Introducere

Cunoaşterea mai completă a situaţiei reale a familiei creştine astăzi, pe de o parte, şi

înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale în Biserică şi lume, pe de altă parte,se impun
ca două condiţii primordiale datorită nevoii de fidelitate şi discernământ întru credinţă a
creştinului, precum şi nevoii sale de a face faţă realităţii complexe a societăţii în care trăieşte.
Din punct de vedere teologic- pastoral, se observă cât de expuse, solicitate şi adesea
ameninţate sunt identitatea, coeziunea şi armonia familiei creştine astăzi, în faţa crize
economice(sărăcie, şomaj, nesiguranţă,etc.,), a crizei morale(laxism, libertinaj, senzualism
pornografic, dezordini erotice ridicate la rang de normalitate, prostituţie din raţiuni comerciale,
trafic de copii, divorţ, droguri,etc.,),a crizei spiritual-religioase (sectarism fanatic, indeferentism
nihilist,etc.).Pe de altă parte, credinţa creştină este totdeauna izvor de speranţă şi de putere
spirituală care ajută în biruirea greutăţilor şi încercărilor vieţii. În acest sens, criza, ca stare de
judecată pentru un lucru sau o stare incompatibilă cu voia lui Dumnezeu, este în acelaşi timp o
chemare în bine, o şansă pentru un început nou.
În faţa crizei economice, familiile creştine puternic afectate de sărăcie trebuie ajutate de
către stat, de către parohia în care se află, de alte familii creştine.Greutăţile vieţii fie îi apropie
mai mult, fie îi îndepărtează mai mult unii de alţii.Iubirea lui Dumnezeu faţă de o familie
creştină, cu mulţi copii şi săracă, se poate manifesta concret mai ales când alte familii sau alte
persoane, fraţi şi surori în credinţă ajută frăţeşte pe cei în nevoi.
În faţa crizei morale şi spirituale de astăzi, trebuie să se adâncească prin învăţătură şi
educaţie, prin viaţă de rugăciune şi cultură a sufletului, semnificaţia sau rostul credinţei, a
legăturii omului cu Dumnezeu în organizarea şi propăşirea familiei creştine.Trebuie să se
redescopere şi mai mult importanţa dreptei învăţături şi dreptei vieţuiri creştine privind familia
ca icoană a Bisericii, ca icoană a iubirii lui Hristos faţă de umanitate, aşa cum rezultă din Sfânta
Scriptură (Efeseni 5, 21-33).
Viaţa de familie voită şi poruncită de Dumnezeu (Facere 1,27; 2,18) este calea morală şi
cea mai firească pentru vieţuirea aceasta pe pământ, după voia lui Dumnezeu ( Corinteni 7, 2-5).
În familie şi prin familie, se continuă viaţa pe pământ, se păstrează cu credinţă şi viaţa
morală în societate.Familia este căminul în care bărbatul şi femeia se împărtăşesc de roadele
binecuvântării lui Dumnezeu şi de marile bucurii ale vieţii.Familia este leagănul scump al
omenirii, în care se dezvoltă , ca nişte flori în lumina soarelui, vlăstarele tinere ale neamului.

1
 CAPITOLUL I.
Familia în faţa marilor provocări
1.1.Secularizarea şi educaţia religioasă

Familia creştină aparţine pe de o parte Bisericii sau Trupului tainic al lui Hristos pe
de altă ,pe de altă parte societăţii sau ţării.Fiecare dintre ele are propriile drepturi şi îndatoriri.
Familia este celula de bază ,din care se constitue atât societatea cât şi Biserica.Nu există
nici o contradicţie în a aparţine acestor două medii.Nu este indiferent timpul şi locul în care
trăieşte o familie pentru că atât timpul cât şi locul au caracteristicile
lor(cultură,tradiţii,obiceiuri,spiritualitate).Alături de timp ,locul unde trăieşte o familie prin
condiţiile pe care poate să-i influenţeze viaţa.Mediul oferă posibilitatea de studiu şi formare,de
instruire, numeroase posibilităţi de manifestare a personalităţii umane.El este însă şi o capcană
pentru că în acelaşi moment atrage prin diversele moduri de distracţie , atrage prin cercurile şi
grupurile cu diverse interese şi credinţe obscure şi imorale1.
Problema cea mai mare cu care se confruntă omul în general este criza spirituală,
îndepărtarea de Dumnezeu şi de trăirea creştinească.Această îndepărtare de Dumnezeu face să se
piardă frica şi cu atât mai mult iubirea de Dumnezeu .În sânul familiei ,această criză poate să
capete valenţele unei catastrofe ,mai ales că ea este grevată pe o acută criză economică şi pe
sărăcie ,care alimentează o stare deosebit de grea .Pentru familiile deja constituite , uitarea de
Dumnezeu şi grija zilei de mâine aduc numeroase alte rele:certuri, nesinceritate, scăderea
natalităţii şi chiar distrugerea familiei.
Din punct de vedere spiritual , omul civilizat al secolului xx redevine un primitiv şi un
păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale ştiinţifice şi tehnice ,care sacrifică necesităţile
sufleteţti pentru cele trupeşti şi preferă satisfacţiile prezente ,pământeşti ,fericirii viitoare cereşti.
Omul modern trăieşte pentru astăzi ,crede în existenţa sa semantică şi limitată ,profesează
indiferenţa religioasă şi morală ,îl uită pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo , îşi uită ţelul său
duhovnicesc care depăşeşte limitele vieţii acesteia ,îşi creează idoli ,are cultul plăcerii ,al
interesului ,al forţei, devine egoist ,dur,fără scrupule,urmărind doar câştigul şi satisfacerea
instinctelor şi poftelor sale.
1
STOLERIU, Familia creştină azi, p.139.
2
 Moderaţia,mila ,compătimirea ,blândeţea,milostenia ,castitatea şi-au pierdut valoarea
morală ,fiind considerate virtuţi minore ,care nu mai interesează pe omul emancipat ,îndrăzneţ şi
puternic al secolului xx .”Lumea trăieşte într-o anumită dezordine morală, care îi provoacă
suferinţe şi nelinişte .Are conştiiţa bolii şi a necesităţi unui remediu 2. Oamenii trăiesc “într-o
goană nebună după bani şi după plăceri sau după mărire şi rup legăturile duhovniceşti ale
poruncilor Dumnezeieşti şi Sfinţilor Părinţi ,după cum îndrăcitul din Sfânta Evanghelie rupea
lanţurile de fier şi obezile izgonindu-se şi nimicindu-se de dracul în pustie .(Luca 8,26-39).
Societatea nu mai vrea să ştie de învăţătura Sfintei Biserici ,de legea lui Dumnezeu şi nici
chiar de Hristos3.
În sufletul omului modern Dumnezeu a murit ,omul şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu .”În
cultul indiferenţei sau al disperării ,al absurdului sau existenţianismului ,omul modern şi-a
dovedid hotărârea de a trăi de-acum înainte fără Dumnezeu ,cu alte cuvinte într-un vid ,într-un
nimic”4 .Oamenii au devenit mult mai insensibili şi mai opaci ,din punct de vedere
spiritual ,nemairăspunzând adevărului.Doar apropierea de Biserică şi de Hristos prin rugăciune,
omul civilizat se înnobilează ,se curăţeşte şi se desăvârşeşte.Domnul nostru Iisus Hristos a spus
“Eu sunt Calea ,Adevărul şi Viaţa “(Ioan14,6).Prin Biserică se înţelege comuniunea şi
comunitatea oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt..Luând modelul Sfintei
Treimi, adică modelul iubirii ,familia va statornici în sânul ei pacea, buna-înţelegere , răbdarea şi
biruinţa asupra tuturor încercărilor 5.
Biserica oferă Sfintele Taine :prin Botez oamenii devin membri ai ei ,prin Mirungere
primesc puterea de a deveni “bună mireasmă a lui Hristos “(II Corinteni 2,15),prin Spovedanie
primesc iertarea păcatelor, Împărtăşania îi uneşte cu Hristos , Maslul dă iertare ,sănătate ,şi putere
duhovnicească ,Hirotonia consacră preoţii , iar Nunta este Taina prin care Dumnezeu uneşte
familia..Familiei creştine i se cere să fie creştină în mod real , nu numai cu numele .Aceasta
înseamnă să fie solid ancorată în Duhul Sfânt în legătura dragostei.
Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa firească şi înaintează spre lux, cu atât
creşte şi neliniştea din ei; şi cu cât se îndepărtează mai mault de Dumnezeu este firesc să nu afle
nicăieri odihnă.De aceea, “umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii, pentru că în toată planeta
noastră nu încape multa lor nelinişte6”.

2
POPESCU, Biserica şi cultura, p. 218.
3
BĂLAN, Creştini ori păgâni, p. 31.
4
ROSE, Nihilismul şi revelaţia lui Dumnezeu în inima omului, p.81.
5
STOLERIU, Familia creştină azi, p. 141.
6
AGHIORITUL, Neliniştea lumească, p.142.
3
 Din traiul cel bun lumesc, cin fericirea lumească , iese neliniştea lumească.Educaţia
exterioară cu nelinişte(stres)duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici)la psihanalize,
la spitale se boli psihice şi instruieşte pshiatri, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici
existenţa sufletului n-o primesc. Prin urmare nu este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete,
când ei înşişi sunt plini de nelinişte.Nu este cu putinţă ca omul să-şi mângâie fratele cu adevărat,
dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică.Când omul
prinde înţelesul adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine
mângâierea dumnezeiască, şi se vindecă.
Oamenii din ziua de astăzi încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, însă
nu vor adevărata linişte care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea
dumnezeiască înlăuntrul lor.
Atunci când omul este cuprins de nelinişte, de mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate ,
nu-i lipseşte nimic, ceea ce-i lipseţte cu adevărat este Dumnezeu.
Omul ,fiinţa cea mai complexă , a avut şi va avea întotdeauna probleme inepuizabile de
rezolvat.”Trăind în această perpetuă nelinişte şi insatisfacţie , pe traiectoria devenirii sale , omul
a cunoscut momente şi de victorie ,dar şi de insuccse pentru că evenimentele nedorite , l-au
rostogolit de pe verticala aspiraţiilor sale spre înalt,spre ceea ce ar dori să fie şi nu este încă”7
Sufletul său ,nu îi va da linişte cât va exista şi pentru aceasta doar Biserica îi poate veni în
ajutor . Rolul Bisericii a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de
toate .În viaţa modernă ,această valoare este răsturnata , călcată în picioare , discreditată ,
defăimată .Biserica trebuie să restabilească ordinea morală ,singura care permite omenirii să-şi
păstreze neatinse instituţiile fundamentale ,ca familia şi statul .Trebuie ca Biserica să
pregătească societatea în vederea bătăliilor care trebuie purtate împotriva răului şi să-şi
alcătuiască în acelaşi timp “cadrele marii sale oştiri de credincioşi ,spirite de elită în toate
domeniile vieţii care să o poată sprijini efectiv în orice împrejurare şi în orice manifestare a
vieţii civilizate :în ştiinţă , în artă ,în literatură ,în politică ,în economie,pretutindeni “8.Biserica
trebuie să-i înveţe pe oameni că au întotdeauna nevoia de protecţia şi îndrumarea sa.

7
CHILIM, Credinţă – Mântuire, p. 243
8
POPESCU, Biserica şi cultura, p.227.

4
 1.2.Raporturile intrafamiliale

După morala creştină,familia este şi cea mai mică celulă a organismului social.Familia se
întemeiază prin căsătorie ,adică prin legătura de bună voie şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a
unei femei. Scopul căsătoriei este:înmulţirea neamului omenesc,ajutorul reciproc,înfrânarea
trupeascăîn anumite perioade mai ales ale posturilor şi îndeosebi sabilirea unei stări desăvârşite în
dragostea dintre soţi”ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile
care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi lucrând împreună la îndeplinirea menirii
morale a fiecăruia”9.
Pentru ca într-o familie să se instaureze un climat de linişte şi bună înţelegere,atât de
necesar,când există atâta stress şi imoralitate,soţul trebuie să-şi iubească soţia.Această iubire
curată,sinceră,sfântă este prevăzută în Sfânta Scriptură:”Bărbaţilor iubiţi-vă femeile voastre,după
cum Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea”(Efeseni 5,25).Iubirea sinceră faţă de
soţie,respectul pe care i-l datorează,se răsfrânge şi asupra soţului,deoarece”cei doi soţi vor fi
amândoi un trup”(Matei19,5)-ne învaţă Domnul Iisus iar”cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se
iubeşte”(Efeseni5,28).Deoarece”nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său,ci fiecare îl hrăneşte şi-l
încălzeşte”(Efeseni5,29),Biblia ne prunceşte clar ca”fiecare aşa să-şi iubească femeia sa,ca pe
sine însuşuşi ”(Efeseni5,3).
Nu există o metodă mai sigură de a menţine o amosferă de linişte ,precum şi o ambianţă
plăcută de familie ,decât iubirea sinceră şi neţărmurită a soţului faţă de soţie.Agresivitatea unei
soţii depinde în cele mai multe cazuri de infidelitatea soţului ,de posibilele aventuri amoroase , de
comportare lui.În acest context Sf.Ap Pavel spune:”Bărbaţilor iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi
aspri cu ele”(Coloseni3,19).
În al doilea rând ,soţul trebuie să-i acorde soţiei toată cinstea ce i se cuvine.Pentru a da
dovadă de bun simţ şi de o comportare creştinească,nefăţarnică e bine ca în momentele grele
pentru soţie ,soţul să o sprijine măcar moral ,dacă altfel nu este posibil.Cuvintele Scripturii ne
atrag atenţia:”Voi bărbaţilor trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre ,ca fiind mai slabe şi faceţi-le

9
ANDRUTSOS, Sistem de morală, p.302- 303.
5
parte de cinste.”( Petru3,7).În al treilea rând soţul trebuie să înţeleagă că el este dator să trăiască
alături de soţia sa toată viaţa”Bărbatul să nu-şi lase femeia”(Matei5,32 19,9).
Soţia la rândul ei are anumite obligaţiuni în familie.Soţia virtuoasă este o adevărată
binecuvântare de la Dumnezeu:”Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei ,iar femeia
fără cinste este un cariu în oasele lui”(Pilde12,14)-afirma înţeleptul Solomon.Una din virtuţile
creştine este înţelepciunea ,iar o femeie înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu.(Pilde13,14).Când
această înţelepciune e unită cu virtutea cumpătării,atunci soţul are noroc de la Dumnezeu!Femeile
“trebuie să fie cumpătate,gospodine,bune,plecate bărbaţilor lor “(Tit2,5).”respectând pe
bărbat”(Efeseni5,33),mai ales când acesta îi asigură locuinţa şi toate bunurile pentru un trai
decent..O soţie creştină respectă cuvintele Bibliei:”Femeia să se supună bărbaţilor lor ca
Domnul…precum Biserica se supune lui Hristos aşa şi femeile bărbaţilor ,întru
totul”(Efeseni5,22),mai ales că Sf.Ap Pavel o avertizează direct:”Nu îngăduiesc femeii nici să
înveţe pe altul,nici să stăpânească pe bărbat,ci să stea liniştită”( Timotei2,12).Soţia trebuie să-şi
iubească bărbatul şi să se sacrifice pentru el:”Le sacrifice nen est pas un pour femme qui aime
son mari”(Nu există sacrificiu pentru o femeie care îşi iubeşte bărbaul)(A.Maurois)10
Între persoanele ce alcătuiesc o familie este necesar să existe relaţii armonioase ,acestea
fiind efectul iubirii reciproce.Iubirea intra-familială este condiţia sine-quanon ,a unităţii familiei
creştine.Acolo unde domneşte iubirea există desăvârşire.Soţul este dator să-şi iubească soţia,iar
soţia pe soţ,după cum Hristos iubeşte Biserica Sa şi Biserica pe El.Pentru a exista o
unitate,familia creştină trebuie să ia ca reper unitatea lui Hristos cu Biserica ,pentru că dacă este
Un Cap,Hristos;exită un singur trup Biserica.Tot aşa capul familiei este bărbatul,cel ce deţine de
la Creator puterea fizică sporită faţă de cea a femeii,ca să-i fie acsteia şi familiei protector ,însă
responsabilitatea datoriilor familiale,ele nu aparţin exclusiv unuia dintre ei,ci amândurora.
Faptul acesta se împlineşte mai ales atunci când familia are copii ;prin aceştia depăşindu-se
un soi de egoism şi creîndu-se o deschidere totală a soţilor faţă de ei şi copiii lor”O familie care
nu are copii nu e necesară în sens deplin societăţii”11 şi Bisericii.Prin copii se împlineşte scopul
Nunţii, se face trecerea de la senzualism erotic carnal la erosul agapic 12 ,care este lepădare de
sine şi îmbrăcarea în nevoile şi aspiraţiile soţului şi copiilor .În acest mod “erosul este salvat de
agape”13.

10
GĂLUŞCĂ, Binecuvântatele daruri ale familiei creştine, p.14.
11
STĂNILOAIE, Teologie dogmatică ortodoxă, vol.., p.129.
12
BASIL ZION, Eros şi transfigurare, p.115.
13
ROUGEMONT , Iubirea şi occidentul, p.336- 340.
6
7
 Divorţul şi adulterul

Familia este un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte.Instituită de Dumnezeu de

la creaţie ,familia are un caracter sacru”acest caracter de sacralitate fiind pus în evidenţă şi de
faptul că familia umană are ca prototip însăşi familia divină a Sfintei Treimi ce are drept
caracteristici iubirea desăvârşită,comuniunea ,unitatea şi egalitatea Persoanelor Acesteia”14.
Taina căsătoriei este un “ act sfânt de origine dumnezeiască în care prin preot se
împărtăşeşte harul Duhului Sfânt unui bărbat şi unei femei “15.Unitatea dintre un bărbat şi o
femeie a fost rânduită dintru început ca o unitate indisolubilă “ceea ce a împreunat Dumnezeu
omul să nu despartă”….”este o taină a unităţii duale în care se actualizează şi se dezvoltă
virtuţile în tot cursul vieţii lor ,fără a se abandona”16.
Divorţul, ruperea Tainei celei unice, nu este acceptat în cadrul Bisericii Ortodoxe.El apare
ca accident şi numai atunci când unul dintre soţi a rupt legătura dragostei lor,prin adulter”Eu însă
vă spun vouă –Că oricine va lăsa pe femeia sa ,în afară de pricină de desfrânare,o face să
săvârşească adulter şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter”(Matei5,32).Legătura
cununiei nu poate fi desfăcută decât prin moarte,dar în acest caz,Sf. Ap.Pavel îndeamnă pe
văduve să rămână necăsătorite şi numai în situaţia că nu pot să se înfrâneze “mai bine este să se
căsătorească decât să ardă”( Corinteni 7,9).Prin divorţ se rupe unitatea spirituală a celor
doi.Motivele de divorţ sunt grupate de Biserică în patru categorii:”cele provocatoare de moarte
religioasă ;de moarte morală;de moarte fizică parţială şi motive care provoacă moartea
civilă”17.
Cea dintâi cauză a divorţului şi cea mai gravă este pierderea credinţei în Dumnezeu.Ceea ce
este rubinul într-un ceas, este credinţa religioasă în viaţa omenească, element de rezistenţă şi
nădejde.În ochii unora, căsătoria nu-i decât un simplu contract.
O altă cauză a divorţului este desfrâul, este un rău care roade la temelia vieţii
conjugale.Lăcomia de avere este un alt izvor de otrăvire a căsniciilor.Căci multe vieţi se leagă pe
interese materiale, iar nu pentru potrivirea firilor.

14
VIZITIU, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, p.25.
15
STĂNILOAIE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol..,p.26-30.
16
ID, vol. .,p. 26-30.
17
FLOCA, Canoanele B.O.R., vol.., p.103.
8
 Divorţul dăunează mai întâi soţilor.Căci în loc ca ei să se sprijine unul pe altul, să
muncească umăr lângă imăr, în loc să nască copii şi să-i crească împreună, în loc să-şi aranjeze o
situaţie de nădejde pentru bătrâneţe- prin divorţ ei rămân ca doi naufragiaţi, pe o mare bântuită de
furtuni.Dacă un bărbat se poate descurca în viaţă în urma divorţului, femeia divorţată lasă pe
pragul căminului părăsit cele mai frumoase flori: cinstea sa , demnitatea, floarea tinereţii sale.
Copii devin prin divorţ nişte victime nefericite ale păcătoşeniei părinţilor lor. Fiinţe cu
inime rupte în două, căci dacă tribunalul îi va încredinţa tatălui, copii vor tânji mereu după
dragostea duioasă a mamei. Iar dacă vor fi lăsaţi pe seama mamei, autoritatea tatălui nu va putea
fi înlocuită cu nimic.
Viaţa creştinului adevărat este o cale a crucii, viaţă împletită din jertfă şi răbdare , pentru că
doar cu răbdare îşi vor puea mântui sufletele.
Căsătoria săvârşită în legea creştină şi în faţa lui Dumnezeu nu urmăreşte numai plăcerea
personală şi nu-i un improvizat, ci este o unire pe viaţă.
Din rândul motivelor care provoacă moarte morală, reţinute şi de legea civilă
sunt:”crima,avortul,atentatul la viaţa soţului,pentru păcate grave,adulterul,bolile
venerice,refuzul vieţii conjugale,iar din rândul motiv sau impotenţa,bolile incurabile sau
contagioase”18. Adulterul este un păcat împotriva fidelităţii ,o cădere din harul căsătoriei.Prin
săvârşirea de păcate trupeşti cu persoane străine soţii calcă jurământul dat la cununie cu mâna pe
Cruce şi pe Sfânta Evanghelie şi astfel se distruge familia creştină.Prin acest păcat se
îndepărtează Duhul Sfânt şi pacea lui Hristos din familia vinovată.,precum şi îngerii lui
păzitori,iar în locul Lui vine duhul rău al urei,alrăzbunării şi neîncrederii între soţi.Prin desfrânare
cu persoane străine ,se rupe legătura dragostei fireşti şi sufleteşti dintre cei doi soţi ce s-au unit
prin iubire.
Adulterul este violarea credinţei conjugale de soţ sau soţie.Nu este un păcat mai urât şi
care să producă dezbinare decât adulterul.Pentru nici un păcat lui Dumnezeu nu “i-a părut rău”
şi nu “s-a căit că a făcut pe om pe pământ “(Facere6,6)ca pentru acest păcat ce-l săvârşeşte
omul trupesc,pentru că trupul este templul cel viu în care sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu.De
aceea “de va strica cineva trupul lui Dumnezeu,îl va strica pe acela Dumnezeu,căci sfânt este
templul lui Dumnezeu”( Corinteni3,16-17).
Neînţelegerile în cadrul familiilor tinere care răbufnesc în scandaluri ce duc inevitabil la
divorţ ,au devenit o adevărată plagă pentru societatea contemporană în tranziţie.Cauzele care duc
la divorţ sunt mutiple ,dar în primul rând ideologiile secularizate.Dimensiunea spirituală a Tainei
18
RADU, Atitudinea moralei creştine faţă de divorţ, avort, abandon…,p.18.
9
Cununiei începe să lipsească ,iar dragostea jertfelnică a început să fie înlocuită în multe cupluri
cu dragostea pătimaşă,ajungându-se la căsătorii din interes,căsătorii contractate doar pentru
satisfacerea plăcerilor trupeşti, cazuri în care cei doi se plictisesc repede şi caută împliniri noi ,în
locuri şi mai goale de conţinut.Dacă soţii vor pierde de la început scopul unirii lor :naşterea de
prunci ,înfrânarea poftelor trupeşti şi acordarea ajutorului reciproc în tot cursul vieţii şi nu vor
face efortul de a transfigura prin unirea sufletească,unirea trupească, aceea căsnicie nu va
rezista.Dar cele mai nefaste consecinţe ale crizei familiei se văd în instabilitatea ei.Dacă
întemeierea familiei este o problemă personală ,destrămarea familiei afectează de regulă trei,patru
sau mai multe vieţi după numărul copiilor şi al persoanelor din jurul ei.
În România rata divorţurilor a crescut de la 17 la 27%, o escaladare fără
precedent.Aceasta înseamnă că la trei căsătorii corespunde un divorţ 19.Deşi motivele divorţurilor
sunt aceleaşi dintotdeauna(infidelitate conjugală,violenţa familială,alcoolismul) adevăratele cauze
se găsesc în condiţiile crizei socio-economice din ţară.Anii cu rata cea mai mare a divorţurilor
(1991,1994 şi 1998) corespund unor vârfuri de criză şi instabilitate socială..Familia nu mai este
un refugiu protejat,ci locul unde refulează neîmplinirile din viaţa publică:nesiguranţa
serviciului,scăderea nivelului de trai ,marginalizarea socială, etc.
Dezbinarea familiei prin divorţ duce în mod inevitabil în foarte multe cazuri şi la
abandonul copiilor sau şi mai rău la folosirea acestora în atingerea unor interese meschine ale
unuia dintre părinţi.Cei mai loviţi sufleteşte în urma unor dezbinări sunt copii, care rupţi de unul
din părinţi ori bat drumurile în căutarea unui adăpost sigur între locuinţele celor doi părinţi
separaţi şi mai nefericit vor fi nevoiţi să apeleze la autoritatea civilă pentru a găsi înţelegere la
unul dintre părinţi.În cele mai multe cazuri ,copii din aceste familii dezbinate devin din fragedă
copilărie “copii străzii” trebuind societatea şi Biserica să se ocupe de creşterea şi educaţia lor
în timp ce “părinţii naturali” îşi caută încă fericirea.
Familia dintotdeauna a fost inclusă în misiunea Bisericii ,devenind o prelungire a
Bisericii în lume şi o aducere a lumii în Biserică.De acea Biserica ,prin slujitorii ei, are datoria de
a nu-şi abandona niciodată lucrarea de a sprijini pe acei copii ai nimănui “copii
străzii””vinovaţi…fără de vină., ce dorm prin guri de canale în marile oraşe, drogându-se
cu aurolac,abandonaţi de părinţi denaturaţi, într-o luptî dură pentru existenţă”20 şi care într-un
abandon şi din partea societăţii şi a Bisericii ,ar putea deveni viitorii delincvenţi.De aceea

19
GABOR, Biserica, misiune, slujire, p. 208.
20
LEONTE, Familia creştină –părinţi şi copii, p. 161.

10
Biserica , prin mijloacele ei specifice ,prin preoţii ei , încearcă să.-i conştientizeze pe
credincioşi de gravitatea morală a dezbinării familiei şi care are consecinţe nefaste
inimaginabile asupra societăţii21.
Pentru salvarea familiei, pentru binele neamului, pentru fericirea vremelnică şi cea veşnică,
trebuie să existe credinţă în Dumnezeu, să se respecte poruncile sfinte şi să existe speranţă în
puterea şi ajutorul lui Dumnezeu.Destrămarea familiei prin divorţ, aduce după sine ura între
familii, scăderea natalităţii şi creşterea imoralităţii.
Divorţul este o nenorocire, un rău osândit de Cel de sus, care zice prin proorocul său:”Eu
urăsc despărţirea în căsătorie;deci luaţi aminte în mintea voastră să nu fiţi necredincioşi”
(Maleahi 2,16).

21
SEMEN, Atitudinea Bisericii faţă de pruncucidere …, p. 89.
11
 CAPITOLUL II.
2.1.Responsabilităţile în viaţa de familie

Familia care îşi întemeiază existenţa pe iubire şi credinţă, trăieşte într-o armonie deplină şi
fiecare membru îşi îndeplineşte menirea conlucrând cu celălalt pentru adevărata fericire.În
această familie femeia se supune de bunăvoie bărbatului, deşi egalitatea dintre ei persistă şi
această ascultare vine din iubire.Ascultarea soţiei faţă de soţul său nu are nimic dezonorant pentru
că bărbatul este capul familiei, după cum Hristos este cap al Bisericii(Efeseni 5,23), şi nu este
nimic dezonorant în ascultarea şi supunerea Bisericii faţă de Mântuitorul Hrstos,iar femeia este
inima familiei.
Însă aşa cum Mântuitorul iubeşte Biserica Sa care  se supune, la fel şi bărbatul trebuie să-
şi iubească soţia sa.Sfântul Ioan Gură de Aur spune ”Vrei ca soţia ta să ţi se supună precum
Biserica lui Hristos Ai grijă de ea, aşa cum Hristos are grijă de Biserica Sa.Trebuie să-ţi poţi
da viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţele de o mie ori, să suporţi şi să înduri orice nu refuza”22.
Deşi în familie cei doi soţi au drepturi egale,ei au totuşi misiuni deosebite care ar putea fi
numite chiar harisme:bărbatul să-şi întreţină familia prin truda sa(Facere 3,17-19),iar femeia să
îngrijească şi să gospodărească casa bărbatului său(Facere 3,16).Aceste misiuni sunt scrise de
Dumnezeu în însăşi firea bărbatuluişi a femeii.După căderea în păcat ,Dumnezeu i-a spus lui
Adam:”Blestemat va fi pământul pentru tine!Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele
vieţii tale”(Facere 3,27).Blestemul lui Adam a fost să lucreze “în sudoarea feţei” pentru a-şi
întreţine familia.Eva a fost blestemată:”Voi înmulţi mereu necazurile, mai ales în vremea sarcinii
tale; în dureri vei naşte copiii” (Facere 3,16).Nu este greu de înţeles că Dumnezeu a
rânduit femeia să se ocupe de familie, să nască şi să crească copii, să fie o bună gospodină.
Mântuirea femeii nu stă în naştere, pentru că rolul ei nu se sfârşeşte prin aducerea vieţii pe
lume, ci abia din acel moment se manifestă deplin spiritul matern prin renunţarea la sine şi totală
dăruire copilului. Această renunţare la sine şi totală dăruire copilului arată că “ maternitatea eate
o formă particulară a chenozei feminine”23.Femeia creştină “nu de-vine mamă doar născând, ci şi
hrănind cum se cuvine”24, crescându-şi adică pruncii în spiritul moralei creştine şi insuflându-le

22
IOAN GURĂ de AUR, Omilia 20 la Efeseni, 2 –P.G. LXII, 137 apud GEORGE HABRA, Iubire şi senzualitate,
p. 126.
23
EVDOKIMOV, Taina iubirii .Sfinţenia vieţii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, p. 158.
24
IOAN GURĂ de AUR, Întâia cuvântare despre Ana, 3-P.G. LIV, 636- 7 , apud GEORGE HABRA, Iubire şi
senzualitate, p. 115.

12
cele trei virtuţi amintite de Sf.Ap.Pavel:credinţa, iubirea şi sfinţenia ( Timotei 2,15). Aceste
virtuţi trebuie să le sădească mama creştină în sufletele copiilor şi să le facă şă crească şi să
rodească.Credinţa mamei naşte credinţa în sufletele copiilor, iar credinţa creşte iubirea pentru
Dumnezeu, Care, la rându-i, înflăcărează credinţa, făcând-o vie şi lucrătoare. Pentru aceasta,
mama trebuie să se îngrijească de sănătatea spirituală şi morală a copiilor săi.Are datoria de a-i
deprinde pe copiii săi cu rugăciunea încă din fragedă copilărie, rugându-se împreună cu ei până
ce copiii vor ajunge să se roage singuri dintr-o nevoie lăuntrică. Trebuie să-i înveţe să se hră-
nească cu rugăciunea, pentru că aceasta îi apropie de Dumnezeu, apropie membrii familiei între
ei şi întăreşte credinţa. Aşa cum învăţătoarea îi învaţă pe copiii din clasa întâi cum se scriu
primele conducându-le ea însăşi mâna, la fel şi mama trebuie să-şi înveţe copiii să se însemneze
cu semnul Sfintei Cruci şi să-i deprindă cu drumul Bisericii.Primele noţiuni de morală creştină
transmise copiilor la început sub forma poveştilor şi a povestirilor iar mai târziu, când au crescut,
direct din Sfânta Scriptură, aceştia trebuie să le vadă trăite de părinţiilor care le sunt cele dintâi
modele în viaţă.Şi aceasta întrucât “credinţa şi iubirea nu se cultivă prin vorbe spuse despre
aceste sfinte şi înalte fundamente ale vieţii noastre interne, ci prin faptul vieţuirii în iubire şi
credinţă”25.Împletită cu iubirea, credinţa naşte sfinţenia sufletelor şi a trupurilor, iar viaţa în
sfinţenie, indiferent că este trăită în mijlocul familiei sau într-o mănăstire, este idealul vieţii
creştine.
Aşadar “misiunea femeii nu poate fi nicăeri mai însemnată,mai rodnică şi mai sfântă” 26 ca
în mijlocul familiei, pentru că familia este “altarul pe care l-a ridicat creştinismul pentru
femeie27”.Pe acest “altar” al familiei întemeiată din iubire-icoana mică a Bisericii celei mari-
femeia se aduce pe sine jertfă pentru a naşte şi a educa copii pe care să-i înfăţişeze lui Dumnezeu
în Biserica Sa.
Roadele lucrării mamei vreştine, care trebuie să fie sprijinită în această misiune a sa de soţ,
pentru ca nu cumva ce zideşte unul să fie dărâmat de celălalt, se văd mai întâi în comunitatea
Bisericii, în credinţa şi iubirea care însufleţesc membrii Bisericii şi mai apoi, în mijlocul
societăţii.În comportarea din Biserică şi societate a fiilor săi se vede chipul moral al mamei,
pentru că “noi suntem în bună parte ceea ce au fost şi ceea ce am de la mamele
noastre”28 .Expresia populară “cei şapte ani de acasă” redă limpede concepţia poporului că
temelia educaţiei o pune mama, prima care începe munca grea de modelare, prin educaţie
25
COMŞA, Icoana familiei creştine, p.21.
26
Ep. VASILE, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, p.185.
27
Ibidem
28
Ep. VASILE , Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, p.186.
13
creştină, a sufletului copilului şi roadele se văd atât în Biserică, cât şi în societate.Doar o
societate ai cărei membri sunt morali pentru că au cunoscut şi deprins morala creştină în sânul
familiei va fi o societate înfloritoare sub toate aspectele, nu doar sub cel material, pentru că
“nimeni, nici filozofia, nici ştiinţa, nici tehnica nu ne vor da binefaceri mai mari decât
binefacerile familiei creştine, ale educaţiei creştine”29.Acest lucru este evidenţiat şi de cuvintele
unui contemporan francez care spune :”Când fiecare mamă în parte se va îndeletnici cu
îmbunătăţirea familiei sale, toată naţia va înflori… Începeţi întâi de la pruncii voştri”30.
Femeia creştină trebuie să fie o candelă a vieţii , a credinţei şi a iubirii pururi aprinsă,
deoarece “câtă vreme femeia este creştină, morala cretină nu se va stârpi, nici credinţa”31. Ca
soţie şi mamă, având sufletul şi chipul luminate de credinţă şi iubire, ea Îl coboară pe Dumnezeu
printre oameni, este “ un dar regesc în care străluceşte prezenţa Donatorului”32.
Un prim scop al căsătoriei este ajutorarea reciprocă a soţilor în cadrul familiei, prin punerea
în comun a zestrei fireşti a darurilor naturale cu care i-a înzestrat Dumnezeu, completându-se
unul pe celălalt, împletind darurile personale şi lucrările specifice fiecăruia dintre ei într-o
conlucrare armonioasă spre binele comun.Această împreună lucrare ce trebuie să caracterizeze
familia creştină are drept rezultat întărirea unităţii familiei.Deci, lucrările specifice amintite nu
sunt exclusiviste şi prin urmare, soţul poate şi trebuie să îşi ajute soţia, participând într-o măsură
mai mare sau mai mică la împlinirea lucrării ei, după cum şi soţia îşi poate ajuta soţul în acelaşi
mod.
Tot în reponsabilitatea soţilor este şi asigurarea trăiniciei, asigurarea durabilităţii familiei.Datorită
acestui fapt fiecare bărbat şi fiecare femeie, sunt datori ca chiar înainte de a păşi la actul sfânt al
căsătoriei să gândească serios, să cugete profund şi îndelungat asupra tuturor binefacerilor şi
asupra tuturor greutăţilor vieţii familiale.
Candidaţii la căsătorie sunt obligaţi să cerceteze amănunţit, să examineze serios existenţa
iubirii reciproce, existenţa afinităţilor sufleteşti, existenţa potrivirilor de caracter, existenţa unei
mentalităţi, dacă nu comune cel puţin apropiată.Acestea sunt elementele esenţiale care formează
chiagul şi asigură trăinicia viitoarei familii.Fără iubire curată, fără afinităţi sufleteşti, fără cinstire
şi preţuire reciprocă, fără unitate de gândire şi simţire, fără năzuinţe şi idealuri comune nu este
posibil a se întemeia o familie durabilă, o familie trainică.

29
COMŞA, Icoana familiei creştine, p. 27.
30
Ibidem, p.12.
31
Ibidem, p.44.
32
EVDOKIMOV, Taina iubirii.Sfinţenia vieţii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, p.139.
14
 În acelaşi timp şi în aceeaşi măsură viitorii soţi trebuie să se hotărască eroic şi să
mobilizeze întreaga lor voinţă spre a face din familia lor o cetate nebiruită, o cetate în stare să
înfrunte toate furtunile, toate ispitirile veacului, toate greutăţile zilei şi toate vrăjmăşiile
închipuite şi neînchipuite.Familia trebuie să fie în permanenţă o fortăreaţă în care răul din afară
să nu pătrundă, iar unitatea şi armonia ei lăuntrică să se păstreze totdeauna nealterate şi nepătate.
Un al doilea scop al căsătoriei este acela al naşterii de prunci, scop care îi dă căsătoriei şi
familiei un sens.După ce a creat-o pe Eva ca ajutor potrivit pentru Adam, Dumnezeu i-a
binecuvântat zicând:” Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”(Facere 2,28),
binecuvântare dată oamenilor în rai, în stare de nepăcătuire.În comuniunea iubirii bărbatului cu
femeia, “copilul poate veni ca un fruct”33, ca dar al lui Dumnezeu, fără ca apariţia lui în sânul
familiei să strice unitatea unicului trup alcătuit de bărbat şi femeie, astfel că toţi trei, “bărbat,
femeie şi copil, devin un singur trup, copilul unindu-i din ambele părţi”34.
Centrul vieţii este, izvorul de inspiraţie este mama.Rolul mamei, al femeii in familia
patriarhală cultă a fost decisiv şi fundamental.Femeia,mamă şi soţie, are o semnificaţie mult mai
profundă decât bărbatul şi nu numai în educaţia copiilor.Ea este organul intern al vieţii familiale,
din care curg căldura şi dragostea;şi această dragoste se revarsă asupra membrilor familiei şi
asupra tuturor celor care sunt în casă, asupra părinţilor, prietenilor.Ea este centrul acestei vieţi
comune, soarele vesel şi dulce de pe cerul acestei lumi mici,izvorul dragostei şi al compasiunii şi
al căldurii35.
Viaţa modernă, cu schimbările ei profunde şi rapid în toate compartimentele existenţei , a
afectat puternic şi concepţia despre familie. În mare parte tineretul de astăzi nu mai priveşte la
familie cu seriozitatea necesară; a socotit că şi căsătoria este un act obişnuit, un lucru comun care
se poate schimba de la o zi la alta, după bunul plac al fiecăruia, care se face astăzi când îi convine
şi se desface mâine, când nu-i mai convine.Din această greşită concepţie, au derivat nesfârşitele
neînţelegeri între soţ şi soţie, practicarea unui inadmisibil şi în acest compartiment intim al vieţii
omeneşti, părăsirea căminului conjugal, extravaganţe condamnabile şi în cele din urmă cereri de
divorţ.

33
EVDOKIMOV, Taina iubirii, p. 10.
34
HABRA, Iubire şi senzualitate, p. 82.
35
ARSENIEV, Tradiţiile spirituale ruse, p.308.
15
2.2.Concepţia ortodoxă cu privire la copii şi drepturile copiilor

16
 Înainte de a vorbi despre drepturile copiilor şi despre rolul lor într-o familie,trebuie să se
facă precizarea când anume începe viaţa omului.
Răspunsurile se referă rând pe rând: în momentul în care mama simte pentru prima oară
copilul mişcându-se în pântecele ei, în momentul în care fetusul poate supravieţui în afara
uterului(de obicei după 24 de săptămâni), în momentul naşterii, când copilul începe să respire
singur, sau la o perioadă de câteva zile după naştere, după ce nou-născutul şi-a demonstrat dreptul
la viaţă.
Pe de altă parte , Biserica a afirmat dintotdeauna că viaţa începe o dată cu concepţia care
face frontieră comună cu fertilizarea.
Problema este ridicată astăzi din nou dintr-o perspectivă diferită, care încearcă să
fundamenteze reflecţia teologică pe datele biologice. Urmându-i pe embriologii britanici, câţiva
moralişti romano-catolici, precum Shannon, Wolter şi McCormick, 36
au făcut distincţie între
embrion şi aşa numitul “pre-embrion”.Acesta din urmă este descris ca o masă de celule
nediferenţiate, de la zigotul unicelular şi până la dezvoltarea primei trăsături sau a primului “ax”
al trupului în timpul săptămânii a treia de sarcină.În acest punct, după implantarea în peretele
uterului, el suferă o transformare radicală numită “singularizare” şi se poate spune că posedă
suflet umenesc sau individualitate umană.Potrivit acestei scheme susţinute de cei trei moralişti
“concepţia” nu trebuie înţeleasă ca un moment, ci ca un proces.Trecerea de la “pre-embrion” la
embrion, adică de la existenţa potenţială, la cea actuală are loc la finalizarea acestui proces.
Totuşi înainte de a clasa aceste consideraţii, este nevoie să se accentueze faptul că ştiinţa
embriologiei se află într-o stare de flux.Mai ales în S.U.A. şi Franţa, dezbaterea se concentrează
acum asupra unor probleme, precum rolul citoplasmei în transmiterea infomaţiei genetice către
ovulul proaspăt fertilizat, dar părerile specialiştilor nu au ajuns încă la un consens.Evidenţa care
începe să se impună ,tinde totuşi să sprijine teoria că viaţa umană începe nu o dată cu
implantarea, ci o dată cu finalizarea fertilizării.
Expresia “pre-embrion” se arată ca fiind una greşită, şi trebuie abandonată.Dacă
fertilizarea şi concepţia sunt simultane, atunci distincţia între “individualitate genetică” şi
“individualitate de dezvoltare” nu mai poate exista .Fertilizarea marchează în mod obişnuit
începutul unui proces continuu, neîntrerupt care implică individualizarea progresivă prin
diferenţiere şi specificitate,de la stadiul bi şi tri-celular al dezvoltării embrionului.

36
BRECK, Darul sacru al vieţii, p.166. – 171.
17
 Totuşi, chiar dacă embriologii ar demonstra că pre-embrionul este o masă de celule
nediferenţiate, aceasta nu ar schimba convingerea Bisericii Ortodoxe că viaţa umană începe
odată cu concepţia, adică odată cu formarea zigotului,creîndu-se astfel o fiinţă umană nouă şi
unică.
Ortodoxia afirmă că viaţa este un dar, oferit în mod liber de către Dumnezeul iubirii.De
aceea, viaţa umană trebuie primită cu bucurie şi recunoştinţă. Ea trebuie preţuită, conservată şi
ocrotită, ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, care ne-a adus dintru
nefiinţă la fiinţă, nu doar pentru o existenţă biologică.El ne-a ales pentru viaţă, a cărei finalitate
este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat “la moştenirea sfinţilor, întru
lumină”(Coloseni 1,12;Efeseni 1,18)37.Viaţa umană prin însăşi natura ei este sfântă, adică este
intrinsec bună şi merită întotdeauna respect şi ocrotire.
Naşterea şi creşterea copiilor constituie o poruncă divină, iar soţia “prin naşterea de fii,
dacă va stărui în credinţă, în iubire şi sfinţenie, se va mântui”( Timotei 2,15).”Iată, fiii sunt
moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa
sunt copii părinţilor tineri.Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când
va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă”(Psalm 126,3-5). “Neamul lui va fi puternic pe pământ…
bogăţie şi slavă vor fi în casa lui”(Psalm 111, 2-3).
Prin îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos,”Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că
a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”(Matei 19,14) şi prin spusele că cine primeşte un
copil în numele Lui,pe El Însuşu Îl primeşte(Matei 18,5), se întăresc şi mai mult îndemnul şi
îndatorirea că aducerea pe lume a unui copil este o împărtăşire cu Dumnezeu, o nespusă
binecuvântare.Naşterea, creşterea şi educarea copiilor sunt o jertfă bine plăcută adusă lui
Dumnezeu de părinţi, care se fac purtători de cruce, iar crucea este scara care duce spre cer.
Familia a reprezentat dintotdeauna mediul cel mai prielnic pentru naşterea, creşterea şi
desăvârşirea fiinţei umane.Procrearea,întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi pregătirea pentru viaţă a
unei noi făpturi au constituit şi constituie o preocupare fundamentală a oricărei familii.Copii
reprezintă “fondul de aur al unui popor şi întreţin potenţialul natural uman, dau forţa naturală şi
spirituală a unui popor “38.
Copii nu sunt şi nu pot fi proprietatea mamei, a părinţilor şi nici chiar a societăţii; ei sunt
darul vieţii, darul lui Dumnezeu.Copii vin în lume de la Dumnezeu prin părinţi şi trebuie primiţi

37
BRECK, Darul sacru al vieţii, p.15.
38
RESCEANU, Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ, abandonul de copii…., p.155.
18
ca un dar divin, fiindcă Domnul Hristos Se identifică cu ei “cine va primi un prunc ca acesta în
numele Meu,pe Mine Mă primeşte”(Matei 18, 5 ).Cel ce-i primeşte pe prunci,Îl primeşte
Într-adevăr pe Hristos, fiindcă numai aceştia sunt inocenţi, cum a fost El, sunt smeriţi ca Hristos
şi depind de părinţii lor aşa cum Domnul a depins întru toate de voia Părintelui ceresc(Ioan
5,30).
Copiii trebuie priviţi ca nişte “flori ale lui Dumnezeu, sădite de El în pântecele
mamei;care aduc primăvara vieţii în familie” 39.Ei sunt în acelaşi timp daruri ale lui Dumnezeu şi
semne ale iubirii dintre soţi, o garanţie sigură a durabilităţii iubirii făgăduite unul altuia,sau chiar
un rod şi o mărturie permanentă a iubirii, după cum spunea poetul Jules Superville :”De acum
taina iubirii noastre va trăi.În trupul acesta nou născut în lume.Iubirea, după ce ne-a luat inima
cu asalt, s-a prefăcut în oaspetele unui leagăn.Şi amândoi rămânem să privim secretul nostru
atât de rău păzit, atât de bine”40.
Părinţilor le revine datoria cea mai nobilă dintre toate câte sunt, aceea de a păstra cu orice
preţ darul lui Dumnezeu şi a-l înnobila.Dintre toate creaturile lui Dumnezeu, numai omul a primit
porunca: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”(Facere 1,28), ceea ce
înseamnă că responsabilitatea părinţilor nu se poate limita doar la aducerea pe lume a copilor şi
procurarea de hrană, întrucât porunca impune în egală măsură “ educarea progeniturilor printr-o
slujire cât mai jertfelnică”41.
Venirea unui copil pe lume este şi un fel de mesaj al iubirii lui Dumnezeu, faţă de părinţii
acestuia, pe care vrea să-i ţină în pomenirea Sa, dar mai este şi o garanţie a revărsării mai
abundente a binecuvântării Lui asupra întregului pământ, căci în mod sigur nevinovăţia pruncilor
provoacă milă divină. Suprimarea vieţii acestora, ca unii care sunt lipsiţi de apărare, poate fi
privită ca o revoltă directă împotriva Dătătorului de viaţă şi un semn al deprecierii moravurilor,
aşa cum remarca mitropolitul Meletios Kalamaras “cea din urmă dovadă că un popor a ajuns la
cel din urmă semn al decăderii morale va fi perioada în care avortul va fi ceva tolerat social şi
obişnuit “42.
Primind un copil în casă, este primirea lui Dumnezeu. Bucuria aceasta e a tuturor celor ce
se îngrijesc de copii. Cei ce alungă copiii alungă de fapt pe Dumnezeu, alungă Raiul şi intră sub
influenţa demonică a iadului temporar, de pe pământ şi a iadului şi a chinurilor veşnice. Iisus
Hristos spune că “împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru “(Luca 17,21).La fel şi frica,
39
SEMEN, Atitudinea Bisericii faţă de pruncucidere, divorţ, abandonul de copii…, p.85.
40
CLEMENT, Trupul Morţii şi al slavei ,p.71., apud. , J.SUPERVILLE, Naissance.
41
ID, Trupul Morţii şi al slavei, p. 70.
42
SEMEN, Atitudinea Bisericii faţă de pruncucidere , divorţ …p . 87.
19
mustrarea conştiinţei,angoasele, iadul se strecoară în sufletul omului încă din lumea aceasta 43.Cu
venirea copilului tot harul lui Dumnezeu, intră în căminul conjugal; deoarece primirea copilului,
venirea lui pe lume înseamnă un “Amin” la planul făcător de viaţă al Tatălui ceresc, un “facă-se
voia Ta “,plin de încredere şi de nădejde în purtarea de grijă cea iubitoare a lui
Dumnezeu44.Copilul este un izbăvitor pentru părinţi, pentru faptul că le asigură un toiag de sprijin
pentru vremea de boală, de bătrâneţe neputincioasă.
Aşadar copiii, sunt urmaşii familiei şi asigură continuitatea neamului. Sfântul Ioan Gură
de Aur spune că cine va fugi de durerea naşterii, de durerea veşnică va da., de durerea cea din
iad45.De aceea Dumnezeu a pus cu măsură dulceaţa împreunării cu durerea naşterii.
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său (Facere 1,27) şi Mântuitorul Hristos S-a jertfit
şi a înviat pentru ca omul “viaţă să aibă şi s-o aibă din belşug”(Ioan 10,10).De aceea fiinţa
umană ,indiferent de stadiul de dezvoltare în care se află, trebuie respectată ca şi chip al
Creatorului, căci de la El vine viaţa şi doar El este în măsură s-o ia atunci când vrea.
Copii sunt florile primăvăratice, care alină, mângâie şi îndulcesc viaţa, căci după cum
florile de primăvară înmiresmează şi împodobesc natura sporind omului elanul, optimismul şi
sârguinţa spre tot ce este constructiv, ziditor şi folositor vieţii, tot astfel şi copiii redau încrederea
şi speranţa zilei de mâine.

2.3.Avortul , contracepţia şi planificarea familială

Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământului, coroană, inel şi preot al creaţiei, a
primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: VIAŢA. Făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu(Facere 1,26 – 27), omul este o fiinţă comunitară, trăind în familie după modelul

43
POPESCU , Avortul, păcat strigător la cer, p.10.
44
SLEVOACĂ, Familia creştină , p. 18.
45
BĂLAN, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.3., p. 82.
20
comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind “împreună lucrător cu Dumnezeu”( Corinteni
3,9) în perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1,28).
Dar , într-o societate secularizată, în care omul se declară autonom, eliminându.l pe
Dumnezeu din creaţia Sa, adică din lume, în care iubirea de sine a luat locul iubirii de aproapele
şi comuniunii dintre semeni şi Dumnezeu, în care sunt date uitării învăţăturile Biserici,se
întâlnesc mame care îşi abandonează copii sau le suprimă viaţa încă din pântece, nemaiţinând
seama nici de preceptele biblice “să nu ucizi”(Ieşire 20, 13), nici de faptul că viaţa nu este un bun
propriu şi de aceea nu au dreptul să dispună nici de viaţa lor, nici de viaţa altora şi nici de viaţa
copiilor lor46.
Sunt din nefericire nenumărate cazuri când soţii nu voiesc să devină părinţi, adică tată şi
mamă. Ei se angajează în legătura matrimonială, împlinesc actul legiuit dătător de viaţă, dar nu
permit urmarea lui firească.Ei gustă plăcerea vieţii conjugală,dar se feresc de obligaţii.
Sunt unii care nu vor să aibă nici un copil.Se căsătoresc pentru tot felul de
motive:plăcerea, dorinţa de îmbogăţire, dorinţa de a uni două moşteniri, gândul de a beneficia de
un nume sau de o pensie la bătrâneţe.Toate duc la încheierea căsătoriilor, numai la dorinţa de a
rodi viaţă, nu.Alţii nu se împotrivesc cu totul naşterii de copii, dar se opresc la un copil sau cel
cel mult la doi şi zic întocmai ca acel necredincios din Biblie care declară:”Nu mai vreau să
slujesc”(Ieremia 2,2).
Astăzi în lumea civilizată, în aşa-zisa societate dezvoltată, cu bună stare economică, se dă
o luptă înverşunată împotriva copiilor care cer dreptul la viaţă.Se poate spune că însăşi
familia,”pepiniera vieţii umane, se face adeseori mormânt pentru cei ce bat la poarta vieţii”47.
Cauzele acestei nerodnicii voite sunt mai multe. O primă cauză ar fi goana după plăceri a
omului contemporan.Naşterea şi creşterea copiilor cer multe sacrificii, îi obligă pe părinţi să se
lipsească de multe lucruri.Odihna lor e tulburată, somnul e redus. Pentru a hrăni mai multe guri în
casă, se cere o muncă intensă, pentru a se îngriji de îmbrăcămintea atâtor trupuri, trebuie să se
îmbrace ei, părinţii, mai modest.Dar oamenii vor să se distreze,doresc să petreacă, să plece în
excursii, să-şi cumpere automobil,să se îmbrace luxos…. aşa că aducerea de copii în căminul
conjugal este restrânsă la maximum.
Astăzi emanciparea femeii merge atât de departe încât se susţine de către unii că soţia are
dreptul să se elibereze de fătul conceput în trupul ei.

46
STAN, Teologie şi Bioetică, p. 12.
47
SLEVOACĂ, Familia creştină, p. 24.
21
 În sprijinul opririi naşterilor vine şi falsa ştiinţă.Preocuparea pentru limitarea naşterilor a
apărut cu un faimos eseu publicat în 1798 de către economistul englez Robert Malthus.Acesta era
impresionat de mizeria în care trăia o mare parte din populaţa Angliei, în acea perioadă de mari
transformări sociale. Analizând cauzele sărăciei,el a ajuns la concluzia că aceasta se datorează
unei legi a naturii, potrivit căreia ritmul creşterii populaţiei este mult mai rapid decât ritmul
creşterii mijloacelor de întreţinere, populaţia ar creşte în progresie aritmetică.Pentru a face faţă
unui asemenea pericol nu există decât o singură cale: reducerea ritmului creşterii populaţiei prin
încheierea căsătoriei la o vârstă mai înaintată, mai ales practicarea înfrânării de către soţi.
Ulterior a apărut neomalthusianismul. Numele este impropriu deoarece neomalthusianiştii
propun mijloace contrare celor propuse de Malthus pentru limitarea naşterilor şi anume:
anticoncepţionalele.Neomalthusianismul vizează în final distrugerea civilizaţiei creştine, în
special distrugerea familiei şi care cuprinde printre altele lupta pentru legalizarea divorţului, a
avortului, a sexului liber, a homosexualităţii, a eutanasiei.
Este falsă părerea celor care susţin că într-o societate în care naşterile sunt controlate
bogăţia ar creşte.Tocmai contrariul este adevărat.Este dovedit economiceşte că omul nu consumă
atât cât poate produce prin munca sa.Prin urmare, cu cât mai mulţi copii cu atât mai multe braţe
de muncă, cu atât mai multă bogăţie.Istoria multor popoare este martoră că sporirea populaţiei lor
a adus după sine o considerabilă bunăstare48.
Atât avortul cât şi contracepţia fac parte, la nivele diferite dintr-o cultură care refuză viaţa
şi refuză invitaţia de a fi simpli colaboratori ai lui Dumnezeu în transmiterea vieţii.Ele au la bază
orgoliul omului, care îşi asumă dreptul de a da sau de a lua viaţa. Fiecare act conjugal în care este
blocată în mod voit transmiterea vieţii conţine în sine dezordine, este nedemn de persoana umană
şi ca atare este păcat.
Nu există vreo metodă artificială de control al naşterilor lipsită de consecinţe negative,
mai mult sau mai puţin grave, pe plan fizic pentru femeie şi pe plan psihico – fizic , pentru
amândoi soţi.Bărbatul obişnuindu-se cu practicile anticoncepţionale, ajunge să sfârşească prin a
pierde respectul faţă de femeie şi fără a mai da atenţie echilibrului ei psihic, să ajungă să o
considere drept un simplu instrument de plăcere egoistă, şi nu o însoţitoare de viaţă, respectată şi
iubită.
Cei ce se feresc de a avea copii devin oameni nervoşi, cu tulburări psihice serioase. În
casele lor, adulterul prinde rădăcină; pentru bărbat soţia ajunge o unealtă de dezmierdări. De aici

48
SLEVOACĂ, Familia creştină, p.30.
22
necredincioşia, certurile, aventurile amoroase, divorţurile- toate desprinse în această şcoală
demoralizatoare.
Duşmănia faţă de copil îşi are rădăcina în necredinţă, în slăbirea sau pierderea de tot a
nădejdii în viaţa veşnică.Mulţi nu vor să mai ştie de un Stăpân ceresc şi de poruncile lui, nu se
mai tem de nici o sancţiune a faptelor lor rele. “Să bem şi să mâncăm “, asta e deviza multora,
“căci după moarte nu mai urmează nimic”. Iar când cineva nu mai crede în Dumnezeu, i se pare
că totul îi este permis. Dumnezeu a acordat oamenilor cinstea şi puterea de a perpetua viaţa, de a
aprinde scânteia vieţii, dar candelabrele refuză să se apridă.Dumnezeu a poruncit:”fiţi rodnici”,
dar proorocii falşi din vremea de astăzi zic”să nu rodim”.
Astăzi dorinţa de a avea copii mulţi e socotită o prostie, un semn de înapoiere.
Societatea secularizată este dominată de o mentalitate abortistă.Avortul nu mai e
considerat o infracţiune sau culpă, nu mai este urmărit de lege şi pedepsit, ci considerat un drept –
un drept al femeii.Însăşi terminologia folosită e sugestivă: se evită folosirea numirii de avort,ci
întrerupere voluntară a sarcinii, punându-se accent pe un “eveniment al femeii”49.
Abortivitatea legalizată devine, de fapt, o paradigmă a epocii contemporane, şi care neagă
demnitatea persoanei umane lipsite de apărare care este embrionul uman.
Atitudinea faţă de avort , a oscilat de-a lungul timpului , de la o epocă la alta.Astfel
vechile societăţi ale Greciei şi Romei, erau tolerante faţă de avort, iar la romani, avortul putea fi
făcut în orice perioadă a sarcinii50.
La începutul secolului XIX în America, avortul era interzis după apariţia mişcărilor
fetale.După aceea ,atât în America cât şi în Anglia, legislaţia permitea avortul numai în cazul în
care era salvată viaţa mamei.Mai târziu însă mişcările feministe americane introduc conceptul de
maternitate voluntară, apoi după 1960 pe cel de planificare familială încercând să tragă o linie de
demaraţie între viaţa sexuală şi procreaţia, avortul reprezentând-în mod individualist- “pentru
femei, singura posibilitate de control asupra corpului şi destinului lor”51
Tradiţia Bisericii din toate timpurile a fost categorică în a înfiera avortul drept crimă şi a
rânduit canoame aspre pentrucei ce cad în acest păcat de moarte52.
În perioada patristică referirile la avort sunt numeroase şi mai explicite.
Clement Alexandrinul vorbind de copii spune :”Se cuvine să fim cu grijă pentru că întrega
noastră viaţă se va scurge în chip firesc, dacă ne stăpânim de la început poftele şi nu ucidem cu
49
JUVENALIE, Teroriştii uterului, p.263.
50
SCRIPCARU, CIUCĂ, ASTĂRĂSTOAE, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, p.108.
51
ID, p.109.
52
FLOCA, Canoanele B.O.R. ,legislaţie şi administraţie bisericească, vol.. p.265.
23
mijloacele rele fătul omenesc, făcut să se nască prin dumnezeiasca purtătoare de grijă.Femeile
care folosesc pentru acoperirea desfrânării droguri pentru avort,scot afară o materie complet
moartă, dar avortează odată cu fătul şi iubirea de oameni”53.
Sinodul de la Ancira(314 d.Hr.) este primul sinod care sancţioneayă avortul ca pe o
crimă( hotărârile sale au fost validate de canonul 2 al Sinodului Trulan;dar canonul 21 Trulan
preia o hotărâre anterioară celei de la Ancira: “Despre femeile care desfrânează şi omoară pe cei
ce se nasc şi se silesc să facă avorturi, hotărârea anterioară le-a oprit până la ieşirea din viaţă
însă, aflând ceva mai iubitor de oameni,am hotărât să împlinească vreme de 10 ani în treptele
canonisirii hotărâte”)54.
Poziţia Sfântului Ierarh Vasile cel Mare este cea care va exprima definitiv pe aceea a
Bisericii faţă de avort.În canonul 2, Sfântul Vasile numeşte avortul “ucidere”55, iar în canonul 8
numeşte ucigaşi atât pe cele ce iau băuturi otrăvitoare, cât şi pe cei ce le dau 56.După învăţătura
Bisericii”viaţa omenească nu începe de la naştere , ci de la zămislire”.De aceea tratează
embrionul uman cu aceeaşi cinste ca şi pe un adult şi îl consideră persoană umană din toate
punctele de vedere. Mai mult, fiind o fiinţă fără apărare, poate cea mai fragilă dintre toate, ea
necesită o mai mare protecţie şi nicidecum nu trebuie eliminată în virtutea unui reducţionism care
ar face din embrion o fiinţă fără caracteristici personale, căci embrionul este o persoană ca toate
celelalte, nu o “cvasi – persoană sau persoană in potenţa.Are un trup şi un suflet”(conform
teoriei creaţionismului)57 şi este în stare să stabilească relaţii.
Cazuri în care Biserica dă întâietate vieţii mamei sunt: sarcina ectopică, eclampsie sau
cancer uterin.Şi aceasta nu pentru că viaţa ei ar valora mai mult, ci datorită faptului că ea a
stabilit deja relaţii şi responsabilităţi cu alte persoane care depind de ea.Faptul că procedura
terapeutică pune capăt vieţii copilului este tragic şi regretabil, cu toate că este o consecinţă
necesară şi inevitabilă. Totuşi, o mamă care îşi oferă de bună voie viaţa în favoarea copilului din
ea , înfăptuieşte un martiriu, autentic din dragoste pentru altul.Acest sacrificiu trebuie făcut,
totuşi, luând în considerare nevoile şi dorinţele celorlalţi membri ai familiei. În majoritatea
cazurilor, femeia va alege să supravieţuiască pentru a nu-i abandona pe cei aflaţi în relaţie cu ea
53
CLEMENT, Pedagogul, , p.10.
54
PRO – VITA, Poziţia Bisericii faţă de avort , Iisus Biruitorul nr. 14, p. 4.
55
IISUS BIRUITORUL, Poziţia Bisericii faţă de avort,Canonul 2, p.4. :”cea care strică(embrionul) intenţionat se
supune pedepsei uciderii….Desigur nu trebuie extinsă penitenţa lor până la ieşire(din viaţă), ci să primească
măsura celor 10 ani, însă terapia să se hotărască nu după timp, ci după modul pocăinţei”.
56
IISUS BIRUITORUL, p.4.:” Dacă cineva prepară o băutură magică din alt motiv, dar ucide, aceasta o
considerăm ucidere voluntară…Astfel şi cele ce dau leacuri abortive, ucigaşe sunt şi ele şi cele ce iau otrăvurile
embricide”.
57
TODORAN şi ZĂGREAN, Teologie Dogmatică Ortodoxă, p. 175.
24
prin sentimente, amintiri, responsabilităţi şi dragoste.În privinţa cazurilor de viol, incest şi
anomalii genetice, femeia însărcinată poate de asemenea, să aleagă.
Soţii care se feresc să nască prunci, scuzându-se că un copil s-ar aşeza între ei, nu fac
altceva decât să se amăgească pe ei înşişi, pentru că familia în care este evitată naşterea copiilor
nu a fost niciodată legată prin adevărata iubire, ci cel mult prin una egoistp.Acolo unde
comuniunea iubirii este puternică în doi, va fi şi mai puternică în trei şi acolo unde ea nu poate
exista în trei, nu a existat cu adevărat nici în doi.Sfântul Ioan Gură de Aur arată că deşi copilul
este rodul cel mai de seamă al unei comuniuni în armonie şi iubire,totuşi nu căsătoria în sine
pricinuieşte naşterea de copii, ci binecuvântarea lui Dumnezeu 58 , după cum,de altfel”nu
procreaţia este cea care determină şi constituie valoarea căsătoriei” 59, valoarea Tainei Nunţii
constând în “comuniunea persoanelor în toată deplinătatea ei sacramentală”60.
Dincolo de consecinţele tragice ale avortului asupra mamei, în particular şi asupra familiei,
în general, acest păcat are urmări catastrofale, cu consecinţe de nebănuit şi pe tărâm naţional, fapt
ce îndreptăţeşte chemarea Bisericii la reanalizarea de către factorii responsabili a condiţiilor
liberalizării avortului.

58
BRANIŞTE, Concepţia Sf. Ioan Gură de Aur despre familie, p,. 127.
59
EVDOKIMOV, Taina iubirii.Sfinţenia vieţii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, p. 10.
60
CLEMENT, Cuvânt înainte la Evdokimov- Taina iubirii…, p. 10.
25
 CAPITOLUL III.

Familia şi problemele sociale

Societatea de astăzi se confruntă cu numeroase şi foarte grave probleme. Ca într-un

coşmar, fiecare lună care a trecut de la Revoluţia din 1989, a scos la iveală drame cumplite şi
nebănuite.
Se observă în ultima vreme o tendinţă a tineretului spre teribilism, apucături dezordonate,
fumat, droguri, vocabular vulgar sau nonconformism; şi aceasta datorită libertăţii rău înţelese.
Adesea tinerii îşi zic:”Sunt liber! Revoluţia din 1989 mi-a oferit acastă libertate; sunt liber să fiu
ce vreau, să fac ce vreau, să aleg ce vreau, să spun ce vreau!” 61.Însă nu acesta este sensul pe care
a vrut Dumnezeu să-l vadă în libertatea pe care a dat-o spre desăvârşirea binelui.Un om cu
adevărat liber are oroare de rău.Căci binele este ceea ce zideşte, iar răul este ceea ce
distruge.Libertatea trebuie înţeleasă ca puterea de a păstra cumpăna cu cele două talere, raţiune şi
pasiune, în perfect echilibru.Ea mai poate fi înţeleasă ca puterea de a distinge binele de rău şi de a
alege binele.

61
MOCĂNESCU, Libertate sau libertinaj, p.18.
26
 Biserica trebuie să-i ajute pe tinerii la selectarea valorilor. Pentru că omului modern şi, în
special, tânărului i se oferă acum tot felul de capcane tentante în care poate cădea foarte uşor.El
trebuie orientat, trebuie să i se spună mereu care este valoarea vieţii.Nu se vor impune niciodată
într-o societate extremiştii sau cei care vor să impună ca normă imoralitatea sau amoralitatea.În
fond creştinismul de aceasta a apărut şi Dumnezeu de aceasta S-a întrupat pentru că astfel nu
avea rost să vină. A venit să dea nişte norme de conduită care să facă posibilă convieţuirea între
oameni şi să-i împace cu Dumnezeu şi, ca mijloace, să impună nişte norme morale; pentru că
dacă aceste norme biblice morale sunt distruse, atunci lumea rămâne în dez-orientare totală62.
Astăzi rolul Bisericii de îndrumătoare şi povăţuitoare a sufletelor pe calea dreptei credinţe
şi a trăirii creştineşti se impune mai mult ca oricând.Creştinul trăieşte într-o societate modernă şi
tehnicizată în care luxul, plăcerile ieftine, duhul slavei deşarte şi mirajul banului încântă şi atrag
în cursă pe toţi oamenii nepăsători şi materialişti tentaţi să creadă că firul vieţii se sfârşeşte aici pe
pământ, iar fericirea şi-o agonisesc în satisfacerea gusturilor şi moravurilor uşoare pe care le
traiul şi huzurul. Cei mai expuşi provocărilor societăţii de astăzi sunt tinerii. Ieşiţi de sub
controlul şi supravegherea părinţilor, o bună parte dintre ei îşi irosesc timpul în zadar, nu privesc
cu seriozitate problemele vieţii, ignoră sfaturile părinteşti, defaimă învăţătura Bisericii şi nu
cinstesc pe cei mai în vârstă decât ei, crezând că prin modul lor de a se comporta şi privi lucrurile
sunt mai emancipaţi decât alţii, că dispun de orice şi că totul li se cuvine. Nu au deprins cultul
muncii şi simţul bunei cuviinţe şi nu se întreabă niciodată ce aşteaptă societatea de la ei şi ce
sarcină ridică pe umerii lor viitorul. Unii dintre aceşti tineri tratează cu maximă indiferenţă şi
dezgust fenomenul religios, virtutea credinţei, nu mai frică de Dumnezeu şi nu mai sunt deprinşi
cu rugăciunea.

62
ANTONIE, Tinerii încotro, p.11.

27
 3.1.Relaţia familie – societate

Societatea românească nu poate asigura deocamdată minimum de confort pentru o familie

tânără, dornică să aibă o casă, urmaşi. Deşi tinerii la căsătoria civilă sunt anunţaţi solemn şi
pompos de ofiţerul stării civile că statul român ocroteşte familia şi viaţa…în realitate văd că sunt
vorbe şi atât.Perspectivele sunt dintre cele mai sumbre: lipsa unui loc de muncă, a unei locuinţe, a
unui confort rudimentar face ca tinerii să evite căsătoria şi familia. Astfel, cad pradă tentaţiilor de
orice fel, care “prezintă” viaţa exotic: alcoolism, sexualism, droguri, sinucidere, ca o evadare din
stresul şi grijile cotidiene.Pentru mulţi Biserica pare desuetă, cu principii care nu-şi mai află
aplicare în contemporaneitate63.Multe familii se destramă la puţină vreme de la căsătorie, astfel că
sălile tribunalelor zilnic sunt pline de doritori de divorţ. Cea mai des invocată cauză este:
nepotrivire de caracter şi stingerea iubirii, dar şi lipsuri materiale. S-ar părea că pluteşte o stare de
nesiguranţă a zilei de mâine, aşa încât principiile evanghelice sunt ignorate nemaicontând decât
grija zilei de mâine; aici şi acum.
La o asemenea superficialitate s-a ajuns în multe domenii, astfel încât viitorul depinde nu
de calitatea persoanei,de vârsta ei tânără şi entuziastă, de studiile făcute cu greu şi cu rezultatele

63
CLOŞCĂ, Declinul familiei creştine, p.10.
28
frumoase, şi nu în cele din urmă de moralitatea ei, ci totul depinde de organizarea “relaţiilor”
personale, de mită şi corupţie.
Foarte mulţi tineri aleg căi rele pentru a-şi putea duce existenţa, mai ales că orice li se
pare justificabil, având exemple chiar dintre oameni cu alese funcţii care au devastat bunurile ţării
după bunul plac, la umbra legilor. În multe situaţii predica slujitorilor Bisericii poate părea unora
lipsită de sens; sunt de fapt acei oameni care sunt creştini doar prin Botez , ei nemaiavând nici o
legătură cu Biserica.
Familia creştină este pusă astăzi la mare încercare, deoarece nu este considerată de stat ca
o prorietate, ci adeseori ca o povară.Familia creştină este, de fapt, Biserica în societate, pentru că
toţi membrii unei societăţi aparţin Bisericii şi cu atât mai puţin Ortodoxiei.În acest sens, “mica
Biserică “ trebuie să se manifeste ca Biserică nu doar în spaţiul eclesial, ci şi în cel social prin
supunerea faţă de lege şi de autorităţile legale.
Familia creştină trebuie să participe la chemarea societăţii civile, ca una ce are nu doar
drepturi, ci şi obligaţii.
Lumea suferă în orice loc de o plagă grea: secularizarea, alipirea cu obstinaţie de material,
de efemer şi nu etern.Acesta este principala cauză a eşecului spiritual al lumii moderne care
conduce neabătut la criza morală.În şi prin Biserică omul află destinul său mântuitor în persoana
lui Hristos, învaţă morala creştină sau viaţa curată bineplăcută lui Dumnezeu. În afara Bisericii
omul se pierde în vanitatea egoistă a păcatului care îl conduce la moartea spirituală, mai cumplită
decât cea trupească.Fiind alipit de secular, omului i se pare normal anormalul, iar anormalul ia
locul normalităţii,deci orice păcat devine nu numai posibil dar şi îngpduit într-o existenţă
libertină ce nu recunoaşte o Autoritate eternă care-l poate acuza şi pedepsi in aeternus pentru
atrocităţile comise.Omul apostaziază şi declară materia veşnică, binele şi răul nu există,
decâtbinele personal, de moment, în detrimentul altuia, chiar dacă aceasta ar însemna ucidere,
delapidare, escrocherie sau minciună.În acest context luciferic este avidentă criza familiei ai
căreimembri devin imorali, corupţi, adulteri sau suicizi.
Situaţia economică dificilă din România se răsfrânge implicit asupra tuturor acestor
categorii de oameni, buni creştini, care rezistă greutăţilor cotidiene, de la tineri la cei în vârstă, ca
şi asupra Bisericii şi clerului nesalarizat corespunzător.
Lipsa locurilor de muncă cu salarizare decentă, ritmul aberant al creşterii preţurilor, cursa
ameţitoare a căderii economice creează panică în acei creştini mai slabi în credinţă şi sunt tentaţi
să plece din ţară, legal sau nu, pentru asigurarea unui trai decent.Doar unii se întorc, însă cei mai
mulţi nu mai revin acasă, fiindu-le teamă de instabilitatea economică . Astfel emigraţia a devenit
29
un fenomen curent care nu mai surprinde pe nimeni. Ceea ce începe să devină grav este
conştienţa cu care guvernele postdecembriste tratează acei tineri super-dotaţi intelectual şi care
sunt cooptaţi în general în S.U.A. pentru salarii mici, dar care la noi sunt o avere.
Nu trebuie trecut cu vederea, efectele devastatoare pentru multe familii ale condiţiilor
economice precare.Situaţii de criză economică gravă au fost multe şi au cuprins toate popoarele
lumii. În epoca contemporană însă, ea constituie un fundal frustrant pentru majoritatea familiilor,
agravând efectele tuturor celorlalţi factori care agresează familia sau justificând, aparent,
abdicarea multora de la principiile morale sănătoase.În aceste condiţii, planning-ul familial se
pretinde o alternivă rezonabilă la avort, o soluţie practică în favoarea căreia se argumentează
adesea prin gravitatea problemelor materiale pe care naşterea unui copil le-ar accentua64 .

3.2.Sărăcia şi şomajul-probleme a dezechilibrului familial

Din păcate, criza economică, morală şi socială îşi pune din plin amprenta asupra familiei
creştine,care într-un procent din ce în ce mai mare nu este ceea ce ar trebui să fie.Mulţi factori ai
societăţii moderne concură la deprecierea tot mai accentuată a vieţii conjugale şi nu de poţine ori
la ruperea căsătoriei, cu consecinţe dezastruoase pentru copii. Mulţi sociologi susţin că la baza
decăderii vieţii de familie ar sta criza economică, evident cu pondere mai mare în ţările sărace,
dar nici în cele bogate-ori foarte bogate-situaţia nu-i mai bună.
Starea de criză economică pe care o traversează sociatatea, generează lipsă şi sărăcie. În
faţa crizei economice , familiile creştine puternic afectate de sărăcie trebuie ajutate de către stat,
de către parohia în care se află şi de către alte familii creştine.Greutăţile vieţii fie îi apropie mai
mult, fie se îndepărtează mai mult unii de alţii.
Preotul neputând să rezolve singur această problemă trebuie să trezească în sufletele
credincioşilor sentimentul milei creştine sădind în inimile lor ideea că Hristos Se identifică cu
semenul lor aflat în suferinţă;Hristos cel flămând, cel gol, însetat, bolnav, în necaz sau în nevoie.
Şomajul, emigraţia,nesiguranţa locului de muncă, lipsa mijloacelor de trai; toate împreună
au urmări dintre cele mai tragice :furturi, violenţă, crime, disperare, sinucidere, prostituţie.Multe
chemări şi lunecoase tentaţii ale culturii păgâne umaniste, ale ateismului, ale ştiinţei fără de
Dumnezeu şi ale sectelor, vin să întregească paleta, încununând efortul de seculerizare.

64
SINAITUL, Familia astăzi, p.4.
30
 În faţa acestor mari contorsionări ale lumii, familia creştină poate fi în pericol dacă se va
înrobi duhului veacului acestuia, înrobire care este cauza profundei crize spirituale şi care naşte la
rându-i criza generală.Slujind duhului veacului, păcatului, omul se întinează pe sine, dar întinează
şi natura; astfel, el îşi pierde forţa spirituală, în timp ce natura , nefiind tratată în conformitate cu
legile ei, nu-şi mai dă roadele.
În această apăsătoare atmosferă care domină lumea şi mai apoi viaţa în mediul urban,
familia creştină trebuie să lupte cu efort sporit şi să fie ajutată în împlinirea aspiraţiilor sale.
Numai Biserica este cea care prin învăţătură şi darurile sale poate să crească omul până la statura
bărbatului desăvârşit, ducându-l la asemănarea cu Dumnezeu 65 .Datorită familiei, omul nu este
izolat în lume; în familie se desprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul
demnităţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, al dăruirii pentru semenii
lor.
Familia suferă din punct de vedere economic foarte mult.Rata inflaţiei este mare. Preţurile
sunt mari în raport cu salariile. Se constată o disproporţie: în timp ce unii au salarii foarte mari,
alţii le au foarte mici şi nu le ajung pentru existenţa zilnică.Din motive de sărăcie, unii dintre
membrii familiei sunt nevoiţi să muncească la negru.Munca la negru este nerentabilă.Omul face
munci mizere, sub demnitatea lui.Nu este plătită suficient pentru calitatea şi cantitatea muncii
prestate, nefiind nici impozabilă, fiind o pierdere şi pentru stat.
Familia contribuie la creşterea spirituală şi morală a lumii, la buna ei funcţionare socială
şi economică, este izvor de înnoire, de sensibilitate, de bogăţie spirituală,prin finalitatea ei
hristică şi sunt chemate să schimbe chipul lumii de astăzi.

PREDA, Biserica, misiune ,slujire, p.257.

65

31
 3.3.Familia şi banii

Cu toate că banii sunt un dar de la Dumnezeu şi joacă un rol important în viaţa familiei,
totuşi , ei reprezintă rădăcina conflictelor la nivel individual, familial şi chiar între naţiuni.Pentru
acest motiv, Sfânta Scriptură stabileşte principii clare pentru folosirea banilor pentru a sliji
fericiri umanităţii.
Pe acei care vor să devină robi banilor ,Sfânta Scriptură îi învaţă că banii sunt un dar, sunt
un talant, dar ei nu sunt esenţiali pentru fericire; ei sunt trecători.Familiile care muncesc doar
pentru bani,ajung în final să se depărteze de Dumnezeu, să-L uite.”Dumnezeu …, ne dă cu belşug
toate, spre îndulcirea noastră “( Timotei 6,17).Astfel oricare ar fi venitul material al familiei el
este un dar de la Dumnezeu.De fapt, dacă Dumnezeu nu ar fi creat omul, ei nu ar fi primit aceşti
bani şi dacă El nu i-ar fi dat iscusinţă ştiinţifică, tehnica şi practica, ei nu ar fi avut nimic.Nu
numai atât dar dacă nu ar fi avut sănătate, la ce i-ar fi folosit diferitele părţi ale trupului , dacă cu
ele nu puteau produce bani.
De aceea familiile care au trebuie să facă milostenii cu familiile sărace,zicând:”De la
Tine sunt toate şi cele primite din mâna Ta, Ţi l-am dat Ţie”( Paralipomena 29,14).Baniii nu
sunt esenţiali pentru viaţă.Dumnezeu a spus : “Viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor
sale”(Luca 12,15).”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci ţi cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu”(Matei 4,4).

32
 Fericirea înseamnă o calitate spirituală şi psihologică ce vine din experienţa relaţiei cu
Dumnezeu, un suflet paşnic, o minte liniştită, care cunoaşte iertarea lui Dumnezeu şi iubirea
autentică a oamenilor a oamenilor oriunde şi oricine ar fi ei.Din acest concept logic unii ar trebui
să-şi dea seama cât de greu este să cumperi fericirea cu bani; de fapt, banii au adus triteţe celor
care au avut prea mulţi.Aceştia îşi concentrează toate nădejdile în modul cum să-i investească şi
să-i păstreze.Dar, uneori se distrug pe ei înşişi alergând după o fericire falsă66.
Sfântul Apostol Pavel arăta :”Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se
semeţească şi nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeu Cel viu”
( Timotei 6,17).Banii sunt nesiguri;ei pot veni astăzi şi dispărea mâine. Banii reprezintă un lucru
dinamic iar dependenţa de ei poate duce la o cădere nervoasă a întregii familii.
Sfânta Scriptură cere celor bogaţi să investească banii pentru slava lui Hristos, spre
liniţtea şi mântuirea oamenilor, să fie darnici şi să-şi agonisească” buna temelie în veacul viitor”
( Timotei 6,29).Dumnezeu a avut încredere atunci când a dat omului banii. Şi de aceea trebuie
să-i folosească în mod conştiincios.Să folosească ceea ce este necesar şi să alse ce este de prisos
în seama voinţei lui Dumnezeu, care poate să-i folosească când este nevoie.
De aceea, Dumnezeu îi avertizează asupra risipei”căci beţivul şi desfrânatul vor sărăci”
(Pilde 23,21).El îi încurajează să culeagă firimiturile rămase şi să servească şi pe alţii(Matei
15,27).
A depinde de bani înseamnă a-L nega pe Dumnezeu.Domnul a spus :”cât de greu este
celor ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10,24), iar Iov spunea :
“dacă aş fi făcut din aur nădejdea mea, aş fi spus aurului lămurit:Tu eşti încrederea mea, aş fi
tăgăduit pe Dumnezeu cel prea înalt” (Iov 31, 24-28).Astfel, problema stă în a considera banii ca
stâlpul vieţii şi fundament pentru viitor.Totuşi, aceasta nu înseamnă că oamenii nu se mântuiesc,
deoarece măntuirea este deosebită de dependenţa faţă de bani.Mântuirea înseamnă luarea banilor
de care au nevoie şi oferirea lor lui Dumnezeu pentru a-i foşosi voii Sale, fie pentru slujire, fie
pentru cazuri neprăvăzute.Astfel, trebuie să creadă că Dumnezeu este singurul susţinător, pe
când banii nu sunt, pentru că cel ce-şi pune nădejdea în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde 11,28).
Cei care iubesc banii cad într-o mulţime de rele ca: hoţie, răpire şi alte practici ilegale,
pentru că vor să fie bogaţi:” cei ce vor să se îmbogăţească cad în ispită şi în cursă şi în multe

PS. MOUSSA, Tineretul şi viaţa de familie, p.191.

66

33
pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care afundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că
iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor “(  Timotei 6,9-10).Astfel, cînd Dumnezeu a zis :
“nimeni nu poate sluji la doi domni…, nu putem sluiji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca
16,13),a vrut să spună că iubirea banilor este opusă închinării lui Dumnezeu.
Toate familiile încearcă să-şi spărească veniturile.Membrii ei schimbă slujbele pentru un
venit mai mare, dar pricipalul scop trebuie să fie a avea destul, nu a trăi în opulenţă! Este o mare
diferenţă între cele două aspecte :” evlavia este mare câştig atunci când se îndestulează cu ce
are”( Timotei 6,6).”Dumnezeu poate să înmulţtească darul tot harul la voi, că având totdeauna
toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun”( Corinteni 9,8).
Satisfacerea nevoilor trebuie să fie normală:” pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi”(Matei 6,11).Acest lucru este suficient pentru o viaţă liniştită, trăită spre slava lui
Dumnezeu.Cât priveşte plăcerea “cea care trăieşte ăn desfătări, deşi vie,este moartă”( Timotei
5,6),iar lucrurile după care aleargă oamenii şi le admiră “tot ce este în lume, adică pofta trupului
şu pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume; şi lumea trece şi pofta ei “
( Ioan 2,16-17).
Un creştin trebuie să-şi planifice bugetul familial. Cuplul trebuie să câştige banii în mod
cinstit împreună şi să-i cheltuiască pentru nevoile lor potrivit unor priorităţi : “prntru Dumnezeu
“pârga” sau prima parte din tot ceea ce produc; pentru fiecare partener o sumă potrivită de
bani pebtru cheltuieli personale; pentru familie cheltuieli zilnice şi lunare; pentru părinţi când
au nişte nevoi deosebite; pentru slujbe trebuie să lăsăm pe Dumnezeu să lucreze potrivit voii
Sale, fie pentru familie, fie pentru alţii”67.
Duhul înţelegerii, al dragostei, al dreptăţi şi al sfiţeniei, trebuie să aibă un prim loc în
familie.Fără îndoială, multe famili se destramă din pricina banilor , deşi aceştia nu ar trebui să
aibă o atât de mare greutate în viaţa lor.

PS. MOUSSA, Tineretul şi viaţa de familie, p.193.

67

34
 3.4.Drogurile şi alcoolul

Alte mari primejdii s-au instalat deja destul de comod în lume şi care au cuprins societatea
contemporană sunt: dependenţa de alcool şi drogurile.
Ştiinţa medicală dovedeşte adevărul biblic că păcatele părimţilor lovesc crud moştenitorii.
Dintr-un tată beţiv se vor naşte copii cu o sănătate şubredă şi cu un psihic adesea vrednic de a fi
luat în grija unui psihiatru.
Drogul constituie pentru societatea modernă o armă cu efect întârziat, cu repercursiuni
adesea dezastruoase asupra celor tineri şi fără o educaţie serioasă în acest sens.
Pentru cel prins în ghearele “morţii albe”, drogul devine, pentru un timp, mijlocul ce-l face să uite
o spaimă devenită insuportabilă.”Adolescentul, cel mai vizat de pericolul drogurilor, este urmărit
întotdeuna de spaimă:în faţa sexualităţii şi a morţii care, deopotrivă, îl fascinează şi-l
înspăimântă”68.
În lipsa valorilor, a înţelegerii sensului vieţii şi fără repere concrete în viaţă, adolescentul
se abandonează adeseori în drog, căutând prin stările ce i le oferă euforia de câteva clipe
descoperiri noi în subteranele sufletului şi ale lumii.

68
CLEMENT, Adevăr şi libertate, p.115.
35
 Cei ce se droghează încearcă să vorbească de vederea în starea lor euforică a
“indivizibilului” care, în fapt, nu este decât o iluzie, un deşert în care nimeni nu le stă în faţă şi
nici nu vine către ei.
Într-un târziu, nu se trezesc decât a fi ei şi mai singuri decât înainte; nu sunt în final decât
ei înşişi şi nimeni atcineva. Drogurile nu le oferă decât o stare iluzorie, stare ce le distruge
implacabil fiinţa umană, atât fizic, dar şi psihic.
Ieşirea din această stare a celor ce au fost cuprinşi de beţia albă, dacă mai există această
putere la cei dependenţi de droguri, se face prin dezintoxicare care este uşoară, dar, paradoxal, nu
înseamnă nimic, fiindcă pacientul trebuie să fie primit, ocrotit şi călăuzit ca un nou-născut.
Pentru a nu ajunge un tânăr în această stare în care nu se mai poate face prea mult, este de datoria
societăţii şi Bisericiica, prin mijloace specifice, prin şcoli, prin Biserică, prin presă, să
conştientizeze pe tineri de “capcanele” cu care se confruntă ei astăzi:alcoolul, drogul, SIDA,
pentru că este mai uşor a preveni decât a vindeca. Şi acesta când încă nu este prea târziu.
Biserica, deşi nu are capacitatea şi nici mijloacele prin care ar putea să interzică consumul de
droguri de orice fel, are totuşi posibilitatea şi obligaţia totală de trezi în cei tineri “vocaţia lor de
fiinţe personale, capabile nu să-şi risipească viaţa, ci s-o iubească cu adevărat, prin prietenie,
iubire, creativitate”69.
Biserica nu trebuie să-i acuze şi să-i condamne, ci are datoria, acolo unde sunt aceştia, de a-i
asculta şi sfătui, primindu-i în comunitatea sa, care trebuie să devină pentru ei un spaţiu al
renaşterii spirituale.
Preotul trebuie să-i înveţe arătându-le că nu numai avortul constituie o adevărată dramă şi
lasă profunde în sufletul mamei, ci şi alcoolul, drogul şi homosexualitatea sunt total contrare
principiilor evanghelice, pentru că distrug iremediabil fiinţa umană şi primejduiesc mântuirea
sufletului.
Trăind într-o societate care de cele mai multe ori e atinsă de promiscuitate, tânărul îşi
întinează sufletul şi uită cu desăvârşire că acest trandafir, sufletul, i s-a îndredinţat se Cel
Atotputernic şi va trebui să-l înapoieze în aceeaşi puritate în care l-a primit.
Poetul latin Horaţiu spunea:” Copilul, la această vârstă fragedă, este ca o ceară atât de
moale, că se poate da uşor după chipul păcatului şi odată stricată, cu anevoie se mai da după
chipul şi firea virtuţii”70.

69
CLEMENT, Adevăr şi libertate, p.117.
70
MÂŢĂ, Biserica şi tinerii, p.13.
36
 Tragedia constă în faptul că locul principalelor instituţii de instruire şi formare a
caracterului şi personalităţii creştine( familia, şcoala, biserica) l-au luat anturajele obscene şi
mediile viciate pe care le frecventează şi le preferă cu ardoare tineretul acestor zile şi anume
distracţiile, sălile de biliard, barurile indecenze, discotecile, pornografia, drogurile, fumatul,
jocurile de noroc şi alte capcane şi curse vătămătoare şi ucigătoare de suflet în care se pierd
aceste fiinţe naufragiate.
Tinereţea este greu de îmblânzit, este greu de stăpânit,” dar voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni şi în toate legăturile voastre să fiţi împodobiţi cu smerenie, căci Dumnezeu stă împotriva
celor mândri, dar celor umili le dă har”.” Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu pentru
ca El la vremea cuvenită, să vă înveţe”.( Petru 5, 5-6)
Dostoievski afirmă: “Singura soluţie de a scoate tinerimea din criza morală, este ca
educaţia tinerilor să se facă în spiritul religiei creştine”.71
Primul factor “care formează “ şi nu “informează” tânărul în prespectivă creştină este
familia.
Realizarea prin educaţie religioasă a unui suflet frumos şi curat, acesta este scopul pe care îl
au de îndeplinit părinţii care înţeleg familia ca o şcoală a virtuţilor şi a începutului desăvârşirii în
Hristos Domnul.Problema religioasă a societăţii este o problemă a valorii educaţiei şi ea nu poate
fi scoasă din circuitul vieţii spirituale.

71
ID, p.13.
37
 3.5.Homosexualitatea şi prostituţia

Homosexualitatea- păcat împotriva firii, a legilor vieţii normale rânduite de Dumnezeu-

nu este o apariţie nouă în viaţa societăţii de astăzi.Această inversiune sexuală, mai frecventă la
bărbaţi decât la femei, homosexualitatea, se mai întâlneşte şi cu denumirea de “pederastie” sau “
tribadism”.
Homosexualitatea a fost socotită un mare păcat , o abatere de la rânduiala divină dată prin
prima pereche umană:”Creşteţi, vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l săpâniţi”(Facere 1,28), o
aberaţie sexuală pe care Vechiul Testament a condamnat-o drastic, chiar cu moartea. “De se va
culca cineva ca un bărbat, ca şi ci o femeie, amândoi au făcut o nelegiure şi să se omoare, că
sângele lor asupra lor este “(Levitic 20,13), iar cele două cetăţi, Sodoma şi gomora, au pierit din
cauza acestor aberaţii şi pervertiri ale făpturii umane(Facere 19,4-28).
Şi Noul Testament, prin glasul Apostolului Pavel, în Epistola sa către romani, se
sancţionează acest păcat :”Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile
lor au shimbat fireasca rânduială cu cea a firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând în rânduiala cea

38
după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi,
săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”(Romani 1,26-27).
Biserica a socotit şi socoteşte homosexualitatea ca un păcat împotriva firii, a creaţiei şi, de
aceea, îl socoteşte între păcatele strigătoare la cer.Că acest păcat a fost permanent condamnat de
Biserică o dovedesc şi Canoanele Sfinţilor Părinţi.Astfel, prin canonul 62 al Sf. Vasile cel Mare
“cel ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti, i se va hotărâ timpul de penitenţă ca celui ce
nelegiueşte pentru adulter”.Canonul al 4-lea al Sf.Grigorie de Nyssa exclude de la Împărtăşanie,
pentru 18 ani, pe cel ce va comite necuviinţă cu bărbaţii.Sf. Ioan Postitorul, în canonul 29,
socoteşte ca 3 ani să se excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajungând spre seară
mâncând mâncăruri uscate şi 200 de metanii făcînd.Iar dacă se dedă mai mult trăndăviei, să
împlinească 15 ani.
Pedepsele pe care le prevăd Sfintele Canoane nu au drept scop excluderea acestora din
comunitatea Bisericii, care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea acestuia prin credinţă,
înfrânare şi post, care constituie remediul sigur ce poate disciplina instinctele.
De-a lungul timpurilor, această faptă a fost blamată moral şi calificată drept infracţiune,
chiar dacă tratementul penal a variat de la stat la stat.Esenţialul a constat invariabil în aceea că
fapta a fost considerată îm sine ca infracţiune, independent de locul şi împrejurările în care ea se
consumă.
Gravitatea acestei probleme, cât mai ales legiferarea ei. Rezidă în faptul că numărul
prozeliţilor este în permanentă creştere şi devin un pericol pentru familie şi societatea civilă,
ameninţând în perspectivă însăşi existenţa speciei umane.
Poziţia Bisericii faţă de homosexualitate,prin glasul ei cel mai autorizat, Sf.Sinod,
precum şi prin Apelul Asociaţei Studenţilor Creştini Ortodocşi, al Frăţiei Ortodoxe, al Ligii
Tineretului Ortodox, este fără echivoc, în a afirma că homosexualitatea este “un păcat strigător la
cer şi împotriva firii umane, o infracţiune, un viciu şi un pericol social”72.
Un alt păcat împotriva trupului ,care trbuie păstrat ca pe un templu al Duhului Sfânt, este
prostituţia.Opunându-se din capul locului legalizării, şi deci, proliferării fenomenului prostituţiei,
punctul de vedere al Bisericii privitor la acest fenomen este cel exprimat de învăţătura şi morala
creştină ortodoxă.El se fundamentează pe faptul că prostituţia este o formă denaturată a actului
intim dintre bărbat şi femeie, a legăturii fireşti puse de Dumnezeu în prima pereche de oameni, în
vederea naşterii de prunci şi a perpetuării neamului.Sfânta Scriptură arată că “ a făcut Dumnezeu
pe om , după chipul Său , bărbat şi femeie şi i-a binecuvântat zicând:creşteţi şi vă înmulţiţi, şi
72
RESCEANU, Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ, abandonul de copii, droguri homosexualitate, etc, p. 165.
39
umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”(Facere 1, 27-28).Prostituţia este socotită păcat fiind contrară
poruncii lui Dumnezeu, ea neurmărind naşterea de prunci ci numai plăcerea împreunării trupeşti,
lipsită de dragostea şi responsabilitatea vieţii de familie. Aceasta aduce după sine perturbarea şi
întunecarea minţii şi încercarea de a-L înlătura pe Dumnezeu sau de a-L substitui în calitate de
creator al omului şi făuritor al menirii Lui.De aceea, orice legătură în afara celei binecuvântate
prin Sfânta Taină a Cununiei, în vederea întemeierii unei familii şi a naşterii de prunci este
fărădelege, păcat şi nu poate fi acceptată de Biserică.
Prostituţia este aşezată de învăţătura creştină în rândul celor 7 păcate capitale, fiind
sinonimă cu desfrânarea sau curvia, cu preadesfrânarea sau preacurvia( adulterul) . În privinţa
prostituţiei Sf. Apostol pavel spune:” Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul
este în afară de trup.Cine se dedă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său.Sau nu ştiţi că
trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că
voi nu sunteţi ai voştriCăci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar, pe Dumnezeu în trupul vostru
şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”( Corinteni 6,18-19).
Conform învăţăturii de credinţă, bazată pe Sfânta Scriptură, omul nu are voie să facă ceea
ce vrea cu trupul său, socotindu-se stăpân pe sine, sub motivul că i-ar aparţine.Această
perspectivă nu este una creştină căci aşa cum arată Sf. Ap.Pavel “noi nu suntem ai noştri”.
Biserica nu este de acord cu instituţionalizarea sau legalizarea prostituţiei, care ar
încuraja destrăbălarea şi desfrâul, mai ales în rândul tinerilor,” un adevărat atentat la viaţa de
familie, fundamentul creştin al societăţii româneşti”73.
Păcatul,fărădelegea sau nelegiurea nu pot fi niciodată legiferate, adică îngăduite
oficial,căci ele aduc îmbolnăvirea morală şi fizică, a membrilor societăţii, fiind un adevărat
pericol mai ales pentru tineri.

73
NECULA, Poate fi de acord B.O.R. cu legalizarea prostituţiei, p.57.
40
 3.6.Familia şi mass- media

Printre alte cauze care slăbesc legătura căsniciei şi care duc la pierderea acelor
sentimente curate de respect, preţuire şi dragoste şi la pierderea “misterului unităţii spirituale în
iubire, pe care o implică căsătoria creştină”, se remarcă în mod nefericit şi excesul de literatură,
de publicistică, de filme şi spectacole cu caracter sexy şi chiar pornografic.Acestea trezesc, în
cele mai numeroase cazuri, în cuplurile tinere, tentaţii noi, poftă de aventură şi necunoscut.Cei
doi uită de jurământul făcut în faţa sfântului altar, uită de Cel ce face să unească toate-de Hristos
şi fac nefericitul pas pentru divorţul civil, care aduce ruperea definitivă a unităţii spirituale a celor
doi, cu consecinţe dureroase pentru ei şi, în mod special pentru copii74.
Este mai presus de orice îndoială că lumea a realizat un progres rapid în domeniul mass-
mediei.Televiziunea afectează familia cel puţin în două direcţii.Fără îndoială, televiziunea
îndepărtează familia de la preocupările importante ce vizează mântuirea membrilor ei.A fi
determinat uneori să reprogramezi orele cathezelor duminicale şi întâlnirile de tineret pentru a
urmări un film sau un meci de fotbal este o dovadă suficientă că televiziunea ocupă o mare parte
din timpul şi atenţia familiei.Ea afectează în mod hotărâtor viaţa spirituală, individuală şi chiar
cea socială.Unel programe TV constituie obstacole, deoarece cuprind subiecte nepotrivite pentru

74
RESCEANU, Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ, abandonul de copiii…,p.161.
41
un creştin.Valorile lor morale sunt opuse preceptelor înalte ale creştinismului, iar principiile lor
contravin credinţei.El aţâţă poftele într-un mod impropriu pentru credinţa şi integritatea creştină.
Televiziunea prezintă frământări sociale şi oferă părerile unor scriitori sau gânditori
celebri despre fenomenele şi afacerile publice.Ea transmite, de asemenea, diferitele tipuri de
delincvenţă, lipsa de loialitate, furt, violenţă şi divorţuri pentru motive de infidelitate
conjugală.Toate acestea au efectele lor asupra familiei creştine .Membri ei se obişnuiesc cu ele şi,
încet, devin valori morale acceptate, cu toate că sunt cât se poate de departe de curăţia
creştină.Poate că adulţii pot face faţă acestor efecte, pentru că sunt deja formaţi, pe când tinerii
pot să imite ceea ce văd şi îşi însuşesc, cu siguranţă, aceste lucruri.Tendinţele curente în coafură,
fumat, modul de a se îmbrăca şi chiar fraze tipice, dovedesc efectul televiziunii asupra oamenilor.
Consecinţă a unei atmosfere propice create de literatura pornografică , de unele reclame
tendenţioase în acest sens, dar şi datorită anonimităţii şi mobilităţii rezultate din urbanizarea
accentuată, viaţa conjugală a devenit în multe cazuri mult prea liberă, conducând uneori la divorţ
sau promiscuitate.
Gânditorii şi scriitorii se plâng de trivialitatea ideilor prezentate de televiziune.
Televiziunea a slăbit obişnuinţa lecturii.Oamenii urmăresc tot timpul programul TV.Dacă se
încearcă o observare mai atentă a acestor programe, se poate vedea cu surprindere că există o
lipsă acută de subiecte umanitare şi sfaturi sociale.Nimic nu este prezentat mai mult decât
trivialitatea.
Este evident că violenţa care domină ecranele TV şi de cinema se reflectă în
comportamentul oamenilor.”Şeful poliţiei din Los Angeles a realizat că rata unui anumit tip de
crime creşte după un film transmis la televiziune” 75.Cinematograful, acum, după ce televiziunea
a atras o parte din audienţa lui , supravieţuieşte datorită a două feluri de filme: violenţă şi sex.
Acestea degradează omul, exploatând cele două instincte numai pentru a încasa nişte bani.
Sfinţenia familiei este umbrită şi de păcatul curiozităţii, care, prin intermediul televizorului şi al
presei, creează o exacerbare a simţurilor primare, păcătoase.
S-a exprimat de de vorbitor că prin ce mijloace vine otrăvirea morală a familiei, tot prin
aceleaşi căi să se facă şi restabilirea ei, adică televiziunea şi presa să fie folosite cel puţin în
măsură egală în favoarea menţinerii sănătoase a moralităţii familiei.Biserica are o mare
responsabilitate faţă de păstrarea sănătoasă a familiei, pentru care aceste căi mass-media trebuie
amplu folosite.
Toate aceste probleme legate de mass-media,trebuie tratate în lumina a trei versete:
75
PS. MOUSSA, Tineretul şi viaţa de familie, p.194.
42
“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”( Corinteni 6,12);
“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc”( Corinteni 10.23);
“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”( Corinteni 6,12).
Familia trebuie să trăiască împreună cu copii în lucrare duhovnicească,într-o viaţă care
să-i zidească cultural.Să intre cu ei în dialogul care le va zidi conştiinţa prin Iisus Hristos;să nu-i
lase să se piardă.În schimb, ei se vor umple de Dumnezeu, vor trăi o viaţă plină de credinţă şi
sfinţenie şi vor fi martori ai Domnului Care i-a mântuit.

3.7.Violenţa familială

Violenţa în familie este şi ea un fapt foarte grav, a cărui existenţă nu poate fi negată în
societatea românească.Mulţi părinţi cred că oferă o “ educaţie solidă” în familie folosind forţa
muşchilor, violenţa. Pe fondul consumului mare de alcool, aceşti inşi îşi mutilează copiii, soţiile,
părinţii, rudele şi cunoscuţii prin ieşiri violente.
Cei care au asemenea firi agresive nu poartă în ei nici un fior de credinţă, fiind nedoriţi în
societate.De multe ori aceştia provin din familii dezorganizate, alcoolice, în care au fost
maltrataţi, iar la rândul lor vor proceda la fel, distrugând şi ei alte vieţi, fărămiţând alte familii şi
lovind multe suflete.
Mass-media abundă în descrieri cutremurătoare în care violenţa deţine primul loc.Există
mii de familii care se destramă annual din pricina lipsei de înţelegere a sensului familiei.
Cei care sunt deopotrivă părinţi în biserică, dar şi părinţi în familie, vor fi pentru fiecare
soţ şi tată , primul model de cumpătare, fidelitate şi responsabilitate.Din nefericire, pentru multe
familii, cel care ar trebui să fie primul responsabil şi devotat se transformă adesea în agresor sau
devine cauza unor suferinţe şi neîmpliniri dezastruoase pentru membrii casei sale.Aceşti oameni,
adesea stăpâniţi de multe patimi, au o nevoie enormă de preotul lor.

43
 Biserica a condamnat aceste fenomene negative, care conduc la distrugerea unităţii,
ştiindu-se că o familie dezbinată este prilej de păcat. Din nefericire Biserica nu poate interveni
foarte mult în reglementarea acestor serioase probleme, deoarece a fost aproape exclusă de la
viaţa socială de statul ateu comunist, neputând să-şi desfăşoare activitatea ei dincolo de cadrul
lăcaşurilor de cult vreme de cincizeci de ani, timp care înseamnă multe generaţii laicizate,
ateizate, golite de orice sentiment religios sau de cunoaşterea lui Dumnezeu 76.Astăzi, slujitorii
sfintelor altare, prezenţi în parohii, armată, spitale, case de copii, azile, închisori încearcă tot mai
mult ca efortul misionar –filantropic să devină chipul în care Hristos să Se recunoască în creştinii
săi.
Biserica iese în întâmpinarea tuturor, însă la chemarea trebuie să existe şi răspuns pentru a
fi atins începutul comuniunii.
Cercetările privind violenţa domestică sunt relativ recente, apărând pentru prima dată în Anglia
secolului XX, în deceniul al VII-lea, familia fiind considerată de foarte multe organizaţii locul
unde societatea nu trebuie să intervină. Este cunoscut faptul că, în societatea românească aflată în
tranziţie, fenomenul violenţei domestice este într-o continuă creştere.
Începuturile acestei violenţe, este sesizată la copii abandonaţi.Mulţi dintre aceşti copiii
încep să aibă un comportament deviant.Devin violenţi, au aversiune faţă de sexul opus şi faţă de
viaţa de familie.Copiii abandonaţi de mai multe ori şi crescuţi de mai mulţi taţi sau de mai multe
mame resimt de multe ori lipsa de afecţiune părintească, de grijă atentă şi control echilibrat,
brutalitatea şi indiferenţa, climatul relaţional receşi neprimitor.Tot la ei se va observa mai târziu
tendinţa de abandon a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc.
Violenţa fizică,violenţa de limbaj, au apărut la tineri din lipsă de ocupaţie,de serviciu, de
moleşeală morală sau plictiseală, sau “acedia”cum o numeşte Evgarie Ponticul77.
În Evanghelie, autoritatea tradiţională a bărbatului asupra femeii şi a părinţilor asupra
copiilor este dublată de responsabilitatea pentru mântuirea lor, având în vedere supunerea tuturor
faţă de Hristos, libertatea personală şi demnitatea dată de Domnul fiecărui om sfinţit prin Botez.
De aceea Părinţii Apostolici s-au preocupat de respectul reciproc dintre soţi şi de creşterea
copiilor în duhul iubiri şi sfinţeniei.

76
CLOŞCĂ, Declinul familiei creştine, p.10.
77

44
 Concluzii

Familia creştină rămâne veriga de bază a societăţii. Cu cât climatul familial va fi mai
sănătos, cu atât speranţele rămân optimiste,că generaţiile care vor urma vor şti să ţină aprinsă
flacăra românismului şi a Ortodoxiei.
Dimensiunea divino-umană a familiei , va putea dărui curajul de a spera că această
instituţie binecuvântată de Dumnezeu, va trece de impulsurile în care se află acum, la începutul
unui nou veac.
În această apăsătoare atmosferă care domină lumea şi mai ales viaţa în mediul urban,
familia creştină trebuie să lupte cu efort sporit şi să fie ajutată în împlinirea aspiraţiilor sale şi
numai Biserica este cea care prin învăţăturile şi darurile sale poate să crească omul, până la
statura bărbatului desăvârşit, ducându-l la asemănare cu Dumnezeu.

45
 Declaraţie de onestitate

Data

46
 Curriculum vitae

p.
Abrevieri
Bibliografie generală
Introducere
Capitolul I :Familia în faţa marilor provocări
1.1.Secularizarea şi educaţia religioasă
1.2.Raporturile intrafamiliale
Capitolul II:Responsabilităţile în viaţa de familie
2.1.Concepţia ortodoxă cu privire la copii şi drepturile copiilor
2.2.Avortul, contracepţia şi planificarea familială
Capitolul III : Familia şi problemele sociale
3.1. Relaţia familie- societate
3.2.Sărăcia şi şomajul-probleme a dezechilibrului familial
3.3.Familia şi criza economică
3.4.Drogurile şi alcoolul
3.5.Homosexualitatea şi prostituţia
3.6.Familia şi mass-media
3.7.Violenţa familială
Concluzii

47
Declaraţie de onestitate
Curriculum vitae

48