Politica concurenţei în U.E.

 una dintre primele politici comune

adoptate de C.E.E. cu rol important în
crearea şi consolidarea pieţei comune.
 procesul de dezvoltare şi modernizare a
legislaţiei şi a politicii concurenţei a
înregistrat o dinamică deosebită în anii ’90 în
contextul desăvârşirii Pieţei Unice şi a
progresului în realizarea Uniunii Economice
şi Monetare, al pregătirii lărgirii Comunităţii
spre estul Europei dar şi al globalizării
pieţelor.
Motivaţii aflate la baza dezvoltării şi
aplicării politicii concurenţei:

 generale – ţin de sistemul economiei

de piaţă;
– alocarea adecvată a resurselor,
– creşterea posibilităţilor de alegere ale
consumatorilor, etc.
 specifice – rolul şi importanţa
acestei politici în cadrul sistemului
constituţional economic al CEE.
Principalele domenii vizate de prevederile
stipulate în Tratatul C.E.E. sunt:

 înlăturarea barierelor din comerţ

 supravegherea concentrărilor economice
– fuziuni, achiziţii, etc.
 controlul monopolurilor de stat cu
caracter comercial, al întreprinderilor
publice şi private cărora le-au fost
acordate drepturi speciale sau exclusive
 regimul ajutoarelor de stat acordate
pentru protejarea industriei faţă de
concurenţa în creştere
Procesul de dezvoltare şi modernizare a politicii
concurenţei a fost stimulat de necesitatea de a
realiza 2 obiective majore:
 existenţa unor pieţe concurenţiale

 funcţionarea optimă a pieţei interne a UE –

condiţie fundamentală pentru competitivitatea
economiei europene.
Direcţii de acţiune ale politicii de protecţie a concurenţei:

 interzicerea acordurilor şi a practicilor concertate ce

au ca efect împiedicarea, restrângerea sau
distorsionarea concurenţei (controlul cartelurilor care
fixează preţurile sau împart piaţa are o vechime mare
în SUA şi în unele ţări vest-europene)
 prevenirea şi interzicerea abuzului de poziţie
dominantă pe piaţă
 controlul concentrărilor economice
 eliminarea distorsiunilor provocate pe piaţa comună
de unele ajutoare de stat şi de drepturile exclusive
sau speciale ale companiilor/monopolurilor de stat
sau private
 menţinerea competitivităţii firmelor din UE, pe piaţa
internă şi pe cea internaţională
Instrumentele legislative sunt reprezentate
de:
 legislaţia primară, cu caracter obligatoriu –
prevederile Tratatului CE
 legislaţia secundară – regulamente,
directive – iniţiată de Comisia europeană,
adoptată de Consiliul de Miniştri şi
Parlamentul European
 legislaţia adoptată de comisie –
comunicări, notificări, opinii, decizii, Cărţi
Albe, Cărţi Verzi.
 Instrumentele administrative – constituite
de procedurile sau investigaţiile realizate
de Comisie, declanşate în urma unor
notificări, reclamaţii, sesizări ale unor
persoane juridice sau fizice
 Instrumentele juridice – utilizate, de regulă,
de CEJ, care ia decizii în privinţa cazurilor
investigate, stabileşte principii orientative
şi creează jurisprudenţă
 Instrumentele instituţionale – un rol
important are Directoratul General al
Concurenţei care colaborează cu alte
directorate generale responsabile cu
politicile sectoriale.
Implicaţii majore ale aplicării
politicii concurenţei la nivel
comunitar
 stimularea competitivităţii şi
creşterii economice în Europa.
 stimulează inovaţia
 creşterea productivităţii, astfel încât
firmele pot să-şi sporească eficienţa
şi să fie mai bine pregătite pentru a
concura atât pe piaţa internă cât şi
pe cea internaţională.
Politica firmei şi politica concurenţei sunt
elaborate şi implementate în strînsă
legătură.

Politica firmei - accent pe necesitatea de a

stimula procesul de inovare, de a sprijini
creşterea potenţialului de cercetare şi
dezvoltare al IMM-urilor.

Din perspectiva concurenţei, anumite

acorduri de cooperare pot să implice un
comportament anticoncurenţial, cum este
împiedicarea intrării pe piaţă sau blocarea
capacităţii de inovare a firmelor rivale.
Menţinerea unui mediu concurenţial normal
nu asigură doar funcţionarea optimă a
pieţei unice şi competitivitatea industriei
europene, ci creează, de asemenea,
beneficii pentru consumatori, şi acesta
este scopul final pentru care acţionează
autorităţile în domeniul concurenţei.
Pentru a îmbunătăţi comunicarea cu cetăţenii din UE şi
cu asociaţiile consumatorilor, Comisia Europeană a
propus o triplă abordare:

 explicarea deciziilor şi măsurilor în cadrul politicii

concurenţei în privinţa avantajelor pentru cetăţeni

 tratarea consumatorilor nu doar ca beneficiari, ci şi ca

promotori ai politicii concurenţei,

 organizarea de diverse întruniri cu reprezentanţii

consumatorilor sau de conferinţe pe tema concurenţei
în ţările membre, cu participarea asociaţiilor
consumatorilor, producătorilor, comercianţilor,
autorităţilor naţionale în domeniul concurenţei.
Cadrul legal-instituţional al mediului concurenţial

Legislaţia UE privind concurenţa include patru domenii care constituie şi cele

patru direcţii de acţiune ale politicii concurenţei la nivel comunitar:
 Reglementările antitrust care interzic acordurile anticoncurenţiale, practicile
concertate şi abuzul de poziţie dominantă
 Regulamentul fuziunilor – se referă la controlul operaţiunilor de concentrare
economică, în scopul prevenirii creării sau întăririi poziţiilor dominante
 Reglementările privind liberalizarea unor sectoare economice în care unele
întreprinderi beneficiază de drepturi exclusive şi speciale acordate de stat,
prin care este exclusă sau limitată concurenţa
 Reglementările referitoare la controlul ajutoarelor de stat
Componentele politicii concurenţei

Sunt considerate incompatibile cu piaţa comună

acordurile care:
 Fixează direct sau indirect preţul de cumpărare sau
de vânzare sau orice alte condiţii de comercializare
 Limitează sau controlează producţia, pieţele,
dezvoltarea tehnică sau investiţiile
 Divizează pieţele sau sursele de aprovizionare
 Aplică condiţii diferite la tranzacţii similare
efectuate cu anumiţi parteneri comerciali, cărora le
creează astfel un dezavantaj competitiv
 Stabilesc condiţii suplimentare care trebuie să fie
acceptate de către părţi, condiţii care, potrivit
naturii lor sau conform practicii comerciale, nu au
nici o legătură cu obiectul unor asemenea contracte
Art.82 al Tratatului CE precizează:

“orice abuz al unuia sau mai multor întreprinderi cu o

poziţie dominantă în cadrul pieţei comune sau în
cadrul unei părţi importante va fi interzis, ca fiind
incompatibil cu piaţa comună în măsura în care
poate afecta comerţul dintre statele membre”.

Abuzul de poziţie dominantă se concretizează în:

– limitarea producţiei,
– stabilirea de preţuri discriminatorii,
– vânzări condiţionate
– alte practici comerciale care nu se bazează pe
principiul eficienţei economice
Concentrarea excesivă a puterii economice a firmelor
este considerată o ameninţare pentru concurenţa liberă
şi echitabilă pe pieţele Comunităţii, deoarece poate să
conducă la crearea sau întărirea poziţiei dominante.

Comisia Europeană are jurisdicţie exclusivă asupra

fuziunilor care au dimensiune comunitară.

Analiza economică a dimensiunii comunitare a unei

operaţiuni de concentrare evidenţiază:
– mărimea absolută a firmelor implicate,
– impactul potenţial asupra pieţei comune
– nivelul de competenţă la care trebuie realizat controlul
comunitar sau naţional
Ajutorul de stat - instrument care poate produce
efecte importante de distorsionare a concurenţei, a
comerţului şi, în consecinţă, poate afecta
funcţionarea pieţei interne a UE.

Art.87 din Tratatul CE precizează că “orice ajutor

acordat de un stat membru sau din resursele
statului, în orice formă, care distorsionează sau
ameninţă să distorsioneze concurenţa prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei
anumitor bunuri şi care afectează comerţul între
statele membre este incompatibil cu piaţa comună”.

Tendinţa de creştere a concurenţei în economia

mondială a impus şi în UE reducerea intervenţiei
directe a statelor membre în economie
Reforma politicii concurenţei

3 domenii privind concurenţa:

 Înlocuirea Regulamentului nr.17 din 1962 cu un

nou Regulament al Consiliului privind aplicarea
articolelor 81 şi 82 ale Tratatului CE, care se referă
la acordurile anticoncurenţiale, practicile
concertate şi abuzul de poziţie dominantă

 Revizuirea Regulamentului fuziunilor adoptat în

1989 care reglementează controlul operaţiunilor
de concentrare economică

 Modernizarea politicii de control al ajutoarelor de

stat
Din punct de vedere al structurilor
competitive, piaţa Uniunii
Europene îmbracă forma pieţei cu
concurenţă monopolistică iar
politica privind concurenţa are în
vedere aceste caracteristici.
Trăsăturile politicii privind concurenţa în UE sunt:
 Baza solidă conferită prin tratate
 Nu a înlocuit politicile privind concurenţa din statele
membre
 Joacă un rol central în programul de construcţie a Pieţei
Unice trasând regulile competiţiei şi urmărind aplicarea
lor
 Creşterea firmelor mixte, restructurarea industriilor,
apariţia unor noi industrii şi impactul globalizării au
creat un număr mare de situaţii noi
 Comisia Europeană este instituţia cu autonomie
considerabilă în acest domeniu:
– creează reglementări,
– conduce investigaţii,
– decide, aplică şi, dacă este cazul, sancţionează.

De ex.în anul 2000 Comisia a rezolvat peste 1200 de

cazuri noi legate de concurenţă dintre care 297
reprezentau formarea de monopoluri, 345 erau legate
de fuziuni şi achiziţii şi 564 legate de ajutoare de stat.
 Politica regională

Obiectivele UE sunt:
Obiectivul 1., cu caracter regional, pentru care sunt eligibile
regiunile rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării, cu un
PIB/loc.mai mic de 75% din media UE, atrăgând 69,7% din fondurile
structurale. În cele 48 regiuni beneficiare locuiesc 22% din populaţia
celor 15 membri UE. Se pune accent pe creşterea competitivităţii,
sprijinirea măsurilor care vizează infrastructura, inovaţia,IMM-urile,
resursele umane.

Obiectivul 2, regional, include regiuni cu dificultăţi structurale, în

care trăiesc 18% din populaţia celor 15 UE, care beneficiază de 11,5%
din fondurile structurale. În această categorie intră regiuni aflate în
schimbare economică, în industrie sau servicii, zone rurale în declin,
regiuni dependente de pescuit, puternic afectate de criză şi arii urbane
confruntate cu dificultăţi.

Obiectivul 3, cu caracter orizontal, acoperă întreaga UE şi

vizează adaptarea şi modernizarea sistemelor de educaţie, training şi
ocupare a forţei de muncă. Acest obiectiv absoarbe 12,3% din fondurile
structurale şi se bazează pe un cadru european comun.
 Aplicând principiul concentrării, Comisia a
lansat 4 iniţiative care absorb 5,35% din
fondurile structurale:

Interreg: stimularea cooperării transfrontaliere,

transnaţionale şi interregionale

Leader+ : dezvoltare rurală

Equal: combatarea tratamentului inegal şi a discriminării

în ceea ce priveşte accesul pe piaţa forţei de muncă

Urban II: dezvoltarea durabilă a oraşelor şi ariilor urbane

care trec prin perioade de declin
Procesul de extindere a U.E. marchează o creştere a
disparităţilor. Datorită nivelurilor veniturilor pe locuitor în
ţările candidate, convergenţa dintre regiuni în cadrul unei
Uniuni lărgite va dura, după opinia specialiştilor, cel puţin
două generaţii, dacă se păstrează ritmul actual de creştere.

Dacă, în prezent, există diferenţe între ţările membre, perspectivele

sunt şi mai sensibile dacă avem în vedere nivelul regional.

În ţările candidate, doar patru regiuni – Praga, Bratislava, Budapesta,

Cipru, au un venit pe locuitor mai mare decât 75% din media UE,
fapt care le include ca beneficiare ale Fondurilor Structurale.

Alte 9 regiuni – 5 în România şi 4 în Bulgaria nu ating 25% din

această medie.

Conform datelor din 1999, creşterea de la 15 la 27 a numărului de

membri va avea ca urmare o scădere cu 18% a mediei PIB-ului pe
locuitor (este cu 13% în Uniunea cu 25 de membri).
 În viitorul apropiat, se prevede că
extinderea va aduce, pentru politica de
coeziune socială, trei probleme importante:

1.Creşterea disparităţilor în dezvoltare, deoarece

populaţia şi suprafaţa UE vor creşte cu 30% în timp ce
PIB-ul cu cel mult 5%

2.Centrul de gravitate al politicii de coeziune socială

se va deplasa spre estul Europei deoarece aproape 100
milioane locuitori din noile state candidate au un
PIB/loc.mai mic decât 75% din media pe UE cu 25 membri

3.Dezechilibrele existente în prezent în UE nu vor

dispărea fiind în continuare nevoie de asistenţă.
În procesul formării pieţei muncii în plan comunitar s-au
manifestat următoarele situaţii:

1. În momentul semnării Tratatului de la Roma exista şi funcţiona în

fiecare dintre statele semnatare ale acestuia o piaţă a muncii, parte
componentă a pieţei naţionale a fiecărui stat dar şi a pieţei europene şi
mondiale a muncii.

2. Pe teritoriul unora dintre statele luate în discuţie s-a format şi a

funcţionat, paralel cu piaţa oficială a muncii, o piaţă neagră neoficială,
care a influenţat în anumite limite comportamentul, funcţionarea şi
evoluţia celei oficiale.

3. Existenţa unor diferenţe în nivelul ofertei de forţă de muncă pe fiecare

din aceste pieţe legate de evoluţia demografică în Europa, după cel de-al
doilea război mondial dar şi modificările în structura populaţiei pe limite
de vârste, a creşterii ponderii femeilor în viaţa economică, a prelungirii
duratei medii de şcolarizare, etc.

4. Rolul jucat de guvernele statelor în procesul de formare, funcţionare şi

reglementare a pieţei naţionale a muncii, prin crearea unui cadru
legislativ şi instituţional care să asigure punerea în practică a măsurilor
de securitate socială, de urmărire a gradului de ocupare a forţei de
5. Rolul jucat de mişcările sindicale în funcţionarea şi
evoluţia pieţei muncii în fiecare dintre state: în Marea
Britanie, Germania, Franţa, Belgia mişcările sindicale au
avut o mare putere de influenţă în stabilirea salariului
nominal, a celui real, al ocupării forţei de muncă, al
respectării drepturilor sociale legate de ajutorul de şomaj,
pensia privind incapacitatea de muncă, pensia de bătrâneţe,
etc.

6. Atracţia exercitată de economiile din Europa de Vest

asupra forţei de muncă din Europa centrală şi de Est dar şi
asupra celei din fostele colonii ale Marii Britanii, Franţei,
Olandei.

7. Distribuţia sectorială diferită a forţei de muncă în fiecare

dintre ţările membre şi candidate la U.E.
Factorii care au determinat dezvoltarea şi evoluţia pieţei muncii
în UE au fost:

1. Evoluţia demografică a populaţiei din Europa de Vest după cel

de-al doilea război mondial. Rata medie de creştere a populaţiei a fost
diferită în ţările care compun UE, astfel: între 1965 şi 1980 a fost
relativ scăzută în Marea Britanie 0,2%, Belgia 0,3%, mai mare în
Olanda 0,9%, Spania 1,5%, Irlanda 1,2%. Începând din 1986 a
înregistrat un regres la nivelul întregii uniuni. Pentru anul 2050 se
prevede o scădere a populaţiei apte de muncă, la nivelul UE cu 18%
comparativ cu anul 2004, în timp ce numărul populaţiei de peste 65 de
ani va creşte cu 60%.

2. Densitatea populaţiei este diferită pe regiuni, cu valori înalte în

zonele puternic industrializate din Germania, Belgia, Olanda, unde
venitul pe locuitor înregistrează niveluri peste valoarea medie şi
scăzute în Spania, Grecia, Irlanda, unde se înregistrează cele mai mici
valori ale venitului pe locuitor.
3. Mobilitatea forţei de muncă în interiorul UE. După anul 1986 au apărut o
serie de tendinţe noi în migrarea forţei de muncă, astfel:
- a crescut ponderea migraţiilor între ţările din Nord şi Marea Britanie şi
Germania, scăzând ponderea fluxurilor dinspre statele din sud
- a crescut ponderea persoanelor cu pregătire profesională superioară şi a
managerilor în totalul forţei de muncă care migrează în interiorul
Comunităţii.
- s-au schimbat priorităţile în privinţa alegerii noului loc de muncă; dacă la
început fluxurile migratorii se orientau spre industriile manufacturiere sau
construcţii, în prezent se îndreaptă spre sectorul bancar, al asigurărilor
sociale, în general, sectorul serviciilor
-se accentuează deplasarea forţei de muncă dinspre nord spre sud,
tendinţă determinată de dezvoltarea industriei turismului, a serviciilor în
Italia, Spania, Portugalia, Grecia.
4. Migraţia forţei de muncă din exterior spre spaţiul comunitar. Acest
fenomen s-a manifestat în moduri diferite după încheierea războiului, însă, în
prezent, tendinţele manifestate sunt:
- existenţa unor fluxuri de forţă de muncă provenind din Africa şi de pe
coasta Mării Mediterane, spre Italia, Franţa, Belgia, Olanda, Germania
- dezvoltarea unor fluxuri de forţă de muncă provenind din Asia, spre
Belgia, Olanda, Germania
- existenţa unor fluxuri de forţă de muncă provenind din estul Europei spre
Germania, Olanda, Norvegia.
- creşterea fluxurilor de forţă de muncă din unele state puternic
industrializate spre cele comunitare. De exemplu, în Marea Britanie fluxuri
de forţă de muncă provenind din SUA şi Japonia.
 Politica socială europeană este formată dintr-un
set de politici legate de sfera socială şi de
funcţionarea pieţei muncii iar politica socială a UE
este puternic centrată pe aspecte legate de
angajarea forţei de muncă şi pe condiţiile de muncă.

Politica socială comunitară cuprinde următoarele

elemente:

-transferurile sociale, care reprezintă, în funcţie de

statul membru, între 15 şi 25% din PIB. Doar 0,1%
din PIB este acoperită din Fondul Social European

-reglementările care influenţează funcţionarea pieţei

muncii, centrate pe sănătate şi securitatea locului de
muncă

- relaţiile instituţionale şi de parteneriat social.

 Consecinţele slabei convergenţe sociale sunt generatoare de
tensiuni şi costuri sociale mari. Diferenţele de salarizare, protecţie
socială, condiţii de muncă pot conduce la fenomenul de dumping
social. Acesta îşi are originile în condiţiile diferite care se
manifestă pe piaţa europeană a muncii. Poate fi evitat prin
apropierea acestora.

Factorii care limitează convergenţa acestor condiţii sunt:

- presiunile bugetare, diferite de la o ţară la alta,
-răspunsul la presiunile globalizării, formarea şi funcţionarea
pieţei unice europene,
-acceptarea la nivel comunitar a drepturilor sociale.

Cadrul legislativ şi instituţional al formării, funcţionării şi

evoluţiei pieţei muncii este dat de prevederile Tratatului de la
Roma, ale Actului Unic European, ale Chartei Sociale, Tratatului de
la Maastricht.
Charta Socială elaborată la iniţiativa lui Jacques Delors, adoptată în
1989 de către statele membre, mai puţin Marea Britanie (care a
adoptat-o ulterior) conţine propuneri privind întărirea politicilor privind
ocuparea forţei de muncă la nivel comunitar şi stabileşte drepturile
sociale la acelaşi nivel. Acestea sunt:

- dreptul la muncă al cetăţenilor comunitari în oricare din statele

membre;
- libertatea de a alege ocupaţia şi dreptul de a primi un salariu corect
stabilit;
- dreptul de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi viaţă;
- dreptul la protecţie socială cu respectarea condiţiilor naţionale în
domeniu;
- libertatea de asociere şi de negocieri colective;
- dreptul la învăţământ vocaţional;
- tratament egal pentru femei şi bărbaţi;
- dreptul de informare, consultare şi participare;
- sănătate şi siguranţă în muncă;
- protecţia copilului şi adolescentului;
- asigurarea unui standard de viaţă decent persoanelor vârstnice;
- îmbunătăţirea integrării profesionale şi sociale a persoanelor cu
handicap.
 Consiliul European de la Luxemburg a elaborat un Ghid
european al ocupării forţei de muncă pe baza căruia au fost
stabilite principalele direcţii de finanţare, dezvoltare şi
promovare a unor măsuri active pe piaţa muncii, promovarea
egalităţii şanselor, îmbunătăţirea educaţiei şi consilierii,
formarea unei forţe de muncă înalt calificate, accesul femeilor
pe piaţa muncii, etc.

Pe baza Ghidului, Comisia Europeană a elaborat în anul

1999 o Strategie concertată cu privire la modernizarea
protecţiei sociale, pe patru direcţii principale:
- Asigurarea unor venituri şi condiţii de muncă sigure
- Susţinerea sistemului de pensii
- Promovarea incluziunii sociale
- Susţinerea standardelor de sănătate.

În cadrul Strategiei de la Lisabona, adoptate în anul 2002,

una din cele 5 direcţii principale de creştere a competitivităţii
economiei europene, în raport cu SUA şi cu Asia, în special cu
China, o reprezintă factorul uman – creşterea coeziunii sociale
într-o Europa în plină extindere, creşterea gradului de ocupare
a forţei de muncă, a productivităţii şi dezvoltarea educaţiei
permanente.
 Politica de protecţie a consumatorilor

Politica de protecţie a consumatorilor s-a dezvoltat în UE ca

o consecinţă a constituirii progresive a pieţei interne.
Dezvoltarea politicii de protecţie a consumatorilor s-a realizat
în mai multe etape şi s-a bazat în principal pe prevederile
diverselor articole din Tratatul C.E.E.

Măsurile de protecţie a consumatorilor se bazează pe

articolele 95 şi 153 ale Tratatului C.E.. Comunitatea trebuie să
contribuie la protecţia sănătăţii, siguranţei şi intereselor
economice ale consumatorilor, precum şi la promovarea
drepturilor acestora la informare, educaţie şi la organizare
pentru salvgardarea propriilor interese.

Consumatorii au şi ei un rol activ în asigurarea funcţionării

în condiţii bune a pieţei unice; ei pot informa autorităţile
responsabile în legătură cu orice probleme cu care se confruntă
şi în acest fel interesele lor specifice pot fi protejate.
Legislaţia UE privind protecţia drepturilor consumatorilor s-a centrat pe
următoarele domenii:

1.Protecţia sănătăţii şi siguranţei consumatorilor

• A fost adoptat Regulamentul privind siguranţa generală a

produselor în scopul de a preveni comercializarea produselor
periculoase. Stabilirea cerinţelor comune privind ambalarea,
etichetarea şi siguranţa produselor, asigură consumatorii din UE că
produsele achiziţionate au o calitate ridicată. Marcajul CE utilizat în
UE informează consumatorii că produsele astfel marcate sunt
conforme standardelor comune de calitate. Regula generală de
siguranţă prevede obligaţia producătorilor de a nu introduce pe piaţă
decât produse sigure, care nu prezintă nici un risc sau vreun alt risc
decât cel care poate să apară din utilizarea produsului în condiţii
normale şi previzibile.

• Au fost stabilite şi prevederi specifice sectoriale pentru:

O gamă largă de produse alimentare
Produsele farmaceutice
Produsele cosmetice
Jucăriile destinate copiilor sub 14 ani
Produsele electrocasnice
defecte. Reglementările comunitare prevăd că responsabilitatea
pentru produsele defecte o are, după caz, producătorul, importatorul
sau, în anumite situaţii, furnizorul.

2.Protecţia intereselor economice ale consumatorilor – este

realizată prin reglementarea condiţiilor generale şi a modalităţilor clar
stabilite de achiziţionare a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei
unice.
• Reglementări privind produsele
• Reglementările comunitare interzic publicitatea mincinoasă,
care induce în eroare consumatorul, afectându-i astfel opţiunea
pentru un anumit produs.
• Consumatorii sunt protejaţi împotriva clauzelor abuzive din
contractele încheiate cu firme comerciale din orice ţară membră
UE
• Legislaţia comunitară protejează consumatorii în situaţii
specifice vânzării la distanţă (prin televiziune, telefon, comenzi
prin poştă, etc.) sau prin comis-voiajori.
• Reglementări privind serviciile
• Condiţiile generale şi modalităţile de vânzare
• Reglementările specifice pe sectoare: servicii bancare, credite
pentru consum, investiţiile în valori mobiliare, asigurarea de viaţă
şi alte tipuri de asigurări, transporturi.
3.Protecţia drepturilor consumatorilor la informaţie comparativă
• Etichetarea şi afişarea
 Comisia a adoptat, în mai 2002, Strategia privind
Politica de Protecţie a Consumatorilor pentru
perioada 2002-2006. Aceasta a stabilit 3 obiective-
cheie de îndeplinit, care au stat la baza alocării
fondurilor prin acţiunile propuse de Comisie:

1. Asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a

consumatorilor, prin stabilirea unor reguli şi practici
comune în domeniu şi prin integrarea intereselor
consumatorilor în alte politici comunitare

2. Aplicarea efectivă a reglementărilor privind protecţia

consumatorilor, prin supravegherea pieţei, cooperarea
administrativă şi prin accesul consumatorilor la
rezolvarea reclamaţiilor şi disputelor

3. Implicarea adecvată a organizaţiilor consumatorilor în

dezvoltarea politicilor Comunităţii care afectează
interesele consumatorilor.
 Politica bugetară a Uniunii Europene

Politica bugetară este una dintre cele mai importante

pârghii de funcţionare a sistemului unic european. Bugetul
Uniunii Europene funcţionează pe baza următoarelor
principii: unitate, universalitate, anualitate, echilibru,
specificarea cheltuielilor, finanţarea din resursele proprii.

Veniturile bugetare se constituie din:

• Taxe vamale aplicate în cadrul tarifului extern comun,
reprezentând între 15 şi 20% din veniturile bugetare
• Prelevările variabile aplicate importurilor de produse
agricole, reprezentând 2-3% din veniturile bugetare
• Taxa pe valoarea adăugată care reprezintă, împreună
cu PIB-ul statelor membre principala sursă de finanţare
bugetară – aproximativ 80%. A intrat în vigoare în anul
1980, după armonizarea TVA-ului la nivelul statelor
membre.
• 1% din PIB-ul statelor membre, sursă introdusă în anul
1988, prin aşa-numitul pachet Delors, elaborat în urma
Consiliului European de la Bruxelles.
• alte venituri cum ar fi impozitele plătite de către
funcţionarii instituţiilor europene.
 Cheltuielile bugetare au ca destinaţii principale:

• agricultura, care din anul 1965 a dominat cheltuielile

bugetare, cu un vârf în anul 1970, când au atins 92% din buget.
In prezent, susţinerea politicii agricole comune prin fondul special
destinat acesteia, FEOGA, reprezintă cca.46% din cheltuielile
bugetare.
• regiunile mai puţin dezvoltate, prioritare din anul 1973

• alte destinaţii:
alte politici interne 7% din buget: cercetare-dezvoltare, reţele de
transport transeuropean, mediu, cultură, etc.
acţiuni externe 5% din buget, acoperind acţiuni umanitare,
asistenţă acordată statelor în dezvoltare, menţinerii păcii,
etc.
administraţie 5% unde sunt incluse cheltuielile cu
funcţionarea instituţiilor europene, dintre care cele mai
costisitoare sunt Comisia Europeană şi Curtea Europeană de
Justiţie
asistenţa de preaderare 3% pentru statele candidate
Din punct de vedere al repartiţiei bugetului pe
membri în UE 15, principalii beneficiari ai sumelor
provenite din bugetul comunitar sunt: Franţa, Spania
şi Germania;

în funcţie de sumele primite/loc sunt Luxemburg,

Irlanda (aprox.1000 euro/loc);

media cheltuielilor comunitare este de aproximativ

200 euro/loc. dar acest nivel este depăşit de către
Finlanda, Franţa, Spania, Danemarca, Portugalia,
Belgia, Grecia, Luxemburg, Irlanda;

7 din 15 membri UE au fost, înainte de 2004,

contribuabil net: Germania, Marea Britanie, Olanda,
Suedia, Austria, Italia, Finlanda;

în calitate de beneficiar net, în aceeaşi perioadă, au

fost: Spania, Grecia, Portugalia, Belgia, Luxemburg,
Franţa, Danemarca.
 Politica de protecţie a mediului în U.E.

Obiectivele politicii de mediu stabilite după anii ’70, conform Tratatelor

de la Maastricht şi Amsterdam, sunt:
păstrarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător
protejarea sănătăţii populaţiei
utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale
promovarea măsurilor la nivel internaţional pentru a trata problemele
mediului la nivel regional sau mondial
Politica de mediu a Comunităţii se bazează pe următoarele principii:
precauţie, prevenire, îndepărtarea sursei de poluare şi “poluatorul
plăteşte”.
În dezvoltarea politicii de mediu, prima directivă de mediu privind
clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor periculoase a fost
adoptată în 1967. Direcţia pentru Protecţia Mediului şi a Consumatorilor a
luat fiinţă în anul 1973. În anii care au urmat preocupările privind
managementul mediului s-au intensificat, astfel că în anul 1999 politica de
mediu devine un obiectiv principal al UE.

În intervalul 1973 şi 1992 s-au derulat primele patru programe de

acţiune, bazate pe o abordare sectorială a problemelor de mediu.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a adus
aspecte noi prin adăugarea conceptului de “dezvoltare
durabilă şi neinflaţionistă cu respectarea mediului”.
Perspectivele dezvoltării durabile sunt:

• menţinerea calităţii vieţii în general

• accesul continuu la resursele naturale
• prevenirea deteriorării pe termen lung a mediului
înconjurător
• înţelegerea dezvoltării durabile ca fiind procesul care
corespunde nevoilor prezente fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a satisface propriile
nevoi
Strategia „Către o dezvoltare durabilă” a avut 7 teme de
importanţă majoră:

schimbările climatice,
creşterea conţinutului de acizi
calitatea aerului,
mediul în zonele urbane, zonele de coastă,
managementul deşeurilor,
managementul resurselor de apă,
protecţia naturii şi biodiversităţii.

S-a aplicat în 5 sectoare: industrie, energie, transporturi,

agricultură, turism.
 Al şaselea Program de Acţiune pentru mediu: 2000-2010 se intitulează
“Mediul 2010: Viitorul nostru, alegerea noastră” şi stabileşte
priorităţile şi obiectivele politicii de mediu pentru următorii cinci-zece
ani, detaliind măsurile care trebuie aplicate.

Acest program are 4 arii tematice:

1. Schimbările climatice – obiectivul fiind de stabilizare a concentraţiei
atmosferice de gaze cu efect de seră

2. Natură şi biodiversitate – obiectivul fiind de a proteja şi restaura funcţionarea

sistemelor naturale şi a stopa pierderea biodiversităţii din UE şi la nivel global –
protejarea solului împotriva eroziunii şi poluării

3. Mediul înconjurător şi sănătatea – obiectivul este de a atinge o calitate a

mediului în care nivelul contaminării, ca urmare a activităţii umane, inclusiv
datorită diferitelor tipuri de radiaţii, să nu crească riscul unui impact negativ
asupra sănătăţii oamenilor

4. Utilizarea continuă a resurselor naturale şi managementul deşeurilor –

obiectivul este de a asigura un consum rezonabil de resurse, pentru resursele
care se regenerează sau nu, care să nu depăşească capacitatea de
suportabilitate a mediului. Prevenirea creşterii volumului deşeurilor este parte
a politicii integrate a produselor. Obiectivul este de a reduce cantitatea de
deşeuri cu 20% în 2010 faţă de nivelul anului 2000 şi cu 50% până în 2050