Conceptul de paradigmă

1. Definiți conceptul de paradigmă.

2. Analizați procesul de schimbare a paradigmei.
3. Evaluați utilitatea paradigmelor pentru explicația
fenomenelor sociale.
Răspunsuri:
1.
Până în 1960 cuvântul este folosit doar în legătură cu gramatica
sau retorica, iar după acest an cuvântul a început să fie folosit de
toate științele, apreciindu-se ca un concept filosofic sau teoretic
al unei științe în care teoriile și legile sunt deja formulate.
Cunoașterea se desfășoară prin mijlocirea unor modele. Fiecare
epocă își are modelele ei de cunoaștere, după cum fiecare epocă
are stilul ei de îmbrăcăminte, de a face comerț, război, politică,
artă etc. Modelul de cunoaștere reprezintă ceea ce Thomas Kuhn
numește paradigma.
O paradigmă, în sens general este o construcție mentală larg
acceptată, care oferă unei comunități sau unei societăți pe
perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei identități de
sine, și astfel pentru rezolvarea unor probleme sau sarcini.
 Paradigma este un set de reguli, norme și metode de
cercetare folosite de către o comunitate științifică în
procesul de cercetare.
 Prin paradigmă înţelegem ceea ce împărtăşesc membrii
unei comunităţi, constelaţia de convingeri, valori, metode
înăuntrul căreia ei formulează întrebări şi elaborează
răspunsuri.”
 Paradigma reprezintă un model de gândire dominant la un
moment dat.
  Sorin Cristea defineşte paradigmele drept „modele de
aplicare, evoluţie, dezvoltare a teoriei, confirmate la scara
comunităţii ştiinţifice într-un timp şi spaţiu determinat” .
 Prin paradigmă înţelegem ceea ce împărtăşesc membrii
unei comunităţi, constelaţia de convingeri, valori,
metode înăuntrul căreia ei formulează întrebări şi
elaborează răspunsuri.”
 Principiile fundamentale pe care se bazează o
comunitate ştiinţifică sunt de obicei considerate
paradigma acesteia. O paradigma este într-un anume fel
constituţia, ansamblul de reguli de baza care îl ghidează
pe cercetător în activitatea lui.
2.
Procesul schimbării unei paradigme:
FAZA 1: Pre-știință;
FAZA 2: Știința normală;
FAZA 3: Criza;
FAZA 4: Revoluția.
Procesul schimbării unei paradigme: pre-știința.
 Starea pre-paradigmatică se referă la o perioadă înainte de
a se ajunge la un consens științific.
 Activitate dezorganizată și diversă.
 Dezbatere constantă asupra fundamentelor.
 Oricât de multe teorii sunt teoreticieni.
 Nu există o bază observațională acceptată în mod obișnuit.
Teoriile conflictuale sunt constituite cu propriul set de
observații dependente de teorie.
Procesul schimbării unei paradigme: știința normală.
  Se stabilește o paradigmă care pune bazele muncii legitime
în cadrul disciplinei. Lucrarea științifică constă atunci în
articularea paradigmei, în rezolvarea puzzle-urilor pe care
le aruncă.
 O paradigmă este o bază convențională pentru cercetare;
stabilește un precedent.
 Puzzle-urile care rezistă soluțiilor sunt văzute ca anomalii.
 Anomaliile sunt tolerate și nu provoacă respingerea teoriei,
deoarece oamenii de știință sunt încrezători că aceste
anomalii pot fi explicate în timp.
 Oamenii de știință își petrec o mare parte din timp în etapa
Model Drift, luptându-se cu anomaliile care au apărut. Este
posibil să știe sau să nu recunoască acest lucru.
 Este necesar ca știința normală să fie necritică. Dacă toți
oamenii de știință ar fi critici față de o teorie și ar petrece
timp încercând să o falsifice, nu s-ar face niciodată o
lucrare detaliată.
Procesul schimbării unei paradigme: criza.
 Aici are loc schimbarea de paradigmă.
 Anomaliile devin grave și se dezvoltă o criză dacă
anomaliile subminează ipotezele de bază ale paradigmei și
încearcă în mod constant să le elimine.
 În aceste condiții, regulile de aplicare a paradigmei devin
relaxate. Sunt dezvoltate idei care provoacă paradigma
existentă.
 În criză va exista „știință extraordinară”, unde vor exista
mai multe teorii concurente.
 Dacă anomaliile pot fi rezolvate, criza s-a încheiat și
știința normală reia. Dacă nu, există o revoluție științifică
care implică o schimbare de paradigmă.
Procesul schimbării unei paradigme: revoluția.
 În cele din urmă se va stabili o nouă paradigmă, dar nu ca
urmare a unei justificări logice convingătoare.
 Motivele alegerii unei paradigme sunt în mare parte
psihologice și sociologice.
 Noua paradigmă explică mai bine observațiile și oferă un
model mai apropiat de realitatea obiectivă, externă.
 Diferite paradigme sunt considerate incomensurabile -
noua paradigmă nu poate fi dovedită sau infirmată de
regulile vechii paradigme și invers.
 Nu există o măsură sau o scară naturală pentru a clasifica
diferite paradigme.

3.
Paradigma faptului social admite o nouă distincție fundamentală
între reprezentările individuale a căror sursă este natura psihică
individuală și reprezentările sociale ce își au originea în
colectivitățile umane.
 Reprezentările colective sunt obiectul de studiu specific
sociologului, ele sunt dependente decisiv de modul de
constituire și organizare a societății, precum și de tipul de
instituții politice, religioase, economice, morale etc.
 Reprezentările sociale sunt conglomerate atât de natură
cognitivă cât și afectiv-emoțională ce s-au acumulat de-a
lungul a nenumărate generații.
 Fenomenul religios este compus din credințe (stări de
opinie constând în reprezentări) și rituri (modalități de
acțiune determinate de anumite reprezentări religioase).
Emile Durkheim și paradigma faptului social
  Inițiatorul studiului de factură academică în științele
sociale.
 Fundamentează riguros un nou tip de cunoaștere și
stabilește metodologia care va fi utilizată în acest nou
domeniu.
 Concepția despre faptul social.
 Concepția despre sinucidere și cele 4 forme (altruistă,
egoistă, anomică, fatalistă)
 Religia = fapt social: autoritate reglatoare de ordin moral a
societății.
În paradigma sociologică, obiectul sociologiei este realitatea
socială și elementele sale principale. Teoria sociologică este un
sistem interconectat logic de concepte și principii, prin care se
interpretează natura (structura și geneza) anumitor elemente ale
realității sociale și interacțiunea dintre ele.

Criteriile pentru diferențierea paradigmelor sociologiei (cu un

statut paradigmatic multivariat) sunt categorii sociologice de
bază substanțial diferite și elementele structurale
corespunzătoare ale realității sociale, a căror interpretare a
interacțiunii ne permite să înțelegem natura acesteia din urmă.

Fundamentarea filosofică și științifică generală a statutului

paradigmatic al acestei sau acelei științe, fiind, în ultimă
instanță, decisivă, în același timp nu este suficientă. Și aici intră
în joc un alt nivel de justificare - cel metateoretic. (În plus)

Cunoașterea sociologică, care își are originea în adâncurile altor

științe (filosofie, antropologie, economie etc.), a trecut de calea
istorică a dezvoltării de la un statut paradigmatic pre-
paradigmatic la unul multivariant. Această cale a fost ciudată.
Originalitatea sa a fost influențată de tradițiile culturale și de
dezvoltarea inegală a științelor sociale și umanitare din diferite
țări. Începutul acestei căi s-a datorat lucrărilor lui K. Marx
(Germania), G. Spencer (Marea Britanie), O. Comte, F. Le Play
(Franța), F. Tenis, G. Simmel (Germania), W. Sumner, L. Ward
(SUA), N. Ya. Danilevsky (Rusia) și alții. Apoi, fără a atinge un
singur statut monoparadigmatic, ocolind statutul dualismului
paradigmatic, precum și o perioadă istorică dificilă de formare
rapidă și declin a numeroase școli și tendințe, sociologia s-a
mutat într-un statut multivariant, poliparadigmatic. Patru
paradigme sociologice s-au conturat și au câștigat recunoaștere:
fapte sociale, definiții sociale, comportament social,
determinism socio-istoric.

Paradigma „faptelor sociale” este interpretată din punctul de

vedere al teoriilor - structural-funcțional, sistemic și conflictual.
(Rețineți că teoriile sistemelor sunt de obicei privite în
sociologia occidentală ca fiind componente sau varietăți ale
teoriilor structural-funcționale.) Paradigma „definițiilor sociale”
se bazează pe teoriile acțiunii sociale, interacționismul simbolic,
sociologia fenomenologică, etnometodologia. Paradigma
„comportamentului social” interpretează realitatea socială în
termenii teoriei comportamentului social, sociologiei
comportamentiste și teoriei schimbului social.

Ideea organizării structurii cunoașterii sociologice în jurul

problemelor sale centrale nu este lipsită de bun simț. Rolul
paradigmelor și teoriilor sociologice stabilite sau emergente în
dezvoltarea sociologiei nu poate fi subestimat. Paradigmele
sociologice confirmă prezența și semnificația diferitelor
elemente de bază ale realității sociale. Teoriile sociologice
interpretează interacțiunile diferitelor combinații ale acestor
elemente și dezvăluie semnificația lor (cu un grad mai mare sau
mai mic de validitate) în viața societății.

Astfel, conceptul de paradigmă face posibilă combinarea

studiului aspectelor obiective și subiective ale cunoașterii, ajută
la înțelegerea nu numai a ceea ce și cum studiază un om de
știință, ci și de ce a ales un anumit fragment de realitate ca
obiect al studiului său. Toate acestea contribuie la formarea unei
viziuni holistice asupra creșterii cunoștințelor științifice.