USD/ locuitor. În R. Moldova acest
indicator pentru anul 2001 era de 39 dolari USD.
În ciuda avantajelor comparative şi volumului crescând al ISD pe ultimii ani în R.
Moldova, volumul şi calitatea investiţiilor străine atrase până în prezent sunt departe de
a-i oferi capitalului străin rolul catalizator. În continuare o să mă opresc la factorii care
au avut şi au o influenţă negativă asupra atragerii investiţiilor străine în R. Moldova.
Un factor important de influenţă a fluxului de investiţii străine îl reprezintă Percepţia
externă negativă a climatului intern de afaceri şi concurenţa pe pieţele internaţionale şi
regiunile de investiţii. Cei mai importanţi concurenţi ai Moldovei sunt: România,
Ungaria, Polonia, Cehia şi Rusia. Avantajele competitive ale acestor ţări sunt mai
numeroase şi mai convingătoare, iar eforturile de atragere a investiţiilor sunt - mai active
şi mai susţinute. [157 p. 276-279]
Obţinerea unor rezultate atât de modeste în domeniul investiţional se datorează şi
faptului că nu s-au stipulat clar domeniile prioritare cu facilităţile respective acordate de
stat şi condiţiile de selectare transparentă a potenţialilor investitori pentru realizarea
proiectelor de proporţie. Ca urmare se consideră că investiţiile directe cu impact

82
semnificativ în economie reprezintă acele investiţii a căror valoare depăşeşte echivalentul
a 1 milion USD, care se realizează în maximum 30 de luni şi care au efecte deosebite
pentru creşterea şi dezvoltarea economică, precum şi pentru menţinerea şi crearea de noi
locuri de lucru.
Ceea ce ţine de ramurile prioritare şi facilităţi se explică în felul următor: dacă, de
exemplu, pentru Republica Moldova prioritar ar fi domeniul de prelucrare, deci industria
atunci în acest caz ar fi bine de acordat investitorilor un tratament deosebit, preponderent
mai multe facilitaţi decât celor din comerţ, iar acelor investitori care exportă materia
primă şi nu produse finite, ceea ce nu este binevenit pentru ţara noastră, trebuie excluse
orice fel de facilitaţi, ceea ce va contribui la o orientare corectă şi avantajoasă a fluxului
de investiţii străine şi în special a celor directe.
Un alt factor care nu în ultimul rând influenţează evoluţia investiţiilor străine sunt
procesele politice care au loc pe plan mondial atât în ultimii ani cît şi în viitor. Se are în
vedere procesele integraţioniste la nivel european. [163 p. 58-65] Mulţi politicieni sunt
conştienţi de faptul că doar o Europă unită poate fi un garant al stabilităţii şi prosperităţii
internaţionale. Ca urmare ţara noastră trebuie să ţină cont de aceste două aspecte şi să
promoveze o cooperare cu U E şi CSI.
Alte motive pentru care volumul capitalului străin va fi destul de modest în
comparaţie cu celelalte ţări în tranziţie din Europa Centrală şi de Est sunt şi vor fi:
 ritmurile lente de implementare a reformelor; situaţia social-politică instabilă;
nivelul de dezvoltare destul de scăzut; existenţa unei instabilităţi legate de
Transnistria; existenţa unor bariere administrative; piaţa internă şi capacitatea
de absorbţie redusă ca rezultat al nivelului scăzut de trai; lipsa unui sistem de
asigurare contra celor mai diverse riscuri; lipsa de materie primă în sectorul
industrial, procedura birocratică de obţinere a licenţelor care prevede zeci de
autorizaţii şi semnături, instabilitatea legislativă, nivelul înalt a inflaţiei,
capacităţile slabe de cumpărare a populaţiei, piaţa mică de desfacere, noastră
dominată de structuri mafiote, corupte, si existenţa economiei tenebre foarte
bine dezvoltate, veniturile joase care se obţin.

83
În concluzie vreau să menţionez faptul că procesul de stopare a declinului şi de
redresare economică nu se poate face decât printr-un substanţial efort investiţional, ca
factor catalizator şi dinamizator în implementarea proceselor de restructurare; prin
adaptarea sistemelor tehnice şi economice la noile condiţii de trecere la economia de
piaţă concurenţială, iar următoarele acţiuni ce trebuie întreprinse trebuie să vizeze
direct promovarea şi atragerea ISD în ţară pentru a simţi pe deplin efectele acestora
asupra dezvoltării economice atât de necesară ţării noastre.

84