Regenerate: Unlocking Your Body's Radical Resilience

through the New Biology Kindle Edition

by Sayer Ji  (Author)  Format: Kindle Edition
4.7 out of 5 stars    1,047 ratings

Mult timp s-a considerat că nevoia de energie a corpului uman e dependentă de

arderea glucozei, considerată „combustibilul” care alimentează uzinele
electrice ale celulelor, numite mitocondrii. Înteresul limitat doar la conținutul
caloric (metabolismul bazal) obţinut prin digerarea alimentelor este un concept
învechit și fundamental inexact. Caloriile provenite din hrană reprezintă doar o
unitate de măsură a cantității de căldură degajată ca efect al arderii carbonului
și hidrogenului din alimente, - o unitate de măsură a proceselor grosiere, dacă
luăm în considerare complexitatea, eleganța, eficiența și chiar alte procese încă
insuficint explicate ale metabolismului, declară dr. Sayer Ji. Sayer Ji, 
Regenerate: Unlocking Your Body's Radical Resilience through the New
Biology Kindle Edition. Corpurile noastre, pe lângă mecanismele de transfer a
energiei produsă de ATP, arată el sunt capabile să exploateze și energia
„liberă” a mediului cosmic, sau a unor procese mediate de apă, melanină,
clorofilă etc. Aceasta sugerează posibile abateri de la teoriile convenționale
suficient de „severe” cu propunerile de cercetare și de idei novatoare care pot
explica ce se întâmplă cu adevărat, din punct de vedere energetic, în
biosisteme. Noua fizică, ne procură suficiente dovezi că organismale vii
accesează, acumulează și utilizează cantități imense de „energie liberă” care nu
este extrasă doar din substanțe fizice, respeciv din alimentele. Dar, în plus, mai
adaugă Sayer, această sitație ar justifica chiar existența unor personae despre
care se relatează că pot trăi perioade îndelungate de timp fără alimente. Sayer
Ji,  Regenerate: Unlocking Your Body's Radical Resilience through the New
Biology Kindle Edition.
Contribuția noastră, conform lemei propusă în secțiunile anterioare, este că
organismele vii dețin chiar în propriile lor structuri atomo-moleculare resurse
nelimitate de energie liberă accesibilă permanent dar mai ales gratuită, așa cum
vom arăta în cele ce urmează. În acest sens am folosit rezultatele experimentelor
noastre, dar și ipoteze, teorii și rezultate ale multor experiențe culese din
literatura care studiază proprietățile biosistemelor și prin prisma fizicii cuantice.

1
Începem demersul nostru, cu privire la fenomenul (din ce în ce mai puțin
contestat) al transmutării elementelor (TE) chimice. Experimente recente
dezvăluie că, în ciuda presupunerilor conform cărora citosolul, are zero câmpuri
electrice, de fapt conține gradiente electrice de până la 15 milioane de volți pe
metru (comparativ: în liniile electrice de înaltă tensiune sunt mult mai mici: de
la 155.000 până la 765.000 de volți pe metru). Comunicatorul acestor aspecte,
printre mulți alții, este Solomon Goldfein, care a întreprins un studiu comandat
de Research Org.: Army Mobility Equipment Research and Development
Center, Fort Belvoir, VA (USA), 1978. Solomon Goldfein, Energy Development From
Elemental Transmutations In Biological Systems, Report 2247 (May 1978), U.S. Army
Mobility Equipment Research & Development Command, Ft. Belvoir, VA. În prima parte
a raportului său, Golfein trece în revistă autorii și rezultatele obținute de acștia
în această privință, o parte din aceste surse le vom aminti și noi. Vom începe
acest istoric cu Max Reiss. El a comunicat în 1938 că a descoperit
comportamente bioelectrice interesante, anume că membranele biologice ale
celulelor prezintă o mică diferență de potențial electric de 100 mV, cunoștințele
din prezent fiind mult mai precise. Citat de H. Frolich, H. Fröhlich Theoretical
Physics and Biology, January 1988, Biological Coherence and Response to
External Stimuli (pp.1-24), DOI:10.1007/978-3-642-73309-3_1La grosimea de
10⁻⁶ cm, această valoare corespunde unui câmp electric enorm, de 10⁵ V/cm pe
care stucturile obișnuite îl pot susține numai atunci când se iau măsuri de
precauție speciale și o constantă elastică corespunzătoare unei viteze a sunetului
de 10⁵ cm/s, iar frecvențe de 10¹¹ Hz corespunzătoare undelor electrice
milimetrice. H. Fröhlich Theoretical Physics and Biology, January 1988,
Biological Coherence and Response to External Stimuli (pp.1-24),
DOI:10.1007/978-3-642-73309-3_1. Este de așteaptat ca sistemele biologice să
aibă domenii caracterizate de proprietăți electrice diferite, între care și regiuni
de frecvență între 1011 și 1012 sec−1. Deoarece diametrul unei celule este
mult mai mare decât grosimea membranei, este rezonabil să ignorăm
curbura celulei și să ne gândim la ea ca la un condensator încărcat cu
o capacitate de aproximativ 2 μF per cm2 de suprafață a membranei
[11]. Diferențele în diferite concentrații de ioni de pe ambele părți ale
membranei pot duce la o nouă tensiune între 70 și 80 mV pe
membrană. Petrica Popov, Vasile Dobref, Florențiu Deliu, Paul
Burlacu, EFFECTS OF LOW FREQUENCY ELECTROMAGNETIC FIELD
ON THE HUMAN BODY “Mircea cel Batran” Naval Academy Scientific
Bulletin, Volume XIX – 2016 – Issue 1, Published by “Mircea cel Batran” Naval
Academy Press, Constanta, Romania // The journal is indexed in: PROQUEST /
DOAJ / DRJI / JOURNAL INDEX / I2OR / SCIENCE LIBRARY INDEX /
Aceste caracteristici depind de proprietățile dipolare ale membranelor celulare;
a anumitor legături recurente din moleculele gigantice (cum ar fi legăturile de
H) și, eventual, de electroni nelocalizați. Dacă energia este furnizată peste o
2
anumită rată medie unei astfel de regiuni, atunci va fi atinsă o stare de echilibru
în care un singur mod al acestei ramuri este foarte puternic excitat, dar energia
furnizată astfel nu este complet termică, ci și stocată într-un mod foarte
ordonat. In macromolecule ordinea se exprimă în corelații de fază, fenomenul
având o asemănare considerabilă cu condensarea la temperatură scăzută a unui
gaz Bose.  H. Frolih, Long-range coherence and energy storage in
biological systems, September 1968, https://doi.org/10.1002/qua.560020505.
Din aceste constatări, ne interesează în mod special „energia care este stocată
foarte ordonat”: ori, aceast tip de ordine apare ca rezultat al sintezelor și
interacâiunile moleculare care, pentru a se structura ordonat (este important ca
acest tip de structuri să conțină minimum de entropie: acest lucru se poate
obține din activități metabolice cu cu un consum minim de energie și, mai mult
decât atât, această energie să fie de o calitate cât mai bună, asta înseamnă
energie cu un mrocent minim de entropie, conform concepției lui Rovelli.
Această condiție, odată realizată, poate să favorizeze interacțiunea substanțelor
organice cu cele anorganice din biosisteme. Ne reamintim faptul că energia
furnizată de ATP, fie pe cale aerobă, fie anaerobă decât dacă acest proces cu
caracter recurent va consuma o anumită parte din această energie este
consumată pentru a funcționa însăși în ciclurile de producție recurente. Pentru
ca un sistem să se mențină viu el necesită un furnizor de energie gratuită.
Această sursă există fiind disponibilă încă din perioadele prebiotice, este
energia de fisiune atomică nucleară. Pe durata de existență a organismelor vii
se impune ca între ergogeneza cuantică (rezultată din reacțiile de fisiune în
lanț) și energia organică, produsă prin chimism mitocondrial să funcționeze în
armonie. Cercetători germani și ruși, Dirk K F Meijer, de la Universitatea din
Groningen, Igor Jerman Institutul BION, și Alexey V Melkikh și Valeri I.
Sbitnev de la Universitatea Federală Ural, DOI:10.1007/978-981-15-7253-1_8,, pe
baza unui studiu meta-analitic biomedicale recente, au găsit că există un model
distinct de benzi de frecvență CEM discrete într-o gamă largă de sisteme
animate și neanimate. Acest algoritm este subiacent undelor solitonice
armonice de unde s-a dedus existența unei interfețe conceptuală noi între
sistemele vii și cele nevii fapt util domeniilor cercetării creierului, cât și
evoluției biologice. Rezultă că natura este ghidată de entitățile cuantice
rezonante legate de fluctuațiile vidului cuantic ale câmpului iminent de energie
de punct zero (ZPE), sau spațiu cuantic superfluid (SQS). Întrucât întregul
organism uman, inclusiv creierul, este submersat acestui câmp energetic

3
dinamic, sistemul viu trebuie înțeles ca funcția creierului este o superveniență
ghidată de unda pilot a acestuia. Așadar, creierul conține engrame, stări
informaționale discrete în câmpul ZPE ca urme individuale de memorie.
NMEA: aici tre introdusă observația lui Rovelli cum că timpul apare odată
primele aspecte embrionare ale timpului, prin urmare și ordinea. Ambele
fluxuri de informații pot fi legate de un spațiu în care funcționează o memorie
holofractală, spațiu asociat creierului, dar nereductibil la acesta, a cărui
funcționare este un atribut mintal, invariabil la scara al realității. Aceste situații,
bine justificate din punct de vedere cuantic, permit explicarea modului în care
ergogeneza anorganică (fisiune atomică )și cea chimică (mitocondrială)
coexistă, activând armonios, încât pot participa împreună la producerea ordinii
structurilor cu aport energetic minimal cantitativ, dar și cu un conținut entropic
minimal. Această stare de lucruri permite asigurarea ordinii și activității care
ființează în sistemele biologice (Fröhlich 1968). H. Fröhlich, Long-range
coherence and energy storage in biological systems, 1968,
https://doi.org/10.1002/qua.560020505. Este de reținut faptul că procesele
descrise se caracterizează printr-o interșajabilitate pronunțată a nuclizilor
transmutarea elementelor devine o situație chiar necesară.
Scopul studiului lui Goldfein a fost a determina dacă cercetările recente care
privesc transmutarea elementelor din entitățile vii constituie posibile noi surse
de energie, și spune el, „s-a ajuns la concluzia că, dat fiind existența unor astfel
de transmutări (Na în Mg, K în Ca și Mn în Fe), se produce într-adevăr un
surplus net de energie (n.n.). Mecanismul prin care Mg Adenozin Trifosfatul
(ATP), din mitocondrii, are un dublu rol: pe lângă cel biochimic, larg acceptat,
și pe acela de a produce energie pe măsură ce se dezintegrează progresiv fapt
din care decurge că MgATP poate fi considerat și un ciclotron la scară
moleculară. (n.n.), MgATP. S-a ajuns la concluzia că transmutările
elementelor care au loc într-adevăr în organismele vii și sunt însoțite și de
producerea de bio energie”, arată S. Goldfein semnatarul acestui studiu.
Solomon Goldfein, Energy Development From Elemental Transmutations In Biological
Systems, Report 2247 (May 1978), U.S. Army Mobility Equipment Research &
Development Command, Ft. Belvoir, VA. Informații suplimentare despre acest gen
de cercetări pot fi accesate și la link-ul OSTI.GOV:
https://www.osti.gov/availability. See discussions, stats, and author profiles for
this publication at: https://www.researchgate.net/publication/282984962

4
Biological transmutations Article in Current Science · February 2015
CITATIONS 2 READS 6,230 1 author: Some of the authors of this publication
are also working on these related projects: My current works: Cold Fusion,
Biological Transmuttaions and Silicine View project Stailess steel.
David Cuthbertson, http://www.holleman.ch/pft_0.html într-o amplă revizuire
a experimentelor efectuate de un cunoscut cercetător legat de problema TE, în
care, așa cum am mai arătat, însăși armata SUA s-a arătat interesată, referindu-
se la cercetătorul francez Lavoisier (1789) care, pe baza rezultatelor obținute
de el, a afirmat, „ca axiomă incontestabilă faptul că în toate condițiile,
artificiale, sau naturale, (nimic nu pierde, nimic nu se câștigă, totul se
transformă), aceiași cantitate de materie care există îmainte de o reacţie
chimică este egală cu cea care rezultă după experiment”. A Review of Research
on the Biological Transmutation of Chemical Elements Based on an unfinished
paper by Prof. L.W.J. Holleman, Translated and completed with criticism by
David Cuthbertson.
http://www.holleman.ch/Holleman_2018-09-06.pdf
Această afirmație este de fapt o formulare a legii conservării masei, teorie care
la începutul secolului al XX-lea, încă susținea că neschimbabilitatea absolută a
materiei și imuabilitatea atomului sunt realități axiomatice, dar, în scurt timp,
toate acestea s-au dovedit inexacte. Schimbarea de paradigmatică și-a aflat
originea la granița dintre fizică și chimie, deoarece devenise un lucru cert că
unele elemente, în mare parte dintre cele grele, emit radiații, fenomen care
rezultă dintr-o modificare a proprietăților fizico-chimice ale unora dintre
elemente, procesul fiind numit: transmutarea elementelor. Ulterior, s-a mai
constatat că elementele parcurg acest proces de dezintegrare trecând printr-o
serie de intermediari (elemente a căror identitate a fost demonstrată) se termină
cu un element stabil, de exemplu plumb. Aceste procese au loc cu pierdere de
masă: parțial sub formă de particule radioactive (particule alfa și beta), dar și ca
radiație electromagnetică pură (razele gamma). Din această descoperire rezultă
că legea conservării masei, din formularea lui Lavoisier, nu s-ar aplica și
elementelor neradioactive. Dar, de oarece s-a dovedit că masa este o formă de
energie, conform celebrei E = mc2, a lui Einstein, rezultă că materia în general
poate suferi astfel de transformări specifice.
Înțelegerea, din punctul de vedere al fizicii clasice, că descrierea materiei a
ajuns într-un punct de la care nu se mai poate progresa, cf. afirmației lordului

5
Kelvin, s-s considerat că atomul este, ca entitate indivizibilă, suficientă pentru
descrierea structurii materiei. Dar, caracterul fenomenelor radioactive -
independența lor față de temperatură și de alte împrejurări exterioare – a
demonstrat necesitatea studierii unor nivele mai profunde ale materiei față de
nivelul la care procesele sunt descries de chimie. Zündel, [31 Zündel J. E., cited
in, C. L. Kervran, “Biological Transmutations and Modern Physics” om de știință
elvețian, șef al unei companii de hârtie și inginer chimist la Școala Politehnică
din Zurich (ETH Zurich) din Elveția. În urma observațiilor lui Kervran din
1970, el a studiat germinarea semințelor și a constatat o creștere a calciului între
54 și 616%. Într-un alt experiment, pe 150 de semințe de ovăz (flämingkrone)
crescut în mediu controlat timp de 6 săptămâni și analizând 1243 de muguri cu
spectroscopie de absorbție atomică pentru magneziu și calciu s-a aflat că
potasiul a scăzut cu 0,033%, calciul a crescut cu 0,032%, iar magneziul a scăzut
cu 0,007%. Variația magneziului nu a fost semnificativă, dar scăderea potasiului
a justificat și echilibrat creșterea calciului. În 1972, pe semințe de ovăz, (Avena
sativa) a observat o creștere a calciului cu 118%, o scădere a magneziului cu
23% și a potasiului cu 29%.
În 1971, Zündel a ținut o prelegere la Academia Franceză de Agricultură (Bull.
nr. 4, 1972). În prelegerea sa, el a anunțat următoarele variații semnificative
între semințe și muguri: SiO2 Ca Mg K Semințe 111 mg 28 mg 27 mg 108 mg
Germeni 123 mg 116 mg 27 mg 70 mg +10% +314% 0% –35%. –de verificat
originalul!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
În ciuda calității excelente a lucrărilor sale, a fost criticat, inclusiv S. Henin,
șeful Departamentului de Agronomie. Mai târziu, în 1979, Zündel, folosind un
spectrometru de masa, la cadrul Laboratorului de Microanaliză al Centrului
Național de Cercetare Științifică Franceză și analiza activării neutronilor la
Institutul Elvețian de Cercetare Nucleară din Villigen (Aargau), a fost
reconfirmată creșterea calciului cu 61%. S-a înregistrat și o creștere de 29% la
fosfor și 36% la sulf) [32]. [32] Zündel J. E., ”Transmutation of the Elements in
Oats, in The Planetary Association for Clean Energy Newsletter, Volumes 2 and
3, July/August 1980.

În 1975, Comisia Franceză pentru Energie Atomică a abordat experimentele lui

Zündel prin analiza activării neutronice a semințelor de ovăz. Ei nu au găsit
nicio modificare a calciului, sodiului și manganului, ci doar o mică scădere a
potasiului, de asemenea, nicio variație izotopică în Ca48 și K41.de chimia
vremii care le considera „normale”.
Panos T. Pappas

6
În scimb, în 1998, Pappas [34] P.T. Pappas, Seventh International Conference on
Cold Fusion, 1998, pp. 460–465.published an article suggesting that biological
transmutation occurs as a form of cold fusion in the cellular membrane sodium–
potassium pump. According to Pappas, the ions are not pumped back and forth
through the membrane, but instead transmute back and forth between Na and K.
În schimb, în 1998, Pappas [34] a publicat un articol care sugerează că
transmutația biologică are loc ca o formă de fuziune la rece în pompa de sodiu-
potasiu din membrana celulară. Potrivit lui Pappas, ionii nu sunt pompați înainte
și înapoi prin membrană, ci se transmută înainte și înapoi între Na și K.
Jean Paul Biberian, a efectuat experimente cu semințe: grâu și ovăz precum și
cu bacterii: bacterii marine din tulpina Marinobacter sp. CAB și Lactobacilius
[4]. La care a observate aceleași fenomene: variații semnificative a concentrației
de minerale și mai interesant, că odată cu creșterea cantitîților de minerale în
semințe, scad metalele grele din mediul de cultură, ceea ce confirmă
observațiile făcute de alți cercetători, în special de Kervran.
7.5. M. Emile Rinck În 1947, Rink a verificat lucrările lui Hauschka și a găsit
doar 0,02% modificarea greutății.
7.6. Leon Gueguin
În 1970, Guéguin de la INRA (Institutul Francez de Cercetări Agronomice) a
arătat că nu a existat nicio trans-
mutație în experimentele de tip Kervran.
7.7. DB Lung
Long a fost un om de știință britanic, de la laboratorul Michaelis Nutricional
Research, Harpenden, Marea Britanie. În 1971, a publicat un raport [36] care
indică faptul că nu a observat diferențe în K, Mg, Ca, Mn, Fe, Zn și Cu când se
uită la semințele germinate de secară și ovăz. Tabelul de mai jos arată
rezultatele sale experimentale.
7.8. L. Soubiès și R. Gadet
În urma lucrării lui Baranger și a încercărilor sale de a obține descoperirile
sale acceptate de comunitatea științifică, Soubiès și Gadet au efectuat
experimente similare cu protocolul lui Baranger și unul mai riguros. Ei și-au
prezentat rezultatele în 1972 în buletinul Camerei de Agricultură a Franței. Ei
au demonstrat că, folosind protocolul lor mai bun, nu este detectată nicio
transmutare, în timp ce cu cel original se produce mai puțin sodiu. Ei au
propus că anomaliile s-au datorat difuziei mineralelor din sticla folosită în
experimente.
7.9. Horber
În 1976, Horber, un om de știință elvețian din Zurich, a analizat variațiile de
calciu prin analiza activării neutronilor. A găsit o variație de 2%, dar cu o
precizie de ±5%.
7.10. DA. Jungerman și Murphy

7
În februarie 1977, profesorul Jungerman și Murphy de la Universitatea din
California, Davis au raportat rezultatele unui experiment: creșterea semințelor
de ovăz în condiții atent controlate. Analiza s-a făcut prin absorbție atomică
și fluorescența cu raze X pentru Ca și K. Nu au găsit nicio dovadă de
transmutare.
7.11. Carolyn E Damon
În 1978, Damon din S.U.A. Divizia Serviciului Tehnic Vamal a efectuat teste
pentru transmutarea biologică cu
Aspergillus terreus si Rhizopus nigricans, a obtinut rezultate negative.
7.12. Bernd Franke
În 1978, Franke și-a susținut teza pentru examenul de stat la Institutul de
botanică al Universității din Heidelberg din Germania, al cărei titlu era:
„Examinarea critică a testelor privind transformarea elementelor biologice”.
Hei a analizat calciul, magneziul și potasiul în timpul creșterii semințelor de
ovăz (Avena sativa) și a drojdiei (Sacharomycus cervisiae). El nu a găsit
modificări semnificative în compoziția semințelor și a drojdiei în timpul
analizelor lor.
7.13. Enrico Di Vito, Carla Candian, Luigi Garlaschelli și Antonio Triassi
În 2002, acești oameni de știință din Italia nu au reușit să reproducă munca lui
8.2. Costa de Beauregard(1911–2007)
Costa de Beauregard [37] was the Research Director at the Centre National de
la Recherche Scientifique, Paris, and
Professor of Theoretical Physics at the Institut de Physique Théorique Henri
Poincaré. He studied Kervran’s works in
1962 and began to correspond and met with him. He suggested that such
transmutations neither take place through
strong interactions nor through electromagnetic forces, but through the weak
interaction. This takes place through
the neutral current of the intermediate vector boson, the so-called Zo, particle.
Kervran’s reaction for a biological
transmutation from potassium to calcium in germinating oats is thus explained
as being initiated by neutrino capture
(from cosmic rays) and the weak interaction follows mediated by the Z, neutral
current.
1
ϑ +
+ 29
H
1
+ 0

+
K +Z
14

−→
+enzyme

8
40
++
Ca
20
+
−
ϑ .
In 2006, I called Costa de Beauregard at his home in Paris, and asked him if he
continued his research. He replied that
he did not.

Vladimir Vysotskii, V.I.Vysotskii and A.A. Kornilova, Nuclear Transmutation of

Stable And Radioactive Isotopes In Biological Systems, Pentagon Press, New
Delhi, 2010.
V. Vysotskii, om de știință ucrainian, în 1990 a început să cerceteze fenomenele
de TE biologice cu ajutorul tehnicilor analitice moderne, în special,
spectroscopia Mossbauer, foarte sensibilă, pentru a măsura producția fierului
Fe57, acesta fiind fierul din natură și reprezintă doar 2,2% din total. Principalul
izotop al fierului este Fe56, care reprezintă 91,7%, formula transmutației
propusă de Vysotskii este Mn55 +D2→Fe57. Măsurarea Fe57 este, de
asemenea, foarte precisă prin spectroscopie de masă, deoarece nu există nicio
interferență posibilă cu un alt element.
Experimentele conduse de Vysotskii și Kornilova [3] au fost efectuate cu
bacterii capabile să se dezvolte în apă grea. Au ales Bacillus subtilis,
Escherichia coli și Deinococcus radiodurans, precum și o cultură de drojdie
Saccharomyces cerevisiae. Manganul a fost introdus în cultură ca MnSO4,
măsurătoarea evidențiind un spectru clar, ceea ce indică faptul că tot manganul
a fost transmutat în fier. Autorii au analizat comportarea materialului biologic și
prin spectroscopie de masă în timpul unui zbor cosmic, arătând că vârful masei
de Fe57 a fost la fel de mare ca cel al masei de Fe56. Aceasta este o altă
confirmare a producției de Fe57.
Vysotskii și Kornilova au analizat și o altă reacție Na23 +P31 →Fe54.
În fierul natural, Fe54 reprezintă doar 5,8%. Bacteriile s-au dezvoltat într-un
mediu de cultură fără fier, iar măsuratoarea a indicat o cantitate de Fe54 egală
cu cea a Fe56. În experimente similare au observat altă reacție de transmutare:
Cs133 +H1→Ba134.
În experimente cu elemente radioactive, cu culturi microbiologice sisntetice, au
fost cu de până la 20 de ori mai eficiente decât culturile microbiologice
standard. Astfel, Ba140, care este radioactiv cu un timp de înjumătățire de 12
zile, se transformă în Sm152, care este stabil cu posibila reacție:
Ba140 +C12 →Sm152. Interesant este că Cs137, care este radioactiv cu o
perioadă de înjumătățire de 30 de ani, se transmută în Ba138, care are o durată
de viață mult mai scurtă de 310 de zile.autorii au propus următorea reacție:
Cs137 +H1 → Ba138. Această lucrare complexă este cu siguranță cea mai bună
dovadă a transmutărilor biologice.

9
În 2006, Edwin Engel, împreună cu Rudolf Gruber [35 E. Engel and R.
55 1 56
Gruber, Transmutation Mn + H→ Fe? Oder Eine Anregung, wie man es nicht
machen sollte (2006), http://www.kervran-info.de/engrub.htm. ] din Germania, a
dorit să confirme lucrările lui Kervran și Baranger. Ei au arătat că în timpul
germinării, manganul se transmută în fier. Au folosit fasole mung încolțită în
mediu cu MnCl2. Au arătat existența unei creșteri a fierului pentru care au
presupus următoarea reacție: Mn55 +H1→Fe56.

Chiar dacă multe experimente pozitive au fost efectuate indicând realitatea

fenomenului de transmutări biologice, totuți există și multe experimente care
contrazic aceste constatări. Acest lucru va conduce indiscutabil la utilizarea
unor tehnici din ce în ce mai sensibile și la standizarea condițiilor de efectuare a
experimentelor.

8.3. Goldfein
In 1978, an officially funded effort from the U.S. Army Mobility Equipment
Research and Development Command, Fort Belvoir, Virginia positively
confirmed that mechanisms for elemental transmutations could occur in
biological systems. The work was performed under the direction of Emil J.
York, Chief of the Material Technology Laboratory.
Solomon Goldfein was the principal investigator for the effort. Robert C.
McMillan, Chief of the Radiation Research Group of the laboratory, provided
guidance on matters of physics and nuclear physics. The abstract of the final
report [38] reads as follows:
“The purpose of the study was to determine whether recent disclosures of
elemental transmutations occurring in biological entities have revealed new
possible sources of energy. The works of Kervran, Komaki and others were
surveyed, and it was concluded that, granted the existence of such
transmutations (Na to Mg, K to Ca and Mn to Fe), a net surplus of energy was
also produced. The proposed mechanism was described in which Mg adenosine
triphosphate, located in the mitochondrion of the cell, played a double role as an
energy producer. In addition to the widely accepted biochemical role of Mg-
ATP in which it produces energy as it disintegrates part by part, Mg-ATP can
also be considered to be a cyclotron on a molecular scale. The Mg-ATP when
placed in layers one atop the other has all the attributes of a cyclotron in
accordance with the requirements set forth by E.O. Lawrence, inventor of the
cyclotron.” “It was concluded that elemental transmutations were indeed
occurring in life organisms [sic] and were probably accompanied by a net
energy gain.”
Goldfein postulated a conformational structure of a stack of Mg-ATP molecules
forming a helical chain. The Mg-ATP chelate produces oscillating electrical
currents, which act as a micromini-cyclotron that accelerates hydrogen ions

10
to relativistic speeds with sufficient potential to transmute an element to the next
higher number. It was concluded that the elemental transmutations occurring in
living organisms are accompanied by losses in mass representing conversion
to thermal energy and that such energy probably is a net gain when compared to
the amount required to effect the transmutation

8.3. fin de aur

În 1978, un efort finanțat oficial din S.U.A. Comandamentul de cercetare și
dezvoltare a echipamentelor de mobilitate a armatei, Fort Belvoir, Virginia, a
confirmat pozitiv că mecanismele pentru transmutările elementare ar putea
apărea în sistemele biologice. Lucrarea a fost realizată sub conducerea lui Emil
J. York, șeful Laboratorului de Tehnologia Materialelor.
Solomon Goldfein a fost investigatorul principal al efortului. Robert C.
McMillan, șeful Grupului de cercetare în radiații al laboratorului, a oferit
îndrumări cu privire la problemele de fizică și fizică nucleară. Rezumatul
raportului final [38] este următorul:
„Scopul studiului a fost de a determina dacă dezvăluirile recente ale
transmutărilor elementare care au loc în entitățile biologice au descoperit noi
surse posibile de energie. Lucrările lui Kervran, Komaki și alții au fost
cercetate și s-a ajuns la concluzia că, dat fiind existența unor astfel de
transmutări (Na în Mg, K în Ca și Mn în Fe), s-a produs și un surplus net de
energie. A fost descris mecanismul propus în care trifosfatul de adenozină de
Mg, din mitocondriul celulei, a jucat un dublu rol ca producător de energie. Pe
lângă rolul biochimic larg acceptat al Mg-ATP de a produce energie pe măsură
ce se dezintegrează progresiv, Mg-ATP poate fi considerat și un ciclotron la
scară moleculară. Mg-ATP atunci când este plasat în straturi unul peste altul are
toate atributele unui ciclotron în conformitate cu cerințele stabilite de E.O.
Lawrence, inventatorul ciclotronului.” „S-a ajuns la concluzia că transmutările
elementare au avut loc într-adevăr în organismele vii [sic] și au fost probabil
însoțite de un câștig net de energie.”
Goldfein a postulat că o structură având conformația unui teanc de molecule de
Mg-ATP formează un lanț elicoidal. Chelatul de Mg-ATP produce curenți
electrici oscilatori, care acționează ca un micromini-ciclotron care accelerează
ionii de hidrogen la viteze relativiste cu un potențial suficient pentru a transmuta
un element în numărul atomic imediat mai mare. S-a ajuns la concluzia că
transmutările elementelor care apar în organismele vii sunt însoțite de pierderi
de masă care produce conversia spre energia termică și că o astfel de energie
este probabil acel câștig net comparabilă cu cantitatea necesară pentru a efectua
transmutarea.
8.4. Concluzie
Lavoisier a stabilit o lege de conservare a masei care este valabilă în chimie.
Acum știm că acestă lege nu mai este valabilă atunci când sunt implicate și
reacțiile nucleare. Trecerea în revistă a mai mult de două secole de cercetare
11
demonstrează că acest lucru este adevărat și în biologie. De aici rezultă că toate
organismele vii pot produce, în anumite circumstanțe, reacții nucleare. Cu toate
acestea, există o nevoie importantă de a găsi o teorie adecvată pentru a explica
aceste rezultate. Este foarte probabil că o astfel de teorie ar trebui de asemenea
să poată explica fuziunea la rece sau, în general, a reacțiilor nucleare în materia
condensată. Prin urmare și procesu simetric: fisiunea nucleară pe care o
anvizajăm noi și mai mult decât atât, cele două forme de activitate nucleară în
foarte multe cazuri au loc simultan. De aceea, fisiunile și fuziunile nucleare, ca
procese complementare evidente asigură o dinamică cu tutul specifică
metabolismelor ființelor vii, cu atât mai mult celor unicelulare. O problemă mai
veche o reprezintă aparenta ireproductibilitate a unor experimente. Spunem
aparentă deoarece în condițiile specifice lumii microscopice deoarece pentru
identificarea vitezei cu care au loc aceste procese încă nu există o tehnologie
compatibilă folosirii ei în cazul sistemelor vii, situație care progresiv a fost deja
în unele cazuri rezolvat. O altă dificultate rezultă din faptul că astfel de
determinări în condiții biodinamice pretind ca sistemul să poată supus
măsurătorile în starea de viețuire a sistemului explorat. Din alt puncte de vedere,
pentru a produce o transmutare semnificativă a unui element, este necesar ca un
alt element să lipsească, ori din toate determinările raportate de investigatori
tocmai acest fapt este cel care determină transmutările. Iar transmutarea însăși
conferă și este caracteristica esențială de a fi viu, respectiv a caracterului
organimal al biostării. Aceste condiții fiind îndeplinite sistemul poate crește și
devolta, însăși multiplicarea celulară ni se prezintă ca o consecință a
fenomenului de transmutație. Este evident că natura are tendința de a găsi
modalități de a transmuta un element într-un altul oferind așadar ingredientele
necesare pentru creșterea sănătoasă a viețuitoarelor, inclusiva ființelor umane.
Pentru ca aceste procese care solicită cantități semnificative de masă și energie
să aibă loc este necesară o alcătuire a materiei într-un tip de sistem care să își
asigure materialele necesare compunerii sale și de asemenea a aptirudinii de a-și
produce energia prin conversia lui însuși, ceea ce se și întâmplă în condițiile
desrise de teoria relativității. Acest mod de a exista a unui sistem, adică de a FI
prin El însuși este Viața și în acest mod explică știința profunzima taină a
afirmației: Eu sunt Cel ce Sunt!
Din punct de vedere istoric, succesiunea descoperirilor în transmutarea
biologică este următoarea: Vauquelin a fost inițiatorul în 1799. Mai târziu,
Herzelee în 1876–1883 a făcut o mulțime de cercetări, dar lucrarea sa a fost
eliminată. Mai târziu Hauschka a redescoperit opera lui de Herzelee. Baranger
și Kervran au descoperit această lucrare. Ca o consecință a contribuției lor la
acest domeniu Zündel a continuat munca la fel ca și Goldfein. În cele din urmă,
Vysotskii cunoscând lucrările lui Kervran a adus o importantă contribuție.
Această analiză arată că transmutările biologice merită multă atenție din partea
comunității științifice. Consecințele acestui lucru sunt importante pentru știință,

12
medicină, agricultură și dieta. Costul cercetării în acest domeniu este așa de
scăzut în comparație cu alte domenii că este inacceptabil să nu o faci.
Studiile procesului numit fuziune la rece sau reacții nucleare cu energie scăzută
(LENR) din ultimii 22 de ani arată că reacțiile nucleare de diferite tipuri pot fi
inițiate în materiale solide anorganice în condiții similare celor prezente în
timpul transmutărilor biologice revendicate. Toate reacțiile au caracteristicile
fundamentale: de a produce energie în măsura în care este necesară pentru ca să
satisfacă funcționarea materiei prin așa numitele reacții spontane. Și atunci
aserțiunea lui Lav că nimic nu se pierde, nu se câștigă, ci totul se transformă la
acară micro și macroscopică este o mișcare a sinelui în el însuși, este Totul,
fiecare eveniment alcătuiește întregul ilustrând fiindul ca totalitatea reacţiilor
spontane din întregul Cosmos. În schimb, multe dintre reacțiile nucleare
presupuse în sistemele biologice de fapt nu pot duce la crearea de energie
deoarece nimic nu se pierde în proces, ci doar, în mod etern, se transformă.
Deci, A Fi înseamnă a se transforma alternativ, oscilația care stă la baza
proceselor cosmice în general și biologice în special. Câștigul de masă ar
necesita concentrări semnificative de energie din mediu, lucru ce încalcă legile
de bază ale termodinamicii și sugerează că aceste reacții sunt imposibile.
Elementele implicate în reacțiile nucleare propuse trebuie să aibă o modalitate
de a se regăsi unul pe altul în aceeași structură biologică și de a deține o
reducere a barierei lor coulombice pentru ca interacțiunea ca să potă avea loc.
Aceste câteva precizări solicită noi cercetări și explicații. Cu toate acestea,
aceste limitări nu fac reacțiile nucleare imposibile în lumea vie, ci sunt doar o
provocare care mai rămâne de depășit. Întrebarea cea mai importantă la care
trebuie răspuns este dacă astfel de reacții există de fapt în Natură? Dovezile
arată cu tărie ca unele dintre reacțiile observate întradevăr apar, astfel că ele
impun doar găsirea unor explicații. Oricum, modelul de care este nevoie pentru
această cercetare există de câteva mii de ani și e reprezentat de Daoism, vezi
Heideger care spune: filozofia (metafizica) oferă modelele , știința umple aceste
modele cu fapte.

Concepția atomică actuală a luat naștere sub presiunea nevoii de a explica, (pe
lângă radioactivitate), multe alte fapte care au condus până la acceptarea
existenței unor structuri aparte care iau parte la formarea atomului, al cărui
nucleu este sediul dezintegrarii radioactive și a unui înveliș orbital care joacă
rolul principal în comportamentul chimiei clasice.
Astfel s-a dezvoltat o nouă chimie, un fel de „chimie” a atomului, care descrie
procese dinamice care se petrec în intimtatea sa și a cărei caracteristică
esențială constă în agitarea unor cantități enorme de energie.

13
Interesul nostru față de problema transmutaţiei elemenetelor decurge diintr-un
aspect important al lemei propuse de noi, acela al faptului că aceste energii
atomice pot fi compatibile cu materia vie. Întrucât în materia anorganică
procersele atomice ca fuziunea și fisiunea nucleului atomic se petrec în
condițiile unor temperaturi eneorme, necaracteristice vieţii, posibilitatea
transmutaţiei elementelor în medii biologice nu a fost acceptată. Cu toate
acestea, există în prezent, câteva sute de cercetători care au studiat și comunicat
existența acestei dinamici a materiei la nivel microscopic. În aceast sens vom
prezenta un sumar de autori și cercetări ale acestei problematici a cărei evoluții
este destul de lungă.
Concepții despre transmutare: alchimie și vitalism în vechea știință
agricolă
În prezent, concepția atomistă este considerată pur și simplu ca un dat
principial care în primul rând ignoră mijloacele și legile vechii chimii.
Analizând nivelul atins, care permite un alt mod de a gândi, care a dus
explicarea radioactivității și a asociat acesteia fonomenul transmutaţiei
elementelor a fost în mare parte considerat ca o realizare a viselor alchimiștilor.
De fapt acest lucru recunoaște, în fond, doar intițiile unor exploratori care
referă la idei vechi, pe care chimia modern nu le puteau lua în serios deoarece
în sensul pretins de știință, deoarece la cumpăna dintre secolele XIX și XX nici
aceasta nu dispunea încă de teorii și tehnologii adecvate acestor studii. Și în
zilele noastre, când transmutarea elementelor este - cel puțin în principiu - un
proces clar, probat chiar și s-a produs aur în laboratoare moderene, poate că
ideea propusă de noi (ergogeneza prin fisiunea azotului) pare riscantă, sau chiar
una aidoma speranței alchimiștilor de convertire a metalelor comune în aur,
totuși, deoarece verificările experimentale preliminare, prezentate în capitolele
IV și V, ale prezentei lucrări nu sunt contradictorii, ci confirmă presupoziția că
reducerea intensității efectelor periculoase a reacțiilor de fisiune în lanț a
azotului, este posibilă, în sensul că procesul este compatibil cu existența
materiei vii,considerăm că această lemă poate deveni teorie validă. Posibilitatea
existenței în biosisteme a unei ergogeneze anorganice, de factură atomică, care
părea de neconceput (deoarece atât sinteza cât și fisiunea nucleară se petrec în
condiții fizice extreme, ceea ce ar fi incompatibil cu materia vie, pe baza
cercetorilor moderne s-a profilat că în sânul materiei vii astfel de procese sunt
totuși posibile. În conseciță, ideea noastră poate fi, cel puțin principialmente,
14
corectă. Ion Chiriță spune că: „Istoria filosofiei reține toate concepțiile care se
înscriu pe direcția principală a evoluției problematicii respective”. Este cazul să
aflăm dacă există o astfel „problematică” în gândirea fizico-chimică actuală.
Deși chestiunea transmutaţiei elementelor ființează încă de pe vremea
aclchimiei antice și renascentiste, totuși justificările valabile au apărut abia în
ultimul secol. Oricum evoluția problematicii este interesantă și justificatoare în
acest sens.
VVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVV
5.7. Julien
Julien [22] was a French Scientist, from the Besançon University. In 1959, he
proved that if tench (un pește european de apă dulce din familia minnow, popular în
rândul pescarilor și introdus pe scară largă în alte părți, inclusiv în mai multe state din SUA).
are put in water
containing 14% NaCl, their production of KCl increased by 36% within 4 h.
5.8. George 0shawa (1893–1966)
Oshawa [23] was a Japanese scientist, and an inventor of macrobiotics. He
collaborated with Louis Kervran. His
opinion was that transmutation occurs during mastication.
5.9. Pierre Baranger (1900–1970)
Pierre Baranger was a French Scientist, a professor of organic chemistry at the
famous Ecole Polytechnique, and head
of the Laboratory of Chemical Biology. He became intrigued with Herzeele’s
experiments, but he thought that the
number of trials had been too limited and the precautions against error were
insufficient. Baranger decided to repeat
the experiments with all possible precautions and a very large number of cases,
which would allow a statistical study.
His research project from 1950 to 1970 involved thousands of analyses.
Baranger verified the content of phosphorus,
potassium, calcium and iron of vetch seeds before and after germination in
twice-distilled water to which pure calcium
chloride was not added. Hundreds of samples of 7–10 g each were selected,
weighed to 1/100th milligram, and graded,
then germinated in a controlled environment.
Baranger found an increase of 4.2% in calcium, and 8.3% of iron, and
subsequently a decrease in phosphorus of 1.9%, and of potassium of 1.1%.
Interestingly, an addition of MnCl2 increases the amount of iron produced.
None of the specialists who examined Baranger’s work were able to find any
experimental errors. Baranger concluded:
5.7. Julien

15
Julien [22] , om de știință francez la Universitatea din Besançon, în 1959 a
plasat un pește din familia minnow, tench, într-un recipient cu apă dulce
conținând 14% NaCl, iar după 4 ore s-a constatat creștetea KCl a crescut cu
36% în 4 ore.
5.8. George 0shawa (1893–1966)
Oshawa [23], om de știință japonez inventator al macrobioticii acolaborat cu
Louis Kervran. Opinia lui
a fost că transmutația are loc în timpul masticației.
5.9. Pierre Baranger (1900–1970)
Pierre Baranger, om de știință francez, profesor de chimie organică la celebra
Ecole Polytechnique și șef al Laboratorului de Biologie Chimică, intrigat de
experimentele lui Herzeele, a decis să repete experimentele foarte riguros.
Cercetările au durat din 1950 până în 1970 efectuând mii de analize. Baranger a
verificat conținutul de fosfor, potasiu, calciu și fier din semințele de măzică
înainte și după germinare în apă dubludistilată.
Au fost selectate sute de mostre între 7-10 g fiecare, cântărite cu o precizie de
1/100 per miligram care au germinat într-un mediu controlat.
Baranger a constatat o creștere de 4,2% a calciului și 8,3% a fierului, iar ulterior
o scădere a fosforului de 1,9% și a potasiului cu 1,1%. Interesant este că un
adaos de MnCl2 crește cantitatea de fier produsă.
Niciunul dintre specialiștii care au examinat munca lui Baranger nu a reușit să
găsească erori experimentale.
Correntin Louis Kervran (1901–1983) este cu siguranță cel mai cunoscut om
de știință care a lucrat în domeniul transmutărilor biologice. Avea cunoștințe
vaste despre plante, geologie și știință nucleară. Descoperirile sale au fost
publicate în franceză în zece cărți [26], unele dintre ele fiind traduse în engleză
[27]. De asemenea, a fost nominalizat la Premiul Nobel.
Observatii
Din 1935, Kervran [28] a colectat fapte și a efectuat experimente, care au arătat
că transmutările elementelor chimice au loc într-adevăr în organismele vii.
Apoi, el a analizat de ce muncitorii din câmpurile petroliere din Sahara excretau
prin urină o medie zilnică cu 320 mg mai mult calciu decât au ingerat, fără să
apară decalcifiere. Kervran a subliniat că pământul din Bretania, deși nu
conținea calciu, cu toate acestea, în fiecare zi fiecare găină depune câte un
ou perfect normal, coajă conținând cantitatea normal de calciu. În schimb,
găinile ciuguleau cu lăcomiee mica din sol care conține potasiu. Kervran trebuit
să recunoască faptul că găinile pot transmuta o parte din potasiu în calciu.
Din 1960 până în 1980, Kervran a raportat rezultatele uluitoare ale cercetărilor
sale care arătau că plantele vii sunt capabile să realizeaze transmutarea
elementelor chimice.
Prima sa lucrare a fost publicată în La Revue Générale Des Sciences, în iulie
1960.

16
Kervran a descoperit că în reacțiile nuclido-biologice, oxigenul este întotdeauna
sub forma sa moleculară: O, niciodată O2, iar ăn reacțiile cu azotul combinația
este posibilă numai sub forma sa moleculară, ca N2. El a propus următoarele
reacții posibile:
16 Jean-Paul Biberian / Journal of Condensed Matter Nuclear Science 7 (2012) 11–25
“These results, obtained by taking all possible precautions, confirm the general
conclusions
proposed by Von Herzeele and lead one to think that under certain conditions
the plants are
capable of forming elements, which did not exist before in the external
environment”.
Jean-Paul Biberian / Journal of Condensed Matter Nuclear Science 7 (2012) 11–25 17
23
Na + H 1 24
→ Mg
23 16 39
Na + O → K
23 16 7
Na – O → Li
23 7
Na → Li + O 16

39 1 40
K + H → Ca
24 7 31
Mg + Li → P
24
Mg + O 16 40
→ Ca
19 16 35
F + O → Cl
12 7 19
C + Li → F
Cl35 12 23
→ C + Na
56
Fe – H 1 55
→ Mn
16 1 31
2 O – H → P
16
O + O 16 32
→ S
14 12 16
2 N → C + O
14 12 19
N + Mg → K
28
Si + C 12 40
→ Ca
28 12 40
Si + C → Ca
31 1 32
P + H → S

17
În 1980, Kevran [29] a efectuat analize pe semințe de ovăz germinate folosind
spectroscopia de masă urmărind variațiile fosforului și calciului observând
crșterea calciului odată cu germinarea, șiscăderea fosforului în același timp.
Academia Agricolă s-a opus cu fermitate eforturilor sale cu toate că
expwerimentele au fost imbatabile. În 7 octombrie 1970, Stéphane Henin, și
Léon Guéguen, pe de o parte, iar Allez pe de altă parte au trimis rapoarte
Academiei criticând rezultatele lui Kervran [30].

Zündel [31], om de știință elvețian, șef al unei companii de hârtie și inginer

chimist la Școala Politehnică din Zurich (ETH Zurich) din Elveția, în urma
comunicărilor lui Kervran din 1970, a studiat și el semințele germinate și
a observat o creștere a calciului între 54 și 616%. Într-un alt experiment, a
studiat semințe de ovăz (flämingkrone) într-un mediu controlat timp de 6
săptămâni. A analizat mugurii germinați folosind spectroscopia de absorbție
atomică pentru a observa comportamentul magneziului și calciului. Astfel,
potasiul a scăzut cu 0,033%, iar calciul cu 0,032%, în timp ce magneziul a
scăzut cu 0,007%. Variația magneziului nu a fost semnificativă, dar scăderea
potasiului a echilibrat creșterea calciului. În 1972, la semințele de ovăz
germinate, a observat o creștere a calciului cu 118%, și scăderea magneziului cu
23% și a potasiului cu 29%.
În 1971, a ținut o prelegere la Academia Franceză de Agricultură (Bul.l nr. 4,
1972). În prelegerea sa, el a anunțat variațiile semnificative ale mineralelor între
semințe și muguri: SiO2Ca Mg K Semințe 111 mg 28 mg 27 mg 108 mg
Germeni 123 mg 116 mg 27 mg 70 mg +10% +314% 0% –35%.
În ciuda calității excelente a lucrărilor sale, publicul l-a criticat, inclusiv același
S. Henin, șeful Departamentului de Agronomie.
Mai târziu, în 1979, Zündel, folosind un spectrometru de masă la Laboratorul
de Microanaliză al Centrului Național de Cercetare Științifică Franceză și
analiza activării neutronilor la Institutul Elvețian de Cercetare Nucleară din
Villigen (Aargau), a confirmat creșterea calciului cu 61%. S-a înregistrat și o
creștere de 29% la fosfor și 36% la sulf) [32]. Obscurantismul academic francez
a acționat și de această dată. Comisia Franceză pentru Energie Atomică a
analizat experimentele lui Zündel în 1975 prin analiza activării neutronice a
semințelor de ovăz. Ei nu au „găsit” nicio modificare a calciului, sodiului și
manganului, ci doar o mică scădere a potasiului, de asemenea, nicio variație
izotopică în Ca48 și K41.

5.12. J.E. Zündel

Zündel [31] was a Swiss scientist, head of a paper company, and a chemical
engineer at the Polytechnic School of Zurich (ETH Zurich) in Switzerland.
Following Kervran’s observations from 1970, he studied germinating seeds and

18
observed a 54–616% increase of calcium. In another experiment, he grew 150
oats seeds (flämingkrone) in a controlled environment for 6 weeks. 1243 sprouts
were analysed using atomic absorption spectroscopy for the presence of
magnesium and calcium. The potassium decreased by 0.033%, the calcium
increased by 0.032%, and magnesium decreased by 0.007%. The variation of
magnesium was not significant, but the decrease in potassium balanced the
increase of calcium. In 1972 with oat seeds, he observed an increase of calcium
of 118%, a decrease of magnesium of 23%, and potassium 29%.
In 1971, he gave a lecture at the French Academy of Agriculture (Bull No. 4,
1972). In his lecture, he announced the following variations between seeds and
sprouts: SiO2 Ca Mg K Seeds 111 mg 28 mg 27 mg 108 mg
Sprouts 123 mg 116 mg 27 mg 70 mg +10% +314% 0% –35%
In spite of the excellent quality of his works, the audience criticized him,
including S. Henin, the head of the Department of Agronomy.
Later in 1979, Zündel, using a mass spectrometer at the the Microanalysis
Laboratory of the French National Scientific Research Center, and neutron
activation analysis at the Swiss Institute for Nuclear Research in Villigen
(Aargau), confirmed the increase of calcium by 61%. There was also an increase
of 29% in phosphorus and 36% in sulphur) [32].
However, the French Atomic Energy Commission has analysed Zündel’s
experiments in 1975 by neutron activation analysis of oat seeds. They found no
change in calcium, sodium and manganese, but only a small decrease of
48 41
potassium, also no isotopic variation in Ca and K .
5.3. Rudolph Steiner (1861–1925)
Rudolph Steiner [18] creatorul noțiunii de „biodinamică”, în a 5-a serie a
prelegerilor sale, a afirmat: „chiar și în conformitate cu standardele chimiei
analitice, rezultă faptul că există o legătură între modul în care oxigenul și
azotul sunt conectați în aer și cel în care calciul și hidrogenul sunt conectate în
procesele organice. Sub influența hidrogenului, calciul și potasiul se schimbă
constant în materie azotată și, în sfârșit, în azot real. Iar azotul, care a luat ființă
în acest fel, are o valoare extraordinară pentru creșterea plantelor.

În 1876 Herzeele [16], un farmacist german, a publicat o serie de materiale în

care a arătat că rezultatele cercetărilor sale dovedesc că „plantele creează
continuu elemente minerale”. Un experiment tipic: variația calciului, potasiului
și fosforului la Vicia sativa în timpul germinării, se produce chiar dacă, cu sau
fără adăugare de săruri minerale, în apa distilată în care sunt plasate semințele
acestui tip de plante. El a mai arătat că adăugarea diferitelor săruri de calciu în
mediul de cultură a crescut formarea de potasiu, iar adăugarea de K2CO3 a
crescut formarea calciului. Concluzia sa este că „Plantele pot să determine
transmutarea elementelor”. În jurul anului 1930, o colecție a cecetărilor sale a
fost descoperită accidental la Berlin de către Dr. Hauschka, care a publicat

19
descoperirile lui Von Herzeele. Filozoful W.H. Preuss, care îi dedicase și el un
articol a apărat ideea farmacistului german precum că „natura anorganică este
un produs al organicului”. Se pare că Herzeele a fost aparent inspirat de
Goethe.

Louis Nicolas Vauquelin (1763–1814)

În 1799, chimistul francez Louis Vauquelin [10 a analizat ouăle și fecalele unui
lot de găini pe care le-a hrănit numai cu orz și a constatat că păsările au excretat
de cinci ori mai mult calciu decât acestea au consumat. El a observat nu doar
creșterea calciului, ci și o scădere ulterioară a siliciului, demonstrând astfel
transmutarea biologică a siliciului în calciu.

Albrecht Thaer (1752–1828)

Thaer [11] a arătat că, în anumite circumstanțe, calciul se transformă în siliciu și
invers.
În 1822, fiziologul englez Prout [12] a studiat ouăle de găină aflate în incubație
și a descoperit că puii eclozați aveau mai mult calciu în corpul lor decât
prezenta inițial în ou deci mai mult decât cel cu care a putut contribuicoaja.
4.7. Vogel
În 1844, un cercetătorul Vogel a plantat semințe de nasturel (Lepidum satirum)
într-uv vas conținând sticlă mărunțită au fost trataiți doar cu apă distilată, dar
după ce au crescut, au prezentat un conținut cu mai mult sulf decât avuseseră
semințele inițial.
In 1831 și Choubard [15] a repetat experimentul cuseminte de nasturel la
germinat pe un strat de dticlă pisată si a aratat ca mugurii conțin minerale, care
nu existau anterior in seminte.

.
5.2. Earle Augustus Spessard
În 1940, Spessard [17] a efectuat un experiment în care s-a studiat
comportamentul protozoarelor într-un mediu închis ermetic. Recipientele au
fost cântorite după un an, acestea fiind încă vii și s-a constatat creșterea
greutății lor cu câteva zecimi de miligram (cu o precizie a balanței de 0,02 mg).
Sursele de erori, au fost eliminate cu grijă. Creșterea în greutate care a fost
constatată a fost mult prea mare pentru a fi considerată o „materializare”, prin
urmare metabolismul unicelularelor a fost susținut datorită razelor de lumină
primite.
În urma lucrărilor lui Kervran din 1970–1980, Komaki [33] de la Institutul de
Cercetări Biologice și Agricole a studiat dezvoltarea bacteriilor, mucegaiului și
drojdiei. Printre acestea: Aspergillus niger, Penicillum chrysogenum, Rhizopus

20
nigricans, Mucor rouxii, Saccharomyces cerevisiae, Torulopsis utilis,
Saccharomyces ellipsoideus și Hansenula. Komaki a raportat că opt din aceste
microorganisme crescute în medii de cultură cu deficit de potasiu au rezultat opt
tulpini în care cantitatea de potasiului s-a prezentat în cantitate crescută prin
transmutarea calciului în potasiu. El a arătat, de asemenea că fosforul poate fi
format prin fuziunea azotului și oxigenului: N + O →P.
Noi susținem că azotul care intră în această reacție poate proveni și prin
refacerea azortului din carbonii puternic energizați în urma reacțiilor de fisiune
în lanț a moleculelelor de azot. Energia care antrenează această cascadă de
evenimente este antrenată de neuronii cosmici într-o cantitate atât de mare încât
poate susține un lanț întreg de reacții, inclusiv reacții de fisiune și fuziune în
mai multe etape, de exemplu a fuziunii carbonilor într-un nou azot, care excitat
fiind are suficientă energie pentru a fuziona cu oxigenul, reacție din care va
rezulta apoi fosforul N + O →P. La rândul său, și acest fosfor este suficient de
activ pentru a putea lua parte la formarea moleculelor de pirofosfat din
compoziția ATP. Pe baza acestei teorii susținem că acesta este procesul pe baza
căruia elementele anorganice s-au organizat astfel încât se șbțin
macromoleculele de crbon hidrogenat și mai apoi și pe cele care conțin oxigen,
după care, la aceste lanțuri s-a atașat azotul, cu a cărui contribuție iau naștere
adevăratele structuri de care se ocupă chimia organică.
Jean-Paul Biberian, Biological Transmutations: Historical Perspective,
Condensed Matter J. Nucl. Sci. 7 (2012) 11–25.

S. Goldfein, “Energy Development from Elemental Transmutations in Biological

Systems: Final Report December 1977–April 1978,” Army Mobility Equipment
Research and Development Center, Fort Belvoir, VA, January 1, 1978.

21
22
Și mai uluitor este faptul că membrana interioară a unui singur mitocondriu are
o rezistență a câmpului electric de 30 de milioane de volți, care este
comparabilă cu câmpul electric generat de erupțiile solare, sau a unui tunet.
Christopher Earls Brennen, Cavitation and Bubble Dynamics (New York: Oxford

University Press, 1995). De unde ar putea proveni această energie? Mai întâi
trebuie să arătăm că aceste atribute țin de domeniul microscopic al materiei,
moleculele fiind compuse din atomi a căror structură fundamentală se află la
nivel sub-atomic, ceea ce înseamnă că înțelegerea fiziologiei umane și
bioenergetica celulară necesită, în afara studiului proceselor chimice, și
mijloacele fizicii cuantice, fapt intuit cu peste o sută de ani în urmă Claude
Bernard. Spre deosebire de modul în care definește fizica clasică, newtoniană,
spațiul, fizica cuantică introduce noțiunea de vid cuantic. Cuantismul susține că
vidul cuantic (punctul zero) nu este un gol, ci domeniul fizic în care se produce
eterna transformare complementară: masă - energie, o vibrație care rămâne
prezentă chiar și atunci când sistemul observat din perspectivă clasică apare
complet gol și nemişcat, stare numită din punct de vedere termodinamic zero
absolut. În teoria cuantică a câmpurilor, estimarea densității energiei în vid în
acest „spațiu gol” a arătat că densitatea masei este de aproximativ 1096
kilograme pe metru cub (adică 10 urmat de 96 de zerouri), practic este vorba
despre infinit, motiv pentru care fizicianul american Richard Feynman a
remarcat că „o ceașcă de ceai de spațiu gol conține suficientă energie pentru a
fierbe toate oceanele lumii”, iar elvețianul Nassim Haramein, tot fizician,
declară că energia vidului la zero absolut conține în volumul unui singur proton
o masă care este egală cu masa tuturor protonilor din universul observabil.
Astfel înțelegând spațiului gol, cuantismul susține că materia provine din

23
interiorul vidului cuantic (sub formă de particule virtuale care apar și dispar
constant), asemenea unei spume care ia naştere la fundul unei cascade imense
de energie.

Noua biofizică energetică

Deși fizica cuantică, când dscrie realitatea, încălcă aparent legile termodinamicii
și contrazice complet experiența clasică newtoniană, macroscopică a spațiului și
obiectelor din jur, cu toate acestea, totuși aceasta este cea mai bună explicație a
modului în care se comportă forțele și masele, fapt dovedit de o gamă largă de
tehnologii noi: sistemele cu laser, RMN și dispozitivele cu semiconductori.
Deci, cum ne vom raporta în aceste condiții la Noua Biologie? Dacă teoria
cuantică a câmpurilor este exactă, atunci o sursă practic infinită de energie
trebuie să fie disponibilă sistemelor biologice în orice punct al spațiului, dar tot
ceea ce am învățat despre modul în care funcționează celula și despre ce au
nevoie corpurile noastre pentru a supraviețui ar trebui revizuit, iar acest
domeniu ar trebui identificat sub numele de Noua biologie, sau biologie
cuantică. Un exemplu concret de sistem biologic care valorifică energia din
vidul cuantic poate fi găsit la șopârlă gecko, care poate atârna de tavane și adera
la suprafețe netede precum sticla, aparent sfidând legila gravitației. Această
proprietate a micii reptile se explică prin fenomenl numit efectul Casimir
determinat de câmpul electromagnetic a spațiului vid. Lungimile de undă mai
lungi sunt excluse din mica deschidere dintre plăci, prin urmare plăcile sunt
împinse dinspre exterior. Acest fenomen dovedește că vidul este plin de energie
„reală” și poate afecta obiectele din „spațiul real”. În teoria câmpului cuantic,
efectul Casimir se prezintă ca forța fizică care acționează asupra limitelor
macroscopice ale unui spațiu restrâns care se datorează fluctuațiilor cuantice ale
câmpului. Intravaia, Francesco; Behunin, Ryan (28 December 2012). "Casimir effect as a sum over modes in
Regenerate: Unlocking Your Body's
dissipative systems". Physical Review A. 86 (6): 062517, citat în:
Radical Resilience through the New Biology Kindle Edition, by Sayer
Ji  (Author)  Format: Kindle Edition. Fizica teoretică modernă a dovedit că efectul
Casimir joacă un rol important în fizica aplicată, mai ales în unele
microtehnologii și nanotehnologii emergente.[11] Astrid Lambrecht, Serge Reynaud and
Cyriaque Genet (2007) "Casimir In The Nanoworld" Archived 22 November 2009 at the Wayback
Machine. Nu este surprinzător că procesele evolutive ajung să determine folosirea
chiar a și cel mai mic avantaj care poate avea consecințe vitale, pentru că s-a
dovedit că organismele vii nu ratează niciun „prânz cuantic gratuit”. Într-adevăr,
efectul Casimir și alte procese de valorificare ale energiei punctului zero
funcționează la cele mai profunde nivele ale arhitecturii biologice.  Sayer
Ji,  Regenerate: Unlocking Your Body's Radical Resilience through the New
Biology Kindle Edition,

24
CARBONul, de David Siegel, un ingredient indispensabil al vieţii.
Posibilitatea ca reacția de fisiune a azotului să manifeste, în afara ergogenezei
mitocondriale, încă un avantaj semnificativ, anume acela de a funcționa ca
materie primă pentru sinteze biomacromoleculare. Din reacția de fisiune a
azotului rezultă câte doi atomi de carbon, ceea ce este un lucru remarcabil
deoarece oricare formă de viață pe care o cunoaștem necesită carbon. Corpurile
noastre își conservă genomul în ADN, un biopolimer pe bază de carbon.
Proteinele, sunt dispozitive moleculare produse prin colectarea și depozitarea
energiei din nutrienți, extrem de utile funcționării sistemului imunitar în lupta
împotriva infecțiilor, enzimele care participă la crearea de noi structuri
biologice, hormoni și altele, au la bază tot carbon. Nu în ultimul rând, toate
alimentele pe care le consumăm conțin mari cantităţi de carbon: un kilogram de
zahăr conține 400 de grame de carbon, un kilogram de ulei de măsline
aproximativ 750 de grame. Avem nevoie de acest carbon pentru a construi
ADN, proteine și alte biomolecule, dar este și sursa noastră importantă de
energie. Organismul transformă molecule bogate în energie: zaharuri, sau acizi
grași, în molecule mici, stabile prin oxidarea carbonului, în dioxid de carbon.
Acest lucru se realizează printr-o reacţie de reacţie de ardere biochimică strict
controlată, care necesită oxigen.

Unul dintre primele experimente care au arătat acest lucru a fost făcut în 1772
de Joseph Priestley. Priestley a pus un șoarece viu și o lumânare aprinsă sub un
clopot de sticlă și a observat nu numai că lumânarea s- a stins la un moment dat,
ci și că șoarecele a murit în același moment. Oxidarea carbonului din ceara
lumânării a consumat tot oxigenul din clopot stopând astfel arderea biochimică
a carbonului după care, corpul șoarecelui, ca orice corp de mamifer, avea nevoie
pentru supraviețuire. Priestley nu putea ști atunci acest lucru și modul în care a
funcționat în detaliu arderea biochimică a carbonului la mamifere, fapt care a
rămas necunoscut până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Abia atunci a
început o cascadă de realizări științifice remarcabile, care au condus la nivelul
de cunoștințe pe care îl avem astăzi. https://www.mediatheque.lindau-
nobel.org/topic-clusters/carbon

De la glucoză la dioxid de carbon - Glicoliza și ciclul acidului citric

În 1922, Archibald Hill și Otto Meyerhof au împărțit premiul Nobel pentru

fiziologie și medicină pentru descoperirile lor legate de funcționarea mușchilor.
Printre altele, Hill și Meyerhof au putut arăta că mușchiul pentru a funcționa
consumă oxigen și produce căldură. Continuându-și munca cu celulele
musculare, Meyerhof, elucidând și descriind acest mecanism biochimic ergogen
care are loc cu consum de oxygen l-a numit glicoliză. Aproape toate

25
organismale folosesc reacțiile de degradare prin arderea biochimică a
carbonului provenit din zaharuri în mai multe etape care implică o serie de
enzyme. O moleculă de glucoză (conținând șase atomi de carbon) este „arsă”
pentru a produce două molecule de piruvat (conținând fiecare trei atomi de
carbon) și energie sub formă de ATP. Piruvatul produs este ulterior utilizat într-
o varietate de căi metabolice diferite, la diferite sinteze, de exemplu la sinteza
acizilor grași. Pe lângă Meyerhof, laureații Nobel Hans von Euler-Chelpin
(Premiul Nobel pentru Chimie 1929), Otto Warburg (Premiul Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină 1931), precum și soții Carl și Gerty Cori (Premiul
Nobel pentru Fiziologie sau Medicină 1947) a contribuit la elucidarea glicolizei.
Euler-Chelpin și Coris au primit premiul Nobel pentru cercetările legate în
special de glicoliză. S-a arătat că, deși atomii de carbon ai glucozei sunt oxidați
în timpul glicolizei, oxidarea lor nu este complete, iruvatul poate fi descompus
departe și se mai poate obţine încă multă energie înainte ca mașina biochimică
să ajungă în cele din urmă la dioxid de carbon ca produs final, deșeu. Aceasta
din urmă este cea mai stabilă formă a carbonului asociat cu oxigenul. Prin
urmare, este imposibil să se mai poată obține energie din această moleculă.

CARBONUL

Calea biochimică majoră care realizează degradarea completă a piruvatului în

dioxid de carbon este acidul citric sau ciclul Krebs. Omonim, Hans Krebs, a
primit în 1953 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru munca sa.
El s-a bazat pe unele observații anterioare ale biochimistului maghiar și
laureatului Nobel pentru fiziologie sau medicină în 1937 Albert Szent-Györgyi.
Grupul lui Szent-Györgyi a confirmat reacțiile individuale ale ciclului Krebs,
lucrând cu un model de system produs prin macerarea mușchilor pectorali de
porumbel. În cursul ciclului Krebs, energia este ovbșinută prin arderea
biochimică a celor doi atomi de carbon ai unei molecule de acetat. Acetatul este
derivat biochimic din piruvat (produsul final al glicolizei) prin decarboxilare,
adică eliberarea unei molecule de dioxid de carbon care este transferat
cicluluiformând o moleculă de coenzimă A. Coenzima A activează acetatul,
permițând reacțiilor ulterioare să continue cu o rată mult mai mare. Acest lucru
este de cea mai mare importanță, deoarece asigură în cel mai scurt timp
aprovizionarea cu energie pentru a susține, de exemplu, mișcarea musculară
rapidă. Descoperitorul coenzimei A, Fritz Lipmann, a împărtășit Premiul Nobel
pentru Fiziologie sau Medicină din 1953, cu Krebs.
https://www.mediatheque.lindau-nobel.org/topic-clusters/carbon#page=2

În general, ciclul Krebs „arde” acetatul până la două molecule de dioxid de

carbon - completând astfel procesul de ardere biochimică. Aproximativ două
treimi din arderea carbonului în majoritatea celulelor se realizează prin această

26
cale. Prin urmare, ciclul Krebs poate fi considerat calea majoră de ardere
biochimică a carbonului. În plus, oferă elementele de bază ale carbonului pentru
formarea mai multor tipuri de biomolecule importante, cum ar fi aminoacizii,
care sunt utilizați pentru a construi proteine, de exemplu. Acest lucru implică
faptul că nu tot carbonul care intră în ciclu este emis sub formă dioxidului de
carbon, ci că organismele extrag o parte din el pentru reacții biochimice
constructive. Carbonul are într-adevăr o dublă funcție importantă pentru viața
trestră: este atât combustibil, stoc de energie, cât și material de construcție.

https://www.mediatheque.lindau-nobel.org/topic-clusters/carbon#page=3

Astăzi știm că grafenul nu este doar cel mai subțire material din univers,
este și cel mai puternic caracterizat vreodată [2]: o singură foaie de grafen,
cu o grosime de numai aproximativ 0,0000003 milimetri, dacă are și o
suprafață suficient de mare poate suporta greutatea unui pisoi,.
Proprietățile electronice ale grafenului îl fac un candidat promițător pentru
aplicații de înaltă tehnologie (cum ar fi dispozitive logice de mare viteză și
frecvență radio, compozite armate conductoare termic și electric, senzori și
electrozi transparenți pentru afișaje și celule solare [3]) . Utilizarea atomilor
de carbon ca cărămizi Lego: Sinteza organică a compușilor de carbon
diamantul, grafitul, grafenul și fulerenele conțin doar atomi de carbon. În
acest sens, ele ar putea fi considerate materiale „de bază”. Cu toate
acestea, carbonul poate forma legături cu zeci de alte elemente, cum ar fi
hidrogen, azot, oxigen, sulf, bor, halogenii (brom, clor și fluor) sau chiar
metale precum litiu, magneziu, titan și rodiu. Această versatilitate chimică
extraordinară permite zeci de milioane de compuși de carbon. Niciun alt
element, cu excepția hidrogenului, nu se găsește în atâtea molecule
diferite. Lumea vastă a compușilor de carbon variază de la biomolecule
precum zaharurile, acizii grași, vitaminele, proteinele și ADN-ul până la
molecule bioactive create de om, cum ar fi medicamentele sau pesticidele,
până la materiale tehnice precum materialele plastice, rășini și vopsele,
petrochimice sau explozivi. Multe premii Nobel pentru chimie au fost
motivate de descoperiri legate de noi moduri de a produce astfel de
compuși și materiale. În timp ce unele premii au fost acordate cu privire la o
anumită procedură tehnică, cum ar fi premiul pentru chimie din 1963 pentru
Karl Ziegler și Giulio Natta pentru metoda lor de fabricare a poliolefinelor,
destul de multe onorează metodele sintetice care nu sunt legate de o
anumită aplicație, dar sunt destul de generale. pentru a împinge înainte

27
întregul câmp al sintezei organice. https://www.mediatheque.lindau-
nobel.org/topic-clusters/carbon#page=5

În aceste condiții trabuie să arătăm la rândul nostru că importanța ATP-ului

pentru edificarea organismelor vii este cardinal. Producția de energie
pebaza oxidării carbonului pălește îb fața valorii pe care o demonstrează
ca material de construcție a biosistemelor. Aceste procese suunt în același
timp și un exemălu de reciclare a biomaterialelor care iau parte la arhitectura
biosistemelor.

CARBON

(00:47:46 - 00:50:32)

În timp ce „invenția Muelheim” a stabilit cataliza metalelor de tranziție a

formării legăturilor carbon-carbon la scară industrială, ideea de a folosi metale
pentru a îmbunătăți reactivitatea compușilor de carbon nu a fost nouă. În 1912,
cei doi francezi Victor Grignard și Paul Sabatier au primit al 12-lea Premiu
Nobel pentru Chimie. Acest al 12-lea Premiu Nobel pentru Chimie a fost primul
acordat pentru chimia organometalicelor, adică chimia care implică legături
carbon-metal. Sabatier a arătat că nichelul metalului de tranziție ar putea fi
folosit pentru a cataliza adăugarea de hidrogen gazos la compușii de carbon.
Grignard a dezvoltat un nou tip de reactiv, care se bazează pe compuși de
carbon atașați la halogenuri de magneziu. Acest faimos „reactiv Grignard”
permite formarea ușoară și controlată a legăturilor unice carbon-carbon. A fost
atât un cal de bătaie, cât și o sursă de inspirație pentru chimiștii organici de mai
bine de un secol. Domeniul chimiei organometalice a crescut considerabil în
anii următori și au urmat mai multe premii Nobel, care pot fi considerate toate
urmașii lucrării lui Grignard. Printre acestea se numără Premiul lui Ziegler și
Natta, Premiul din 1973 pentru Ernst Otto Fischer și Geoffrey Wilkinson,
Premiul din 1979 pentru Herbert Brown și Georg Wittig, precum și recentul
Premiu din 2010 pentru Richard Heck, Ei-ichi Negishi și Akira Suzuki.

Relaţia carbon-carbon catalizată de prezența metalelor ne sugerează idea că nu

ergogeneza este procesul cel mai important în arderea carbonului ci a faptului
oligoelemenetele și microelementele metalice partcipă la formarea marilor
catene din atomii de carbon însosițio în primulr ând de hydrogen.

La întâlnirea Lindau din 2011, la aproape 100 de ani după premiul lui Grignard,
Ei-ichi Negishi a vorbit despre motivul pentru care metalele continuă să fie
purtătoarele majore de speranță în căutarea continuă a metodelor noi de sinteză
ecologică:

28
Ei-ichi Negishi (2011) - Puterea magică a metalelor de tranziție d-Block: trecut,
prezent și viitor

Concluzie

Carbonul este cel mai versatil element din punct de vedere chimic. Este esențial
pentru orice sursă de viață, atât ca sursă de energie, cât și camaterial de
construcție. Face parte din alimente, combustibili și materiale plastice și
milioane de compuși bioactivi. Subiectele legate de carbon implică cercetători
din toate domeniile științifice, inclusiv disciplinele Premiului Nobel Fizică,
Chimie și Fiziologie sau Medicină. Într-adevăr, luând o poziție extremă, s-ar
putea argumenta că nu există un singur premiu Nobel care să nu aibă legătură cu
carbonul. Având în vedere această mare diversitate, este clar imposibil să
discutăm toate aspectele relevante ale „carbonului” într-un singur articol. În
acest grup de subiecte, am evidențiat mai degrabă unele dintre cele mai
proeminente proprietăți și roluri ale carbonului, relevante pentru societatea
modernă și viața de pe pământ. Aceasta include metabolismul energetic,
schimbările climatice, datarea cu radiocarbon, proprietățile carbonului
elementar și o scurtă privire asupra sintezei compușilor de carbon.
https://www.mediatheque.lindau-nobel.org/topic-clusters/carbon#pag
e=6. De observat că ergogeneza pe baza reacțiilor de fisiune
nucleară a azotului este cu adevărat f necesară vieţii, în
condițiile în care producerea ATP-ului se dovedește cel puţin
în mod egal cu aceasta.

Note de subsol:

[1] D. R. Dreyer et al., Angewandte Chemie International Edition 2010,

volumul 49, pagina 9336.

[2] A. K. Geim, Science, 2009, 324, 1530-1534.

[3] M. J. Allen, V. C. Tung și R. B. Kaner, Chem. Rev., 2009, 110, 132-145.

Prelegeri suplimentare ale laureaților Nobel asociate cu Carbon:

29
Mini prelegere introductivă despre carbon.

Otto Hahn 1955: Metode recente pentru măsurarea vârstei geologice și

biologice (prezentare germană).

Karl Ziegler 1964: De la trifenilmetil la polietilenă - fapte mai puțin cunoscute

care au condus la invenția fabricată în Muelheim (prezentare germană).

Albert von Szent-Györgyi 1969: Molecule, Electrons and Biolo

https://www.mediatheque.lindau-nobel.org/topic-clusters/
carbon#page=6
Dezvoltarea rutelor către noi biocombustibili prin biologie sintetică
Cercetătorii JBEI aplică tehnici de biologie sintetică și modele matematice
ale metabolismului și reglării genelor pentru a proiecta microorganismele
pentru a converti eficient zaharurile eliberate din biomasa deconstruită în
moleculele bogate în energie ale biocombustibililor avansați, cum ar fi
alcanii. Oamenii de știință din Divizia de Sinteză a Combustibililor creează
noi tulpini de Escherichia coli, bacteria intestinală și drojdie, organismul
obișnuit unicelular folosit la coacerea pâinii și la fabricarea berii, pentru a
fermenta mai rapid și mai eficient zaharurile derivate din biomasa
celulozică în biocombustibili. Scopul lor este de a produce biocombustibili
avansați care (1) produc la fel de multă energie pe volum ca și combustibilii
pe bază de petrol, care au în comun tot persistența carbonului (2) pot fi
transportați prin conductele de combustibil existente și (3) pot arde în
motoarele existente.motoarele biologice produc efecte identice cu cele
tehnice deoarece ambele formează CO2. Alcanii produși biologic și alte
hidrocarburi asemănătoare petrolului ar putea înlocui benzina, motorina și
combustibilul pentru avioane pe o bază de galon pentru galon. De
asemenea, se lucrează pentru a dezvolta wetware experimentale, software
și dispozitive de automatizare de laborator care facilitează, accelerează și
standardizează ingineria microbilor care produc combustibili din biomasă
celulozică. Îmbunătățirea accesului la zaharuri bogate în energie
Îmbunătățirea accesului la zaharuri bogate în energie. Ning Sun face parte
dintr-o echipă de cercetători din divizia de deconstrucție a JBEI care
explorează utilizarea lichidelor ionice pentru a pretrata biomasa. [Imaginea
prin amabilitatea JBEI] 4. Crearea de tehnologii care promovează
cercetarea în domeniul biocombustibililor Oamenii de știință JBEI
elaborează tehnologii noi, aplicabile pe scară largă, pentru a accelera
cercetarea care va duce la biocombustibili regenerabili. Printre acestea se
numără tehnicile de caracterizare a genelor și proteinelor atât în plante și
microorganisme naturale, cât și în inginerie. Inovațiile includ sisteme
bazate pe cip pentru identificarea de noi enzime cu activități de degradare
a celulozei și a ligninei. Cercetătorii au dezvoltat, de asemenea, metode de
30
mare debit folosind microfluidice și platforme de matrice care pot analiza
sute de reacții enzimatice simultan pentru a ajuta la identificarea celor mai
bune enzime pentru deconstrucția biomasei. Imaginile de înaltă rezoluție
vizualizează mai în detaliu pereții celulelor vegetale și componentele
acestora și, de asemenea, ajută la caracterizarea efectelor protocoalelor
de pretratare asupra biomasei plantelor. Acestea și alte tehnologii
abilitante generează volume mari de date colectate într-o bază de date
centralizată pentru analiza computațională.
https://genomicscience.energy.gov/centers/jbei.shtml

4. Crearea de tehnologii care promovează cercetarea în

domeniul biocombustibililor
Alimentarea viitorului folosind instrumente de biologie
sintetică
Munca de pionierat în biologia sintetică. + organisme
modificate genetic Conceptul de biologie sintetică poate să fi
apărut când oamenii au început să încerce să îmbunătățească
utilitatea, eficiența sau performanța lucrurilor din lumea
naturală din jurul lor.

Din 1992, Jay Keasling, directorul executiv al JBEI, a

reproiectat microbii pentru a funcționa ca reactoare chimice
miniaturale care transformă zaharurile în produse valoroase.
„Seamănă mult cu prepararea berii din drojdie și hamei. Dar, mai
degrabă decât alcoolul să fie produsul final, îți programezi microbi să
producă combustibili”, spune Keasling. „Scopul nostru la JBEI a fost
să punem cât mai multă chimie în microbi. Grefăm gene din plante în
microbi.
Odată înăuntru, genele produc enzime care fac chimia pentru a
transforma zaharurile în combustibil”, spune el. „Enzimele pot face
într-un singur pas ceea ce ar putea dura mai mulți pași folosind chimia
organică sintetică”. Realizările proeminente includ ingineria
primelor tulpini de Escherichia coli care pot digera iarba
comutatoare și pot sintetiza zaharurile sale în benzină,
motorină sau combustibil pentru avioane fără nici un
ajutor din partea aditivilor enzimatici. Bazându-se pe
31
progresele în biologia moleculară, celulară și a sistemelor,
setul de instrumente de biologie sintetică în creștere oferă
noi perspective esențiale asupra lumii naturale.
https://genomicscience.energy.gov/centers/jbei.shtml
Dintre toate domeniile de explorare la interfața dintre fizica cuantică și biologie,
cea mai relevantă pentru capacitatea corpului nostru de a se menține și regenera,
chiar și atunci când este împotriva unor forțe incredibile de adversitate și lipsă,
este o înțelegere a locului în care corpul își primește energia.

Procesele de recoltare a energiei din punct de zero în corpul uman sunt

considerate a fi concentrate cel mai intens acolo unde gândirea convențională
asupra materiei se așteaptă ca acestea să fie: în mitocondriile celulelor noastre.
Motivul principal pentru care eucariotele (plante, ciuperci, animale) sunt atât de
complexe față de organismele unicelulare este din cauza bioenergeticilor
excepționale oferite acestora prin evenimentul endosimbiotic estimat să fi avut
loc în urmă cu aproximativ 1, 8 miliarde de ani care a creat mitocondria noastră.
Întrucât sinteza proteinelor folosește aproximativ 75 la sută din
energia celulelor și mitocondriile furnizează eucariotei cu 200.000
de ori mai multă energie decât o celulă procariotă, ele ar trebui să
fie capabile să susțină un genom de 200.000 de ori mai mare.53
Acest lucru a permis eucariotelor imensa lor diversitate evolutivă
și complexitate relative a procariotelor simple. NMea:
energogeneza mitocondrială este susținută de fisiunea nucleară a
azotului.

Potrivit lui Douglas Wallace, doctorat, unul dintre cei mai importanți
cercetători din lume în biologia mitocondriilor, fiecare mitocondriu
stochează energie într-un câmp electric cu 180 de milioane de energie
potențiale. Există 1017 mitocondrii în corpul tău (100 de patruzeci) .54 Luate
împreună, ceea ce însumează energia potențială a unui fulger stocat în fiecare
corp uman!

În timp ce descoperirea că corpul tău are potențialuol electric al

unui fulger în totalitatea mitocondriilor sale este uimitoare, se dovedește că
fiecare mitocondriune din fiecare celulă a corpului tău are o putere a câmpului
magnetic de 30 de milioane de volți pe metru. Potențialul energiei electrice a
fiecărui mitocondriu echivalează cu cea care se găsește într-un fulger. Cu până
la 5.000 de mitocondrii pe celulă musculară, o densitate și mai mare de
100.000-600.000 mitocondrii pe ovocit (celule de ou mature) și trilioane de
celule din corpul uman, există o cantitate aproape infinită de energie potențială

32
disponibilă pentru celulele corpul tău în orice moment dat, ceea ce este
inconștient de vast, în contrast cu explicația convențională pentru originea
energiei celulare.

Dacă există o cantitate suficientă de energie într-un vas de spațiu gol pentru a
converti toate oceanele lumii în aburi, nu mi se pare atât de scandalos că
mitocondriile din corpurile noastre sunt capabile să exploateze trilioane de
miliarde de volți de energie potențială din vidul cuantic, transformând-o în
materie și transmitând elemente. Dacă este așa, întregul cadru al biologiei
actuale, inclusiv organismul convențional de cunoștințe privind fiziologia și
nutriția umană, trebuie revizuit. Pe măsură ce ne afundăm mai adânc în
implicațiile Noii Biologii, vom constata că adevărurile acceptate convențional
despre fiziologia umană sunt încă un Vest Sălbatic al presupunerilor și miturilor
încă de examinat și explorat pe deplin.

Biotransformarea elementelor
Dacă spațiul invizibil din interiorul și din jurul nostru nu este altceva decât un
lucru foarte plin de energie și informație, dând naștere constant la alte aspecte
(de exemplu, particule și antiparticule virtuale), ar trebui să fim surprinși dacă
sistemele biologice sunt capabile de transformări similare și de noi fapte de
creativitate? Luați în considerare un exemplu cât de răspândită este credința
într-un big bang cosmologic, cu sute de milioane de adepți la nivel mondial.
Credința fără echivoc în big bang ca proces care a manifestat universul în
existența materială este, în principiu, credința că din nimic poți avea un lucru
foarte mare. Cu toate acestea, gândirea științifică convențională interzice acest
tip de creativitate radicală să existe în orice altă parte și, cu siguranță, nu în
sistemele biologice.

Indiferent de o imensă rezistență la această idee, precursorul medieval al

chimiei moderne, alchimia, cu transformarea sa îndelung căutată a elementelor
de bază, precum plumbul în aur, a reprezentat mai mult decât doar o luptă de
metaforă și de răsfățare în gândirea magică. În retrospectivă, noi, în epoca
postnucleară, suntem familiarizați cu excepții puternice de la legile stricte de
conservare a energiei și a masei prin tehnologii precum acceleratoarele de
particule și fenomenul de descompunere radioactivă - două cazuri în care
elementele pot și se pot schimba unele în altele. Fizicienii au reușit chiar să
sintetizeze aurul din mercur într-un reactor nuclear în 1941,55, deși în cantități
infinitezimale și ca izotop radioactiv.

Gândirea convențională ne-ar face să credem că aceste excepții apar numai

atunci când sunt implicate presiuni și temperaturi excepțional de ridicate și nu în

33
„reactoarele” umede relativ reci, ale unor lucruri vii, cum ar fi celulele umane.
Cu toate acestea, organismul este într-adevăr capabil să transmită elementele de
calciu, magneziu, potasiu, cupru și fier într-un altul, neradioactiv, la nivelul
normal al temperaturii corpului nostru, fenomen care a fost studiat de oamenii
de știință de peste 200 de ani.

Celebrul chimist francez Nicolas-Louis Vauquelin (1763-1829) a descoperit

pentru prima dată fenomenul biotransformării când a observat că puii produc
mult mai mult calciu în cojile lor de ouă decât l-au ingerat, determinându-l să
scrie: „După ce a calculat toată varul în ovăz hrănit cu o găină, găsit încă mai
mult în scoicile ouălor sale. Prin urmare, există o creație a materiei. În acest fel,
nimeni nu știe. ”56 Această constatare a încălcat dictonul contemporanului lui
Vauquelin, Antoine-Laurent Lavoisier (1743-1794),„ părintele chimiei moderne
”, care a afirmat că, în timp ce combinația de elemente putea fi schimbată,
elementele. ei înșiși erau neschimbați și de aceea nu s-a creat nimic. De acum
înainte, concluziile lui Vauquelin ar fi în mare parte ignorate. În ciuda acestui
fapt, alți oameni de știință aveau să urmeze cine a confirmat descoperirea lui
Vauqelin:

1. William Prout (1785–1850): Studied incubating

chickens and found that hatched chicks had more lime
(calcium) in their bodies than originally present in the
egg, which was not contributed from the shell.
2. Albrecht von Herzeele (1821–?): In 1873 von Herzeele
published The Origin of Inorganic Substances, in which
he presented research proving that plants continuously
transmute material elements into one another.
3. Vogel (?–?): In 1844, Vogel studied watercress seeds
and found that after germinating and growing them
with distilled water, the resulting plants contained
more sulfur than was present in the seeds.57 
4. John Bennet Lawes (1814–1900) and Joseph Henry
Gilbert (1817–1901): During 1856 to 1873, these two
British scientists found plants “extracted” more
elements from the soil than the soil itself contained.58 
5. Henri Spindler (?–?): During 1946 and 1947, Spindler
discovered that two species of Laminaria, a marine
algae, created iodine. 
6. Rudolf Hauschka (1891–1969): In experiments
conducted between 1934 and 1940, Hauschka
discovered that weighed cress seeds, sealed in glass
containers, increased in weight during the full moon
and decreased in weight during the new moon. 

34
 7. Pierre Baranger (1900–1970): In thousands of
experiments conducted between 1950 and 1970,
Baranger saw the transmutation of various elements
when comparing seeds before and after germination. 

8. În ciuda acestor exemple timpurii, abia în anii 1960, cercetătorul francez

C. Louis Kervran, care a deținut și o funcție academică ca membru al
Academiei de Științe din New York, a atras atenția asupra fenomenului.
Nu numai că a fost primul om de știință care a făcut acest lucru în epoca
postnucleară, dar a fost, de asemenea, nominalizat în 1975 la Premiul
Nobel pentru fiziologie sau medicină pentru corpul său convingător de
cercetare în domeniul biotransmutării. Observațiile meticuloase ale lui
Kervran din experimentele pe care le-a realizat au arătat în mod
concludent că organismele vii transformă elementele unul în altul.
9.  Câteva exemple faimoase includ observațiile sale din 1959 asupra
lucrătorilor din câmpul petrolier Sahara care au lucrat intens la
temperaturi extreme (peste 130 ° F) și au excretat un procent foarte mare
de potasiu după ce au luat tablete de sare conținând sodiu. Kervran a
concluzionat că sodiul a fost transformat în potasiu într-o reacție
endotermă care a scăzut temperaturile muncitorilor. O altă observație
faimoasă pe care a făcut-o este că găinile din regiunea nord-vestică a
Franței, Bretania, unde pământul are un conținut scăzut de calciu, depune
ouă perfect pline de calciu zilnic. El a descoperit că găinile consumau
mică bogată în potasiu din sol, pe care apoi le-au transformat în calciu.
Ulterior, Kervran va face experimente ample cu semințe, ceea ce a
demonstrat constatarea că biotransmutarea elementelor are loc constant.
Dar, în timp ce munca și observațiile sale au fost cu adevărat inovatoare,
tulburând dogmele predominante ale chimiei și fizicii, el nu a fost în
măsură să ofere o explicație despre modul în care aceste reacții
bionucleare erau facilitate la nivel atomic. Nici el nu a reușit să
demonstreze apariția fenomenului în condiții controlate cantitativ, cum ar
fi în contextul unui experiment cu o singură celulă.
10.Aceste dovezi empirice și explicații fizice vor veni cu activitatea unui om
de știință ucrainean, Vladimir Vysotskii, care a început să lucreze la
transmutațiile biologice în anii 90. Vysotskii a fost primul care a arătat că
tulpinile specifice de bacterii, precum Bacillus subtilis GSY 228,
Escherichia coli K-1 și Deinococcus radiodurans M-1 și o tulpină de
drojdie cunoscută sub numele de Saccharomyces cerevisiae T8, sunt
capabile să transmită metale (cum ar fi sub formă de mangan în fier) și
accelerează degradarea cesisului radioactiv izotop (Cs-137), care are un
timp de înjumătățire de 30 de ani, transformându-l într-o formă de bariu
(Ba-138), cu un timp de înjumătățire de numai 310 zile. În 2015,
cercetătorul japonez Hideo Kozima a reexaminat datele din experimentele

35
 lui Vysotskii și a oferit o explicație unificată, numită modelul Trapped
Neutron Cold Fusion (TNCF), atât a fuziunii reci, cât și a fenomenelor de
biotransmutare. și izotopi radioactivi în sisteme biologice (2009).
11.Lucrările de vârf ale Vysotskii sunt extrem de convingătoare și relevante
pentru sănătatea umană, mai ales atunci când considerăm că microbiomul
uman este format în principal din bacterii și că suntem compuși în mare
parte din microbiomul nostru. Am văzut deja cum microbiomul este
capabil să ne extindă capacitățile genetice cu mult peste ceea ce oferă
genomul nostru eucariot cu coduri dure. Prin urmare, nu este în afara
posibilității ca aceste bacterii să fie, de asemenea, responsabile pentru
transmutarea elementelor.
12.Această posibilitate are implicații revoluționare pentru dezvăluirea puterii
și rezistenței cu adevărat imense inerente fiziologiei noastre bazate pe
microbiome. Corpul nostru are cel puțin la fel de multe bacterii ca celule
și fiecare celulă conține în el mitocondrii care arată și se comportă foarte
mult ca bacteriile datorită omologiilor lor genetice și structurale.60
13.Microbiomul nostru ar putea facilita și atenuarea expunerii la radioizotop
din mediul nostru? Dacă da, este posibil să avem un nivel mai profund de
reziliență umană și potențial de regenerare decât a fost conceput anterior,
ceea ce poate fi necesar pentru supraviețuirea speciei noastre în această
perioadă postnucleară.
14.Una dintre cele mai revoluționare descoperiri ale vremii noastre este
faptul că mitocondriile sunt capabile de faze profunde de transformare
alchimică. Aceasta include transformarea imensei energii disponibile
pentru ei în materie.
15.În 1978, cercetătorul de cercetare al Armatei, Solomon Goldfein, a
efectuat o serie de experimente cu mitocondrii, pentru a evalua
veridicitatea afirmațiilor lui C. Louis Kervran privind transmutarea
elementelor din sistemele biologice. Experimentele Goldfein s-au dovedit
a fi Kervran corecte și, în plus, au descoperit ceva care schimbă cu
adevărat paradigma cu privire la puterea creativă a mitocondriei noastre.
În raportul său, „Dezvoltarea energiei din transmutările elementare în
sistemele biologice” 61 Goldfein a dezvăluit două fenomene remarcabile.
În primul rând, mitocondriile sunt capabile să producă mai multă energie
decât s-ar fi așteptat conform legilor clasice ale fizicii și biochimiei (o
implicație a acestora este că acestea accesează energie liberă din vidul
cuantic), iar în al doilea rând, mitocondriile acționează ca acceleratoarele
de particule microscopice, cu energia rezultată generată permițând celulei
să transforme elementele una în alta. Goldfein a fost capabil să identifice
șase moduri în care fiecare cerință pentru un accelerator de particule
ciclotron este îndeplinită la scară moleculară. Deși este, de asemenea, o
parte esențială a bioenergeticii noastre celulare, forma activă biologic a
ATP-ului legat cu ioni de magneziu (Mg-ATP) îndeplinește un rol cu

36
 totul nou ca accelerator de nanoparticule, structura sa elicoidală
permițând accelerarea ionului de hidrogen (H +) la viteze relativiste
suficiente pentru a transforma atomii țintă în alte elemente, cum ar fi
sodiu în magneziu, potasiu în calciu, mangan în fier și așa mai departe.
Descoperirea lui Goldfein anulează concepția convențională că rolul
principal al ATP este să funcționeze ca o moleculă de purtător pentru
energia necesară pentru a menține viața. Într-adevăr, dacă concluziile
Goldfein sunt corecte, chelatul Mg-ATP funcționează ca un accelerator
de particule cu un imens potențial creativ și biotransformativ.
16.Singurul alt cercetător de atunci care a vizualizat mitocondriile capabile
să funcționeze ca un accelerator de particule este dr. Jack Kruse, care a
scris pe larg subiectul biologiei cuantice. El a aplicat cea mai cunoscută
formulă din fizică, ecuația echivalenței de masă-energie (E = mc2),
pentru biologia cuantică. Ba mai mult, el subliniază reversibilitatea: nu
numai că materia se transformă în energie / lumină, dar energia / lumina
se poate transforma în materie programabilă.
17. Apa: piatra filosofală a noii biofizici
18.Cavitația apei apare în mod natural și poate fi indusă și în setări
experimentale. Ea implică formarea unei cavități pline de vapori într-un
lichid, cum ar fi apa, în locuri unde presiunea este scăzută. Atunci când se
aplică presiuni mari, aceste cavități, denumite și goluri sau bule, se
prăbușesc în sine, generând o undă de șoc cu niveluri extrem de ridicate
de căldură, sunet și lumină într-un fenomen cunoscut sub numele de
sonoluminescență. O undă acustică sau un laser trecut prin apă este
capabilă să inducă o bulă de cavitație a apei care produce milioane de ori
mai multă energie decât cea indusă. Energia este atât de intensă încât
temperaturile egale cu cele ale soarelui au fost măsurate pe aceste mici
bule de apă care se prăbușesc.62
19. 
20.Știința cavitației apei este studiată de zeci de ani, datorită în mare parte
nevoilor sale, deoarece este extrem de distructivă pentru mașinile
fabricate de om. Lamele elicei de pe nave, de exemplu, suferă adesea o
uzură mare datorită formării naturale a bulelor de apă în timpul
funcționării lor. Doar recent, știința a avansat până la punctul în care
imensa putere a fenomenului ar putea fi valorificată și orientată către
aplicații tehnologice specifice.
21.Mark LeClair, un om de știință specializat în exploatarea cavitației de apă
pentru aplicații nanotehnologice, a venit la o descoperire revoluționară
atunci când a efectuat o serie de experimente finanțate din subvenții
folosind un laser pentru a induce bule de cavitație. Un rezultat neașteptat
al experimentului a fost producerea de energie excesivă (dovezi de
exploatare a energiei în puncte zero), 840 wați alimentând pompa și 2.900
wați. Numai acest rezultat are implicații uriașe pentru dezvoltarea unor
37
 alternative curate și durabile la combustibilii fosili și nucleari. Dar ceea
ce a fost și mai remarcabil a fost faptul că evenimentul de cavitație a
dezvăluit atât transmutarea, cât și sinteza de novo a elementelor, în timpul
cărora apa a fost transformată în energie și materie. În mod incredibil,
distribuția elementară a materialului transmis a fost o potrivire aproape
perfectă pentru supernovele (cred că este originea tuturor elementelor de
pe planetă) și raportul dintre elementele găsite în scoarța terestră, cu
puternice dovezi coroborate ale micro găurii negre. formare anterioară
creării elementelor.NM: oxigenul din apă arde hidrogenul, iar energia
rezultată în prezența carbomului formează catene de halogenuri.
22.Acest experiment a părut a arăta că un eveniment de nucleosinteză,
similar cu nucleosinteza stelară, poate fi indus în apă, o constatare
care rescrie complet înțelegerea noastră de unde au apărut
elementele găsite pe pământ și chiar cele ale soarelui.63
23.Experimentele de cavitație ale LeClair au relevat și o formă cristalină de
apă până acum necunoscută, de două ori mai puternică decât diamantul și
de până la 5,5 ori mai densă decât apa obișnuită. Formarea cristalului de
apă a provocat o undă de șoc observată să atingă viteze și energii
relativiste necesare pentru a declanșa fuziunea nucleară intensă, fisiunea
și transmutarea. O modalitate de a explica această sonoluminescență și
nucleosinteză indusă de cavitație este conceptul potrivit căruia energiile
imense care sunt eliberate provin din vidul cuantic. Lucrarea de pionierat
a Dr. Claudia Eberlein „Sonoluminescența ca radiație cu vacuum
cuantică” vorbește în acest sens; Eberlein subliniază că numai spectrul
energetic al punctului zero se potrivește cu spectrul de emisie lumină al
sonoluminiscenței  
24.Aceste descoperiri au implicații profunde și pentru înțelegerea originii
vieții. Cristalul de apă al lui LeClair a fost observat formând șuvițe liniare
sau elicoidale, cu capete mari, icosaedru-hexagonale și cozi lungi și
înguste, formând bobine care se pot suprapune, similare cu ADN-ul.
După cum a observat LeClair, descoperirea cristalului și efectele sale vor
avea un impact dramatic asupra fizicii, chimiei și biologiei apei. Mai
mult, această descoperire indică faptul că cavitația apei poate fi la baza
originii vieții însăși, oferind șablonul geometric pentru molecule de
stocare a informațiilor auto-replicante. Atunci când considerăm că
originea vieții se crede că a apărut în orificii de hidrotermie adânci pe
fundul oceanului primordial, unde s-ar găsi un gradient de protoni,
blocuri de clădiri prebiotice și bule de cavitație a apei, opera lui LeClair
adaugă o piesă lipsă puzzle-ului antic despre cum și de unde a luat naştere
viața pe această planetă. [Aflați mai multe: powerpoint asupra cavitației
apei de Mark LeClair].
25.Cavitația apei ne oferă un exemplu puternic atât de energiile
extraordinare disponibile în elementele din care suntem compuse, cât și

38
 potențialul nostru creativ. Dar avem sistemele biologice care să-l
valorifice?
26.Două specii foarte speciale de creveți indică afirmativ. Primul, cunoscut
sub numele de creveți mantis (de obicei lungime de patru centimetri), are
o lovitură de gheare atât de puternică, încât scafandrii care au avut
ghinionul de a fi loviți de un numit „împărțitor de degetul mare”. Greva
lor poate transporta până la 200 de kilograme de forță, suficient pentru a
sparge sticla de acvariu și este la fel de puternică și rapidă ca un glonț de
calibru .22.
27. 
28. 
29.Al doilea creveț cu pistol mai mic (lungime de 1,2–2 inci) este denumit în
mod corespunzător pentru gheara sa disproporționat de mare, care
cuprinde două părți caracteristice asemănătoare pistolului: un „ciocan”
care se deplasează înapoi într-o poziție în unghi drept înfipt în articulația
sa și primind o parte în care ciocanul este eliberat. Valul de bule pe care îl
emite este suficient de puternic pentru a sparge borcanele de sticlă și a-i
înțepă prada. Acustic, prinderea ghearelor sale produce o bulă de cavitație
care se mișcă cu o viteză de 100 km / h (62 mph) care generează un sunet
care atinge 218 decibeli. (Pentru perspectivă, un tunet este de 120 de
decibeli, iar un jet care decolează la 80 de metri distanță va genera 150 de
decibeli, ceea ce este suficient de puternic pentru a-ți rupe timpanul.)
Click pe creveta pistolului durează doar o milisecundă. Dar în acea
milisecundă, bula de cavitație care se prăbușește produce căldură de peste
5.000 K (4.700 ° C). În comparație, temperatura de suprafață a soarelui
este estimată la aproximativ 5.800 K (5.500 ° C). Unda sonoră produce,
de asemenea, o explozie de lumină prin sonoluminescență, despre care se
crede că ar provoca temperaturi de patru ori mai mari decât ale soarelui
(în jur de 20.000 de Kelvin) în miezul bulei care se prăbușește.
30.Modul în care aceste specii de creveți generează suficientă putere pentru
îndeplinirea acestor fapte pătrunde până la una dintre realizările cheie ale
acestei cărți, și anume, că există surse de energie disponibile pentru
viețuitoare care depășesc cu mult orice estimare convențională sau
mecanisme acceptate în mod curent astăzi. Dacă organismele la fel de
diminutive precum creveții sunt capabili să exploateze suficientă energie
zero pentru a produce temperaturi la fel de fierbinți ca soarele, iar
mitocondriile din corpul nostru sunt capabile să exploateze trilioane de
miliarde de volți de energie potențială și să o transforme în materie, doar
în timp. va spune ceea ce suntem cu adevărat capabili de a realiza.
31.Când vine vorba de Noua Biologie, convergența dintre biologia cuantică,
epigenetică, corpul minte și medicina narativă și spiritualitatea nu a fost
niciodată mai convingătoare și mai interesantă decât în prezent. În cadrul
nexusului acestor discipline, putem ajunge acum la explicații plauzibile

39
 pentru fenomene care, timp de multe decenii și, în unele cazuri, secole, au
părut adesea fantastice, nedumerite și eretice.
32. References: 
33.48 Katherine M. Tyner, Raoul Kopelman, and Martin A. Philbert, “‘Nanosized
Voltmeter’ Enables Cellular-Wide Electric Field Mapping,” Biophysical Journal,
no. 4 (August 15, 2007): 1163–74, https://doi.org/10.1529/
biophysj.106.092452. 
34.49 Nick Lane and William Martin, “The Energetics of Genome Complexity,”
Nature 467, no. 7318 (2010): 929–34, https://doi.org/10.1038/nature09486 
35.50 H. B. G. Casimir and D. Polder, “The Influence of Retardation on the
London-van Der Waals Forces,” Physical Review 73, no. 4 (February 1948):
360–72, https://doi.org/10.1103/PhysRev.73.360. 
36.51 Michael Grothaus, “These Gloves Let You Climb Walls Like Spider-Man,”
Fast Company, January 28, 2016, https://www.fastcompany.com/3056023/
these-gloves-let-you-climb-walls-like-spider-man. 
37.52 Elliot W Hawkes et al., “Human Climbing with Efficiently Scaled Gecko-
Inspired Dry Adhesives,” Journal of The Royal Society Interface 12, no. 102
(January 6, 2015): 20140675, https://doi.org/10.1098/rsif.2014.0675. 
38.53Austin Booth and W. Ford Doolittle, “Eukaryogenesis, How Special Really?,”
Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of
America 112, no. 33 (August 18, 2015): 10278–85, https://doi.org/10.1073/
pnas.1421376112. 
39.54Douglas Wallace, “KCU - University Lecture Series - Dr. Douglas Wallace,”
YouTube video, 1:14:46, Kansas City University of Medicine and Biosciences,
May 3, 2016, 24:30, https://www.youtube.com/watch?v=ahlDLjf8c90. 
40.55R. Sherr, K. T. Bainbridge, and H. H. Anderson, “Transmutation of Mercury
by Fast Neutrons,” Physical Review 60, no. 7 (October 1941): 473–79,
https://doi.org/10.1103/PhysRev.60.473.
41.56Jean-Paul Biberian, “Biological Transmutations: Historical Perspective,” The
Journal of Condensed Matter Nuclear Science 7 (January 2012): 11–25.
42.57. Robert A. Nelson, Adept Alchemy (self-pub., 2000), 101.
43.58 Jöns Jacob Berzelius, Treatise on Mineral, Plant & Animal Chemistry (Paris,
1849), cited in Nelson, “Biological Transmutations,” part II, chap. 8 in Adept
Alchemy (self-pub., 2000).
44.59.Hideo Kozima, “The TNCF Model—a Phenomelogical Model for the Cold
Fusion Phenomenon,” Cold Fusion 23, 18 (1997): 43–47.
45.60 Miklós Müller et al., “Biochemistry and Evolution of Anaerobic Energy
Metabolism in Eukaryotes,” Microbiology and Molecular Biology Reviews 76,
no. 2 (June 2012): 444–95, https://doi.org/10.1128/mmbr.05024-11.
46.61
47.62. Christopher Earls Brennen, Cavitation and Bubble Dynamics (New York:
Oxford University Press, 1995).
48.63. Max Fomitchev-Zamilov, “Cavitation-Induced Fusion: Proof of Concept,”
Quantum Potential Corporation, September 9, 2012.
49.64. Claudia Eberlein, “Sonoluminescence as Quantum Vacuum Radiation,”
Physical Review Letters 76, 20 (1996): 3842–3845,
https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.76.3842.
50.Jean-Paul Biberian, “Biological Transmutations: Historical Perspective,” The
Journal of Condensed Matter Nuclear Science 7 (January 2012): 11–25.
51.57. Robert A. Nelson, Adept Alchemy (self-pub., 2000), 101.
52.58. Jöns Jacob Berzelius, Treatise on Mineral, Plant & Animal Chemistry
(Paris, 1849), cited in Nelson, “Biological Transmutations,” part II, chap. 8 in
Adept Alchemy (self-pub., 2000).

40
 53.59. Hideo Kozima, “The TNCF Model—a Phenomelogical Model for the Cold
Fusion Phenomenon,” Cold Fusion 23, 18 (1997): 43–47.
54.60. Miklós Müller et al., “Biochemistry and Evolution of Anaerobic Energy
Metabolism in Eukaryotes,” Microbiology and Molecular Biology Reviews 76,
no. 2 (June 2012): 444–95, https://doi.org/10.1128/mmbr.05024-11.
55.61. S. Goldfein, “Energy Development from Elemental Transmutations in
Biological Systems: Final Report December 1977–April 1978,” Army Mobility
Equipment Research and Development Center, Fort Belvoir, VA, January 1,
1978.
56.62. Christopher Earls Brennen, Cavitation and Bubble Dynamics (New York:
Oxford University Press, 1995).
57.63. Max Fomitchev-Zamilov, “Cavitation-Induced Fusion: Proof of Concept,”
Quantum Potential Corporation, September 9, 2012.
58.64. Claudia Eberlein, “Sonoluminescence as Quantum Vacuum Radiation,”
Physical Review Letters 76, 20 (1996): 3842–3845,
https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.76.3842.
59.Jean-Paul Biberian, “Biological Transmutations: Historical Perspective,” The
Journal of Condensed Matter Nuclear Science 7 (January 2012): 11–25.
60.57. Robert A. Nelson, Adept Alchemy (self-pub., 2000), 101.
61.58. Jöns Jacob Berzelius, Treatise on Mineral, Plant & Animal Chemistry
(Paris, 1849), cited in Nelson, “Biological Transmutations,” part II, chap. 8 in
Adept Alchemy (self-pub., 2000).
62.59. Hideo Kozima, “The TNCF Model—a Phenomelogical Model for the Cold
Fusion Phenomenon,” Cold Fusion 23, 18 (1997): 43–47.
63.60. Miklós Müller et al., “Biochemistry and Evolution of Anaerobic Energy
Metabolism in Eukaryotes,” Microbiology and Molecular Biology Reviews 76,
no. 2 (June 2012): 444–95, https://doi.org/10.1128/mmbr.05024-11.
64.61. S. Goldfein, “Energy Development from Elemental Transmutations in
Biological Systems: Final Report December 1977–April 1978,” Army Mobility
Equipment Research and Development Center, Fort Belvoir, VA, January 1,
1978.
65.62. Christopher Earls Brennen, Cavitation and Bubble Dynamics (New York:
Oxford University Press, 1995).
66.63. Max Fomitchev-Zamilov, “Cavitation-Induced Fusion: Proof of Concept,”
Quantum Potential Corporation, September 9, 2012.
67.64. Claudia Eberlein, “Sonoluminescence as Quantum Vacuum Radiation,”
Physical Review Letters 76, 20 (1996): 3842–3845,
https://doi.org/10.1103/PhysRevLett.76.3842.

Cap final, Bad Lobenstein 29.04.20

41
Destinul acestei lucrări este unul oarecum ciudat pentru că, la mijlocul celui de
al șaselea deceniu al secolului trecut, primele cinci capitole erau deja finalizate
și pregătite pentru publicare. Am amânat, credeam atunci că pentru scurt timp,
decizia „bun de tipar” deoarece doream să adăugăm și rezultatele ultimei serii
ale unor reverificări de laborator. Timpul de așteptare, al acestor probe de
laborator nefiind precizat, s-a prelungit sine die…, cincizeci de ani! Am
redescoperit lucrarea abandonată jumătate de veac și am constatat, comparând
ideile noastre de atunci cu noutățile aduse de cercetarea la zi în biologie, faptul
că raționamentele noastre nu păreau de loc perimate, ideile de atunci fiind încă
valabile și calculele corecte dar, am observat că aspectele care ne suscitaseră
interesul pe atunci persistă, în sensul că unanimitatea cu care biologia admitea,
pe atunci, faptul că energia necesară metabolismului biosistemelor ar fi perfect
acoperită de activitatea mitocondrială, a rămas neclintită, fapt care, bănuim noi,
a descurajat multe intenții de investigare a bioergogenezei. În plus, recitind
materialul ne-am dat seama susținerea cauzei noastre poate fi susținută cu
câteva argumente suplimentare care completează materialul cu noutăți de ultimă
oră. Ipoteza propusă de noi în urmă cu cincizeci de ani privește, pe de o parte,
prezența unei surse energogene alta decât cea mitocondrială, cât și cu unele
aspecte noi pe care le ridică bioenergetica din perspectivă evoluționistă. Pornind
de la faptul că atributul esențial al lumii vii este caracterul evolutiv al acesteia
am constatat că nu au fost identificate procesele și structurile specifice
ergogenezei conform cu nivelele etapelor parcurse de organismele vii, fapt pe
care îl considerăm o carență a modelului de biosistem imaginat de biologia
modernă. Se cunosc bine succesele care au încununat cercetarea problemelor
legate de embriologia sistemelor vii pluricelulare, dar acest nivel,
embriogeneza, nu înseamnă și începutul vieții pe pământ, ci rezultatul unui
proces evolutiv parcurs de materia vie de la simplu la complex, progresie care
se numește filogenză. Aceste manifestări nu au fost urmărite și prin cercetări
dedicate studiului funcțiilor energetice. Dacă sub aspectul studierii modului de

42
structure a organismelor, știința modernă pare să nu mai aibă dubii, fiind un
adevăr demonstrat că structura lor se perfecționează continuu, atunci, rezultă că
și modul în care este furnizată energia necesară acestor procese trebuie să fie
urmată de aceleași imperative de căutare pentru că evoluția, care este
„creatoare de veșnică noutate” cuprinde nu numai forma, ci și forța care duce la
organizarea formelor și a menținerii acestora. „Lumea e deci neisprăvită în
însăși substanța ei metafizică. Este etern provizorie și veșnic imprevizibilă: în
toate momentele și-n toate locurile ei; în toate aspectele ei”, arată DD Roșca p.
158. Dacă structurii îi recunoaștem materialitatea, apartenenței la lumea fizică,
atunci, avansăm ideea că bioenergia ține de domeniul metafizicii. Vom reveni
mai târziu să susținem această idee. În condițiile în care lumea vie se
perfecționează în sens material, este logic ca și procesele care dinamizeaă aceste
substrate corpusculare să urmeze același curs. Dar, se pare că, biologia modernă
este satisfăcută limitându-se la cunoașterea aspectelor dinamice chimice, cle
care duc la formarea ATP-ului. Din punct de vedere evolutiv considerăm că
există o neconcordanță care ni se oare flagrantă: formarea structurilor și
manținerea ordinii lor necesită energie care să susțină aceste dezvoltări. Nu am
identificat nici în literatura actuală acestă condiție, deși am petrecut încă doi ani
investigând, câte informații am putut accesa, și nu au fost de loc puține. Cu
prilejul acestui demers am constatat că în cei cinci zeci de ani biologia s-a
îmbogățit cu mijloace tehnologice de cercetare remarcabile, s-a putut îmbogăți
și cu multe cunoștințe produse biochimie, matematică și mai ales din fizica
cuantică. Motoul capitolului III, preluat de la Claude Bernard este următorul:
“Proprietățile vitale nu sunt altceva decât proprietăți fizice complexe, și în
consecință, proprietățile pe care noi le considerăm acum caracteristici ale
materiei vii, vor fi recunoscute într-o zi ca fiind condiționate numai de către o
anumită complexitate a structurii acestei materii”, vrem să spunem că această
idee ar fi putut determina dedicarea unui volum de muncă semnificativ în acestă
direcție sugerată de marele fiziolog francez. Am constatat cu satisfacție că

43
această premoniție, motivațională încă din perioada de elaborare a materialului
dedicat temei care interesează existența sursei de energie necesară apariției și
menținerii vieții este încă valabilă, fizica continuând să rămână inspiratoare și
furnizoare de noi direcții de cercetare a lumii vii. Spunem aceasta deoarece
modelul de ergogeneză propus de noi ține tocmai de domeniul fizicii, aspect
care este identificat de cercetarea actuală. Astfel, într-un material sugestiv
intitulat „Fizica din spatele sistemelor vii”, Nicole E. Radde, arată că biologia
modernă, care are o lungă tradiție în înțelegerea și caracterizarea sistemelor
deschise disipative și complexe își are rădăcinile în lumea fizicii. Autoarea, în
calitatea sa de director al Centrului de cercetare a sistemelor biologice
(SRCSB), dirijează un colectiv provenit din mai multe universități europene, și,
referindu-se la obiectul de activitate al institutului, arată că SRCSB operează
peste granițele disciplinelor tradițional separate, oferind cadrul pentru integrarea
perfectă a științelor vieții, a sistemelor vii și ingineriei. SRCSB este un centru
de cercetare a cărui obiect de activitate constă în coordonarea, cercetarea și
instruirea interdisciplinară de pionierat în studiul biologiei sistemelor a
Universității din Stuttgart. Cercetările colectivului, arată mai departe N.R.
Radde, „se concentrează pe modelarea și analiza proceselor de reglare
intracelulară. Scopul final, constă în dezvoltarea și aplicarea metodelor
matematice pentru a facilita o mai bună înțelegere a funcționării biosistemelor, a
subsistemelor lor particulare și a organizării mecanismelor de reglare
moleculară în general. Grupul lucrează în strânsă colaborare cu parteneri din
domeniul biologiei moleculare și celulare, concentrându-se în special pe
următoarele subiecte: modelarea proceselor dinamicii de reglare intracelulară,
abordări statistice bazate pe eșantionare și predicții pentru estimarea diferiților
parametri, metode de analiză pentru rețelele de reglare intracelulară bazate pe
topologia rețelelor”. https://www.srcsb.uni-stuttgart.de. Activitatea de cercetare
extrem de complexă este impresionantă, dar nu se ocupă, din câte am observat,
și de identificarea surselor de energie și studiul adecvării calității acestora

44
tipului de funcții pe care le servec. Aceste informații ne atrag atenția că biologia
modernă încă mai are de lămurit și alte probleme ridicate de ergogeneză, chiar
dacă pentru aceasta va trebui să schimbe paradigma acestui domeniu de
cercetare, în care se încadrează și tema lucrării noastre care constă, de
asemenea, în „analiza proceselor de reglare intracelulară, reprezentată de „bio
microfizică, ramură de graniță în cercetarea proceselor materiei vii, care este
creditată de lumea științifică cu o poziție de cea mai mare importanță în biologia
modernă ce poate fi, pe drept cuvânt, considerată temelia modelelor care pot
explica lumea vie”, susține N.R. Radde. Nicole E. Radde, Marc-Thorsten Hütt, .
The Physics behind Systems Biology, EPJ Nonlinear Biomedical Physics,
volume 4, 7(2016).
Dacă în anii șaizeci ai secolului trecut, perioadă în care am redactat lucrarea
noastră, dezvoltarea fizicii cunoștea un avânt impresionant, generând un interes
crescut pentru largi categorii de specialiști, ca o consecință a faptului că „noua
fizică” aducea o schimbare radicală a viziunii despre lume, în prezent lucrurile
sunt și mai avansate. Fizica newtoniană pierdea din supremație dovedindu-se a
fi doar un aspect particular al „noii fizici”, pentru ca la ora actuală această stare
de lucruri să fie și mai clară. Relativitatea și cuantismul au condus la
dezvoltarea unor modele mai potrivite înțelegerii și descrierii lumii pe baza
acestor noi concepte. Cu toate acestea, nici fizica cuantică, nici relativismul se
pare că nu satisfac nivelul optim de generalizare, ci mai degrabă, rămân și
acestea doar un aspect special și important al unui alt cadru și mai general, de
exemplu cel al teoriei sistemelor, preciza în deceniul al șaptelea al secolului
trecut un specialist în fizica cuantică, F. Capra. Capra, F. , Înțelepciune aparte,
Ed. Tehnică, Buc., 2004, pp. 70-71.
Teoria sistemelor, domeniu de cercetare interdisciplinar, este o teorie care
combină tehnici experimentale cu modelarea matematică și analiza modelului,
cu scopul de a înțelege cum apar diferitele funcții biologice pe baza
interdependențelor dintre complexele atomo-moleculare. Bornholdt S. Less is
more in modeling large genetic networks. Science. 2005; 310(5747):449–50.

45
Astfel de modele, datorită caracterului neliniar și flexibil, descriu cu mare
acuratețe dinamica rețelelor gigante formate din macromolecule aflate în
interacțiune în spațiul intracelular, reușind să explice o varietate uriașă de
comportamente, se pretează folosirii ca bază de comparație între conținutul
materialului nostru vechi de peste cincizeci de ani și rezultatele mult mai
proaspete ale cercetărilor de astăzi. Teoria sistemelor este de asemenea un
mijloc de investigare prolific în biologia modernă deoarece privește lumea în
termeni de interrelații și interdependențe ale tuturor fenomenelor, cadru ale
cărui proprietăți nu se pot reduce la cele ale părților componente. Sistemele vii
sunt organizate astfel încât formează structuri multistratificate, fiecare nivel
fiind alcătuit din subsisteme care sunt întregi, cu privire la părțile lor, și părți, cu
privire la întregii mai mari. Koestler numește astfel de componente bivalente
„holoni”, Arthur Koestler, Ghost in the Machine (1967, p. 48) iar Gregory
Bateson, pentru a sublinia importanța dinamicii în sistemele vii, le
caracterizează folosind termenul „holomișcare”, Bateson, G, Mind ad Nature,
New York, Dutton, 1979 pentru că acestea sunt sisteme atât ca parte, cât și ca
întreg, având două tendințe opuse: o tendință integrativă, de a funcționa ca și
component a unui întreg mai mare, dar și o tendință de autoimpunere, de
conservare, a autonomiei individuale. Prin impunerea individualității se obține
menținerea ordinii stratificate a sistemului, dar trebuie să se și supună cerințelor
întregului, pentru a face ca acesta să fie durabil. Koestler, Arthur, The Ghost in
the Machinwe 1968, Jnus, London: Hutchinson pp. 360-365. Ori, ordinea
stratificată a sistemelor nu poate fi menținută decât cu contribuția energiei, dar
așa cum se știe, organismele își pot menține ordinea doar dacă sursele lor
produc o energie potrivit necesităților fiecărui subsistem. Acest lucru înseamnă
că pretențiile (necesitățile) de tip energetic ale holon-ilor care compun un sistem
nu sunt omogene deoarece specificul depwendent de nivelul ierarhic al fiecărui
strat este diferit de al celorlalte. Astfel, nivelul pe care este plasat subsistemul se
ordonează, în cursul filogeniei, fiind emergent, structurat sub acțiunea mediului
extern în momente diferite și în condiții dictate de specificitatea fiecărui
moment. O dovadă care susține această afirmație rezidă din faptul că într-un
acelaşi biosistem coexistă mai multe tipuri de structuri și variante de
ergogeneză. Știm aceasta de la mulţi autori care au arătat (Dolezal et al. 2006;
Neupert & Herrmann 2007; Bolender et al. 2008; Hildenbag și colab. 2008;
Mokranjac & Neupert 2009), că majoritatea proteinelor mitocondriale sunt
codificate în nucleu și importate din citosol și de asemenea că majoritatea
mitocondriilor importă și ARNt (Salinas et al. 2008).

46
În multe cazuri, clasificarea speciilor a fost făcută pe baza caracteristicilor
morfologice având în vedere nivelurile ierarhice care au contribuit la edificarea
lor. Adeseori studiile moleculare confirmă constatările făcute pe baza acestor
caracteristici morfologice, dar există și multe abateri. Pentru a rezolva aceste
probleme se apelează la o metoda modernă: filogenetica moleculară a cărei
sarcină principală este analiza construcției arborelui filogenetic. Dar orice
construcție biologică are loc numai cu participarea energiilor. Un arbore
filogenetic arată că relațiile filogenetice dintre secvenţe, sau specii ale
organismelor duc la edificarea, sub presiunea variațiilor energetice ale mediului
extern, de noi structure. Łukasz Podsiadło, Małgorzata Polz-Dacewicz,
Molecular evolution and phylogenetic implications in clinical research,
Department of Virology, Medical University, Lublin, Poland, Annals of
Agricultural and Environmental Medicine 2013, Vol 20, No 3, 455–459. În
aceste condiții paradigma care explică evoluția trebuie să fie mult mai atent
orientată în direcția evaluării importanței activităților energetice. În acest sens,
la metoda filogenetică, între altele, am apelat și noi folosind tehnicile specifice
acestui domeniu și observând că tipul de energie și modul de producere al
acesteia trebuie să fie adecvat fiecărui nivel nou apărut și, mai ales am urmărit
identificarea modurilor de ergogeneză dobândite și adăugate celor precedente.
Spunem adăugate, deoarece observațiile noastre sunt de natură să susțină idea că
un sistem viu nu are cum și de ce să elimine un câștig care s-a dovedit util
evoluției. Este importantă conservarea nivelelor ierarhice pentru că acestea
reprezentă treptele pe care se fundamentează viitoarele construcții tisulare care
asigură creșterea și dezvoltarea biosistemelor.
ZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZZ
Multe teorii și concepte dezvoltate în fizică se pretează studiului sistemelor
biologice, deoarece fizica, conform lui Alon U., 2007, prin natura sa, caută
teorii și cadre de unificare ale fenomenelor. Alon U, 2007, Network motifs:
theory and experimental approaches. Nat Rev Genet. 2007; 8(6):450–61.
Indubitabil, contribuțiile matematicii, chimiei și într-o măsură însemnată a
fizicii, aplicate biologiei, sunt extrem de productive contribuind la dezvoltarea
acesteia din urmă, dar, cu toate acestea, există și o anumită neîmplinire, anume
lipsa aclui detaliu de care ține funcționarea, biodinamica materiei vii, mai
precis, de procesele pe baza căreia aceasta utilizează cantitățile de energie cele
mai potrivite conform nevoilor metabolice și a stadiului de dezvoltare. Conform

47
biologiei moderne, producerea energiei necesară funcționării organismelor cade
în sarcina unui singur mecanism cu variantele sale: cel reprezentat de structurile
mitocondriale aerobe și anaerobe. Dacă nu ar fi așa cum s-ar explica diversitatea
excepțională caracteristică lumii vii? Ori, tocmai biologia este ramura științei
care arată că organismele, în funcție de mediul în care sunt plasate, dețin
mijloace adecvate de extragere și utilizare a energiei. Împărțirea modului de
ergogeneză, după tipul de a obţine și urilza energia, în organisme aerobe și
anaerobe. Apoi, acestea la rândul lor, cunosc o variabilitate importantă de
subcaracteristici. Acest aspect a prilejuit primele noastre observații anume că,
necesitățile energetice ale lumii vii, nu pot fi satisfăcute exclusiv de organite
aerobe și/sau anaerobe, deoarece ontologia și metabolismele materiei vii apare
total neclară prin aceea că viața este rezultatul unui process evolutiv de la
anorganic la organic, de la structurile subatomice la cele chimice. Această
dinamică a materiei ne-a condus la ideea că producerea energiei în cantități și
momente potrivite nivelului evolutiv al sistemelor în diferite etape de dezvoltare
impune prezența și a altei surse, identificată de noi în reacția de fisiune nucleară
în lanț a azotului. Legat de acest aspect ne punem și astăzi întrebarea (pe care în
materialul elaborat pe atunci nu am dezvoltat-o): dacă în celule este prezentă o
astfel de structură, atunci căror nevoi răspunde aceasta și cum anume se
integrează ea în economia biosistemelor? Demersul nostru nu a rămas doar o
simplă ipoteză și susținem aceasta deoarece am obţinut, încă din perioada de
elaborare a prezentului material, validarea empirică (vezi terapia tumorilor
canceroase la animale de laborator cu gadoliniu). Pe vremea când cercetam
valabilitatea ipotezei noastre eram motivați, în cea mai mare măsură, de
entuziasmul general datorat succeselor repurtate de științele tari (matematică,
fizică, chimie), cât și de rapiditatea cu care aplicațiile practice inspirate de
cercetările științifice îndrăznețe validau, unele după altele, ipotezele formulate
de noua fizică. Alături de aceste discipline biologia înregistra și ea semnificative
succese (biologia moleculară, codul genetic, inginerie genetică etc). Tocmai din
acest motiv ne-am întrebat de ce totuși, aspectele legate de problematica bio
ergogenezei a rămas limitată doar la cercetarea dispozitivului mitocondrial,
interes de altfel, absolut de loc neglijabil, dar care, din punct de vedere evolutiv,
constituie o lacună. Investigațiile noastre au identificat un fapt semnificativ și
anume că oxidarea carbonului, avansată de Lavoisiere și apoi însușită și de
științele academice, ca modalitate de susținere a vieții, nu poate oferi cantitatea
și calitatea de energie necesară și suficientă pentru a explica modul de
funcționare al biosistemelor. Ca dovadă, biochimiștii au observat că aspectele
legate de bio ergogeneză nu pot fi limitate doar la oxidarea carbonului, energia
rezultată dinacest proces nefiind suficientă susținerii metabolismului, mai ales a
celui animal și au identificat o sursă suplimentară de energie reprezentată de

48
oxidarea hidrogenului, care este o modalitate mult mai eficientă decât
combustia carbonului. Fructificarea deplină a problematicii ridicate de noi
presupunea pe de o parte publicarea acestor considerații în vederea unei analize
suplimentare, dar și de continuarea investigațiilor de laborator. Acest lucru nu a
mai avut loc deoarece, antrenați fiind în fluxul evenimentelor specifice vieții
studențești, am amânat lucrarea sine die, această întârziere justificâdu-se și în
idea că vom continua lucrul în viitor din poziția alcătuirii unui colectiv mai larg
de cercetare.
Analiza bioergogenezei chimice.

Mitocondriile și organitele asemănătoare mitocondriilor sunt componente

esenâiale a inventarului celulelor eucariote. Originea lor poate fi urmărită până
la un eveniment endosimbiotic între ceea ce probabil erau două organite
procariote: o celulă gazdă cu descendență incertă și un simbiont intracelular cu
trăsături caracteristice a unei proteobacterii (Lang et al. 1999; Andersson et al.
2003; Dyall et al. 2004). Genomica comparativă sugerează că mitocondriile și
organele asemănătoare mitocondriilor: hidrogenozomi și mitozomi, au o origine
evolutivă monofiletică, cu evenimentul endosimbiotic inițial cu 1,5 Gyr
(abreviere astronomică pentru un miliard de ani) (vanderGiezen & Tovar 2005;
vanderGiezen și colab. 2005). Se știe că majoritatea proteinelor mitocondriilor
sunt codificate în nucleu, transferate în citosol și importate în mitocondrii.
(Dolezal et al. 2006; Neupert & Herrmann 2007; Bolender et al. 2008;
Hildenbag și colab. 2008; Mokranjac & Neupert 2009). Importul acestor
macromolecule, atât proteine, cât și a ARNt (o genă umană) reprezintă un
aspect cheie al biogenezei mitocondriale. Caracteristicile comune ale
mitocondriilor și organitelor asemănătoare mitocondriilor sunt membrana dublă
și faptul că proteomul lor este dobândit prin importul de proteine codificate de
nucleu prin citosol.
NM: dacă proteinele provin din citosol înseamnă că energia edificării acestora
nu este una de natură mitocondrială, ci pre-mitocondrială, posibil de
proveniență anaerobă. „Dispozitivele de translocare a proteinelor din exterior
până la membrana interioară constau, cu unele variații, unui set de componente
de bază conservate”, arată vanderGiezen & Tovar 2005, prin urmare anteriore,
(adică pre-mitocondriale, spunem noi), „deoarece, luând în considerare
morfologia organitelor și capacitățile lor metabolice, se constată că între
organitele asemănătoare mitocondriilor din diferite organisme există diferențe
uluitoare”, după autorii mai sus citați și tot ei cred că acest lucru nu ar trebui să
fie atât de surprinzător, având în vedere că „și mitocondriile și celelalte structuri
cu care se înrudesc au coevoluat într-un timp”. Rezultatul net este o colecție de
variante mitocondriale din punct de vedere morfologic, genetic și funcțional,
(adică ergogen n.n.) care pot fi împărțite în trei grupe principale: mitocondrii
„clasice”, hidrogenozomi și mitozomi (vanderGiezen și colab. 2005), care se

49
găsesc în toate eucariotele aerobe. Activitatea lor metabolică majoră este
producerea ATP prin fosforilare oxidativă a piruvatului în cadrul ciclului
acidului citric.. Cu toate acestea, în timp ce mitocondriile supun o mare parte
din proteom direct sau indirect fosforilării oxidative, totuși nu numai aceasta
este funcția mitocondrială esențială pentru promovarea vieții în toate condițiile
pe care le poate prezenta mediul extern. De exemplu, există microorganisme
precum Saccharomyce cerevisiae sau Trypanosoma bruce în sânge care pot trăi
fără fosforilare oxidativă – dar, aceste organisme necesită totuși mitocondrii
datorită faptului că mitocondriile sunt singurul loc unde are loc biogeneza
clusterelor FeS, cofactori esențiali din proteinele mitocondriale și citosolice
(Lill & Mu¨hlenhoff 2008). Mitocondriile joacă, de asemenea, roluri cheie în
biosinteza hemului, homeostaziei Ca2+ şi, la metazoare, în accentuarea
apoptozei. Ori, aceste funcții și stări reprezintă aspecte ale unor procese
evolutive specifice nivelelor de organizare celulară în cadrul filogeniei de la
simplu la complex și de la metabolism anaerob la cel aerob. Hidrogenozomii
produc și ei ATP, fermentând piruvatul în acetat, CO2 și hidrogen molecular (de
unde și numele). Astfel, hidrogenozomii pot fi considerați ca echivalentul
anaerob al mitocondriilor (Muller 1993; Hackstein et al. 1999). Hidrogenozomii
se găsesc în eucariote microbiene neînrudite filogenetic dar viețuiesc în medii
anaerobe similare. Mitozomii reprezintă a treia clasă de organite asemănătoare
mitocondriilor, caracteristica lor este faptul că nu produc ATP și nu au genom
organelar.
Mitozomii au fost găsiți în organismele anaerobe sau micro aerofile care nu au
mitocondrii clasice. (Mai et al. 1999). Singura funcție atribuită mitozomilor este
deci, a prezenței clusterelor FeS (Tovar et al. 2003; Goldberg şi colab. 2008), în
timp ce mitocondriile și hidrogenozomii, pe lângă această funcție, fabrică și
ATP.
Studiul mitocondriilor clasice, hidrogenozomilor și mitozomilor facilitează
posibilitatea aprecierii diversității metabolice a țesuturilor în funcție de gradul
de complexitate al nivelul ierarhic de dezvotare al sistemelor în cauză.
Eucariotele divergente care s-au separat timpuriu (primitive) din rădăcina
filogenetică comună este de așteptat să fi păstrat trăsăturile strămoșilor, dar
modul în care grupurile like mitocondriale sunt legate între ele este încă
necunoscut. De exemplu, protozoare precum tripanosomatide, Giardia și
Trichomonas nu sunt nici timpuriu divergente, nici mai primitive decât alte
organisme. (Dacks et al. 2008). Aceasta ilustrează că în timp ce toate organitele
asemănătoare mitocondriilor provin dintr-un singur eveniment endosimbiotic,
ceea ce descriem ca hidrogenosomi și mitozomi a evoluat independent de
ramurile diferitelor eucariote ale arborelui evolutiv. Dacks (Dacks et al. 2008)
crede că absența trăsăturilor specifice „divergenței timpurii” s-ar explica în cele
mai multe cazuri cel mai bine prin pierderea unor componente, mai degrabă
decât prin reflectarea stării ancestrale, noi credem însă că lucrurile stau exact
invers, în sensul că hidrogenozomii și miozomii sunt forme de evoluție către

50
desăvârșirea aparatelor ergogene sub formă de miticondrie clasică! În schimb,
considerăm asemenea aceluiași Dacks, că nu există nicio îndoială asupra
faptului că dobândirea unui endosimbiont bacterian și transformarea lui
ulterioară în mitocondrie a fost un eveniment cheie în istoria evoluției timpurii a
eucariotelor. Acest succes, în opinia noastră se datorează nu doar selecției
naturale, ci și existenței unui mod de ergogeneză altul decât cel chimic, adică
unul mitocondrial. Faptul că mitocondrionul nu degenerarea până la formarea
hidrogenozomilor și miozomilor a determinat menţinerea simbiozei şi a
conversiei endosimbiontului într-un organitcomplex, arată (Embley & Martin
2006) discuțiile pe această temă continuând să fie aprins dezbătut și astăzi
întrucât scenariile în cauză diferă prin natura tipurilor de metabolismel propuse.
În plus considerăm că este neeconomic să construiești ceva util de care la un
moment dat să te dispensezi. De asemenea, principiul economicității trebuie
respectat de oarece în cursul dezvoltării unui sistem raționalizarea energiei este
o condiție de care depinde ordinea internă a sistemelor.
Lui Feagin (Feagin 2000), i se pare interesant că în ciuda tuturor acestor
nepotriviri, în cazul mitocondriilor clasice, aceaste pierderi nu au ajuns
niciodată la o maximă degenerare. Observăm cu ușurință că finalizarea, ca
degenerare a mitocondriilor, nu este posibilă deoarece acestea reprezintă o stare
de maximă perfecționare și nu de involuție a acestui organit.
Dat fiind faptul că doar câteva proteine (doar trei) sunt de fapt produse în
interiorul organitului, existența unui genom mitocondrial apare ca o incredibilă
risipă de resurse (Feagin 2000). Din motive pe care încă nu le înțelegem deplin,
se pare că nu este posibil să se susțină fosforilarea oxidativă fără a produce
anumite proteine în interiorul organitelor precizează Trevor Lithgow and
André Schneider, Evolution of macromoleculaitimport pathways in
mitochondria, hydrogenosomes and mitosomes, Phil. Trans. R. Soc. B 2010
365, 799-817 ori această condiție ilustrează pe deplin că mitocondriile slasice
reprezintă stadiul final al evoluției mitozomilor și hidrogenozomilor.
Cu puține excepții, proteinele codificate de genomii mitocondriali sunt
componente ai lanțului respirator mitocondrial, în plus, existența unui genom
mitocondrial este costisitoare deoarece acesta trebuiește menținut, replicat și
exprimat, încât doar construirea unei mitocondrii necesită peste 100 de proteine
(de ex. aproximativ 80 proteine ribozomale, 20 aminoacil-ARNt sintetaze şi
factori de translaţie) precum şi cel puţin 22-24 de ARN structurali diferiți
(ARNr și ARNt). Întregul genom al hidrogenozomilor și miozomilor nu a fost
pierdut, cu nu era încă format, deoarece modificările adaptative impuse de
mediu în acea perioadă nu dezvoltaseră mecanismele energetice potrivite să
realizeze sinteze proteice care să producă genomii specifici stadiului evolutiv
dat.
Filogenetic, considerăm că primul mecanism like mitocondrial este mitozomul.
Acesta nu are încă funcție ergogenă, ci doar de proteinogeneză. Abia odată cu
evoluția către hidrogenozom i se adaugă și capacitatea de a furniza ATP pe
51
lângă sinteza altor proteine. În aceste condiții familia mitocondrială se
desăvârșrște prin constituirea mitondriului clasic. În plus și cel mai important,
proteinele astfel rezultate trebuiau importate în mitocondrii. Câteva gene
proteice esențiale endosimbiontului, despre care se crede că au dispărut, de fapt
rolul lor a fost preluat de proteine preexistente (ce energie a contribuit la sinteza
lor, dacă nu energia de fisiune nucleară a azotului?!) codificate nuclear cu
echivalent funcții.
Considerăm că cea mai puternică dovadă până în prezent că hidrogenozomii,
mitozomii și mitocondriile au apărut cu toții dintr-un organit comun provine din
observațiile că toți împărtășesc același mecanism comun de import de proteine,
compus din complexele TOM și TIM, care au evoluat în mod special pentru a
importa în mitocondrii protein codate nuclear. (Dolezal et al. 2006).

Trevor Lithgow and André Schneider, Evolution of

macromoleculaitimport pathways in mitochondria, hydrogenosomes and
mitosomes, Phil. Trans. R. Soc. B 2010 365, 799-817

1. INTRODUCERE
(b) Filogenie eucariotă
Pentru a înțelege istoria evolutivă a importului proteinelor mitocondriale și
ARNt, este important să înțelegem relațiile evolutive între diferitele organisme
studiate anterior.

2. IMPORTUL DE PROTEINE MITOCONDRIALE

(a) Apariția importului de proteine

O serie de mecanisme moleculare servesc ca translocaze proteice pentru a
importa proteine mitocondriale codificate nuclear de la locul lor de sinteză din
citosol în compartimentele interne ale mitocondriilor.
Translocarea prin membrana exterioară este mediată de complexul TOM
(translocaza membranei exterioare a mitocondriilor), iar translocarea prin
membrana interioară este mediată de un complex TIM (translocaza membranei
interne a mitocondriilor). Un alt complex omniprezent, complexul de mașini de
sortare și asamblare (SAM), primește proteine importate destinate membranei
exterioare din complexul TOM și catalizează integrarea și asamblarea acestui
set select de proteine mitocondriale. Analiza datelor secvenței genomului arată
că organismele reprezentative, din supergrupurile majore, au toate un complex
SAM.
52
Subunitatea de bază a complexului SAM este o proteină numită Sam50 (Kozjak
et al. 2003; Paschen et al. 2003; Gentle et al. 2004), care este legată de proteina
bacteriană BamA (Omp85) și a fost moștenită de la un strămoș proteobacterian
al mitocondriilor.

Complexul de mașini de asamblare a butoiului beta (BAM), care conține

BamA, asamblează proteine bacteriene în membrana exterioară (Misra 2007;
Gatsos și colab. 2008; Knowles și colab. 2009), la fel cum complexul SAM
asamblează proteinele mitocondriale în membrana exterioară. . În timp ce
precursorul evolutiv al complexului SAM este clar, nu există translocaze
proteice bacteriene evidente care ar fi putut da naștere la complexele TOM și
TIM. Nu se știe dacă bacteriile importă proteine prin membranele lor exterioare
sau interioare. Există indicii că evoluția a făcut posibil acest proces deoarece
rolul lor a fost preluat de proteine codificate nuclear preexistente cu funcții
echivalente. Spre deosebire de proteinele codificate de gene transferate în
nucleu, cele mai multe dintre acestea au fost doar parțial importate în
mitocondrii, iar localizarea lor duală le-a permis să își îndeplinească simultan
funcția mitocondrială nou dobândită, precum și funcția lor citosolică
tradițională. Câte proteine sunt importate în mitocondrii este dezvăluită de
studiile proteomice mitocondriale cuprinzătoare în diferite organisme care au
identificat până la 1000 sau mai multe proteine diferite (Sickmann et al. 2003;
DaCruz et al. 2005; Millar et al. 2005; Panigrahi et al. 2009). Cele mai multe
dintre acestea sunt codificate nuclear, sintetizate în citosol și, prin urmare,
trebuie importate în mitocondrii. Nu numai proteinele, ci și genele ARNt au fost
pierdute în timpul evoluției mitocondriale. Această pierdere a fost foarte
variabilă: unele mitocondrii au păstrat setul total de gene ARNt mitocondriale,
multe au pierdut un subset și, în câteva cazuri, procesul s-a finalizat și întregul
set a fost pierdut (Schneider & Marechal-Drouard NM: aici este vb de f multe
procese care se soldează cu o sumedenie de pierderi de componenete
moleculare ARNt mitocondriale, fragmente sub formă de subseturi și în cțteva
cazuri întregul set.

Substraturile proteice (negre) traduse pe ribozomii citoplasmatici conțin

segmente de țintire elicoidale N-terminale care permit legarea lor la complexul
TOM de pe suprafața mitocondrială. Există șapte componente ale complexului
TOM, subunitățile Tom40, Tom7 și Tom22 (gri închis) fiind găsite în general la
eucariote, în timp ce celelalte subunități (gri deschis) se găsesc doar în
opisthokont. În mod similar, subunitatea Sam50 a complexului SAM are o
apariție comună la eucariote, în timp ce celelalte subunități ale acestui complex
sunt mai restrânse. Patru subunități ale complexului TIM23 (gri închis) sunt

53
comune regnurilor eucariote, în timp ce subunitățile prezentate în gri deschis
sunt limitate în apariția lor și probabil au evoluat mai târziu. Complexul TIM22
ar putea fi considerat o adăugare ulterioară la calea de import de proteine
(Schneider et al. 2008). Substraturile proteice trec de la complexul TOM la
complexele SAM, TIM22 sau TIM23 pentru transportul lor către membrana
exterioară, respectiv membrana interioară sau matrice. 802 T Lithgow & A
Schneider Review. Import mitocondrial de macromolecule Phil. Trans. R. Soc.
B (2010) Descărcat de pe rstb.royalsocietypublishing.org pe 3 februarie 2010,
este posibil să fi combinat aceste complexe din diferite părți de proteine
bacteriene, folosind proteine fără funcție anterioară în transportul proteinelor.
Direcționarea proteinelor către mitocondrii
Lucrările efectuate pe drojdii și alte organisme arată că secvențele de țintire pot
fi găsite la capătul N-terminal, C-terminal sau intern în proteinele destinate
mitocondriilor. Multe proteine de membrană, de exemplu, nu au secvența de
țintire N-terminală, de altfel tipică, care a fost bine studiată și s-a constatat că
apare pe aproape toate proteinele solubile și, de asemenea, pe multe proteine de
membrană. Rămâne, totuși, o generalizare utilă pozitivă că proteinele
mitocondriale sunt desemnate printr-o secvență amfipatică N-terminală,
încărcată pozitiv, care poate forma o spirală, afișând astfel caracteristici de
suprafață care sunt recunoscute de complexele TOM și TIM. În timp ce natura
secvențelor de direcționare mitocondrială este mai complexă, cu atâtea excepții
câte cazuri sunt care urmează regulă, o secvență simplă N-terminală, bazică,
amfipatică, elicoidală va direcționa chiar și un pasager al proteinei non-
mitocondriale de-a lungul căii de import al proteinei și în matricea
mitocondrială (Lemire et al. 1989). Suprafața hidrofobă a helixului amfipatic
este recunoscută de Tom20 și o suprafață încărcată pozitiv recunoscută de
Tom22 (Brix et al. 1999; Moberg et al. 2004; Saitoh et al. 2007; Yamano et al.
2008). Aceste aceleași segmente ale proteinei care adoptă o conformație a-
helical în contact cu Tom20 (Saitoh și colab. 2007) adoptă o conformație
extinsă atunci când sunt legate de peptidaza de procesare localizată în matrice
(MPP). Cum au evoluat secvențele de direcționare mitocondriale a fost o
întrebare dificil de abordat. Analizele detaliate folosind genomica comparativă
au evidențiat etapele ulterioare ale evoluției mitocondriale, de ex. modul în care
evadarea genelor (fie ADN-ul sau o copie a genei ARN) din endosimbiont ar
putea permite transferul în nucleu și integrarea în genom, cum rearanjamentele
adaptive ar putea permite exprimarea genelor și cum amestecarea exonilor și
alte evenimente de recombinare ar putea crea un mitocondrial secvența de
țintire (Brennicke și colab. 1993; Kadowaki și colab. 1996; Kurland și
Andersson 2000; Gray și colab. 2001). Un impuls major pentru dezvoltarea
complexului TOM, totuși, era probabil să se fi bazat pe caracteristici
pre-adaptative, literalmente segmente N-terminale amfipatice de bază, în
multe proteine bacteriene care ar servi ca informații țintelor mitocondriale
(Lucattini et al. 2004) . Aspectele structurale în secvențele de direcționare
54
mitocondriale sunt conservate în toate cele șase supergrupuri de eucariote:
proteinele mitocondriale de la animale sau ciuperci sunt direcționate către
mitocondriile din organisme din alte regnuri și invers (Bowler și colab. 1989;
Ha¨usler și colab. 1997; Alvarez-Fortes et al 1998, Bhaduri-McIntosh & Vaidya
1998, Murcha et al 2003, Dolezal et al 2005, Burri et al 2006, Uboldi et al
2006). În toate cazurile, secvențele de țintire studiate prezintă reziduuri
încărcate pozitiv într-un context care ar putea adopta un helix N-terminal,
amfipatic. În multe cazuri, secvența de țintire include, de asemenea,
caracteristici care ar putea ajuta la plierea acesteia într-o structură elicoidală și
extensii care ar permite procesarea de către proteaza membranei interioare
(IMP) foarte conservată sau peptidazele de procesare mitocondrială (MPP) în
spațiul intermembranar și matrice, respectiv .

Aceste proteaze au evoluat din peptidazele de procesare bacteriene: (i) IMP

este legată de peptidaza lider de procesare a secvenței semnalului și (ii) MPP
este legată de peptidazele subunităților individuale dintr-o proteobacterie
(Gakh și colab. 2002; Burri și colab. 2005; Brown și colab. al 2007; Smı´d et
al 2008). Aceleași secvențe de țintire pot servi la țintirea proteinelor între
toate cele trei clase de organite asemănătoare mitocondriale: secvențele
hidrogenozomale vizează proteinele în mitozomi sau mitocondrii, iar
secvențele mitozomale vizează proteinele către mitocondrii și
hidrogenozomi (Hausler et al. 1997; Dolezal și colab. 2005; Burri et al 2006;
Uboldi et al 2006). În toate cele trei cazuri, secvența de țintire de bază poate
fi un segment scurt care corespunde doar la două până la trei ture ale unei
spirale. Lucrările efectuate în Leishmania major au arătat că un motiv de
secvență simplă de numai opt reziduuri, care a descris o secvență amfipatică
de bază, a fost suficient pentru a prezice până la 100 dintre proteinele vizate
mitocondriilor numai din secvența genomului (Uboldi și colab. 2006). O
abordare bioinformatică personalizată bazată pe site-ul de recunoaștere
pentru procesarea MPP (RXF/[ILFSAGQ] sau R[FNESG]/[ILFSAGQ]) a
detectat 147 de proteine din proteomul T. vaginalis care ar putea fi vizate în
hidrogenozomi, majoritatea acestor secvențele de țintire presupuse fiind de
10 reziduuri sau mai puțin (Smı´d și colab. 2008). Folosind secvențe aleatorii
de ADN, Lemire și colab. (1989) au arătat că o colecție mare de secvențe
sintetice de 10-14 reziduuri este necesară și suficientă pentru a ținti
proteinele pasagere către mitocondrii. Imaginea rezumată este aceea că, în
timp ce extensia care urmează să fie scindată proteolitic dintr-o proteină
mitocondrială poate fi în unele cazuri foarte lungă, informațiile necesare
pentru țintirea mitocondrială sunt găzduite într-o porțiune a secvenței, în
doar două până la trei ture ale unui a- segment elicoidal.

55
Este cazul să recunoașterea faptul că la elaborarea multor aspecte legate de
aceste procese am beneficiat de sfaturi, încurajări, și susținere, inclusiv
materială, a câtorva persoane influente, dar mai cu seamă deosebit de
competente în privința specialităților lor. Contribuția cea mai importantă,
din toate punctele de vedere, ne-a fost oferită de dr. ing. Florin Popovici,
fără de a cărui participare acest material nu ar fi putut exista și nici nu ar
fi putut ajunge la cercetarea de laborator care ne-a furnizat primele dovezi
concrete în privința corectitudinii punctelor noastre de vedere. Nutrim o
recunoștință sinceră pentru îndrumarea teoretică și, de asemenea, pentru
contribuția sa, inclusiv materială, pentru achiziționarea gadoliniului și mai
ales a mobilizării specialiștilor care au pus în operă întregul protocol și
activitatea specifică de laborator.

Revenind la aspectele concrete amintite mai sus, de problema ergogenezei

biologice, soluția oferită de oxidarea hidrogenului deși părea mulțumitoare,

totuși, pe măsură ce investigațiile științifice au progresat au fost identificate noi
aspecte, biochimia celulară fiind obligată să imagineze și alte explicații privitor
la metabolismul celulelor. Astfel a fost identificată o familie de substanțe, din ce
în ce mai numeroasă, respectiv cea a enzimelor. Ajunși la acest nivel al
studiului bioenergeticii nu se poate să nu observăm lipsa unei explicații coerente
a modului în care evoluția, pornind de la lumea subatomică până la substanța
vie, a provocat continuu, de-a lungul ontogenezei, perfecționarea și adaptarea
dispozitivelor de ergogeneză nu numai sub aspect cantitativ, ci și sub acela al
calității energiei la asigurarea progresiei complexității biosistemelor,
complexitate pe care se bazează fenomenele evolutive descrise de biologie.
Revenind la problema moleculelor proteice catalitice, a enzimelor, chimia arată
că această calitate apare ca urmare a pătrunderii azotului în compușii formați
din atomii de C, H, O, P și posibil S, fapt de natură să ducă la formarea unor
agregate macromoleculare din ce în ce complexe. Această complexitate
moleculară s-a devenit extrem de importantă deoarece odată cu încorporarea
azotului în aceste macromolecule, prezență esențială, deoarece acesta posedă
două caracteristici cheie ale vieții celulare: în primul rând de catalizator datorită
participării la formarea enzimelor, apoi la depozitarea informației prin
participarea la formarea acizilor nucleici. Capra F, Conexiuni ascunse, Ed.
Tehnică, Buc., 2004, pp. 51-52. Cunoaștem despre catalizatori că sunt atomi sau

56
molecule care măresc ratele reacțiilor chimice fără ca ei înșiși să se schimbe în
reacții și fac posibile procese care în lipsa lor nu ar putea să apară. Cercetările
au demonstrat, însă, că și o serie de molecule mici, părți componente al
peretelui membranar, pot avea proprietăți catalitice. Morowitz consideră că cel
mai important moment în constituirea bazei pe care s-au putut edifica funcțiile
caracteristice vieții a avut loc odată cu intrarea azotului în chimia protocelulelor,
acesta fiind elementul care a dus la formarea catalizatorilor primitivi. Morowitz,
Harold, Beginins of Cellular Life, Yale University Press, 1992, p171. Despre
stadiile ontogenezei timpurii aflăm că macromoleculele, atât de necesare
edificării materiei vii, încă nu existau. Importanța apariției moleculelor cu
proprietăți catalitice rezidă din faptul că ele contribuie decisiv la creșterea
rapidă în complexitate a componentelor celulare, și tocmai de această
complexitate depinde interconectarea și multitudinea reacțiilor care duc la
formarea rețelelor chimice celulare, lucru de care depinde apoi întreaga
dinamică a biosistemelor. Bio-termodinamica evidențiază caracterul cel mai
important al sistemelor vii: ordinea, sau negentropia pe care se bazează apariția
vieții, deoarece grație acestui tip de fenomene apar, „spontan”, noi forme de
ordine, așa cum au notat Ilia Prigogine și Manfred Eigen, pionieri în studiul
sistemelor chimice cu auto-organizare. Citați de Capra, Înțelepciune aparte, Ed.
Tehnică, 1992, pp 88-89, pp.92. Cu toate acestea, totuși, apare un aspect
incomod pentru biologia evoluționistă deoarece este problematică proveniența și
modul de producere, in illo tempore, a energiei de care depinde formarea
proteinelor, membranelor celulare, ATP, ADN, ARN, enzimelor etc. În prezent
este acceptat că furnizorii de energia necesară activității celulare sunt
mitocondriile și enzimele facilitatoare de reacții chimice. Dar, pe de altă parte,
nu știm care au fost sursele de energie necesare acestor structuri extrem de
complexe în condițiile unui Pământ tânăr, unde primele reacții chimice s-au
petrecut în domeniul anorganic, precursor al chimiei organice.

Faptul important, anume că în cursul ontogeniei și a filogenezei logica viului

impune procese evolutive diferențiate, specifice anumitor funcţii, rezultă din
observația că de-a lungul timpului au existat felurite modalități de organogeneză
cu rol de ergogenic. Douglas C Wallace , A mitochondrial paradigm of metabolic and
degenerative diseases, aging, and cancer: a dawn for evolutionary medicine, Annu Rev
Genet. 2005;39:359407.,doi:10.1146/annurev.genet.39.110304.095751.

Abstract

Life is the interplay between structure and energy, yet the role of energy deficiency in human
disease has been poorly explored by modern medicine. Since the mitochondria use oxidative
phosphorylation (OXPHOS) to convert dietary calories into usable energy, generating reactive oxygen

57
species (ROS) as a toxic by-product, I hypothesize that mitochondrial dysfunction plays a central role
in a wide range of age-related disorders and various forms of cancer. Because mitochondrial DNA
(mtDNA) is present in thousands of copies per cell and encodes essential genes for energy
production, I propose that the delayed-onset and progressive course of the age-related diseases
results from the accumulation of somatic mutations in the mtDNAs of post-mitotic tissues. The
tissue-specific manifestations of these diseases may result from the varying energetic roles and
needs of the different tissues. The variation in the individual and regional predisposition to
degenerative diseases and cancer may result from the interaction of modern dietary caloric intake
and ancient mitochondrial genetic polymorphisms. Therefore the mitochondria provide a direct link
between our environment and our genes and the mtDNA variants that permitted our forbears to
energetically adapt to their ancestral homes are influencing our health today

Viața este rezultatul interacțiunii dintre structură și energie, rolul furnizorilor de

energie revenindu-le mitocondriilor care folosesc fosforilarea oxidativă
(OXPHOS) pentru a converti produdele de asimilație în energie utilizabilă,
process care generează specii reactive de oxigen (ROS) ca produs secundar
toxic, motiv pentru care s-a avansat ipoteza că disfuncția mitocondrială joacă un
rol central într-o gamă largă de tulburări legate de vârstă și diverse forme de
cancer. Manifestările specifice ale acestor boli rezultă din modul în care
furnizorii de energie celulari satisfac rolurile și nevoile energetice ale diferitelor
țesuturi. Prin urmare, mitocondriile reprezintă o legătură directă între mediul
extern și mecanismele prin care răspundem acestuia, reprezentate de variantele
ergogenetice care le-au permis strămoșilor noștri să se adapteze energetic
situațiilor ancestrale și care influențează sănătatea noastră astăzi.T Martin
Embley, Mark van der Giezen, David S Horner, Patricia LDyal, Samantha
Bell, Peter G Foster, Hydrogenosomes, mitochondria and early eukaryotic
evolution, IUBMB Life. 2003 Jul;55(7):387-95.

Abstract
Available data suggest that unusual organelles called hydrogenosomes, that make
ATP and hydrogen, and which are found in diverse anaerobic eukaryotes, were once
mitochondria. The evolutionary origins of the enzymes used to make hydrogen,
pyruvate:ferredoxin oxidoreductase (PFO) and hydrogenase, are unresolved, but it
seems likely that both were present at an early stage of eukaryotic evolution. Once
thought to be restricted to a few unusual anaerobes, these proteins are found in
diverse eukaryotic cells, including our own, where they are targeted to different cell
compartments. Organelles related to mitochondria and hydrogenosomes have now
been found in species of anaerobic and parasitic protozoa that were previously
thought to have separated from other eukaryotes before the mitochondrial
endosymbiosis. Thus it is possible that all eukaryotes may eventually be shown to
contain an organelle of mitochondrial ancestry, bearing testimony to the important
role that the mitochondrial endosymbiosis has played in eukaryotic evolution. It

58
remains to be seen if members of this family of organelles share a common function
essential to the eukaryotic cell, that provides the underlying selection pressure for
organelle retention under different living conditions.

Abstract

Datele disponibile sugerează că organele neobișnuite numite hidrogenozomi,

care produc ATP și hidrogen și care se găsesc în diverse eucariote anaerobe, au
fost cândva mitocondrii. Originile evolutive ale enzimelor utilizate pentru a
produce hidrogen, piruvat:ferredoxin oxidoreductaza (PFO) și hidrogenaza, nu
sunt încă pe deplin clarificate, dar se pare că ambele enzime au apărut în stadiile
incipiente al evoluției eucariote. Inițial s-a crezut că sunt limitate la câțiva
anaerobi, ulterior s-a constatat că aceste proteine se găsesc și în celulele
eucariote, inclusiv umane, fiind prezente în diferite compartimente celulare.
Organitele legate de mitocondrii și hidrogenozomi au fost găsite și în diferite
specii de protozoare anaerobe și parazite despre care se credea că s-au separat
de alte eucariote înainte de endosimbioza mitocondrială. Astfel, este posibil ca
toate eucariotele să conțină în cele din urmă un organit mitocondrial descendent,
o mărturie despre rolul important pe care l-a jucat endosimbioza mitocondrială
în evoluția eucariotelor. Rămâne de văzut dacă membrii acestei familii de
organite au o funcție comună esențială pentru celula eucariotă, care asigură
presiunea de selecție care stă la baza reținerii organelelor în diferite condiții de
viață.

INTRODUCERE
Prezența și funcția mitocondriilor în eucariotele care locuiesc în medii anaerobe
a fost mult timp un puzzle biochimic și evolutiv. Perspective majore în
distribuția filogenetică, biochimie, și semnificația evolutivă a organitelor
implicate în sinteza ATP (metabolismul energetic) în eucariote care prosperă în
medii anaerobe pentru toate sau o parte din ciclurile lor de viață s-au acumulat
în ultimii ani. Susținute de multe progrese interesante, s-au desfășurat două
teme centrale ale acestui progres. În primul rând, constatarea că toate grupurile
eucariote cunoscute posedă organelle de origine mitocondrială a cartografiat
originea mitocondriilor la originea grupurilor eucariote cunoscute. În al doilea
rând, filogenia aerobelor și anaerobilor eucariote s-a demonstrat că sunt parte în
diversitatea grupurilor eucariote, ștergând ceea ce se credea cândva a fi o
diviziune evolutivă majoră între aerobele eucariote și rudele lor anaerobe.
Datele din proiectele de secvențiere a genelor, genomului și mediului se
acumulează rapid pentru eucariotele care trăiesc în habitate anaerobe, oferind
indicii cu privire la genele pe care le posedă. Cu toate acestea, s-a subliniat în
mod repetat - și rămâne adevărat - că numai pentru relativ puține organisme
sunt disponibile date biochimice specifice privind enzimele și căile care sunt de

59
fapt utilizate de organisme și produsele finale metabolice care sunt excretate de
acestea în habitatele lor anaerobe. În mod similar, rolul biochimic pe care
organitele lor îl joacă în sinteza ATP este cunoscut pentru relativ puține specii
bine studiate. Pe baza acestor studii de caz, ne vom concentra aici pe enzimele,
căile și produsele finale ale sintezei ATP de bază în anaerobele eucariote și
participarea mitocondriilor la acestea.
Chiar și spectrul organitelor specificate de termenul "mitocondrii" sa schimbat
în ultimii ani. În mod tradițional, termenul mitocondrii se referă la organitele
clasice cu două membrane, care respiră oxigen, crista purtătoare de crista din
ficatul de șobolan care adăpostesc enzimele ciclului Krebs (cunoscut și sub
numele de ciclul acid citric sau acid tricarboxilic [TCA] ) și fosforilarea
oxidativă și care sintetizează și exportă în citosol ATP, ATP cu ajutorul
complexelor lanțului de transport al electronilor care pompează protoni, sinteze
ATP, și transportatorii ADP/ATP (AAC) (Fig. 1A). Aceasta ar fi fost descrierea
unui mitochondrion în 1973, anul în care hidrogenozomii au fost raportați
pentru flagelatul parabasalid Tritrichomonas fetus (279). Hidrogenozomii sunt
delimitați de o membrană dublă, sensibili la oxigen și H2-organite producătoare
care apar în rândul mai multor grupuri de anaerobe eucariote și care sintetizează
ATP exclusiv prin fosforilare la nivel de substrat (Fig. 1B). Timp de 20 de ani
de la descoperirea lor, legăturile biochimice dintre hidrogenozomii parabalidici
și mitocondriile hepatice de șobolan, așa cum se arată în Fig. 1, părea suficient
de puțini și suficient de rari încât o ascendență comună cu mitocondrii părea
mult timp puțin probabilă.

Figura 1
Două organite în comparație. (A) Schema metabolică generalizată de oxidare
piruvat și fosforilare oxidativă într-un mitochondrion tipic cu respirație de
oxigen, de exemplu, din ficatul de șobolan. (B) Schema metabolică generalizată
de oxidare a piruvatului fermentativ în hidrogenozomii trichomonad, așa cum a
fost propusă la începutul anilor 1970. Este indicată prezența și absența
genomului organelar. Produsele finale sunt în cutie. Abrevieri: CI la CIV,
complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; C, citocromul c; A,
ATPase; Fd, ferredoxin; [1], piruvat:oxidoreductază de ferredoxină; [2],
acetat:succinat de CoA-transferază; [3], succinil-CoA sintază; [4], hidrogenază;
[5], enzimă malică; [6], complex piruvat dehidrogenază.

60
61
62
See this image and copyright information in PMC
Fig 10 
M See this image and copyright information in PMC

Fig Căi metabolice majore în parazitul intestinal anaerob Entamoeba histolytica, un protist

amoeboid parazitar și agentul cauzal al amoebiasisului. Harta este retrasă pe baza datelor
raportate anterior (354). Amoebozoanul infectează oamenii și alte primate; căile sale
metabolice energetice sunt localizate în citosol, care adăpostește, de asemenea, miozomi
(5, 507). Piruvat:oxidoreductaza de ferredoxină este utilizată pentru decarboxilare/oxidare
piruvat, ca și în cazul paraziților parabasalieni; ATP este sintetizat prin fosforilare la nivel de
substrat prin acetil-CoA sintază (formarea ADP) (431). Deși nu sunt implicați în
metabolismul energetic, mitozomii din E. histolytica adăpostesc enzime de activare sulfat ca
funcție majoră (332). Abrevieri: Fd, ferredoxin; [1], piruvat:oxidoreductază de ferredoxină;
[5], enzimă malică; [9], piruvat kinază; [11], malat dehidrogenază; [18], alanin
aminotransferază; [25], alcool dehidrogenază E; [28], fosfoenolpiruvate carboxitransferază
(PPeu dependente); [29], piruvat:ortofosfat dikinază; [30], acetil-CoA sintază (formarea ADP).
Fotografia prezintă un trofozoit Entamoeba histolytica cu un eritrocite ingerat, cu o lungime

63
de aproximativ 20 μm. (Fotografie de la Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor
[CDC], Atlanta, GA.)See this image and copyright information in PMC

See this image and copyright information in PMC

Fig 2 

Organelles of mitochondrial origin. (A) The mitochondrial family of organelles,

divided along functional lines (classes 1 to 5). Class 1, the canonical, rat liver-type
mitochondrion (as described in most textbooks), which uses oxygen as the terminal
electron acceptor; class 2, an anaerobically functioning mitochondrion, which uses an
endogenously produced electron acceptor, such as fumarate, instead of oxygen; class
3, a hydrogen-producing mitochondrion, which possesses (besides a proton-
pumping electron transport chain) a hydrogenase and hence can use protons as a
terminal electron acceptor and is therefore qualitate qua also a hydrogenosome;
class 4, hydrogenosomes, anaerobically functioning ATP-producing organelles of
mitochondrial origin that can use protons as an electron acceptor, which results in
the formation of hydrogen; class 5, mitosomes, organelles of mitochondrial origin
that are not involved in ATP production. Red indicates that oxygen is consumed in
the production of ATP, blue indicates the production of ATP without the use of
oxygen, and yellow indicates that the organelle is not involved in the production of
ATP. (B) Criteria for the functional classification of organelles of mitochondrial origin.
Primele proteine caracteristice hidrogenozomilor nu au furnizat legături cu mitocondriile, de
exemplu, piruvat:oxidoreductază de ferredoxină (PFO) (de asemenea, abreviat PFOR și
uneori numit sintetazei piruvatului) și hidrogenază doar pentru fier ([Fe]-Hyd) (279). Deși
investigarea hidrogenosomală [2Fe-2S]-ferredoxin (Fd) ar fi putut oferi legături cu
mitocondriile din cauza asemănării secvențelor de aminoacizi și a proprietăților biochimice
cu mitocondrialul [2Fe-2S]-Fd (164, 228, 303), aceste indicii nu au fost urmărite la momentul
respectiv. Studiile ulterioare de succinil coenzima hidrogenosomală A (succinil-CoA) sintază
(SCS) au sugerat mai distinct legăturile evolutive dintre mitocondrii și hidrogenozomi
(57, 259, 260). Situația s-a schimbat însă semnificativ atunci când au apărut patru rapoarte
paralele de chaperonine comune celor două organite, făcând clar că hidrogenozomii sunt
mitocondrii în sens evolutiv (63, 156, 201, 415). Descoperirea unor forme mai puternic
reduse de mitocondrii care nu produc ATP - mitozomi - a indicat, de asemenea, că
mitocondriile ar putea fi într-adevăr omniprezente în rândul eucariotelor
(163, 300, 507, 508, 512, 558). Între timp, au fost revizuite pe ample dovezi care susțin
strămoșii comuni ai tuturor celor trei organite și omniprezența mitocondriilor (41, 127, 134-
136, 178, 454, 520-522, 524).
Deși hidrogenozomii nu au de obicei ADN (351), s-a constatat în cele din urmă că unii
hidrogenozomi au păstrat un genom omolog pentru ADN-ul mitocondrial (MTDNA) (49),
fără a lăsa nici o îndoială că hidrogenozomii sunt forme anaerobe de mitocondrii. Pe lângă
descendeția trichomonad, hidrogenozomii au fost caracterizați pentru ciliate (569), ciuperci
chytridiomycete (570), și heterolobozean amoeboflagellate Psalteriomonas lanterna (56).
Organitele nou caracterizate de la parazitul uman Blastocystis hominis împărtășesc unele
proprietăți cu hidrogenozomii (270, 380, 468), chiar dacă dovezi pentru H2 producția, până
acum definitorie pentru hidrogenozomi, lipsește până acum pentru organitele Blastocystis. În

64
schimb, H2 producția a fost raportată pentru Giardia, un protist care nu are hidrogenozomi și
sintetizează ATP-ul său în citosol (287), iar hidrogenazele trunchiate doar cu fier se dovedesc
acum a fi omniprezente printre eucariote, unde sunt implicate în biogeneza clusterului FeS
(162, 199). În plus, cloroplaste ale unor alge eucariote au fost găsite pentru a produce cantități
mari de H2 în anumite condiții, o dezvoltare de interes biotehnologic imens (184, 322, 323).
Astfel, producția de H2 în eucariote nu mai este sinonim cu hidrogenozomii, în timp ce
hidrogenozomii au devenit membri permanenți ai familiei mitocondriale de organite.
Aceste evoluții au fost martore la sute de noi rapoarte originale în ultimii ani care se ocupă de
mitocondrii, hidrogenozomi și miozomi în protiști. Aceasta a fost însoțită de apariția
termenilor "organite asemănătoare mitochondrionului" (MLOs) sau "organite legate de
mitochondrion" (MROs) pentru organitele care sunt mitocondrii în sensul evolutiv,
provocând o oarecare confuzie cu privire la "cine este cine" printre organitele de origine
mitocondrială. O clasificare funcțională și o scurtă descriere a diferitelor clase din familia
mitocondrială de organite raportate până în prezent, împreună cu o delimitare terse a
criteriilor pentru această clasificare, sunt prezentate în Fig. 2.
Mitocondriile anaerobe sunt altfel mitocondrii tipice, dar funcționează anaerob, folosind alți
compuși decât oxigenul ca acceptor final de electroni. Majoritatea organismelor cu
mitocondrii anaerobe folosesc un acceptor de electroni produs endogen, cum ar fi fumarat,
generând succinat ca produs final excretat major, dar pot fi utilizați și acceptori de mediu,
cum ar fi nitratul (410). Reducerea fumaratului asociat membranei este de obicei asociată cu
rhodochinona (RQ) ca purtător de electroni, pomparea protonilor și sinteza chemiosmotică
ATP (501).
Mitocondriile producătoare de hidrogen posedă, pe lângă lanțul lor de transport al electronilor
care pompează protoni, o hidrogenază doar cu fier care le permite să folosească protonii ca
acceptori terminali de electroni, rezultând în producția de hidrogen. Ei pot adăposti citocromi.
Ei posedă un lanț de transport al electronilor cu membrană asociată cu membrană, care
pompează protoni, dar nu folosesc oxigenul ca acceptor terminal și produc H2, cum ar fi
hidrogenozomii. Un exemplu se găsește în ciliatul Nyctotherus ovalis (49).
Hidrogenozomii sunt organite de origine mitocondrială care generează ATP prin fermentații
producătoare de hidrogen (351). Le lipsesc citocromii, un lanț de transport al electronilor
asociat membranei și un genom. Acestea produc ATP exclusiv prin fosforilare la nivel de
substrat. Hidrogenozomii au fost găsiți până acum printre trichomonade, ciliate, ciupercile
chytridiomycete și taxoni de excavare, cum ar fi Psalteriomonas (520).
Mitozomii sunt organite de origine mitocondrială care nu produc ATP. Mitosomes de unele
linii au păstrat componente ale ansamblului cluster FeS (163, 508), iar altele au păstrat
componente de activare sulfat (332).
Această clasificare a organitelor ia în considerare constatările mai noi și, prin urmare, ar
trebui să înlocuiască denumirile mai vechi de tip I și II pentru tipurile metabolice energetice
(309, 349). Pentru a semnifica originea lor comună și pentru a sublinia faptul că aceste
organite nu sunt organite asemănătoare mitochondrionului, ci sunt, de fapt, mitocondrii, în
măsura în care toate au evoluat din același endosimbiont strămoșesc ca toate celelalte
mitocondrii, folosim termenul "organelle de origine mitocondrială" pentru a le desemna
colectiv. Acesta este un loc oportun pentru a acoperi un alt punct: în urmă cu aproximativ 20
de ani, unul dintre noi a introdus în literatură termenul "amitocondriat" pentru a desemna acei
eucariote care nu au mitocondrii tipice, care posedă citocrom (349, 350). Deși aparent o idee
bună la acea vreme, din perspectiva de astăzi, s-a dovedit că niciunul dintre protiștii

65
desemnați atunci de termen, nici protiștii descoperiți ulterior, nu sunt într-adevăr
"amitocondriați" în sensul lipsei de mitocondrii ancesorale (deși multora le lipsesc într-adevăr
citocromii). Deși termenul "amitochondriate" a fost utilizat pe scară largă și este încă utilizat
ocazional în literatura de specialitate, acum este un moment bun pentru a opri utilizarea
acestuia cu totul.
Scopul acestei revizuiri este de a studia metabolismul energetic- cu accent pe metabolismul
mitocondrial - în eucariote cu stiluri de viață anaerobe pentru o parte sau toate ciclurile lor de
viață, concentrându-se pe organisme, inclusiv metazoani, în cazul în care sunt disponibile
suficiente date biochimice cu privire la principalele activități enzimatice și produse finale
excretate pentru a permite prezentarea de hărți metabolice mai mult sau mai puțin realiste. Un
alt punct merită menționat. În literatura metazoană, unde se disting adesea grade diferite de
hipoxie (niveluri de oxigen sub nivelurile atmosferice ambientale), este o practică obișnuită
să se desemneze mediile ca hipoxice sau anoxice, în timp ce termenul anaerob este utilizat în
mod tradițional pentru a descrie metabolismul (169). Deoarece ne concentrăm pe mitocondrii,
aici folosim termenul anaerob în general pentru a desemna stiluri de viață, organisme sau căi
în care oxigenul nu este necesar ca acceptor de electroni terminali și vom întâlni cazuri în
care oxigenul poate fi folosit chiar dacă nu este necesar.
Numeroase aspecte ale mitocondriilor anaerobilor și paraziților au fost recent revizuite în altă
parte, inclusiv importul de proteine (121), asamblarea clusterului FeS (454, 520), aspectele
bioenergetice (266, 267) și tendințele evolutive reductive (193). Au apărut monografii pe
tema hidrogenozomilor și miozomilor (84, 310, 480), la fel ca și cărțile despre semnificația
evolutivă a mitocondriilor, inclusiv forme anaerobe (264, 265). Progresele recente
înregistrate în urma studiului protiștilor trebuie integrate cu cunoștințele existente privind
mitocondriile funcționale anaerob ale metazoanilor (61, 498); prin urmare, vom acoperi atât
protiștii, cât și metazoanii aici, dar nu vom aborda metazoanii care pot supraviețui hipoxiei pe
termen scurt sau anoxiei prin etanol, lactat sau fermentații similare, aspecte care au fost
revizuite în altă parte (194). Mai degrabă, ne concentrăm pe căile metabolice care sunt legate
de anaerobele eucariote și mitocondriile lor. Prin prezentarea hărților metabolice actuale
pentru aceste eucariote într-un singur loc pentru comparație și prin prezentarea lor într-un
cadru filogenetic actual, ne propunem să oferim o imagine comparativă care să transmită
unitatea dintre căile metabolice ale energiei mitocondriale independente de oxigen între
diverse linii eucariote, fără a estompa distincțiile. De asemenea, luăm în considerare pe scurt
căile metabolice ale energiei mitocondriale într-un context evolutiv și istoric mai general al
istoriei pământului.
Pot fi găsite rapoarte-cheie ale constatărilor anterioare pe această temă și subiecte conexe,
inclusiv rapoarte privind progresele timpurii pe tema metabolismului energetic în protiștii
anaerobi (98), prezentări generale (142, 349, 352, 426, 516), hidrogenozomi
(32, 33, 177, 136, 351), mitocondrii anaerobe (501), Giardia
intestinalis (3, 59, 221, 222, 286, 444), Entamoeba histolytica (320, 406, 423), Trichomonas
vaginalis și Tritrichomonas fetus (280, 381), și funcția mitocondrială la diferiți paraziți
relevanți din punct de vedere medical (305).
Du-te la:

CÂTEVA DISTINCȚII

Anaerobioza funcțională și de mediu

66
În special în rândul animalelor, trebuie făcută o distincție între hipoxia mediului
(disponibilitatea scăzută a oxigenului) și hipoxia funcțională, deoarece metabolismul
energetic fără utilizarea oxigenului poate apărea fie printr-o reducere a disponibilității
oxigenului în mediu, fie ca o consecință a activității musculare de tip explozie (61, 169 ).
Hipoxia funcțională legată de activitatea de tip explozie apare de obicei la animalele care
încearcă să scape de prădători sau la cele care își urmăresc prada. Rata de utilizare a ATP de
către mușchii implicați este prea mare pentru a fi îndeplinite de metabolismul lor de energie
aerobă și de aprovizionare cu oxigen. Prin urmare, organismul revine în mod necesar la
producția anaerobă rapidă de ATP în mușchii săi care se contractă rapid. La unele specii și
țesuturi, fosfagii precum creatina fosfat sau fosfo-L-arginina pot fi surse "preformate"
relevante din punct de vedere fiziologic de rezerve ATP pentru activitatea de spargere (169).
Hipoxia mediului, pe de altă parte, apare atunci când organismele locuiesc în mod natural în
nișe în care oxigenul este rar, cum ar fi viermii paraziți care trăiesc în tractul intestinal al
gazdei lor (249) sau protiștii care locuiesc în sedimente anoxice (38, 129, 142, 291, 473).
Schimbările de mediu pot duce, de asemenea, la o disponibilitate scăzută a oxigenului pentru
organismele care nu se pot reloca în habitate mai nocive.
În consecință, hipoxia de mediu se găsește în principal în organismele care locuiesc într-un
mediu în care deficitul de oxigen este compensat de un surplus de substraturi fermentabile (de
exemplu, paraziți în tractul intestinal al gazdei lor) sau în organisme cu mobilitate limitată
care le împiedică să scape în mod activ de perioadele de hipoxie a mediului. Acest lucru se
întâmplă, de exemplu, în organismele marine intertidale, cum ar fi midiile de mare Mytilus
edulis, unde întreruperile zilnice ale disponibilității oxigenului sunt forțate asupra
organismului de ciclul mareelor. În timpul refluxului, midiile apărute își închide supapele
pentru a evita deshidratarea și, prin urmare, trebuie să-și adapteze metabolismul la condițiile
hipoxice și, astfel, trece la metabolismul energetic anaerob (66, 169). Melcii de apă dulce, pe
de altă parte, trăiesc de obicei la suprafața apei, dar pot locui ocazional în straturile inferioare
cu conținut scăzut de oxigen, de exemplu, atunci când expulzează aerul din cavitățile
pulmonare și se scufundă ca răspuns la pericol.
O altă strategie în rândul diferitelor grupuri de animale pentru a supraviețui perioadelor
prelungite de hipoxie este un răspuns fiziologic numit represiune metabolică: metabolismul
energetic este mai mult sau mai puțin oprit pentru a reduce consumul de ATP, necesitând
astfel o producție redusă (195). De exemplu, melcii marini care locuiesc în zona intertidală
pot răspunde la hipoxie severă sau anoxie cu o rată metabolică puternic reprimată până când
nivelurile de oxigen suficiente pentru a susține revenirea respirației (181). Diferite
nevertebrate marine răspund în mod similar, permițându-le să-și întindă rezervele de glicogen
endogen (169). Represiunea metabolică poate fi văzută ca un fel de etapă metabolică de
repaus; apare, de asemenea, la vertebrate, în special în rândul animalelor marine scufundare,
cum ar fi broaștele țestoase și focile (109, 174, 195). Cu toate acestea, chiar dacă organismul
răspunde la hipoxie cu o rată metabolică redusă, cantitățile de întreținere de ATP încă trebuie
să fie produse fără oxigen. În majoritatea nevertebratelor marine libere, succinatul, acetatul și
propionatul împreună cu alaninul și opinele sunt principalele produse finale ale
metabolismului energetic anaerob (108) fie în timpul represiunii, fie în timpul activității
fiziologice normale. Printre metazoanii paraziți, principalii produși finali anaerobi sunt, de
obicei, lactatul, succinatul, acetatul și propionatul, prin care, în special, același spectru de
produse finite tinde să fie produs în prezența și în absența oxigenului (28).

Redox Echilibru prin respirație și fermentare

67
Deoarece nu luăm în considerare sinteza fotosintetică ATP în această lucrare, atunci când ne
referim la eucariote, ne referim la heterotrofe sau creștere heterotrofă. Sinteza ATP de bază în
eucariote implică oxidarea compușilor de carbon reduse. Glicoliza - defalcarea oxidativă a
glucozei în piruvat prin calea Embden-Meyerhof - este coloana vertebrală a sintezei ATP în
eucariote (354). Unele excepții de la această regulă în medii specializate implică, de exemplu,
calea dihidrolezei argininei (155, 243, 338) în unele anaerobe. Calea dihidrolază arginină
implică conversia argininei în amoniac și citrulină, fosforoliza acestuia din urmă producând
ornitina și carbamoilfosfatul, care este ușor de transformat în NH3, CO2, și ATP (338). Are o
funcție similară cu cea a ciclului ureei prin faptul că este neoxidativă și elimină azotul din
aminoacizi, dar spre deosebire de ciclul ureei, generează 1 ATP per arginină. În condiții
fiziologice de creștere, aceasta îndeplinește o fracțiune relevantă, dar mică din cerințele atp
totale ale organismelor eucariote care o posedă (59, 571) și, prin urmare, este mai degrabă o
cale auxiliară decât o cale metabolică de bază. O altă excepție este calea metilotrofică în
unele ciuperci aerobe obligatorii, în care metanolul este oxidat la CO2, cu electronii care intră
în lanțul respirator mitocondrial (525), sau parazitismul energetic pur și simplu, așa cum s-a
constatat pentru unii microsporidieni care par să sifoneze nu numai metaboliții, ci și ATP (în
schimbul ADP) din celulele lor gazdă (512). Alte excepții (deși au fost rare până acum) sunt
mitocondriile din branhiile lugworm Arenicola marina, care pot folosi H2S în loc de glucoză
ca sursă de electroni pentru pomparea protonilor și sinteza ATP mitocondrială prin lanțul de
transport al electronilor (115, 170).
Oxidarea glucozei sau a altor compuși organici generează cofactori reduse (NADH și
dinucleotidă de flavin adenină redusă [FADH2]) care trebuie reoxidate prin donarea
electronilor dobanditi catre un acceptor terminal care, in forma sa redusa, se excreta ca
produs final metabolic (deseuri). Cofactorii reduse pot fi reoxidați în două moduri: respirație
și fermentație.
Respirația este utilizarea unui acceptor de electroni terminal care este obținut din mediul
înconjurător. Anaerobele procariote afișează o mare diversitate de acceptoare terminale
disponibile pentru mediu pe care le pot utiliza în timpul sintezei ATP. Amend and Shock (13)
a compilat date pentru peste 140 de reacții metabolice de bază diferite care implică acceptori
terminali disponibili pentru mediu din doar 131 de specii de procariote anaerobe termofile. În
eucariote, întregul spectru cunoscut de reacții metabolice de energie de bază-aerobe sau
anaerobe-implică mai aproape de o duzină de reacții globale principale diferite, o paucity de
diversitate biochimice care, cu toate acestea, puterile milioane de specii cunoscute. Poate că
cea mai comună formă de respirație anaerobă în eucariote, respirația fumaratului, nu este cu
adevărat respirația deloc, deoarece fumarat (acceptorul de electroni terminali) este generat
endogen în timpul metabolismului, motiv pentru care constituie fermentație (dar fermentație
care implică generarea unui gradient de protoni). Printre eucariote, utilizarea acceptoarelor
disponibile pentru mediu, altele decât oxigenul, este încă considerată a fi rară, dar ar putea fi
mai răspândită decât se crede în prezent. Nitratul este folosit ca acceptor terminal prin
denitrificarea foraminiferanilor, care poate fi foarte răspândită în mediile marine (384, 410), a
mai multor specii fungice (248, 486, 513, 573, 574) și a diatomelor (232) și care a fost găsită
în ciliate într-un raport (146). A existat, de asemenea, un raport de sulf elementar fiind utilizat
ca acceptor terminal pentru a genera H2S ca produs final metabolic (1). Din punctul de vedere
al zilei de astăzi, însă, cam toate acestea sunt în ceea ce privește respirațiile anaerobe în
eucariote.
Mult mai frecvente în anaerobele eucariote sunt fermentații, donarea de electroni către
acceptorii terminali care sunt generați de organism în timpul metabolismului, cum ar fi

68
piruvatul (pentru a produce lactat și / sau opine), acetaldehida (pentru a produce etanol),
fumarat (pentru a produce succinat), protoni (pentru a produce hidrogen) sau acetil-CoA
(pentru a produce acizi grași și derivații acestora). Fermentațiile implică reacții de
disproporție în care substratul organic este transformat într-o formă mai redusă și mai
oxidată, de exemplu, conversia glucozei în etanol și CO2. Carbohidrații sunt astfel substraturi
potrivite pentru fermentare. Lipidele, cu toate acestea, sunt prea reduse pentru a fi fermentate,
deoarece trebuie să apară atât oxidarea, cât și reducerea substratului. Fermentațiile la
eucariote pot apărea în întregime în citosol: exemplele includ paraziți protistan, cum ar
fi Giardia și Entamoeba (354) sau celule specializate, cum ar fi eritrocitele umane mature,
care sunt lipsite de mitocondrii (51). Fermentațiile pot apărea, de asemenea, parțial în
hidrogenozomi, ca și în cazul Trichomonas (351). Printre animale, fermentația implică adesea
dismutarea malatului, care implică părți ale lanțului de transport al electronilor mitocondriali,
ca în cazul mitocondriilor anaerobe ale multor nevertebrate marine și viermi paraziți
(500, 501). Detaliile acestor fermentații sunt prezentate în secțiunile ulterioare.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că mulți eucariote trăiesc în habitate complet oxice, dar
fără a utiliza O2 pentru fosforilare oxidativă. Când O2 este prezent, poate fi folosit ca acceptor
terminal sau poate fi ignorat. Oxigenul este o oportunitate, una care este surprinzător de des
refuzată, drojdia fiind exemplul clasic. Având în vedere o cantitate suficientă de substrat
fermentabil în prezența oxigenului, multe drojdii "aleg" să fermenteze, mai degrabă decât să
utilizeze O2 ca acceptor terminal în mitocondrii (395, 526, 535). În plus, multe specii de
drojdii prezintă un efect crabtree distinct: apariția fermentației alcoolice în condiții aerobe în
prezența excesului de zahăr (395, 527). Menținerea drojdiei de panificație, Saccharomyces
cerevisiae, în condiții de cultivare aerobă nu duce la un metabolism complet respirator al
zahărului, deoarece chiar și culturile complet aerobe prezintă un amestec de respirație și
fermentare, cu excepția cazului în care sunt cultivate cu o aprovizionare limitată cu zahăr la
rate de creștere specifice scăzute (23, 393). În S. cerevisiae,biosinteza mitocondriilor
funcționale este în plus controlată de stimulii din mediu, inclusiv disponibilitatea oxigenului
și tipul de sursă de carbon (171, 344). Cu toate acestea, în laborator, drojdia poate fi forțată
să-și folosească mitocondriile prin creștere pe substraturi nefermentabile, cum ar fi lactatul
sau etanolul (446).
Trypanozomii sunt un alt exemplu de organisme care uneori "spun doar nu" la utilizarea de
O2 pentru fosforilare oxidativă. Când trăiesc în sângele mamiferelor, unde există oxigen și
glucoză ample, ele sintetizează tot ATP-ul lor prin fosforilarea la nivel de substrat în
glicoliza, dar elimină un produs final oxidat (piruvat) în loc de un produs final redus (lactat).
Acestea mențin echilibrul redox cu ajutorul unei oxidaze alternative (AOX) în mitocondrii,
care utilizează O2 ca acceptor de electroni terminali, dar fără sinteza ATP mitocondrială. 
Astfel, trypanozomii din forma sanguină își folosesc mitocondriile cu O2 ca acceptor
terminal, dar fără fosforilare oxidativă. Acesta este un alt exemplu de ceea ce se numește
uneori fermentație aerobă (100). Formele sanguine ale parazitului malariei Plasmodium
falciparum urmează încă o strategie diferită. Metabolismul lor energetic de bază este
fermentarea lactată (368a). În ciuda acestui fapt, ele au un lanț complet funcțional de
transport al electronilor în mitocondriile lor (505a), care este, totuși, utilizat în principal
pentru a susține o dihidrochinonă dependentă de ubichinonă (UQ) dependentă de
dihidrogenază a membranei mitocondriale interioare (375a). În consecință, paraziti malariei
sange utilizarea O2 în mitocondriile lor, dar pentru a reoxidiza UQH2 (ubiquinol) pentru
biosinteza pirimidinei și nu pentru metabolismul energetic.
Există apoi avertismentul că fermentarea ca strategie de a supraviețui anoxiei nu se limitează
la microbi; aurul (Carassius auratus) este un exemplu clasic. La 10 °C, aurul poate

69
supraviețui anoxiei complete mai mult de o săptămână; produsele finale ale metabolismului
sunt etanolul și CO2 (519), etanolul provenind dintr-o reacție foarte standard de piruvat
decarboxilază de tip drojdie (PDC) și alcool dehidrogenază (ADH), cu activități mult mai
mari ale acestuia din urmă, astfel încât acetaldehida (o citotoxină) să nu se acumuleze (536).
Etanolul difuzează în apa înconjurătoare. Crapul (Carassius carassius) poate supraviețui, de
asemenea, anaerobiozei prin excreția etanolului, dar pentru perioade de 140 de zile la 2 ° C
(536). Aceste fermentații de pește producătoare de etanol, deși remarcabile, nu implică
participarea mitocondriilor.

Anaerobe și microaerofile: Redox Balance cu un vârf de O 2

Mai multe eucariote care nu au complexe de la I la IV de transport de electroni asociate
membranei în membrana mitocondrială interioară, precum și citocromii și chinonele asociate
pot respira într-o măsură limitată prin utilizarea O2 ca acceptor terminal, cedând H2O ca un
produs final important, dar foarte inconspicuous a metabolismului energetic. De exemplu,
oxidazele nadh care reduc oxigenul sunt prezente în citosolul Entamoeba
histolytica (289), Giardia lamblia (278), Trichomonas vaginalis (281, 356, 489)
și Tritrichomonas fetus (78, 345). Din nou, desemnăm eucariote care nu au nicio cerință
pentru O2 în metabolismul lor energetic de bază "anaerobe", folosind termenul anaerob pentru
a indica faptul că organismele în cauză nu necesită O liber2 pentru supraviețuire și înmulțire.
În plus, și important, creșterea anaerobe este de obicei inhibată de O
atmosferice2 concentrațiile, care sunt de 21% (vol/vol) în aer, sau aproximativ 250 μM în apă
la 25 °C, motiv pentru care drojdia nu se califică drept anaerobă. Baza pentru inhibarea
creșterii de către O2 în anaerobe este, în general, considerat a implica inhibarea sau
inactivarea uneia sau mai multe enzime sensibile la oxigen FeS-cluster-care conțin implicate
în metabolismul energetic de bază, cum ar fi piruvat:ferredoxin oxidoreductaza (79).
Mulți protiști anaerobi se pot înmulți cu ușurință în prezența unui O scăzut2 concentrațiile, în
intervalul 3-30 μM, corespunzătoare unui procent de 1 până la 10% din nivelurile atmosferice
actuale. Unele chiar cresc puțin mai repede sub O scăzut2 niveluri decât în absența completă a
O2 (285, 373). Baza pentru această ușoară creștere este clară în unele cazuri. Niveluri de O2 în
intervalul de 1 μM determină schimbări metabolice spre excreția produselor finale mai
oxidate ale metabolismului energetic, iar acest lucru, la rândul său, duce la niveluri crescute
de generare a ATP prin aceleași reacții de fosforilare la nivel de substrat care funcționează în
absența O2 (286, 375). Această circumstanță stă la baza sugestiilor de desemnare a protiștilor
care evită oxigenul "microaerofilici" în locul denumirii mai generice "anaerobe" (40, 285).
Mulți protiști locuiesc în medii în care practic nu există O liber2 este disponibil, cum ar fi
sedimentele anaerobe (38, 142, 473). În plus, numeroase specii, în special printre ciliate,
adăpostesc arhebacterii methanogenice care trăiesc ca endosimți în gazdele lor (132), prin
care methanogenii sunt printre cei mai stricți anaerobi cunoscuți.
Astfel, termenii microaerofili și anaerobi pot fi la fel de aplicabili pentru mulți protiști. Puține
eucariote studiate în detaliu până acum sunt anaerobe cu adevărat stricte, în care cele mai
multe dintre ele se confruntă în mod regulat un pic de O2 în habitatele lor naturale. În
consecință, acestea dispun de mijloace biochimice pentru a face față O2 și o poate tolera cu
ușurință în cantități mici. De exemplu, atunci când o cultură de T. vaginalis este cultivată în
laborator, mediul de cultură nu trebuie să fie curățat de O2 deloc. Mai degrabă, se adaugă pur
și simplu un inocul mare de celule viabile la mediu, iar celulele T. vaginalis încep prin
descompunerea glucozei la piruvat, dar fără a se înmulți. Trichomonadele posedă o oxidare
naftosolică NADH, numită și diaforază, care transferă patru electroni de la oxidarea glucozei
direct la O2, cedând apă (345): 2 NADH + 2 H + O+2 → 2 NAD + 2 H+2O.

70
Energia liberă disponibilă în această reacție foarte exergonică nu este conservată de oxidaza
NADH (nici ca gradient de protoni, nici ca ATP), iar reacția are loc până când mediul este în
esență lipsit de O2. Odată ce O2 se consumă, celulele încep creșterea normală, canalizând
fluxul de carbon în O2-căi sensibile, dar într-un mediu pe care ei înșiși l-au făcut anaerob
pentru ca complementul lor complet de enzime să funcționeze.
Astfel, O2 este atât o toxină, cât și un acceptor alternativ minor pentru atingerea echilibrului
redox în mulți protiști anaerobi, iar oxidazele NADH de tipul celor posedate
de Trichomonas (402) sunt foarte răspândite. Enzima din Trichomonas (281, 489) și cea
din Giardia (58, 364) au fost caracterizate. Omologii genelor nadh oxidazei raportate
pentru Giardia și Entamoeba (364) sunt frecvente în rândul genomurilor
eucariote. Trichomonas posedă două diaforaze în citosol; enzima dependentă de NADH
produce H2Numai O, în timp ce enzima dependentă de NADPH în plus produce
H2O2 (81). Giardia posedă o nadh oxidază citosolică și o peroxidază NADH asociată
membranei (59). Pe baza proprietăților lor biochimice, enzimele eucariote sunt similare cu
oxidazele nadh procariote și peroxidazele NADH, care produc H2O2 în loc de apă (157).
În heterotrofele eucariote, glicoliza - calea Embden-Meyerhof - este coloana vertebrală a
metabolismului carbonului și energiei. În timpul glicolizei, glucoza 1 mol este oxidată la 2
mol piruvat, cu un randament net de 2 mol ATP și producând 2 mol NADH. În eucariote care
folosesc O2 ca acceptor de electroni terminali în mitocondriile lor, piruvatul este oxidat în
continuare în mitocondrii prin complexul piruvat dehidrogenază (PDH), ciclul Krebs și
O2 respirația pentru a produce CO2 și apă, cu sinteza de aproximativ o suplimentare de 25 mol
ATP pe mol glucoză. Eucariotele care sunt specializate în medii aerobe, cum ar fi plantele
terestre și vertebratele terestre, posedă de obicei, în plus, fermentații citosolice simple pentru
a suporta funcționarea anaerobă pe termen scurt, rezultând produse finale, cum ar fi lactatul,
prin lactat dehidrogenază (LDH) sau etanol, prin piruvat decarboxilazei (PDC) și alcool
dehidrogenază (ADH) (284, 387).
O altă variantă de fermentație citosolică se găsește la mai multe specii de trichomonad și
drojdie, ceea ce crește producția de glicerol la anoxie (469, 517). În acest caz, fosfatul
glicolitic intermediar de dihidroxiacetonă (DHAP) este transformat în glicerol-3-fosfat de
către un dehidrogenază glicerol-3-fosfat care este dependent de NADPH în trichomonade
(469) și dependent de NADH în drojdie (517) și este ulterior transformat în glicerol de
glicerol-3-fosfatază. Producția de glicerol din glucoză are ca rezultat un consum net de
NAD(P)H și este esențială în celulele de drojdie respiratorie-incompetente (517).
În eucariote care nu folosesc O2 în calitate de acceptor terminal, o diversitate modestă este
cunoscută în rândul căilor metabolice energetice, care constau din componente care se
suprapun într-un fel sau altul și care sunt rezumate în secțiunile următoare, cu trei limitări
principale menționate aici. Una este căile de bază. În text și hărțile metabolice, ne-am
concentrat pe căi metabolice majore și produse finale majore. În multe cazuri, există produse
finale minore suplimentare, uneori acumulate numai în condiții specifice. În cele mai multe
cazuri, produsele finale minore nu sunt menționate aici, dar în unele cazuri sunt, cu
H2 producția din Giardia fiind un exemplu (287). Un alt avertisment este tulpinile. Pentru
aceeași specie, există numeroase diferențe specifice tulpinii în ceea ce privește spectrul
produselor finite detectate, subliniate, de exemplu, de Trichomonas vaginalis (403), Euglena
gracilis (514) și Chlamydomonas reinhardtii (331). Un al treilea avertisment este diferențele
specifice etapei. Multe dintre organismele cuprinse în această revizuire au un ciclu de viață în
care există diferențe pronunțate specifice etapei în metabolismul energetic, de exemplu,
forme juvenile față de adulți de metazoani paraziți (498) sau stadiile sanguine față de insecte
ale trypanosomului (54, 532).

71
Prezentăm aceste căi urmând o abordare filogenetică, bazată pe opiniile actuale ale relațiilor
eucariote, ca cuprinzând aproximativ șase supergrupuri, a căror apartenență exactă și relații
între ele rămân discutate (4, 180, 237). Acest cadru filogenetic este prezentat în Fig. 3,
împreună cu tipurile de mitocondrii care au fost găsite în unele dintre anaerobele caracterizate
biochimic.

Animale
Animalele aparțin supergrupului eucariotic numit în prezent Opisthokonta, care include
animalele și ciupercile (180). Metazoanii adăpostesc multe forme care sunt adaptate vieții pe
uscat, deasupra liniei solului, unde oxigenul este întotdeauna disponibil, dar multe
nevertebrate pot supraviețui, de asemenea, fără oxigen pentru cel puțin o parte din ciclul lor
de viață, iar unele vertebrate, de exemplu, crapul, supraviețuiesc anoxiei complete timp de
luni de zile prin fermentarea etanolului (536). Mai recent, unele animale au fost raportate
pentru a finaliza întregul lor ciclu de viață în sedimente sub halocline hipersaline de mare
adâncime (99), în cazul în care nu există oxigen, la toate, și mitocondriile acestor specii de
animale filum Loricifera par să lipsească cristae, dar funcția acestor organite este încă
necunoscută. Printre apa dulce, marină și nevertebrate parazitare, hipoxia funcțională și
hipoxia mediului sunt comune. Toți viermii paraziți adulți studiați până acum au un
metabolism fermentativ și nu folosesc oxigen pentru a oxida complet glucoza la dioxidul de
carbon. Metabolismul anaerob al unora dintre aceste animale a fost studiat în detaliu, iar
exemplele reprezentative sunt discutate în secțiunile ulterioare.
Un laitmotiv comun metabolismului energetic anaerob la animalele chestionate aici este că
mitocondriile animale care funcționează anaerob nu dezvăluie diferențe fundamentale în
repertoriile lor enzimatice în raport cu cele ale descendețiilor specializate aerob. Prin urmare,
în sens evolutiv, nu există diferențe între descendenții animale aerobe și anaerobe în ceea ce
privește genele și enzimele pentru care să se țină seama. Un avertisment este că prezența
rhodochinonei pare să fie limitată la organismele care pot funcționa anaerob. În schimb, în
rândul plantelor, ciupercilor și protiștilor, există unele diferențe notabile între descendenții în
ceea ce privește enzimele utilizate de anaerobi versus aerobi. Cu toate acestea, după cum
discutăm în secțiunile corespunzătoare, aceste diferențe sunt minore și, până în prezent, nu
există enzime implicate în căile majore ale metabolismului energetic anaerob care sunt cu
adevărat specifice oricărei linii eucariote; adică, enzimele utilizate pentru metabolismul
energetic anaerob de către un supergrup eucariot se găsesc, de asemenea, în cel puțin un altul
și sunt practic toate prezente în alga verde Chlamydomonas, indicând faptul că - la fel ca și
pentru fosforilarea oxidativă - diferențele reflectă o prezență în strămoșul comun al
eucariotului și pierderea diferențială. Această observație indică faptul că procesul evolutiv de
specializare într-un stil de viață anaerob în metazoani este distinct de procesul din protiști și
duce la un spectru mai puțin divers de produse finale. Cu alte cuvinte, în rândul animalelor,
speciile anaerobe își deviază fluxul de carbon de bază prin enzime care sunt, de asemenea,
posedate de aerobi, dar astfel încât să genereze un spectru diferit de produse finite, șuntând și
evitând nevoia de O2-reactii terminale de oxidare dependente.

Fasciola hepatica (ficat fluke).

Ficatul adult fluke, Fasciola hepatica, este un vierme parazitar care trăiește în canalele biliare
ale gazdei sale, în principal bovine și oi, dar oamenii se pot infecta și ei. În stadiile libere și
incipiente ale ciclului de viață al animalului, mitocondriile de F. hepatica folosesc oxigenul

72
într-un mod convențional, iar aceste etape degradează glucoza complet la CO2 prin ciclul
Krebs. 
 La penetrarea gazdei și dezvoltarea parazitului în ficat și, ulterior, în canalele biliare, acest
metabolism complet aerob este înlocuit treptat cu o oxidare parțială anaerobă a glucozei, care
implică totuși mitocondriile (502). În timpul acestei dezvoltări metabolice, mai întâi
producția aerobă de acetat devine calea majoră pentru producția de ATP de F. hepatica în
timpul perioadei sale de migrare în parenchimul hepatic. Mai târziu, în conductele biliare,
producția anaerobă de acetat și propionat devine cea mai importantă sursă de ATP (499).
Aceste două produse finale sunt formate în mitocondriile care funcționează anaerob printr-o
cale divizată numită dismutare a malatului, o cale fermentativă pentru degradarea
carbohidraților care este comună majorității helminților paraziți. În toate etapele ciclului de
viață al acestui parazit, produsul clasic de fermentare metazoană, lactatul, este doar un produs
final minor.
În metabolismul energetic anaerob al adulților Fasciola (Fig. 4), fosfoenolpiruvata (PEP) din
glicoliza este transformată în oxaloacetat printr-o carboxikinază PEP legată de ATP (ATP-
PEPCK), care este ulterior redusă prin malat citosolic dehidrogenază (MDH), reoxidând
NADH glicolitic. Acest malat este importat în mitochondrion, unde este degradat prin
dismutare malat. O parte din malat este oxidat la acetat, și o altă parte este redus la succinat,
care este apoi metabolizat în continuare la propionat. În acest fel, malat oferă o sursă de
electroni (NADH) pentru lanțul de transport al electronilor, precum și o chiuvetă pentru acești
electroni, iar atunci când acetatul și propionatul sunt produse într-un raport de 1:2, procesul
este în echilibru redox.

Deschidere într-o fereastră separată

Figura 4
Căi majore ale metabolismului energetic în mitocondriile anaerobe ale platyhelminth parazitare adulte
Fasciola hepatica (fluke hepatice comune). Harta este retrasă din nou pe baza datelor descrise anterior
((500)). Principalele produse finale ale paraziților adulți sunt acetatul și propionatul, cu cantități
minore de lactat ș
 și care duce la reducerea producției de oxigen și apă, este umbrit în gri (și în toate figurile metabolice
următoare) pentru a-l distinge de respirația anaerobă și căile de fermentare, trase în negru. Abrevieri:
CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; RQ, rhodochinonă; C, citocromul c;

73
A, ATPase; FRD, fumarat reductaza; [2B], acetat:succinat de CoA-transferază (subfamilia 1B); [3],
succinil-CoA sintază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat dehidrogenază; [8], fumarază; [10],
fosfoenolpiruvat carboxikinaza (atp dependente); [11], malat dehidrogenază; [14], mutase
metilmalonil-CoA; [15], metilmalonil-CoA epimerază; [16], carboxilază de propionil-CoA. Fotografia
arată Fasciola hepatica la stadiul adult, cu o lungime de aproximativ 2,5 cm. (Fotografie de Louk
Herber, Universitatea Utrecht, Olanda.)
În ramura oxidativă, generatoare de NADH (Fig. 4), o parte din l-malat este oxidată de o
enzimă malică legată de NAD (NAD-ME) la piruvat, care este oxidată în continuare de
complexul piruvat dehidrogenază (PDH) la acetil-CoA. Acetat:succinat de CoA-transferază
(ASCT) transferă moiety CoA de acetil-CoA pentru a succina, generând succinil-CoA și
acetat, un produs final major al adulților Fasciola. ASCTs au fost caracterizate doar recent
pentru eucariote și s-a demonstrat că aceste enzime sunt coA-transferaze de tip I din familia I,
unde ASCT este doar un membru al unei multitudini de enzime diferite producătoare de
acetat în eucariote (revizuite cu referința 503). ASCT în mitocondriile Fasciola care
funcționează anaerob este strâns legată de CoA-transferases de bacterii, cum ar
fi Roseburia și cea a Artemia franciscana, un creveți saramură, iar aceste enzime aparțin
subfamiliei 1B a CoA-transferases (503, 528). Succinil-CoA sintetază (SCS) (de asemenea,
numit tiokinaza succinat și abreviat STK în multe lucrări), o enzimă canonică ciclu Krebs
(93), conservă energia în legătura tioester de succinil-CoA prin sinteza ATP din succinil-
CoA, ADP, și Peu prin fosforilarea la nivel de substrat care implică fosfat de succinil ca
mecanism de reacție intermediar (197), regenerând CoA pentru reacția PDH și succinat
pentru reacția ASCT. Un acetat de aluniță, 2 mol CO2, și 2 mol NADH sunt produse pe mol
malat oxidat pe această cale.
Producția de acetat descrisă mai sus prin oxidarea unei părți a malatului, care duce la
formarea NADH, este echilibrată de reducerea unei alte părți a malatului la succinat, prin
două reacții care inversează o parte a ciclului Krebs. În primul rând, malatul este transformat
în fumarat prin intermediul enzimei fumarază care rulează în sens invers, iar fumaratul
produs servește apoi ca acceptor de electroni terminali pentru electronii din ramura oxidativă
a dismutării malatului și este redus la succinat. Această reducere a fumaratului este cuplată la
un lanț de transport al electronilor care funcționează anaerob, în care electronii sunt
transferați de la NADH la fumarat prin complexul I, rhodochinona (RQ) și un fumarat
reductaza asociată membranei (FRD) (Fig. 4). Complexul I este similar cu complexul I din
mitocondriile aerobe, dar RQ și FRD sunt specifice mitocondriilor anaerobe. 
Utilizarea RQ în loc de ubiquinone (UQ), chinona utilizată de mitocondriile care
funcționează aerob, este esențială. RQ este important deoarece are un potențial redox
standard mai mic decât UQ, motiv pentru care RQ redus poate fi utilizat de FRD pentru a
dona electroni pentru fumarat, producând succinat, o reacție în care UQ nu ar funcționa cu
ușurință (530).
FRD asociat membranei găsite în Fasciola seamănă structural, și este legată de, complex II
(succinat dehidrogenaza [SDH]) (501) dar este distinct de solubil NADH dependente de FRD
găsite în mai multe protiști, inclusiv trichomonads și trypanosomes, care catalizează
reducerea dependentă de NADH de fumarat pentru a succina (90, 354).
Succinatul produs de FRD este un produs final excretat major în multe organisme care
efectuează dismutarea malatului. În Fasciola, cu toate acestea, acest succinat este
decarboxilat la propionat, și un ATP suplimentar este câștigat (383) (Fig. 4). Moiety CoA din
propionyl-CoA este transferat la succinat în virtutea unei specificitate substrat dublu de
ASCT (528), generatoare de propionat ca un produs final metabolice și succinil-CoA. Un
ciclu regenerează propionyl-CoA, care implică vitamina B12-dependente de enzime
74
metilmalonyl-CoA mutase, metilmalonyl-CoA epimeraza, și propionyl-CoA carboxilazei.
Reacția de carboxilază propionil-CoA generează propionil-CoA și produce ATP prin
fosforilare la nivel de substrat (Fig. 4).
În timpul acestei dismutări a malatului, protonii sunt pompați de complexul I, iar gradientul
protonic rezultat este valorificat de sintetazei ATP mitocondriale, adică fosforilarea oxidativă
prin pomparea la complexul I singur și fără O2 ca acceptor terminal (67a, 248a, 435a). În
general, acest metabolism energetic anaerob în Fasciola generează propionat și acetat (în plus
față de CO2) ca produse finale majore, într-un raport de 2:1, respectiv. Procesul produce
aproximativ 5 ATP-uri pe glucoză: ATP se formează prin fosforilare la nivel de substrat în
timpul glicolizei în citosol (2 ATP pe glucoză) și în interiorul mitocondriilor prin formarea de
acetat (1 ATP), precum și propionat (1 ATP), iar lângă aceasta, ATP se formează prin
pomparea protonilor la complexul I și la sintaza ATP mitocondrială (∼1 ATP pe glucoză),
dar în absența oxigenului.

Ascaris (vierme rotund gigant).

Nematodele parazitare Ascaris lumbricoides și Ascaris suum locuiesc în intestinul subțire al
gazdelor lor respective, oameni și porci și pot crește până la 25 cm în lungime (masculi) sau
40 cm (femele). Se hrănesc cu alimentele prezente în intestin și sintetizează glicogenul în
timpul perioadelor de hrănire a gazdei. Stocarea glicogenului rezultată servește ca rezervă de
energie în timpul postului gazdă. Parazitul adult prezintă metabolismul energetic anaerob și,
la fel ca majoritatea altor helminți paraziți, Ascaris efectuează dismutarea malatului, inclusiv
reducerea fumaratului prin RQ, pentru a menține echilibrul redox [a se vedea "Fasciola
hepatica (fluke hepatică)"], producând acetat, succinat și propionat (Fig. 5). Cu toate
acestea, Ascaris este neobișnuit, deoarece acetil-CoA și propionil-CoA sunt condensate în
continuare și reduse la acizii grași cu lanț ramificat 2-metilbutanoat și 2-metilpentanoat
printr-o cale similară cu inversarea β-oxidare.
Figura 5
Căi metabolice majore și lanț de transport de electroni în mitocondriile nematodului adult Ascaris
lumbricoides (vierme rotund gigant). Harta este retrasă pe baza datelor raportate anterior
((249)). Formele mature ale acestui animal, un vierme parazitar mare și foarte comun, locuiesc în
intestinul subțire al gazdelor lor. La fel ca majoritatea viermilor paraziți, Ascaris efectuează
dismutarea malatului pentru a obține echilibrul redox și folosește rhodochinona pentru a dona
electroni pentru reducerea fumaratului (434). Cu toate acestea, Ascaris este neobișnuit, deoarece
acetil-CoA și propionil-CoA sunt utilizați pentru producerea a doi acizi grași cu lanț ramificat, 2-
metilbutanoat și 2-metilpentanoat, care sunt formați prin condensarea unui acetil-CoA și a unui
propionil-CoA sau, respectiv, a două fasciuni-CoA, cu reducerea ulterioară a produselor de
condensare (436, 437). Acești acizi grași cu lanț ramificat scurt sunt produse finale tipice
pentru Ascaris (249, 251, 298). Abrevieri: MOP-CoA, 2-metil-3-oxo-pentanoyl-CoA; MOB-CoA, 2-
metil-3-oxo-butanoil-CoA; CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; RQ,
rhodochinonă; C, citocromul c; A, ATPase; FRD, fumarat reductaza; [2A, B], acetat:succinat de CoA-
transferază (subfamiliile A și B); [3], succinil-CoA sintază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat
dehidrogenază; [8], fumarază; [11], malat dehidrogenază; [14], mutase metilmalonil-CoA; [15],
metilmalonil-CoA epimerază; [16], carboxilază de propionil-CoA; [17], fosfoenolpiruvat
carboxikinaza (dependentă de ITP/GTP); [44], enzimă condensantă; [45], 2-metil acetoacil-CoA
reductaza; [46], hidrastază; [47], 2-metil ramificat-lanț enoyl-CoA reductaza; [48], acil-CoA
transferază. Fotografia prezintă viermi Ascaris lumbricoides la stadiul adult, cu lungimi de
aproximativ 15 cm (sus, masculin) și 30 cm (jos, femeie). (Fotografie de Rob Koelewijn, Spitalul
Harbor, Rotterdam, Olanda.)

75
Rezultatul este că Ascaris excretă un amestec complex de acetat, succinat, propionat, 2-
metilbutanoat și 2-metilpentanoat ca produse finale (251). Metilbutanoatul este format prin
condensarea acetil-CoA cu propionil-CoA, iar metilpentanoatul se formează prin condensarea
a două moieties propionyl-CoA, urmată de reducerea ulterioară a produselor de condensare
(Fig. 5). Calea corespunde în unele privințe inversării β-oxidare găsite în mitocondriile
mamiferelor, dar enzimele Ascaris funcționează fiziologic în direcția sintezei acil-CoA și nu
a oxidării. Reacția finală în această cale, reducerea dependentă de NADH a enoil-CoA cu lanț
ramificat 2-metil, necesită oxidoreductază complexă I, RQ, flavoproteină de transport de
electroni (ETF) și două componente solubile, ETF și 2-metil ramificat-lanț enoil-CoA
reductază. ETF:ubiquinone oxidoreductase (ETF-UO) este o flavoproteină legată de
membrană, fier-sulf, care joacă un rol important în β-oxidarea acizilor grași în mitocondriile
mamiferelor prin închiderea echivalentelor de reducere de la un ETF solubil la ubichinonă. În
mitocondriile adulte A. suum, ETF:rhodoquinone oxidoreductase (ETF-RO) funcționează în
direcția opusă: oxidarea NADH sensibilă la rotenonă, care pompează protoni la complexul I
reduce ETF solubil, care este ulterior reoxidată de o enoil-CoA reductază cu lanț ramificat de
2-metil, care generează acil-CoA, iar un CoA transferază eliberează acidul gras (249,
250, 298 ). Această formare de acizi grași cu lanț ramificat oferă o cale suplimentară pentru
oxidarea NADH în Ascaris și, astfel, funcționează ca o chiuvetă de electroni atunci când
reducerea fumaratului este limitată. S-a demonstrat că UQ nu poate înlocui RQ în acest ETF-
RO dependent de NADH (sau în reacția FRD) (298). În cele din urmă, acceptorul de electroni
terminali ai oxidării glucozei este acetil-CoA, un principiu care este revizuit în secțiunea de
pe Euglena de mai jos.

Mytilus edulis (midii comune).

Midiile comune sau albastre, Mytilus edulis, locuiește în zona intertidală și suferă hipoxie
indusă de mediu în timpul refluxului, când animalul își închide supapele pentru a evita
deshidratarea și, prin urmare, trece la un metabolism energetic anaerob (Fig. 6). A fost una
dintre primele specii de animale al căror metabolism energetic anaerob a fost investigat în
detaliu ((109)). Deși se știe că diferite țesuturi din M. edulis răspund diferit la hipoxie, se pot
face unele generalizări (107). Răspunsul la hipoxie implică acumularea de opine. Formarea
opinei este o cale de fermentație citozolică în care piruvatul este condensat cu un aminoacid
de către un dehidrogenază specifică care reduce baza Schiff cu NADH glicolitic, rezultând un
derivat iminoacid, o opină (176), ca produs final al metabolismului energetic. Condensarea
piruvatului și argininei de către octopina dehidrogenază duce la formarea octopinei ca produs
final redus, în timp ce condensarea cu alanin sau glicină duce la formarea alaninului și,
respectiv, astrombrinei (143, 169).

76
 Deschidere într-o fereastră separată
Figura 6
Căi majore ale metabolismului energetic anaerob facultativ în mitocondriile
moluștei mytilus  mytilus edulis (midii albastre). Harta este retrasă din nou pe baza datelor raportate
anterior ((107)). Trăind atașat la substraturi dure, de exemplu, roci în habitate intertidale, bivalve
trebuie să se confrunte periodic cu anaerobioza. Metabolismul energetic citosolic independent de
oxigen produce ATP prin fosforilarea la nivel de substrat însoțită de formarea diferitelor produse
finale, inclusiv alanin, stronfină și alanin (11). În condiții de anaerobioză prelungită, propionatul se
formează preferențial în loc de succinat în mitocondrii. Reducerea fumaratului este cuplată a lanțului
de transfer de electroni, iar rhodochinona servește ca donator de electroni pentru fumarat reductaza, ca
și în alte mitocondrii anaerobe (107, 531). Dreptunghiul gri deschis evidențiază căile metabolice
utilizate în mod preferențial în faza incipientă a anaerobiozei. Umbrirea gri a liniilor este descrisă în
legenda Fig. 4. Abrevieri: CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; RQ,
rhodochinonă; C, citocromul c; A, ATPase; FRD, fumarat reductaza; [2B], acetat:succinat de CoA-
transferază (subfamilia 1B); [3], succinil-CoA sintază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat
dehidrogenază; [8], fumarază; [9], piruvat kinază; [10], fosfoenolpiruvat carboxikinaza (atp
dependente); [11], malat dehidrogenază; [14], mutase metilmalonil-CoA; [15], metilmalonil-CoA
epimerază; [16], carboxilază de propionil-CoA; [18], alanin aminotransferază; [19], aspartat
aminotransferază; [26], sstrombină dehidrogenază; [27], octopină dehidrogenază. Fotografia îl arată
pe Mytilus edulis pe scena adulților, cu o lungime de aproximativ 6 cm. (Fotografie de Louk Herber,
Universitatea Utrecht, Olanda.)

Aceste căi opine sunt prezente în diverse filole marine, cum ar fi Cnidaria, Mollusca și
Annelida (107, 145, 169, 283, 445). Generarea atp prin aceste căi este echivalentă cu cea a
formării lactatului, cu 2 mol ATP pe mol glucoză degradată. Avantajul sugerat al căilor opine

77
este că produsele finale opine anaerobe sunt mai puțin acide decât lactatul și, deoarece se
consumă 1 aminoacid pentru fiecare opină sintetizată, aceste produse finale sunt produse într-
un proces neutru din punct de vedere osmotic care reduce stresul osmotic asociat cu
acumularea de lactat (24). Bazinele enorme de aminoacizi menținute de moluște pentru
echilibrul osmotic sunt sursa de aminoacizi pentru acest proces.
În timpul fazei incipiente a hipoxiei în Mytilus, echilibrul redox este menținut prin această
producție de opine din piruvat. Cu toate acestea, opinele nu sunt excretate ca produse finale.
Ele rămân în țesuturile animalelor, de exemplu, în țesutul peretelui corpului, iar la revenirea
la condițiile aerobe, opinele sunt reoxidate (107, 169). Aceasta este considerată o strategie
generală folosită de animalele care acumulează opine (107, 169). Acumularea și reoxidarea
temporară, mai degrabă decât excreția, a produselor finite sunt, de asemenea, întâlnite în
timpul fermentației lactate la om (194) și în timpul fermentației esterului de ceară
în Euglena (62, 514). În plus față de opine, se produc cantități mari de alanin și succinat.
Aceste produse sunt rezultatul formării cuplate a alaninului din glicogen și succinat din
aspartat (Fig. 6) (107). Acest succinat este produs prin partea din ciclul Krebs dintre
oxaloacetat și succinat care rulează în sens invers, care, de fapt, este ramura reductivă a
dismutării malatului, astfel cum s-a discutat mai sus în secțiunea privind Fasciola. În acest
fel, transaminarea aspartatului și conversia ulterioară a acestuia în succinat sunt cuplate la
fermentarea glicogenului și producția de alanin. Această degradare a aspartatului și producția
concomitentă de alanin sunt caracteristici caracteristice ale multor nevertebrate marine
tolerante la anoxie (169). Aceste nevertebrate marine au un bazin mare de aminoacizi liberi și
posedă rezerve mari de glicogen care pot constitui până la 10 până la 35% din greutatea
uscată a animalului.
În condiții de anaerobioză prelungită, se instalează o tranziție la dismutarea completă a
malatului, iar produsele finale tipice (acetat, propionat și succinat) se acumulează în M.
edulis (107). Rolul fumarat reductaza în Mytilus a fost studiat (107), și prezența
rhodoquinone, esențiale pentru ramura reductivă a malat dismutare, a fost demonstrat
pentru Mytilus (531).

Arenicola marina (lugworm).
O altă nevertebrată marină foarte bine studiată cu cicluri mareice de anaerobioză este
poliheitul lugworm Arenicola marina (572). Se îngroapă în nisipul zonelor intertidale; la
maree scăzută, este expus la hipoxie extremă și la concentrații ridicate de sulfură (170).
Modelul general al metabolismului energetic anaerob caracterizat pentru Arenicola este
același cu cel găsit pentru Mytilus: producția de opină în anaerobioza timpurie, cu degradarea
aspartatului și producția concomitentă de alanin și dismutarea malatului în timpul
anaerobiozei prelungite, cu spectrul tipic de produse finale - acetat, propionat și succinat -
acumularea (Fig. 7), prin care s-a demonstrat prezența RQ ((531)). În timpul fazei anaerobe
timpurii, piruvatul format prin calea Embden-Meyerhof poate fi transformat în stronfină și în
alanin. Cu toate acestea, în cazul Arenicola, L-alanin format poate fi convertit în D-alanin prin
racemase alanin (445).

Figura 7

Căi majore ale metabolismului energetic în mitocondriile polichetei de anelide arenicola marina de

viață liberă (lugworm sau sandworm). Viermele locuiește în sedimentele intertidale și produce ATP
predominant printr-un lanț respirator aerob în timpul mareei mari. La reflux, este expus timp de câteva
ore la hipoxie (445) și, de asemenea, are de-a face cu concentrații ridicate de H 2S (până la 2 mM), care

78
este un inhibitor puternic al complexului respirator IV (495, 496). A. marina se protejeaza intrinsec
prin intermediul flavoprotein sulfurii legate de membrana:oxidoreductaza chinona, care oxideaza
hidrogenul sulfurat si transfera electronii in piscina chinonei. Generarea speciilor finale de sulf oxidat,
tiosulfatul, poate avea loc într-o manieră dependentă de oxigen, în cooperare cu o dioxigenază de sulf
și o transferază de sulf (189). Animalul poate, de asemenea, reduce fumarat în respirația anaerobă prin
utilizarea rhodochinonei (531) și poate produce acetat și ATP prin fosforilare la nivel de substrat.
Umbrirea gri a liniilor este descrisă în legenda Fig. 4; dreptunghiul gri deschis evidențiază căile
metabolice utilizate în mod preferențial în faza incipientă, așa cum este descris în legenda Fig. 6.
Abrevieri: CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; RQ, rhodochinonă; C,
citocromul c; A, ATPase; FRD, fumarat reductaza; SQR, sulfură:oxidoreductază chinonă; ST,
transferază de sulf; SD, sulf dioxigenaza; [2B], acetat:succinat de CoA-transferază (subfamilia 1B);
[3], succinil-CoA sintază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat dehidrogenază; [8], fumarază; [9],
piruvat kinază; [10], fosfoenolpiruvat carboxikinaza (atp dependente); [11], malat dehidrogenază;
[14], mutase metilmalonil-CoA; [15], metilmalonil-CoA epimerază; [16], carboxilază de propionil-
CoA; [18], alanin aminotransferază; [19], aspartat aminotransferază; [20], alanin dehidrogenază; [26],
stronmbină dehidrogenază. Fotografia prezintă portul Arenicola pe scena pentru adulți, cu o lungime
de aproximativ 20 cm. (Fotografie de Auguste Le Roux
[http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Arenicola_marina.JPG] [Wikimedia Commons].)
Spre deosebire de Mytilus, Arenicola se îngroapă în sedimentul sulfidic (solfatara) și, prin
urmare, este expusă în mod regulat la concentrații mari de sulfură. Sulfura inhibă
citocromul c oxidază (170), motiv pentru care sulfura este toxică în timpul creșterii
aerobe. Arenicola se ocupă de această sulfură cu ajutorul sulfurii:oxidoreductază chinonă
(SQR), care oxidează sulfura și donează electronii chinonelor din lanțul de transport al
electronilor mitocondriali (496). SQR mitocondrial oxidează sulfura la o persulfură legată de
enzime (495). Produsul final al oxidării sulfurii mitocondriale în Arenicola este tiosulfatul, a
cărui producție pare să necesite oxigen printr-o dioxigenază de sulf și activitatea de sulf-
transferază a rodanezului mitocondrial (189). Omologul de sulf dioxigenază la om a fost
recent caracterizat și este direct implicat în metabolismul sulfului mitocondrial, iar mutanții
nuli induc fenotipuri severe ale bolii (505). Mult timp considerată o toxină, sulfura a fost
recent recunoscută ca o moleculă de semnalizare și un mediator al funcției cardiovasculare la
mamifere (45, 231).
Figura 7
Căi majore ale metabolismului energetic în mitocondriile polichetei de anelide arenicola marina de
viață liberă (lugworm sau sandworm). Viermele locuiește în sedimentele intertidale și produce ATP
predominant printr-un lanț respirator aerob în timpul mareei mari. La reflux, este expus timp de câteva
ore la hipoxie (445) și, de asemenea, are de-a face cu concentrații ridicate de H 2S (până la 2 mM), care
este un inhibitor puternic al complexului respirator IV (495, 496). A. marina se protejeaza intrinsec
prin intermediul flavoprotein sulfurii legate de membrana:oxidoreductaza chinona, care oxideaza
hidrogenul sulfurat si transfera electronii in piscina chinonei. Generarea speciilor finale de sulf oxidat,
tiosulfatul, poate avea loc într-o manieră dependentă de oxigen, în cooperare cu o dioxigenază de sulf
și o transferază de sulf (189). Animalul poate, de asemenea, reduce fumarat în respirația anaerobă prin
utilizarea rhodochinonei (531) și poate produce acetat și ATP prin fosforilare la nivel de substrat.
Umbrirea gri a liniilor este descrisă în legenda Fig. 4; dreptunghiul gri deschis evidențiază căile
metabolice utilizate în mod preferențial în faza incipientă, așa cum este descris în legenda Fig. 6.
Abrevieri: CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; RQ, rhodochinonă; C,
citocromul c; A, ATPase; FRD, fumarat reductaza; SQR, sulfură:oxidoreductază chinonă; ST,
transferază de sulf; SD, sulf dioxigenaza; [2B], acetat:succinat de CoA-transferază (subfamilia 1B);
[3], succinil-CoA sintază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat dehidrogenază; [8], fumarază; [9],
piruvat kinază; [10], fosfoenolpiruvat carboxikinaza (atp dependente); [11], malat dehidrogenază;
[14], mutase metilmalonil-CoA; [15], metilmalonil-CoA epimerază; [16], carboxilază de propionil-
CoA; [18], alanin aminotransferază; [19], aspartat aminotransferază; [20], alanin dehidrogenază; [26],
stronmbină dehidrogenază. Fotografia prezintă portul Arenicola pe scena pentru adulți, cu o lungime

79
de aproximativ 20 cm. (Fotografie de Auguste Le Roux
[http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Arenicola_marina.JPG] [Wikimedia Commons].)
Spre deosebire de Mytilus, Arenicola se îngroapă în sedimentul sulfidic (solfatara) și, prin
urmare, este expusă în mod regulat la concentrații mari de sulfură. Sulfura inhibă
citocromul c oxidază (170), motiv pentru care sulfura este toxică în timpul creșterii
aerobe. Arenicola se ocupă de această sulfură cu ajutorul sulfurii:oxidoreductază chinonă
(SQR), care oxidează sulfura și donează electronii chinonelor din lanțul de transport al
electronilor mitocondriali (496). SQR mitocondrial oxidează sulfura la o persulfură legată de
enzime (495). Produsul final al oxidării sulfurii mitocondriale în Arenicola este tiosulfatul, a
cărui producție pare să necesite oxigen printr-o dioxigenază de sulf și activitatea de sulf-
transferază a rodanezului mitocondrial (189). Omologul de sulf dioxigenază la om a fost
recent caracterizat și este direct implicat în metabolismul sulfului mitocondrial, iar mutanții
nuli induc fenotipuri severe ale bolii (505). Mult timp considerată o toxină, sulfura a fost
recent recunoscută ca o moleculă de semnalizare și un mediator al funcției cardiovasculare la
mamifere (45, 231).
Figura 8
Căi majore ale metabolismului energetic în mitocondriile viermelui de arahide, Sipunculus nudus.
Harta este retrasă pe baza datelor raportate anterior (169). Acest vierme viu liber locuiește în
sedimente marine nisipoase, de la zone intertidale la subtidale până la o adâncime de 900 m, unde se
confruntă adesea cu hipoxie. S. nudusul se ocupă de oxigenul scăzut prin utilizarea acelorași căi ca și
cele găsite în alte nevertebrate marine care se confruntă cu condiții hipoxice sau anoxice. Fumaratul
servește ca acceptor de electroni terminali în ramura anaerobă a lanțului respirator și permite sinteza
ATP nu numai prin fosforilare oxidativă, ci și prin producția de propionat din succinat. Atp
suplimentare pot fi generate de succinil-CoA în calea de degradare a piruvatului, ceea ce duce la
acetat ca produs final (169). Umbrirea gri a liniilor este descrisă în legenda Fig. 4. Abrevieri: CI la
CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; RQ, rhodochinonă; C, citocromul c; A,
ATPase; FRD, fumarat reductaza; [2B], acetat:succinat de CoA-transferază (subfamilia 1B); [3],
succinil-CoA tiokinază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat dehidrogenază; [8], fumarază; [9],
piruvat kinază; [11], malat dehidrogenază; [14], mutase metilmalonil-CoA; [15], metilmalonil-CoA
epimerază; [16], carboxilază de propionil-CoA; [17], fosfoenolpiruvat carboxikinaza (dependentă de
ITP/GTP); [18], glutamat:piruvat transaminaze; [19], glutamat:transaminaze oxaloacetate; [26],
sstrombină dehidrogenază; [27], octopină dehidrogenază. Fotografia îl arată pe Sipunculus nudus pe
scena adultă, cu o lungime de aproximativ 15 cm. (Foto curtoazie de Matt du Fort.)
La fel ca majoritatea metazoanilor anaerobi facultativi, Sipunculus nu prezintă un efect
Pasteur (440); adică, fluxul glicolitic în Sipunculus nu este crescut în condiții hipoxice (181).
În schimb, hipoxia reduce fluxul glicolitic și modifică spectrul produselor finale produse.
Trecerea de la producția de opine și alanin în principal în condiții de hipoxie tranzitorie la
succinat, acetat și propionat în principal în condiții de hipoxie susținută pare să implice
reglarea enzimatică la nivelul carboxikinazei fosfoenolpirruvate (PEPCK) (169). S-a discutat
despre rolul modificărilor pH-ului intracelular ca posibil mecanism de reglementare pentru
carboxilazei propionil-CoA (185) și pentru PEPCK (169). În Sipunculus,expunerea la
temperaturi scăzute (0°C până la 4°C) poate induce, de asemenea, acumularea de acetat,
succinat și propionat împreună cu opinele (576). Hipoxie și CO ridicat2 nivelurile pot induce,
de asemenea, acidoză la animale, cu o downregulation asociate a metabolismului (390).

Un animal strict anoxic printre loriciferani.

Toate animalele cu metabolism anaerob discutate mai sus se confruntă cu oxigenul permanent
sau din când în când. Explorările mediilor anoxice permanente au arătat recent că aceste
habitate nu sunt în întregime prohibitive pentru viața animalelor multicelulare. Trei specii

80
până acum fără nume (Spinoloricus sp., Rugiloricus sp., și Pliciloricus sp.) din phylum
Loricata, un grup de viermi marini mici, au fost recent recuperate dintr-un bazin adânc de pe
fundul Mării Mediterane (99),
unde locuiesc într-o saramură aproape saturată de sare care, datorită densității sale (>1,2
g/cm3), nu se amestecă cu apele de deasupra. În consecință, acest mediu este complet anoxic
și a fost așa timp de 50.000 de ani (99). Datorită activității reductoarelor de sulfat, saramura
conține sulfură la o concentrație de 2,9 mM. Această lucrare a furnizat dovezi biologice că
aceste organisme trăiesc într-adevăr în acest mediu. Deși nu există încă informații despre
biochimia lor, microscopia electronică a arătat că celulele lor conțin organite de dimensiuni
mitocondriale care nu au cristae. Acesta va fi de o importanță enormă pentru a afla despre
metabolismul lor energetic și natura mitocondriile lor. Trebuie remarcat faptul că studiile de
secvențiere a mediului au indicat că, în ciuda unor astfel de condiții dure, acest mediu anoxic
și sulfidic este plin de alți microbi eucariote (9, 129). O înțelegere a biologiei neexplorate
până acum a acestor organisme ar putea oferi o privire asupra a ceea ce o mare parte din
ecologia Pământului ar fi putut fi ca în trecutul mult mai îndepărtat (324a) și ar putea
dezvălui combinații noi de mecanisme biochimice cunoscute sau chiar căi metabolice
neașteptate.

Ciuperci
Cealaltă cladă majoră a opisthokonts cuprinde ciupercile. În ceea ce privește metabolismul
energetic, ciupercile sunt un grup foarte divers, cu multe linii care posedă mitocondrii cu
respirație de oxigen, unele având hidrogenozomi (142), unele având miozomi (558), unele
folosind sulf elementar ca acceptor terminal (1), iar unele efectuând fermentarea amoniacului
sau respirația nitratului (573).

Piromyces sp. tulpina E2 și Neocallimastix.

Piromyces sp. tulpina E2 și Neocallimastix frontalis sunt chytridiomycetes care locuiesc în
rumenul erbivorelor de mamifere (30). Ei sunt anaerobi obligați și posedă hidrogenozomi
(343, 568) și [Fe]-Hyd (544). Produsele finale tipice de descompunere a carbohidraților
în Piromyces sunt lactatul, etanolul, formatele, acetatul, hidrogenul și succinatul, ale cărui
cantități relative pot varia în funcție de condițiile de cultură (494). Boxma et al. (47) fluxuri
măsurate pentru diferite produse finite în Piromyces sp. E2, inclusiv formate și H2, pe care
harta prezentată în Fig. 9 se bazează.

81
Figura 9
Metabolismul fermentativ cu acid mixt al ciupercii anaerobe chytridiomycete cu hidrogenozomie
purtătoare de hidrogenozomie piromyces sp. E2, un locuitor rumen. Harta este retrasă din nou pe baza
datelor raportate anterior ((47)). Spre deosebire de parabasalienii anaerobi, care folosesc
piruvat:oxidoreductază de ferredoxină, acești locuitori obișnuiți ai rumenilor de multe mamifere
erbivore folosesc piruvat:format liază pentru catabolismul piruvat în hidrogenozomii lor (47).
Carbohidrații pot fi, de asemenea, metabolizat la produsele finale succinat, lactat, formate, și etanol în
citosol. Alcoolul bifuncțional dehidrogenază E (ADHE), având atât alcool dehidrogenază, cât și
activități de acetaldehidă dehidrogenază, mediază formarea citosolică a etanolului. Rețineți că hărțile
metabolice raportate anterior de Yarlett et al. (570) și Boxma et al. (47) diferă în ceea ce privește
implicarea ferredoxinei în H2-producerea de reactii. În ceea ce privește împrejurarea problematică că
H2 producția de la NAD(P)H este schițată, a se vedea textul. Abrevieri: Fd, ferredoxin; [2],
acetat:succinat de CoA-transferază; [3], succinil-CoA sintază; [4], hidrogenază; [5], enzimă malică;
[8], fumarază; [9], piruvat kinază; [10], fosfoenolpiruvat carboxikinaza (atp dependente); [11], malat
dehidrogenază; [12], lactat dehidrogenază; [22], piruvat:formate lyase; [23], NAD(P)H:ferredoxin
oxidoreductază; [24], fumarat reductaza (solubil); [25], alcool dehidrogenază E. Fotografia
arată Piromyces sp. E2; regiunea fluorescentă (sporangia și hyphae) este de cca. 250 μm. (Retipărit de
la referința 178a cu permisiunea Elsevier.)
Producția de piromiți provine din activitatea piruvatului:formate de liază (PFL) (47), o
enzimă prezentă și în Neocallimastix (154) dar și activă în algele clorofite (21). PFL este
prezent atât în piromyces hydrogenosomes și în citosol și generează acetil-CoA în ambele
compartimente. În citosol, acetil-CoA este redus printr-o aldehidă bifuncțională/alcool
dehidrogenază (ADHE) pentru a produce CoASH și etanol; în cazul hidrogenozomilor, coA
moiety de acetil-CoA este transferat la succinat printr-un ASCT, generând acetat ca produs
final (47) și succinil-CoA, care servește drept substrat pentru sintaza succinil-CoA (SCS)
pentru fosforilarea la nivel de substrat și regenerarea CoASH (93). ADHE este, de asemenea,
prezent în algele clorofite (22) și în mai mulți protiști heterotrofi, cum ar
fi Giardia și Entamoeba.
În experimentele de etichetare folosind [6-14C]glucoză și [U-14C]glucoză, Boxma et al. (47) a
arătat că succinatul a fost format din oxaloacetat printr-un intermediar malat și care implică o
reductază fumarat solubilă. Lipsa co-ului etichetat2 și formarea formatelor și acetatului plus
etanol în raporturi molare 1:1 a indicat că PFL, mai degrabă decât
piruvat:oxidoreductazăferredoxină (PFO) sau piruvat dehidrogenază (PDH), care ar fi generat
82
1 mol 14CO2 pe mol piruvat, a fost principala cale de defalcare piruvat în metabolismul
hidrogenosomal al Piromyces. PFL are un mecanism radical de glicil și necesită enzima care
activează PFL (PFL-AE), care este prezentă în chytrids (154), precum și enzima de
dezactivare a PFL, care este furnizată ca activitate secundară a ADHE (154). 
 Au existat rapoarte contradictorii cu privire la prezența și / sau activitatea PFO în chytrids
anaerobe. Primele studii au descoperit activitatea PFO în loc de activitatea PFL la două
specii neocallimastix (316, 317, 570), în timp ce la o a treia specie, N. frontalis, nu a fost
găsită activitate PFO (368). Informațiile privind secvența genomului vor clarifica problema în
continuare. Omologii recombinați ai PFO sunt prezenți în genomul drojdiei (și în multe alte
genomuri fungice) ca sulfit reductază (200, 419). ATP este exportat din hidrogenozomi
chytrid la citosol printr-o translocază ATP-ADP aparținând familiei de purtători mitocondriali
(MCF) (523, 545).
Observăm că fluxul de electroni de la NAD(P)H la H2 schițat în Fig. 9 și descrise anterior
(47) este destul de nefavorabile energetic și, prin urmare, puțin probabil să fie pe deplin
corecte (a se vedea pasajul cu privire la hidrogenaza trimeric Thermotoga în secțiunea
pe Trichomonas vaginalis pentru o discuție mai în profunzime). Deoarece PFO pare să
lipsească ca sursă de ferredoxină cu potențial scăzut în Piromyces (47de ani ), dar a fost
detectat în alte chytrids (317, 570), mecanismul producției limitate de hidrogen în Piromyces-
aproximativ 50% până la 20% din producția de formate (47) - rămâne prost înțeles.

Fusarium oxysporum.
S-au lucrat pe scară largă la metabolismul energetic anaerob al agentului patogen fungic care
locuieste in sol al plantelor Fusarium oxysporum; specii asemănătoare ascomycete, cum ar
fi Cylindrocarpon tonkinense și Aspergillus nidulans au fost, de asemenea, studiate în
profunzime. Detaliile căii de denitrificare a Fusarium au fost în mare parte elaborate
(248, 341, 486, 513, 573). Denitrificarea în rândul diferitelor ascomiceții a fost descrisă
(574). În Fusarium, denitrificarea are loc în condiții de oxigen scăzut, implică mitocondrii și
implică oxidarea surselor reduse de carbon, cum ar fi etanolul, la acetat cu o depunere a
electronilor pe nitrat pentru a genera N2O, care este excretat ca produs final (487, 573). Nitrat
reductaza de neasimilare (dNar) și reductaza de nitrit dissimilator (dNir) în mitochondrion
reduc NO3− la NU, care este redus în continuare de o reductază de oxid nitric solubil, o
enzimă citocromului P450 numită p450nor, pentru a produce N2O
(150, 487, 573). Fusarium dNar nu a fost caracterizat la nivel de genă, dar are proprietăți
comune cu proteinele narGHI bacteriene (515, 573). Reductaza de nitrit, NirK, de
la Fusarium și Aspergillus sunt omoloagi la reductaza de nitrit proteobacterială care conține
cupru, au conservat omologi în Acanthamoeba castellanii și Chlamydomonas reinhardtii, și
probabil au o origine mitocondrială (241, 242, 359). Fusarium NO reductaza, NoR, nu este
omolos la procariote nitrat reductaza, dar este o enzimă P450 recrutat (488). Denitrificarea
Fusarium are loc în mitocondrii și este cuplată la lanțul de transport al electronilor
mitocondriali și sinteza ATP (487, 573).
În condiții mai strict anoxice, reducerea nitratului se realizează la nivelul NH4+ ca produs final
excretat, un proces numit fermentarea amoniacului (485, 574). Aceasta implică un set diferit
de enzime care metabolizează nitrații cu totul, nitrat reductaza asimilativă (aNar sau niaD) și
reductaza nitritului asimilator (aNir sau niiA), care sunt localizate în citosol (573). De
asemenea, implicată în calea de fermentare a amoniacului fusarium este acetatul kinază
(ACK) (485), o enzimă care se găsește și în Chlamydomonas (21, 357). De asemenea, s-a
raportat că este implicată în denitrificarea Fusarium (515) și a existat un raport privind
participarea activității PFL la generarea formatelor endogene (258).

83
Abe et al. (1) a arătat că Fusarium va crește în condiții anaerobe pe o varietate de surse de
carbon reduse folosind sulf elementar, S8, ca acceptor de electroni terminali, generând H2S ca
produs final redus într-un raport molar de 2:1 în raport cu acetatul. Printre eucariotele studiate
până în prezent, utilizarea sulfului elementar ca acceptor terminal de electroni este limitată
la Fusarium. Hipoxic A. nidulans poate excreta, de asemenea, cantități mari de aminoacizi cu
lanț ramificat ca o cale alternativă pentru a obține echilibrul redox (455).
Denitrificarea a fost raportată pentru foraminifera care locuiesc în sedimente acvatice (410) și
pentru diatomee (232), dar nici una dintre enzimele din aceste sisteme nu a fost caracterizată
până în prezent, spre deosebire de Fusarium. Reducerea nitritului cuplată la sinteza ATP a
fost, de asemenea, măsurată pentru mitocondriile rădăcinilor plantelor superioare, unde NO a
fost produsul final (474), dar contribuția cantitativă a acestei căi la furnizarea de atp de bază
este încă necunoscută.

Microsporidia.
Microsporidia sunt paraziți intracelulari obligați care pot infecta un spectru larg de gazde
(110). Grupul adăpostește agenți patogeni umani importanți, inclusiv Encephalitozoon
cuniculi, care provoacă sindroame ale sistemului digestiv și nervos (234). Microsporidia este
acum recunoscută ca ciuperci foarte derivate (192, 555), deși plasarea lor exactă în ciuperci
nu este clară (220). Organizarea lor metabolica este rezultatul evolutiei reductive datorita
stilului lor de viata parazitar de specialitate. Microsporidienii Trachipleistophora
hominis (558) și E. cuniculi (234, 512) sunt paraziți energetici; ei au puțin în modul de
metabolismul energetic, la toate. Ei pot fura ATP-ul de care au nevoie de la gazda lor prin
translocaze ADP / ATP localizate în membranele lor plasmatice. Acest tip de reducere poate
merge la extrem. Enterocytozoon bieneusimicrosporidian , de exemplu, a pierdut toate
genele, cu excepția a 2, pentru cele 21 de enzime ale glicolizei, toate genele pentru calea
fosfatului pentoză și toate genele pentru metabolismul trehalozei (238). Acest lucru nu numai
că face ca parazitul să depindă strict de gazdă pentru energie, dar reprezintă, de asemenea, o
problemă în ceea ce privește reciclarea NADH. O posibilitate ar putea fi o navetă de glicerol-
3-fosfat care se deplasează reducerea echivalentelor în membrana mitocondrială, deoarece
glicerol-3-fosfat dehidrogenaza a fost identificat pe genomul microsporidian. Echivalentele
reducătoare ar putea fi ulterior introduse în oxidaza alternativă microsporidiană (556). În
microsporidianul Antonospora locustae, atât glicerol-3-fosfat dehidrogenază, cât și oxidaza
alternativă, pe lângă Hsp70, se localizează la mitozomi (122).
Ca un alt exemplu, parazitul energetic E. cuniculi a pierdut toți membrii familiei de purtători
mitocondriali (MCF), inclusiv transportatorul ADP / ATP (AAC); în schimb, acum folosește
tipul bacterian de transportor de nucleotidice, care nu este legat de AAC, dar se găsește în
plastide și bacteriile patogene intracelulare Rickettsia și Chlamydia, pentru a importa ATP
din citosolul celulelor lor gazdă eucariote (512). Genomul E. cuniculi adăpostește patru gene
pentru acest transportor de nucleotidici și toate cele patru produse genetice sunt exprimate:
trei sunt localizate în membrana plasmatică E. cuniculi, în timp ce a patra este localizată la
miozomi, unde se crede că oferă ATP citosolic miozomului (512). Spre deosebire de E.
cuniculi, microsporidianul A. locustae posedă AAC de tip MCF, care a fost sugerat să
furnizeze energie pentru importul de proteine dependente de Hsp70 în miozomi și exportul de
clustere de fier-sulf în citosol
(557). Procesele de transport (inclusiv transportul ADP/ATP) de pe suprafața microsporidia
au fost revizuite recent (554). Microsporidia par să recruteze mitocondrii gazdă în jurul
suprafeței lor, aparent în conformitate cu stilul lor de viață ca paraziți de energie care fură
ATP (439, 554).

84
Sistemul de import de proteine de tip mitocondrial în miozorii microsporidieni a fost revizuit
(549), la fel ca importul de proteine și importul de ARN în organite de origine mitocondrială
în general (282). Caracterizarea proteinelor de asamblare fier-sulf de tip mitocondrial în
microsporidia sugerează că asamblarea proteinelor fier-sulf este funcția cheie a miozomilor
lor (163), care nu par să joace un rol direct în metabolismul energetic.

Amoebozoa: Entamoeba histolytica
Grupul eucariote numit Amoebozoa (4) include membri care nu au organite producătoare de
ATP, cum ar fi Entamoeba histolytica, un agent patogen intestinal al oamenilor, și membri
care au mitocondrii care respiră oxigen, cum ar fi Dictyostelium discoideum, o amoeba de
viață liberă care locuiește în sol și compost (25). E. histolytica este un anaerob, iar
principalele produse finale ale metabolismului său energetic sunt alanin, CO2etanol și acetat
(337, 349), prin care cantitățile relative de etanol și acetat produse depind de urmele
nivelurilor de oxigen. Enzimele metabolismului său energetic sunt localizate exclusiv în
citosol, așa cum sunt revizuite în altă parte (354), din care harta este prezentată în Fig. 10 este
adaptat.

Figura 10
Căi metabolice majore în parazitul intestinal anaerob Entamoeba histolytica, un protist amoeboid
parazitar și agentul cauzal al amoebiasisului. Harta este retrasă pe baza datelor raportate anterior
(354). Amoebozoanul infectează oamenii și alte primate; căile sale metabolice energetice sunt
localizate în citosol, care adăpostește, de asemenea, miozomi (5, 507). Piruvat:oxidoreductaza de
ferredoxină este utilizată pentru decarboxilare/oxidare piruvat, ca și în cazul paraziților parabasalieni;
ATP este sintetizat prin fosforilare la nivel de substrat prin acetil-CoA sintază (formarea ADP) (431).
Deși nu sunt implicați în metabolismul energetic, mitozomii din E. histolytica adăpostesc enzime de
activare sulfat ca funcție majoră (332). Abrevieri: Fd, ferredoxin; [1], piruvat:oxidoreductază de
ferredoxină; [5], enzimă malică; [9], piruvat kinază; [11], malat dehidrogenază; [18], alanin
aminotransferază; [25], alcool dehidrogenază E; [28], fosfoenolpiruvate carboxitransferază
(PPeu dependente); [29], piruvat:ortofosfat dikinază; [30], acetil-CoA sintază (formarea ADP).
Fotografia prezintă un trofozoit Entamoeba histolytica cu un eritrocite ingerat, cu o lungime de
aproximativ 20 μm. (Fotografie de la Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor [CDC], Atlanta,
GA.)
În Entamoeba,fosfoenolpiruvatul glicolitic (PEP) este transformat în piruvat prin niveluri
ridicate de activitate a piruvatului:ortofosfat dikinază (PPDK) (405) mai degrabă decât
piruvat kinaza clasică (PYK). Cu toate acestea, s-a constatat ulterior că un omolog al PYK
codificat de genomul Entamoeba ((290))a fost ulterior exprimat la niveluri de activitate care
se apropie de cel al PPDK ((422))și, prin urmare, pare să reprezinte o cale alternativă de
piruvat în anumite condiții. O altă cale alternativă de șunt la piruvat, ocolind atât reacțiile
PYK, cât și PPDK, este carboxilarea PEP la oxaloacetat de carboxitransferază PEP
(PPeu dependente), urmate de reacțiile malatului dehidrogenazei (MDH) și ale enzimelor
malice (ME) (Fig. 10) (406). Piruvatul este oxidat prin piruvat:oxidoreductază de ferredoxină
(PFO) (407, 414). Acetil-CoA rezultat este apoi transformată într-un amestec de acetat, care
permite sinteza unui ATP suplimentar per piruvat și etanol, care permite regenerarea NAD, în
funcție de starea redox a celulei. Enzima generatoare de acetat de Entamoeba, acetil-CoA
sintetazei (formarea ADP), este o enzimă relativ rară printre eucariote (503), dar aceeași
enzimă este utilizată în metabolismul energetic de bază al Giardia intestinalis (428), iar

85
omologii apar în genomul diatomului Thalassiosira pseudonana, în genomul apicomplexan
(mai multe specii de Plasmodium și Cryptosporidium muris), în stramenopile Blastocystis
hominis  , iar în excavate taxon Naegleria gruberi (371). Enzima generatoare de etanol este o
aldehidă bifuncțională/alcool dehidrogenază (ADHE), o proteină de fuziune formată dintr-un
domeniu de aldehidă dehidrogenază N-terminală (ALDH) (acetilare) și un domeniu C-
terminal alcool dehidrogenază (ADH) (138). Entamoeba ADHE convertește 1 mol acetil-
CoA și 2 mol NADH la 1 mol etanol și 2 mol NAD (60). Enzima este de obicei un monomer
de 97 kDa și este exprimată la niveluri ridicate în alge verzi (21, 22, 357), G. intestinalis (97)
și ciuperci chytrid (47), cu omologii care apar în genomurile altor eucariote diverse, inclusiv
apicomplexanul Cryptosporidium hominis. Capacitatea de a elimina aminoacizii (alanin) se
manifestă și în Entamoeba (87). Tratamentul infecțiilor cu Entamoeba implică de obicei
compuși nitroimidazol (metronidazol) (354), care sunt activați la derivați foarte citotoxici
prin metabolism cu electroni cu potențial scăzut care rezultă din reacții precum cele catalizate
de PFO (208, 256, 340) sau tioedoxină reductază (271, 272).++
Investigațiile din Entamoeba au dus la descoperirea miozomului (300, 507), în virtutea
capacității sale de a importa chaperonin Cpn60. Miozomul Entamoeba posedă un translocator
ADP/ATP de tip mitocondrial (80); funcția sa este încă în curs de investigare ((520)). Recent,
enzimele activării sulfatului au fost localizate la miozomii din Entamoeba (332, 333), oferind
o nouă perspectivă asupra funcțiilor mitosomale. Alte funcții posibile ar putea avea legătură
cu maturarea clusterului FeS și detoxifierea hidroperoxidului prin intermediul sistemului
rubrerythrin (302). Deoarece fluxul de carbon și metabolismul energetic în Entamoeba sunt
cunoscute a fi procese citosolice (354), rolul mitozomilor în metabolismul energetic de bază,
dacă este cazul, poate fi periferic în cel mai bun caz. Genomul Entamoeba codifică mai multe
omologi [Fe]-hidrogenază (290). Prezența ARNm pentru o formă scurtă [Fe]-hidrogenază
în Entamoeba a fost demonstrată prin transcriere inversă (RT)-PCR (365), iar activitatea
hidrogenazei Entamoeba recombinante exprimată în Escherichia coli a fost raportată, dar
activitatea enzimatică endogenă a hidrogenazei în Entamoeba nu a fost încă raportată.
Din cauza potențialului mitosome de a porta obiective de droguri, importul de proteine în
mitozomi Entamoeba a fost intens studiat ca de târziu (118). O rudă liberă
a Entamoeba, Mastigamoeba balmuthii, are mai multe enzime ale metabolismului energetic
de bază în comun cu Entamoeba (183, 564) și posedă, de asemenea, mitocondrii care importă
Cpn60 (159).

Excavarea taxonilor
Ca și Amoebozoa, supergrupul eucariote Excavata (4, 237) include membri cu mitocondrii
care respiră oxigen, cum ar fi multe euglenide, și membri care nu au organite implicate în
sinteza atp de bază, cum ar fi Giardia intestinalis. Ca și supergrupul opisthokont, apar și
membri cu hidrogenozomi, cum ar fi Trichomonas vaginalis. Ne concentrăm aici pe
organismele ale căror metabolisme au fost investigate. Secvențierea genomului și datele
privind secvența exprimată (EST) devin disponibile pentru mulți taxoni de excavare, care
permit deducții despre funcțiile biochimice din organite, de exemplu, organitele asemănătoare
hidrogenozomului din Sawyeria marylandensis (27), hidrogenozomii din Psalteriomonas
lanterna (102) sau organelle de origine mitocondrială din Naegleria gruberi (149, 161, 371 ),
dar nu există suficiente date experimentale directe disponibile cu privire la activitățile
enzimatice și produsele finale excretate pentru a genera hărți metabolice pentru aceste
organisme.

86
Giardia intestinalis.
Giardia intestinalis (syn., Giardia lamblia) este un parazit unicelular intestinal care provoacă
diaree acută și cronică la om (17). Trofozoiții vegetativi ai acestui protist flagelat se propagă
rapid în mediul anaerob al intestinelor mamiferelor, dar sunt susceptibili la oxigen molecular.
Ele încetează creșterea în condiții aerobe. Harta sa metabolică energetică (Fig. 11) este foarte
strâns paralelă cu cea a Entamoeba (354). Principalele diferențe sunt prezența unui șunt
fosfoenolpiruvvat (PEPCK) dependent de GTP în pirovat kinaza (PYK)/piruvat:ortofosfat
dikinază (PPDK) șunt (278) și prezența unui [Fe]- hidrogenază (287), omolog la enzima
găsită în chytrids sau trichomonade. Ca și în cazul Entamoeba,atât activitățile PPDK, cât și
cele pyk sunt prezente la niveluri comparabile (377), deși se credea că această din urmă
activitate lipsea de mult timp (207, 327). De asemenea, ca și în cazul Entamoeba, principalele
produse finale sunt acetatul și etanolul, de obicei un amestec al ambelor, în funcție de
condițiile redox: în prezența unor cantități mici de oxigen, parazitul utilizează diaforază (H
H2Activitatea de oxidare NADH producătoare de O (58) pentru a menține echilibrul redox și
se produce mai mult acetat decât etanolul; în absența lui O2, echilibrul redox este menținut
prin excreția etanolului ca produs final principal (278, 354, 375). Cu toate acestea, atunci
când Giardia este cultivată în condiții anoxice fastidioase, o cantitate substanțială de H2 este
produs (287). [Fe]-hidrogenaza codificată de genomul Giardia este implicată în H2 producție.
Un alt parazit, Spironucleus vortens, produce, de asemenea, H2 (334). Nivelul producției de
alanin ca produs final (130) este, de asemenea, crescut în absența strictă a oxigenului (374).

87
Figura 11
Căi majore ale metabolismului energetic într-un parazit al intestinului subțire, Giardia
intestinalis (numită și Giardia lamblia), un parazit protist flagelat și agentul cauzal al giardiei, o
infecție diareică a oamenilor. Harta este retrasă pe baza datelor raportate anterior (354), luând în
considerare activitatea hidrogenazei (287). Mitozomii Giardia nu sunt direct implicați în metabolismul
energetic, dar sunt implicați în biogeneza clusterului FeS (508). În Giardia, ca și în Entamoeba,
enzimele tipic hidrogenosomale (și uneori mitocondriale) PFO și [Fe]-Hyd au fost
recompartmentalizate la citosol în timpul evoluției. G. lamblia produce hidrogen molecular în condiții
strict anoxice (287), după cum indică linia punctată. Abrevieri: Fd, ferredoxin; [1],
piruvat:oxidoreductază de ferredoxină; [4], hidrogenază; [5], enzimă malică; [9], piruvat kinază; [11],
malat dehidrogenază; [17], fosfoenolpirruvate carboxikinaza (GTP dependente); [18], alanin
aminotransferază; [25], alcool dehidrogenază E; [29], piruvat:ortofosfat dikinază; [30], acetil-CoA
sintază (formarea ADP). Fotografia o prezintă pe Giardia intestinalis în stadiul trofozoit, cu o
lungime de 15 până la 20 μm. (Fotografie de la CDC, Atlanta, GA.)
Acetil-CoA care formează ADP sintază (ACS) din Giardia a fost purificată până la
omogenitate (428), iar gena a fost caracterizată (430, 431). Giardia pyruvate:ferredoxin
oxidoreductase (PFO) a fost detectat în omogenații celulari (278), a fost studiat biochimic și
purificat până la omogenitate (510), și a fost investigat la nivel molecular (417). Paget et al.
(375) a studiat efectele nivelului de oxigen asupra produselor finale de fermentare în Giardia.
Activitatea diaforazei Giardia joacă un rol important în metabolismul oxigenului anaerob
(429). Diaforaza este o flavoproteină care poate media transferurile de un electron de la

88
donatorii cu doi electroni (NADH), generând astfel specii toxice de oxigen reactiv (ROS). Li
și Wang (275) au arătat că supraexprimarea diaforazei în Giardia a îmbunătățit semnificativ
susceptibilitatea celulelor la oxigen, în timp ce o eliminare a acestei enzime a dus la mai
multe celule Giardia tolerante la oxigen, care au crescut la fel de bine în condiții anaerobe și
aerobe. În plus față de diaforază, Giardia posedă, de asemenea, o proteină flavodiiron care
poate reduce O2 la apă (112).
Implicarea mitozomilor în ansamblul clusterului fier-sulf de tip mitocondrial a fost
demonstrată pentru Giardia (508), în urma indiciilor din filogenia enzimelor IscS
din Giardia și Trichomonas (483). Monothiol glutaredoxin de tip mitocondrial implicat în
calea biogenezei mitosomale a clusterului fier-sulf a fost identificată recent în Giardia (397).
Studii proteomice recente ale mitozomilor Giardia au relevat prezența tuturor componentelor
cheie ale mașinilor de asamblare a clusterului de fier-sulf, inclusiv cisteina desulfurază, IscS;
proteinele schelei IscU, Nfu și IscA; și monothiol glutaredoxin (224, 397). Mitozomii conțin,
de asemenea, [2Fe-2S]-ferredoxin, care ar putea oferi echivalentele de reducere necesare
pentru formarea clusterelor de fier-sulf și un set complet de chaperones care sunt implicate în
transferul clusterelor FeS preasamblate în apoproteine.
Importul de proteine în membrana mitosomală exterioară a Giardia ar putea implica G.
intestinalis Tom40 (GiTom40), care este o proteină beta butoi omoloată la membrana
mitocondrială exterioară a drojdiei translocază Tom40 (96). Nici analizele genomice, nici
cele proteomice nu au descoperit omologii Giardia pentru componente ale familiei
Tim17/22/23, care sunt esențiale pentru formarea porilor de translocare a membranei
interioare a complexului TIM în drojdie. Cu toate acestea, în drojdie, complexul TIM
interacționează cu complexul PAM (motor asociat translocazei presequence), dintre care trei
componente, Pam18, Pam16 și HSP70, sunt prezente în mitozomii Giardia. Astfel, în timp ce
mai multe proteine implicate în translocarea proteinelor în membrana interioară a
mitozomilor Giardia și a hidrogenozomilor Trichomonas sunt în mod clar omoloale
omologilor lor din mitocondrii (96, 119), funcțiile lor specifice nu sunt încă cunoscute în
detaliu; prin urmare, mecanismele de import de proteine în miozomi rămân să fie elucidate.
Peptidaza de prelucrare mitocondrială (MPP) de la Giardia este un alt exemplu: funcționează
ca un beta-MPP monomeric care evoluează în distribuția structurii și a sarcinii cu
presequences mitosomal de direcționare, care sunt scurte și, prin urmare, nu la fel de
încărcate pozitiv ca presecțiile mitocondriale (459). Producția de etanol din acetil-CoA
implică un alcool/aldehidă dehidrogenază bifuncțională (ADHE), care a fost purificată și
caracterizată (427, 428). Secvența genomului Giardia a fost raportată (342), iar biologia
celulară, etapele ciclului celular și patogenitatea G. intestinalis au fost revizuite recent (17).

Trichomonas vaginalis.
Trichomonas vaginalis este un protist parazitar care locuiește în tractul urogenital uman; este
agentul cauzal al unei boli cu transmitere sexuală pe scară largă la om, trichomoniaza
(381, 449). Genomul T. vaginalis este marcat de o frecvență ridicată a genelor duplicat (71).
Trichomonadele posedă hidrogenozomi, care produc hidrogen molecular ca produs final al
metabolismului energetic fermentativ (349, 351, 480). Hidrogenozomii au fost descoperiți în
trichomonade (279). Hidrogenozomii cei mai caracterizați pe scară largă sunt cei ai
flageloților parabasalide T. vaginalis (354, 355). Principalele produse finale ale
metabolismului energetic în T. vaginalis sunt glicerolul, lactatul și etanolul (produs în
citosol), precum și H2, CO2și acetat (produs în hidrogenozomi) (Fig. 12). Glicerolul este
produs din fosfat de dihidroxiacetonă prin glicerol-3-fosfat dehidrogenază și glicerol-3-
fosfatază (354, 469). Etanolul este generat din piruvat, ca și în drojdie, prin piruvat

89
decarboxilază și alcool dehidrogenază (256, 477). Lactatul este produs în citosol de un lactat
dehidrogenază (LDH) care este derivat filogenetic din duplicarea și modificarea unui malat
dehidrogenază preexistant (MDH) (563). Alaninul este acumulat ca un produs final minor al
metabolismului glucozei T. vaginalis (82) și poate reprezenta până la 30 până la 34% din
fondul de aminoacizi din celulele Trichomonas (420). Alaninul este, prin urmare, un produs
final (87), dar se pare că nu este excretat, deoarece nu este detectat printre produsele finite
excretate în mediu fără celule (493), paralelă într-o anumită măsură cu situația cu opinele din
metazoani (a se vedea "Animalele" de mai sus) sau cu esterii de ceară din Euglena (a se
vedea mai jos), produse finale care sunt sechestrate de organism și nu excretate. Glicerolul
este detectat atât în interiorul celulelor (82), cât și în mediu (493).
Figura 12
Căi majore de metabolism anaerob, care produce hidrogen molecular, fermentativ în hidrogenozomii
parazitului protist flagelat Trichomonas vaginalis, un agent patogen cu transmitere sexuală al tractului
urogenital uman. Harta este retrasă pe baza datelor raportate anterior (209, 349). Defalcarea
piruvatului de hidrogenosomal implică piruvat:oxidoreductază de ferredoxină și subunități funcționale
de 51-kDa și 24 kDa ale modulului de dehidrogenază NADH din complexul I, care reoxidizează
NADH provenit din oxidarea malatului (71, 209, 349). Subunitățile de 51 kDa și 24 kDa ale
complexului mitocondrial I funcționează în asociere cu [Fe]-Hyd în Trichomonas (209), posibil într-
un mod similar cu cel al trimericului [Fe]-Hyd din Thermotoga (448) (a se vedea textul). Alte produse
finale majore de fermentații citosolice în T. vaginalis includ alanin, lactat, etanol, și glicerol (469).
Abrevieri: Fd, ferredoxin; [1], piruvat:oxidoreductază de ferredoxină; [2C], acetat:succinat subfamilia
CoA-transferază 1C (503); [3], succinil-CoA sintază; [4], hidrogenază; [5], enzimă malică; [9],
piruvat kinază; [11], malat dehidrogenază; [12], lactat dehidrogenază; [17], fosfoenolpirruvate
carboxikinaza (GTP dependente); [18], alanin aminotransferază; [31], subunități 51-kDa și 24-kDa ale
modulului dehidrogenază NADH din complexul I; [32], piruvat decarboxilazei; [34], alcool
dehidrogenază (dependent de NADPH); [49], glicerol-3-fosfat dehidrogenază; [50], glicerol-3-
fosfatază. Micrograful ușor arată Trichomonas vaginalis la stadiul de trofozoit, cu o lungime de 7
până la 30 μm (Fotografie de la CDC, Atlanta, GA.) Micrograful electronilor de transmisie prezintă
hidrogenozomii (H) și nucleul (N). (Fotografie curtoazie de Kathrin Bolte, Universitatea din Marburg,
Germania.)
În hidrogenozomii trichomonad, piruvatul și malatul din glicogen sau degradarea glucozei pot
fi importate din citosol, iar malatul este apoi transformat în organelle în piruvat prin
intermediul enzimei malice (124, 205). Există, de asemenea, o izoenzimă citosolică a enzimei
malice (120). Hidrogenozomii izolați produc câte 1 mol fiecare H2, CO2și acetat împreună cu
1 mol ATP pe mol piruvat (470). Piruvatul este decarboxilat prin piruvat:oxidoreductază de
ferredoxină (PFO) în hidrogenozomi (205, 209, 351), generând CO2, acetil-CoA și reducerea
ferredoxinei (Fd). PFO are mai multe clustere FeS, iar mecanismul său implică un
intermediar radical (114, 400a). Fd transportă electroni la dependente de ferredoxină [Fe]-
hidrogenază (64, 378, 578), care le donează protonilor pentru a genera hidrogen molecular
(209, 351). PFO de la Trichomonas a fost studiat biochimic și purificat la omogenitate (204).
Moiety CoA de acetil-CoA (din reacția PFO) este transferat la succinat de acetat:succinat
CoA-transferaza (ASCT), acetat de randament ca un produs final, și succinil-CoA, care
servește ca un substrat pentru succinil-CoA sintaza (SCS) (259, 260), de asemenea, numit
succinat tiokinaza (STK), ca și în cazul mitocondriilor, care rezultă ATP (sau GTP) prin
fosforilare la nivel de substrat. Enzima generatoare de acetat a hidrogenozomilor, În
hidrogenozomii trichomonad, piruvatul și malatul din glicogen sau degradarea glucozei pot fi
importate din citosol, iar malatul este apoi transformat în organelle în piruvat prin intermediul
enzimei malice (124, 205). Există, de asemenea, o izoenzimă citosolică a enzimei malice
(120). Hidrogenozomii izolați produc câte 1 mol fiecare H2, CO2și acetat împreună cu 1 mol
90
ATP pe mol piruvat (470). Piruvatul este decarboxilat prin piruvat:oxidoreductază de
ferredoxină (PFO) în hidrogenozomi (205, 209, 351), generând CO2, acetil-CoA și reducerea
ferredoxinei (Fd). PFO are mai multe clustere FeS, iar mecanismul său implică un
intermediar radical (114, 400a). Fd transportă electroni la dependente de ferredoxină [Fe]-
hidrogenază (64, 378, 578), care le donează protonilor pentru a genera hidrogen molecular
(209, 351). PFO de la Trichomonas a fost studiat biochimic și purificat la omogenitate (204).
Moiety CoA de acetil-CoA (din reacția PFO) este transferat la succinat de acetat:succinat
CoA-transferaza (ASCT), acetat de randament ca un produs final, și succinil-CoA, care
servește ca un substrat pentru succinil-CoA sintaza (SCS) (259, 260), de asemenea, numit
succinat tiokinaza (STK), ca și în cazul mitocondriilor, care rezultă ATP (sau GTP) prin
fosforilare la nivel de substrat. Enzima generatoare de acetat a hidrogenozomilor, ASCT, care
a fost descrisă inițial pentru Trichomonas (277), a fost caracterizată recent la nivel molecular
(529). Enzima Trichomonas ASCT este distinctă de enzima ASCT care generează acetat ca
produs final în mitocondriile tripanosomului (503, 528, 533).
În plus față de activitățile diaforazei citosolice, există o proteină flavodiiron hidrogenosomală
care transferă electronii către O2 pentru a produce apă (463). Hidrogenosomal [2Fe-2S]-
ferredoxin de Trichomonas a fost caracterizat (164, 228, 540); este una dintre puținele
proteine Trichomonas care a fost studiată la nivelul structurii cristaline (92). Hidrogenozomii
trichomonad conțin componente derivate din complexul I al lanțului respirator mitocondrial
care ajută la menținerea echilibrului redox prin reoxidarea NADH din reacția enzimatică
malică (209). Proteinele de 51 kDa și 24 kDa din complexul mitocondrial I (128, 209) se
copurifică ca un complex proteic și pot reduce Trichomonas [2Fe-2S]-ferredoxin folosind
NADH ca donator de electroni (209).
Implicarea potențială a NADH în H2 producția, astfel cum este descrisă de Hrdy et al. (209) și
astfel cum se arată în Fig. 12, ar putea părea problematică la prima vedere, deoarece
potențialul punctului de mijloc al NADH nu este suficient de negativ pentru a genera H2. Deși
nu a fost încă prezentată pentru eucariote, soluția probabilă la această situație provine dintr-
un proces recent descoperit pentru procariote numit bifurcație electronică (274): Schut și
Adams (448) au arătat că trimeric [Fe]-hidrogenaza Thermotoga maritima funcționează în așa
fel încât să accepte 1 electron din NADH și 1 electron din Fd-ul redus cu potențial scăzut
generat de PFO pe moleculă de H2 produs. În ciuda implicării NADH, reacția generală este
favorabilă din punct de vedere energetic datorită participării ferredoxinei cu potențial scăzut,
care conduce reacția înainte. Termtoga trimerică [Fe]-hidrogenază constă din trei subunități,
α, β și γ. Subunitatea α este omoloasă la [Fe]-hidrogenaza Trichomonas, în timp ce
subunitățile β și γ- sunt omoloate la subunitățile 51- și 24-kDa ale complexului I (209),
respectiv, după cum au arătat cu ușurință comparațiile secvențiale. Această constatare
sugerează că eucariote [Fe]-hidrogenaza ar putea fi trimeric și funcționează similar cu
enzima Thermotoga la unele specii, cum ar fi Trichomonas. În concordanță cu acest punct de
vedere, în chytrizii anaerobi, sunt prezente subunitățile 51 și 24-kDa ale complexului I, iar
în nyctotherusciliat , ele sunt C-terminal topite la subunitatea catalitică [Fe]-hidrogenază (48).
Cu toate acestea, nu toate hidrogenazele eucariote vor fi trimerice, deoarece subunitățile de
51 și 24 kDa ale complexului I lipsesc în unele anaerobe eucariote (Giardia, de exemplu), dar
sunt prezente în altele.

Importul de proteine în trichomonas hydrogenozomi poate implica peptidaza de prelucrare de

tip mitocondrial (459), dar unele proteine sunt importate în hidrogenozomi fără prelucrare și
fără ajutorul peptidelor de tranzit N-terminal (66a, 325). Mai multe dintre enzimele care stau

91
la baza Trichomonas de bază de carbon și metabolismul energetic sunt proteine abundente
care posedă fes clustere (518), și metabolismul fierului în Trichomonas și înrudite paraziți a
fost studiat în profunzime (476, 481). Hidrogenozomii trichomonas au o mașină de asamblare
a clusterului FeS de tip mitocondrial (478), iar frataxina, o proteină mitocondrială a
homeostaziei fierului, din trichomonas hidrogenozomi a fost studiată (117). [Fe]-hidrogenaza
de tipul găsit în trichomonas hydrogenosomes necesită maturaze specifice, HydEFG, pentru
asamblarea clusterelor FeS și atașarea liganzilor la situl activ H-cluster (396). Una dintre
[Fe]-hidrogenazele din Trichomonas este o proteină de fuziune care transportă la punctul său
C același nad-, mononucleotid flavin (FMN)-, și flavin adenină dinucleotidă (FAD)-domeniu
de legare ca cel găsit la punctul C al piruvatului:NADP oxidoreductază (PNO)
de Euglena (419).+
Maturarea fe-hyd eucariotei a fost studiată pentru prima dată pentru alga
verde Chlamydomonas, care necesită cel puțin trei proteine suplimentare, HydE, HydF și
HydG (392), care sunt prezente și în hidrogenozomii trichomonad (396) și în alte eucariote
care exprimă Fe-Hyd (211), dar prezența lor în chytrids nu a fost încă stabilită. Funcția
acestor maturaze de hidrogenază implică sinteza și inserarea liganzilor mici (319, 453),
inclusiv CN− și CO, care sunt atașate atomilor Fe și S ai clusterului H, locul activ al enzimei.
Mai multe Trichomonas Fe-hydrogenases se găsesc ca proteine de fuziune care posedă un
FAD-NAD un electron-la doi electroni-modul de conversie (209), care apare, de asemenea,
în Euglena, Cryptosporidium, și Blastocystis PNOs (270, 419). Cu toate acestea, acest modul
funcțional este diferit de subunitățile I complexe de 51 kDa și 24 kDa care sunt asociate cu
hidrogenaza termtoga trimerică (subunitățile β și γ ale acestora) care sunt implicate în
oxidarea NADH dependentă de ferredoxină cu potențial scăzut (448) și care sunt prezente și
în hidrogenozomii Trichomonas (209).
ATP generat în trichomonad hydrogenozomi este gandit pentru a ajunge la citosol printr-un
mitocondrial de tip ADP / ATP omolog purtător, Hmp31 (126, 545). Spectrul proteinelor
familiei de purtători mitocondriali (MCF) este remarcabil de mic, în plus față de purtătorul
ATP / ADP. Rada et al. (398) a identificat alți cinci membri MCF în Trichomonas. Există 44
de proteine MCF distincte la om, pentru comparație. În plus față de căile prezentate în Fig.
12, există, de asemenea, o contribuție a căii argininei dihidrolulazei la metabolismul
energetic, dar este o contribuție minoră cantitativ (571). Prima enzimă a căii argininei
dihidrolază, arginina deiminază, este prezentă în hidrogenozom, în timp ce alte componente
sunt citosolice (338).

Tritrichomonas fetus.
Tritrichomonas fetus este un parazit important al animalelor care poate infecta placenta,
plămânul și ganglionii limfatici ai bovinelor fetale, provocând avort (449). Hidrogenozomii
au fost descoperiți pentru prima dată în acest flagelu anaerob (279). Atunci când este cultivat
în condiții de înfometare cu fier, T. fătul a redus nivelurile de PFO (518).
Spectrul produselor finale ale T. fătului (Fig. 13) paralele cu cea a Trichomonas
vaginalis (Fig. 12), cu excepția faptului că lactatul lipsește (256) și că, în T. făt,până la 50%
din produsul final de carbon este excretat sub formă de succinat (421). În T. fetus,succinatul
este produs din fosfoenolpirruvată (PEP) prin intermediul carboxikinazei PEP (PEPCK), care
implică o fumarază citosolică și un reductaza fumaratului dependent de NADH solubilă
(354), printr-o cale paralelă cu cele găsite și pentru tripanosomi (39) și ciuperci anaerobe
(47). Acest mod de formare a succinatului este astfel diferit de cel găsit pentru metazoanii

92
anaerobi, unde sunt implicate pentru detalii un fumarat reductaza legat de membrană și
rhodochinona [a se vedea "Fasciola hepatica (fluke hepatic)" pentru detalii].

Deschidere într-o fereastră separată

Figura 13

93
Căi majore ale metabolismului energetic care duc la formarea produsului final acetat în
hidrogenozomii parazitului protist flagelat Tritrichomonas fetus, un agent patogen al tractului
urogenital bovin. Harta a fost retrasă pe baza datelor raportate anterior (354, 469). Fermentația
hidrogenosomală a T. fătului este foarte asemănătoare cu cea a Trichomonas vaginalis.
Piruvat:oxidoreductazaferredă de ferredoxină mediază generarea de acetil-CoA, iar protonii servesc
drept acceptor terminal de electroni; NADPH poate fi reoxidat prin alcool dehidrogenază (469).
Subunitățile de 51 și 24 kDa ale complexului I (209) nu au fost identificate până în prezent în T. făt.
Producția de succinat citosolic prin fumarat reductaza solubilă lipsește în tulpinile de tritrichomonas
fetale rezistente la metronidazol (256). Abrevieri: Fd, ferredoxin; [1], piruvat:oxidoreductază de
ferredoxină; [2C], acetat:succinat subfamilia CoA-transferază 1C (503); [3], succinil-CoA sintază; [4],
hidrogenază; [5], enzimă malică; [8], fumarază; [9], piruvat kinază; [11], malat dehidrogenază; [17],
fosfoenolpirruvate carboxikinaza (GTP dependente); [18], alanin aminotransferază; [24], fumarat
reductaza (solubil); [32], piruvat decarboxilazei; [34], alcool dehidrogenază (dependent de NADPH);
[49], glicerol-3-fosfat dehidrogenază; [50], glicerol-3-fosfatază. Fotografia prezintă fătul
Tritrichomonas pe scena trofozoitului, cu o lungime de aproximativ 15 μm. (Retipărit din referința
365a cu permisiunea Elsevier.)
Ca și T. vaginalis, T. fătul posedă o adenilat kinază hidrogenozomală (113). Malatul citosolic
dehidrogenază (202), enzima malică hidrogenosomală (ME) (203, 205) și izoenzimele ME
(206) au fost caracterizate, la fel ca și sintaza hidrogenosomală succinil-CoA (SCS)
conservatoare de ATP (227). Succinatul este produs printr-o reductază fumarat citolică
solubilă (346). Enzimele traseului glicolitic T. fetus care duce la PEP au fost studiate
(328, 329).
Diferențele dintre metabolismul T. vaginalis și T. fătului sunt mai pronunțate în liniile
rezistente la metronidazol. Ambii paraziți manevrezează metabolismul hidrogenosomal în
timpul rezistenței, dar celulele T. vaginalis rezistente la metronidazol elimină în principal
lactatul, în timp ce celulele rezistente T. făt elimină în principal etanol (256). Modul de
acțiune al metronidazolului (321) implică activarea compusului prin donatori de electroni cu
potențial scăzut derivați din metabolism (273, 340). Tritrichomonas ferredoxin a fost
caracterizat (303). ME, [Fe]-hidrogenaza, SCS și adenil kinaza au fost purificate de
hidrogenozomiI T. fetus (280).

Trypanosoma brucei.
Trypanosoma brucei este un protist parazitar al ordinului Kinetoplastida care provoacă boala
africană a somnului la om și Nagana la animale. Trypanosomatids prezintă mai multe
caracteristici biologice celulare neobișnuite, cum ar fi (i) prezența unui singur mitochondrion
care conține o structură specială, kinetoplast, care cuprinde o rețea gigant de mii de DNA
circulare catenate (106, 292); (ii) că majoritatea ARNm mitocondriale de trypanosomatids
sunt supuse unei prelucrări arn posttranscriptionale elaborate și precise, care inserează sute și
șterge zeci de uridilate (475); și (iii) sechestrarea celei mai mari părți a căii glicolitice în
organitele asemănătoare peroxizomilor numite glicozomi (182). Metabolismul energetic al
tuturor trypanosomatids studiate până în prezent este dependentă de O2 pentru echilibrul
redox, dar metabolismul lor energetic este fermentativ și cuprinde astfel multe dintre
enzimele comune eucariotelor anaerobe (500a). Astfel, este semnificativ pentru a include
trypanozomi în această revizuire, chiar dacă acestea nu afișează metabolismul energetic
anaerob. Ciclul de viață al lui T. brucei cuprinde etape distincte de dezvoltare în gazda
mamiferelor și în vectorul insectelor, zbura tsetse. Metabolismul energetic al T. brucei diferă
drastic între aceste etape ale ciclului de viață (54, 532).
În toate etapele ciclului de viață investigate, mitochondrionul lui T. brucei funcționează aerob
(adică oxigenul este acceptorul de electroni terminali); cu toate acestea, piruvatul nu este

94
oxidat la dioxid de carbon și, în schimb, se produc produse finale asemănătoare fermentației.
Prin urmare, metabolismul energetic mitocondrial al trippanosomatizilor poate fi considerat
un intermediar între mitocondriile clasice care funcționează aerob, cum ar fi cele ale
mamiferelor, și mitocondriile cu funcționare anaerobă adevărată, cum ar fi cele ale majorității
helminților paraziți și ale mai multor organisme marine (500a, 501).
În forma lungă subțire a sângelui de T. brucei, glicoliza este singura sursă de producție atp.
Glucoza este transformată în piruvat ca unic produs final (Fig. 14a), și nici un ATP nu este
generat de fosforilarea oxidativă (182). Pentru a menține echilibrul glicozomal redox în
condiții aerobe, NADH este reoxidat de o navetă mitocondrială glicerol-3-fosfat (369).
Această navetă este cuplată la o oxidază alternativă asemănătoare plantelor care nu translocă
protoni peste membrana interioară mitocondrială și, prin urmare, nu generează niciun ATP
suplimentar (85). În formele sanguine, sintaza ATP mitocondrială funcționează chiar și în
sens invers și consumă ATP pentru a genera ΔΨ prin pomparea protonilor (365b, 442, 539a).

95
96
 Deschidere într-o fereastră separată
Figura 14
Căi majore ale metabolismului energetic compartimentat în sânge (a) și prociclic (b) etapele ciclului
de viață al parazitului protist flagelat și complet dependent de oxigen Trypanosoma brucei. Hărțile
sunt retrase din nou pe baza datelor raportate anterior (54, 500a, 538). (a) În formele de
sange, Trypanosoma brucei mitocondriile ajuta la mentinerea homeostaziei redox celulare prin
glicerol-3-fosfat dehidrogenaza si oxidaza alternativa, care, împreună cu ubiquinona, constituie
întregul O2-consumatoare de lanț respirator, care nu produce, cu toate acestea, ATP. Membrana
mitocondrială interioară ATPase funcționează în sens invers; adică pompează protoni în spațiul
intermembran în timp ce hidrolizează ATP la ADP. Principalul produs final metabolic piruvat este
generat în citosol. Fotografia prezintă o formă lungă subțire de trypanosoma brucei cu o lungime de
aproximativ 25 μm (cercurile din fundal sunt eritrocite). (Fotografie de Rob Koelewijn, Spitalul
Harbor, Rotterdam, Olanda.) (b) Metabolismul energetic este mai complex în stadiile prociclice T.
brucei. Succinatul este generat atât în glicozomi de o reductază solubilă de fumarat, cât și în
mitocondrii printr-o reductază de fumarat mitocondrial solubilă recent caracterizată funcțional (90).
Acetatul este produs în mitocondrii în principal prin intermediul ciclului de sinteză acetat:succinat de
CoA-transferază/succinil-CoA, dar este prezentă și o cale alternativă (413). În T. brucei, nici un lactat
nu se formează din piruvat (538); în schimb, un alt produs final frecvent întâlnit la animalele anaerobe
facultative, alanin, este produs de alanin aminotransferaza. Lanțul respirator conține nu numai o
oxidază alternativă și glicerol-3-fosfat dehidrogenază, ci și o alternativă rotenone-insensibilă NADH
dehidrogenază (90). Abrevieri: CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ, ubichinonă; C,
citocromul c; A, ATPase; AOX, oxidază alternativă; AN, alternativă, rotenone-insensibil NADH
dehidrogenază; GPDH, glicerol-3-fosfat dehidrogenază; G3P, glicerol-3-fosfat; DHAP, fosfat
dihidroxiacetonă; GAP, gliceraldehidă-3-fosfat; PGA, 3-fosfoglicerat; [2A], acetat:succinat de CoA-
transferază (subfamilia 1A); [3], succinil-CoA sintază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat
dehidrogenază; [8], fumarază; [9], piruvat kinază; [10], fosfoenolpiruvat carboxikinaza (atp
dependente); [11], malat dehidrogenază; [18], alanin aminotransferază; [24], fumarat reductaza
(solubil, dependent de NADH); [42], α-ketoglutarat dehidrogenază; [43], sintază citrat.
Transformarea sângelui sub formă de T. brucei în stadiul prociclic al insectelor este însoțită
de modificări izbitoare ale metabolismului energetic (Fig. 14b). Metabolismul glicozomal
este apoi extins, astfel încât o parte din PEP este importat din citosol și este ulterior
metabolizat pentru a succina prin PEPCK, malat dehidrogenază, fumarază și un NADH
glicolic solubil:fumarat reductaza (39). Această cale consumă 2 mol NADH per mol succinat
format și, prin urmare, producția de succinat glicozomal este utilizată pentru a menține
echilibrul redox (538). Spre deosebire de forma sanguină, în stadiul de insecte prociclice,
piruvatul, produsul final al glicolizei, nu este excretat, ci este metabolizat în continuare în
interiorul mitochondrionului. Cu toate acestea, deși toate enzimele sunt prezente în această
etapă prociclică a insectelor, ciclul Krebs nu funcționează ca un ciclu; în schimb, părți ale
acesteia sunt utilizate în alte scopuri decât degradarea completă a substraturilor mitocondriale
(537, 538). În consecință, piruvatul nu este complet oxidat la dioxidul de carbon prin
activitatea ciclului Krebs, ci este transformat în principal în acetat. Producția de acetat din
acetil-CoA are loc în principal printr-un ciclu cu două enzime, în care ASCT transferă moiety
CoA de acetil-CoA pentru a succina, rezultând acetat și succinil-CoA, care este ulterior
transformată de SCS cu producția concomitentă de ATP (53, 503, 413, 533). Enzima T.
brucei ASCT nu este omoloage la enzimele ASCT utilizate de Trichomonas
vaginalis hydrogenosomes și Fasciola hepatica mitocondrii (503). Deși gena ASCT nu este o
genă esențială, deoarece există o cale alternativă producătoare de acetat, importanța ASCT
pentru fenotipul fiziologic normal al parazitului a fost demonstrată în mod clar (413).
Celulele T. brucei prociclice conțin un mitochondrion complet dezvoltat, care utilizează, de
asemenea, aminoacizi, cum ar fi prolina și treonina, ca substraturi pentru producția de ATP.
Mitocondriile T. brucei prociclice conțin un lanț respirator mai clasic, care produce ATP prin
97
fosforilare oxidativă (370). Pe lângă funcția sa în metabolismul energetic, T.
brucei mitochondrion este esențială pentru asamblarea clusterului de fier-sulf (460),
Ca2+ transport (114a, 539a), și biosinteza acizilor grași (86, 173).

Euglena gracilis.
Euglenizii sunt un grup larg și divers care conține mulți locuitori tipici flagelați ai mediilor de
apă dulce de mică adâncime, dar rudele pot fi găsite și în ecosistemele marine anoxice
(38, 129a) și de apă dulce anoxică (457a), prin care unii membri posedă organite
ultrastructural similare cu hidrogenozomii (129a, 457a). Un singur membru al euglenizilor a
fost studiat pe larg din punct de vedere biochimic: Euglena gracilis (62). Cultivată
aerob, Euglena gracilis exprimă piruvat dehidrogenaza (PDH) în mitocondrii (196) și respiră
O2 dar prin utilizarea unui ciclu Krebs ușor modificat, care se găsește, de asemenea, printre
unele alfaproteobacterii (168). Șuntul implică înlocuirea α-ketoglutarat dehidrogenază cu α-
ketoglutarat decarboxilazei și semialdehida succinată dehidrogenază (62). Atunci când sunt
cultivate în condiții anaerobe (Fig. 15), Euglena folosește acetil-CoA ca acceptor de electroni
terminali și produce esteri de ceară ca produse finale ale metabolismului (62, 213-215, 514).

Deschidere într-o fereastră separată

Figura 15
Fermentarea esterului de ceară în mitocondriile flageticului fotosintetic facultativ anaerob Euglena
gracilis. Harta este retrasă din nou pe baza datelor raportate anterior (514). În condiții anaerobe,
această euglenidă fotosintetică, care și-a dobândit plastidele prin endosimbioză secundară, folosește
acetil-CoA produs de piruvat:NADP oxidoreductază (419) ca acceptor terminal de electroni, ceea ce
duce la formarea unui produs final neobișnuit printre eucariote: esteri de ceară (213, 443, 514 ).
Fermentarea esterului de ceară mitocondrială include respirația anaerobă a fumaratului și aceeași cale
de formare a propionil-CoA ca cea găsită în mitocondriile animalelor anaerobe facultative care
excretă și/sau acumulează propionat. Abrevieri: CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ,
ubichinonă; RQ, rhodochinonă; C, citocromul c; A, ATPase; FRD, fumarat reductaza; [3], succinil-
CoA sintază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat dehidrogenază; [7], piruvat:NADP
oxidoreductază; [8], fumarază; [9], piruvat kinază; [10], fosfoenolpiruvat carboxikinaza (atp

98
dependente); [11], malat dehidrogenază; [14], mutase metilmalonil-CoA; [15], metilmalonil-CoA
epimerază/racemase; [16], carboxilază de propionil-CoA; [35], α-ketoacil sintetazei; [36], β-ketoacil
reductaza; [37], β-hidroxiacil dehidrogenază; [38], trans-2-enoyl-CoA reductaza. (Fotografie a lui
Euglena gracilis [American Type Culture Collection] de D. J. Patterson, L. Amaral-Zettler, M. Peglar
și T. Nerad, retipărită din Enciclopedia Vieții [http://eol.org/pages/918864/overview], care a fost
publicată sub o licență Creative Commons.)++
Unele tulpini de E. gracilis acumulează esteri de ceară la niveluri de până la 57% din
greutatea lor uscată (514). Fermentarea esterilor de ceară de către Euglena este similară, în
principiu, cu sinteza acizilor grași ramificați cu lanț scurt în Ascaris sau butirat în Dasytricha:
acizii grași sunt sintetizați din condensarea acetil-CoA cu un acil-CoA (începând cu acetil-
CoA sau propionil-CoA), o reducere a rezultatului 3-oxoacid la 3-hidroxi acid, deshidratarea
acestuia și o reducere a trans-ului rezultat -enoyl-CoA la acil-CoA alungit. Spre deosebire de
sinteza acizilor grași dependenți de malonyl-CoA, calea Euglena dependentă de acetil-CoA
permite sinteza atp fermentativă netă din glucoză, deoarece acetil-CoA este condensat fără
carboxilare dependentă de ATP anterioară la malonil-CoA (213, 215, 443). Pasul catalizat
de trans-2-enoyl-CoA reductaza (nadph dependente) eludează inversarea unui O2-pas
dependent în β-oxidare (197). O parte din acizii grași este redusă la alcooli, esterificată cu un
alt acid gras și depozitată în citosol sub formă de ceară (fermentarea esterului de ceară). Acil-
CoA reductaza grasă și sintetazei de ceară implicate în sinteza lanțurilor laterale alifatice de
ceară cu lanț mediu ale Euglena au fost recent caracterizate (490); gena este omniprezentă
printre eucariote. La întoarcerea într-un mediu oxic, cerurile stocate sunt degradate prin
dissimilare aerobă în mitochondrion (213).
Similar cu situația mitocondriilor anaerobe ale metazoa, fermentarea esterului de ceară
al Euglena implică reducerea fumaratului mitocondrial și utilizează astfel rhodochinona (RQ)
(196) pentru sinteza propionil-CoA, deși RQ redus poate dona electroni și altor componente
ale lanțului respirator mitocondrial Euglena (73), inclusiv citocromului bcA1 oxidază
complexă și alternativă (72). Propionil-CoA este utilizat ca starter pentru sinteza acizilor
grași cu lungimi de lanț cu număr impar, care cuprind aproximativ 50% (în greutate) din
lanțurile de hidrocarburi în esteri de ceară acumulată în diferite condiții (235) și în diferite
tulpini euglena (514). Propionil-CoA este produs pe aceeași cale scurtă metilmalonil-CoA ca
și cea găsită pentru mitocondriile animale (443), iar omologii enzimelor subiacente, mutase
metilmalonil-CoA și carboxilază propionil-CoA (care furnizează ATP prin fosforilarea la
nivel de substrat), sunt exprimate abundent în date EST euglenidă (6). Metilmalonyl-CoA
mutase de la Euglena a fost recent caracterizat (335); enzima este prezentă și la om, unde este
una dintre singurele noastre două vitamina B12 enzime dependente de cobalamină (418), prin
care Euglena a fost cândva testul standard pentru serul B12 niveluri, din cauza B sale12-
ribonucleotid reductaza dependentă (506).
Atunci când este cultivată în condiții anaerobe, Euglena exprimă PNO (216-218), care
efectuează decarboxilarea oxidativă a piruvatului și este o proteină de fuziune, cu un domeniu
PFO N-terminal fuzionat cu un domeniu flavoprotein c-terminal cu module de legare NAD-,
FMN-, și FAD (360, 419). Domeniul flavoproteinei se găsește în multe alte proteine, uneori
singur ca NADPH:citocromul P450 reductaza și, uneori, fuzionat cu alte domenii, cum ar fi
în sintetazele oxidului nitric de metazoare. Domeniul flavoproteinei este cel mai bine înțeles
ca un traductor de transport cu un singur electron (de la clusterele FeS ale domeniului PFO)
la transportul cu doi electroni (NADPH). PNO furnizează acetil-CoA și NADPH pentru
producția de esteri de ceară. PNO a fost descris pentru prima dată pentru Euglena și a fost
mult timp considerat o enzimă unică pentru linia Euglena, dar același PNO (fuziune PFO) se
găsește în cryptosporidium apicomplexan (419), precum și în Blastocystis (270). Mai recent,
omologii PNO din multe linii eucariote disparate au apărut abundent în proiecte de

99
secvențiere EST (211), ceea ce indică faptul că enzima este mult mai răspândită decât se
credea anterior. Secvențe în mod clar omoloate la PFO apar și în eucariote "tipice", dar sub
forma oxidazelor sulfite printre ciuperci (200, 419), care prezintă fuziuni similare cu cele ale
PNO mitocondrial Euglena.

Excavați agenții patogeni și metronidazolul.

Mulți protiști de excavare, inclusiv trichomonade, Giardiași Entamoeba, sunt agenți patogeni
importanți ai oamenilor și animalelor. Cele mai utilizate medicamente selective împotriva
protiștilor paraziți amitocondriați sunt derivații de nitroimidazol (208, 271, 288, 541).
Metronidazol (1-hidroxietil 2-metil 5-nitroimidazol) a fost primul membru al acestui grup
care urmează să fie introduse și este încă utilizat pe scară largă astăzi. Mecanismul de acțiune
implică reducerea nitro moiety, transformând astfel precursorul nitroimidazolului în agenți
foarte citotoxici cu un timp de înjumătățire scurt (201, 348, 516). Reducerea poate fi
determinată de electroni de la donatori cu potențial scăzut de redox, cum ar fi oxidarea
piruvatului prin piruvat:oxidoreductazăferredazăferredoxină (114, 403) sau prin tioredoxină
reductază (271). Produsele reducerii sunt produse citotoxice de scurtă durată, iar identitatea
lor exactă rămâne incertă, în ciuda cercetărilor ample. Produsul de reducere cu un electron,
un radical liber nitro și produsul de reducere cu doi electroni, un derivat hidroxilaminelor, au
fost propuse a fi compuși activi.
Rezistența clinică la 5-nitroimidazoli a fost observată
pentru Giardia, Entamoebași Trichomonas (256, 257, 262, 271, 516). Rezistența poate fi, de
asemenea, dezvoltată în organismele de cultură expuse la concentrații tot mai mari de
medicamente. Nivelurile de rezistență observate în cazurile clinice și cele care pot fi obținute
în condiții de laborator variază de la o specie la alta. Rezistenta moderata poate fi obtinuta cu
usurinta pentru Trichomonas vaginalis (482), mai putin usor pentru Giardia
intestinalis (516), si numai cu mare dificultate pentru Entamoeba histolytica (551).
Mecanismul de rezistență poate fi adesea atribuit nivelurilor scăzute de enzime care activează
medicamentul (261, 263, 403, 516, 551). Cu niveluri scăzute, relevante din punct de vedere
clinic, de rezistență în T. vaginalis, organismele sunt mai puțin tolerante la oxigen (402),
indicând faptul că modificările unui sistem de detoxifiere a oxigenului afectează toxicitatea.
În tulpinile de laborator de E. histolytica cu sensibilitate scăzută la medicamente, scăderea
nivelului enzimelor reducătoare este însoțită de niveluri crescute de enzime implicate în
detoxifierea oxigenului (551).

Alveolates și Stramenopiles
Alveolatele și stramenopilele sunt uneori grupate împreună ca cromalveolate pentru
comoditate (4), dar este din ce în ce mai clar că nu sunt un grup monofiletic (141, 432). În
special, relația dintre criptofiți, haptofiți și celelalte grupuri care au fost numite cândva
"cromalveolates" este în prezent dezbătută (18, 65).

Nyctotherus ovalis.
Nyctotherus ovalis este un ciliat anaerob care trăiește în partea posterioară a gândacilor. Acest
protist adăpostește organite de origine mitocondrială (clasa 3 în Fig. 2), considerată a fi o
legătură între mitocondrii și hidrogenozomi, deoarece această organelle unește caracteristicile
distinctive ale mitocondriilor (un genom ADN și un lanț de transport al electronilor) și cele
ale hidrogenozomilor (producția de hidrogen) (49). Microscopia electronică a dezvăluit
prezența bacteriilor methanogene în strânsă asociere cu aceste organite, ceea ce demonstrează

100
producția in vivo de hidrogen în aceste organite Nyctotherus (158). Prezența unei gene care
codifică o [Fe]-hidrogenază în genomul lui Nyctotherus a indicat în continuare producția de
hidrogen (48). Pe de altă parte, s-a demonstrat că organelle-ul Nyctotherus conține ADN
(7, 534). Caracterizările componentelor lanțului respirator ale acestei organelle producătoare
de hidrogen au descoperit caracteristici biochimice caracteristice mitocondriilor anaerobe
(49). În plus, organelle sa dovedit a poseda un genom tipic ciliat mitocondrial (48, 49, 101);
această constatare a stabilit o dată pentru totdeauna identitatea evolutivă a mitocondriilor și
hidrogenozomilor ca manifestări diferite ale uneia și aceeași organelle.
Studiile metabolice (49) împreună cu adnotarea genomului mitocondrial aproape complet
secvențiat de Nyctotherus au permis o reconstrucție a metabolismului organellar (101) (Fig.
16). S-a demonstrat că Nyctotherus consumă glucoză sub ca substrat și elimină acetat,
succinat, lactat și etanol ca produse finale (49). Acetatul și succinatul sunt probabil produse în
mitochondrionul care produce hidrogen, în care producția de succinat are loc printr-o parte a
ciclului Krebs (malat-fumarat-succinat), utilizat într-o direcție reductivă (101). Acetatul este
produs din piruvat, care este transformat în acetil-CoA prin piruvat dehidrogenază (PDH) și
ulterior acetat de un acetat:succinat de CoA-transferază (ASCT) aparținând subfamiliei 1A,
cu similitudine secvenție cu ASCT din Trypanosoma brucei (503). ASCT transferă moiety
CoA de acetil-CoA pentru a succina, acetat de randament și succinil-CoA, care este ulterior
convertit de succinil-CoA sintetază (SCS) (de asemenea, numit succinat tiokinaza [STK] în
multe lucrări) cu producția concomitentă de ATP. Decarboxilare oxidativă a piruvat la acetil-
CoA de PDH duce la reducerea NAD la NADH. Oxidarea NADH în Nyctotherus este
considerat a avea loc în parte de către un lanț trunchiat de transport de electroni în care
complexul I trece electronii de la NADH prin rhodoquinone la complexul II, care apoi
foloseste fumarat ca un acceptor de electroni pentru a produce succinat. O altă parte a NADH
este posibil reoxidată de [Fe]-hidrogenază, implicând subunitățile de 51 și 24 kDa ale
complexului I care sunt C-terminal topite în subunitatea catalitică [Fe]-Hyd (48, 448),
eliberând astfel hidrogen molecular. Mitochondrionul producător de hidrogen
din Nyctotherus pare să genereze un gradient de protoni (49), care ar putea implica complexul
I al lanțului de transport al electronilor. Acest gradient de protoni nu este probabil folosit
pentru sinteza ATP, deoarece o genă care codifică o sintază ATP pare să lipsească (101).
Metabolismul dedus al Nyctotherus este remarcabil de similar cu metabolismul organellar
(dedus) al stramenopiei anaerobe Blastocystis anaerobe îndepărtate filogenetic (101).+

101
102
 Deschidere într-o fereastră separată
Figura 16
Harta tentativă a căilor majore ale metabolismului energetic în mitocondriile producătoare de
hidrogen ale ciliatului anaerob Nyctotherus ovalis. Harta este redesenată pe baza datelor raportate
anterior ((49)). Ciliatul trăiește în partea posterioară a gândacilor și adăpostește organite care au oferit
o legătură între mitocondrii și hidrogenozomi (49). Ciclul Krebs este incomplet și este probabil
utilizat în direcția reductivă (177). Un gradient de protoni este generat, probabil, de un complex
respirator funcțional I, care trece electronii din bazinul NADH prin rhodochinonă la complexul II,
acționând ca fumarat reductaza sintetizând succinat (101). Echilibrul Redox este, de asemenea,
realizat cu ajutorul hidrogenazei, eliberând hidrogen molecular, de unde și termenul de mitocondrii
anaerobe producătoare de hidrogen (49). ATP poate fi sintetizat prin fosforilare la nivel de substrat,
producând acetat. Abrevieri: CI, complex respirator I; RQ, rhodochinonă; CII, fumarat
reductaza/succinat dehidrogenaza; [2A], acetat:succinat subfamilia 1A de CoA-transferază (503); [3],
succinil-CoA sintază; [4], hidrogenază; [5], enzimă malică; [6], complex piruvat dehidrogenază; [8],
fumarază (prezisă); [9], piruvat kinază; [12], lactat dehidrogenază; [18], alanin aminotransferază; [32],
piruvat decarboxilazei; [33], alcool dehidrogenază (dependent de NADH); [42], α-ketoglutarat
dehidrogenază (prezis); [41], glutamat dehidrogenază. Fotografia din stânga arată Nyctotherus ovalis,
cu o lungime de aproximativ 80 μm. Hidrogenozomii (H) sunt înconjurați de arhebacterii
endosimbiotice producătoare de metan (pete întunecate). N, macronucleu; n, micronucleu; V, vacuole.
(Retipărit din referința 7 cu permisiunea Macmillan Publishers Ltd.) Fotografia din dreapta arată o
vedere de prim-plan a unui hidrogenozom Nyctotherus (H) și a unui methanogen asociat (M).
(Retipărit din referința 49 cu permisiunea Macmillan Publishers Ltd.)

Blastocystis.
Blastocystis hominis este un locuitor comun al tractului gastro-intestinal uman. Acesta a fost
raportat a fi un anaerob strict, dar cu toate acestea posedă mitocondrii cristate care pot
acumula coloranți, cum ar fi rodamina 123, MitoLight, și MitoTracker (363, 468), sugerând
că menține în mod activ un gradient electrochimic proton peste membrana sa mitocondrială.
Similar cu Euglena gracilis (419), conversia piruvatului în acetil-CoA în Blastocystis implică
un PNO activ care este localizat în organelle (270), și, deși un PDH este codificat de genom
(468), nu a fost detectată nicio activitate PDH în organelle (270). În plus, a fost identificată și
o genă PFO (103). Cu toate acestea, testele enzimatice nu au reușit să detecteze nicio
activitate PFO, în timp ce niveluri ridicate de activitate au fost găsite pentru PNO (270).
Transformarea acetil-CoA în acetat duce la sinteza ATP prin fosforilare la nivel de substrat
folosind un acetat:succinat CoA-transferază, ciclu de sintetază succinil-CoA (197, 468), așa
cum se găsește pentru T. vaginalis, și s-au măsurat niveluri ridicate de activitate a ambelor
enzime în organelle (270). Blastocystis are un lactat citosolic activ dehidrogenază (270). Din
aceste date biochimice, se poate prezice în mod rezonabil că acetatul și lactatul ar putea fi
produse finale metabolice majore, dar nu există informații despre produsele
finale Blastocystis acumulate în prezent disponibile. Datele genomului sugerează prezența
mult mai multor enzime mitocondriale (103, 468); în consecință, harta prezentată în Fig. 17,
sugerând natura căilor metabolice majore, ar putea fi incompletă.

103
 Open in a separate window
Fig 17
Putative major pathways of anaerobic energy metabolism in the organelle of mitochondrial origin
in Blastocystis hominis, a protozoan parasite and a common inhabitant of the human gastrointestinal
tract. The map is redrawn based on data reported previously (270). The conversion of pyruvate to
acetyl-CoA is carried out by pyruvate:NADP oxidoreductase (PNO) (270), the same fusion protein

104
found in Euglena gracilis. The transformation of acetyl-CoA to acetate leads to the synthesis of ATP
via substrate-level phosphorylation. The alternative oxidase might help Blastocystis cope with oxygen
stress conditions in the host intestine and prevent the formation of reactive oxygen species. Hydrogen
production has not yet been shown for Blastocystis (as indicated by a question mark), although [Fe]-
Hyd localizes to the organelle (468). In this sense, the mitochondria of Blastocystis resemble the
hydrogen-producing mitochondria found in the ciliate Nyctotherus ovalis and represent another
example demonstrating that mitochondria and hydrogenosomes utilize a common enzyme toolkit. The
question mark indicates another possible pathway (103, 270, 468). Abbreviations: CI, respiratory
complex I; Q?, quinone (of an uncertain nature); AOX, alternative oxidase; [2B, C], acetate:succinate
CoA-transferase (members of subfamilies 1B and 1C [503] are present in the genome); [3], succinyl-
CoA synthetase; [4], hydrogenase; [5], malic enzyme; [7], pyruvate:NADP oxidoreductase; [9],
pyruvate kinase; [11], malate dehydrogenase; [12], lactate dehydrogenase; [17], phosphoenolpyruvate
carboxykinase (GTP dependent). The photograph shows Blastocystis sp. at the trophozoite stage, with
a length of ca. 35 μm. (Photograph courtesy of C. G. Clark, London School of Hygiene and Tropical
Medicine, London, United Kingdom.)++
Situația privind ciclul Krebs în Blastocystis este confuză, deoarece diferite studii au sugerat
rezultate diferite. Un studiu EST la scară largă a sugerat că enzimele pentru a doua jumătate a
ciclului Krebs de la succinil-CoA la oxaloacetat sunt prezente (468), în timp ce nu a fost
identificată nicio enzimă de codificare EST capabilă să transforme acetil-CoA în succinil-
CoA (adică nu a fost identificată sintaza citratului, aconitază, izocitrat dehidrogenază sau α-
ketoglutarat dehidrogenază). Pe de altă parte, în studiile de fracționare celulară,
organelle Blastocystis sa dovedit a conține enzime malice, aconitază, izocitrat dehidrogenază,
α-ketoglutarat dehidrogenază și activități de sintază succinil-CoA (270). Secvențele de
direcționare mitocondrială au fost prezise că vor fi prezente pe o fumarază putativă
(103, 468) și malat dehidrogenază (103), deși prima pare mai probabil să reprezinte o liază
aspartată de amoniac pe baza comparațiilor secvențiale. Blastocystis ar putea reprezenta un
complex de specii de până la nouă subtipuri (471). Un proiect de genom (103) și un studiu
biochimic (270) au fost efectuate pe o specie subtip 7, în timp ce un studiu EST (468) a fost
efectuat cu subtipul 1; deoarece aceste subtipuri aparțin a două clade diferite, acest lucru ar
putea explica multe dintre diferențele dintre aceste trei studii.
Similar cu Nyctotherus ovalis, un complex parțial mi se pare că este prezent, sugerând că
organelle ar putea avea un potențial de pompare a protonilor (103, 468), în acord cu
capacitatea organellei de a acumula coloranți, cum ar fi rodamina 123 (363). Genele care
codifică componentele complexe I au fost, de asemenea, identificate în genomul
mitocondrial Blastocystis (380, 552). În plus, toate cele patru subunități complexe II au fost
identificate (103, 468), deși nu se știe dacă acest complex funcționează ca succinat
dehidrogenază (SDH) sau fumarat reductaza (FRD) și nu se știe ce chinone sunt prezente. Nu
s-au găsit dovezi pentru complexele III și IV sau pentru o sintază ATP, în acord cu studiile
biochimice anterioare (577). Studiile genomice au identificat o oxidază alternativă (AOX) și
o [Fe]-hidrogenază. Ultima proteină a fost localizată la organelle prin utilizarea anticorpilor
(468), dar activitatea hidrogenazei nu a fost detectată (270).

Rhizaria și denitrificarea
Detaliile biochimice ale metabolismului energetic anaerob nu au fost încă caracterizate pentru
nici un membru al supergrupului eucariotic Rhizaria. Cu toate acestea, se știe de mult timp că
foraminiferenii, membri ai Rhizaria (4), sunt reprezentați în mod proeminent în comunitățile
protiste de sedimente marine anoxice și sulfidice (36-38). Prin urmare, nu poate exista nici o
îndoială că există comunități de eucariote anaerobe bazate pe scară largă în astfel de medii.
Foraminiferans au atras un interes considerabil încă din ultima vreme, cu un raport al

105
Risgaard-Petersen et al. (410) că foraminiferans sedimente care locuiesc în sedimente sunt
capabile să efectueze denitrificare completă, care este, conversia no3− la N2. Spre deosebire de
situația descrisă pentru ciuperca Fusarium oxysporum, unde activitățile enzimatice implicate
în respirația nitratului până la nivelul de N2 sau la NH4+ au fost caracterizate (574), enzimele
din spatele căii foraminiferan nu sunt deloc clare, deși a fost documentat prin colorarea și
microscopia 4′,6-diamidino-2-fenilindol (DAPI) că foraminiferenii înșiși, care nu sunt
procariote asociate, efectuează reacția de denitrificare (410). Într-un raport mai recent care
demonstrează apariția mai largă a respirației nitraților în rândul multor membri anaerobi
facultativi ai Rhizarii (384), este mai puțin sigur că denitrificarea nu se datorează partenerilor
procariote, deși sechestrarea nitratului de către rhizariani este foarte sugestivă că protiștii
înșiși, și nu simbioții asociați, efectuează respirația nitraților.

Archaeplastida
Plantele superioare produc oxigen, dar pot întâlni condiții anaerobe în rădăcini sau în stadiul
de răsad datorită submersiunii. Archaeplastida (4) este numele folosit în prezent pentru a
desemna plante și alge cu plastide derivate din endodimioza primară și înconjurate de două
membrane (18, 472). Răspunsul tipic al plantelor superioare la anaerobioză este fermentarea
citosolică a rezervelor de carbohidrați, care implică piruvat decarboxilază și alcool
dehidrogenază (ADH), lactat dehidrogenază (LDH), fie ambele (539). În răsadurile anaerobe
de porumb, sunt induse aproximativ 20 de enzime glicolitice și de fermentație, reprezentând
70% din proteina solubilă (424). Cu toate acestea, aceste răspunsuri anaerobe nu implică
mitocondrii, cu excepția, probabil, într-un rol de semnalizare (336, 424). În condiții anaerobe,
unele mitocondrii mai mari ale plantelor pot produce cantități mici de NO din nitrit, iar acest
lucru ar putea implica sinteza ATP, dar rata respiratorie a NO este de numai aproximativ
0,1% din cea măsurată pentru oxigen (175), astfel încât contribuția cantitativă la
metabolismul energetic este minoră. Pentru algele verzi unicelulare, situația este foarte
diferită: în condiții de anaerobioză, Chlamydomonas (a se vedea mai jos) se comportă
ca Trichomonas.

Chlamydomonas.
Chlamydomonas reinhardtii este o alga verde care poseda fiziologia anaeroba generalista,
facultativa, a unui microb tipic de sol (326). Interesul pentru metabolismul anaerob al C.
reinhardtii a crescut dramatic în ultimii ani datorită capacității sale de a produce H2 ca un
posibil biocombustibil în anumite condiții de creștere (187, 322, 399), biologia
hidrogenazelor jucând un rol central în această dezvoltare (198, 542). Când este cultivată
aerob, alga respiră oxigen cu o manifestare normală a decarboxilării oxidative prin piruvat
dehidrogenază (PDH) și fosforilare oxidativă în mitocondrii (70). Atunci când este cultivat
anaerob, produce acetat, format, etanol și hidrogen ca produse finale majore (357) (Fig. 18).
Diferite tulpini de C. reinhardtii diferă substanțial în ceea ce privește cantitățile relative de
produse finale diferite acumulate, variațiile specifice tulpinii în ceea ce privește producția de
format și glicerol fiind deosebit de pronunțate (331).

106
107
 Deschidere într-o fereastră separată
Figura 18
Căi majore ale metabolismului energetic anaerob în alga verde Chlamydomonas reinhardtii, prin care
sugestiile pentru compartimentarea lor sunt încă puse. Harta a fost retrasă pe baza datelor raportate
anterior (331). Acest locuitor tipic al solului poate produce oxigen, dar se confruntă adesea cu condiții
anoxice în natură (331). Atunci când este cultivat anaerob, C. reinhardtii generează practic aceleași
produse finale ca și cele generate de Trichomonas, dar folosind piruvat:formate liază,
piruvat:oxidoreductază de ferredoxină, lactat dehidrogenază și piruvat decarboxilază (357).
Localizarea căilor fermentative care duc la formarea acetatului, etanolului și a produselor finale nu a
fost încă pe deplin clarificată. Abrevieri: CI la CIV, complexe respiratorii de la I la IV; UQ,
ubichinonă; C, citocromul c; A, ATPase; Fd, ferredoxin; [1], piruvat:oxidoreductază de ferredoxină;
[4], hidrogenază; [6], complex piruvat dehidrogenază; [9], piruvat kinază; [12], lactat dehidrogenază;
[22], piruvat:formate lyase; [25], alcool dehidrogenază E; [32], piruvat decarboxilazei; [33], alcool
dehidrogenază (dependent de NADH); [39], fosfotransacetilază; [40], acetat kinază. Fotografia
arată Chlamydomonas reinhardtii, cu o lungime de aproximativ 10 μm. (Fotografie curtoazie de
citografii Inc, Victoria, Australia.)
Enzimele implicate în metabolismul energetic anaerob în Chlamydomonas sunt în mare
măsură aceleași cu cele ale altor protiști anaerobi: [Fe]-Hyd (184), alcoolul bifuncțional
dehidrogenază E (ADHE) (22); piruvat:format liază (PFL) (21), și, caracterizat numai la
nivelurile genetice și transcriere până în prezent, piruvat:ferredoxin oxidoreductază (PFO)
(21, 357). Există copii ale genelor duplicate pentru mai multe dintre enzimele implicate, iar
localizarea enzimelor nu este încă pe deplin rezolvată. Harta prezentată în Fig. 18 se bazează
pe datele prezentate anterior (331, 357, 491, 492). O izozimă [Fe]-Hyd, HydA1, este
localizată în plastid, unde poate accepta electroni din ferredoxină (PetF) a lanțului de transfer
de electroni fotosintetici (560). Producția de acetat din Chlamydomonas pare să difere de cea
din majoritatea eucariotelor studiate până în prezent (503), prin faptul că se utilizează un
sistem fosfotransacetilază (PTA) și acetat kinază (ACK), după cum au arătat studii
biochimice anterioare (255) și studii proteomice mitocondriale mai recente (21), precum și
studii transcriptomice (357). Pe baza eșantionului actual de genom, ACK are numeroase
omologi bine conservați în alte alge verzi, multe ciuperci și Entamoeba, în timp ce apariția
PTA este mai restricționată printre algele verzi, oomycete (stramenopile) Phytophthorași
alveolatul Perkinsus. Activitatea ACK a Fusarium este implicată în calea de fermentare a
amoniacului fungic (485, 486, 574).
Mecanismul catalitic al PFL implică un radical de glicil. Acest radical este generat de enzima
care activează PFL (PFL-AE), care este prezentă în Chlamydomonas și alte eucariote care
posedă PFL (154, 467). Enzima de dezactivare pentru PFL este ADHE, care este, de
asemenea, prezentă în Chlamydomonas și, în general, în eucariotele care posedă PFL (21).
Multe eucariote care nu produc hidrogen, cum ar fi mamiferele, nu au [Fe]-Hyd, dar exprimă
totuși omologii de [Fe]-Hyd, care se numesc fie Nar1, Narf (29), fie IOP (proteină
asemănătoare hidrogenazei doar cu fier). La om, IOP1 este implicat în citosolice FeS cluster
de asamblare (465). În Chlamydomonas, omologul IOP este numit Hyd3 și, de asemenea,
pare să fie implicat în biogeneza clusterului citosolic FeS (162). Mai multe proteine
maturazei sunt necesare pentru formarea clusterului FeS specifice pentru [Fe]-Hyd; aceste
proteine se numesc HydG și HydEF, ale căror versiuni eucariote au fost caracterizate pentru
prima dată pentru Chlamydomonas (392). HydEFG sunt proteineradicale SAM (S-adenosyl
metionină) și sunt conservate printr-o ascendență comună în Trichomonas vaginalis (396),
care exprimă omologul [Fe]-Hyd.

108
Perspectiva utilizării algelor verzi ca sursă de H2 în producția de biocombustibil a stârnit
interesul pentru metabolismul anaerob al clorofitelor în general, iar acest lucru transformă
unele noi perspective. De exemplu, o tulpină Chlorella vulgaris izolată din sediment anaerob
nu numai că produce H2 în creșterea fermentativă anaerobă, dar se acumulează și butirat în
mediu (14). Constatarea că plantele terestre (clorofite derivate) se pare că și-au pierdut multe
dintre capacitățile anaerobe sau le-au specializat în fermentații etanolice care implică piruvat
decarboxilază și ADH, nu este surprinzătoare: la fel ca mamiferele, ele sunt specializate
pentru a trăi deasupra liniei solului, iar atmosfera de astăzi nu este predispusă să meargă
anoxic. Capacitățile anaerobe ale Chlamydomonas și ale clorofitelor, în general, subliniază în
mod izbitor natura conservată a metabolismului energetic anaerob în diferite grupuri
eucariote.
Du-te la:

CONSIDERAȚII EVOLUTIVE

Concepte în evoluție
A fost nevoie de câteva decenii pentru a ajunge la concluzia că, atât în termeni biochimici, cât
și evolutivi, mitocondriile sunt esențiale pentru metabolismul energetic anaerob în eucariote.
Acest lucru este exact opusul a ceea ce toată lumea a crezut atunci când hidrogenozomii au
fost descoperiți la începutul anilor 1970, o perioadă în care nici măcar originea
endosimbiotică a mitocondriilor și cloroplastelor nu era evidentă (43, 74). Acest lucru
contrastează, de asemenea, cu consensul din anii 1980, când originea endosimbiotică a
mitocondriilor a fost de necontestat. Din diferite motive, protiștii anaerobi, inclusiv
trichomonadele, diplomații și microsporidienii, au ajuns să fie priviți ca linii primitive ale
evoluției eucariotelor care s-au ramificat înainte de originea mitocondriilor
(75, 349, 464, 546, 562).
A existat, de asemenea, o fereastră de timp în care ideea a fost distrat că hidrogenozomii au
fost descendenți dintr-un clostridium-caendosymbiont, care a fost diferit de mitochondrion
(347, 553), dar în anii 1990, a devenit evident că "early-ramificare" statutul de protiști
anaerobe a fost un artefact de filogenetică moleculară și că hidrogenozomii de diferite linii
sunt mitocondrii în sensul evolutiv (133, 382). Descoperirea ulterioară a mitozomilor și
caracterizările lor în mai multe linii disparate a făcut un caz puternic pentru omniprezența
mitocondriilor (300, 507, 508, 558). În ultimii 10 ani, a devenit clar că toate eucariotele
posedă o organelle de origine mitocondrială (Fig. 2) (134, 454, 458). O nouă ordine a venit în
arborele eucariot al vieții, în care protiști anaerobi precum trichomonade, diplomonads și
microsporidieni și-au găsit case lângă descendența purtătoare de mitochondrion în cadrul
celor șase supergrupuri eucariote recunoscute în prezent (4, 25, 180, 192, 237, 457) (Fig. 3).
Mitocondriile sunt astfel omniprezente printre eucariote și sunt, de asemenea, legate de
metabolismul energetic în anaerobele eucariote. În termeni energetici, mitocondriile în sine,
fie ele aerobe sau anaerobe (care nu utilizează oxigenul în rolul acceptorului de electroni
terminali), par acum cauzale originii complexității eucariotei prin faptul că au eliminat
constrângerile strânse pe care organizarea celulelor procariote le plasează asupra genomului
procariot și a complexității celulare (267); adică, fundamentul complexității celulelor
eucariote se bazează pe originea >1.000 de familii de gene noi care au apărut în strămoșul
comun eucariot, cele care susțin ciclul celular eucariot, traficul endomembran, flagelul și alte
asemenea. Această fază de invenție genetică a necesitat cantități de energie per genă (sau per
genom) pe care numai configurația internalizată a membranelor bioenergetice oferite de
mitocondrii le poate furniza (267).

109
Metabolismul energetic anaerob: Prezent în strămoșul comun eucariot
De-a lungul acestor evoluții, întrebarea evolutivă centrală a fost: Care este originea
metabolismului energetic anaerob în eucariote? Din secțiunile anterioare ale acestei revizuiri,
sperăm că a devenit evident că protiștii anaerobi posedă câteva enzime, aproximativ 10, pe
care mamiferele nu le au. În schimb, metazoanii anaerobi supraviețuiesc folosind aceleași
enzime ca și oamenii în mitocondriile lor, deși cu părți ale ciclului Krebs care rulează înapoi -
inclusiv un succinat dehidrogenază modificat (SDH) care funcționează ca un fumarat
reductaza (FRD) (416, 433, 500) - și cu complexul I reducerea rhodochinonei (RQ) în loc de
ubichinonă (UQ). Astfel, pentru originea metabolismului energetic anaerob în metazoare, nu
există nici un fel de conținut genetic diferențial care să țină cont de, doar originea
cofactorului RQ, a cărui biosinteză este până acum nerezolvată, prin care amintim că RQ
apare și în metazoani, cum ar fi Caenorhabditis (484) și în protiști precum Euglena (196 ).
Pentru originea metabolismului energetic anaerob la protiști, întrebarea este: Genele au fost
prezente în strămoșul comun eucariot unic sau reflectă în mod clar origini multiple, iar dacă
prima este adevărată, originea lor unică coincide cu originea mitocondriilor? (131, 309, 501).
Acest lucru a dat naștere, la rândul său, la două ipoteze alternative concurente principale
pentru originea metabolismului energetic anaerob în protiști: (i) enzimele au fost prezente în
strămoșul eucariotului și au fost moștenite vertical de grupuri moderne sau (ii) au lipsit din
strămoșul eucariotului (care ar fi fost atunci implicit un aerob strict) și au fost dobândite în
diferite grupuri de eucariote în mod independent prin transferuri de gene laterale (LTG).
Aceste opinii au generat predicții foarte diferite cu privire la modelele evolutive ale genelor
subiacente.
Dacă enzimele metabolismului energetic anaerob ar fi fost prezente în strămoșul comun
eucariot unicelular, diferite grupuri eucariote ar trebui să tindă să aibă subseturi diferite ale
aceleiași colecții ancestrale de gene, permițând pierderea diferențială, iar unele eucariote ar fi
trebuit să conserve aproape întregul set.
Cu toate acestea, dacă metabolismul energetic anaerob lipsea din strămoșul comun al
eucariotului și ar fi fost dobândit independent de diferite descendenții eucariote, aerobele
eucariote ar trebui să lipsească cu totul de astfel de gene, iar anaerobii diferitelor descendenții
eucariote ar trebui să tindă să posede colecții fundamental diferite de gene care reflectă
achizițiile din multitudinea de moduri în care anaerobii procariote pot conserva energia în
habitate anaerobe.
Distribuția enzimelor pentru căile care stau la baza metabolismului energetic anaerob
prezentat aici arată că nu există nicio diferență fundamentală între grupurile eucariote majore
chestionate în ceea ce privește un stil de viață aerob sau anaerob sau enzimele implicate.
Toate grupurile majore de eucariote recunoscute în prezent aerobe portuare și anaerobe (Fig.
3), iar dacă comparăm anaerobele, se observă următoarele.
Pentru metazoani, calea anaerobă de bază tipizată de Fasciola constă din (i) dismutarea
malatului care implică enzime malice (ME), piruvat dehidrogenază (PDH) și enzime
convenționale ale ciclului Krebs și (ii) ciclul propionil-CoA, care implică patru enzime care
sunt, de asemenea, exprimate la om, mutase metilmalonil-CoA, epimerază metilmalonil-CoA,
carboxilază propionil-CoA și propionat:succinat CoA-transferază. Enzimele FRD metazoan
sunt în prezent imposibil de distins de SDH la nivelul structurii primare (501), acetat:
succinat CoA-transferaza (ASCT) omologii funcția în aerobes (503), și complexe I acceptă
atât UQ și RQ ca substraturi, astfel încât singura componentă cu adevărat "specială" a căii de
bază metazoan anaerobe mitochondrion este RQ.

110
Pentru protiști, enzimele trichomonas hydrogenozomi, piruvat:ferredoxin oxidoreductază
(PFO), [Fe]-Hyd, ASCT, și succinil-CoA sintază (SCS) (o enzimă ciclu Krebs), apar în
combinații cu diverse alte enzime care ele însele nu sunt specifice liniei (ca baza de date
genom căutarea rapid dezvăluie). Exemplele includ FRD solubil (prezent
în Tritrichomonas și în trypanosoma),piruvat decarboxilază (PDC) și alcool dehidrogenază
(ADH) (Tritrichomonas și plante), o aldehidă bifuncțională / alcool dehidrogenază (ADHE)
și acetil-CoA sintază (ACS) (formarea ADP) (Giardia și Entamoeba), ciclul propionil-CoA
(Blastocystis), enzimele ciclului Krebs (Nyctotherus și Euglena), piruvat:formate liază (PFL)
( Piromyces și Chlamydomonas), acetat kinază (ACK) și fosfotransacetilază (PTA) (numită și
acetiltransferază fosfat) (Chlamydomonas; ambele sunt, de asemenea, prezente
în phytophthoraoomycete , în ramcomplexanul relativ Perkinsus, și în
mușchiul Physcomitrella) sau PFO fuzionat într-un domeniu de reducere a NADP ca
piruvat:NADP oxidoreductază (PNO) (Euglena, Blastocystis, Perkinsus , și
apicomplexanul Cryptosporidium) sau fragmentat în proteine sub formă de sulfit reductază în
ciuperci (200, 419).++
Diferențele în metabolismul energetic anaerob observat în rândul descendenților protiste sunt
minore și reflectă în mod clar, în opinia noastră, pierderea diferențială dintr-o stare ancestrală
anaerobă facultativă a metabolismului energetic eucariote. Diferitele descendențe posedă doar
subseturi diferite ale aceeași colecție ancestrală de gene. În plus, aproape întreaga colecție
este păstrată în Chlamydomonas reinhardtii (21). Considerăm că acest lucru este o dovadă
foarte puternică în favoarea enzimelor prezente în strămoșul comun eucariot. Ginger et al.
(161) a studiat distribuțiile filogenetice ale unora dintre aceleași enzime și a găsit dovezi
pentru prezența genelor pentru metabolismul energetic anaerob în strămoșul comun al
eucariotului, urmată de pierderea diferențială.
Dacă originea stilului de viață anaerob în diferitele linii eucariote studiate aici ar fi implicat
achiziții independente de gene laterale, așa cum s-a sugerat (16, 211), ne-am aștepta ca
diferite linii eucariote să fi dobândit diferite colecții de gene ca urmare a soluțiilor lor
independente la problema supraviețuirii anaerobe. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost
observat. De exemplu, nu există anaerobi eucariote cunoscute care să efectueze reducerea
sulfatului, oxidarea anaerobă amoniului, oxidarea anaerobă a metanului, reducerea oxidului
de uraniu sau zeci de alte căi metabolice ale energiei anaerobe (13), chiar dacă eucariotele
locuiesc în medii în care astfel de fiziologii procariote sunt strategii abundente și de succes
(291, 473).
În schimb, anaerobele eucariote de diferite linii posedă diferite subseturi ale unui stoc comun
de numai aproximativ 50 de gene și enzime (Tabelul 1). Acesta este un număr foarte modest
de instrumente de bază în setul de instrumente anaerobe, similar cu numărul de gene necesare
pentru subunitățile complexului mitocondrial I. Aceste 50 de enzime sunt utilizate în diferite
combinații în diferite linii - variații minore pe o temă, după cum arată hărțile prezentate în
această lucrare. Dacă examinăm distribuția genelor subiacente în diferite grupuri eucariote
folosind o abordare standard de căutare a bazei de date (Fig. 19), este clar că nu există
modele care să sugereze achiziții specifice liniei. Mai degrabă, genele în cauză au fost
prezente în strămoșul comun eucariot și au suferit pierderi diferențiale în diferite linii.
Tabelul 1
Enzimele metabolismului energetic anaerob de bază în eucariote

111
Enzimă Denumireau CE nr. Referințe Smochină.
n

α-Ketoglutarat dehidrogenază (ciclul 42 1.2.4.2 270, 538 14,14, ,1616

Krebs)

Acetat: succinat de CoA-transferază, 2A 2.8.3.8 438, 503, 528, 529, 533 444–9, ,1212

membri ai subfamiliilor 1A, 1B și 12–14, ,16,16, 
1Cb ,1717

Acil-CoA transferaza 2B

Propionat:succinat CoA-transferază 2C

Acetat kinază 40 2.7.2.15 21, 255, 485 1818

Acetil-CoA sintază (formarea ADP) 30 6.2.1.13 428 10,10, ,1111

L -Alanin aminotransferaza 18 2.6.1.2 28, 169, 404, 445 666–8, ,101010

–14, ,1616

glutamat:transaminaze piruvat

Pyruvate aminotransferaza

112
Enzimă Denumireau CE nr. Referințe Smochină.
n

L -Racemase alanin 21 5.1.1.1 445 77

Alanin dehidrogenaza 20 1.5.1.17 143 77

Alcool dehidrogenaza (dependentă 33 1.1.1.1 230 16,16, ,1818

de NADH)

Alcool dehidrogenază (dependent de 34 1.1.1.2 284 12,12, ,1313

NADPH)

Alcool dehidrogenaza E 25 1.1.1.1 60, 567 999–11, ,1818

Alcool/aldehidă dehidrogenază 1.2.1.10

Aspartat aminotransferază 19 2.6.1.1 404, 445 666–8

glutamat:transaminaze oxaloacetate

Glutamat aminotransferaza

α-Hidroxiacil dehidrogenaza 37 1.1.1.35 561 1515

113
Enzimă Denumireau CE nr. Referințe Smochină.
n

α-Ketoacyl reductaza 36 1.1.1.35 561 1515

α-Ketoacyl sintetazei 35 2.3.1.94 559 1515

Citrat de sintază 43 2.3.3.1 441, 538 1414

Fumarază/fumarat hidrazei 8 4.2.1.2 354 444–9, ,131313

–16

Fumarat reductaza (membrana FRD 1.3.5.1 501 444–8, ,1515

legata)

Fumarat reductaza (solubil) 24 1.3.1.6 354 9,9, ,13,13, 

,1414

Glutamat dehidrogenaza 41 1.4.1.2 125 1616

Hidrogenază (numai fier) 4 1.12.7.2 64, 198, 378 9,9, ,111111–

13, ,161616–18

Lactat dehidrogenază 12 1.1.1.27 284 9,9, ,12,12, 

,161616–18

114
Enzimă Denumireau CE nr. Referințe Smochină.
n

Malat dehidrogenaza 11 1.1.1.37 202 444–15, ,1717

Enzima malică 5 1.1.1.39 124 444–17

Metilmalonyl-CoA 15 5.1.99.1 42 444–8, ,1515

epimerază/racemase

Metilmalonyl-CoA mutase 14 5.44.99.2 301, 335, 418 444–8, ,1515

Nadh dehidrogenază, subunități 51- 31 1.6.5.3 209 1212

kDa și 24-kDa

NAD(P)H:oxidoreductază de 23 1.18.1.2/ 317 99

ferredoxină 3

Octopina dehidrogenaza 27 1.5.1.11 143, 462 6,6, ,88

Fosfoenolpirruvate carboxikinaza 10 4.1.1.49 511 4,4, ,6,6, ,7,7, 

(ATP) ,9,9, ,14,14, 
,1515

115
Enzimă Denumireau CE nr. Referințe Smochină.
n

Fosfoenolpiruvate carboxikinaza 17 4.1.1.32 278, 511 5,5, ,8,8, ,1111

(ITP/GTP) 11–13, ,1717

Fosfoenolpiruvate 28 4.1.1.38 406 1010

carboxitransferază (PPeu)

Fosfotransacetilază 39 2.3.1.8 255 1818

Propionil-CoA carboxilazei 16 6.4.1.3 185 4,4, ,6,6, ,7,7, 

,9,9, ,14,14, 
,1515

Piruvat: oxidoreductazăferredoxină 1 1.2.7.1 240 101010–13, 

,1818

Pyruvate:formate lyase 22 2.3.1.54 21, 47 9,9, ,1818

Piruvat:NADP oxidoreductază+ 7 1.2.1.51 217, 270, 419 15,15, ,1717

Piruvat:ortofosfat dikinază 29 2.7.9.1 405 10,10, ,1111

Pyruvate decarboxilazei 32 4.1.1.1 252, 477 12,12, ,13,13, 

116
 Enzimă Denumireau CE nr. Referințe Smochină.
n

,16,16, ,1818

Complexul piruvat dehidrogenazei 6 1.2.4.1 575 444–8, ,1414

14–16, ,1818

Pyruvate kinaza 9 2.7.1.40 330 666–18

Stronfina dehidrogenaza 26 1.5.1.22 388 666–8

Succinil-CoA sintază/succinat 3 6.2.1.5 179, 226, 227 444–9, ,121212

tiokinază –17

trans-2-Enoyl-CoA reductaza 38 1.3.1.38 197 1515

Deschidere într-o fereastră separată

un
Se referă la denumirile enzimelor din figuri și legendele figurilor.
b
A se vedea referința 503.

117
 Deschidere într-o fereastră separată
Figura 19
Prezența sau absența genelor pentru metabolismul energetic anaerob în grupuri eucariote majore.
Pentru fiecare proteină, secvențe de enzime caracterizate funcțional adecvate au fost utilizate pentru a
căuta bazele de date prin BLAST (12); prezența sau absența genei și identitatea medie a aminoacizilor
în aliniamentele locale în pereche dintre proteinele eucariote și procariote sunt codificate în culori
după cum se arată. Se observă modelul prezenței sau absenței genelor pentru metabolismul energetic
anaerob și glicoliza și cele mai frecvente în arhebacterii în grupuri majore de eucariota, proteobacterii
și archaea (a se vedea tabelul S1 din materialul suplimentar). Pentru fiecare proteină, secvențe
adecvate caracterizate funcțional (Tabelul 1) au fost utilizate pentru a căuta datele secvențiale
disponibile pentru organismele prezentate prin BLAST ((12)). Prezența unei anumite gene a fost
marcată ca cel mai bun meci la un prag valoric E de 10 −10. Pentru eucariote, culorile arată dacă genele
au fost găsite prin date EST (albastru deschis) sau date despre proteine (verde) sau au cuprins
secvența căutată în sine (albastru închis). În cazul procariotelor, culorile indică identitatea medie
globală în pereche a omologului în procariotul corespunzător tuturor omarioților eucariote (codificate
după cum se arată). Genele arheale au fost incluse ca un control. Proteomele eucariote și ESTs au fost
descărcate de pe RefSeq, GenBank și, în cazul Fusarium oxysporum, site-ul Broad Institute
(www.broadinstitute.org/). Proteomele procariote au fost descărcate de pe RefSeq, versiunea martie
2011. Datele pentru genele archaebacteriale au fost raportate anterior (139) și servesc pentru a
demonstra că genele înrudite arhebacterial în eucariote sunt ușor de detectat.

118
Rezultă că tulpina eucariotului strămoșesc a fost capabilă să respire oxigen atunci când este
prezentă, dar în absența oxigenului a fost, de asemenea, capabilă să efectueze respirația
anaerobă și fermentații de tipul găsit pentru alga verde C. reinhardtii. Acest locuitor al solului
care trăiește liber poate respira cu bucurie oxigen ca oamenii, dar după 30 de minute de
creștere anaerobă în întuneric, folosește aceleași enzime ca și cele folosite
de Trichomonas sau Piromyces pentru a produce același spectru de produse finale metabolice
ca și acele heterotrofe (331, 357). În mod evident, Chlamydomonas a păstrat cel mai mare
subset de diversitate genică eucariote ancestrale pentru un stil de viață anaerob (21)
caracterizat până în prezent (Fig. 19), în timp ce unele descendenții foarte reduse, cum ar fi
microsporidienii, și-au pierdut aproape toate funcțiile metabolice energetice (Fig. 19), în
conformitate cu stilul lor de viață ca paraziți energetici (238, 512, 554, 558).
Dovezi suplimentare pentru prezența metabolismului energetic anaerob în strămoșul comun
eucariot provin din prezența versiunilor derivate ale [Fe]-Hyd și PFO în genomurile aerobelor
eucariote. Narf, numit și Nar1 sau Hyd3, este un derivat specific eucariotei din [Fe]-Hyd care
a conservat toate, cu toate acestea (clusterul H) din clusterele FeS de [Fe]-Hyd (199) și este
prezent în toate eucariotele eșantionate până în prezent. În Chlamydomonas,proteina Hyd3, ca
și omologii săi în drojdie și oameni, este implicată în biogeneza clusterului FeS (162). Acest
lucru indică faptul că [Fe]-Hyd a fost prezent în strămoșul comun eucariot, unde s-a duplicat
pentru a da naștere lui Narf (Hyd3), care a dobândit apoi un rol esențial în biogeneza FeS care
a rămas conservată în eucariote, chiar și după pierderea genei ancestrale [Fe]-hidrogenază în
multe linii adaptate oxigenului. Un alt astfel de exemplu este sulfitul oxidază al multor
ciuperci adaptate oxigenului, o enzimă formată din două subunități catalitice corespunzătoare
genelor met5 și Met10 de drojdie (88), care sunt derivate din PNO eucariote prin rearanjarea
domeniului (200, 419). Prezența unor forme specializate funcțional de PNO [o fuziune a PFO
și un domeniu de reducere a unui electron, NAD(P)-reducerea] și [Fe]-Hyd în diverse aerobe
eucariote sugerează că genele au fost prezente într-un strămoș comun de eucariot anaerob
facultativ.+
Un aspect notabil al Fig. 19 este că practic toate enzimele metabolismului energetic eucariot
sunt mai asemănătoare cu omologii proteobacterieni decât cu omologii arhebacteriali, enolaza
fiind posibila excepție (183). Acest model de similitudine nu este deloc surprinzător pentru
proteinele legate de conservarea energiei mitocondriale, din cauza originii eubacteriale a
mitocondriilor. Natura eubacterială a proteinelor citosolice implicate în metabolismul
energetic eucariot a fost inițial mai încurcată, cu toate acestea. A devenit evident prin studii
asupra genelor individuale (183, 204, 304, 311, 313) și a fost în contrast cu constatările, care
au apărut în același timp, că transcrierea eucariote (269) și traducerea (219, 563) proteinele
sunt de natură arhebacterială. Această dihotomie funcțională și filogenetică a genelor
eucariote în clase operaționale (pentru funcții biochimice, în principal eubacteriale) și
informaționale (pentru expresia genelor, în principal arhebacterială) (412) este acum bine
documentată (89, 139) și cel mai ușor atribuită endosimozei și transferului de gene la originea
eucariotei, în cel mai simplu scenariu, transferul genelor de la strămoșul comun al
mitocondriilor și hidrogenozomilor la o gazdă arhebacterială ( 91, 309). S-ar putea argumenta
că ratele evolutive crescute în proteinele archaebacterial ar putea fi în măsură să explice
modele, cum ar fi cele prezentate în Fig. 19 (76), dar investigațiile specifice ale perechilor de
gene duplicate antice au arătat că rata evolutivă a genomurilor arhebacteriale nu este deloc
crescută; în orice caz, este mai mică decât cea a eubacteriilor (95).
Prin urmare, asemănarea dintre enzimele metabolismului energetic eucariote și eubacteriale,
în special calea glicolitică (309), reflectă o origine eubacterială a căii eucariote. Într-adevăr,
calea glicolitică (Embden-Meyerhof), așa cum se manifestă la eucariote (148), lipsește în

119
general cu totul din arhebacteriile heterotrofice; ei folosesc modificări ale acestora sau
modificări ale căii Entner-Doudoroff în schimb (34, 456). În plus, enzimele arhebacteriale
care implică oxidarea glucozei la piruvat sunt adesea cu totul fără legătură cu omologii lor
eucariote și eubacteriale. Multe exemple de enzime arhebacteriale cu activități "glicolitice"
care nu au legătură cu omologii eucariote au fost rezumate de Siebers și Schönheit (456);
acestea includ glucokinaza (familia ribokinazei), fosfoglucoisomeraza (familia cupin),
fosfofructokinazele dependente de ADP (familia ribofilazei), aldolaza arheală de tip I,
gliceraldehida fosforilantă-3-fosfat dehidrogenază (GAPDH) și oxidoreductaza gliceraldehidă
dependentă de ferredoxină-3-fosfat. Subliniind cât de diferite sunt conversiile glucozei-
piruvatului în arhebacterii și eucariote, Say și Fuchs (435) au descoperit recent fructoza
arhebacterială 1,6-bisfosfat aldolază/fosfatază, o enzimă bifuncțională care nu are legătură
atât cu aldoazele eucariote, cât și cu fructoza eucariote 1,6-bisfosfatază, îndeplinind în același
timp funcția ambelor, dar probabil în direcția gluconeogenetică. Includerea eubacteriilor
reprezentative și a arhebacteriilor în Fig. 19 underscores the eubacterial nature of eukaryotic
energy metabolism, while the distribution of the genes across major eukaryotic groups
underscores their presence in the eukaryote common ancestor.

Comparing Diversity: Eukaryotes versus Rhodobacter

The gene presence or absence criterion is a robust source of evidence for the presence of
anaerobic energy metabolism in the eukaryote common ancestor. Similar evidence has been
found for the distribution and utilization of rhodoquinone (RQ). RQ is a comparatively rare
quinone among prokaryotes (366), reported so far only for facultatively
anaerobic Rhodobacter-related alphaproteobacteria (191) and two betaproteobacteria (50).
Among eukaryotes, it has been reported for organisms that use membrane-bound fumarate
reductase in anaerobic redox balance, such as parasitic helminths (500), the free-living
nematode Caenorhabditis elegans (484), and Euglena (196). It is required for quinol-based
fumarate reduction instead of ubiquinone (UQ) because of its lower redox potential (501).
RQ provides a robust biochemical link between the anaerobic energy metabolism found in
mitochondria and that found in facultatively anaerobic alphaproteobacteria.
This brings us to a notable observation: the whole spectrum of known energy metabolic
pathways in eukaryotes encompasses less diversity than can be found in one single individual
typical generalist purple nonsulfur bacterium (alphaproteobacterium). This is illustrated by
the example of species such as Rhodospirillum rubrum or Rhodobacter capsulatus, where
aerobic respiration (8, 31, 166) is found, where the same spectrum of fermentation end
products is found as among eukaryotes during anaerobic heterotrophy (447) and where FRD
and RQ are found (190). However, on top of that, Rs. rubrum and Rd. capsulatus can also
perform anaerobic photolithoautotrophy (479, 550), anaerobic photoheterotrophy (35), nitrate
respiration (451), dimethyl sulfoxide respiration (425), or growth on carbon monoxide (239),
to name a few of the possibilities, in addition to being able to fix nitrogen in the light or in the
dark (425), if needed.
Seen from this perspective, anaerobic energy metabolism in eukaryotes carries the rather
unmistakable imprint of a single acquisition via endosymbiosis in that it was acquired once, it
represents a very narrow sample of preexisting prokaryotic metabolic diversity, and, at least
with regard to an important quinone, RQ, it is traced physiologically to a particular group
(facultatively anaerobic alphaproteobacteria). This situation is similar to the cyanobacterial
origin of plastids, which also entailed the single acquisition of a small sample of preexisting
photosynthetic diversity via a plastid endosymbiont (165), followed by specialization and
differential loss (of phycobilisomes in some lineages, for example). Beyond the

120
mitochondrion, there is no evidence for the participation of any other endosymbionts in the
origin of the primarily heterotrophic eukaryotic groups, involving microbodies (152), flagella
(225), or otherwise (314).

Forests, Trees, and Vertically Inherited Chimerism

The origin of anaerobic energy metabolism in eukaryotes has been studied by using
phylogenetic analyses. Investigations have been of two basic types: (i) studies addressing the
relationship of mitochondria to free-living prokaryotes, generating inferences about the
physiology of the free-living ancestor of mitochondria, and (ii) single-gene phylogenies
inferring the phylogenies of individual enzymes involved in anaerobic energy metabolism.
There have been more reports of both approaches than we can cover in any depth; hence, we
focus on a summary of recent trends.
The origin of mitochondria has been extensively studied from the standpoint of phylogenetic
analyses of gene products encoded by mitochondrial DNA (167). Conflicting results have
been obtained with mitochondrial genes, which are usually strung together (concatenated)
into one big alignment for such studies, with different analyses pointing to three basic kinds
of results: an origin of mitochondria from Rickettsia-like ancestors (16), an origin
from Rhodobacter-like facultatively anaerobic alphaproteobacteria (2, 565), or an origin from
free-living oceanic alphaproteobacteria of the SAR clade (52, 497). Phylogenetic analyses of
mitochondrial genes together with homologs from free-living prokaryotes are technically
challenging because of the AT richness and rapid evolutionary rate of mitochondrial DNA.
This can lead to artifacts and conflicting phylogenetic results, depending on how these effects
are computationally taken into account, especially because the alphaproteobacteria harbor
several AT-rich and rapidly evolving lineages (497).
Mitochondrial genes are not, however, the only source of phylogenetic information to
investigate the evolutionary affinities of the mitochondrial ancestor, whereby analyses of
nuclear-encoded proteins of mitochondrial origin have also produced conflicting results.
Trees for pyruvate dehydrogenase subunits pointed to Rickettsia-like ancestors (16). Trees for
Krebs cycle and glyoxylate cycle enzymes (441) as well as trees for >200 nuclear-encoded
mitochondrial proteins from Chlamydomonas point more frequently to origins from
generalist, facultatively anaerobic alphaproteobacteria (20) than to origins from Rickettsia-
like ancestors, whereby many proteins indicated a eubacterial but not a specifically
alphaproteobacterial ancestry. A recent analysis of 86 yeast nuclear-encoded mitochondrial
proteins produced a similar result: some pointed to Rickettsia-like ancestors, and some
pointed to facultatively anaerobic Rhodobacter-like ancestors (2). Clearly, nuclear genes for
anaerobic energy metabolism cannot implicate Rickettsia-like ancestors, because rickettsias
are strict aerobes that harbor no genes of anaerobic energy metabolism for comparison. Using
an automated pipeline for phylogenetic trees, Gabaldon and Huynen (153) identified 630
nuclear-encoded protein families that trace to the ancestor of mitochondria, whereby the
alphaproteobacteria seldom formed a monophyletic group. Those researchers also found that
a large fraction of nuclear-encoded gene products that were acquired from the mitochondrial
ancestor now function in the cytosol or other compartments (153), the same result that earlier
studies of gene acquisitions from cyanobacteria in plants had uncovered (312). This makes
sense, because genes that were transferred from the mitochondrion to the host before the
mitochondrial protein import machinery had evolved were expressed in the host's cytosol
(309). In a genomewide supertree analysis, nuclear genomes of nonphotosynthetic eukaryotes
even branched within the alphaproteobacteria (385), a result most easily explained by the

121
circumstance that eukaryotes acquired many of their nuclear genes from the ancestor of
mitochondria (139, 253, 254, 267, 308, 504).
However, supertrees and concatenated alignments blend often conflicting phylogenetic
results from many genes into a single result. If sequence alignments are analyzed
individually, rather than as a concatenated alignment, both mitochondrial genes and nuclear
genes of a mitochondrial origin trace not to a single apparent donor but to many different
apparent donors. The mitochondrial genome of the jacobid Reclinomonas americana (268) is
still the most gene-rich mtDNA known and, hence, figures prominently in such studies. It
contains 63 protein-coding genes, only about 55 of which are well conserved enough to
permit the construction of alignments and trees. Trees for those 55 proteins encoded
by Reclinomonas mitochondrial DNA give conflicting results, some proteins point
to Rickettsia-like ancestors, some point to Rhodobacter-like ancestors, and some point
to Rhizobium-like ancestors, while some Reclinomonas mitochondrially encoded proteins do
not reflect an alphaproteobacterial ancestry at all but, more generally, a eubacterial ancestry
(139). A more recent reanalysis of the Reclinomonas mitochondrially encoded protein set
produced a similar result: some pointed to Rickettsia-like ancestors, and some pointed
to Rhodobacter-like ancestors (2).
The fact that different genes of mitochondrial origin or different genes of mitochondrial DNA
can be traced to many different prokaryotic genomes, rather than one single contemporary
lineage, is not usually taken to indicate that mitochondria had multiple origins. Indeed, we
can be sure that mitochondria had only one single origin (121, 134, 167, 521). Gene trees
indicating origins of mitochondria from different lineages have at least two main causes:
phylogenetic error and lateral gene transfer (LGT) among prokaryotes. Many branching
discrepancies can be readily explained by the errors inherent to phylogenetic inference, such
as long-branch attraction, shifts in functional constraints, lineage-specific biases, rate
differences, AT richness, and the like (212, 497). As a particularly prominent example of the
influence that phylogenetic methods can have on the issue of inferences of mitochondrial and
hydrogenosomal evolution, Dyall et al. (128) analyzed the 51-kDa subunit of complex I
from Trichomonas hydrogenosomes and reported evidence for a separate origin of
mitochondria and hydrogenosomes, while Hrdy et al. (209) analyzed the same data using
different phylogenetic methods that can recover more ancient evolutionary information from
the data and found evidence for a common ancestry for mitochondria and hydrogenosomes.
The second reason why different genes of a mitochondrial origin point to different
mitochondrial ancestors is that the role of LGT among free-living prokaryotes complicates
the issue in a manner that was long overlooked. The proteobacterium that gave rise to
mitochondria lived ≥1.5 billion years (Ga) ago. It had a specific (as-yet-unknown) collection
of genes in its genome, and since the time of mitochondrial origin, there has been ample
opportunity for its free-living sisters (the immediate relatives of mitochondria that did not
become endosymbionts) to undergo gene transfer with other prokaryotes in the wild
(2, 140, 409, 494a). The endosymbiont itself remained isolated from further gene exchange,
as we see for modern endosymbiotic bacteria (339). The result of this effect as it applies to
gene phylogenies involving modern genomes is that different genes in mtDNA and different
nuclear genes of mitochondrial origin appear to stem from different and diverse bacterial
lineages, even though they were brought in by one and the same mitochondrial endosymbiont
(2, 306, 409). A gene acquired via the mitochondrion should thus tend to show a single origin
for eukaryotes (131, 134), but it might not show a specifically alphaproteobacterial ancestry,
because like other proteobacteria, alphaproteobacteria have been undergoing LGT over
evolutionary time (244).

122
Hence, very many genes of eukaryotes reflect a presence in the eukaryote common ancestor
and a eubacterial ancestry but not specifically an alphaproteobacterial ancestry
(89, 411, 412, 494a). A recent example for a single origin is pyruvate:formate lyase (PFL)
(467), where one can interpret the data as evidence for (i) lateral gene transfer from clostridia
to a eukaryote, followed by eukaryote-to-eukaryote gene transfers of an unidentified nature,
mimicking a single origin of the eukaryotic gene (467), or (ii) a single acquisition from a
mitochondrial endosymbiont in the eukaryote ancestor, followed by the transfer of the gene
among prokaryotes (494a). The latter interpretation acknowledges that prokaryotes,
especially proteobacteria (244), do indeed acquire and donate genes avidly during evolution
(123), via known mechanisms (94, 389). There is no reason to assume that the free-living
relatives of mitochondria were immune to LGT.
It is becoming increasingly apparent that the genome of the ancestor of mitochondria was
itself a mosaic of genes from different sources (2, 306, 409), just like modern
alphaproteobacterial genomes are today (140, 244). Thus, the collection of genes that
eukaryote nuclear genomes acquired from the mitochondrial endosymbiont represents a kind
of vertically inherited chimerism.
Without forgetting those many trees, there is also a more forest-like observation to be made
regarding eukaryotic anaerobes: as lineage and genome samplings for eukaryotic anaerobes
have gradually improved over 4 decades since the discovery of hydrogenosomes, the same
few genes for anaerobic energy metabolism have been found again and again in the various
new eukaryotic lineages sampled (161, 349, 353, 355), pointing clearly to the presence of
those genes in the eukaryote common ancestor. During the same time, exactly the opposite
trend has been observed for prokaryotic anaerobes: as prokaryotic lineage sampling has
increased over the last 4 decades, the diversity of known metabolic types, core energy
metabolic reactions, and the genes underlying both have skyrocketed (13). Bearing witness to
the burgeoning metabolic diversity of prokaryotes is the circumstance that fundamentally
new core metabolic enzymes and pathways are still being discovered among prokaryotes
(34, 188, 233, 274, 372, 400, 408, 435). In contrast, the Chlamydomonas nuclear genome
comes close to containing the complete collection of genes involved in anaerobic energy
metabolism across all eukaryotes (21). No prokaryote genome comes anywhere close to
containing the full spectrum of genes involved in anaerobic energy metabolism across all
prokaryotes.
There is clearly a fundamental difference between prokaryotes and eukaryotes with respect to
how they generate lineage-specific genetic novelty: prokaryotes use LGT, allowing different
lineages to assemble virtually limitless new combinations of genes, while eukaryotes use
genome duplications and sex (26), allowing them plenty of room to generate new
morphological types but little room to improvise on energy metabolism. LGT among
prokaryotes operates with known mechanisms of conjugation, transduction, transformation
(367, 389), and gene transfer agents (318). Similar mechanisms do not exist in eukaryotes,
which have meiosis instead. Accordingly, two individuals of a eukaryotic species will tend to
have the same numbers of genes and loci, but this is not so for prokaryotes. E.
coli individuals typically harbor 4,500 genes, but this is only about 25% of the pangenome of
the species, which, at current count, contains some 18,000 genes (293). Except for gene
transfers from organelles to the nucleus, which are well characterized at the mechanistic level
(186, 210, 461, 504), mechanisms of LGT from prokaryotes to eukaryotes remain unknown
and uncharacterized at the molecular level.
None of this is to say that there have been no lateral gene transfers whatsoever in eukaryotic
evolution. For example, a careful phylogenetic analysis of

123
the Entamoeba and Trichomonas genomes uncovered evidence for LGT from prokaryotes,
possibly affecting about 1% to 2% of protein-coding genes (71, 290), a far lower LGT
frequency for eukaryotes than other surveys might imply (15, 236). All things being equal,
one might then expect that LGT could have affected 1% to 2% of the genes involved in
anaerobic energy metabolism in eukaryotes, but with more samplings of eukaryotic lineages,
those numbers should decline. From studies of eukaryotic anaerobes that unfolded after the
discovery of hydrogenosomes in trichomonads (279) and chytrids (570), one very clear
central trend has emerged: as lineage sampling increases, we are not discovering
fundamentally new energy metabolic pathways; rather, we are finding the same genes over
and over again, and more and more genes trace to the eukaryote common ancestor. Lineage-
specific acquisitions in core anaerobic energy metabolism—if there are any at all—are clearly
the exception rather than the rule. Eukaryote nuclear genomes acquired a colorful collection
of genes from the ancestor of mitochondria, but they acquired it only once and then inherited
that chimerism vertically.

Functional Modules and Their Compartmentation

The function of core energy metabolism is to supply ATP and to afford redox balance. In
anaerobic energy metabolism in eukaryotes, this entails a small number of discrete functional
modules that are differentially distributed across the cytosol and in mitochondria in different
lineages, as summarized in Table 2. Taking an updated look at the eight main carbon flux
modules recognized previously among anaerobic protists (353), here we distinguish electron-
donating processes, electron-accepting processes, and ATP-generating processes as well as
their occurrences in the cytosol and the organelle. In anaerobes, the most widespread
oxidative process in the cytosol is, of course, the reaction catalyzed by glyceraldehyde-3-
phosphate dehydrogenase (GAPDH) (77, 304). The oxidation of malate to pyruvate usually
occurs in mitochondria but has been transferred to the cytosol in trichomonads, with a
parallel route existing in its hydrogenosomes. In Giardia and Entamoeba, the mitochondrion
has undergone reduction to the level of a mitosome and has lost its function in core carbon
and energy metabolism; as a consequence, pyruvate:ferredoxin oxidoreductase (PFO) in
those lineages has been relocated to the cytosol, where it catalyzes pyruvate oxidation to
acetyl-CoA.
Tabelul 2
Module funcționale și compartimentarea lor în metabolismul energetic anaerob în eucarioteun

124
 Deschidere într-o fereastră separată
un
Un asterisc pentru căile care implică nitrați și sulf ca acceptori terminali se referă la denitrificarea în
foraminiferani (384, 410) și Fusarium (241, 242, 359) și reducerea sulfului în Fusarium (1). Un semn de
întrebare indică faptul că producția de hidrogen în Blastocystis (270) nu a fost încă demonstrată în mod direct.
BPG, bifosfoglicerat; AcCoA, acetil-CoA; αKG, α-ketoglutarat; Ox Phos, fosforilare oxidativă.
b
H2 producția și producția de etanol prin ADHE în Chlamydomonas par a fi procese plastidice, dar nu
mitocondriale.

125
Procesele de acceptare a electronilor în citosol duc la formarea celor cinci produse finale
majore ale fermentațiilor citosolice acoperite aici: lactat, opine, etanol, succinat, glicerol și,
ca produs citosolic minor numai pentru Giardia până în prezent, dar suspectat
pentru Entamoeba, H H2. Lista principalelor procese citosolice generatoare de ATP este
lipsită de variante specifice liniei (Tabelul 2). Lista proceselor organellare conține multe
procese care apar și în citosol și, în mai multe cazuri, sunt implicate aceleași enzime;
excepțiile sunt căile acetil-CoA-acetat, care implică acetil-CoA sintetazei (formarea ADP) în
citosol, dar fosfotransacetilază și acetat kinază (PTA/ACK) în
Mitochondrion Chlamydomonas. De asemenea, de remarcat pentru Chlamydomonas este
faptul că [Fe]-Hyd este localizat la cloroplastul din specia respectivă, cel puțin în anumite
condiții (560), și că un set suplimentar de izoenzime PTA/ACK pare să funcționeze în
cloroplast (331). Într-o venă similară, enzima producătoare de etanol din Chlamydomonas,
ADHE, este cloroplast localizată, dar este mitocondrială într-o rudă de alge foarte
apropiată, Polytomella (22).
Exemplele de localizare citozolică PFO în Giardia și Entamoeba față de localizarea
hidrogenosomală în trichomonade și Piromyces față de localizarea cloroplastului
în Chlamydomonas, pe lângă exemplul schimbării localizării ADHE
pentru Polytomella (mitocondrială) față de Chlamydomonas (cloroplast), indicați spre un alt
aspect evolutiv important: compartimentarea. În timpul evoluției, enzimele și căile pot suferi
cu ușurință o recompartamentare între mitocondrial, citosolic și, în cazul H2-alge
producătoare, compartimente plastidice. Acest lucru a fost evident de la studii de izoenzime
cloroplast-citosol (315), studii comparative ale protiștilor anaerobi (353), studii privind
localizarea diferențială a biosintezei izooprenoide la plastide și citosul algelor (276), studii
privind metabolismul amidonului în alge (104), studii privind localizarea metabolismului
acizilor grași în peroxizomii unor specii și țesuturi (466), studii ale căilor peroxizomale în
general (151), și - exemplul clasic - studii ale glicozomului în evoluția tripanozozomului
(172).
Fiecare dintre aceste exemple subliniază puterea selecției naturale de a aduce variații diferite
și utile ale compartimentării enzimatice și, uneori, variația funcției metabolice, pornind de la
singurul set de bază de instrumente enzimatice. Marea majoritate a proteinelor mitocondriale
și plastide și a tuturor proteinelor hidrogenozomale sunt codificate nuclear, iar multe dintre
aceste produse genetice codificate nuclear sunt achiziții de la strămoșii endosimbiotici ai
organitelor (504). Atunci când gena este transferată de la organelle la cromozomii gazdei în
timpul evoluției, nu există nici o garanție sau dispozitiv de omagiere pentru a se asigura că
produsul său va fi direcționat înapoi la organelle donatoare; variația naturală și selecția
naturală determină rezultatul procesului de compartimentare enzimatică. În plus, în timpul
fazelor incipiente ale originilor organelle, înainte de evoluția unui mecanism de import de
proteine specific organelle, orice gene care au fost transferate la cromozomii gazdei, s-au
exprimat și, în cele din urmă, au devenit fixe au dat naștere la produse citosolice (315). Acest
proces de transfer de gene endosimbiotice este modul în care căi întregi ar putea fi transferate
cu ușurință de la organitele care conțin ADN la citosol (309). Puțin mai încurcată a fost
problema transferului căilor întregi (sau a segmentelor majore ale acestora) constând din mai
multe enzime din citosol într-un organ nou, de exemplu, în cazul glicolizei care se deplasează
la glicozom (172). Acest lucru se datorează faptului că o singură enzimă într-un
compartiment nou nu este de nici un folos și, prin urmare, greu de selectat în evoluție;
întreaga unitate funcțională trebuie să se miște. O soluție la această problemă implică
conceptul de mistargeting minore (307). Dacă țintirea proteinelor în eucariote nu este 100%
specifică (și sunt cunoscute multe exemple de direcționare dublă a enzimelor), atunci cantități
minore de căi întregi ar putea ajunge în mod imaginabil în compartimentul greșit. O astfel de

126
mistargeting minore este cu atât mai probabil pentru proteine foarte exprimate, cum ar fi cele
implicate în metabolismul energetic de bază, și în cazul în care o cantitate mică de o cale
întreagă este prezent, ar putea deveni cu ușurință o unitate de funcție și, prin urmare, o unitate
pe care selecția naturală ar putea acționa pentru a genera mai mult sau mai puțin din această
variantă de compartimentare specifice. În mod evident, căile și enzimele sunt adesea
recompartmentalizate în timpul evoluției, iar mecanismul minor de mistargeting (307) ar
putea explica, în principiu, modul în care căi întregi pot atinge noi stări de localizare
subcelulară (160).

Implicații ecologice asupra timpului geologic

Natura uniformă și conservarea în linii mari a genelor pentru metabolismul energetic anaerob
în principalele grupuri eucariote indică prezența lor în strămoșul comun al eucariotelor, care
poate fi privit din punct de vedere fiziologic ca un "soi de grădină" heterotrof anaerob
facultativ. Atunci când este disponibil, oxigenul ar fi putut servi cu ușurință ca un acceptor
terminal de electroni, fie cu conservarea energiei în mitocondrii prin lanțul respirator, fie în
citosol folosind diaforaze care susțin echilibrul redox fără a conserva energia (a se vedea
"Anaerobes and Microaerophiles: Redox Balance with a Pinch of O2") sau în mitochondrion
fără conservarea energiei, de exemplu, prin oxidază alternativă (AOX). Acest lucru duce la
trei întrebări mai ample. (i) Câți ani au eucariotele în grup? (ii) Cât de mult oxigen este
necesar pentru căile dependente de oxigen? (iii) Cât de disponibil era oxigenul atunci când
trăia strămoșul comun eucariot și se diversificau descendețiile eucariote mai vechi, facultativ
anaerobe?
Să ne uităm mai întâi la vârsta eucariotei. Declarațiile potrivit cărora eucariotele au o
vechime de aproximativ 2,5 miliarde de ani (Ga) sunt comune (294), dar nu sunt bine
susținute de date. Microorganismele fosile cu o dimensiune și o complexitate morfologică
reprezentând în mod clar microbii eucariote apar în rocile de 1,45 Ga de vârstă (223, 246),
primele fosile care reprezintă în mod clar algele eucariote apărând puțin mai târziu, în rocile
de 1,2 Ga de vârstă (67). Astfel, cu cel puțin 1,2 Ga în urmă, eucariotele au apărut și au
început – sau au finalizat – diversificarea în cele șase linii majore recunoscute astăzi. Datele
moleculare pentru evenimentele majore din evoluția eucariotei (83) sunt în concordanță cu
acest punct de vedere. În ceea ce privește scara geologică a timpului (548), eucariotele au
apărut și s-au diversificat în timpul eonului proterozoic, cu 2.500 până la 542 de milioane de
ani în urmă (Ma). Studiile actuale care integrează date moleculare și fosile indică faptul că
eucariotele au început să se diversifice în urmă cu aproximativ 1,8 Ga, într-un moment în
care chimia Pământului, în special în ceea ce privește oxigenul, era mult diferită de cea de
astăzi (376). Rapoartele anterioare, bazate pe biomarkeri de steroli (compuși organici
conservați geologic), conform cărora se poate presupune că eucariotele au o vechime de 2,7
Ga (55) s-au dovedit a fi de două ori incorecte, deoarece (i) biomarkerii de steroli erau mai
tineri decât rocile în care au fost găsiți (147, 401) și (ii) mai multe grupuri de procariote,
inclusiv proteobacterii, sintetizează steroli (379); sterolii sunt sintetizați de eucariote, dar nu
sunt în nici un fel specifici eucariotelor.
Sterolii ne aduc la a doua întrebare, cu privire la cât de mult oxigen este necesar pentru căile
dependente de oxigen. Sterolii se află în probleme atât în ceea ce privește vârsta eucariotei,
cât și relația eucariotelor cu oxigenul. Acest lucru se datorează faptului că oxigenul este
necesar ca un cofactor în căile cunoscute de biosinteză a sterolilor eucariote: o etapă de
epoxidare a squalenului, trei reacții de demetilare și alte modificări consumă aproximativ 12
molecule de O2 pe coloană vertebrală de steroli (547). În consecință, sterolii sunt utilizați pe
scară largă ca proxy-uri geochimice pentru prezența oxigenului în mediul antic al Pământului,

127
dar întrebarea crucială este: Cât oxigen indică sinteza sterolilor biologici? Waldbauer et al.
(547) a abordat recent această întrebare prin utilizarea drojdiei și a constatat că drojdia
necesită doar urme de O2 pentru biosinteza sterolilor. Acumularea de steroli neimpătată a fost
observată la 7 nM, cea mai mică concentrație de oxigen dizolvat testată (547). În schimb,
nivelurile actuale de oxigen atmosferic corespund la aproximativ 250 μM O dizolvat2și
punctul Pasteur (concentrația la care eucariote anaerobe facultative încep să respire O2) este
de aproximativ 2 μM dizolvat O2. Acest lucru indică două lucruri. În primul rând, biomarkerii
de steroli indică prezența oxigenului la niveluri corespunzătoare unei urme de gaz în
atmosferă (547) și, prin urmare, nu fac nicio declarație cu privire la necesarul de oxigen al
metabolismului energetic. În al doilea rând, omniprezența sintezei sterolilor pe diverse linii
eucariote (105) nu indică faptul că eucariotele au apărut în medii oxice; ea sugerează doar că
strămoșul comun eucariot a apărut după originea fotosintezei oxigenice (547).
Ce cadru ecologic s-a confruntat cu descendențele eucariote emergente, pioniere?
Geoștiințele oferă în prezent o viziune nouă, detaliată și diferențiată a chimiei și ecologiei
oceanelor globale în timpul erei proterozoice, una care se îmbină bine cu înțelegerea noastră
actuală a metabolismului energetic anaerob în eucariote. Acest punct de vedere, bazat pe
constatări abundente, astfel cum a fost revizuit în altă parte (111, 296) și susținut de
constatări suplimentare mai noi (229, 273, 362), este prezentat în Fig. 20. Așa cum Lyons et
al. (296) a formulat-o, datele disponibile "indică la deficit de oxigen la nivel mondial în
adâncul oceanului și, probabil, euxinia în cele mai multe, dacă nu toate, de proterozoic, și
probabil extinderea în Paleozoic."

128
 Deschidere într-o fereastră separată
Figura 20
Rezumatul evenimentelor majore din istoria Pământului legate de apariția grupurilor eucariote și
apariția lui O2 în atmosferă și în mediile marine (a se vedea textul și a se vedea, de asemenea,
referințele 376 și 386). Ma, milioane de ani. (Retipărit din referința 229 cu permisiune.)
Pe linia de jos, punctul de vedere actual al chimiei oceanelor proterozoice spune că, înainte
de apariția oxigenului în atmosferă 2.4 Ga în urmă (295), oceanele au fost (desigur) anoxice,
dar, în contrast evident cu vederile mai vechi, a rămas anoxic timp de aproape 2 miliarde de
ani de la debutul oxigenării atmosferei. Mai exact, în perioada cuprinsă între 2,4 și 1,8 Ga în
urmă, oceanele de sub zona fotică erau anoxice (19, 297) și feruginoase (conținând mult fier
dizolvat). În timpul de la 1.8 Ga la ∼750 Ma în urmă, oceanele de sub zona falică au fost
euxinice (anoxice și sulfidice) (394), prin care Planavsky et al. (386) a făcut recent caz pentru
apele mixte feruginoase și sulfidice subterane de-a lungul erei proterozoice. La ∼750 Ma în
urmă, condițiile feruginoase persista cu anoxie a continuat (68), și la aproximativ 580 Ma în
urmă, oceanele în cele din urmă a devenit oxigenat sub zona fagotică (14, 68, 450). Procesele
geologice și biologice care au generat aceste trei faze aparente ale anoxiei marine

129
proterozoice sunt departe de a fi identificate (386), iar discuțiile actuale implică interacțiunea
dintre o multitudine de factori, inclusiv intemperiile dependente de oxigen ale zăcămintelor
continentale de sulfură care provoacă un aflux de sulfat în oceane, creșterea bacteriilor
marine care reduc sulfatul care produc H2S, fotosintezatoare anoxigene marine care consumă
H2S, diversitatea în rândul producătorilor primari marini, glaciațiunile globale, ratele de
îngropare a carbonului, chimia oceanelor stratificate (229, 273, 296) și diverse cicluri
elementare. În ceea ce privește ecologia eucariotelor și având în vedere vârsta eucariotelor,
acest lucru sugerează că evoluția eucariotică timpurie a fost influențată de masele de apă
anoxice și sulfidice din oceanele zilelor lor (324, 376). Astăzi, apele sulfidice sărace în
oxigen din bazinele hipersaline mediteraneene (129) sau Marea Neagră (565a) abundă de
microbi eucariote din cele șase supergrupuri, oferind ferestre în ecologia protistă din trecutul
antic; cultivarea acestor organisme și studiile căilor lor oferă provocări interesante pentru
viitor.
Oxigenarea târzie a oceanelor la aproximativ 580 Ma în urmă este, în general, adusă în
legătură cu apariția bruscă a unor descendențe animale mari, diversificate în Ediacaran (630
la 542 Ma în urmă) faunei (69, 273, 452, 566); adică, descendența evolutivă exista deja, dar
odată cu apariția oceanelor oxigenate, animalele tocmai au crescut în dimensiune (245, 247)
și, în plus, au reușit să formeze corpuri mai rigide cu ajutorul sintezei colagenului dependent
de oxigen (509), în concordanță cu apariția colagenului în primele linii metazoane (46). Prin
deducție, strămoșii metazoani mai mici din care a apărut fauna Ediacaranului (361) trebuie să
fi fost foarte potriviți vieții cu oxigen scăzut sau fără oxigen, în conformitate cu descoperirile
biochimice prezentate aici. Metabolismul mitocondrial sulfurat-oxidant al animalelor, cum ar
fi anelida Arenicola (496) sau Urechis (299) care încă locuiesc în medii sulfidice, poate fi
văzut ca o relicvă din evoluția metazoană timpurie.
Recunoașterea faptului că metabolismul energetic anaerob în eucariotele moderne este un
personaj strămoșesc necesită o regândire generală a viziunilor tradiționale ale ecologiei
eucariote în contextul înregistrării fosilelor. Înțelepciunea convențională din literatura
geochimică spune că "animalele necesită oxigen" (69) sau că anoxia oceanică globală ar face
viața animalelor imposibilă și "ar elimina animalele marine" (361). Dacă eucariotele în
general și metazoanii în special (o linie derivată și relativ tânără de eucariote) erau
fundamental incapabili să supraviețuiască sau să locuiască în medii anoxice acum 600 de
milioane de ani, mediile hipoxice și euxinice moderne ar trebui, de asemenea, să fie lipsite de
viața animală. Cu toate acestea, animalele moderne locuiesc în multe medii hipoxice și chiar
euxinice. Exemple metazoane sunt loriciferanii dintr-un bazin hipersalin mediteranean (99),
nematode descoperite recent din medii de la 1 la 4 km adâncime în crustă (44), și diverse
specii de metazoanice care locuiesc în apele rupestre sulfidice (137). Nimeni nu ar argumenta
în mod serios că descendența animală a faunei Ediacaran a dobândit în mod independent gene
pentru a le permite să folosească oxigenul ca acceptor terminal de electroni. Această abilitate
era prezentă în strămoșul lor comun; în consecință, capacitatea eucariotelor de a locui în
medii anoxice sau euxinice a fost, de asemenea, prezentă în strămoșul lor comun. Într-adevăr,
diferitele zone hipoxice și anoxice care există în oceanele de astăzi sunt pline de microbi
eucariote anaerobi (9, 38, 291, 473), iar studiul metabolismului lor energetic ne va îmbogăți
înțelegerea acestor habitate vaste și importante. Este posibil ca descendența neobișnuită și
diversificată a animalelor din perioada Ediacaranului (361) să fi făcut nu numai o primă
explorare a spațiului morfologic macroscopic (452) de la începuturi microscopice, ci și să
facă — cu ajutorul mitocondriilor anaerobe facultative — primii pași ai regnului animal de la
începuturile hipoxice la mediile bogate în oxigen. În mod similar, este posibil, dacă nu
probabil, ca interacțiunile ecologice ale anaerobelor eucariote cu procariote în mediile lor

130
acvatice să nu fie fundamental diferite de cele manifestate în fondatorii protistanului unui
tânăr regat eucariotic cu 1,5 miliarde de ani în urmă.
Du-te la:

CONCLUZIE
Pe scurt, 4 decenii de investigații asupra anaerobelor eucariote au descoperit același set de
gene și enzime de bază pentru metabolismul energetic anaerob dintre toate descendențele
majore prelevate. Acest lucru este în contrast cu ceea ce s-ar fi putut aștepta în 1973, când
investigarea unei noi linii anaerobe a descoperit nu numai noi enzime, ci și o nouă organelle
(279). Ceea ce a apărut este o imagine a unității în metabolismul energetic anaerob eucariot
pe toate fițiile majore, indicând în termeni simpli o singură origine și o ascendență comună a
genelor subiacente, urmărind înapoi la strămoșul comun eucariot. Genele corespunzătoare
pentru metabolismul energetic anaerob s-au pierdut în acele descendenții care au suferit
specializarea nișelor ecologice oxice și a stilului de viață aerob sau care au suferit o evoluție
reductivă spre parazitism, ca în cazul microsporidienilor (512). Mult timp părea încurcat că
același set de gene de bază pentru metabolismul energetic anaerob ar fi putut fi reținut de la
origini eucariote până în prezent în linii eucariote independente (352). Cu toate acestea,
oxigenarea târzie a mediilor marine cu doar aproximativ 580 Ma în urmă
(68, 144, 229, 273, 296, 386, 450) explică cu ușurință de ce membrii tuturor marilor
descendenții eucariote ar fi trebuit să păstreze genele în stilul de viață anaerob: stilul de viață
strict aerob (al nostru) este cel care a ajuns târziu pe scena specializării ecologice eucariote.
Du-te la:

MATERIAL SUPLIMENTAR
Material suplimentar:
Click aici pentru a vizualiza.
Du-te la:

APRECIERI
Le mulțumim lui Martin Embley, Manfred Grieshaber, Andy Knoll, Paul Michels, Fred
Opperdoes și Jan Tachezy pentru numeroase comentarii și sugestii utile cu privire la
manuscris.
Mulțumim NIH (grantul nr. AI 11942 pentru Miklós Müller), DFG (Marek Mentel, Katrin
Henze și William F. Martin), NWO (Jaap J. van Hellemond și Aloysius G.M. Tielens),
fondului SFF al HHUD (Sven B. Gould), agenției slovace de granturi VEGA (grant
nr. 1/0870/11 pentru Marek Mentel) și Consiliului European de Cercetare (grantul nr.
232975 lui William F. Martin) pentru finanțare.
Du-te la:

SUBSOL
Materialul suplimentar pentru acest articol poate fi găsit la http://mmbr.asm.org/.

Du-te la:

REFERINŢE

131
1. Abe T, Hoshino T, Nakamura A, Takaya N. 2007. Reducerea anaerobă a sulfului elementar
prin ciuperca Fusarium oxysporum. Biosci. Biotehnologie. Biochem. 71:2402–2407
[PubMed] [ GoogleScholar]
2. Abhishek A, Bavishi A, Choudhary M. 2011. Chimaerismul genomului bacterian și
originea mitocondriilor. Poate. J. Microbiol. 57:49–61 [PubMed] [ GoogleScholar]
3. Adam RD. 2001. Biologia Giardia lamblia. Clin. Microbiol. Apoc. 14:447–475 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
4. Adl SM, et al. 2005. Noua clasificare de nivel superior a eucariotelor cu accent pe
taxonomia protiștilor. J. Eukaryot. Microbiol. 52:399–451 [PubMed] [ GoogleScholar]
5. Aguilera P, Barry T, Tovar J. 2008. Entamoeba histolytica mitosomes: organite în căutarea
unei funcții. Exp. Parasitol. 118:10–16 [PubMed] [ GoogleScholar]
6. Ahmadinejad N, Dagan T, Martin W. 2007. Istoria genomului în hibridul simbiotic
Euglena gracilis. Gene 402:35–39 [PubMed] [ GoogleScholar]
7. Akhmanova A, et al. 1998. Un hidrogenozom cu un genom. Natura 396:527–528
[PubMed] [ GoogleScholar]
8. Aklujkar M, Prince RC, Beatty JT. 2005. Gena puhE a Rhodobacter capsulatus este
necesară pentru trecerea optimă de la creșterea aerobă la fotosintetică și codifică un
modulator negativ putativ al producției de bacteriochlorofilă. Arh. Biochem.
Biofizică. 437:186–198 [PubMed] [ GoogleScholar]
9. Alexander E, et al. 2009. Eucariote microbiene în bazinul hipersalin anoxic L'Atalante de
mare adâncime. Mediu. Microbiol. 11:360–381 [PubMed] [ GoogleScholar]
10. Allen JF. 2003. Funcția genomurilor în organitele bioenergetice. Philos. Trans. R. Soc.
Lond. B 358:19–37 [ Articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
11. Al-Subiai SN, Jha AN, Moody AJ. 2009. Contaminarea probelor de hemolimf bivalve cu
componente musculare adductor: implicații pentru studiile
biomarker. Ecotoxicologie 18:334–342 [PubMed] [ GoogleScholar]
12. Altschul, et al. 1997. Gapped BLAST și PSI-BLAST: o nouă generație de programe de
căutare a bazelor de date proteice. Acizi nucleici Res. 25:3389–3402 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
13. Amenda JP, Șoc EL. 2001. Energetica reacțiilor metabolice generale ale arheei și
bacteriilor termofile și hipertermofile. FEMS Microbiol. Apoc. 25:175–243
[PubMed] [ GoogleScholar]
14. Amutha KB, Murugesan AG. 2011. Producția biologică de hidrogen prin biomasa de alge
Chlorella vulgaris MSU 01 tulpină izolată din sedimentul iazului. Bioresour.
Technol. 102:194–199 [PubMed] [ GoogleScholar]
15. Andersson JO, et al. 2007. Un studiu genomic al parazitului de pește Spironucleus
salmonicida indică plasticitatea genomică în rândul diplomaonazilor și transferul semnificativ
de gene laterale în evoluția genomului eucariotului. BMC Genomics 8:51doi:10.1186/1471-
2164-8-51 [PMC articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
16. Andersson SIEG, Kurland CG. 1999. Originile mitocondriilor și hidrogenozomilor. Curr.
Opin. Microbiol. 2:535–541 [PubMed] [ GoogleScholar]

132
17. Ankarklev J, Jerlström-Hultqvist J, Ringqvist E, Troell K, Svärd SG. 2010. În spatele
zâmbetului: biologia celulară și mecanismele bolii speciilor Giardia. Nat. Rev
Microbiol. 8:413–422 [PubMed] [ GoogleScholar]
18. Archibald JM. 2009. Puzzle-ul evoluției plastidului. Curr. Biol. 19:R81–R88
[PubMed] [ GoogleScholar]
19. Arnold GL, Anbar AD, Barling J, Lyons TW. 2004. Dovezi izotopice molibden pentru
anoxie pe scară largă în mijlocul oceanelor proterozoice. Stiinta 304:87–
90[PubMed] [ GoogleScholar]
20. Atteia A, et al. 2009. Un studiu proteomic al Chlamydomonas reinhardtii mitocondriile
aruncă o nouă lumină asupra plasticității metabolice a organellei și asupra naturii strămoșului
mitocondrial alfa-proteobacterial. Mol. Biol. Evol. 26:1533–1548
[PubMed] [ GoogleScholar]
21. Atteia A, et al. 2006. Pyruvate:formate lyase și o cale inedită de eucariote ATP-sinteza în
anaerobe Chlamydomonas mitocondrii. J. Biol. Chem. 281:9909–9918
[PubMed] [ GoogleScholar]
22. Atteia A, et al. 2003. Aldehidă bifuncțională/alcool dehidrogenază (ADHE) în
mitocondriile de alge clorofite. Planta Mol. Biol. 53:175–188 [PubMed] [ GoogleScholar]
23. Bakker BM, et al. 2001. Stoichiometria și compartimentarea metabolismului NADH în
Saccharomyces cerevisiae. FEMS Microbiol. Apoc. 25:15–37 [PubMed] [ GoogleScholar]
24. Ballantyne JS. 2004. Mitocondriile: design aerob și anaerob - lecții de moluște și
pești. Comp. Biochem. Physiol.B Biochem. Mol. Biol. 139:461–467
[PubMed] [ GoogleScholar]
25. Bapteste E, et al. 2002. Analiza a 100 de gene susține gruparea a trei amoebae foarte
divergente: Dictyostelium, Entamoeba și Mastigamoeba. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S.
A. 99:1414–1419 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
26. Bapteste E, et al. 2009. Evoluția procariotică și pomul vieții sunt două lucruri
diferite. Biol. Direct 4:34doi:10.1186/1745-6150-4-34 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
27. Barbera MJ, et al. 2010. Sawyeria marylandensis (Heterolobosea) are un hidrogenozom
cu proprietăți metabolice noi. Eucariot. Celula 9:1913–1924 [ ARTICOL
GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
28. Barrett J. 1991. Helminți paraziți, p 146-164 În Bryant C. (ed), Viața metazoană fără
oxigen. Chapman and Hall, Londra, Regatul Unit [Google Academic]
29. Barton RM, Worman HJ. 1999. Prenylated prelamina A interacționează cu Narf, o
proteină nucleară nouă. J. Biol. Chem. 274:30008–30018 [PubMed] [ GoogleScholar]
30. Bauchop T. 1989. Biologia ciupercilor anaerobe intestinale. Biosisteme 23:53–64
[PubMed] [ GoogleScholar]
31. Bauer CE, Bird TH. 1996. Circuite de reglementare care controlează expresia genei
fotosintezei. Celula 85:5–8 [PubMed] [ GoogleScholar]
32. Benchimol M. 1999. Hidrogenozomul. Acta Microsc. 8:1–22 [ GoogleScholar]

133
33. Benchimol M. 2009. Hydrogenosomes under microscopy. Tissue Cell 41:151–168
[PubMed] [Google Scholar]
34. Berg IA, et al. 2010. Autotrophic carbon fixation in archaea. Nat. Rev. Microbiol. 8:447–
460 [PubMed] [Google Scholar]
35. Berg IA, Krasilnikova EN, Ivanovsky RN. 2000. Investigation of the dark metabolism of
acetate in photoheterotrophically grown cells of Rhodospirillum rubrum. Microbiology 69:7–
12 [Google Scholar]
36. Bernhard JM. 1993. Experimental and field evidence of Antarctic foraminiferal tolerance
to anoxia and hydrogen sulfide. Mar. Micropalaeontol. 20:203–213 [Google Scholar]
37. Bernhard JM, Habura A, Bowser SS. 2006. An endobiont-bearing allogromiid from the
Santa Barbara Basin. Implications for the early diversification of foraminifera. J. Geophys.
Res. 111:G03002 doi:10.1029/2005JG000158 [Google Scholar]
38. Bernhard JM, Buck KR, Farmer MA, Bowser SS. 2000. The Santa Barbara Basin is a
symbiosis oasis. Nature 403:77–80 [PubMed] [Google Scholar]
39. Besteiro S, et al. 2002. Succinate secreted by Trypanosoma brucei is produced by a novel
and unique glycosomal enzyme, NADH-dependent fumarate reductase. J. Biol.
Chem. 277:38001–38012 [PubMed] [Google Scholar]
40. Biagini GA, Bernard C. 2000. Primitive anaerobic protozoa: a false
concept? Microbiology 1148:1019–1020 [PubMed] [Google Scholar]
41. Biagini GA, Finlay BJ, Lloyd D. 1997. Evolution of the hydrogenosome. FEMS
Microbiol. Lett. 155:133–140 [PubMed] [Google Scholar]
42. Bobik TA, Rasche ME. 2003. HPLC assay for methylmalonyl-CoA epimerase. Anal.
Bioanal. Chem. 375:344–349 [PubMed] [Google Scholar]
43. Bogorad L. 1975. Evolution of organelles and eukaryotic genomes. Science 188:891–898
[PubMed] [Google Scholar]
44. Borgonie G, et al. 2011. Nematoda from the terrestrial deep subsurface of South
Africa. Nature 474:79–82 [PubMed] [Google Scholar]
45. Bouillaud F, Blachier F. 2011. Mitochondria and sulfide: a very old story of poisoning,
feeding, and signaling? Antioxid. Redox Signal. 15:379–391 [PubMed] [Google Scholar]
46. Boute N, et al. 1996. Type IV collagen in sponges, the missing link in basement
membrane ubiquity. Biol. Cell 88:37–44 [PubMed] [Google Scholar]
47. Boxma B, et al. 2004. The anaerobic chytridiomycete fungus Piromyces sp E2 produces
ethanol via pyruvate:formate lyase and an alcohol dehydrogenase E. Mol.
Microbiol. 51:1389–1399 [PubMed] [Google Scholar]
48. Boxma B, et al. 2007. The [FeFe] hydrogenase of Nyctotherus ovalis has a chimeric
origin. BMC Evol. Biol. 7:230 doi:10.1186/1471-2148-7-230 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
49. Boxma B, et al. 2005. An anaerobic mitochondrion that produces
hydrogen. Nature 434:74–79 [PubMed] [Google Scholar]

134
50. Brajcich BC, et al. 2010. Evidence that ubiquinone is a required intermediate for
rhodoquinone biosynthesis in Rhodospirillum rubrum. J. Bacteriol. 192:436–445 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
51. Bratosin D, et al. 2001. Programmed cell death in mature erythrocytes: a model for
investigating death effector pathways operating in the absence of mitochondria. Cell Death
Differ. 8:1143–1156 [PubMed] [Google Scholar]
52. Brindefalk B, Ettema TJ, Viklund J, Thollesson M, Andersson SG. 2011. A
phylometagenomic exploration of oceanic alphaproteobacteria reveals mitochondrial relatives
unrelated to the SAR11 clade. PLoS One 6:e24457 doi:10.1371/journal.pone.0024457 [PMC
free article] [PubMed] [Google Scholar]
53. Bringaud F, Ebikeme C, Boshart M. 2010. Acetate and succinate production in amoebae,
helminths, diplomonads, trichomonads and trypanosomatids: common and diverse metabolic
strategies used by parasitic lower eukaryotes. Parasitology 137:1315–1331
[PubMed] [Google Scholar]
54. Bringaud F, Rivière L, Coustou V. 2006. Energy metabolism of trypanosomatids:
adaptation to available carbon sources. Mol. Biochem. Parasitol. 149:1–9 [PubMed] [Google
Scholar]
55. Brocks JJ, Logan GA, Buick R, Summons RE. 1999. Archean molecular fossils and the
early rise of eukaryotes. Science 285:1033–1036 [PubMed] [Google Scholar]
56. Broers CA, Stumm CK, Vogels GD, Brugerolle G. 1990. Psalteriomonas lanterna gen.
nov., sp. nov., a free-living amoeboflagellate isolated from freshwater anaerobic
sediments. Eur. J. Protistol. 25:369–380 [PubMed] [Google Scholar]
57. Brondijk THC, et al. 1996. scsB, a cDNA encoding the hydrogenosomal beta subunit of
succinyl-CoA synthetase from the anaerobic fungus Neocallimastix frontalis. Mol. Gen.
Genet. 253:315–323 [PubMed] [Google Scholar]
58. Brown DM, Upcroft JA, Upcroft P. 1996. A H2O producing NADH oxidase from the
protozoan parasite Giardia duodenalis. Eur. J. Biochem. 241:155–161 [PubMed] [Google
Scholar]
59. Brown DM, Upcroft JA, Edwards MR, Upcroft P. 1998. Anaerobic bacterial metabolism
in the ancient eukaryote Giardia duodenalis. Int. J. Parasitol. 28:149–164 [PubMed] [Google
Scholar]
60. Bruchhaus I, Tannich E. 1994. Purification and molecular characterization of the NAD-
dependent acetaldehyde/alcohol dehydrogenase from Entamoeba histolytica+. Biochem.
J. 303:743–748 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
61. Bryant C. (ed). 1991. Metazoan life without oxygen. Chapman and Hall, London, United
Kingdom [Google Scholar]
62. Buetow DE. 1989. The mitochondrion, p 247–314 In Buetow DE. (ed), The biology of
Euglena, vol 4 Academic Press, San Diego, CA [Google Scholar]
63. Bui ETN, Bradley PJ, Johnson PJ. 1996. A common evolutionary origin for mitochondria
and hydrogenosomes. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. A. 93:9651–9656 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]

135
64. Bui ET, Johnson PJ. 1996. Identification and characterization of [Fe]-hydrogenases in the
hydrogenosome of Trichomonas vaginalis. Mol. Biochem. Parasitol. 76:305–310
[PubMed] [Google Scholar]
65. Burki F, Shalchian-Tabrizi K, Pawlowski J. 2008. Phylogenomics reveals a new
‘megagroup’ including most photosynthetic eukaryotes. Biol. Lett. 4:366–369 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
66. Burnett LE. 1997. The challenges of living in hypoxic and hypercapnic aquatic
environments. Am. Zool. 37:633–640 [Google Scholar]
66a. Burstein D, et al. 2012. A machine-learning approach to identify hydrogenosomal
proteins in Trichomonas vaginalis. Eukaryot. Cell 11:217–228 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
67. Butterfield NJ. 2000. Bangiomorpha pubescens n. gen., n. sp.: implications for the
evolution of sex, multicellularity, and the Mesoproterozoic/Neoproterozoic radiation of
eukaryotes. Paleobiology 26:386–404 [Google Scholar]
67a. Campbell T, Rubin N, Komuniecki R. 1989. Succinate-dependent energy generation in
Ascaris suum mitochondria. Mol. Biochem. Parasitol. 33:1–12 [PubMed] [Google Scholar]
68. Canfield DE, et al. 2008. Ferruginous conditions dominated later neoproterozoic deep-
water chemistry. Science 321:949–952 [PubMed] [Google Scholar]
69. Canfield DE, Poulton SW, Narbonne GM. 2007. Late-Neoproterozoic deep-ocean
oxygenation and the rise of animal life. Science 315:92–95 [PubMed] [Google Scholar]
70. Cardol P, et al. 2005. The mitochondrial oxidative phosphorylation proteome of
Chlamydomonas reinhardtii deduced from the genome sequencing project. Plant
Physiol. 137:447–459 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
71. Carlton JM, et al. 2007. Draft genome sequence of the sexually transmitted pathogen
Trichomonas vaginalis. Science 315:207–212 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
72. Castro-Guerrero NA, Krab K, Moreno-Sanchez R. 2004. The alternative respiratory
pathway of Euglena mitochondria. J. Bioenerg. Biomembr. 36:459–469 [PubMed] [Google
Scholar]
73. Castro-Guerrero NA, Jasso-Chavez R, Moreno-Sanchez R. 2005. Physiological role of
rhodoquinone in Euglena gracilis mitochondria. Biochim. Biophys. Acta 1710:113–121
[PubMed] [Google Scholar]
74. Cavalier-Smith T. 1975. The origin of nuclei and of eukaryotic cells. Nature 256:463–468
[PubMed] [Google Scholar]
75. Cavalier-Smith T. 1987. Eukaryotes with no mitochondria. Nature 326:332–333
[PubMed] [Google Scholar]
76. Cavalier-Smith T. 2010. Origin of the cell nucleus, mitosis and sex: roles of intracellular
coevolution. Biol. Direct 5:7 doi:10.1186/1745-6150-5-7 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
77. Cerff R, Chambers S. 1979. Subunit structure of higher plant glyceraldehyde-3-phosphate
dehydrogenases (EC 1.2.1.12 and 1.2.1.13). J. Biol. Chem. 254:6094–6098
[PubMed] [Google Scholar]

136
78. Cerkasovova A, Cerkasov J. 1974. Location of NADH-oxidase activity in fractions of
Tritrichomonas foetus homogenate. Folia Parasitol. 21:193–203 [PubMed] [Google Scholar]
79. Chabriere E, et al. 1999. Crystal structures of the key anaerobic enzyme
pyruvate:ferredoxin oxidoreductase, free and in complex with pyruvate. Nat. Struct.
Biol. 6:182–190 [PubMed] [Google Scholar]
80. Chan KW, et al. 2005. A novel ADP/ATP transporter in the mitosome of the
microaerophilic human parasite Entamoeba histolytica. Curr. Biol. 15:737–742
[PubMed] [Google Scholar]
81. Chapman A, Linstead DJ, Lloyd D. 1999. Hydrogen peroxide is a product of oxygen
consumption by Trichomonas vaginalis. J. Biosci. 24:339–344 [Google Scholar]
82. Chapman A, Linstead DJ, Lloyd D, Williams J. 1985. 13C-NMR reveals glycerol as an
unexpected major metabolite of the protozoan parasite Trichomonas vaginalis. FEBS
Lett. 191:287–292 [PubMed] [Google Scholar]
83. Chernikova D, Motamedi S, Csuros M, Koonin EV, Rogozin IB. 2011. A late origin of
the extant eukaryotic diversity: divergence time estimates using rare genomic changes. Biol.
Direct 6:26 doi:10.1186/1745-6150-6-26 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
84. Clark CG, Johnson PJ, Adam RD. (ed). 2010. Anaerobic parasitic protozoa: genomics
and molecular biology. Caister Academic Press, Norfolk, United Kingdom [Google Scholar]
85. Clarkson AB, Jr, Bienen EJ, Pollakis G, Grady RW. 1989. Respiration of bloodstream
forms of the parasite Trypanosoma brucei brucei is dependent on a plant-like alternative
oxidase. J. Biol. Chem. 264:17770–17776 [PubMed] [Google Scholar]
86. Clayton AM, et al. 2011. Depletion of mitochondrial acyl carrier protein in bloodstream-
form Trypanosoma brucei causes a kinetoplast segregation defect. Eukaryot. Cell 10:286–
292 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
87. Coombs GH, Müller M. 1995. Energy metabolism in anaerobic protozoa, p 33–
47 In Marr JJ, M̈uller M. (ed), Biochemistry and molecular biology of parasites. Academic
Press, London, United Kingdom [Google Scholar]
88. Cordente AG, Heinrich A, Pretorius IS, Swiegers JH. 2009. Isolation of sulfite reductase
variants of a commercial wine yeast with significantly reduced hydrogen sulfide
production. FEMS Yeast Res. 9:446–459 [PubMed] [Google Scholar]
89. Cotton JA, McInerney JO. 2010. Eukaryotic genes of archaebacterial origin are more
important than the more numerous eubacterial genes, irrespective of function. Proc. Natl.
Acad. Sci. U. S. A. 107:17252–17255 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
90. Coustou V, et al. 2005. A mitochondrial NADH-dependent fumarate reductase involved
in the production of succinate excreted by procyclic Trypanosoma brucei. J. Biol.
Chem. 280:16559–16570 [PubMed] [Google Scholar]
91. Cox CJ, Foster PG, Hirt RP, Harris SR, Embley TM. 2008. The archaebacterial origin of
eukaryotes. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. A. 105:20356–20361 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
92. Crossnoe CR, Germanas JP, LeMagueres P, Mustata G, Krause KL. 2002. Structura
cristalină a Trichomonas vaginalis ferredoxin oferă o perspectivă asupra activării
metronidazolului. J. Mol. Biol. 318:503–518 [PubMed] [ GoogleScholar]

137
93. Dacks JB, Dyal PL, Embley TM, van der Giezen M. 2006. Succinil-CoA hidrogenosomal
sintază din ciuperca rumen-locuință Neocallimastix patriciarum; o enzimă producătoare de
energie de origine mitocondrială. Gene 373:75–82 [PubMed] [ GoogleScholar]
94. Dagan T. 2011. Rețele filogenomice. Tendințe Microbiol. 19:483–491
[PubMed] [ GoogleScholar]
95. Dagan T, Roettger M, Bryant D, Martin W. 2010. Rețelele de genom înrădăcinează
copacul vieții între domeniile procariote. Genomul Biol. Evol. 2:379–392 [ Articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
96. Dagley MJ, et al. 2009. Canalul de import de proteine în membrana mitosomală
exterioară a Giardia intestinalis. Mol. Biol. Evol. 26:1941–1947 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
97. Dan M, Wang CC. 2000. Rolul alcoolului dehidrogenazei E (ADHE) în metabolismul
energetic al Giardia lamblia. Mol. Biochem. Parasitol. 109:25–36
[PubMed] [ GoogleScholar]
98. Danforth WF. 1967. Metabolismul respirator, p 201-306 În Chen T-T. (ed), Cercetare în
protozologie, vol. 1 Pergamon Press, Oxford, Marea Britanie [ GoogleScholar]
99. Danovaro R, et al. 2010. Prima metazoa care trăiește în condiții anoxice
permanente. BMC Biol. 8:30doi:10.1186/1741-7007-8-30 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
100. De Deken RH. 1966. Efectul Crabtree: un sistem de reglementare în drojdie. J. Gen.
Microbiol. 44:149–156 [PubMed] [ GoogleScholar]
101. de Graaf RM, et al. 2011. Genomul organelar și potențialul metabolic al
mitochondrionului producătoare de hidrogen al Nyctotherus ovalis. Mol. Biol.
Evol. 28:2379–2391 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
102. de Graaf RM, et al. 2009. Hidrogenozomii de Psalteriomonas lanterna. BMC Evol.
Biol. 9:287 doi:10.1186/1471-2148-9-287 [PMC articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
103. Denoeud F, et al. 2011. Secvența genomului Blastocystis stramenopile, un parazit
anaerob uman. Genom biol. 12:R29 doi:10.1186/gb-2011-12-3-r29 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
104. Deschamps P, et al. 2008. Simbioza metabolică și nașterea regnului vegetal. Mol. Biol.
Evol. 25:536–548 [PubMed] [ GoogleScholar]
105. Desmond E, Gribaldo S. 2009. Filogogenomica sintezei sterolilor: perspective asupra
originii, evoluției și diversității unei caracteristici eucariote cheie. Genomul Biol.
Evol. 1:364–381 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
106. de Souza W, Attias M, Rodrigues JC. 2009. Particularitati ale structurii mitocondriale la
protistii parazitare (Apicomplexa si Kinetoplastida). Int. J. Biochem. Celula Biol. 41:2069–
2080 [PubMed] [ GoogleScholar]
107. de Zwaan A. 1991. Moluște, p 186–217 În Bryant C. (ed), Viața metazoană fără oxigen.
Chapman and Hall, Londra, Regatul Unit [Google Academic]

138
108. de Zwaan A, Eertman RHM. 1996. Supraviețuirea anoxică sau aeriană a bivalvelor și a
altor nevertebrate eurioxice ca răspuns util la stresul de mediu - o revizuire
cuprinzătoare. Comp. Biochem. Physiol.C 113:299–312 [Google Scholar]
109. de Zwaan A, Wijsman TCM. 1976. Metabolismul anaerob în Bivalvia (Mollusca) -
caracteristicile metabolismului anaerob. Comp. Biochem. Physiol.B 54:313–323
[PubMed] [ GoogleScholar]
110. Didier ES, Weiss LM. 2006. Microsporidioza: starea actuală. Curr. Opin. Infecta.
Dis. 19:485–492 [ ARTICOL GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
111. Dietrich LEP, Tice MM, Newman DK. 2006. Co-evoluția vieții și a Pământului. Curr.
Biol. 16:R395–R400 [PubMed] [ GoogleScholar]
112. Di Matteo A, et al. 2008. The O2-curatarea proteinei flavodiiron in parazitul uman
Giardia intestinalis. J. Biol. Chem. 283:4061–4068 [PubMed] [ GoogleScholar]
113. Dinbergs ID, LINDMARK DG. 1990. Tritrichomonas fetus: purificarea și caracterizarea
ATP hidrogenosomal:AMP fosfotransferază (adenilat kinază). Exp. Parasitol. 69:150–156
[PubMed] [ GoogleScholar]
114. Docampo R, Moreno SN, Mason RP. 1987. Radicalii liberi intermediari în reacția
piruvatului:oxidoreductază de ferredoxină în tritrichomonas fetus hydrogenozomi. J. Biol.
Chem. 262:12417–12420 [PubMed] [ GoogleScholar]
114a. Docampo R, Lukes J. 2012. Trypanozomii și soluția la un mister de calciu mitocondrial
de 50 de ani. Tendințe Parasitol. 28:31–37 [ ARTICOL
GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
115. Doeller JE, Gaschen BK, Parrino V, Kraus DW. 1999. Chemolithoheterotrofie într-un
țesut metazoan: sulfura sprijină activitatea celulară în branhii de midii ciliate. J. Exp.
Biol. 202:1953–1961 [PubMed] [ GoogleScholar]
116. Doeller JE, Grieshaber MK, Kraus DW. 2001. Chemolithoheterotrofie într-un țesut
metazoan: producția de tiosulfat se potrivește cererii ATP în branhii midii ciliate. J. Exp.
Biol. 204:3755–3764 [PubMed] [ GoogleScholar]
117. Dolezal P, et al. 2007. Frataxina, o proteină mitocondrială conservată, în
hidrogenozomul Trichomonas vaginalis. Eucariot. Celula 6:1431–1438 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
118. Dolezal P, et al. 2010. Elementele esențiale ale importului de proteine în
mitochondrionul degenerat al Entamoeba histolytica. PLoS Pathog. 6:e1000812
doi:10.1371/journal.ppat.1000812 [PMC articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
119. Dolezal P, et al. 2005. Mitozomii Giardia și hidrogenozomii trichomonad împărtășesc un
mod comun de direcționare a proteinelor. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 102:10924–
10929 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
120. Dolezal P, Vanacova S, Tachezy J, Hrdy I. 2004. Enzimele malice ale Trichomonas
vaginalis: două familii de enzime, două origini distincte. Gene 329:81–92
[PubMed] [ GoogleScholar]
121. Dolezal P, Likic V, Tachezy J, Lithgow T. 2006. Evoluția mașinilor moleculare pentru
importul de proteine în mitocondrii. Știința 313:314–318 [PubMed] [ GoogleScholar]

139
122. Dolgikh VV, Senderskiy IV, Pavlova OA, Naumov AM, Beznoussenko GV.
2011. Imunolocalizarea unui lanț respirator alternativ în sporii de locuste Antonospora
(Paranosema): miozomii își păstrează rolul în metabolismul energetic
microsporidial. Eucariot. Celula 10:588–593 [ ARTICOL
GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
123. Doolittle WF. 1999. Clasificarea filogenetică și arborele universal. Stiinta 284:2124–
2128 [PubMed] [Google Scholar]
124. Drmota T, et al. 1996. Iron-ascorbate enzimă malică scindabilă din hidrogenozomi de
Trichomonas vaginalis: purificare și caracterizare. Mol. Biochem. Parasitol. 83:221–234
[PubMed] [ GoogleScholar]
125. Duschak VG, Cazzulo JJ. 1991. Localizarea subcelulară a glutamatului
dehidrogenazelor și a alanin aminotransferazei în epimastigotele de Trypanosoma
cruzi. FEMS Microbiol. Letonă. 83:131–135 [PubMed] [ GoogleScholar]
126. Dyall SD, et al. 2000. Prezența unui membru al familiei purtătoare mitocondriale în
hidrogenozomi: conservarea căilor de direcționare a membranelor între hidrogenozomi și
mitocondrii. Mol. Celulă. Biol. 20:2488–2497 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
127. Dyall SD, Brown MT, Johnson PJ. 2004. Invazii antice: de la endosymbionts la
organite. Știință 304:253–257[PubMed] [ GoogleScholar]
128. Dyall SD, et al. 2004. Proteinele complexului non-mitocondrial I într-un complex
oxidoreductază hidrogenosomală. Natura 431:1103–1107 [PubMed] [ GoogleScholar]
129. Edgcomb VP, et al. 2009. Protistan modele comunitare în saramură și haloclină de
bazine anoxice hipersaline adânci în estul Mării Mediterane. Extremofilii 13:151–167
[PubMed] [ GoogleScholar]
129a. Edgcomb VP, et al. 2011. Identitatea bacteriilor epibiotice pe euglenozoani simbioți în
O2-sedimente marine epuizate: dovezi pentru simbioane și co-evoluție gazdă. ISME J. 5:231–
243 [ articolgratuit PMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
130. Edwards MR, Gilroy FV, Jimenez BM, O'Sullivan WJ. 1989. Alaninul este un produs
final major al metabolismului de Giardia lamblia: un studiu de rezonanță magnetică nucleară
cu protoni. Mol. Biochem. Parasitol. 37:19–26 [PubMed] [ GoogleScholar]
131. Embley TM, Martin W. 1998. Un mitochondrion producătoare de
hidrogen. Natura 396:517–519 [PubMed] [ GoogleScholar]
132. Embley TM, Finlay BJ. 1994. Utilizarea secvențelor mici de ARNr subunitate pentru a
desluși relațiile dintre ciliate anaerobe și endombiontele lor
methanogene. Microbiologie 140:225–235 [PubMed] [ GoogleScholar]
133. Embley TM, Hirt RP. 1998. Eucariote ramificate timpurii? Curr. Opin. Genet.
Dev. 8:655–661 [PubMed] [ GoogleScholar]
134. Embley TM, Martin W. 2006. Evoluția eucariotică, schimbările și
provocările. Natura 440:623–630 [PubMed] [ GoogleScholar]
135. Embley TM, Horner DA, Hirt RP. 1997. Evoluția eucariotelor anaerobi: hidrogenozomii
ca mitocondrii modificate biochimic? Tendințe Ecol. Evol. 12:437–441
[PubMed] [ GoogleScholar]

140
136. Embley TM, van der Giezen M, Horner DS, Dyal PL, Foster P. 2003. Hidrogenozomi și
mitocondrii: variante fenotipice ale aceluiași organelle fundamentale. Philos. Trans. R. Soc.
Lond. B Biol. Sci. 358:191–203 [ ARTICOL GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
137. Engel AS. 2007. Observații privind biodiversitatea habitatelor carstice sulfidice. J.
Pestera Carstic Stud. 69:187–206 [ GoogleScholar]
138. Espinosa A, et al. 2001. Proteina bifuncțională Entamoeba histolytica alcohol
dehydrogenase 2 (EhADH2) este necesară pentru creșterea și supraviețuirea amoebică și
necesită un domeniu C-terminal intact atât pentru activitatea alcoolului dehidrogenazei, cât și
pentru activitatea acetaldehidei dehidrogenazei. J. Biol. Chem. 276:20136–20143 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
139. Esser C, et al. 2004. O filogenie genomică pentru mitocondrii printre α-proteobacterii și
o ascendență predominant eubacterială a genelor nucleare de drojdie. Mol. Biol.
Evol. 21:1643–1660 [PubMed] [ GoogleScholar]
140. Esser C, Martin W, Dagan T. 2007. Originea mitocondriilor în lumina unui model
cromozom procariotic fluid. Biol. Lett. 3:180–184 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
141. Felsner G, et al. 2011. Componentele ERAD din organismele cu plastide roșii complexe
sugerează recrutarea unei căi preexistante de transport al proteinelor pentru membrana
periplastidă. Genomul Biol. Evol. 3:140–150 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
142. Fenchel T, Finlay BJ. 1995. Ecologie și evoluție în lumi anoxice. Oxford University
Press, Oxford, Regatul Unit [Google Scholar]
143. Câmpuri JAI, Eng AK, Ramsden WD, Hochachka PW, Weinstein B. 1980. Alaninul și
stronfina sunt acizi imino noi produși de o dehidrogenază găsită în mușchiul adductor al
stridiei, Crassostrea gigas. Arh. Biochem. Biofizică. 201:110–114
[PubMed] [ GoogleScholar]
144. Fike DA, Grotzinger JP, Pratt LM, Summons RE. 2006. Oxidarea oceanului
Ediacaran. Natura 444:744–747 [PubMed] [ GoogleScholar]
145. Finke E, Portner HO, Lee PG, Webber DM. 1996. Calmarul (Lolliguncula brevis) viața
în ape puțin adânci: limitarea oxigenului metabolismului și performanța înotului. J. Exp.
Biol. 199:911–921 [PubMed] [ GoogleScholar]
146. Finlay BJ, Span ASW, Harman JMP. 1983. Respirația nitraților în eucariotele
primitive. Natura 303:333–336 [ GoogleScholar]
147. Fischer WW. 2008. Biogeochimia - viața înainte de creșterea
oxigenului. Natura 455:1051–1052 [PubMed] [ GoogleScholar]
148. Fothergill-Gilmore LA, Michels PAM. 1993. Evoluția glicolizei. Prog. Biofizici. Mol.
Biol. 59:105–235 [PubMed] [ GoogleScholar]
149. Fritz-Laylin LK, et al. 2010. Genomul Naegleria gruberi luminează versatilitatea
eucariote timpurie. Celula 140:631–642 [PubMed] [ GoogleScholar]
150. Fuji T, Takaya N. 2008. Denitrificarea prin ciuperca Fusarium oxysporum implică
NADH-nitrat reductaza. Biosci. Biotehnologie. Biochem. 72:412–420
[PubMed] [ GoogleScholar]

141
151. Gabaldon T. 2010. Diversitatea și evoluția peroxizomilor. Philos. Trans. R. Soc. Lond. B
Biol. Sci. 365:765–773 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
152. Gabaldon T, et al. 2006. Originea și evoluția proteomului peroxizomal. Biol.
Direct 1:8doi:10.1186/1745-6150-1-8 [PMC articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
153. Gabaldon T, Huynen MA. 2003. Reconstrucția metabolismului proto-
mitocondrial. Stiinta 301:609. [PubMed] [Google Academic]
154. Gelius-Dietrich G, Henze K. 2004. Pyruvate formate liază (PFL) și PFL activarea
enzimei în ciuperca chytrid Neocallimastix frontalis: un sistem enzimatic radicalilor liberi
conservate în linii eucariote divergente. J. Eukaryot. Microbiol. 51:456–463
[PubMed] [ GoogleScholar]
155. Gelius-Dietrich G, Ter Braak M, Henze K. 2007. Etapele mitocondriale ale biosintezei
argininei sunt conservate în hidrogenozomii neocallimastix frontalis chytridiomycete. J.
Eukaryot. Microbiol. 54:42–44 [PubMed] [ GoogleScholar]
156. Germot A, Philippe H, Le Guyader H. 1996. Prezența unei proteine de șoc termic de tip
mitocondrial de 70 kDa în Trichomonas vaginalis sugerează o endosimbioză mitocondrială
foarte timpurie în eucariote. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 93:14614–14617 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
157. Gibson CM, Mallett TC, Claiborne A, Caparon MG. 2000. Contribuția oxidazelor
NADH la metabolismul aerob al Streptococcus pyogenes. J. Bacteriol. 182:448–455 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
158. Gijzen HJ, Broers CA, Barughare M, Stumm CK. 1991. Bacterii methanogenice ca
endosimbiți ai ciliatului Nyctotherus ovalis în hindgut gândac . Appl. Environ.
Microbiol. 57:1630–1634 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
159. Gill EE, et al. 2007. Organite roman legate de mitochondrion în amoeba anaerobă
Mastigamoeba balamuthi. Mol. Microbiol. 66:1306–1320 [PubMed] [ GoogleScholar]
160. Ginger ML, McFadden GI, Michels PAM. 2010. Rewiring și reglarea metabolismului
trans-compartimentat în protiști. Philos. Trans. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 365:831–
845 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
161. Ginger ML, Fritz-Laylin LK, Fulton C, Cande WZ, Dawson SC. 2010. Metabolismul
intermediar în protiști: o viziune bazată pe secvență a metabolismului anaerob facultativ în
eucariote evolutiv diverse. Protist 161:642–671 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
162. Godman JE, Molnar A, Baulcombe DC, Balk J. 2010. ARN silencing de hidrogenaza (-
cum ar fi) gene și investigarea rolurilor lor fiziologice în alga verde Chlamydomonas
reinhardtii. Biochem. J. 431:345–351 [PubMed] [ GoogleScholar]
163. Goldberg AV, et al. 2008. Localizarea și funcționalitatea proteinelor de asamblare a
clusterelor microsporidiene de fier-sulf. Natura 452:624–628 [PubMed] [ GoogleScholar]
164. Gorrell TE, Yarlett N, Müller M. 1984. Izolarea și caracterizarea Trichomonas vaginalis
ferredoxin. Carlsberg Res. Comm. 49:259–268 [ GoogleScholar]
165. Gould SB, Waller RR, McFadden GI. 2008. Evolutia Plastid. Annu. Rev. Plant
Biol. 59:491–517 [PubMed] [ GoogleScholar]

142
166. Grammel H, Gilles ED, Ghosh R. 2003. Cooperarea microaerofilică a căilor reductive și
oxidative permite biosinteza maximă a membranei fotosintetice în Rhodospirillum
rubrum. Appl. Environ. Microbiol. 69:6577–6586 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
167. Gray MW, Burger G, Lang BF. 1999. Evolutia mitocondriala. Stiinta 283:1476–1481
[PubMed] [ GoogleScholar]
168. Green LS, Li Y, Emerich DW, Bergersen FJ, Ziua DA. 2000. Catabolismul α-
ketoglutaratului de către un mutant sucA al japonicumului bradyrhizobium: dovezi pentru un
ciclu alternativ de acid tricarboxilic. J. Bacteriol. 182:2838–2844 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
169. Grieshaber MK, Hardewig I, Kreutzer U, Pörtner HO. 1994. Răspunsuri fiziologice și
metabolice la hipoxie în nevertebrate. Rev Physiol. Biochem. Pharmacol. 125:43–147
[PubMed] [ GoogleScholar]
170. Grieshaber M, Völkel S. 1998. Adaptări animale pentru toleranța și exploatarea sulfurii
otrăvitoare. Annu. Rev Physiol. 60:33–53 [PubMed] [ GoogleScholar]
171. Grivell LA. 1989. Interacțiuni nucleo-mitocondriale în biogeneza mitocondrială a
drojdiei. Eur. J. Biochem. 182:477–493 [PubMed] [ GoogleScholar]
172. Gualdrón-López M, et al. 2011. Când, cum și de ce a devenit glicoliza compartimentată
în Kinetoplastea? O nouă privire la o organelle antică. Int. J. Parasitol. 41:1–20
[PubMed] [ GoogleScholar]
173. Guler JL, Kriegova E, Smith TK, Lukes J, Englund PT. 2008. Sinteza acizilor grași
mitocondriali este necesară pentru morfologia mitocondrială normală și funcția în
Trypanosoma brucei. Mol. Microbiol. 67:1125–1142 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
174. Guppy M. 2004. Biochimia depresiei metabolice: o istorie a percepțiilor. Comp.
Biochem. Physiol.B Biochem. Mol. Biol. 139:435–442 [PubMed] [ GoogleScholar]
175. Gupta KJ, Igamberdiev UA. 2011. Mitochondrionul plantei anoxice ca nitrit:NO
reductaza. Mitochondrion 11:537–543 [PubMed] [ GoogleScholar]
176. Guyon P, Chilton MD, Petit A, Tempé J. 1980. Agropina în tumorile fiere ale coroanei
"de tip nul": dovezi pentru generalitatea conceptului opine. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S.
A. 77:2693–2697 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
177. Hackstein JHP, Akhmanova A, Boxma B, Harhangi HR, Voncken GJ.
1999. Hidrogenozomi: adaptări eucariote la medii anaerobe. Tendințe Microbiol. 7:441–447
[PubMed] [ GoogleScholar]
178. Hackstein JH, Tjaden J, Huynen M. 2006. Mitocondrii, hidrogenozomi și miozomi:
produse de tinichigerie evolutivă. Curr. Genet. 50:225–245 [PubMed] [ GoogleScholar]
178a. Hackstein JHP, et al. 2001. Hidrogenozomi: adaptări convergente ale mitocondriilor la
medii anaerobe. Zoologie 104:290–302 [PubMed] [ GoogleScholar]
179. Hamblin K, et al. 2008. Localizarea și specificitatea nucleotidică a sintezei succinil-CoA
Blastocystis. Mol. Microbiol. 68:1395–1405 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]

143
180. Hampl V, et al. 2009. Analizele filogenomice susțin monofidia Excavatei și rezolvă
relațiile dintre "supergrupurile" eucariote. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 106:3859–
3864 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
181. Hand SC, Hardewig I. 1996. Downregulation a metabolismului celular în timpul
stresului de mediu. Annu. Rev Physiol. 58:539–563 [PubMed] [ GoogleScholar]
182. Hannaert V, Bringaud F, Opperdoes FR, Michels PA. 2003. Evolutia metabolismului
energetic si compartimentarea acestuia in Kinetoplastida. Kinetoplastid Biol. Dis. 2:11. [PMC
articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
183. Hannaert V, et al. 2000. Enolase din Trypanosoma brucei, de la protistul amitocondriat
Mastigamoeba balamuthi, și de la cloroplast și citosol de Euglena gracilis: piese în puzzle-ul
evolutiv al căii glicolitice eucariote. Mol. Biol. Evol. 17:989–1000
[PubMed] [ GoogleScholar]
184. Happe T, Naber JD. 1993. Izolarea, caracterizarea și secvența de aminoacizi N-terminali
ai hidrogenazei din alga verde Chlamydomonas reinhardtii. Eur. J. Biochem. 214:475–481
[PubMed] [ GoogleScholar]
185. Hardewig I, Pörtner HO, Grieshaber MK. 1994. Interacțiunile formării propionatului
anaerob și a stării acido-bazice în portul Arenicola: o analiză a carboxilazăi de propionil-
CoA. Fizionomiol. Zool. 67:892–909 [ GoogleScholar]
186. Hazkani-Covo E, Zeller RM, Martin W. 2010. Poltergeiști moleculari: copii adn
mitocondriale (numți) în genomuri nucleare secvențiate. PLoS Genet. 6:e1000834
doi:10.1371/journal.pgen.1000834 [PMC articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
187. Hemschemeier A, Melis A, Happe T. 2009. Abordări analitice ale producției de
hidrogen fotobiologic în alge verzi unicelulare. Fotosintesă. Res. 102:523–540 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
188. Herrmann G, Elamparithi J, Galina M, Buckel W. 2008. Conservarea energiei prin
flavoproteina care transferă electroni în bacterii anaerobe. J. Bacteriol. 190:784–791 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
189. Hildebrandt TM, Grieshaber MK. 2008. Trei activități enzimatice catalizează oxidarea
sulfurii la tiosulfat în mitocondriile mamiferelor și nevertebratelor. FEBS J. 275:3352–3361
[PubMed] [ GoogleScholar]
190. Hiraishi A. 1988. Sisteme de reducere a fumaratului la membrii familiei
Rhodospirillaceae cu diferite tipuri de chinonă. Arc. Microbiol. 150:56–60 [ GoogleScholar]
191. Hirashi A, Hoshino Y. 1984. Distribuția rhodochinonei în Rhodospirillaceae și
implicațiile sale taxonomice. J. Gen. Appl. Microbiol. 30:435–448 [ GoogleScholar]
192. Hirt RP, et al. 1999. Microsporidia sunt legate de ciuperci: dovezi din cea mai mare
subunitate de ARN polimerază II și alte proteine. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 96:580–
585 [ Articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
193. Hjort K, Goldberg AV, Tsaousis AD, Hirt RP, Embley TM. 2010. Diversitatea și
evoluția reductivă a mitocondriilor printre eucariote microbiene. Philos. Trans. R. Soc. Lond.
B Biol. Sci. 365:713–727 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
194. Hochachka PW, Somero GN. 2002. Adaptarea biochimică. Mecanismul și procesul în
evoluția fiziologică. Oxford University Press, Oxford, Regatul Unit [Google Scholar]

144
195. Hochachka PW, Buck LT, Doll CJ, Land SC. 1996. Teoria unificatoare a toleranței la
hipoxie: apărare metabolică moleculară și mecanisme de salvare pentru lipsa de oxigen
supraviețuitor. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 93:9493–9498 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
196. Hoffmeister M, et al. 2004. Euglena gracilis rhodoquinone:raportul ubiquinone și
proteom mitocondrial diferă în condiții aerobe și anaerobe. J. Biol. Chem. 279:22422–22429
[PubMed] [ GoogleScholar]
197. Hoffmeister M, Piotrowski M, Nowitzki U, Martin W. 2005. Mitocondrial trans-2-
enoyl-CoA reductaza fermentației esterului de ceară din Euglena gracilis definește o nouă
familie de enzime implicate în sinteza lipidelor. J. Biol. Chem. 280:4329–4338
[PubMed] [ GoogleScholar]
198. Horner DS, Heil B, Happe T, Embley TM. 2002. Hidrogenazele de fier - enzime antice
în eucariotele moderne. Tendințe Biochem. Sci. 27:148–153 [PubMed] [ GoogleScholar]
199. Horner DS, Foster PG, Embley TM. 2000. Hidrogenazele de fier și evoluția eucariotelor
anaerobe Mol. Biol. Evol. 17:1695–1709 [PubMed] [ GoogleScholar]
200. Horner DS, Hirt RP, Embley TM. 1999. O singură origine eubacterială a piruvatului
eucariotic: genele oxidoreductază ferredoxin: implicații pentru evoluția eucariotelor
anaerobe. Mol. Biol. Evol. 16:1280–1291 [PubMed] [ GoogleScholar]
201. Horner DS, Hirt RP, Kilvington S, Lloyd D, Embley TM. 1996. Datele moleculare
sugerează o achiziție timpurie a endosymbionului mitochondrion. Proc. Biol. Sci. 263:1053–
1059 [PubMed] [ GoogleScholar]
202. 1993. Purificarea și caracterizarea parțială a malatului citosolic dehidrogenază din
Tritrichomonas fetus. Folia Parasitol. 40:181–185 [PubMed] [ GoogleScholar]
203. Hrdy I, Mertens E. 1993. Purificarea și caracterizarea parțială a malatului dehidrogenază
(decarboxilare) din tritrichomonas fetus hydrogenozomi. Parazitologie 107:379–385
[PubMed] [ GoogleScholar]
204. Hrdy I, Müller M. 1995. Structura primară și relațiile eubacteriale ale
piruvatului:oxidoreductaza de ferredoxină a eucariotului amitocondriat, Trichomonas
vaginalis. J. Mol. Evol. 41:388–396 [PubMed] [ GoogleScholar]
205. Hrdy I, Müller M. 1995. Structura primară a enzimei malice hidrogenozomale a
Trichomonas vaginalis și relația sa cu enzimele omologene. J. Eukaryot. Microbiol. 42:593–
603 [PubMed] [ GoogleScholar]
206. Hrdy I, Mertens E, van Schaftingen E. 1993. Idenficarea, purificarea și separarea
izozimelor diferite ale enzimei malice specifice NADP din Tritrichomonas fetus. Mol.
Biochem. Parasitol. 57:253–260 [PubMed] [ GoogleScholar]
207. Hrdy I, Mertens E, Nohynkova E. 1993. Giardia intestinalis: detectarea și caracterizarea
unui dikinază fosfat piruvat. Exp. Parasitol. 76:438–441 [PubMed] [ GoogleScholar]
208. Hrdy I, Cammack R, Stopka P, Kulda J, Tachezy J. 2005. Calea alternativă de activare
metronidazol în Trichomonas vaginalis hydrogenozomi. Antimicrob. Agenți
Chimiotermă. 49:5033–5036 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
209. Hrdy I, et al. 2004. Trichomonas hydrogenozomii conțin modulul dehidrogenază NADH
al complexului mitocondrial I. Natura 432:618–622 [PubMed] [ GoogleScholar]

145
210. Huang CY, Ayliffe MA, Timmis JN. 2003. Măsurarea directă a ratei de transfer a ADN-
ului cloroplastului în nucleu. Natura 422:72–76 [PubMed] [ GoogleScholar]
211. Hug LA, Stechmann A, Roger AJ. 2010. Distribuții filogenenetice și istorii ale
proteinelor implicate în metabolismul piruvatului anaerob în eucariote. Mol. Biol.
Evol. 27:311–324 [PubMed] [ GoogleScholar]
212. Inagaki Y, Susko E, Fast NM, Roger AJ. 2004. Schimburile de covarion provoacă un
artefact de atracție cu ramură lungă care unește microsporidia și archaebacteriile în filogenii
alfa EF-1. Mol. Biol. Evol. 21:1340–1349 [PubMed] [ GoogleScholar]
213. Inui H, Miyatake K, Nakano Y, Kitaoka S. 1982. Fermentarea esterului de ceară în
Euglena gracilis. FEBS Lett. 150:89–93 [ GoogleScholar]
214. Inui H, Miyatake K, Nakano Y, Kitaoka S. 1983. Producția și compoziția esterilor de
ceară prin fermentarea Euglena gracilis. Agric. Biol. Chem. 47:2669–2671 [ GoogleScholar]
215. Inui H, Miyatake K, Nakano Y, Kitaoka S. 1984. Sinteza acizilor grași în mitocondriile
euglena gracilis. Eur. J. Biochem. 142:121–126 [PubMed] [ GoogleScholar]
216. Inui H, Miyatake K, Nakano Y, Kitaoka S. 1985. Rolul fiziologic al piruvatului
dehidrogenazei sensibile la oxigen în sinteza acizilor grași mitocondriali în Euglena
gracilis. Arh. Biochem. Biofizică. 237:423–429 [PubMed] [ GoogleScholar]
217. Inui H, Ono K, Miyatake K, Nakano Y, Kitaoka S. 1987. Purificarea și caracterizarea
piruvatului:NADP oxidoreductază în Euglena gracilis. J. Biol. Chem. 262:9130–9135
[PubMed] [ GoogleScholar]
218. Inui H, et al. 1991. Piruvat:NADP oxidoreductază din Euglena gracilis: proteoliză
limitată a enzimei cu tripsină. Arh. Biochem. Biofizică. 286:270–276
[PubMed] [ GoogleScholar]
219. Iwabe N, Kuma K, Hasegawa M, Osawa S, Miyata T. 1989. Relația evolutivă a
arhebacteriilor, eubacteriilor și eucariotelor deduse din arborii filogenetici ai genelor
duplicate. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 86:9355–9359 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
220. James TY, et al. 2006. Reconstruirea evoluției timpurii a ciupercilor folosind o filogenie
cu șase gene. Natura 443:818–822 [PubMed] [ GoogleScholar]
221. Jarroll EL, Paget TA. 1995. Metabolismul carbohidraților și aminoacizilor în Giardia: o
revizuire. Folia Parasitol. 42:81–89 [PubMed] [ GoogleScholar]
222. Jarroll EL, Manning P, Berrada A, Hare D, Lindmark DG. 1989. Biochimia și
metabolismul Giardia lamblia. J. Protozool. 36:190–197 [PubMed] [ GoogleScholar]
223. Javaux EJ, Knoll AH, Walter MR. 2001. Complexitate morfologică și ecologică în
ecosistemele eucariote timpurii. Natura 412:66–69 [PubMed] [ GoogleScholar]
224. Jedelsky PL, et al. 2011. Proteomul minim în mitochondrionul redus al protistului
parazitar Giardia intestinalis. PLoS One 6:e17285 doi:10.1371/journal.pone.0017285 [PMC
articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
225. Jekely G, Arendt D. 2006. Evoluția transportului intraflagellar din vâscle acoperite și
originea autogenă a ciliului eucariotic. Bioessays 28:191–198 [PubMed] [ GoogleScholar]

146
226. Jenkins TM, Weitzman PDJ. 1988. Rolurile metabolice ale tiokinazei
succinate. Biochem. Soc. Trans. 16:795–796 [ GoogleScholar]
227. Jenkins TM, Gorrell TE, Müller M, Weitzman PD. 1991. Tiokinaza hidrogenosomală
succinată în Tritrichomonas fetus și Trichomonas vaginalis. Biochem. Biofizică. Res.
Comuniune. 179:892–896 [PubMed] [ GoogleScholar]
228. Johnson PJ, D'Oliveira CE, Gorrell TE, Müller M. 1990. Analiza moleculară a
ferredoxinei hidrogenosomale a protistului anaerob Trichomonas vaginalis. Proc. Natl. Acad.
Sci. U. S. S. A. 87:6097–6101 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
229. Johnston DT, Wolfe-Simon F, Pearson A, Knoll AH. 2009. Fotosinteza anoxigenică a
modulat oxigenul proterozoic și a susținut vârsta mijlocie a Pământului. Proc. Natl. Acad.
Sci. U. S. S. A. 106:16925–16929 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
230. Jörnvall H, Persson B, Jeffery J. 1987. Caracteristicile alcoolului/poliolului
dehidrogenazelor. Eur. J. Biochem. 167:195–201 [PubMed] [ GoogleScholar]
231. Kabil O, Banerjee R. 2010. Biochimia Redox a hidrogenului sulfurat. J. Biol.
Chem. 285:21903–21907 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
232. Kamp A, de Beer D, Nitsch JL, Lavik G, Stief P. 2011. Diatomele respiră nitrat pentru a
supraviețui condițiilor întunecate și anoxice. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 108:5649–
5654 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
233. Kaster A-K, Moll J, Parey K, Thauer RK. 2011. Cuplarea reducerii ferredoxinei și a
heterodisulfurei prin bifurcația electronilor în arheea methanogenă hidrogenotrofică. Proc.
Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 108:2981–2986 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
234. Katinka MD, et al. 2001. Secvența genomului și compactarea genelor parazitului
eucariot Encephalitozoon cuniculi. Natura 414:450–453 [PubMed] [ GoogleScholar]
235. Kawabata A, Kaneyama M. 1989. Efectul temperaturii de creștere asupra conținutului de
ester de ceară și compoziția Euglena gracilis. J. Gen. Microbiol. 135:1461–
1467 [ GoogleScholar]
236. Keeling PJ, Palmer PD. 2008. Transfer orizontal de gene în evoluția eucariotică. Nat
Rev Genet. 9:605–618 [PubMed] [ GoogleScholar]
237. Keeling PJ, et al. 2005. Copacul de eucariote. Tendințe Ecol. Evol. 20:670–676
[PubMed] [ GoogleScholar]
238. Keeling PJ, et al. 2010. Genomul redus al microsporidianului parazitar Enterocytozoon
bieneusi nu are gene pentru metabolismul carbonului de bază. Genomul Biol. Evol. 2:304–
309 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
239. Kerby RL, Ludden PW, Roberts GP. 1995. Creșterea dependentă de monoxidul de
carbon a Rhodospirillum rubrum. J. Bacteriol. 177:2241–2244 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
240. Kerscher L, Oesterhelt D. 1982. Pyruvate ferredoxin oxidoreductaza noi descoperiri pe o
enzimă antică. Tendințe Biochem. Sci. 7:371–374 [ GoogleScholar]

147
241. Kim SW, Fushinobu S, Zhou SM, Wakagi T, Shoun H. 2009. Gene eucariote nirK care
codifică reductaza nitritului care conține cupru: provine din protomitochondrion? Appl.
Environ. Microbiol. 75:2652–2658 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
242. Kim SW, Fushinobu S, Zhou M, Wakagi T, Shoun H. 2010. Posibila implicare a
nitritului reductaza care conține cupru (NirK) și flavohemoglobina în denitrificarea de către
ciuperca Cylindrocarpon tonkinense. Biosci. Biotehnologie. Biochem. 74:1403–1407
[PubMed] [ GoogleScholar]
243. Kleydman Y, Yarlett N, Gorrell TE. 2004. Producția de amoniac de către
Tritrichomonas fetus și Trichomonas vaginalis. Microbiologie 150:1139–1145
[PubMed] [ GoogleScholar]
244. Kloesges T, Martin W, Dagan T. 2011. Rețelele de partajare a genelor între 329 de
genomuri proteobacteriale relevă diferențe în frecvența transferului de gene laterale la diferite
adâncimi filogenetice. Mol. Biol. Evol. 28:1057–1074 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
245. Knoll AH. 1996. Cameră de respirație pentru animalele timpurii. Natura 382:111–112
[PubMed] [ GoogleScholar]
246. Knoll AH, Javaux EJ, Hewitt D, Cohen P. 2006. Organisme eucariote în oceanele
proterozoice. Philos. Trans. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 361:1023–1038 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
247. Knoll AH, Carroll SB. 1999. Evoluția timpurie a animalelor: opinii emergente din
biologia comparativă și geologie. Stiinta 284:2129–2137 [PubMed] [Google Scholar]
248. Kobayashi M, et al. 1996. Denitrificarea, un nou tip de metabolism respirator în
mitochondrionul fungic. J. Biol. Chem. 271:16263–16267 [PubMed] [ GoogleScholar]
248a. Köhler P, Bachmann RR. 1980. Mecanismul de respirație și fosforilare în mitocondriile
musculare Ascaris. Mol. Biochem. Parasitol. 1:75–90 [PubMed] [ GoogleScholar]
249. Komuniecki R, Tielens AGM. 2003. Metabolismul glucidic și energetic în helminți, p
339-358 În Marr JJ, Nilsen TW, Komuniecki RW. (ed), Parazitologie medicală moleculară.
Academic Press, Londra, Regatul Unit [Google Scholar]
250. Komuniecki R, Harris BG. 1995. Metabolismul glucidelor și energiei în helminți, p 49-
66 În Marr JJ, Müller M. (ed), Biochimie și biologie moleculară a paraziților. Academic
Press, Londra, Regatul Unit [Google Scholar]
251. Komuniecki R, McCrury J, Thissen J, Rubin N. 1989. Flavoproteina cu transfer de
electroni din mitocondriile anaerobe Ascaris suum și rolul său în reducerea enoil-CoA cu lanț
ramificat dependent de NADH. Biochim. Biofizică. Actul 975:127–131
[PubMed] [ GoogleScholar]
252. König S. 1998. Structura, funcția și organizarea subunității piruvatului decarboxilază din
diferite organisme. Biochim. Biofizică. Actul 1385:271–286 [PubMed] [ GoogleScholar]
253. Koonin EV. 2010. Originea și evoluția timpurie a eucariotelor în lumina
filogeniomicii. Genom biol. 11:209 doi:10.1186/gb-2010-11-5-209 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
254. Koonin EV. 2012. Logica norocului: natura și originea evoluției biologice. FT de presă,
Upper Saddle River, NJ [Google Scholar]

148
255. Kreuzberg K, Klöch G, Grobheiser D. 1987. Distribuția subcelulară a enzimelor
degradante piruvat în Chlamydomonas reinhardtii studiate printr-o procedură îmbunătățită de
fracționare a protoplastului. Fizionom. Plantă. 69:481–488 [ GoogleScholar]
256. Kulda J. 1999. Trichomonade, hydrogenozomi și rezistență la medicamente. Int. J.
Parasitol. 29:199–212 [PubMed] [ GoogleScholar]
257. Kulda J, Tachezy J, Cerkasovová A. 1993. In vitro induse anaerobe-rezistență la
metronidazol în Trichomonas vaginalis. J. Eukaryot. Microbiol. 40:262–269
[PubMed] [ GoogleScholar]
258. Kuwazaki S, Takaya N, Nakamura A, Shoun H. 2003. Format-formând calea catabolică
fungică pentru a furniza electroni la respirația nitratului. Biosci. Biotehnologie.
Biochem. 67:937–939 [PubMed] [ GoogleScholar]
259. Lahti CJ, d'Oliveira CE, Johnson PJ. 1992. Sintaza beta-succinil-coenzima-A din
Trichomonas vaginalis este o proteină hidrogenosomală solubilă cu o secvență amino-
terminală care seamănă cu presecțiile mitocondriale. J. Bacteriol. 174:6822–6830 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
260. Lahti CJ, Bradley PJ, Johnson PJ. 1994. Caracterizarea moleculară a alfa-subunității
Trichomonas vaginalis succinil hidrogenosomal CoA sintază. Mol. Biochem.
Parasitol. 66:309–318 [PubMed] [ GoogleScholar]
261. Land KM, Johnson PJ. 1997. Mecanisme moleculare care stau la baza rezistenței
metronidazolului la trichomonade. Exp. Parasitol. 87:305–308 [PubMed] [ GoogleScholar]
262. Land KM, Clemens DL, Johnson PJ. 2001. Pierderea mai multor proteine
hidrogenozomale asociate cu metabolismul organellelor și rezistența la medicamente la nivel
înalt în trichomonade. Exp. Parasitol. 97:102–110 [PubMed] [ GoogleScholar]
263. Km de teren, et al. 2004. Înlocuirea genetică țintită a unei gene ferredoxin în
Trichomonas vaginalis nu duce la rezistența metronidazolului. Mol. Microbiol. 51:115–122
[PubMed] [ GoogleScholar]
264. Culoarul N. 2005. Sex, putere, sinucidere: mitocondrii și sensul vieții. Oxford University
Press, Oxford, Regatul Unit [Google Scholar]
265. Banda N. 2009. Viața ascendentă: cele mai mari zece invenții ale evoluției. WW Norton,
New York, NY [Google Scholar]
266. Culoarul N. 2011. Genetica și bioenergetica de-a lungul diviziunii procariot-
eucariot. Biol. Direct 6:35 doi:10.1186/1745-6150-6-35 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
267. Banda N, Martin W. 2010. Energia complexității genomului. Natura 467:929–934
[PubMed] [ GoogleScholar]
268. Lang BF, et al. 1997. Un ADN mitocondrial strămoșesc asemănător unui genom
eubacterial în miniatură. Natura 387:493–497 [PubMed] [ GoogleScholar]
269. Langer D, Hain J, Thuriaux P, Zillig W. 1995. Transcrierea în Archaea: similitudine cu
cea din Eukarya. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 92:5768–5772 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]

149
270. Lantsman Y, Tan KSW, Morada M, Yarlett N. 2008. Caracterizarea biochimică a unei
organelle asemănătoare mitocondrialului din Blastocystis sp. subtipul
7. Microbiologie 154:2757–2766 [PubMed] [ GoogleScholar]
271. Leitsch D, Kolarich D, Duchêne M. 2010. Inhibitorul flavin difenileniodonium face
Trichomonas vaginalis rezistent la metronidazol, inhibă tioredoxina reductaza și flavin
reductaza, și oprește căile enzimatice hidrogenosomale. Mol. Biochem. Parasitol. 171:17–24
[PubMed] [ GoogleScholar]
272. Leitsch D, et al. 2009. Trichomonas vaginalis: metronidazolul și alte medicamente
nitroimidazol sunt reduse de enzima flavin tioredoxină reductaza și perturbă sistemul redox
celular. Implicații pentru toxicitatea și rezistența nitroimidazolului. Mol. Microbiol. 72:518–
536 [PubMed] [ GoogleScholar]
273. Li C, et al. 2010. Un model redox stratificat pentru oceanul ediacaran. Stiinta 328:80–
83[PubMed] [ GoogleScholar]
274. Li F, et al. 2008. Reducerea cuplată a ferredoxinei și a coenzima crotonil A (CoA) cu
NADH catalizată de complexul de dehidrogenază/Etf butiril-CoA din Clostridium kluyveri. J.
Bacteriol. 190:843–850 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
275. Li L, Wang CC. 2006. O bază moleculară probabilă a susceptibilității Giardia lamblia
față de oxigen. Mol. Microbiol. 59:202–211 [PubMed] [ GoogleScholar]
276. Lichtenthaler HK. 1999. Calea 1-deoxi-d-xylulose-5-fosfat a biosintezei izopenoide în
plante. Annu. Rev. Plant Physiol. Plant Mol. Biol. 50:47–65 [PubMed] [ GoogleScholar]
277. Dg Lindmark. 1976. Producția de acetat de Tritrichomonas fetusetus, p 15-21 În Van
den Bossche H. (ed), Biochimie de paraziți și relații gazdă-parazit. Elsevier, Amsterdam,
Olanda [Google Scholar]
278. Lindmark DG. 1980. Metabolismul energetic al protozoarelor anaerobe Giardia
lamblia. Mol. Biochem. Parasitol. 1:1–12 [PubMed] [ GoogleScholar]
279. Lindmark DG, Müller M. 1973. Hidrogenozomul, o organlă citoplasmatică a flagelui
anaerob, Tritrichomonas fetus și rolul său în metabolismul piruvatului. J. Biol.
Chem. 248:7724–7728 [PubMed] [ GoogleScholar]
280. Lindmark DG, Eckenrode BL, Halberg LA, Dinbergs ID. 1989. Metabolismul
glucidelor, energiei și hidrogenosomal al fătului Tritrichomonas și Trichomonas vaginalis. J.
Protozool. 36:214–216 [PubMed] [ GoogleScholar]
281. Linstead DJ, Bradley S. 1988. Purificarea și proprietățile a două nicotinamide reduse
solubile:oxidoreductază acceptor de la Trichomonas vaginalis. Mol. Biochem.
Parasitol. 27:125–134 [PubMed] [ GoogleScholar]
282. Lithgow T, Schneider A. 2010. Evoluția căilor de import macromoleculare în
mitocondrii, hidrogenozomi și miozomi. Philos. Trans. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 365:799–
817 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
283. Livingstone DR. 1983. Nevertebrate și căi vertebrate ale metabolismului anaerob:
considerații evolutive. J. Geol. Soc. Lond. 140:27–37 [ GoogleScholar]
284. Livingstone DR. 1991. Originile și evoluția căilor metabolismului anaerob în regnul
animal. Am Zool. 31:522–534 [ GoogleScholar]

150
285. Lloyd D. 1996. Obligatoriu anaerob sau nu? Natura 381:121–122
[PubMed] [ GoogleScholar]
286. Lloyd D, Harris JC. 2002. Giardia: parazit foarte evoluat sau eucariot ramificat
timpuriu. Tendințe Microbiol. 10:122–127 [PubMed] [ GoogleScholar]
287. Lloyd D, Ralphs JR, Harris JC. 2002. Giardia intestinalis, un eucariot fără
hidrogenozomi, produce hidrogen. Microbiologie 148:727–733 [PubMed] [ GoogleScholar]
288. Lloyd D, Yarlett N, Yarlett NC. 1986. Inhibarea producției de hidrogen în tulpinile
Trichomonas vaginalis rezistente la medicamente și sensibile printr-o serie de derivați de
nitroimidazol. Biochem. Pharmacol. 35:61–64 [PubMed] [ GoogleScholar]
289. Lo H-S, Chang C-J. 1982. Purificarea și proprietățile alcoolului dehidrogenazei legate de
NADP din Entamoeba histolytica. J. Parasitol. 68:372–377 [PubMed] [ GoogleScholar]
290. Loftus B, et al. 2005. Genomul parazitului protist Entamoeba
histolytica. Natura 433:865–868 [PubMed] [ GoogleScholar]
291. Lopez-Garcia P, Philippe H, Gail F, Moreira D. 2003. Diversitatea eucariotică autohtonă
în sedimentele hidrotermale și microcolonizatoarele experimentale de pe creasta Atlanticului
Mijlociu. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 100:697–702 [ ARTICOL
GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
292. Lukes J, et al. 2002. Rețeaua ADN Kinetoplast: evoluția unei structuri
improbabile. Eucariot. Celula 1:495–502 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
293. Lukjancenko O, Wassenaar TM, Ussery DW. 2010. Compararea a 61 de genomuri
Escherichia coli secvențiate. Microb. Ecol. 60:708–720 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
294. Lynch M, Bobay LM, Catania F, Gout JF, Rho M. 2011. Repatternarea genomurilor
eucariote prin deriva genetică aleatorie. Annu. Rev Genomics Hum. Genet. 12:347–
366 [ Articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
295. Lyons TW. 2007. Creșterea oxigenului s-a redus. Natura 448:1005–1006
[PubMed] [ GoogleScholar]
296. Lyons TW, Anbar AD, Severmann S, Scott C, Gill BC. 2009. Urmărirea euxiniei în
oceanul antic: o perspectivă multiproxi și studiu de caz proterozoic. Annu. Rev. Planeta
Pământului. Sci. 37:507–534 [ GoogleScholar]
297. Lyons TW, Reinhard CT. 2009. Un ocean productiv timpuriu impropriu pentru
aerobic. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 106:18045–18046 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
298. Ma YC, Funk M, Dunham WR, Komuniecki R. 1993. Purificarea și caracterizarea
flavoproteinei cu transfer de electroni:oxidoreductază de rhodochinonă din mitocondrii
anaerobe ale nematodului parazit adult Ascaris suum. J. Biol. Chem. 268:20360–20365
[PubMed] [ GoogleScholar]
299. Ma ZJ, Bao ZM, Wang SF, Zhang ZF. 2010. Producția atp pe bază de sulfură în urechile
unicinctus. Bărbie. J. Oceanol. Limnol. 28:521–526 [ GoogleScholar]

151
300. Mai ZM, et al. 1999. Hsp60 se adresează unui organelle criptic derivat din
mitochondrion ("cripton") în parazitul protozoar microaerofilic Entamoeba histolytica. Mol.
Celulă. Biol. 19:2198–2205 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
301. Mancia F, et al. 1996. Cum coenzima B12 radicalii sunt generați: structura cristalină a
mutazei metilmalonil-coenzima A la rezoluție 2Å. Structura 4:339–350
[PubMed] [ GoogleScholar]
302. Maralikova B, et al. 2010. Detoxifierea cu oxigen de tip bacterian și asamblarea
clusterului fier-sulf în mitocondriile relicte amoebal. Celulă. Microbiol. 12:331–342
[PubMed] [ GoogleScholar]
303. Marczak R, Gorrell TE, Müller M. 1983. Ferredoxina hidrogenosomală a protozoarei
anaerobe Tritrichomonas făt. J. Biol. Chem. 258:12427–12433 [PubMed] [ GoogleScholar]
304. Markos A, Miretsky A, Müller M. 1993. Un gliceraldehidă-3-fosfat dehidrogenază cu
caracteristici eubacteriale în eucariotul amitocondriat Trichomonas vaginalis. J. Mol.
Evol. 37:631–643 [PubMed] [ GoogleScholar]
305. Marr JJ, Nielsen RTW, Komuniecki R. (ed. 2003. Parazitologie medicală moleculară.
Academic Press, Londra, Regatul Unit [Google Scholar]
306. Martin W. 1999. Cromozomii bacterieni mozaici - o provocare în drum spre un copac de
genomuri. Bioessays 21:99–104 [PubMed] [ GoogleScholar]
307. Martin W. 2010. Origini evolutive ale compartimentării metabolice în eucariote. Philos.
Trans. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 365:847–855 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
308. Martin W, Koonin EV. 2006. Intronii și originea compartimentării nucleului-
citosolului. Natura 440:41–45 [PubMed] [ GoogleScholar]
309. Martin W, Müller M. 1998. Ipoteza hidrogenului pentru primul eucariot. Natura 392:37–
41 [PubMed] [ GoogleScholar]
310. Martin W, Müller M. (ed. 2007. Originea mitocondriilor și a hidrogenozomilor.
Springer-Verlag, Berlin, Germania [Google Scholar]
311. Martin W, Cerff R. 1986. Caracteristicile procariote ale unei enzime codificate nucleu:
secvențe cDNA pentru cloroplast și gliceraldehidă citolizică-3-fosfat dehidrogenaze din
muștar (Sinapis alba). Eur. J. Biochem. 159:323–331 [PubMed] [ GoogleScholar]
312. Martin W, et al. 2002. Analiza evolutivă a genomurilor arabidopsis, cianobacterial și
cloroplast relevă filogenia plastidă și mii de gene cianobacteriale din nucleu. Proc. Natl.
Acad. Sci. U. S. S. A. 99:12246–12251 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
313. Martin W, Brinkmann H, Savona C, Cerff R. 1993. Dovezi pentru o natură chimaerică a
genomurilor nucleare: originea eubacterială a genelor gliceraldehidei eucariote-3-fosfat
dehidrogenază. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 90:8692–8696 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
314. Martin W, Hoffmeister M, Rotte C, Henze K. 2001. O prezentare generală a modelelor
endosimbiotice pentru originile eucariotelor, organitele lor producătoare de ATP (mitocondrii
și hidrogenozomi) și stilul lor de viață heterotrof . Biol. Chem. 382:1521–1539
[PubMed] [ GoogleScholar]

152
315. Martin W, Schnarrenberger C. 1997. Evoluția ciclului Calvin de la cromozomii
procariote la cei eucariote: un studiu de caz al redundanței funcționale în căile antice prin
endosimbioză. Curr. Genet. 32:1–18 [PubMed] [ GoogleScholar]
316. Marvin-Sikkema FD, Dreissen AJM, Gottschal JC, Prins RA. 1994. Generarea de
energie metabolică în hidrogenozomii ciupercii anaerobe Neocallimastix - dovezi pentru o
relație funcțională cu mitocondriile. Mycol. Res. Res. 98:205–212 [ GoogleScholar]
317. Marvin-Sikkema FD, Gomes TMP, Grivet JP, Gottschal JC, Prins RA.
1993. Caracterizarea hidrogenozomilor și rolul lor în metabolismul glucozei neocallimastix
sp. L2. Arc. Microbiol. 160:388–396 [PubMed] [ GoogleScholar]
318. McDaniel LD, et al. 2010. Frecvența ridicată a transferului orizontal de gene în
oceane. Știință 330:50. [PubMed] [Google Academic]
319. McGlynn SE, et al. 2007. Activarea in vitro a hidrogenazei [FeFe]: noi perspective
asupra maturizării hidrogenazei J. Biol. Inorg. Chem. 12:443–447
[PubMed] [ GoogleScholar]
320. McLaughlin J, Aley S. 1985. Biochimia și morfologia funcțională a Entamoeba. J.
Protozool. 32:221–240 [PubMed] [ GoogleScholar]
321. Meingassner JG, Mieth H, Czok R, Lindmark DG, Müller M. 1978. Condițiile de
încercare și demonstrarea rezistenței nitroimidazolului în Tritrichomonas făt. Antimicrob.
Agenți Chimiotermă. 13:1–3 [ ARTICOL GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
322. Melis A, Happe T. 2001. Producția de hidrogen. Algele verzi ca sursă de energie. Planta
Physiol. 127:740–748 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
323. Melis A, Zhang LP, Forestier M, Ghirardi ML, Seibert M. 2000. Producția susținută de
gaz fotobiologic de hidrogen la inactivarea reversibilă a evoluției oxigenului în alga verde
Chlamydomonas reinhardtii. Planta Physiol. 122:127–135 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
324. Mentel M, Martin W. 2008. Metabolismul energetic printre anaerobele eucariote în
lumina chimiei oceanice proterozoice. Philos. Trans. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 363:2717–
2729 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
324a. Mentel M, Martin W. 2010. Animale anaerobe dintr-o nișă ecologică antică,
anoxică. BMC Biol. 8:32doi:10.1186/1741-7007-8-32 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
325. Mentel M, Zimorski V, Haferkamp P, Martin W, Henze K. 2008. Importul de proteine în
hidrogenozomii trichomonas vaginalis implică atât semnale de direcționare N-terminală, cât
și semnale de direcționare internă - un studiu de caz al reductaza tioredoxinei. Eucariot.
Celula 7:1750–1757 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
326. Merchant SS, et al. 2006. Între o stâncă și un loc greu: nutriția oligoelementelor în
Chlamydomonas. Biochim. Biofizică. Acta 1763:578–594 [PubMed] [ GoogleScholar]
327. Mertens E. 1993. ATP versus pirofosfat: glicoliza revizitată în protiștii
paraziți. Parasitol. Astăzi 9:122–126 [PubMed] [ GoogleScholar]
328. Mertens E, Müller M. 1990. Glucokinaza și fructokinaza Trichomonas vaginalis și
Tritrichomonas făt. J. Protozool. 37:384–388 [PubMed] [ GoogleScholar]

153
329. Mertens E, van Schaftingen E, Müller M. 1989. Prezența unui pirofosfat fructoză-2,6-
bisfosfat-insensibil:fructoză-6-fosfotransferază fosfat în protozoarele anaerobe
Tritrichomonas făt, Trichomonas vaginalis și Isotricha prostoma. Mol. Biochem.
Parasitol. 37:183–190 [PubMed] [ GoogleScholar]
330. Mertens E, van Schaftingen E, Müller M. 1992. Pyruvate kinaza de la Trichomonas
vaginalis, o enzimă alosterică stimulată de riboză 5-fosfat și glicerat 3-fosfat. Mol. Biochem.
Parasitol. 54:13–20 [PubMed] [ GoogleScholar]
331. Meuser JE, et al. 2009. Diversitatea fenotipică a producției de hidrogen în algele
clorophyceene reflectă metabolisme anaerobe distincte. J. Biotechnol. 142:21–30 [PubMed] [
GoogleScholar]
332. Mi-ichi F, Yousuf MA, Nakada-Tsukui K, Nozaki T. 2009. Mitozomii din Entamoeba
histolytica conțin o cale de activare sulfat. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 106:21731–
21736 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
333. Mi-ichi F, Makiuchi T, Furukawa A, Sato D, Nozaki T. 2011. Activarea sulfatului în
miozomi joacă un rol important în proliferarea histoliticei Entamoeba. PLoS Negl. Trop.
Dis. 5:e1263 doi:10.1371/journal.pntd.0001263 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
334. Mei COM, Cablu J, Lloyd D. 2010. Parazitul de pește Spironucleus vortens produce
hidrogen. J. Eukaryot. Microbiol. 57:400–404 [PubMed] [ GoogleScholar]
335. Miyamoto E, et al. 2010. Caracterizarea mutazei metilmalonil-CoA implicată în
fotoasimilarea propionatului euglena gracilis Z. Arc. Microbiol. 192:437–446
[PubMed] [ GoogleScholar]
336. D moldovenesc, et al. 2010. MicroARN-uri receptive la hipoxie și ARN-uri trans-
acțiune mici care interferează în Arabidopsis. J. Exp. Bot. 61:165–177 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
337. Montalvo FE, Reeves RE, Warren LG. 1971. Metabolismul aerob și anaerob în
Entamoeba histolytica. Exp. Parasitol. 30:249–256 [PubMed] [ GoogleScholar]
338. Morada M, et al. 2011. Hidrogenozom-localizarea arginina deiminaza în Trichomonas
vaginalis. Mol. Biochem. Parasitol. 176:51–54 [ Articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
339. Moran NA. 2007. Simbioza ca proces adaptiv și sursă de complexitate fenotipică. Proc.
Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 104:8627–8633 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
340. Moreno SN, Mason RP, Docampo R. 1984. Reducerea distinctă a nitrofuranilor și
metronidazolului la metaboliții radicalilor liberi prin tritrichomonas fetus hydrogenosomal și
enzime citosolice. J. Biol. Chem. 259:8252–8259 [PubMed] [ GoogleScholar]
341. Morozkina EV, Kurakov AV. 2007. Reducerea diferită a nitraților în ciuperci în condiții
de hipoxie și anoxie: o revizuire. Appl. Biochem. Microbiol. 43:544–549
[PubMed] [ GoogleScholar]
342. Morrison HG, et al. 2007. Minimalismul genomic în parazitul intestinal divergent
timpuriu Giardia lamblia. Știință 317:1921–1926 [PubMed] [Google Scholar]

154
343. Mountfort DO, Orpin CG. (ed). 1994. Ciuperci anaerobe: biologie, ecologie și funcție.
Marcel Dekker Inc, New York, NY [Google Scholar]
344. Mulder W, Scholten IH, Grivell LA. 1995. Reglarea transcripțională distinctă a unei
gene care codifică pentru o proteină mitocondrială în drojdiile Saccharomyces cerevisiae și
Kluyveromyces lactis în ciuda structurilor de promotor similare. Mol. Microbiol. 17:813–824
[PubMed] [ GoogleScholar]
345. Müller M. 1973. Citologia biochimică a flageloților trichomonad. I. Localizarea
subcelulară a hidrolazelor, dehidrogenazelor și catalazei în Tritrichomonas fetus. J. Celule
Biol. 57:453–474 [ Articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
346. Müller M. 1976. Metabolismul glucidic și energetic al fătului Tritrichomonas, p 3-
14 În Van den, Bossche H. (ed), Biochimia paraziților și relațiile gazdă-parazit. Olanda de
Nord, Amsterdam, Olanda [Google Scholar]
347. Müller M. 1980. Hidrogenozomul. Symp. Soc. Gen. Microbiol. 30:127–
142 [ GoogleScholar]
348. Müller M. 1986. Activarea reductivă a nitroimidazolilor în microorganisme
anaerobe. Biochem. Pharmacol. 35:37–41 [PubMed] [ GoogleScholar]
349. Müller M. 1988. Metabolismul energetic al protozoarelor fără mitocondrii. Annu. Rev
Microbiol. 42:465–488 [PubMed] [ GoogleScholar]
350. Müller M. 1992. Metabolismul energetic al eucariotelor ancestrale - o ipoteză bazată pe
biochimia protiștilor paraziți amitocondriați. Biosisteme 28:33–40
[PubMed] [ GoogleScholar]
351. Müller M. 1993. Hidrogenozomul. J. Gen. Microbiol. 139:2879–2889
[PubMed] [ GoogleScholar]
352. Müller M. 1996. Metabolismul energetic al protiștilor amitocondriați, un puzzle
evolutiv, p 63-76 În Schlegel M, Hausmann K. (ed), Christian Gottfried Ehrenberg-
Festschrift anläßlich der 14. Wissenschaftlichen Jahrestagung der Deutschen Gesellschaft für
Protozoologie, 9-11 Marz 1995 în Delitzsch (Sachsen). Leipziger Universitätsverlag, Leipzig,
Germania [Google Scholar]
353. Müller M. 1998. Enzymes and compartmentation of core energy metabolism of
anaerobic protists—a special case in eukaryotic evolution?, p 109–131 In Coombs GH,
Vickermann K, Sleigh MA, Warren A. (ed), Evolutionary relationships among protozoa.
Kluwer, Dordrecht, Netherlands [Google Scholar]
354. Müller M. 2003. Energy metabolism. Part I. Anaerobic protozoa, p 125–139 In Marr JJ,
Nilsen TW, Komuniecki RW. (ed), Molecular medical parasitology. Academic Press,
London, United Kingdom [Google Scholar]
355. Müller M. 2007. The road to hydrogenosomes, p 1–12 In Martin WF, Müller M.
(ed), Origin of mitochondria and hydrogenosomes. Springer-Verlag, Heidelberg,
Germany [Google Scholar]
356. Müller M, Gorrell TE. 1983. Metabolism and metronidazole uptake in Trichomonas
vaginalis isolates with different metronidazole susceptibilities. Antimicrob. Agents
Chemother. 24:667–673 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]

155
357. Mus F, Dubini A, Seibert M, Posewitz MC, Grossman AR. 2007. Anaerobic acclimation
in Chlamydomonas reinhardtii anoxic gene expression, hydrogenase induction, and metabolic
pathways. J. Biol. Chem. 282:25475–25486 [PubMed] [Google Scholar]
358. Mwinyi A, et al. 2009. Mitochondrial genome sequence and gene order of Sipunculus
nudus give additional support for an inclusion of Sipuncula into Annelida. BMC
Genomics 10:27 doi:10.1186/1471-2164-10-27 [PMC free article] [PubMed] [Google
Scholar]
359. Nakanishi Y, et al. 2010. A eukaryotic copper-containing nitrite reductase derived from
a NirK homolog gene of Aspergillus oryzae. Biosci. Biotechnol. Biochem. 74:984–991
[PubMed] [Google Scholar]
360. Nakazawa M, et al. 2003. Pyruvate:NADP oxidoreductase is stabilized by its cofactor,
thiamin pyrophosphate, in mitochondria of Euglena gracilis+. Arch. Biochem.
Biophys. 411:183–188 [PubMed] [Google Scholar]
361. Narbonne GM. 2005. The Ediacara biota: Neoproterozoic origin of animals and their
ecosystems. Annu. Rev. Earth Planet. Sci. 33:421–442 [Google Scholar]
362. Narbonne GM. 2010. Ocean chemistry and early animals. Science 328:53–54
[PubMed] [Google Scholar]
363. Nasirudeen AM, Tan KS. 2004. Isolation and characterization of the mitochondrion-like
organelle from Blastocystis hominis. J. Microbiol. Methods 58:101–109 [PubMed] [Google
Scholar]
364. Nixon JE, et al. 2002. Evidence for lateral transfer of genes encoding ferredoxins,
nitroreductases, NADH oxidase, and alcohol dehydrogenase 3 from anaerobic prokaryotes to
Giardia lamblia and Entamoeba histolytica. Eukaryot. Cell 1:181–190 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
365. Nixon JE, et al. 2003. Iron-dependent hydrogenases of Entamoeba histolytica and
Giardia lamblia: activity of the recombinant entamoebic enzyme and evidence for lateral gene
transfer. Biol. Bull. 204:1–9 [PubMed] [Google Scholar]
365a. Noakes DE, Parkinson TJ, England GCW, Arthur GH. (ed). 2001. Arthur's veterinary
reproduction and obstetrics, 8th ed WB Saunders, London, United Kingdom [Google
Scholar]
365b. Nolan DP, Voorheis HP. 1992. The mitochondrion in bloodstream forms of
Trypanosoma brucei is energized by the electrogenic pumping of protons catalysed by the
F1F0-ATPase. Eur. J. Biochem. 209:207–216 [PubMed] [Google Scholar]
366. Nowicka B, Kruk J. 2010. Occurrence, biosynthesis and function of isoprenoid
quinones. Biochim. Biophys. Acta 1797:1587–1605 [PubMed] [Google Scholar]
367. Ochman H, Lawrence JG, Groisman EA. 2000. Lateral gene transfer and the nature of
bacterial innovation. Nature 405:299–304 [PubMed] [Google Scholar]
368. O'Fallon JV, Jr, Wright RW, Calza RE. 1991. Glucose metabolic pathways in the
anaerobic rumen fungus Neocallimastix frontalis. Biochem. J. 274:595–599 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]

156
368a. Olszewski KL, Llinas M. 2011. Central carbon metabolism of Plasmodium
parasites. Mol. Biochem. Parasitol. 175:95–103 [PMC free article] [PubMed] [Google
Scholar]
369. Opperdoes FR, Borst P, Bakker S, Leene W. 1977. Localization of glycerol-3-phosphate
oxidase in the mitochondrion and particulate NAD-linked glycerol-3-phosphate
dehydrogenase in the microbodies of the bloodstream form to Trypanosoma brucei+. Eur. J.
Biochem. 76:29–39 [PubMed] [Google Scholar]
370. Opperdoes FR, Michels PAM. 2008. Complex I of Trypanosomatidae: does it
exist? Trends Parasitol. 24:310–317 [PubMed] [Google Scholar]
371. Opperdoes FR, De Jonckheere JF, Tielens AGM. 2011. Naegleria gruberi
metabolism. Int. J. Parasitol. 41:915–924 [PubMed] [Google Scholar]
372. Orcutt BN, Sylvan JB, Knab NJ, Edwards KJ. 2011. Microbial ecology of the dark
ocean above, at, and below the seafloor. Microbiol. Mol. Biol. Rev. 75:361–422 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
373. Paget TA, Lloyd D. 1990. Trichomonas vaginalis requires traces of oxygen and high
concentrations of carbon dioxide for optimal growth. Mol. Biochem. Parasitol. 41:65–72
[PubMed] [Google Scholar]
374. Paget TA, Raynor MH, Shipp DW, Lloyd D. 1990. Giardia lamblia produces alanine
anaerobically but not in the presence of oxygen. Mol. Biochem. Parasitol. 42:63–67
[PubMed] [Google Scholar]
375. Paget TA, Kelly ML, Jarroll EL, Lindmark DG, Lloyd D. 1993. The effects of oxygen
on fermentation in Giardia lamblia. Mol. Biochem. Parasitol. 57:65–71 [PubMed] [Google
Scholar]
375a. Painter HJ, Morrisey JM, Mather MW, Vaidya AB. 2007. Specific role of
mitochondrial electron transport in blood-stage Plasmodium falciparum. Nature 446:88–91
[PubMed] [Google Scholar]
376. Parfrey LW, Lahr DJG, Knoll AH, Katz LA. 2011. Estimating the timing of early
eukaryotic diversification with multigene molecular clocks. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S.
A. 108:13624–13629 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
377. Park JH, Schofield PJ, Edwards MR. 1997. Pyruvate kinase is present in Giardia
intestinalis. Exp. Parasitol. 87:153–156 [PubMed] [Google Scholar]
378. Payne MJ, Chapman A, Cammack R. 1993. Evidence for an [Fe]-type hydrogenase in
the parasitic protozoan Trichomonas vaginalis. FEBS Lett. 317:101–104 [PubMed] [Google
Scholar]
379. Pearson A, Budin M, Brocks JJ. 2003. Phylogenetic and biochemical evidence for sterol
synthesis in the bacterium Gemmata obscuriglobus. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S.
A. 100:15352–15357 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
380. Perez-Brocal V, Clark CG. 2008. Analysis of two genomes from the mitochondrion-like
organelle of the intestinal parasite Blastocystis: complete sequences, gene content, and
genome organization. Mol. Biol. Evol. 25:2475–2482 [PMC free article] [PubMed] [Google
Scholar]

157
381. Petrin D, Delgaty K, Bhatt R, Garber GE. 1998. Clinical and microbiological aspects of
Trichomonas vaginalis. Clin. Microbiol. Rev. 11:300–317 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
382. Philippe H, Germot A, Moreira D. 2000. The new phylogeny of eukaryotes. Curr. Opin.
Genet. Dev. 10:596–601 [PubMed] [Google Scholar]
383. Pietrzak SM, Saz HJ. 1981. Succinate decarboxylation to propionate and the associated
phosphorylation in Fasciola hepatica and Spirometra mansonoides. Mol. Biochem.
Parasitol. 3:61–70 [PubMed] [Google Scholar]
384. Pina-Ochoa E, et al. 2010. Widespread occurrence of nitrate storage and denitrification
among Foraminifera and Gromiida. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. A. 107:1148–1153 [PMC
free article] [PubMed] [Google Scholar]
385. Pisani D, Cotton JA, McInerney JO. 2007. Supertrees disentangle the chimerical origin
of eukaryotic genomes. Mol. Biol. Evol. 24:1752–1760 [PubMed] [Google Scholar]
386. Planavsky NJ, et al. 2011. Widespread iron-rich conditions in the mid-Proterozoic
ocean. Nature 477:448–451 [PubMed] [Google Scholar]
387. Plaxton WC. 1996. The organization and regulation of plant glycolysis. Annu. Rev.
Plant Physiol. Plant Mol. Biol. 47:185–214 [PubMed] [Google Scholar]
388. Plese B, et al. 2009. Strombine dehydrogenase in the demosponge Suberites domuncula:
characterization and kinetic properties of the enzyme crucial for anaerobic
metabolism. Comp. Biochem. Physiol. B Biochem. Mol. Biol. 154:102–107
[PubMed] [Google Scholar]
389. Popa O, Dagan T. 2011. Trends and barriers to lateral gene transfer in prokaryotes. Curr.
Opin. Microbiol. 14:615–623 [PubMed] [Google Scholar]
390. Pörtner HO, Reipschlager A, Heisler N. 1998. Acid-base regulation, metabolism and
energetics in Sipunculus nudus as a function of ambient carbon dioxide level. J. Exp.
Biol. 201:43–55 [PubMed] [Google Scholar]
391. Pörtner HO, Heisler N, Grieshaber MK. 1985. Oxygen-consumption and mode of
energy-production in the intertidal worm Sipunculus nudus L.: definition and characterization
of the critical PO2 for an oxyconformer. Respir. Physiol. 59:361–377 [PubMed] [Google
Scholar]
392. Posewitz MC, et al. 2004. Discovery of two novel radical S-adenosylmethionine
proteins required for the assembly of an active [Fe] hydrogenase. J. Biol. Chem. 279:25711–
25720 [PubMed] [Google Scholar]
393. Postma E, Verduyn C, Scheffers WA, Van Dijken JP. 1989. Enzymic analysis of the
crabtree effect in glucose-limited chemostat cultures of Saccharomyces cerevisiae. Appl.
Environ. Microbiol. 55:468–477 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
394. Poulton SW, Fralick PW, Canfield DE. 2004. The transition to a sulphidic ocean, 1.84
billion years ago. Nature 431:173–177 [PubMed] [Google Scholar]
395. Pronk JT, Steensma HY, vanDijken JP. 1996. Pyruvate metabolism in Saccharomyces
cerevisiae. Yeast 12:1607–1633 [PubMed] [Google Scholar]

158
396. Pütz S, et al. 2006. Fe-hydrogenase maturases in the hydrogenosomes of Trichomonas
vaginalis. Eukaryot. Cell 5:579–586 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
397. Rada P, et al. 2009. The monothiol single-domain glutaredoxin is conserved in the
highly reduced mitochondria of Giardia intestinalis. Eukaryot. Cell 8:1584–1591 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
398. Rada P, et al. 2011. The core components of organelle biogenesis and membrane
transport in the hydrogenosomes of Trichomonas vaginalis. PLoS One 6:e24428
doi:10.1371/journal.pone.0024428 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
399. Radakovits R, Jinkerson RE, Darzins A, Posewitz MC. 2010. Genetic engineering of
algae for enhanced biofuel production. Eukaryot. Cell 9:486–501 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
400. Raghoebarsing AA, et al. 2006. A microbial consortium couples anaerobic methane
oxidation to denitrification. Nature 440:918–921 [PubMed] [Google Scholar]
400a. Ragsdale SW. 2003. Pyruvate ferredoxin oxidoreductase and its radical
intermediate. Chem. Rev. 103:2333–2346 [PubMed] [Google Scholar]
401. Rasmussen B, Fletcher IR, Brocks JJ, Kilburn MR. 2008. Reassessing the first
appearance of eukaryotes and cyanobacteria. Nature 455:1101–1104 [PubMed] [Google
Scholar]
402. Rasoloson D, Tomkova E, Cammack R, Kulda J, Tachezy J. 2001. Metronidazole-
resistant strains of Trichomonas vaginalis display increased susceptibility to
oxygen. Parasitology 123:45–56 [PubMed] [Google Scholar]
403. Rasoloson D, et al. 2002. Mechanisms of in vitro development of resistance to
metronidazole in Trichomonas vaginalis. Microbiology 148:2467–2477 [PubMed] [Google
Scholar]
404. Read KRH. 1962. Transamination in certain tissue homogenates of the bivalved
molluscs Mytilus edulis L. and Modiolus modiolus L. Comp. Biochem. Physiol. 7:15–22
[PubMed] [Google Scholar]
405. Reeves RE. 1968. A new enzyme with the glycolytic function of pyruvate kinase. J.
Biol. Chem. 243:3202–3204 [PubMed] [Google Scholar]
406. Reeves RE. 1984. Metabolism of Entamoeba histolytica Schaudinn, 1903. Adv.
Parasitol. 23:105–142 [PubMed] [Google Scholar]
407. Reeves RE, Warren LG, Susskind B, Lo HS. 1977. An energy-conserving pyruvate-to-
acetate pathway in Entamoeba histolytica. Pyruvate synthase and a new acetate thiokinase. J.
Biol. Chem. 252:726–731 [PubMed] [Google Scholar]
408. Reher M, Fuhrer T, Bott M, Schönheit P. 2010. The nonphosphorylative Entner-
Doudoroff pathway in the thermoacidophilic euryarchaeon Picrophilus torridus involves a
novel 2-keto-3-deoxygluconate-specific aldolase. J. Bacteriol. 192:964–974 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
409. Richards TA, Archibald JM. 2011. Gene transfer agents and the origin of
mitochondria. Curr. Biol. 21:R112–R114 [PubMed] [Google Scholar]

159
410. Risgaard-Petersen N, et al. 2006. Evidence for complete denitrification in a benthic
foraminifer. Nature 443:93–96 [PubMed] [Google Scholar]
411. Rivera MC, Lake JA. 2004. The ring of life provides evidence for a genome fusion
origin of eukaryotes. Nature 431:152–155 [PubMed] [Google Scholar]
412. Rivera MC, Jain R, Moore JE, Lake JA. 1998. Genomic evidence for two functionally
distinct gene classes. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. A. 95:6239–6244 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
413. Rivière L, et al. 2004. Acetyl:succinate CoA-transferase in procyclic Trypanosoma
brucei. Gene identification and role in carbohydrate metabolism. J. Biol. Chem. 279:45337–
45346 [PubMed] [Google Scholar]
414. Rodríguez MA, Báez-Camargo M, Delgadillo DM, Orozco E. 1996. Cloning and
expression of an Entamoeba histolytica NAD(P)-dependent alcohol dehydrogenase
gene+. Biochim. Biophys. Acta 1306:23–26 [PubMed] [Google Scholar]
415. Roger AJ, Clark CG, Doolittle WF. 1996. A possible mitochondrial gene in the early-
branching amitochondriate protist Trichomonas vaginalis. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S.
A. 93:14618–14622 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
416. Roos MH, Tielens AGM. 1994. Differential expression of 2 succinate-dehydrogenase
subunit-β genes and a transition in energy-metabolism during the development of the
parasitic nematode Haemonchus contortus. Mol. Biochem. Parasitol. 66:273–281
[PubMed] [Google Scholar]
417. Rosenthal B, et al. 1997. Evidence for the bacterial origin of genes encoding
fermentation enzymes of the amitochondriate protozoan parasite Entamoeba histolytica. J.
Bacteriol. 179:3736–3745 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
418. Roth JR, Lawrence JG, Bobik TA. 1996. Cobalamin (coenzyme B-12): synthesis and
biological significance. Annu. Rev. Microbiol. 50:137–181 [PubMed] [Google Scholar]
419. Rotte C, Stejskal F, Zhu G, Keithly JS, Martin W. 2001. Pyruvate:NADP+
oxidoreductase from the mitochondrion of Euglena gracilis and from the apicomplexan
Cryptosporidium parvum: a biochemical relic linking pyruvate metabolism in mitochondriate
and amitochondriate protists. Mol. Biol. Evol. 18:710–720 [PubMed] [Google Scholar]
420. Rowe AF, Lowe PN. 1986. Modulation of amino acid and 2-oxo acid pools in
Trichomonas vaginalis by aspartate aminotransferase inhibitors. Mol. Biochem.
Parasitol. 21:17–24 [PubMed] [Google Scholar]
421. Ryley JF. 1955. Studies on the metabolism of the protozoa. 5. Metabolism of the
parasitic flagellate Trichomonas foetus. Biochem. J. 59:361–369 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
422. Saavedra E, Olivos A, Encalada R, Moreno-Sánchez R. 2004. Entamoeba histolytica:
dovezi cinetice și moleculare ale unei kinaze piruvat neidentificate anterior. Exp.
Parasitol. 106:11–21 [PubMed] [ GoogleScholar]
423. Saavedra-Lira E, Perez-Montfort R. 1996. Producția de energie în Entamoeba
histolytica: noi perspective în proiectarea rațională a medicamentelor. Arch. Med.
Res. 27:257–264 [PubMed] [ GoogleScholar]

160
424. Sachs MM, Subbaiah CC, Saab IN. 1996. Expresia anaerobă a genelor și toleranța la
inundare la porumb. J. Exp. Bot. 47:1–15 [ GoogleScholar]
425. Saeki K, Kumagai H. 1998. Produsele genei RNF din Rhodobacter capsulatus joacă un
rol esențial în fixarea azotului în timpul creșterii anaerobe dependente de DMSO în
întuneric. Arc. Microbiol. 169:464–467 [PubMed] [ GoogleScholar]
426. Samuelson J. 1999. De ce metronidazolul este activ împotriva bacteriilor și
paraziților. Antimicrob. Agenți Chimiotermă. 43:1533–1541 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
427. Sánchez LB. 1998. Aldehida dehidrogenază (CoA-acetilare) și mecanismul de formare a
etanolului în protistul amitocondriat, Giardia lamblia. Arh. Biochem. Biofizică. 354:57–64
[PubMed] [ GoogleScholar]
428. Sánchez LB, Müller M. 1996. Purificarea și caracterizarea enzimei care formează acetat,
acetil-CoA sintază (formarea ADP) din prostistul amitocondriat, Giardia lamblia. FEBS
Lett. 378:240–244 [PubMed] [ GoogleScholar]
429. Sánchez LB, Elmendorf H, Nash TE, Müller M. 2001. NAD(P)H:oxidoreductaza
menadionă a eucariotului amitocondriat Giardia lamblia: un omolog mai simplu al enzimei
vertebrate. Microbiologie 147:561–570 [PubMed] [ GoogleScholar]
430. Sánchez LB, Morrison HG, Sogin ML, Müller M. 1999. Clonarea și secvențierea unei
gene acetil-CoA sintază (ADP-formând) din protistul amitocondriat, Giardia
lamblia. Gene 233:225–231 [PubMed] [ GoogleScholar]
431. Sánchez LB, Galperin MY, Müller M. 2000. Acetil-CoA sintază din eucariotul
amitocondriat Giardia lamblia aparține superfamiliei nou recunoscute a sintezelor acil-CoA
(formarea difosfatului nucleozidic). J. Biol. Chem. 275:5794–5803
[PubMed] [ GoogleScholar]
432. Sanchez-Puerta MV, Delwiche CF. 2008. O ipoteză pentru evoluția plastidului în
cromateveolate. J. Phycol. 44:1097–1107 [PubMed] [ GoogleScholar]
433. Saruta F, et al. 1995. Izoforme specifice etapei complexului-II (oxidoreductază succinat-
ubichinonă) în mitocondrii din nematodul parazitar, Ascaris suum. J. Biol. Chem. 270:928–
932 [PubMed] [ GoogleScholar]
434. Sato M, Ozawa H. 1969. Apariția ubichinonei și rhodochinonei în nematodele parazitare
Metastrongylus elongatus și Ascaris lumbricoides var. suis. J. Biochem. 65:861–867
[PubMed] [ GoogleScholar]
435. Spuneți RF, Fuchs G. 2010. Fructoza 1,6-bisfosfat aldolaza/fosfataza poate fi o enzimă
gluconeogenică ancestrală. Natura 464:1077–1081 [PubMed] [ GoogleScholar]
435a. Saz HJ. 1971. Fosforilarea anaerobă în mitocondriile Ascaris și efectele
antihelminticelor. Comp. Biochem. Physiol.B 39:627–637 [PubMed] [ GoogleScholar]
436. Saz HJ, Weil A. 1962. Calea de formare a alfa-metilvaleratului de către Ascaris
lumbricoides. J. Biol. Chem. 237:2053–2056 [PubMed] [ GoogleScholar]
437. Saz HJ, Weil A. 1960. Mecanismul de formare a alfa-metilbutiratului din carbohidrați de
către Ascaris lumbricoides musculare. J. Biol. Chem. 235:914–918
[PubMed] [ GoogleScholar]

161
438. Saz HJ, deBruyn B, de Mata Z. 1996. Activități de transferază acil-CoA în omogenații
adulților Fasciola hepatica. J. Parasitol. 82:694–696 [PubMed] [ GoogleScholar]
439. Scanlon M, Leitch GJ, Visvesvara GS, Shaw AP. 2004. Relația dintre mitocondriile
celulelor gazdă și vacuolul parasitofor în celulele infectate cu microsporidia
Encefalitozoon. J. Eukaryot. Microbiol. 51:81–87 [PubMed] [ GoogleScholar]
440. Schmidt H, Kamp G. 1996. Efectul Pasteur în metazoa anaerobă
facultativă. Experentia 52:440–448 [PubMed] [ GoogleScholar]
441. Schnarrenberger C, Martin W. 2002. Evoluția enzimelor ciclului acidului citric și ciclul
glioxilat al plantelor superioare: un studiu de caz al transferului de gene endosimbiotice. Eur.
J. Biochem. 269:1–15 [PubMed] [ GoogleScholar]
442. Schnaufer A, Clark-Walker GD, Steinberg AG, Stuart K. 2005. The F1-ATP complex de
sintetazei în sânge etapa trypanosomes are o funcție neobișnuită și esențială. EMBO
J. 24:4029–4040 [ articolgratuit PMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
443. Schneider T, Betz A. 1985. Fermentarea esterului de ceară în Euglena gracilis T. Factori
care favorizează sinteza acizilor grași impari și a alcoolilor. Planta 166:67–73
[PubMed] [ GoogleScholar]
444. Schofield PJ, Edwards MR, Krantz P. 1991. Metabolismul glucozei în Giardia
lamblia. Mol. Biochem. Parasitol. 45:39–47 [PubMed] [ GoogleScholar]
445. Schöttler U, Bennet EM. 1991. Anelide, p 165-185 În Bryant C. (ed), Viața metazoană
fără oxigen. Chapman and Hall, Londra, Regatul Unit [Google Academic]
446. Schüller HJ. 2003. Controlul transcripțional al metabolismului nefermentativ în drojdie
Saccharomyces cerevisiae. Curr. Genet. 43:139–160 [PubMed] [ GoogleScholar]
447. Schultz JE, Weaver PF. 1982. Fermentarea și respirația anaerobă prin Rhodospirillum
rubrum și Rhodopseudomonas capsulata. J. Bacteriol. 149:181–190 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
448. Schut GJ, Adams MWW. 2009. The iron-hydrogenase of Thermotoga maritima utilizes
ferredoxin and NADH synergistically: a new perspective on anaerobic hydrogen
production. J. Bacteriol. 191:4451–44657 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
449. Schwebke JR, Burgess D. 2004. Trichomoniasis. Clinical Microbiol. Rev. 17:794–
803 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
450. Scott C, et al. 2008. Tracing the stepwise oxygenation of the Proterozoic
ocean. Nature 452:456–459 [PubMed] [Google Scholar]
451. Shapleigh JP. 2011. Oxygen control of nitrogen oxide respiration, focusing on alpha-
proteobacteria. Biochem. Soc. Trans. 39:179–183 [PubMed] [Google Scholar]
452. Shen B, Dong L, Xiao SH, Kowalewski M. 2008. The Avalon explosion: evolution of
Ediacara morphospace. Science 319:81–84 [PubMed] [Google Scholar]
453. Shepard EM, et al. 2010. Synthesis of the 2Fe subcluster of the [FeFe]-hydrogenase H
cluster on the HydF scaffold. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. A. 107:10448–10453 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
454. Shiflett AM, Johnson PJ. 2010. Mitochondrion-related organelles in eukaryotic
protists. Annu. Rev. Microbiol. 64:409–429 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]

162
455. Shimizu M, Fujii T, Masuo S, Takaya N. 2010. Mechanism of de novo branched-chain
amino acid synthesis as an alternative electron sink in hypoxic Aspergillus nidulans
cells. Appl. Environ. Microbiol. 76:1507–1515 [PMC free article] [PubMed] [Google
Scholar]
456. Siebers B, Schönheit S. 2005. Unusual pathways and enzymes of central carbohydrate
metabolism in Archaea. Curr. Opin. Microbiol. 8:695–705 [PubMed] [Google Scholar]
457. Simpson AGB, Roger AJ. 2004. The real ‘kingdoms’ of eukaryotes. Curr.
Biol. 14:R693–R696 [PubMed] [Google Scholar]
457a. Simpson AGB, van den Hoff J, Bernard C, Burton HR, Patterson DJ. 1997. The
ultrastructure and systematic position of the Euglenozoon Postgaardi mariagerensis, Fenchel
et al. Arch. Protistenkd. 147:213–225 [Google Scholar]
458. Simpson AGB, Inagaki Y, Roger AJ. 2006. Comprehensive multigene phylogenies of
excavate protists reveal the evolutionary positions of “primitive” eukaryotes. Mol. Biol.
Evol. 23:615–625 [PubMed] [Google Scholar]
459. Smid O, et al. 2008. Reductive evolution of the mitochondrial processing peptidases of
the unicellular parasites Trichomonas vaginalis and Giardia intestinalis. PLoS
Pathog. 4:e1000243 doi:10.1371/journal.ppat.1000243 [PMC free article] [PubMed] [Google
Scholar]
460. Smíd O, et al. 2006. Knock-downs of iron-sulfur cluster assembly proteins IscS and
IscU down-regulate the active mitochondrion of procyclic Trypanosoma brucei. J. Biol.
Chem. 281:28679–28686 [PubMed] [Google Scholar]
461. Smith DR, Crosby K, Lee RW. 2011. Correlation between nuclear plastid DNA
abundance and plastid number supports the limited transfer window hypothesis. Genome
Biol. Evol. 3:365–371 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
462. Smits SHJ, Müller A, Schmitt L, Grieshaber MK. 2008. A structural basis for substrate
selectivity and stereoselectivity in octopine dehydrogenase from Pecten maximus. J. Mol.
Biol. 381:200–211 [PubMed] [Google Scholar]
463. Smutná T, et al. 2009. Flavodiiron protein from Trichomonas vaginalis
hydrogenosomes: the terminal oxygen reductase. Eukaryot. Cell 8:47–55 [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
464. Sogin M, Gunderson J, Elwood H, Alonso R, Peattie D. 1989. Phylogenetic meaning of
the kingdom concept: an unusal ribosomal RNA from Giardia lamblia. Science 243:75–77
[PubMed] [Google Scholar]
465. Song D, Lee F. 2008. A role for IOP1 in mammalian cytosolic iron-sulfur protein
biogenesis. J. Biol. Chem. 283:9231–9238 [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
466. Speijer D. 2011. Radicalii de oxigen modelează evoluția: de ce catabolismul acizilor
grași duce la peroxizomi în timp ce neuronii fac fără ea. Bioessays 33:88–94
[PubMed] [ GoogleScholar]
467. Scari CW, Roger AJ, Hampl V. 2011. Piruvatul eucariotic și enzima sa de activare au
fost achiziționate lateral dintr-o fermă. Mol. Biol. Evol. 28:2087–2099
[PubMed] [ GoogleScholar]

163
468. Stechmann A, et al. 2008. Organitele din Blastocystis care estompează distincția dintre
mitocondrii și hidrogenozomi. Curr. Biol. 18:580–585 [ ARTICOL
GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
469. Steinbüchel A, Müller M. 1986. Glicerol, un produs final metabolic al Trichomonas
vaginalis și Tritrichomonas făt. Mol. Biochem. Parasitol. 20:45–55 [PubMed]
[ GoogleScholar]
470. Steinbüchel A, Müller M. 1986. Metabolismul piruvat anaerob al fătului Tritrichomonas
și Trichomonas vaginalis hydrogenozomi. Mol. Biochem. Parasitol. 20:57–65 [PubMed]
[ GoogleScholar]
471. Stensvold CR, et al. 2007. Terminologia pentru subtipurile Blastocystis - un
consens. Tendințe Parasitol. 23:93–96 [PubMed] [ GoogleScholar]
472. Stoebe B, Maier UG. 2002. Unu, doi, trei: cutia de scule a naturii pentru construirea
plastidelor. Protoplasma 219:123–130 [PubMed] [ GoogleScholar]
473. Stoeck T, et al. 2009. Secvențierea masiv paralelă a etichetelor dezvăluie complexitatea
comunităților anaerobe de protistan marin. BMC Biol. 07:72doi:10.1186/1741-7007-7-
72 [PMC articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
474. Stoimenova M, Igamberdiev UA, Gupta KJ, Hill RD. 2007. Sinteza atp anaerobă
determinată de nitriți în mitocondriile de orz și rădăcină de orez. Planta 226:465–474
[PubMed] [ GoogleScholar]
475. Stuart KD, Schnaufer A, Ernst NL, Panigrahi AK. 2005. Management complex: editare
ARN în trypanozomi. Tendințe Biochem. Sci. 30:97–105 [PubMed] [ GoogleScholar]
476. Sutak R, Lesuisse E, Tachezy J, Richardson DR. 2008. Cruciada pentru fier: absorbția
fierului în eucariote unicelulare și semnificația sa pentru virulență. Tendințe
Microbiol. 6:261–268 [PubMed] [ GoogleScholar]
477. Sutak R, Tachezy J, Kulda J, Hrdy I. 2004. Piruvat decarboxilazei, ținta pentru
omeprazol în metronidazol rezistent și tritrichomonas fat restricționat la fier. Antimicrob.
Agenți Chimiotermă. 48:2185–2189 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
478. Sutak R, et al. 2004. Asamblarea de tip mitocondrial a centrelor FeS în hidrogenozomii
eucariotului amitocondriat Trichomonas vaginalis. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S.
A. 101:10368–10373 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
479. Tabita FR, et al. 2007. Funcția, structura și evoluția proteinelor asemănătoare RubisCO
și a omologilor lor RubisCO. Microbiol. Mol. Biol. Rev. 71:576–599 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
480. Tachezy J. (ed. 2008. Hidrogenozomi și miozomi: mitocondrii de eucariote anaerobe.
Springer-Verlag, Heidelberg, Germania [Google Scholar]
481. Tachezy J. 1999. Mai multe despre achiziționarea fierului de către protozoarele
parazitare. Parasitol. Astăzi 15:207. [PubMed] [Google Academic]
482. Tachezy J, Kulda J, Tomková E. 1993. Rezistența aerobă a Trichomonas vaginalis la
metronidazol indus in vitro. Parazitologie 106:31–37 [PubMed] [ GoogleScholar]

164
483. Tachezy J, Sánchez LB, Müller M. 2001. Ansamblu de cluster de tip mitocondrial fier-
sulf în eucariotele amitocondriate Trichomonas vaginalis și Giardia intestinalis, așa cum
indică filogenia IscS. Mol. Biol. Evol. 18:1919–1928 [PubMed] [ GoogleScholar]
484. Takamiya S, et al. 1999. Nematodele vii caenorhabdita elegans posedă în mitocondriile
lor o rhodochinonă suplimentară, o componentă esențială a sistemului eucariot fumarat
reductaza. Arh. Biochem. Biofizică. 371:284–289 [PubMed] [ GoogleScholar]
485. Takasaki K, et al. 2004. Fermentația fungică a amoniacului, un mecanism metabolic nou
care cuplează căile desimilare și asimilare atât ale nitratului, cât și ale etanolului - rolul acetil
CoA synthetase în sinteza anaerobă ATP. J. Biol. Chem. 279:12414–12420
[PubMed] [ GoogleScholar]
486. Takaya N. 2009. Răspunsul la hipoxie, reducerea acceptorilor de electroni și
supraviețuirea ulterioară prin ciuperci filamentoase. Biosci. Biotehnologie. Biochem. 73:1–8
[PubMed] [ GoogleScholar]
487. Takaya N, et al. 2003. Respirația hibridă în mitocondriile denitrificatoare ale Fusarium
oxysporum. J. Biochem. 133:461–465 [PubMed] [ GoogleScholar]
488. Takaya N, et al. 1999. Citocromul P450nor, o clasă nouă de citocrom mitocondrial P450
implicată în respirația nitratului în ciuperca Fusarium oxysporum. Arh. Biochem.
Biofizică. 372:340–346 [PubMed] [ GoogleScholar]
489. Tanabe M. 1979. Trichomonas vaginalis:Nadh oxidază activitate. Exp.
Parasitol. 48:135–143 [PubMed] [ GoogleScholar]
490. Teerawanichpan P, Qiu X. 2010. Acil-CoA reductaza grasă și sintetazei de ceară de la
Euglena gracilis în biosinteza esterilor de ceară cu lanț mediu. Lipide 45:263–273 [PubMed] [
GoogleScholar]
491. Terashima M, Specht M, Hippler M. 2011. Proteomul cloroplast: un studiu din
perspectiva Chlamydomonas reinhardtii cu accent pe trăsături distinctive. Curr.
Genet. 57:151–168 [PubMed] [ GoogleScholar]
492. Terashima M, Specht M, Naumann B, Hippler M. 2010. Caracterizarea răspunsului
anaerob al Chlamydomonas reinhardtii prin proteomica cantitativă. Mol. Celulă.
Biol. 7:1514–1532 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
493. Ter Kuile BH. 1996. Adaptarea metabolică a Trichomonas vaginalis la rata de creștere și
disponibilitatea glucozei. Microbiologie 142:3337–3345 [PubMed] [ GoogleScholar]
494. Teunissen MJ, Op den Camp HJM, Orpin CG, Huis in't Veld JHJ, Vogels GD.
1991. Compararea caracteristicilor de creștere ale ciupercilor anaerobe izolate de erbivorele
rumegătoarelor și nerumegătoarelor în timpul cultivării într-un mediu definit. J. Gen.
Microbiol. 137:1401–1408 [PubMed] [ GoogleScholar]
494a. Thiergart T, Landan G, Schenk M, Dagan T, Martin WF. 21 Februarie 2012, postarea
data o rețea evolutivă de gene prezente în eucariote comune strămoși sondaje genomuri pe
eucariote și mitocondrială de origine eucariotică și mitocondrială. Genomul Biol. Evol. [Epub
înainte de imprimare.] doi:10.1093/gbe/evs018 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
495. Theissen U, Martin W. 2008. Sulfură:oxidoreductază de chinonă (SQR) din portul
lugworm Arenicola prezintă activitate dependentă de cianură și tioredoxină. FEBS
J. 257:1131–1139 [PubMed] [ GoogleScholar]
165
496. Theissen U, Hoffmeister M, Grieshaber M, Martin W. 2003. Originea eubacterială unică
a sulfurii eucariote:oxidoreductază de chinonă, o enzimă mitocondrială conservată din
evoluția timpurie a eucariotelor în timpul perioadelor anoxice și sulfidice. Mol. Biol.
Evol. 20:1564–1574 [PubMed] [ GoogleScholar]
497. Thrash JC, et al. 2011. Dovezi filogenomice pentru un strămoș comun al mitocondriilor
și cladei SAR11. Sci. Rep. 1:e13 doi:10.1038/srep00013 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
498. Tielens AGM. 1994. Generarea de energie în helminți paraziți. Parasitol. Astăzi 10:346–
352 [PubMed] [ GoogleScholar]
499. Tielens AGM. 2000. Metabolismul glucidic al Fasciola hepatica, un exemplu de adaptări
biochimice în helminții paraziți. Acta Parasitol. 45:59–66 [ GoogleScholar]
500. Tielens AGM, van Hellemond JJ. 1998. Lanțul de transport al electronilor în eucariotele
care funcționează anaerob. Biochim. Biofizică. Actul 1365:71–78
[PubMed] [ GoogleScholar]
500a. Tielens AGM, van Hellemond JJ. 2009. Varietate surprinzătoare în metabolismul
energetic în Trypanosomatidae. Tendințe Parasitol. 25:482–490 [PubMed] [ GoogleScholar]
501. Tielens AGM, Rotte C, van Hellemond JJ, Martin W. 2002. Mitocondriile așa cum nu le
cunoaștem. Tendințe Biochem. Sci. 27:564–572 [PubMed] [ GoogleScholar]
502. Tielens AGM, van den Heuvel JM, van den Bergh SG. 1984. Metabolismul energetic al
Fasciola hepatica în timpul dezvoltării sale în gazda finală. Mol. Biochem. Parasitol. 13:301–
307 [PubMed] [ GoogleScholar]
503. Tielens AGM, van Grinsven K, Henze K, van Hellemond JJ, Martin W. 2010. Formarea
acetatului în metabolismul energetic al helminților și protiștilor paraziți. Int. J.
Parasitol. 40:387–397 [PubMed] [ GoogleScholar]
504. Timmis JN, Ayliffe MA, Huang CY, Martin W. 2004. Transferul genei endosimotice:
genomurile organelle falsifică cromozomi eucariote. Nat Rev Genet. 5:123–135
[PubMed] [ GoogleScholar]
505. Tiranti V, et al. 2009. Pierderea ETHE1, o dioxigenază mitocondrială, provoacă
toxicitate sulfură fatală în encefalopatia etilemalonică. Nat. Med. 15:200–205
[PubMed] [ GoogleScholar]
505a. Torrentino-Madamet M, Desplans J, Travaille C, Jammes Y, Parzy D.
2010. Metabolismul respirator microaerofilic al Plasmodium falciparum mitochondrion ca
țintă de droguri. Curr. Mol. Med. 10:29–46 [PubMed] [ GoogleScholar]
506. Torrents E, et al. 2006. Euglena gracilis ribonucleotide reductaza: enzima eucariotică
clasa II și antichitatea eucariotei B12-dependenta. J. Biol. Chem. 281:5604–5611
[PubMed] [ GoogleScholar]
507. Tovar J, Fischer A, Clark CG. 1999. Mitosome, un organelle roman legate de
mitocondrii în parazit amitocondrial Entamoeba histolytica. Mol. Microbiol. 32:1013–1021
[PubMed] [ GoogleScholar]
508. Tovar J, et al. 2003. Organitele mitocondriale ale rămășițelor de Giardia funcționează în
maturarea proteinelor fier-sulf. Natura 426:172–176 [PubMed] [ GoogleScholar]

166
509. Towe KM. 1970. Prioritatea colagenului de oxigen și înregistrarea fosilă metazoană
timpurie. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 65:781–788 [ ARTICOL
GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
510. Townson SM, Upcroft JA, Upcroft P. 1996. Caracterizarea și purificarea
piruvatului:oxidoreductază de ferredoxină din Giardia duodenalis. Mol. Biochem.
Parasitol. 79:183–193 [PubMed] [ GoogleScholar]
511. Trapani S, et al. 2001. Structura cristalină a fosfoenolpirruvatei carboxikinazei dimerice
(PEPCK) din Trypanosoma cruzi la rezoluție 2 Å. J. Mol. Biol. 313:1059–1072
[PubMed] [ GoogleScholar]
512. Tsaousis AD, et al. 2008. O cale inedită pentru achiziționarea ATP de către
mitocondriile rămășițe ale Encephalitozoon cuniculi. Natura 453:553–556
[PubMed] [ GoogleScholar]
513. Tsuruta S, et al. 1998. Denitrificarea prin drojdii și apariția citocromului P450nor în
Trichosporon cutaneum. FEMS Microbiol. Letonă. 168:105–110 [PubMed] [ GoogleScholar]
514. Tucci S, Vacula R, Krajcovic J, Proksch P, Martin W. 2010. Variabilitatea fermentației
esterului de ceară în tulpinile naturale și albite Euglena gracilis ca răspuns la oxigen și
inhibitorul de elongază flufenacet. J. Eukaryot. Microbiol. 57:63–69 [PubMed]
[ GoogleScholar]
515. Uchimura H, et al. 2002. Nitrate reductaza-format cuplu dehidrogenază implicate în
denitrificarea fungice prin Fusarium oxysporum. J. Biochem. 131:579–586
[PubMed] [ GoogleScholar]
516. Upcroft P, Upcroft JA. 2001. Obiective de droguri și mecanisme de resitance în
protozoare anaerobe. Clin. Microbiol. Apoc. 114:150–164 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
517. Valadi A, Granath K, Gustafsson L, Adler L. 2004. Localizarea intracelulară distinctă a
Gpd1p și Gpd2p, cele două izoforme de drojdie ale glicerolului dependent de NAD-3-fosfat
dehidrogenază, explică contribuțiile lor diferite la producția de glicerol condusă de redox+. J.
Biol. Chem. 279:39677–39685 [PubMed] [ GoogleScholar]
518. Vanacova S, et al. 2001. Modificări induse de fier în metabolismul piruvat al fătului
Tritrichomonas și implicarea fierului în exprimarea proteinelor
hidrogenosomale. Microbiologie 147:53–62 [PubMed] [ GoogleScholar]
519. van den Thillart G, van Berge-Henegouwen M, Kesbeke F. 1983. Metabolismul anaerob
al aurului, Carassius auratus (L.): etanol și CO2 ratele de excreție și toleranța la anoxie la 20,
10 și 5 °C. Comp. Biochem. Fizionomiol. A 76:295–300 [ GoogleScholar]
520. van der Giezen M. 2009. Hidrogenozomii și miozomii: conservarea și evoluția funcțiilor
J. Eucariot. Microbiol. 56:221–231 [PubMed] [ GoogleScholar]
521. van der Giezen M. 2011. Mitocondriile și creșterea eucariotelor. Bioștiințe 61:594–601 [
GoogleScholar]
522. van der Giezen M, Tovar J. 2005. Mitocondrii degenerate. EMBO Rep. 6:525–
530 [ ARTICOL GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]

167
523. van der Giezen M, et al. 2002. Proprietăți conservate ale purtătorilor ADP/ATP
hidrogenosomali și mitocondriali: o origine comună pentru ambele organite. EMBO
J. 21:572–579 [ ARTICOL GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
524. van der Giezen M, Tovar J, Clark CG. 2005. Organite derivate din Mitochondrion în
protiști și ciuperci. Int. Rev Cytol. 244:177–227 [PubMed] [ GoogleScholar]
525. van der Klei IJ, Harder W, Veenhuis M. 1991. Metabolismul metanolului într-un mutant
cu deficit de peroxizom al polimorfei Hansenula - un studiu fiziologic. Arc.
Microbiol. 156:15–23 [PubMed] [ GoogleScholar]
526. van Dijken JP, Scheffers WA. 1986. Redox echilibrează metabolismul zaharurilor prin
drojdii. FEMS Microbiol. Apoc. 32:199–224 [ GoogleScholar]
527. van Dijken JP, Weusthuis RA, Pronk JT. 1993. Cinetica creșterii și a consumului de
zahăr în drojdii. Antonie Van Leeuwenhoek 63:343–352 [PubMed] [ GoogleScholar]
528. van Grinsven KWA, van Hellemond JJ, Tielens AGM. 2009. Acetat:succinat de CoA-
transferază în mitocondriile anaerobe ale Fasciola hepatica. Mol. Biochem. Parasitol. 164:74–
79 [PubMed] [ GoogleScholar]
529. van Grinsven KWA, et al. 2008. Acetat:succinat CoA-transferază în hidrogenozomii
Trichomonas vaginalis: identificare și caracterizare. J. Biol. Chem. 283:1411–1418
[PubMed] [ GoogleScholar]
530. van Hellemond JJ, Tielens AGM. 1994. Expresia și proprietățile funcționale ale fumarat
reductaza. Biochem. J. 304:321–333 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
531. van Hellemond JJ, Klockiewicz M, Gaasenbeek CPH, Roos MH, Tielens AGM.
1995. Rhodochinona și complexul II al lanțului de transport al electronilor în eucariotele care
funcționează anaerob. J. Biol. Chem. 270:31065–31070 [PubMed] [ GoogleScholar]
532. van Hellemond JJ, Bakker BM, Tielens AGM. 2005. Metabolismul energetic și
compartimentarea acestuia în Trypanosoma brucei. Adv. Microb. Fizionomiol. 50:199–226
[PubMed] [ GoogleScholar]
533. van Hellemond JJ, Opperdoes FR, Tielens AGM. 1998. Trypanosomatidae produce
acetat printr-un acetat mitocondrial:succinat de CoA-transferază. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S.
S. A. 95:3036–3041 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
534. van Hoek AH, Akhmanova AS, Huynen MA, Hackstein JH. 2000. O strămoși
mitocondrială a hydrogenozomilor din Nyctotherus ovalis. Mol. Biol. Evol. 17:202–206
[PubMed] [ GoogleScholar]
535. Van Urk H, Postma E, Scheffers WA, van Dijken JP. 1989. Transportul glucozei în
crabtree-pozitive și Crabtree-drojdii negative. J. Gen. Microbiol. 135:2399–2406
[PubMed] [ GoogleScholar]
536. van Waarde A, Van den Thillart G, Verhagen M. 1993. Formarea etanolului și reglarea
pH-ului în pește, p 157-170 În Hochachka PW, et al. (ed), Supraviețuind hipoxie. CRC de
presă, Boca Raton, FL [Google Scholar]
537. van Weelden SWH, et al. 2003. Prociclice Trypanosoma brucei nu folosesc krebs ciclu
de activitate pentru generarea de energie. J. Biol. Chem. 278:12854–12863
[PubMed] [ GoogleScholar]

168
538. van Weelden SWH, van Hellemond JJ, Opperdoes FR, Tielens AGM. 2005. Noi funcții
pentru părți ale ciclului Krebs în brucei trypanosoma prociclic, un ciclu care nu funcționează
ca un ciclu. J. Biol. Chem. 280:12451–12460 [PubMed] [ GoogleScholar]
539. Vartapetian BB, Jackson MB. 1997. Adaptări ale plantelor la stresul anaerob. Ann.
Bot. 79:3–20 [ GoogleScholar]
539a. Vercesi, et al. 1992. Ca dependent de energizare2+ acumularea în trypanosoma brucei
sânge-flux și prociclic Trypomastigotes mitocondriile. Mol. Biochem. Parasitol. 56:251–257
[PubMed] [Google Scholar]
540. Vidakovic MS, Fraczkiewicz G, Germanas JP. 1996. Expresia și caracterizarea
spectroscopică a ferredoxinei hidrogenozomale [2Fe-2S] din protozoare Trichomonas
vaginalis. J. Biol. Chem. 271:14734–14739 [PubMed] [ GoogleScholar]
541. Vidakovic M, et al. 2003. Reactivitatea redusă [2Fe-2S] ferredoxine paralele gazdă
susceptibilitate la nitroimidazoli. Antimicrob. Agenți Chimiotermă. 47:302–308 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
542. Vignais PM, Billoud B. 2007. Apariția, clasificarea și funcția biologică a
hidrogenazelor: o privire de ansamblu. Chem. Rev. 107:4206–4272
[PubMed] [ GoogleScholar]
543. Völkel S, Grieshaber MK. 1992. Mecanisme de toleranță la sulfură în viermele de
arahide, Sipunculus nudus (Sipunculidae) și în lugworm, Arenicola marina (Polychaeta). J.
Comp. Physiol.B 162:469–477 [ GoogleScholar]
544. Voncken FGJ, et al. 2002. Un hidrogenosomal [Fe]-hidrogenază din chytrid anaerob
Neocallimastix sp. L2. Gene 284:103–112 [PubMed] [ GoogleScholar]
545. Voncken F, et al. 2002. Origini multiple ale hidrogenozomilor: dovezi funcționale și
filogenetice de la purtătorul ADP / ATP al chytridului anaerob Neocallimastix sp. Mol.
Microbiol. 44:1441–1454 [PubMed] [ GoogleScholar]
546. Vossbrinck CR, Maddox JV, Friedman S, Debrunner-Vossbrinck BA, Woese CR.
1987. Secvența arn ribosomală sugerează că microsporidia sunt eucariote extrem de
vechi. Natura 326:411–414 [PubMed] [ GoogleScholar]
547. Waldbauer JR, Newman DK, Summons RE. 2011. Biosinteza steroizilor microaerobici
și înregistrarea fosilă moleculară a vieții arheiste. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S.
A. 108:13409–13414 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
548. Walker JD, Geissman JW. 2009. Scala geologică a timpului. Geological Society of
America, Boulder, CO: doi:10.1130/2009.CTS004R2C [ GoogleScholar]
549. Waller RF, et al. 2009. Dovada unui aparat de import de proteine mitocondriale reduse
și modificate în miozorii microsporidieni. Eucariot. Celula 8:19–26 [ ARTICOL
GRATUITPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
550. Wang X, Modak HV, Tabita FR. 1993. Creșterea fotolitoautotrofică și controlul
CO2 fixarea în Rhodobacter sphaeroides și Rhodospirillum rubrum în absența ribulozei
bisfosfat carboxilazei-oxigenază. J. Bacteriol. 175:7109–7114 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
551. Wassmann C, Hellberg A, Tannich E, Bruchhaus I. 1999. Rezistența metronidazolului la
parazitul protozoar Entamoeba histolytica este asociată cu creșterea expresiei suproxidei care

169
conține fier dismutază și peroxiredoxin și scăderea expresiei ferredoxinei și flavin
reductaza. J. Biol. Chem. 274:26051–26056 [PubMed] [ GoogleScholar]
552. Wawrzyniak I, et al. 2008. ADN circular complet în organitele asemănătoare
mitocondriilor din Blastocystis hominis. Int. J. Parasitol. 38:1377–1382
[PubMed] [ GoogleScholar]
553. Whatley JM, John P, Whatley FR. 1979. De la extracelular la intracelular: stabilirea
mitocondriilor și cloroplastelor. Proc. R. Soc. Lond. B 204:165–187
[PubMed] [ GoogleScholar]
554. Williams BA. 2009. Fiziologia unică a interacțiunilor gazdă-parazit în infecțiile cu
microsporidia. Celulă. Microbiol. 11:1551–1560 [PubMed] [ GoogleScholar]
555. Williams BA, Cali A, Takvorian PM, Keeling PJ. 2008. Modele distincte de localizare a
două proteine mitocondriale putative în encefalitozoon microsporidian cuniculi. J. Eukaryot.
Microbiol. 55:131–133 [PubMed] [ GoogleScholar]
556. Williams BA, et al. 2010. O distribuție largă a oxidazei alternative la paraziți
microsporidieni. PLoS Pathog. 6:e1000761 doi:10.1371/journal.ppat.1000761 [PMC articol
gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]
557. Williams BA, Haferkamp I, Keeling PJ. 2008. O proteină purtătoare mitocondrială
specifică ADP/ATP în locustae antonospora microsporidiană. J. Mol. Biol. 375:1249–1257
[PubMed] [ GoogleScholar]
558. Williams BA, Hirt RP, Lucocq JM, Embley TM. 2002. O rămășiță mitocondrială în
microsporidian trachipleistophora hominis. Natura 418:865–869 [PubMed] [ GoogleScholar]
559. Williams SG, Worsham LM, Ernst-Fonberg ML. 1991. Purificarea și caracterizarea
parțială a proteinei purtătoare de acil din soiul Euglena gracilis bacillaris. Protein Expr.
Purif. 2:199–204 [PubMed] [ GoogleScholar]
560. Winkler M, Kuhlgert S, Hippler M, Happe T. 2009. Caracterizarea pasului cheie pentru
evoluția hidrogenului bazat pe lumină în algele verzi. J. Biol. Chem. 284:36620–
36627 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
561. Winkler U, Säftel W, Stabenau H. 2003. Un nou tip de enzimă beta-oxidare
multifuncțională în Euglena. Planta Physiol. 131:753–762 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
562. Woese C, Kandler O, Wheelis ML. 1990. Către un sistem natural de organisme:
propunere pentru domeniile Archaea, Bacterii și Eukarya. Proc. Natl. Acad. Sci. U. S. S.
A. 87:4576–4579 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
563. Wu G, Fiser A, ter Kuile B, Sali A, Müller M. 1999. Evoluția convergentă a
Trichomonas vaginalis lactat dehidrogenază din malat dehidrogenază. Proc. Natl. Acad. Sci.
U. S. S. A. 96:6285–6290 [ articol gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
564. Wu G, Müller M. 2003. Secvențe de fosforilază glicogenă de la protiștii amitocondriat,
Trichomonas vaginalis, Mastigamoeba balamuthi, Entamoeba histolytica și Giardia
intestinalis. J. Eukaryot. Microbiol. 50:366–372 [PubMed] [ GoogleScholar]
565. Wu M, et al. 2004. Filogogenomica parazitului reproducător Wolbachia pipientis wMel:
un genom raționalizat depășit de elementele genetice mobile. PLoS Biol. 2:E69
doi:10.1371/journal.pbio.0020069 [PMC articol gratuit] [PubMed] [ GoogleScholar]

170
565a. Wylezich C, Jürgens K. 2011. Diversitatea protistă în apele suboxice și sulfidice ale
Mării Negre. Mediu. Microbiol. 13:2939–2956 [PubMed] [ GoogleScholar]
566. Yang Q, Ma JY, Sun XY, Cong PY. 2007. Filogeochronologia metazoanilor timpurii:
dovezi combinate din date moleculare și fosile. Geol. J. 42:281–295 [ GoogleScholar]
567. Yang WG, Li E, Kairong T, Stanley SL. 1994. Entamoeba histolytica are un alcool-
dehidrogenază omolog la multifuncțional adhE gena-produs de Escherichia coli. Mol.
Biochem. Parasitol. 64:253–260 [PubMed] [ GoogleScholar]
568. Yarlett N. 1994. Formarea produsului de fermentare, p 129-146 În Mountfort DO, Orpin
CG. (ed), Ciuperci anaerobe: biologie, ecologie și funcție. Marcel Dekker Inc, New York,
NY [Google Scholar]
569. Yarlett N, Hann AC, Lloyd D, Williams A. 1981. Hidrogenozomii din protozoarele
rumen Dasytricha rumegătoare Schuberg. Biochem. J. 200:365–372 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
570. Yarlett N, Orpin CG, Munn EA, Yarlett NC, Greenwood CA. 1986. Hidrogenozomii din
ciuperca rumen Neocallimastix patriciarum. Biochem. J. 236:729–739 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
571. Yarlett N, Martinez MP, Moharrami MA, Tachezy J. 1996. Contribuția căii arginina
dihidrolază la metabolismul energetic de Trichomonas vaginalis. Mol. Biochem.
Parasitol. 78:117–125 [PubMed] [ GoogleScholar]
572. Zebe E. 1976. In vivo-Untersuchungen über den Glucoseabbau bei Arenicola marina. J.
Comp. Physiol. 112:263–272 [ GoogleScholar]
573. Zhou ZM, Takaya N, Shoun H. 2010. Mecanismele metabolice multi-energetice ale
ciupercii Fusarium oxysporum în medii cu conținut scăzut de oxigen. Biosci. Biotehnologie.
Biochem. 74:2431–2437 [PubMed] [ GoogleScholar]
574. Zhou Z, et al. 2002. Fermentarea amoniacului, un nou metabolism anoxic al nitratului de
ciuperci. J. Biol. Chem. 277:1892–1896 [PubMed] [ GoogleScholar]
575. Zhou ZH, McCarthy DB, O'Connor CM, Reed LJ, Stoops JK. 2001. Organizarea
structurală și funcțională remarcabilă a complexelor eucariote piruvat dehidrogenază. Proc.
Natl. Acad. Sci. U. S. S. A. 98:14802–14807 [ articol
gratuitPMC] [PubMed] [ GoogleScholar]
576. Zielinski S, Pörtner HO. 1996. Metabolismul energetic și schimbarea energiei libere
ATP a viermelui intertidal Sipunculus nudus sub o temperatură critică. J. Comp.
Physiol.B 166:492–500 [ GoogleScholar]
577. Zierdt CH. 1986. Mitocondriile fără citocrom ale unui protozoare anaerobe -
Blastocystis hominis. J. Protozool. 33:67–69 [PubMed] [ GoogleScholar]
578. Zwart KB, et al. 1988. Localizarea citochimică a activității hidrogenazei în protozoarele
anaerobe Trichomonas vaginalis, Plagiopyla nasuta și Trimyema compressum. J. Gen.
Microbiol. 134:2165–2170 [ GoogleScholar]

Articole din Microbiologie și Biologie Moleculară Review-uri: MMBR sunt furnizate aici curtoazie

a Societății Americane pentru Microbiologie (ASM)

171
Pentru a lămuri aceste lucruri am apelat la studiile dedicate ontogenezei ca
știința ce explorează procesele prebiotice și protocelulare de care depinde
formarea structurilor primare, necesare alcătuirii biosistemelor, anume
proteinele, acizi nucleici substrat al codului genetic etc.. Jim Baggott, Origini,
povestea științifică a creației, Humanitas, 2018, pp.252-253,. Jim Baggott, într-o
metaanaliză, arată că „biologia complexă decurge în mod necesar din chimia
simplă de pe Pământul primitiv și din energia disponibilă acestor sisteme
chimice, progresul necesitând trei pași: mai întâi identificarea provenienței
energiei necesare fabricării cărămizilor fundamentale ale sistemelor biologice:
aminoacizi, acizi nucleici, glucide, lipide și altele. Apoi, aceste componente
trebuie asamblate în sisteme moleculare complexe capabile de auto replicare,
metabolism și evoluție. În fine, structurile celulare simple trebuie înglobate în
maro sisteme moleculare complexe”. Baggott, p.254 Tot el, identifică lipsa unor
ingrediente importante din această schemă, anume: care sunt contributorii pe
baza cărora, și din a căror activități energetice ia naștere viața din chimia
complexă nevie? El recunoaște că această lacună în înțelegerea proceselor
ontogenetice este uriașă. Mai recunoaște de asemenea că „nici măcar viața nu
știm cu adevărat ce este”. Deși toate ingredientele necesare vieții există pe
Pământ, susținute și de efectele radiative ale activității solare, încă nu ne sunt
clare elementele care le dinamizează și le orientează către această ordonare
caracteristică viului. Dacă din scenariile propuse eliminăm hazardul, miracolul,
sau panspermia, ajungem la concluzia conform căreia viața este o necesitate.
„Necesitatea” apare ca rezultat al faptului că asamblarea ingredientelor chimice
în condițiile acelor perioade, a făcut ca apariția vieții să prezinte o probabilitate
ridicată, aproape o certitudine, arată și biochimistul Christian Rene de Duve. El,
172
a decret că „viața este un imperativ cosmic.” Christian Rene de Duve,
Philosophical Transaction of thr Royal Society A 369 (2011), p. 620. Astăzi, se
admite că structurile celulare și sistemele biochimice acționează pentru
obținerea energiei necesară susținerii metabolismului, creșterii și replicării,
pornindu-se de la un set de mecanisme bio moleculare implicate în captarea,
transferul și stocarea energiei. Așa cum am pomenit deja, participarea
permanentă și ubicuă a energiei la menținerea vieții este obligatorie, dar trebuie
să recunoaștem că lacuna, la care am făcut referire mai sus, provine din faptul,
admis de biologie, conform căruia ergogeneza ar fi limitată la oxidarea
carbonului și hidrogenului, plus participarea contingentului enzimatic, dar care,
așa cum am arătat în cuprinsul capitolelor II și III, aceste mijloace energetice nu
sunt suficiente. De curând s-au publicat și puncte de vedere noi care susțin că
„Nevoile energetice ale organismelor vii sunt dependente de glucoză
„combustibilul” ars în cuptoarele mitocondriale din celulele noastre. Sayer Ji,
despre care David Perlmutter, MD, autorul cel mai bine vândut al cărții Grain
Brain and Brain Wash, spune că în cartea acestuia „Regenerarea”, autorul
folosește argumentele științelor de vârf, puternice și profund validate”, pentru a
arăta cum putem schimba ADN-ul nostru, a ne întări reziliența și a inversa
ceasul biologic al degenerării organismelor noastre,

Sayer Ji, consideră că restrângerea ergogenezei doar la „conținutul caloric

alimentar este un concept învechit și fundamental inexact”. Caloriile sunt pur și
simplu „măsura a cantității de căldură degajată prin oxidarea alimentelor, o
unitate de măsură grosieră având în vedere complexitatea și eleganța
metabolismului. Și, mai departe, el mai arată că, pe lângă mecanismele de
transfer a energiei bazate pe ATP, biosistemle sunt capabile să exploateze
energie „liberă” direct de la soare printr-o varietate de mijloace, inclusiv
procese mediate de apă, melanină și clorofilă. Fără îndoială, există multe alte
modalități de generare a energiei încă ne descoperite, consider el, și chiar dacă
exemplele de mai sus pot părea o „abatere îndrăzneață de la teoriile
convenționale ale bioenergeticii celulare ele încă nu sunt suficient de radicale
pentru a explica ceea ce se întâmplă cu adevărat” în lumea vie.

Corpul poate accesa surse de energie direct și nelimitat, fapt ce poate explica, în
sfârşit, cazul oamenilor care trăiesc fără alimente sau apă lungi perioade de
timp. Experimentele recente dezvăluie că, în ciuda presupunerilor conform
cărora citosolul are zero câmpuri electrice, de fapt prezintă o rezistență electrică
de până la 15 milioane de volți pe metru.48 (pentru comparație, înalta tensiune
în liniile electrice funcționează de obicei la 155.000 până la 765.000 de volți pe
metru. Și mai uluitor este faptul că membrana interioară a unui singur
mitocondriu are o rezistență a câmpului electric de 30 de milioane de volți, 49
care este comparabilă cu câmpul electric generat de corona solară, sau a unui
fulger. Aspectele acestea nu sunt simple curiozități, ci stări de lucruri care abia

173
în ultimul timp au început să fie studiate. Cum pot fi explicate aceste valori
uimitoare? Autorii acestor studii avansează opinia că doar fizica cuantică ar
putea explica aceste procese, model cu care noi am operat încă din anii 60. În
acest sens, celulele sunt adevărate centre de calcul ale organismului, care
servesc funcţiile acestora: producerea hormonilor, elementelor structurale
necesare diverselor organite și funcţii, care au nevoie de energie în cantităţi
deloc mici și mai presus de toate, fără întrerupere. Din acest motiv asigurarea
unui regim de alimentare urgentă și fiabilă trebuie să fie disponibil permanent
fără a fi grevate de o tranziţie notabilă. Astfel, orice element care indică o „pană
de current”, trebuie să declanșeze activarea altor surse de energie, încât să nu fie
oprită funcţionarea și nici să nu afecteze disponibilitatea sistemului. Pentru
aceste motive celulele își construiesc, în paralel, propria lor microreţea electrică:
mitocondriile, care intră în funcţiune de îndată ce are loc o „pană de curent”, ca
urmare a scăderii a fluxului de neutroni solari. Reducerea insolației se știe că
este de rău augur în privinţa bunei funcționări a materiei vii.

Sayer Ji este fondatorul GreenMedInfo, cea mai mare bază de date de sănătate
naturală cu acces deschis din lume. El este, de asemenea, recenzent la Jurnalul
Internațional de Nutriție Umană și Medicină Funcțională, co-fondator și CEO
al Systome Biomed, membru al consiliului de administrație al Federației
Naționale de Sănătate și membru al comitetului de conducere al Fundației
Global Non-GMO. --

Într-o celulă timpul de ne funcţionare maxim nu poate depăși nici măcar 20-25
de secunde pe zi, iar un astfel de accident, atunci când se întâmplă, nu ar trebui
să greveze complexitatea și costurile refacerii reţelelor de-a lungul cărora se
propagă fluxurilor de masă și energie. Aptitudinile care servesc managementul
celular trebuie să fie potrivite diferitelor opţiuni de alimentare cu energie,
inclusiv un backup complet, eficient din punct de vedere al costurilor,
sistemelor de detectare, arderilor și aprovizionării cu nutrimente și alte
substanțe, un model de program de menținere a securității continue a activității
metabolice pe mai multe niveluri și alte modalități de management al securităţii
informaţiilor, care sunt conservate în ADN.

174
Corpurile noastre pot accesa, acumula și pune la muncă cantități imense de
energie liberă sau energie care nu trebuie extrasă din substanțe, cum ar fi
alimentele. Dar de unde provine această energie imensă? Pentru a răspunde la
această întrebare, va trebui să explorăm unele dintre cele mai fundamentale
descoperiri ale fizicii cuantice întrucât toate moleculele corpului nostru sunt
compuse din atomi, a căror structură fundamentală se află la nivel sub-atomic,
cel al acțiunii cuantice, ceea ce înseamnă că înțelegerea fiziologiei umane și
bioenergetica celulară necesită cel puțin cunoașterea de bază a noii fizici, de
exemplu existența energiei din vidul cuantic. Un exemplu concret de sistem
biologic care valorifică energia vidului cuantic poate fi studiat la șopârla gecko
care se deplasează pe pereți, poate atârna de tavan și pe suprafețe netede precum
sticla, sfidând aparent legile de bază ale gravitației. În fizica cuantică, există un
fenomen cunoscut sub numele de efectul Casimir.50 Prin plasarea a două plăci
metalice neîncărcate extrem de apropiate între ele (la câțiva micrometri una de
cealaltă), fără prezența vreo unui câmp electromagnetic extern, energia vidului
cuantic atrage plăcile grație câmpurilor electromagnetice cu unde scurte ale
spaţiului vid. Întrucât lungimile de undă mari nu sunt compatibile cu distanța
dintre plăci, înseamnă că împingerea plăcilor din exterior spre interior, se
efectuează pe seama frecvențelor ultrascurte, ceea ce dovedește că vidul este
plin de energie „reală”, deci poate afecta obiectele din „spațiul real”.
Gecko au în structura tegumentelor membrelor pliuri extrem de mici, de tipul
Casimir, sub forma a milioane de creste cutanate microscopice. Când sunt
aplicate pe o suprafață plană, acestea profită de efectul Casimir pentru a
menține gecko-ului lipit de perete. Deși există și alți factori care contribuie, cum
ar fi efectele electrostatice, se crede că efectul Casimir este cauza principală.
Acest fenomen este o dovadă a faptului biosistemele dețin mijloace potrivite
evitării consumurilor mari de energie și favorizarea menținerii unei entropii
reduse. Folosind principiile de inginerie ale biomimetismului, cercetătorii de la
Stanford au valorificat efectul Casimir pentru a crea un costum „Spider-Man”

175
care permite oamenilor să se cațere pe clădiri.51 „Mănușile gecko” ale
costumului sunt capabile să asigure o legătură puternică cu suprafețele netede.
52

Dar, mai există și alte modalități favorabile creării abilităților de consumuri

mari de energie.
Mecanică cuantică, la nivelul biosistemelor, este o dovadă că și cele mai mici
avantaje au consecințe vitale și că acestea nu ar rata niciun prânz cuantic gratuit.
Într-adevăr, efectul Casimir și alte procese de valorificare a energiei punctului
zero operează mai ales la nivelul celor mai fundamentale subunități biologice.
De exemplu, alimentarea reacțiilor din citosol cu energie electrică face posibilă
desfășurarea acestor procese fără emisii de CO2. Fluxurile de electroni pot
proveni din mediul extern practic fără nici un fel de consumuri și acestea pot
circula de-a lungul rețelelor citosolice (fibre proteomoce) aproape instantaneu.
O altă sursă de energie bioelectrică cvasi gratuită provine din reacțiile de fisiune
nucleară a azotului, care grație perfecționării generaţie după generație a reţelelor
macromoleculare, pot contribui la echilibrarea sarcinii în reţeaua electrică,
deoarece poate stoca energie sub formă de căldură și se poate adapta flexibil la
alimentarea cu energie electrică. Când există electricitate procesul acționează ca
o „pompă de căldură” alimentând rezervoarele termice, iar când intensitatea
curentului electric scade, energia termică este convertită în energie electrică
asigurând, pentru anumite perioade de timp, procesele chimice, astfel încât
biosistemul să nu înregistreze daune homeostazice. Organismele vii trebuie să
fie dotate cu mijloace de economisire a energiei folosind datele de operare pe
care ni le oferă un sistem dat, adică parametrii relevanţi, cum ar fi temperatura,
timpul, viteza, consumul de energie, care determină ce acţiuni trebuie efectuate
într-o anumită stare a sistemului. Matematicienii numesc acest lucru „găsirea
funcţiilor pe baza datelor”, iar programatorii o numesc „regresie simbolică“,
ceea ce este o provocare uriașă. În general, regresia simbolică cu date arbitrare

176
este o problemă de programare dificilă , adică o problemă care este atât de
complexă din punct de vedere computaţional încât chiar și cele mai puternice
sisteme nu pot găsi soluţii într-un timp acceptabil. În cercetarea avansată s-a
reușit o simplificare pe baza cercetărilor lui Max Tegmark. El a observat că
relaţiile matematice ale cantităţilor fizice reciproc dependente sunt tipice și
adesea destul de simple, – o caracteristică tipică sunt simetriile sau polinoamele
de grad mic. Feynman, folosește această proprietate căutând în mod specific
aceste caracteristici tipice. Tegmark a extras toate formulele prezentate în
lucrarea de fizică standard a lui Richard Feynman „The Feynman Lectures on
Physics" din datele de stare ale sistemelor și din variabilele fizice care
interacţionează între ele. Cercetătorii caută să găsească mai întâi aceste reguli
pentru orice mașină sau sistem. În condițiile unui organism viu, așa cum a arătat
Rovelli, aspectul termodinamic este foarte important deoarece de acesta depinde
producerea și menținerea ordinii în biosisteme. În opinia lui energia de care
depinde supraviețuirea trebuie să conțină cât mai puțină entropie și mai ales ca
această să trebuiască să crească. Între altele, pentru menținerea acestei condiții
viteza cu care se derulează procesele în sistem trebuie să fie cât mai constantă
posibil – adică fără accelerare sau decelerare puternică. Întrucât performanțele
oricărui sistem depind de controlul componentelor astfel încât să se extragă cât
mai puţină energie și, în același timp, și consumurile de vârf să fie cât mai mici,
soluția organismelor la aceste probleme este reprezentată de proteina mTOR
care se comportă ca un controler capabil să minimizeze sarcinile maximale.
Aceasta este o problemă complexă, deoarece nivelul optim depinde de cantităţi
incerte, cum ar fi cu câtă putere va alimenta sistemul radiativ neutronic
biosistemul în următoarele intervale nictemerale sau sezoniere de timp, dar și
cât de mare pot fi cererile în aceste perioade. Deoarece elementele celulare pot
resimți valorile unora dintre variabile cu ajutorul mTOR găsim că este posibil
ca acesta să fie sistemul perfect de comandă pentru reţelele endocelulare.
Rezultatele cercetărilor de la Princeton arată că acest model biomimetic poate fi

177
utilizat pentru micro-reţele cu rezultate bune. Evaluarea variabilelor unui sistem
în tehnica actuală este încă tributară mijloacelor de evaluare a valorilor
variabilelor sistemelor industriale etc. În ce privește lumea vie se pare că
lucrurile stau mult mai bine. Astfel, s-a construit și utilizat deja un „voltmetru
fotonic” universal, fără fir, nanodimensional, autonom și care prezintă imaginea
completă în câmp E a unei celule vii. Noile nanoparticule sensibile la tensiune
sunt capabile să detecteze fluctuațiile câmpurilor E în întreaga celulă, inclusiv a
regiunile nonmembranare. Utilizarea acestor particule deschide potențialul
pentru determinarea, cu rezoluție spațială și temporală tridimensională, a
urmelor biologice rezultate din modularea câmpurilor E, nemăsurabile până
acum, care se extind în citosol și în alte regiuni ale celulei. Acești noi
nanosenzori sporesc foarte mult potențialul de integrare a măsurătorilor în timp
real ale câmpurilor E intracelulare/extracelulare cu investigații ale proceselor
celulare dependente de tensiune ale membranelor polarizate. O astfel de
imagistică a câmpurilor E ale întregii celule poate fi acum integrată cu
imagistica chimică și fizică a celulei vii, rezultând imagini reale, inclusiv ale
stărilor fizice (spațiu, câmpuri, temperatură, vâscozitate) și chimice (ioni,
molecule, radicali) dimensiuni. În plus, aceste prime „voltmetre
nanodimensionate” deschid, de asemenea, calea pentru profilarea câmpului E.
Katherine M. Tyner, Raoul Kopelman, and Martin A. Philbert, “Nanosized
Voltmeter” Enables Cellular-Wide Electric Field Mapping, Biophys J. 2007 Aug
15; 93(4): 1163–1174, 2007 May 18. doi: 10.1529/biophysj.106.092452
Energie biologică de punct zero
Dintre toate domeniile de explorare de la interfața dintre fizica cuantică și
biologie, cea mai relevantă pentru capacitatea corpului nostru de a se susține și
de a se regenera chiar și atunci când se confruntă cu forțe incredibile ale
adversității și penuriei persistă nevoia înțelegerii: de unde își obține corpul
energia?

178
Se crede că procesele de recoltare a energiei din punctul zero de către corpul
uman sunt concentrate acolo unde gândirea convențională se așteaptă ca acestea
să se afle, adică în mitocondriile celulelor noastre. Motivul principal pentru care
eucariotele (plante, ciuperci, animale) sunt atât de complexe comparativ cu
organismele unicelulare se datorează bioenergeticii excepționale oferită de
evenimentul endosimbiotic estimat a fi avut loc acum aproximativ 1,8 miliarde
de ani, datorită căruia s-au format mitocondriile. Deoarece sinteza proteinelor
folosește aproximativ 75% din energia celulei, iar mitocondriile oferă
eucariotelor de 200.000 de ori mai multă energie decât o celulă procariotă, ele
sunt capabile să susțină un genom de 200.000 de ori mai mare. Acest lucru le-a
oferit eucariotelor imensa lor diversitate evolutivă și complexitate relativă față
de procariotele mai simple.
Potrivit lui Douglas Wallace, Ph.D., unul dintre cei mai
importanți cercetători ai lumii în biologia mitocondriilor,
fiecare mitocondrie stochează energie într-un câmp electric cu 180 de milivolți
de energie potențială. Există 1017 mitocondrii în corpul tău (100 de cvadrilioane)
.54 Luate împreună, ceea ce însumează aproximativ energia potențială a unui
fulger stocată în fiecare corp uman!
Un exemplu concret al unui sistem biologic care valorifică energia din vidul
cuantic poate fi găsit în șopârlă gecko cu perete, care poate atârna de tavane și
de a scala suprafețe netede precum sticla, aparent îndridice de bazne
îndridicezneție.

Din păcate adesea biologia sare peste etape și ne asigură că energizarea

substratelor necesară producerii materiei vii este justificată de captarea energiei
solare prin fotosinteză, dar și acest aspect este problematic deoarece captarea
luminii este condiționată de prezența unui compus proteic numit centru
fotoactiv, o variantă a clorofilei. Există două mecanisme fotosintetice,

179
Fotosistemul I, care fixează carbonul și Fotosistemul II care absoarbe lumina,
captează electroni și stochează energia. Acest tip de energie numită anoxigenică
nu produce oxigen, dar primele organisme fotosintetizante folosesc unul sau
altul din cele două sisteme, ele fiind legate de medii care oferă surse de
hidrogen și electroni, cum ar fi hidrogenul sulfurat. Aflăm de la Jim Baggott
pp. 296-297, că și lui, i se pare ciudată explicația, pentru că protobacteriile, de
fapt, au acces la un fond de lumină-energie, fiind înconjurate de apă care
conține din belșug atomi de hidrogen, apa fiind un donor ideal de electroni. Din
păcate, captarea hidrogenului și a electronilor din apă are un cost energetic prea
mare. Cercetările arată mai departe că fotosistemele fotoactive utilizate la
fotosinteza anoxigenică nu pot produce individual suficientă energie pentru a
desprinde hidrogenul și electronii din apă. Biochimistul John Allen, de la
University College London, propune ca soluție cuplarea în serie a celor două
sisteme fotosintetizatoare care ar putea lucra alternativ, după condițiile impuse
de mediu. John F Allen, Translating photosynthesis, Nature Plants 4(4), 2018,
44.65 Conform acestui mecanism compozit, două molecule de apă se leagă de o
enzimă alcătuită dintr-un nucleu cu patru atomi de mangan și o unitate de oxid
de calciu înconjurată de proteine, care după alt autor, Russell, a fost „probabil”
împrumutată de la fragmente de minerale cum ar fi rancieitul (CaMn 4O2)
American Mineralogist (1991) 76: 1426-1430, numit „complexul generator de
oxigen” care se află la capătul expus al unei structuri proteice mari conținând
clorofila, ce absoarbe predominant lumina albastră și cea roșie (reflectând
verdele), cu un maxim de absorbție pe la 680 nanometri. Michael Russell,
Origins of Life: How Life Began. Abiogenesis, Astrobiology, ISBN-13: 978-
0974975528. Urmează o descriere pe mai multe pagini a mecanismelor
complicate care, într-un final duc la formarea moleculelor de ATP. În ceea ce ne
privește nu suntem de loc convinși că aceste mecanisme sunt fezabile în
realitate. În primul rând: pentru ca această cascadă de transport a hidrogenului și
electronilor să poată funcționa, este obligatorie existența prealabilă a unor

180
structuri extrem de complexe formate din macromolecule. Apoi, este
problematică prezența simultană a agregatelor atomice și moleculare în cauză,
deoarece s-au format în perioade diferite de evoluție ale Terrei, ori în aceste
modele vedem că toate acestea coexistă, sărind etapele. Nu mai insistăm
deoarece chiar Baggott conchide că „Nu contează că hidrogenul folosit la
fixarea carbonului nu este cel eliberat din moleculele de apă, doar rezultatul
contează”. Noi considerăm dimpotrivă, că o proveniență posibilă și sigură a
hidrogenului este obligatorie, cu atât mai mult cu cât contribuția acestui
hidrogen la sinteza moleculară, mai ales încă din fazele prebiotice, este
necesară. În plus, condițiile necesare derulării evoluției materiei de la conținutul
său sub nuclear la materia vie s-au manifestat din plin pe parcursul constituirii
sistemului solar. Este evident că odată cu apariția atomilor necesari formării
moleculelor organice sinteza și dinamica lor a fost susținută de fluxul radiațiilor
solare. În primele faze aceste reacții au dat naștere materiei anorganice,
hidrogen, oxigen, bioxid de carbon, hidrocarburi etc., apoi, grație participării
azotului au putut lua naștere și componentele cu proprietăți catalitice prin
formarea proteinelor cu potențial enzimatic etc. Abia după o astfel de progresie
devine posibilă și constituirea complicatelor biomacromolecule și apoi a
organitelor celulare și ADN-ului procariotic, invocate de biologie. De aceea,
hidrogenul necesar, conform modelului propus de noi, se află în proximitatea
substratelor sub forma protonilor și carbonului, rezultați din fisiunea azotului
molecular sub acțiunea neutronilor emiși de soare. De notat că toate acestea se
pot produce chiar de la primele molecule apărute în condiții de abioză.
Fotosinteza oxigenică apare ulterior, mult după formarea marilor complexe
macromoleculare care într-un târziu au putut deveni apte să participe la
obținerea atomilor de hidrogen din apă în scopuri biologice, moment cu
semnificație unică în istoria evolutivă a vieții pe Pământ. Baggott, pp. 298-299.
În căutările noastre am identificat însă, un aspect deosebit de surprinzător legat
de prezența hidrogenului atât de necesar metabolismului și în ontogeneză.

181
Keiko Tsuji, Tatsuhiko Yagi de la Departamentul de Chimie, al Universității
Shizuoka, din Japonia, au descoperit că pe o cultură de Desulfovibrio vulgaris,
Miyazaki, a avut loc o creștere explozivă a cantității de H2 care a durat câteva
ore, perioadă în care dezvoltarea culturii a fost însoțită și de producția H2S.
Autorii s-au întrebat cu privire la mecanismul și semnificația producerii
explozive a hidrogenului și electronilor deoarece, la producerea acestui fenomen
nu poate fi invocată participarea dehidrogenazei. Este cunoscut că D. vulgaris
fixează N2, (Sisler și ZoBelt, 1951; Le Gall și colab., 1959; Riederer-Henderson
și Wilson, 1970; Postgate, 1970, citați de autorii japonezi), deoarece acest
microorganism este echipat cu un sistem enzimatic azotazic adecvat. Din acest
motiv s-a presupus că producerea explozivă inițială a H 2 s-ar justifica de o
reacție colaterală dependentă de ATP-azotază, dar nici acest lucru nu explică
motivul pentru care în cultură există totuși o cantitate prea mare de electroni
însoțiți de ATP neconsumat după cum este de așteptat. În mediile care conțin
cantități abundente de azot fixat, de exemplu în peptonă și drojdie, activitatea
ATP-azică este reprimată de azotaze. (Postgate, 1970, citat de autori). Prin
urmare, este puțin probabil ca explozia H 2 inițială să fi fost catalizată de o
reacție colaterală cu implicarea ATP. Deoarece hidrogenaza și azotaza sunt
cunoscute ca singurele enzime responsabile pentru producția biologică de H 2
autorii postulează că este foarte probabil ca un nou tip de hidrogenază să
inițieze această manifestare radicală. Keiko Tsuji, Tatsuhiko Yagi, Significance
of Hydrogen Burst from Growing Cultures of Desulfovibrio vulgaris, Miyazaki,
and the Role of Hydrogenase and Cytochrome c3 in Energy Production System,
Arch. Microbiol. 125, 35 42 (1980). Pentru tema noastră aceste rezultate sunt
deosebit de semnificative. Eliminând, ca și autorii mai sus citați, posibilele
explicații de natură catalitică dependente de prezența proteinelor, având în
vedere abundența azotului din preparatul studiat și prezența marii cantități de
electroni și ATP în masa reactivilor, deoarece acestea din urmă nu au fost
consumate cu prilejul reacțiilor, postulăm drept cauză a creșterii impresionante

182
a cantității de protoni ca fiind ocazionată de reacțiile de fisiune atomică în lanț a
azotului. Este drept că acest eveniment se petrece într-un mediu biologic
complex, evoluat, dar aspectul cel mai important este că autorii au pus în
evidență un comportament care nu poate fi justificat de reacții chimice, fie chiar
și enzimatice, situație în care singura alternativă rămâne aceea că în mediul
biogen se pot petrece reacții de fisiune, aspect considerat, până nu de mult, ca
improbabil. Corolarul este că s-a obținut o primă dovadă (din câte știm noi)
conform căreia auto-ergogeneza, în speță producerea de energie prin fisiunea
unuia dintre atomii care formează un substrat organic este o realitate. Se pune
întrebarea, cum ar fi apărut neutronii în dispozitivele folosite de cercetători?
Dar, deși întrebarea este justificată, pe noi , pentru moment, ne preocupă doar
faptul că bioenergia se poate obține și fără reacții chimice. Putem folosi în
suplimentarea poziției noastre și argumentele aduse de profesorul Arnold
DeLoof. Este foarte logic, afirmă acesta, să formulăm mai întâi o definiție
lipsită de ambiguitate a Vieții, înainte de a ne angaja în analizarea parametrilor
instrumentali ai schimbării sale evolutive. Cu toate acestea, aproape toată lumea
presupune că prinderea esenței Vieții într-o singură propoziție care enumeră în
mod coerent toate proprietățile materiei vii este imposibilă. Cu toate acestea, o
definiție plauzibilă, dar încă subestimată, care îndeplinește toate criteriile
esențiale, conform unor filozofi ai științei, există deja de două decenii. Se
pornește de la observația că toată materia vie este organizată invariabil în
compartimentele emițător-receptor care gestionează fără încetare informații
(comunică), rezolvând astfel probleme, în cea mai mare parte, în mod automat.
Să citim, propune el, verbul „Viață”(L), ca activitate, aceasta nu înseamnă
altceva decât suma totală a tuturor actelor de comunicare executate, la
momentul t, la toate nivelurile de organizare compartimentală: L = ∑C.
Întrebarea cheie din teoria evolutivă devine: „Cum se poate schimba activitatea
de semnalizare folosind atât mecanisme neo-darwiniene, cât și mecanice non-
genetice lamarckiene?” La nivel celular, orice act de comunicare este un act de

183
rezolvare a problemelor. Prin urmare, se poate deduce logic că nu Selecția
naturală în sine, ci activitatea de comunicare / rezolvare a problemelor care
precede selecția este forța motrice universală a evoluției care, căutând să explice
„ce este viața”, a scos în evidență caracterul de fond al proceselor de auto-
ergogeneză. Din perspectiva legilor comunicării și a transferului de informații
se poate înțelege de ce „viața” este mai mult decât o simplă parte a chimiei și
fizicii. Informația în sine nu deține mijloace pentru a produce forță sau energie.
Se înțelege ușor: piatra de temelie a vieții este comunicarea, iar o entitate vie
este moartă atunci când își pierde ireversibil capacitatea de a comunica. Întrucât
„moartea” este sfârșitul ireversibil al „vieții” (comunicării), rezultă că un
compartiment (subsistem) al unui biosistem începe să moară doar atunci când
pierde capacitatea de a comunica. Viața (L) ca activitate (comunicare) a
compartimentului este suma totală S a actelor de comunicare (C) efectuate de
acest compartiment (cu nivelurile sale diferite de organizare, de la 1 la J) în
momentul t. Aceasta poate fi exprimată matematic ca:
J
L (S, t) = L C (S, t).
1
Prin urmare, „Viața” nu poate să se manifeste înaintea apariției unui biosistem
oricât de primitiv, dar care să dispună totodată și de posibilitatea de a-și
produce sieși energia care asigură transferurile de informație, adică ceea ce
semnifică activitatea de comunicare. În cazul celulelor comunicarea este
susținută pe baza realizării unor diferențe de potențial care se manifestă la
nivelul membranei plasmatice. DeLoof arată că energia necesară acestui proces
este de natură electrică și că sursa trebuie să fie localizată în interiorul celulei,
să fie aptă a furniza energia necesară producerii și menținerii acestui gradient
fizico-chimic trans-membranar pe baza fluxurilor ionice asigurate de sodiu,
potasiu, calciu, protoni și electroni. Această combinație de sarcini electrice care
formează gradientul chimic (este, prin definiție, o linie termodinamică) care

184
menține sistemul în starea departe de echilibru, conform studiilor lui Prigogine
et al., vezi citatul de mai sus. DeLoof precizează că formarea gradientului este
un eveniment crucial în caracterizarea vieții, dar care este adesea neglijat în
multe domenii ale biologiei, deși este forța principală pentru auto-selecție și
evoluție. Comunicarea nu este doar esența „vieții”, în același timp ea este o
forță motrice majoră a propriei sale evoluții.
Mai precis, gradientul înseamnă ordine, deci pe baza ordonării prealabile a
materiei obiectele astfel obținute fiind supuse tensiunile, pot începe să
interacționeze, se petrece comunicarea.
Autorul insistă să precizeze în acest sens că celula vie nu este doar un agregat
sofisticat, ci mult mai mult, este în același timp o adevărată centrală electrică
auto generatoare, anularea gradientului electric fiind echivalentul morții. Astfel
ne-am apropiat și mai mult de aspectul pe care îl considerăm cel mai important
în poziția lui DeLoof și anume că, edificarea, începând de la cele mai simple
componente ale materiei vii, apare, evoluează și se desăvârșește simetric și
simultan cu capacitatea de a evolua și subzista pe baza producției energiei din
propriile structuri. Arnold De Loof, Jozef J.M. Vanden Broeck,
Communication: the key to defining "Life", "Death" and the Force driving
Evolution. "Organic chemistry-based" versus "Artificial" Life, Belgian Journal
of Zoology, 1995, 125(1):5-28.
Se simte puterea de restrângere gradelor de libertate pe care o impune această
situație, anume aceea ca însăși substanța protoplasmatică vie să prezinte
simultan aspecte atât de masă cât și de energie, sau poate că mai bine spus, că
posibilitatea unui conglomerat de elemente proteinice de a fi viu, sau a deveni o
entitate vie, constă în abilitatea de a funcționa atât ca structură ordonată, cât și
în situația de a-și folosi propriile componente, atunci când acest fapt este
posibil, ca producătoare de energie. Procurarea energiei prin mijloace proprii nu
poate fi asigurată nici cum mai potrivit comandamentului altfel decât prin
abilitatea de transformare a unui element, parte dintr-o structură, în sursă de

185
energie, și invers, conform bine cunoscutei relații E= mc2, ceea ce justifică
odată mai mult realismul ipotezei propuse de noi.
În cercetarea noastră am identificat un aspect interesant și anume acela că,
înainte de edificarea complexei uzine energetice mitocondriale, a fost necesară
formarea unei serii de componente care au necesitat importante cheltuieli
energetice indispensabile acestor procese. Am văzut mai sus cum DeLoof a
elaborat o serie de judecăți și a adus o sumedenie de probe conform cărora pe
baza proprietăților auto ergogene și a faptului de a comunica sistemele pot
deveni vietăți. Adică viața se înființează și se impune ca atare prin ea însăși. De
Duve tranșează și mai drastic: „…viața, în condițiile Terrei este o necesitate, o
consecință a modului în care se manifestă procesele în univers”. În fine, aceste
lucruri se răsfrâng și în filozofie. Preocuparea noastră în acest domeniu nu este
gratuită, între altele, deoarece, trecând peste chestiunile de natură biologică,
biochimică și biofizică, și datorită faptului că soluția auto ergogenă ne
orientează către aspecte implicate în unele dintre cele mai importante lucruri
care privesc nu numai ontogenia, ci însăși viața ca expresie supremă a fiind-
ului, atât în sens generic cât și existențial.

186